Clasificări ale copingului

Cuprins:

CAP 1:

Cadrul general

Definiții

Clasificări ale copingului

Perspective asupra metodelor de adaptare

Criterii de eficacitate

Modalități de coping

Cum și când se declanșează mecanismele de coping?

Procese inconștiente – Principalele mecanisme de apărare

Procese cognitive conștiente – coping cognitiv

Utilitatea cunoașterii mecanismelor adaptative în practica medicală

Concluzii

CAP. I

Cadrul general

Adaptarea asigură supraviețuirea organismului într-un mediu stresant.

Deoarece mecanismele de apărare sunt metode de a controla pericolele interne și externe, actele defensive pot fi tratate în procesul de adaptare, proces necesar individului pentru menținerea integrității și echilibrului cu mediul. Cu alte cuvinte, adaptarea presupune un ansamblu de procese care mobilizează individul pe mai multe nivele:

– la nivel somatic: există reacții diferite – de la o mobilizare motrică în vederea îndepărtării de situația conflictuală sau confruntării directe cu ea până la diminuări sau chiar blocări ale acestor reacții, dacă ele sunt în avantajul persoanei, în contextul dat;

– la nivel fiziologic – se activează trei mecanisme: sistemul nervos, sistemul imunitar, sistemul endocrin, fiecare elaborând reacții specifice;

– la nivel psihic – reacțiile adaptative implică modificări la nivelul întregii activități, conștiente și inconștiente.

În literatura de specialitate se întâlnesc concepții diferite asupra mecanismelor de apărare, chiar divergente în ceea ce privește definirea și conținutul, apariția și evoluția, numărul, clasificarea și ierarhizarea, scopul funcționării, caracterul normal sau patologic, utilitatea în diagnosticarea bolilor psihice și în psihoterapie.

Unele dintre aspectele asupra cărora s-a realizat un consens de opinie este caracterul parțial inconștient al acestor mecanisme.

Conceptul ,,mecanism de apărare” este unul din conceptele de bază ale psihanalizei, psihopatologiei și psihologiei clinice actuale.

Mecanismele de apărare se află în zona de contact dintre Eu și Sine, astfel încât manifestările sunt conștiente sau inconștiente, dar declanșarea acestora se face inconștient, astfel apărarea poate fi definită ca “interdicție menită să evite neplăcerea sau dezechilibrul” (J.Laplanche, J.R.Fontal,1994). Sunt procese psihice parțial inconștiente care neagă logica și cauzalitatea obiectivă, distorsionează realitatea prin semnificații convenabile persoanei sub aspect emoțional, protejând-o de trăiri excesive.

Mecanismele de apărare sunt, deci, procese care au drept scop reducerea conflictului emoțional și să blocheze efectele distructive ale tensiunii psihice.

Originea pericolului care declașează apărare poate fi:

– internă: mecanismele de apărare se manifestă numai față de conflictele interioare;

– mixtă: mecanismele de apărare atât față de conflictele interne, cât și față de conflictele externe.

Finalitatea mecanismelor de apărare este, astfel:

– de a reduce conflictul intern

– înglobează toate mijloacele folosite pentru a stăpâni, controla, canaliza conflictele exterioare și interioare

Unii autori sunt de părere că:

– mecanismele de apărare se referă la strategii primitive și imature de apărare

– termenul de „coping” sau „to cope” pentru eforturi mai mari de adaptare.

În fiecare dintre aceste situații, toate sunt încercări ale oamenilor de a face față unui eveniment sau unei situații aparte.

Toate aceste modificări constau în corecții reglatoare aduse activității psihice, în scopul blocării factorilor agresivi.

Corecțiile activității psihice urmaresc:

– fie declanșarea unor mecanisme de intervenție numai asupra realității interioare, prin reacții de apărare declanșate în mod inconștient;

– fie inițierea unor comportamente care să intervină asupra realității interne și externe prin acțiuni directe și conștiente.

Aceste strategii au valoare adaptativă în funcție de natura situației și de capacitățile subiectului.

Procesele cognitive sunt, așadar, conștiente și inconștiente.

A) reacțiile de apărare declanșate în mod inconștient sunt procedee prin care Eul, lipsit de posibilitatea de a acționa asupra realității externe, își modifică propria realitate interioară. Eul reevaluează și resemnifică situația problematică, prin reducerea sau anihilarea stării de tensiune, iar această percepție nouă asupra realității va fi cu atât mai distorsionată, cu cât amenințarea este mai puternică.

Utilizate intre anumite limite, apărările fac parte din mecanismele curente ale formării personalității și ale funcționării ei dc-a lungul vieții. Ele devin insă patologice atunci când se manifestă excesiv, până la a ajunge să înlocuiască orice altă modalitate de soluționare a conflictelor externe și interioare.

Mecanismele de apărare sunt reacții de apărare la nivel inconștient prin care o situație care nu poate fi controlată prin mijloace directe este deformată (resemnificată) subiectiv, dând un sens acceptabil pentru persoană. Acestea protejează persoana de tensiune emoțională în exces, cauzată de conflictele pe care acesta nu le poate soluționa și în legătură cu care există riscul înregistrării unui eșec, contribuind, astfel la menținerea imaginii stimei de sine. Mecanismele de apărare conduc la o adaptare nu în totalitate, o descărcare de moment și de suprafață a tensiunii psihice, și de aceea utilizarea lor trebuie să fie limitată în timp. Este necesar ca funcționarea lor să se reducă treptat și persoana să folosească strategii de intervenție directă asupra problemelor, singurele care oferă o adaptare completă și eficientă.

“Apărările sunt mecanisme inconștiente, care însă pot fi conștientizate; de subliniat faptul că un mecanism defensiv devenit conștient nu implică și conștientizarea conflictului subiacent. În virtutea acestui fapt, ele pot rămâne funcționale și eficiente, chiar dacă subiectul este conștient că un anume comportament are o funcție defensivă.

Deci, apărările sunt mecanisme psihice inconștiente care se activează datorită anxietății legate de reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern sau extern și care au funcția de reducere a anxietății printr-o deformare a acestei reprezentări. Un comportament este uneori considerat ca fiind una dintre manifestările observabile ale unui proces defensiv mai abstract, care îl determină și îl explică, iar alteori insuși comportamentul este considerat mecanism de apărare.”

B) Acțiunile directe și conștiente sunt orientate asupra realității interioare și exterioare și reprezintă ansamblul de procese cognitive și comportamentale destinate controlării sau reducerii solicitărilor ce amenință să depășească resursele individului. Acestea cuprind:

– atacul (lupta) și evitarea ( fuga)

– mecanismele de coping.

Termenul de “coping” (“a face față”, “a da de capăt”) a fost introdus de R.S.Lazarus prin lucrarea “Stresul psihic și procesele de coping” (1996). Psihologul definește adaptarea ca un ansamblu de comportamente orientate spre diminuarea stresorilor și este de părere că această adaptare sub presiunea stressului este mai bine exprimată prin noțiunea de “coping”. Astfel, prin coping autorul înțelege o adaptare dinamică orientată spre obținerea succesului, pentru care individul își mobilizează toate resursele de care dispune, face “tot posibilul și mai mult decât atât”. Mecanismul de coping reprezintă un proces de adaptare în forță, o manieră activă prin care persoana caută soluții de succes în condiții de activare psihologică intensă.

Definiții:

“Lazarus si Folkman vorbesc în acest sens de ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării unor exigențe interne sau externe care amenință sau depășesc resursele individului. După acești autori, procesul de prevenire și adaptare la stres parcurge trei etape, și anume:

– anticiparea sau avertizarea: când mai poate fi amânată sau prevenită, când persoana se poate pregăti pentru confruntare și poate să evalueze strategia și costul confruntării

– confruntarea propriu-zisă sau impactul, în care are loc răspunsul individului la stimulul stresant și reevaluarea și redefinirea situație

– post-confruntarea, etapa în care se analizează semnificația pentru persoana a celor petrecute.”

Copingul este un proces activ care are loc între o persoană și mediu (proces de tranzacție). Perspectiva tranzacțională (Lazarus & Folkman) asupra stresului relevă faptul că stresul rezultă din interacțiunea persoanei cu dinamica mediului.

Mulți factori de stres nu pot fi controlați, însă o formă de coping potrivită poate ajuta persoana să suporte mai bine sursa de stres. 

Deci, procesele cognitive de evaluare a factorilor stresanți sunt relevante în relația dintre un stresor și resursele adaptativă de a depăși situația. Evaluarea sau aprecierea este o cogniție ce presupune raționamente făcute să faciliteze luarea în decizii. În acest mod, persoana reușește să aibă alternative pentru a depăși situația cu care se confruntă.

Bloch și colaboratorii, definesc copingul drept procesul activ prin care individul, sprijinindu-se pe autoaprecierea propriilor activități și motivații, face față unei situații stresante și reușește să o controleze.

Mircea Miclea definește copingului, ca “orice mecanism de prevenție și adaptare la stres, orice tranzacție între subiect și mediu în vederea reducerii intensității stresului…adaptarea în acest caz vizează nu numai <<conviețuirea cu stresul>>, asimilarea lui, ci și înlăturarea lui printr-o acțiune fermă”. După părerea sa, copingul se referă la toate modurile de gestionare a stresului.

Mecanismele de coping pot intra in acțiune înainte de apariția unui stres, anticipându-l, în momentul acțiunionării stresului sau după finalizarea acestuia.

Mecanismele de coping cuprind de fapt toate tipurile de strategii pe care oamenii le utilizează pentru a înlătura sau diminua o emoție neplăcută: de la distragerea atenției cu altceva, până la metode complexe, pe care le utilizăm uneori chiar fără să ne dăm seama (inconștient).

Toată lumea apelează la ele, adesea chiar fără să-și dea seama. Oamenii descoperă încă de mici metode pentru „a nu se mai gândi” la ceva ce îi întristează, de „a se liniști” cu ceva bun atunci când sunt nervoși, etc. Aceste strategii diferite pe care le putem folosi pentru a ne apăra de emoții neplăcute ne pot ajuta să ne „recăpătăm calmul” într-o situație care scapă de sub control. Astfel putem duce la bun sfârșit tot ceea ce aveam de făcut în ziua respectivă, și poate chiar să gândim suficient de limpede pentru a rezolva și problema stresantă care ne dădea atâtea bătăi de cap. Dacă nu, măcar ne ajută să ne simțim mai bine pe moment.

Există și strategii de coping pe care unii oameni le folosesc pentru a „uita de griji” pe moment, dar care sunt dăunătoare sănătății, de exemplu abuzul de alcool sau alte substanțe. De asemenea, această „evadare temporară din probleme”, dacă se prelungește în timp, poate avea consecințe foarte neplăcute. Problemele se pot agrava, sau noi ne putem obișnui prea mult cu fuga de realitate. Mai mult, s-a demonstrat că uneori cu cât încercăm să nu ne mai gândim la ceva supărător, cu atât acel lucru devine mai deranjant.

În tabelul 1 este prezentată o comparație între mecanismele de coping ți cele defensive.

Tabelul 1 (după Adriana Băban)

Clasificări ale copingului:

Lazarus și Folkman (1982) prezintă trei tipuri de coping, clasificare făcută în funcție de strategia prin care se urmărește obșinerea reușitei:

– copingul instrumental – „un comportament care rezolvă probleme”

– copingul de exprimare a sentimentelor – îndreptat mai degrabă spre stăpânirea trăirilor, decât spre eliberarea lor;

– coping flexibil „rezilient”, modelul ideal de a face față stresului și pericolelor; acesta se bazează pe perceperea realistă a dificultăților și prin modalități de rezolvare care valorifică factorii situaționali modificabili; acest stil de coping este folosit de persoane cu multă voință și cu capacitate considerabilă de a stăpâni situațiile stressante.

J. Burgcois și A. Paulhan desriu patru tipuri de coping:

– coping centrat pe problemă, orientat spre rezolvarea problemei care generează suferința;

– coping centrat pe emoție, orientat, în special, spre reglarea suferinței emoționale, mai degrabă decât prin stăpînirea lor;

– coping de evitare, orientat spre reducerea tensiunii emoționale prin strategii pasive (evitare, fugă, resemnare);

– coping „vigilent” (care observă atent, supraveghează), axat pe așteptare activă în situațiile în care individul nu are mijloace de rezolvare, așteptare pe fondul căreia el caută informații, modalități noi de confruntare cu situația, sprijin social (după Florin Tudose, 2000).

Lazarus și colaboratorii acestuia descriu două strategii utilizate pentru a se adapta situației generată stres:

1. Copingul centrat pe emoție

2. Copingul centrat pe problemă

În principal, copingul centrat pe emoție trimite la strategiile pe care un individ le uzitează în fața unor stresori cu scopul de a elimina sau a reduce reactivitatea emoțională resimțită față de factorii stresanți,  pe când copingul centrat pe problemă se referă la abordarea directă a sursei de stres.

1. Copingul centrat pe emoție (indirect) arată calea de rezolvare a problemelor în mod pasiv, individul fiind preocupat să diminueze răspunsul emoțional negativ rezultat din situația stresantă. Accentul este pus pe înlăturarea sau reducerea a ceea ce simte și nu se focalizeaza pe acțiune. Se poate spune despre copingul centrat pe emoție, arată încercările pe care le face subiectul pentru a-și regla emoțiile apărute în urma unui eveniment de viață.

Astfel, persoana poate să apeleze la:

– strategii de amânare (reducere sau “păcălire”): evită să se confrunte cu problema, sperând că se ivi o rezolvare de la sine sau că timpul va rezolva lucrurile, refuză să ia în calcul conjunctura negativă existentă, neagă evidența realității, face apel la divinitate pentru a primi ajutor, participă la activități se implică în tot felul de activități care să îi abată atenția de la sursa de conflict și își propune să se echilibreze emoțional.

O altă modalitate folosită în lupta împotriva stresului:

– strategii de coping de evitare : alcolismul, utilizarea substanțelor psihoactive sau de sedare, fuga, distracțiile, fumatul excesiv, amânarea confruntării, indecizia. Ultimele au rol de mecanisme de coping disfuncționale.

Unele strategii de coping nesănătoase ar putea pe termen scurt să reducă tensiunea interioară, să diminueze încărcătura dată de stresor, însă pe termen lung pot să aducă prejudicii serioase persoanei în cauză și „problema” tot nu s-a rezolvat.

Deși folosirea medicației  recomandate de medicul psihiatru este foarte necesară într-un anume moment pentru pacient, aceasta intervine doar asupra efectului (simptomului)  și nu ajută la rezolvarea cauzei. Acesta este motivul pentru care terapia medicamentoasă și consilierea psihologică sunt cele două paliere pe care este necesar să fie abordat pacientul.

Finalitatea strategiilor de evitare este de a controla emoțiile rezultate acțiunii stresorilor, de a reduce emoțiile negative și nu  își propun să intervină în reglarea situației existente.

Se crede că strategiile de coping la stres centrate pe emoție nu sunt  atât de eficiente precum strategiile de coping centrate pe problemă deoarece nu acționează decât pe termen scurt.

 Stilurile de soluționare, preferința pentru folosirea copingului activ sau pasiv se pare că are legătură cu anumite trăsături de personalitate. Sunt descrise mai multe modalități de confruntare a stresorului funcție de tipul acestuia, împrejurările desfășurării evenimentului , experiențe anterioare și caracteristici personalității.  

Un nivel ridicat de nevrozism conduc la folosirea mai ales a strategiilor de coping centrate pe emoție (pasive), de evitare. S-a observat că femeile apelează mai frecvent strategii de coping centrate pe emoție decât bărbații.

Totuși, sunt evidente aspectele avantajoase ale copingului bazat pe emoție, în sensul că o persoană care folosește copingul focalizat pe emoție ar putea să-ți scadă tesiunea emoțională indusă  de stresor, reușind, în acest fel să capete curaj și să depășească stările negative. De remarcat că, după un timp de folosire acestui tip de coping, persoana trebuie să se pregătescă pentru a trece la a doua strategie, centrată pe problemă.

Copingul centrat pe emoție este mai util atunci când persoana nu poate să schimbe incidentul petrecut, fiind nevoie să-l accepte.

2. Copingul centrat pe problemă (coping direct) presupune o latură activă, dinamică; sunt folosite strategii de soluționare de tip activ: sunt urmărite cauzele care au condus la stres și intervine asupra lor în mod direct. Astfel, individul se apropie de cauza care a cauzat stresul și se confruntă în mod direct cu stresorul, încercând să găsescă soluții pentru rezolvarea situației-problemă, acționând în sensul rezolvării factorilor de stres.

Un exemplu în acest sens poate fi o persoană supraponderală care se alarmează aflând că are o boală care-i amenință viața și ia măsuri ca să slăbescă. Altă persoană care află că se fac disponibilăzări la serviciu după criteriul de studii va începe cursuri de facultate. Alt exemplu poate fi o persoană supraaglomerată va învăța să spună : “nu” atunci când resursele  îi sunt depășite, prioritizându-și activitățile. 

Deoarece copingul bazat pe problemă se bazează pe originile stresului și are în vedere eliminarea lor, se apreciază că soluțiile găsite vor avea efect pe termen lung, justificându-se, astfel ideea de strategii mai eficiente decât cele pasive.

Totuși, există situații în care focusarea pe rezolvarea problemei nu este eficientă. În acest sens un exemplu este al persoanelor care trec printr-un doliu, care are nevoie, în primul rând, de strategii centrate pe emoții.

Copingul centrat pe problemă este foarte util când persoana poate să se confrunte cu sursa de stres: concursuri sportive – persoana se va antrena mai mult, perioada de examene – va învăța suficient, dificultăți financiare – căutarea unui loc de muncă mai bun, etc.

 Cu alte cuvinte, în cazul strategiilor centrate pe problemă, subiectul este preocupat de rezolvarea cauzei care stă la originea stresului, pe când, în cazul stragegiilor de coping centrate pe emoție, prioritară este echilibrarea emoțională după acțiunea stresului.

In concluzie, nu se poate afirma cu certitudine că una dintre strategii este mai bună decât cealată, ci că oamenii  sunt foarte diferiți și fiecare reacționează diferit în fața unui stres. Cu toate acestea, mecanismele de coping centrate pe problemă sunt mai utile decât copingul centrat pe emoție atunci când persoana are măcar un minim control asupra circumstanțelor care generează stresul. În schimb, când sursele de stres sunt percepute ca fiind mai puțin controlabile sau incontrolabile (cum ar fi decesul unei persoane, o boală incurabilă etc.) copingul bazat pe emoție este mai benefic. Atunci când persoana are posibilitatea să intervină în situația dată și să gestioneze constructiv situația, copingul centrat pe problemă este cel mai potrivit.

De  menționat că, de cele mai multe ori cele două tipuri de coping la stres lucrează simultan. Ele se susțin reciproc, cel centrat pe emoție diminuează intensitatea emoțională, realizând un teren pe care individul poate găsi soluții, pentru adaptare, în condițiile unui nivel redus de tensiune interioara.

Perspective asupra metodelor de adaptare

Bottom of Form

Există două clase de cercetători: unii abordează aceste lucruri prin perspectiva psihologiei cognitive, alții – adepții ai psihanalizei.

Demnă de observat este înclinarea cognitiviștilor pentru folosirea termenului de “coping”, pecând noțiunea de “mecanisme defensive”, mai folosit de psihanaliști, corespunzătoare idei de a alătura conceptul de “coping” mecanismelor conștientizate, iar pe cel de “mecanisme defensive” – celor subconștiente sau inconștiente.

Perspectiva cognitivistă

Psihologii Richard Lazarus și Susan Folkman au definit științific metodele de adaptare ca suma eforturilor cognitive și comportamentale în continuă schimbare, care au ca scop să se ocupe de cererile specifice, interne sau externe. Aceștia prezintă diferența între coping-ul orientat spre rezolvarea problemei (coping direct) și coping-ul orientat spre reglarea emoțională (coping indirect).

În cazul coping-ului centrat pe rezolvarea de probleme, persoana acționează într-un mod care poate duce direct la îndepărtarea sau diminuarea problemei, implicând o activitate, iar copig-ul emoțional definește încercările de a reliza prin monologuri, reinterpretări, metode de liniștire, etc.

Astfel, problemele legate de muncă determină oamenii să utilizeze modalități de coping centrate pe rezolvarea de probleme, iar problemele de sănătate conduc la un coping centrat pe emoții. În acele conjuncturi în care se poate realiza ceva constructiv, este favorizat coping-ul orientat pe problemă, iar atunci când trebuie acceptată o situație, se apelează, cel mai adesea la coping-ul centrat pe emoții. Este de remarcat relația dintre cele două tipuri de coping: acestea se susțin și se potențeză reciproc.

Sunt descrise câteva dintre afirmațiile din structura instrumentului lui Lazarus și Folkman:

– confruntarea: se referă la eforturile cu conotație agresivă de a schimba situația;

– distanțarea: se referă la eforturile de autodetașare față de situația stresantă;

– autocontrolul: prezintă efortul de a regla propriile emoții;

– căutarea suportului social: descrie efortul de a obține suport emoțional și informații de la alte persoane;

– acceptarea responsabilității: descrie conștientizarea propriului rol în problema respectivă, concomitent cu încercarea de a pune lucrurile în ordine;

– evadare/evitare: efortul de a evita, de a ieși din situații problematice și, în plus, abordarea analitică a problemei;

– reevaluarea pozitivă: efortul de a găsi o semnificație pozitivă în experiență cu efecte benefice asupra evoluției personale;

– planificarea rezolvării problemei.

Perspectiva psihanalitică

Psihologii de orientare psihanalitică consideră conflictul sine – ego ca tip de conflict primar, aflat la originea majorității mecanismelor defensive, ego-ul încercând stabilirea unui compromis între principiul plăcerii, susținut de sine și principiul datoriei apărat de supraeu. Acest lucru se realizează într-un mod adaptativ în funcție de maturizarea mecanismelor de apărare. Mecanismele care au mare potențial patogen sunt cele imature; acestea, blocând energia instinctuală și realizând condițiile acumulării de tensiune internă. Celelalte, în opoziție cu primele, sunt considerate superioare ( intelectualizarea, sublimarea).

Criterii de eficacitate

Copingul, mai mult decât o simplă reacție la stres, reprezintă o strategie multidimensională de control, a cărei finalitate este schimbarea, fie a situației, fie a aprecierii subiective.

Criteriile de eficacitate a copingului au mai multe dimensiuni:

– controlul sau reducerea impactului asupra stării de confort fizic și psihic conducând la reducerea excitației și depresiunii;

– copingul centrat pe probleme este mai eficace decât copingul centrat pe emoție;

– în contexț situațional, timpul de acțiune și nivelul de control – s-a concluzionat că evitarea este eficientă pe termen scurt, pe când strategiile active au eficiență pe termen lung, acestea din urmă nefiind eficace atunci când nu există control în situația respectivă.

Copingul poate avea și influența asupra stării de sănătate fizică, destul de greu de apreciat obiectiv.

Cu toate acestea sunt descries influențe asupra funcțiilor fiziologice ale diferitelor organe:

– influențează frecvența, intensitatea și durata unor parametri fiziologici: cum ar fi: tensiunea arterială, frecvența cardiacă și respiratorie;

– poate crește riscul de morbiditate și mortalitate, spre exemplu prin utilizarea în exces de substanțe nocive sau activități cu risc crescut;

– copingul focusat pe emoții poate împiedica accesul la comportamente adaptative (ex: negarea unei boli ducând și neaccesarea serviciilor medicale).

Perspectiva cognitivistă a stresului arată aspecte pozitive pornind de la ideea că stresul este un proces dinamic, care intermediază alte două procese:

– evaluarea cognitivă a evenimentului (controlabilitatea) și

– strategiile de coping (de control efectiv).

S-a trecut de la descrierea reacțiilor la stres la descrierea modului prin care individul intervine în situația stresantă; în acest fel devine prioritară relația individ – mediu.

Cantitatea și calitatea unui factor stresor nu influențează starea de stres ci resursele personale de răspuns la acel eveniment.

Evaluarea este un proces cognitiv prin care este apreciat gradul de pericol aferent unei situații, putând afecta individul și a resurselor personale de coping. Există o evaluare primară a potențialului stresant și o evaluare secundară a resurselor individuale de adaptare.

Evaluarea primară stabileșe semnificația pentru individ a factorului de stres și conduce la emoții de o anumită calitate si intensitate:emoții negative (rușine, mânie, amenințare, frică) și emoții pozitive (euforie, pasiune).

Evaluarea secundară se referă la cea ce poate înteprinde individul în vederea prevenirii unei o pierderi sau pentru a obțiune un beneficiul.

Evaluarea relațiilor individ – eveniment este determinată de:

caracteristici individuale (resurse): convingeri personale și religioase, capacitate de control asupra stresului, capaciteate de control a stresului, trăsături de anxietate.

b. caracteristici de mediu: situația (durata, intensitatea, etc.) și resurse sociale (famialia, prieteni, etc.)  

Modalități de coping

Conduita afectivă a unei persoane este în relația cu strategiile de relaționare:

a.   Schimbarea orientării  atenției : se deturnează atenția de la sursa stresului (evitare) sau, dimpotrivă, se îndrumă spre aceasta (vigilență).

    a.1. Strategiile de evitare  orienteză persoana spre activități de înlocuire a comportamentului sau cognițiilor, urmărind reducerea tensiunii emoționale (sport, divertisment, etc). Este mai eficient cănd se combină cu strategii de confruntare cu evenimentul.

 Tot în aceste strategii se găsesc strategiile de  fugă – individul crezând că se detașează de stres prin consum de alcool, de țigări, de medicamente;  de fapt, este  realitate este vorba doar de o amânare,  neeficace și cu efecte secundare, care, în funcție de durata și intensitatea practicării pot deveni periculoase pentru organism. De obicei, aceste strategii de fugă se asociază  cu anxietatea, depresia și tulburări psihosomatice.

    a.2. Strategiile de vigilență îndrumă atenția atenția persoanei către contextul stresant în scopul controlării și prevenirii efectelor stresului. Se descriu două moduri: de cercetare, de informare și de punere în  practică soluțiilor pentru situația respectivă. În acest mod scade  tensiunea emoțională și se facilitează controlul situației. Nu este exclus ca starea emoțională să se intensifice, mai ales în cazul în care informațiile suplimentare pot indica o situație mai gravă decât cea apeciată la început, sau incapacitatea de a fi rezolvată.

b. Schimbarea semnificației subiective  – se recurge la activități cognitive: sublinierea aspectelor și aspectelor pozitive ale situației, minimalizarea aspectelor negative umoristice ale acestui  Aceste metode sunt potrivite pentru un termen   scurt și în situațiile în care  nu se identifică o soluționare, scăzând tensiunea emoțională.

c. Modificarea directă a termenilor relației individ – eveniment – face trimitere  la aplicarea unor comportamente de confruntare a situației – problemă pentru rezolvarea acesteia prin realizarea unui plan de acțiune. Aceste strategii conduc la modificarea situației și diminuarea tensiunii emoționale.

Cum și când se declanșează mecanismele de coping?

Fără discuție că această noțiune, de coping, este legată de stres.

Spre deosebire de mecanismele de apărare involuntare, inconștiente, mecanismele de coping presupun o capacitate de control a situațiilor, respectiv o anumită “controlabilitate”. Credința că situația este controlabilă va da posibilitate persoanei de a modifica sau de a elimina stresul prin strategia de coping care a fost gasită.

Între stresor și reacția la stres, conform Psihologiei cognitive moderne, stă evaluarea sau medierea cognitivă. Evaluarea potențialului stresant al unei situații face obiectul evaluării (medierii cognitive) primare, iar evaluarea resurselor adaptative aflate la dispoziția subiectului face obiectul evaluării (medierii cognitive) secundare. Maturizarea subiectului lucrează, în mod normal, într-o direcție favorabilă adaptării la stres. Astfel, copilul mic răspunde spontan, nemediat cognitiv, previzibil, la orice stresor. Reacția lui este o reacție simplă de tipul S-R. Neavand resurse și nici un repertoriu de răspunsuri la stres, deseori copilul mic răspunde instinctiv și disproporționat, recurgând la o mobilizare excesivă a resurselor sale. Pe măsură însă ce, copilul își dezvoltă abilitățile cognitive de înțelegere a unei situații stresante (conform Teoriei Dezvoltării Cognitive, Piaget), acestea (abilitățile) acționează ca un evaluator intermediar sau mai bine zis ca un mediator între Stresor și Reacția lui.

Rezumând din nou, în urma evaluării primare subiectul va ști cât de sever este stresorul, care este natura sa, când va surveni impactul și cu ce probabilitate. În funcție de rezultatul ei se vor declanșa sau nu mecanismele de adaptare la stres sau de coping. Căci, dacă confruntarea nu e severă și e precis determinată încât permite subiectului să-și pregătească o reacție adecvată din repertoriul său de răspunsuri, reacția de stres nu va apărea, mecanismele de coping nu se vor activa.

Procese inconștiente – Principalele mecanisme de apărare

Mecanismele defensive cuprind mai multe reacții de apărare, specialiști reprezentând un număr variat de mecanisme diferite și manifestări psihice care pot fi tratate în această categorie.

Principalele mecanisme de apărare :

– compensarea – mascarea unei slăbiciuni prin accentuarea altei trăsături sau înlocuirea nesntisfacerii unei dorințe cu suprasatisfaccrca alteia;

– supracompensarea exprimă o exacerbare a mecanismului; (ex: lipsa de frumusețe poate fi înlocuită cu dezvoltarea actentuată pe plan intelectual);

– deplasarea – redirecționarea sentimentelor de ostilitate spre obiecte fără potențial pericol, diferite de cele care le-au; (de exemplu, descărcarea supărării pe partener după un conflict cu șeful);

– fantazarea – construcția în plan imaginar a unor dorințe ce nu se pot realiza;

– intelectualizarea – prezentarea situațiilor conflictuale la nivel teoretic și general, prin disocierea reacției emoționale de cea intelectuale și detașarea de prima;

– negarea – abordarea unor atitudini și conduite existente ca și cum nu s-ar fi întâmplat sau respingerea unor aspecte neconfortabile ale realității care sunt evidente pentru alții (de exemplu: ignorarea unor comportamente neacceptate ale unei persoane);

– proiecția – tratarea propriilor idei, dorințe, sentimente ca și cum ar fi a altor persoane, aceasta nefiind conștientă (de exemplu: atribuirea propriilor tendințe altora "toți au ceva cu mine”);

– raționalizarea – justificare logică, dar artificială, a unor comportamente, judecăți, trăiri care camuflează inconștient adevăratele motive, iar acestea nu pot fi recunoscute (de exemplu: trimiterea la "principii morale” pentru a explica trădarea);

– refularea – interzicerea accesului în conștiință și respingerea in inconștient a reprezentărilor jenante sau conflictuale;

– sublimarea – derivarea energiei sexuale sau agresive spre activități substituțive, valorizate social (exemple clasice, transpunerea tensiunii sexuale in activitate științifică, artistică sau în meditație);

Procese cognitive conștiente – coping cognitiv

AUTOCULPABILIZAREA – se referă la gândurile prin care dăm vina pe propria persoană pentru ceea ce s-a întâmplat (Anderson, Miller, Riger și Sedikides, 1994);este o strategie de coping cognitiv, care presupune apariția unor gânduri potrivit cărora întreaga responsabilitate pentru situația trăită aparține propriei persoane, vina este atribuită sieși și apar preocupări legate de gânduri care se referă la greșelile pe care o persoană le face. Utilizarea frecventă, în mod excesiv, a acestei strategii de coping poate fi asociată cu patologia.

ACCEPTAREA – se referă la gândurile prin care ne resemnăm față de ceea ce s-a întâmplat (Carver, Scheier și Weintraub, 1989) și acceptăm situația, gândindu-ne că aceasta nu mai poate fi schimbată și că viața continuă. Un scor ridicat se referă la o utilizare mai puțin frecventă a acestei strategii. Deși, în sine, Acceptarea este un proces benefic pentru majoritatea evenimentelor, utilizarea în mod excesiv a acestei strategii poate duce la resemnare, în sensul incapacității de a mai putea influența evenimentele, un sentiment negativ de „a nu mai fi în stare să schimbăm lucrurile în vreun fel”. Astfel, un nivel ridicat de Acceptare poate indica o formă negativă de resemnare în fața situației. În acest caz, un scor ridicat de Acceptare poate fi asociat cu simptome psihopatologice, mai ales când acestea din urmă se referă la evenimente care nu au fost acceptate/asimilate mental. Interpretarea unui scor ridicat la scala de Acceptare trebuie interpretată cu atenție, judecând în ce măsură această strategie este funcțională sau disfuncțională. De exemplu, în cazul unor situații în care nu avem prea mult control, acceptarea poate să fie funcțională, dar sunt situații în care acceptarea poate să ne imobilizeze în fața unor situații în care, de fapt, nu trebuie să renunțăm.

RUMINAREA – prin care ne gândim în continuu la sentimentele și ideile asociate evenimentului negativ (Nolen – Hoeksema, Parker și Larson,1994) și suntem preocupați excesiv de sentimentele și gândurile pe care le asociem unui eveniment negativ. Un scor ridicat poate indica utilizarea frecventă a Ruminării ca strategie de coping cognitiv. Un scor scăzut indică utilizarea în mai mică măsură a acestei strategii. În procesarea evenimentelor de viață negative, un anumit nivel de Ruminare este normal. Un scor ridicat pentru Ruminare este în mod frecvent asociat anumitor probleme emoționale sau simptome psihopatologice.

REFOCALIZAREA POZITIVĂ – prin care ne gândim la lucruri plăcute și nu la evenimentul în sine (Endler și Parker,1990). Un scor ridicat indică utilizarea frecventă a acestei strategii. Un scor scăzut indică utilizarea acestei strategii în mai mică măsură. Refocalizarea pozitivă este, în general, o strategie asociată mai degrabă unei stări de bine. Un scor scăzut pentru Refocalizare pozitivă poate fi asociat fie cu o stare emoțională negativă, fie poate o variabilă. De asemenea, un scor ridicat la această scală nu trebuie neglijat. Utilizarea excesivă a acestei a acestei strategii de coping poate să facă mai mult rău decât bine.

REFOCALIZAREA PE PLANIFICARE – prin care ne gândim la pașii pe care îi vom urma pentru a ne confrunta cu evenimentul negativ sau atunci când ne gândim la un plan prin care să schimbăm o situație (Carver și colaboratorii,1989; Folkman și Lazarus,1989). Un scor ridicat indică utilizarea frecventă a acestei strategii. Un scor scăzut indică utilizarea în mai mică măsură a acestei strategii. În mod esențial, acesta este o strategie de coping cognitiv funcțională, cu condiția ca persoana să se confrunte cu situația respectivă. Atunci când o persoană obține un scor ridicat pentru această strategie, fără să acționeze, acest scor poate fi asociat anumitor probleme emoționale (gânduri fără acțiune). Pe de altă parte, un scor foarte scăzut pentru Refocalizare pe planificare este aproape sigur asociat prezenței unor probleme.

REEVALUAREA POZITIVĂ – prin care ne gândim să atribuim o semnificație pozitivă evenimentului, în termenii unei dezvoltări personale , gândindu-ne că evenimentul ne va face mai puternici, căutând aspectele pozitive ale acestuia (Carver și colaboratorii,1989;Spirito, Stark și Williams,1989). Un scor ridicat indică utilizarea frecventă a reevaluării pozitive ca strategie de coping. Un scor scăzut indică utilizarea mai puțin frecventă a acestei strategii. Aceasta este o strategie de coping cognitiv funcțională, dar și în acest caz, acest lucru rămâne valabil numai dacă, în același timp, se face într-adevăr ceva pentru a rezolva problema. Atunci când o persoană obține un scor ridicat pentru această strategie, fără să acționeze, acest scor este asociat anumitor probleme emoționale. Un nivel scăzut de Reevaluare pozitivă poate fi asociat anumitor probleme emoționale.

PUNEREA ÎN PERSPECTIVĂ – gânduri prin care minimalizăm gravitatea evenimentului, atunci când îl comparăm cu alte evenimente și punem accent pe faptul că există și lucruri mai grave în lume. Un scor ridicat indică utilizarea frecventă a Punerii în perpectivă drept strategie de coping. Un scor scăzut indică utilizarea în mai mică măsură a acestei strategii.(Allan și Gilbert,1995).

CATASTROFAREA – prin care accentuăm în mod explicit teroarea provocată de eveniment și faptul că este cel mai crunt/groznic lucru care se putea întâmpla, că este mult mai grav decât ceea ce li s-a întâmplat altora (Sullivan, Bishop și Pivik, 1995).

Un scor ridicat indică utilizarea frecventă a Catastrofării ca strategie de coping. Un scor scăzut indică utilizarea acestei strategii într-o mai mică măsură. La modul general, se presupune că un scor ridicat pentru Catastrofare este aproape în mod cert asociat unor probleme emoționale sau unor simptome psihopatologice.

CULPABILIZAREA CELORLALȚI – prin care ne gândim să dăm vina pe ceilalți pentru cele întâmplate (Tennen și Affleck, 1990). Un scor ridicat indică o utilizare mai puțin frecventă a acestei strategii.

Chiar dacă o mare importanță a fost acordată proceselor cognitive, ca mecanisme de reglare pentru anumite procese de dezvoltare, încă nu știm multe despre nivelul la care strategiile de coping cognitv reglează emoțiile și cum influențează cursul proceselor emoționale în urma unor episoade negative de viață.

Utilitatea cunoașterii mecanismelor adaptative în practica medicală

Pentru medicul psihiatru și pentru psiholog, cunoașterea mecanismelor adaptative preferate ale pacientului prezintă un avantaj important, atât în evaluarea sau reevaluarea prognosticului prin tiparul comportamentale și pentru aprecierea corectă a angajarea persoanei în terapie.

Studiile în care a fost aplicat testul CERQ arată că există relații puternice între Autoculpabilizare, Ruminare și Catastrofare pe de-o parte, și anxietatea pe de altă parte. Totuși, în ceea ce privește strategiile “mai funcționale”, apare o relație negativă între Reevaluarea Pozitivă și Anxietate.

Cercetarea empirică arată că existența într-o măsură mare a ruminării, a catastrofării, a autoculpabilizării este asociată cu prezența simptomelor psihopatologice.

Alte strategii de coping (reevaluarea pozitivă și refocalizarea pozitivă) au un fel de efect protector asupra persoanei.

Prezența simptomelor de depresie, anxietate sau de suicid poate indica folosirea strategiilor de coping cognitiv dezadaptative cum ar fi ruminarea, catastrofizarea și autoculpabilizarea.

Strategiile de coping sunt acele răspunsuri ale individului care au ca scop reducere distresului sau a unei ”încărcături” emoționale (Snzder și colaboratorii,1999), însă se presupune că utilizarea unor strategii de coping cognitiv corelează pozitiv cu distresul emoțional (Garefski și colaboratorii, 2002), în cazul nostru, stări de anxietate, depresie și stres.

S-a constatat că următoarele strategii de coping: Catastrofare, Culpabilizarea celorlalți, Autoculpabilizare, Ruminare sunt considerate ca fiind dezadaptative, fiind comune tuturor celor trei categorii de emoții negative (ale stărilor de depresie, anxietate și stres). Pe de altă parte, aceste tipuri de emoții negativepar a fi relaționate în foarte mică măsură (sau chiar deloc) cu strategii de coping considerate adaptative cum sunt: Refocalizare pozitivă, Refocalizare pe planificare, Punerea în perspectivă sau Reevaluare pozitivă. Astfel, atunci când o persoană se confruntă a lucrurilor sau se gândește la un plan sau se orientează spre viitor, probabilitatea ca emoțiile negative să nu o copleșească este mai mare. Aceste rezultate sunt o dovadă în plus că anumite strategii de coping sunt mai puternic asociate unor stări emoționale negative. Nu putem spune că anumite strategii de coping duc la anumite stări emoționale negative specifice, de exemplu anxietate sau depresie, însă, cu certitudine, anumite strategii de coping, cum ar fi de exemplu Catastrofarea, sunt asociate mai frecvent unor stări emoționale negative. Astfel, strategiile de coping cognitiv considerate adaptative sunt mai puternic asociate cu o intensitate redusă a problemelor emoționale (Snzder și Dinoff,1999). Strategiile de coping nu sunt în sine funcționale/adaptative (Lazarus și Folkman, 1984), mai degrabă frecvența utilizării lor face ca acestea să devină disfuncționale/dezadaptative, fie că este vorba de exces sau de deficit în unele cazuri. Strategiile de coping sunt dependente atât de contextul în care apar, de situație/stresor, cât și de trăsături de personalitate, motiv pentru care evaluarea lor nu se face izolat.

O strategie de coping nu este în sine adaptativă sau dezadaptativă, utilizarea ei, fie în deficit, fie în exces, face ca ea să fie adaptativă sau dezadaptativă.

Concluzii

UtiIizate timp îndelungat, ignorând tot mai mult realitatea, apărările se transformă în patologie, deformează realitatea și tulbură funcționarea optima a eului, căruia ii restrâng intervențiile active in existență. Devenite un mod curent de răspuns la situațiile conflictuale, mecanismele de apărare ajung să blocheze structurarea conduitelor acționate, cu adevărat adaptative. și să se constituie în surse dc dezadaptare prin fuga dc realitate.

In principiu, apărările sunt considerate utile cât timp nu afectează funcționarea mintală sub aspectul realismului și autenticității, ceea ce presupune ca ele să fie strategii de rezervă, la care apelul să fie limitat. Cu toate acestea există opinii care exprimă rezerve față de rolul adaptativ al reacțiilor de apărare. Unii specialiști consideră că, în orice condiții, cantonarea în perimetrul lor este dezavantajoasă atât sub aspect energetic, cât și sub aspect informațional. Pe de-o parte, mobilizarea structurilor defensive presupune un consum de energie care ar putea fi orientat spre alte scopuri. Pe de altă parte, procesarea cognitivă ce are loc pe fundalul repausului emoțional asigurat de ele se desfășoară în baza unor percepții deformate asupra realității, iar strategiile acționale elaborate în acest context vor avea puține șanse să fie eficiente.

Mecanismul de coping este mai general decât cel de adaptare. El vizează nu numai modificarea funcțiilor unui sistem pentru a face față cerințelor unui mediu dinamic, ci chiar anihilarea factorilor de mediu care au reclamat noua adaptare.

Studiile moderne relevă că sănătatea psihosomatică a persoanei umane se află în dependență mai strânsă de mecanismele de control sau de adaptare la stres decât de intensitatea și formele stresului la care este supusă. (Nakano, 1991 citat de M.Miclea). Adaptarea la stres se face prin mecanisme de coping.

Bibliografie:

BĂBAN, ADRIANA – (1998) “Stress și personalitate”, Presa Universitară Clujeană, 43-70, 89-98

HOLDEVICI, IRINA – (1996) “Elemente de psihoterapie”, Ed.ALL, București.

IONESCU, G. – (1990) “Psihoterapie”, Ed.Științifică, București

MICLEA, M.- (1997) “Stress și apărare psihică”, Presa Universitară Clujeană, 4-43.

IAMANDESCU, I.B. – (1996) “Psihologie Medicală”, ed.a 2-a, Ed.Infomedica, București.

TUDOSE, CĂTĂLINA – (1987) “Alexitimia”, în C.Gorgos (red.)- “Dicționar enciclopedic de psihiatrie”, vol.1 (A-D), Ed.Medicală, București.

ALBU, M (2008) – Suprafactorii modeluli Big Five (CP5F)., CAS Cognitrom Assessment System, vol.III – Personalitate și interese, ASCR, Cluj – Napoca.

Cristophe Andre, Cum să ne eliberăm de frica de ceilalți? Editura Trei.București.2000.

ROTTER, J.B. – (1966) “Generalized expectancies for internal versus external control of reinforcement”, Psychological Monographs, 80, 1-128.