Clasificarea Vitaminelor

ARGUMENTUL

Vitaminele sunt substanțe organice care îndeplinesc un rol esențial în funcționarea normală a organismului uman și care, cu câteva excepții, nu pot fi sintetizate de către acesta. Vitaminele se găsesc în majoritatea alimentelor de proveniență naturală și sunt absolut necesare pentru creșterea, menținerea vitalității și bunăstarea generală a organismului nostru. Vitaminele pot fi obtinute din ratia zilnica alimentara sau din ratiile suplimentare de nutrienti. Aceste suplimente, care se pot prezenta sub diverse forme – comprimate, tablete, etc.sunt extrase din surse naturale.

Vitaminele nu pot fi înlocuitori ai hranei zilnice și nu trebuiesc confundate cu medicamentele clasice. Acestea ajută la buna funcționare a mecanismelor organismului, în stransă legatură cu alte elemente nutritive precum minerale, grăsimi, carbohidrați, apa.

Necesarul organismului în vitamine depinde de mai mulți factori, cum ar fi: vârsta , sexul, greutate, activitatea fizică la locul de munca și în timpul liber, stadiul metabolic, boala, sarcina, perioada de alăptare etc. În acest sens, atenția asupra aprovizionării dietei cu suficiente vitamine a devenit o necesitate în viața modernă urbană.

Prin îmbogățirea unor alimente bogate în vitamine și prin îmbunătățirea procedeelor de preparere și păstrare a acestora, a devenit posibilă creșterea cantității condițiilor de hrană a individului mediu, în comparație cu cele de acum un secol.

Am aprofundat studiul acestor substanțe pentru a cunoaste mai bine importanța și rolul lor în ameliorarea și vindecarea unor suferințe ale organismului uman și mai ales contribuția lor de revenire a organismului la o stare fiziologică normală.

În prezent , majoritatea vitaminelor au fost izolate și structura lor a fost stabilită prin sinteze. Între vitamine nu există înrudire structurală, de aceea, în continuare fiecare vitamină va fi descrisă potrivit structurii ei.

INTRODUCERE

Cel care a înțeles primul acest lucru a fost Casimiro Funk, biologul polonez care, la începutul secolului al XIX-lea a descoperit rolul și importanța acestora pentru organismal uman. Meritul lui Funk este de a fi descoperit prima vitamină ( în realitate un amestec) și de a fi ajuns la concluzia că ”bolile de tipul beri-beri și scorbut nu își au originea în infecții sau intoxicații, ci în lispa unor substanțe necunoscute din alimentație și care, în cantități foarte mici, sunt neapărat necesare, sănătății și vieții".

Începând din acel moment și până în prezent au fost descoperite 13 vitamine, toate esențiale pentru organism.

Vitaminele se denumesc cu ajutorul literelor mari din alfabetul latin (A, B, C, D, E, F, etc.). În cadrul aceleași clase, vitaminele se denumesc cu ajutorul indicilor: de exemplu, vitamina D se găseșete sub mai multe forme: D2, D3, complexul de vitamine B cuprinde vitaminele B1, B2, B3, B6, B12.

Vitaminele sunt substanțe organice, non-calorice indispensabile vieții fiind necesar să le aducem în alimentația zilnică în cantitate suficientă. Ele sunt sintetizate în principal de organismele vegetale și de microorganisme și doar în mica măsură de unele specii de animale.
Alături de enzime și hormoni, vitaminele fac parte din grupa catalizatori biologici, jucând rol de cofactori sau de activatori ai unor enzime: vitamina B2 este coenzima flavor-enzimelor, vitamina B1 este coenzima decarboxilazelor, vitamina B6 formează coenzima transaminazelor etc.
Într-adevăr, corpul nostru nu le fabrică, cu excepția vitaminei D, care este sintetizată de piele numai sub acțiunea radiațiilor solare.
Cu toate că vitaminele nu sunt sursa vieții însăși, ele sunt indispensabile în majoritatea reacțiilor biochimice care mențin viața celulară.

Vitaminele servesc transformării alimentelor în energie. Astfel, fiecare țesut are în mod specific nevoie de anumite vitamine:

ochii au nevoie de vitamina A și B;

pielea – vitaminele A, B, C, E;

globulele roșii – vitaminele B, E;

mucoasele – vitaminele B, E;

ficatul – vitaminele K, B;

creierul și imina – vitaminele B, F;

oasele – vitamina D;

globulele albe – vitaminele B, C.

Studiile științifice dovedesc că, cu cât absorbția de proteine, zaharuri și grăsimi este mai mare, cu atât aportul de vitamine – naturale sau obținute prin sinteză chimică, este mai necesar.
Necesarul de vitamine în dieta umană este de câteva miligrame pe zi. Spre deosebire de minerale, ele sunt distruse de temperaturi ridicate și, fiind instabile, se pot pierde în timpul preparării mâncărurilor.
Vitaminele și sărurile minerale se mai numesc și micronutrienți. Lipsa totală a unei vitamine se numește avitaminoză și poate duce la moartea organismului. De cele mai multe ori însă, apare o lipsă parțială, numită hipovitamonoză manifestată prin oboseală, dureri musculare, iritabilitate, insomnii, tulburări de creștere și risc crescut de infecții.
Pe de altă parte, hipervitaminoza – aport crescut de vitamine în organism, duce la dezechilibre în desfașurarea proceselor metabolice.
Poluarea, consumul de excitante ( cafea, alcool, tutun, droguri ) și stresul sunt principalele cauze ale pierderii de energie și de vitamine ( în special A, B, C, E, F și coenzima Q 10 ).

CLASIFICAREA VITAMINELOR

Dezvoltarea amplă a cercetătorilor în domeniul vitaminelor, concretizată în special după anii 1930, prin izolarea, stabilirea structurii chimice și a propietaților fizico-chimice a unui numar din ce în ce mai mare de vitamine, a impus o clasificare corespunzătoare a acestora, pe baza criteriilor științifice.

În funcție de solubilitatea lor in apă sau în lipde, vitaminele sunt împarțite in doua grupe:

Vitamine liposolubile: A, D, K, E, F.

Vitamine hidrosolubile: complexul de B ( B1, B2, B6,B12, Bc ), H, N, C, PP, P.

Mecanism de actiune

cu efect nuclear : actionează influențând transcripția ADN și formarea unor proteine cu rol biologic (ex: vitaminele A și D);

cu efect membranar – împiedică acțiunea unor radicali liberi la nivelul membranelor biologice (ex: vitamina E);

cu rol în transferul unor grupări cum ar fi : -CO2 , -CH3 , -NH2 ( ex : Vitaminele B1, B6, B12, biotina, acidul pantotenic, acidul folic);

cu rol în trasferul de electroni (ex : Vitaminele PP, B2, K, C).

CAPITOLUL 1

1. VITAMINELE LIPOSOLUBILE

Aceste vitamine sunt solubile în lipide și în solvenții acestora și practic insolubile în apă.

Din această cauză, ele se găsesc numai în alimentele grase. Excluderea lipidelor din alimentație duce implicit la sărăcirea în aceste vitamine. Insolubilitatea lor în apă explică pierderile minime în timpul operațiilor de spălare și menținere în apă a alimentelor fragmentate.

Coeficientul de utilizare digestivă a vitaminelor liposolubile este dependent de digestia și absorbția grăsimilor alimentare. Orice perturbare a acestui proces periclitează aprovizionarea organismului cu vitaminele respective. Așa se întâmplă în cazul insuficienței de lipază și în afecțiunile hepato-biliare care scad secreția de bilă și de săruri biliare sau împiedică ajungerea acestora în duoden.

Dacă sunt ingerate în cantități mai mari decât necesarul zilnic, excesul se depozitează în lipidele tisulare, mai ales în cele hepatice, formând astfel rezerve care pot fi folosite în perioadele de carență alimentară. În acest caz, semnele clinice ale insuficienței vitaminelor apar după o perioadă mai îndelungată de aport alimentar deficitar.

Tezaurizarea vitaminelor liposolubile explică apariția fenomenelor patologice de

hipervitaminoză, atunci când se consumă alimente foarte bogate în vitamine, mai ales dacă se

administrează, parenteral, cantități foarte mari de produse farmaceutice.

Referitor la modul de acțiune, putem spune că vitaminele liposolubile participă mai ales la

procesele anabolice, acționând oarecum asemănător cu hormonii. Din acest motiv, copiii,

adolescenții și femeile în perioada maternității au necesități mai mari și sunt mai sensibili la

carență decât alte grupe de populație.

VITAMINA A

ISTORIC

În anul 1909 W. Steep face comunicarea că șoarecii albi nu puteau fi menținuți în viață dacă li se administra o hrană chiar abundentă, dar lipsită de substanțe solubile în alcool și eter. El ajunge la concluzia că substanțele principale alimentare (albumine, hidrați de carbon, grăsimi, substanțe minerale) nu sunt suficiente pentru a asigura menținerea vieții și că pe lânga acestea sunt înca altele, necunoscute încă, care din cauza solubilitații lor in alcool sau eter au fost considerate lipoide, și care ar fi indispensabile. S-a presupus că îndepartarea grăsimilor neutre ar fi de vină, care de altfel se pot face ușor din hidrați de carbon.Aceste cercetari si altele făcute pe șobolani de F. G. Hopkins (1912) prin care s-au adeverit lucrările lui Steep în totalitate au fost punctul de plecare pentru cercetări laborioase, mai întai în țările Anglo – Saxone în timpul războiului, mai ales la șobolani, prin care s-a stabilit că lipsa unei substanțe solubilă în grasimi produce la șobolani o boală gravă de ochi , cunoscută mai târziu sub numele de xeroftalmie sau keratomalacie.

Cercetările au fost continuate si s-a ajuns la concluzia că în așa zisă vitamină solubilă în grăsimi (liposolubilă) se găsește pe lăngâ factorul antixeroftalmic si un factor antirahitic, care mai târziu prin cercetări laborioase a putut fi izolată și i s-a determinat constituția. Cercetările au arătat că Vitamina A ia naștere prin activarea Carotinei pure.

SINONIME: Antixeroftalmică, Antiinfecțioasă, Vitamina de apărare a epiteliilor.

DENUMIREA CHIMICĂ: Retinol

FORMULA CHIMICĂ: C20H30O

Vitamina A sau Retinol se găsește în stare liberă, în produse animale sau ca precursori (caroteni) în legume.

Vitamina A este vitamina liposolubilă, indispensabilă funcției văzului, creșterii, sistemului imunitar, metabolismului hormonilor steroizi, diferențierii țesuturilor etc.

Absoția are loc la nivelul intestinal, este introdusă în organism ca vitamină, dar se poate obține și din provitamine, (carotenii- roșii, morcovi), care la nivelul intestinului trec in Vitamina A. Carotenii sunt un grup de hidrocarburii polinesaturate.

Cel mai abundent este Beta – Carotenul cu formula C40H56. Structura îi conferă liposolubilitate, iar sistemul polineic absoarbe lumina (carotenii au culoare roșie – portocalie).

Vitamina A circulă în plasmă legată de o proteină numită retinal – binging protein (RBP) sau prealbumină.Se depozitează in special în ficat.

ROLUL VITAMINEI A

Acidul retinoic participă la sinteza glicoproteinelor.

Retinolul intervine în procesele de reproducere, analog modului de acțiune a hormonilor steroizi, prin stimularea unor proteine specifice la nivelul glandelor sexuale.

Vitamina A este esențiala pentru protejarea mucoaselor și epiteliilor, diminuând riscul de cancer.

Crește rezistența la infecții si grăbește convalescența.

Are proprietăți antioxidante.

Vitamina A are rol în mecanismul fiziologic al vederii.

Vederea este mediată de două tipuri de celule fotoreceptoare :

bastonașe, in numar mai mare, care mediaza lumina la vederea slabă și la întuneric

conuri, care mediază vederea în lumina putenică și au rol în vederea colorată.

CANTITATEA NECESARA OMULUI

Aporturile zilnice recomandate de Vitamina A sunt :

pentru femei, copii după 10 ani și persoanele în vârstă : 800 micrograme;

pentru bărbați , adolescenți și femei gravide : 1000 micrograme;

pentru femeile care alăptează : 1300 micrograme.

SURSE DE VITAMINA A

Se găsește în numeroase alimente, unele de origine animală cum ar fi : ficat, ouă, pește gras, lapte integral și produse lactate nedegresate( unt, smântână), altele de origine vegetală : fructe și legume verzi, galbene( lâmăi, grapefruit) sau portocalii ( mango, portocale, morcovi ) conțin, de fapt carotenoide, care se transformă partial in Vitamina A în organism.Este sensibila la prelucrarea termică a alimentelor.

CARENȚA

Carența de vitamina A, legată de un aport alimentar, insuficient de anomalii digestive( malabsorbție), este rara în țările dezvoltate, dar foarte frecventă în țările în curs de dezvoltare, unde ea constituie principala cauză de cecitate la copil.Unul dintre primele sale simptome este hemeralopia (scăderea acuității vizuale în penumbră), care poate fi asociată cu o uscăciune oculară (xeroftalmie) și cutanată.

SIMPTOME ALE DEFICITULUI DE VITAMINA A :

Afectarea acuității vizuale.

Tendința crescută la infecții.

Afectarea epiteliilor și mucoaselor se produce la nivelul întregului corp: piele uscată cu descuamare frecventă, mai ales in jurul fierelor de păr.

Absorbția vitaminei A este potențată de alte vitamine ( E, C și D ) cât si de zinc , calciu, fosfor.

HIPOVITAMINOZA A

Hipovitaminoza A cu efecte la nivelul ocular se manifestă prin uscarea și ulcerarea corneei și conjunctivitei, cu senzația de corp străin sau chiar necroza corneei, fenomen cunoscut sub numele de keratomalacie.

Hipovitaminoza A cu efecte la nivel cutanat, uscarea epidermei, apariția iritațiilor cutanate dar și la nivelul mucoaselor determinând creșterea incidenței infecțiilor respiratorii.

Hipovitaminoza A este asociată, la nivel genito – urinar, cu apariția de modificări epiteliale la nivelul genito – urinar, perturbarea funcției renale cu apariția calculilor renali, instalarea dezechilibrelor procesului reproducător.

HIPERVITAMINOZA A

Aportul de retinoizi în doze care depășesc necesarul zilnic determină apariția efectelor toxice ale acestora, și deci a sindromului hipervitaminozei A.

Supradozarea acidului retinoic determină instalarea sindromului acidului retinoic care este caracterizat prin febră, dispnee, insuficiență respiratorie.

Intoxicația acută cu vitamnia A se manifestă prin : amețeală, iritabilitate, somnolență, cefalee intensă (datorată creșterii presiunii intracraniene), vomă, descumarea generală a pielii.

INDICAȚII TERAPEUTICE

Profilaxia și tratamentul carenței /deficienței de vitamina A (steatoree, gastrectomie, obstrucție biliară, la sugari în perioada alăptării, hipertiroidism, infecții cronice, afecțiuni intestinale, sindrom de malabsorbție asociat cu insuficiență pancreatică exocrina, fibroza chistica. ), în rubeolă (are un rol important în prevenirea complicațiilor), infecția cu virus HIV și SIDA (în scopul reducerii riscului transmiterii virusului HIV de la mama la făt), în neoplasme maligne (intervine în prevenirea apariției celulelor maligne), în retinita pigmentară (poate încetini declinul acuității vizuale.), în afecțiuni cutanate (acnee, pitiriazis rubra pilaris, psoriazis și ihtioza).

MOD DE ADMINISTRARE

Administrarea per os se face fie sub forma de solutie uleioasă, fie sub forma de drajeuri.

Administrarea cutanată se face prin solutii uleioase sau pomezi, vehicul fiind colesterolul. Când există tulburări intestinale care împiedica absobția, este necesară administrarea parenterală.

Calea rectală este folosită numai ca tratament local.

1.2 VITAMINA D

ISTORIC

Tabloul bolii englezești sau a rahitismului a fost amănunțit in anul 1650 de medicul englez Glisson, după ce cu 30 de ani înainte a fost observată pentru prima dată apariția ei în ținuturile Dorset si Somerset. Rahitismul se datorează, lipsei din ratția alimentară a unui așa numit principiu alimentar accesoriu, adică vitamina D.

La începutul anilor 1900, oamenii de știință au fost capabili să izoleze și să identifice un număr de vitamine. Inițial, lipide din ulei de pește au fost folosite pentru
vindecarea rahitismului la șobolani, iar nutrientul liposolubil a fost numit "antirahitic A". Între timp, numele a fost schimbat, el devenind vitamina D.

SINONIME: Vitamina antirahitica.

DENUMIREA CHIMICĂ: Calciferol, Ergocalciferol

FORMULA CHIMICĂ – Ergocalciferol (D2): C28H44O

– Colecalciferol (D3): C27H44O

Vitamina D, numită și vitamina antirahitică, este o vitamină liposolubilă.În grupul vitaminei D sunt incluse 6 vitamine, de la D2 la D7. Cei mai importanți compuși din grupul calciferolilor sunt :

Ergocalciferol, forma sintetică (D2).

Colecalciferol, forma naturală (D3).

Calcifediol – metabolit activ.

Calcitriol – metabolit activ.

Alfacalcidol.

Dihidrotahisterol, un analog sintetic al vitaminei D.

Vitamina D este necesară absorbției intestinale de calciu si fixării sale in oase, precum și reabsorbției fosforului de către rinichi, care joacă un rol esențial și în alte fenomene biologice ca diferențierea celulară și imunitatea.

Vitaminele D provin din steroli sub acțiunea energiei solare :

vitamina D2 din ergosterol;

vitamina D3 din 7 – dehidro – cholesterol;

vitamina D4 din 2,2 – dehidroergosterol;

vitamina D5 din 7 – dehidro – stigmasetol;

vitamina D7 care este o dihidro–xicetona care se formează din vitamina D3.

În organism provitaminele D sunt transformate în vitamine corespunzătoare.
Absorbția provitaminelor și vitaminelor D are loc în intestinul subțire în prezența grăsimilor și a bilei.
Se cunosc 5 provitamine D, care , sub acțiunea radiațiilor ultraviolete se pot transforma, la nivelul tegumentelor, în vitaminele D (D2–D6) corespunzătoare.

ROLUL VITAMINEI D

Este indispensabilă în absorbția calciului, deci în menținerea sănătății dinților și oaselor.Favorizează metabolismul fosforului și se folosește în tratarea psoriazisului și în prevenirea tuberculozei și a cancerului la sân.

Vitamina D este numită si vitamina antirahitică deoarece previne și vindecă rahitismul. Menține echilibrul dinte calciu si fosfor, favorizând asimilarea și fixarea acestora în oase. Cel mai bogat aliment în ceea ce privește este untura de pește.Ea se formează în organism sub acțiunea razelor ultraviolete. Se formează în grăsimile din epidermă și de aici este asimilată în organism.Acționează cel mai eficient împreună cu vitaminele A și C.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI

Necesarul zilnic de vitamina D variază în funcție de o serie de parametri fiziologic (vârstă, sex, sarcină, alăptare) sau patologici (afecțiuni hepatice, renale sau gastrointestinale) de eficiența provitaminelor în vitamine dar și de distribuția georafică.

Astfel, dacă în regiunile dispuse ecuatorial, radiațiile solare sunt insuficiente pentru profilaxia rahitismului pe tot parcursul anului, în zonele temperate, în timpul iernii este necesară administrarea unor suplimente de vitamina D.

Se recomandă:

copii între 0-13 de ani – 200 UI;

adolescenți între 14-18 de ani – 200 UI;

adulți între 19-50 de ani – 200 UI;

adulți între 51-70 de ani – 400 UI;

adulți peste 71 de ani – 600 UI;

sarcină și alăptare – 200 UI;

SURSE DE VITAMINA D

Cele mai bune surse naturale de vitamina D se găsesc în : uleiul de pește, somon, razele solare, ouă, ciuperci, ficatul de vită.

CARENȚA

Carența de vitamina D determină modificări la nivelul dentiției și smalțului: stratul de dentină se subțiază, acoperirea su smalț este parțială și crește incidența cariilor dentare.

Carența în vitamina D antrenează o decalcifiere osoasă care provoacă un rahitism la copil, și la adult o osteomalacie, ce se traduce prin deformații osoase și este însoțită de tulburări biologice (creșterea nivelului sangvin la parathormon, de fosfataze alcaline, scăderea nivelului sangvin de fosfor, nivelul sangvin al calciului fiind normal sau scazut). În țările industrializate, muțumită administrării medicamentoase sistemice de vitamina D sugarilor, rahitismul a devenit o boală excepțională ca apariție.

În situații particulare se poate observa o carență la adult : persoane în vârstă, alcoolice sau care suferă de o malabsorbție digestivă cronică, de o insuficiență renală cronică sau de o insuficiență hepatica, de o hipertiroidie sau, in caz de interacțiune medicamentoasă (de anticonvulsive, barbiturice) sau antituberculoase cum ar fi Rifampicina.

Carențele în vitamina D se tratează prin administrarea medicamentoasă pe cale orala a acestei vitamine.

HIPOVITAMINOZA

Hipovitaminoza D la copii determină scăderea conținutului mineral din oase, cu apariția rahitismului, acesta fiind caracterizat prin deformarea și scăderea rezistenței mecanice a oaselor.

Hipovitaminoza D este de asemenea asociată la copii cu perturbări de dentiției, cu menținerea dinților de lapte și degradarea smalțului dentar.

Hipovitaminoza D determină la adult demineralizarea oaselor, intr-un prim stadiu apărând osteoporoza, iar în cazurile mai grave ajungîndu-se până la osteomalacie.

HIPERVITAMINOZA

Supradozarea cu vitamina D determină calcifieri anormale la nivelul scheletului sau a dinților: îngroșarea cemenului, calculi la nivelul pulpei dentare.

Hipervitaminoza D se manifestă prin greață, vărsături, anorexie, diaree.

Hipervitamonoza D este de asemenea, extrem de periculoasă pentru pacienții aflați sub terapie digitalică, deoarece efectele toxice cardiace ale digitalicelor sunt intensificate de hipercalcemie.

Forma biologică activă a vitaminei D3 este 1,25 – dihidroxicolecalciferol sau calcitriol este considerată și hormon.

Formarea și mecanismul biochimic al acțiunii 1,25 dihidroxi – D3 pot fi schematizate astfel :

7 – dehidro-colesterol (provitamina D3)

7 – dehidro-colecalciferol (vitamina D3)

25 – hidroxi-colecalciferol

1,25 – dihidroxi-colecalciferol (vitamina D activă)

INDICAȚII TERAPEUTICE

Vitamina D este indicată în rahitism la copii, în reumatism, tetanie, graviditate și alăptare, întărzierea consolidării fracturilor, acnee și eczeme, diferite supurații, stres, oboseală, dureri de spate, hipercolesterolemie, alergii, răceala, fragilitate a oaselor și a dinților, epuizare, iritabilitate, sensibilitate la dureri, crampe musculare, bronșită, hemoragii nazale, cicatrizări dificile etc..

CONTRAINDICAȚII ȘI REACȚII ADVERSE

Adminstrarea de doze excessive de vitamina D poate provoca intoxicație, durei de cap, lipsă de apetit, vărsături, tulburări osteoarticulare (dureri, crampe), hidroelectrolitice (hipercalcemie, hipercalciurie) si renale (deshidratarea), calcificarea organelor (rinichi, inimă, plămâni, vase sangvine) iar la femeile gravide , o hipervitaminoză D riscă să antreneze malformații fetale.

În această situație se recomandă întreruperea administrării vitaminelor, consumul de lichide și administrarea unei diete sărace în săruri de calciu.

MOD DE ADMINISTRARE

Se administrează pe cale orala. Terapia cu vitamina D2 se asociază de obicei cu calciterapie.
La copii matruri se administrează după prima lună câte 1000 – 1500 U.I./ zi în picături.
Profilaxia rahitismului se poate face administrând o doză de 100000 U.I. per os sau intramuscular o dată pe lună, timp de 6 luni. Tratamentul curativ se face administrând o doză de 600000 U.I. de doua ori la interval de două luni, dupa care se continuă cu 5000 – 1000 U.I. oral, în picături, până se totalizează 400000 – 600000 U.I.

PRODUSE FARMACEUTICE CE CONTIN VITAMINA D

1.3. VITAMINELE K

( K1 -K7 )

VITAMINA K

ISTORIC

Vitamina K a fost descoperită întamplator de către un cercetator danez, Henrik Dam, în urma unor cercetări din 1920 privind rolul colesterolului în dietă. S-a observat că dieta săracă în colesterol administrată unor pui timp de mai multe săptâmăni determina hemoragii, în timp ce suplimentarea dietei cu colesterol purificat nu aduce nici un beneficiu. S-a ajuns la concluzia ca în dietă trebuie să mai fie prezent un factor, acesta odată extras fiind denumit vitamina coagularii. Cercetările au fost prezentate intr-o revistă germană, de unde si denumirea din limba germana de Vitamina (Koagulationvitamin). Structura chimică a fost descoperită mai tarziu de catre Edward Adelbert Doisy, iar 1943 Dam si Doisy au primit premiul Nobel pentru descoperirea lor.

SINONIME: Antihemoragică

DENUMIREA CHIMICĂ: Fitomenadionă, Naftoquinonă

Vitaminele K sunt numite și vitamine antihemoragice și sunt sintetizate numai de plante și de microorganismele din tubul digestiv. În structura lor chimică participă un nucleu naftochinonic.
Vitamină liposolubilă care joacă un rol în coagularea și în alte fenomene biologice ca metabolismul proteinelor și fixarea calciului.

ROLUL VITAMINEI K

Indispensabilă funcționarii normale a coagulării, fiind implicată în sinteza factorilor de
coagulare II, VII, IX, X, proteinei Z (amplifică acțiunea trombinei), proteinelor S și C (anticoagulante).

Implicată în procesul de mineralizare osoasa (reacțiile de mineralizare în care substanța secretată de celulele osoase este implicată, osteocalcina, necesită la un moment dat prezența vitaminei K).

Se presupune ca ar fi implicată și în procesul de creștere celulară, prezența sa fiind necesară sintezei unei proteine implicate in acest proces (Gas6). În absența vitaminei K, toate proteinele implicate în procesele mai sus-menționate nu pot deveni active din punct de vedere biologic.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI
Aporturile recomandate sunt în jur de 10 – 30 micrograme pe zi pentru copil, între 35 – 45 micrograme pentru adolescenți și adulți, 5 micrograme pentru femeia care alăptează.

SURSE DE VITAMINA K

Vitamina K provine parțial din alimente: legume verzi (varză, spanac), varză murată.Este stabilă la căldură dar sensibilă la lumină, la oxigen și mediile alcaline.

Vitamina K însumează mai multe vitamine naturale sau sintetice, cu structură chimica asemănătoare și cu aceiași acțiune:

– Vitamina K1 sau filochinonă (fitochinonă), sintetizată de plante.

– Vitamina K2 sau menachinonă, sintetizată în organismul uman de bacteriile florei intestinale.

Vitamina K1 naturală, are în poziția 3 un radical fitil.

Vitamina K1 se găsește în plante verzi ca spanacul, salată, varză, conopidă, broccoli, pătrunjel, în fructe precum kiwi și avocado, în cereale, în diferite uleiuri vegetale (măsline, soia).

Vitamina K2 are în poziția 3 un radical difarnezil.Radicalul lor hidrocarbonat, de natură ploiizoprenică le conferă liposolubilitate.

Produs de sinteză, are în poziția 3 un atom H. Poate fi folsită ca atare sau sub formă de compuși hidrosolubili (difenol esterificat).

Vitamina K2 este o formă activă a vitaminei K, sintetizată de bacteriile intestinale într-un mediu acid. Vitamina K2 se găsește în gălbenușul de ou, în laptele de vacă, în majoritatea brânzeturilor fermentate, în soia și în ficatul animal.

Vitamina K3 sau menadiona este un analog sintetic al vitaminei K
(vitamina K3 – compus care este convertit în organism prin alchilare la vitamina K2).

SIMPTOME ALE DEFICITULUI DE VITAMINA K

Deficiența de vitamina K se traduce clinic prin hemoragii și modificarea timpilor de coagulare (timpul de protombină).
Deficitul de vitamina K apare rar la copii peste 3 – 6 luni și adulții sănătoși, având în vedere sinteza naturală.
La nou născuți și la copii hrăniți exclusiv cu lapte matern, vitamina K este deficitară din mai multe motive:
– Fiind liposolubilă, Vitamina K nu traverseaza placenta, iar laptele uman este sărac în vitamina K.
– Ficatul nou-născuților este imatur (pentru ca ciclul vitaminei K să fie funcțional).
– Colonul unui nou-născut este steril în primele zile de viață. În acest caz, în special la nou-născuții prematur poate apare boala hemoragică prin deficit de vitamina K
La adulții sănătoși, deficitul de vitamina K apare rar deoarece: vitamina K este destul de larg răspândită în natură, este stocată în organism în ciclul vitaminei K (chiar dacă în cantități foarte mici) iar flora intestinală normală sintetizează vitamina K2.
În cazul unor boli asociate, ca în exemplele urmatoare, însa se poate dezvolta deficit de vitamina K: Boala celiac, intoleranță la gluteni, boala Chron, colită ulcerativă, diareea cronică – boli care asociază malabsorbția grăsimilor, boli hepatice, obstrucții biliare, infecții intestinale (candidoze post-administrari prelungite de antibiotice).

HIPERVITAMINOZĂ

Riscul de hipervitaminoză este mic, vitamina K nedevenind toxică decât la doze ridicate( de 50 ori mai mari decât aportul zilnic necesar).
MOD DE ADMINISTRARE

Pentru adulți:
– în urgențe cu risc letal se administrează intravenos, foarte lent, 2 – 10 mg/zi;
– în intoxicația acută cu cumarinice se pot injecta până la 40 mg/zi;
– curativ – intra-muscular, 5 – 40 mg/zi.

Nou-născuți și sugari cu boală hemoragica:
– profilactic, intramuscular 0,5-2 mg/zi sau oral 1-2 mg/zi;
– curativ, intramuscular 1-2 mg/zi.

PRODUSE CARE CONTIN VITAMINA K

Suplimentele de vitamina K se administrează în special în cazul osteoporozei, o serie de studii epidemiologice demonstrând eficiența acestora.

Asocierea de vitamina K și vitamina C ar fi eficientă în combaterea simptomatologiei din primul trimestru de sarcină (grețuri matinale), făra a exista însa studii concludente în acest domeniu. De curând, cercetatorii au descoperit și continuă cercetările asupra unui potențial efect anticancerigen al vitaminei K, în particular al vitaminei K3 în cancerul ovarian.

VITAMINA K3

(Coenzima Q – CoQ)

Vitamina K3 sau menadiona este un analog sintetic al vitaminei K( vitamina K3 – compus care este convertit în organism prin alchilare la vitamina K2).
Are structura asemănătoare vitaminei K și este o piesă de bază în lanțul respirator.

CoQ + FMNH2 (FADH2) – CoQH2 + FMN (FAD)

INDICAȚII TERAPEUTICE

Vitamina K3 este indicată în toate sindroamele hemoragipare care au la bază o scădere a nivelui protombinei în sânge prin lipsa vitaminei K.Astfel, meladiona se recomandă în sindroamele de malabsorbție și tulburări grave gastrointestinale, în terapia intensivă cu antibiotice cu spectru larg, salicilați și chinina.
O indicație majoră în icterele cu obstrucție și în fistula biliară.
Pregătirea preoperatorie, tratamentul postoperator al icterelor mecanice necesită administrarea de 1 – 2 mg/zi menadionă, chiar când timpul de protombină este normal.
Când timpul de protombină este scăzut, dozele de ma jos se dublează, insuficiențele hepatice din hepatite, hepatitele cronice beneficiază într-un anumit gard de tratamentul cu vitamina K3.
În pediatrie vitamina K3 are indicații specifice în hiperprotombinemia nou – născutului. Această tulburare hemoragipară gravă poate fi nu numai vindecată prin administrarea cu vitamina K3 copilului, dar poate fi prevenită administrând menadionă 5 mg/zi mamei câteva zile înanitea nasterii.
Vitamina K3 este indicată în sindroame de retenție hidrică, în nefrite, nefroză, în urticarie cronică.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI

Se apreciază a fi necesar pentru un adult aproximativ 0,1 mg/zi. La copii nu se cunoaște cu precizie nevoia zilnică de vitamina K3. Deficiența naturală a nou – nascuților poate fi corectată cu minimum 1 – 5 mg vitamina K3/zi.

MOD DE ADMINISTRARE

Spre deosebire de vitaminele naturale, menadiona se poate absorbi din tractul intestinal fără prezența necesară a sărurilor biliare. Vitamina K poate fi administrată și pe cale bucală. Dozele variază, după efectele urmărite, între 10 si 30 mg vitamina K/zi ( 1 – 3 fiole) în injecții intramusculare.

PRODUSE FARMACEUTICE CE CONTIN VITAMINA K

1.4. VITAMINA E

ISTORIC

Încă din anul 1922, Evans și Bishop au atătat că pentru ca o sarcină să decurgă normal și să se obțină urmași sănătoși trebuie ca organismul să aibă un factor dietetic (alimentar), liposolubil, care se găsește în uleiul din germenii de plante. Sure anumit această substanță în 1926 vitamina E. Existența vitaminei E a fost totuși recunoscută numai când Evans si Burr au pus la punct o metodă biologică pentru determinarea acestui factor, și cu ajutorul căreia s-a putut arunca o privire asupra modului de acțiune și seminificației fiziologice.

După ce Evans și colaboratorii au izolat în 1936 două substanțe chimice uniforme cu activitate de vitamina E, alfa si beta tocoferoli din uleiu de germeni de grâu, si în urmatorii doi ani au lămurit constituția chimică și s-a făcut sinteza tocoferolului cam în același timp în laboratoarele germane, elvețiene și americane, a crescut interesul pentru vitamina E în ceea ce privește partea clinică și s-a văzut că această vitamină poate să desfășoare o acțiune puternică și la om. În consecință vitamina E este și pentru oameni un important factor dietetic.

SINONIME: Vitamina fertilitatii

DENUMIRE CHIMICĂ: Tocoferol

FORMULA CHIMICĂ: C29H50O2

Vitamina E este vitamina liposolubilă indispensabilă unei bune stabilizări a membranelor celulare, menținerii activității unor enzime, agregării plachetelor sangvine și protecției globulelor roșii împotriva substanțelor oxidante (radicali liberi). S-ar părea că și vitamina E încetinește îmbătrânirea celulelor, lucrări din ce în ce mai numeroase sugerează că această vitamină joacă și un rol protector împotriva bolilor coronariene.

Termenul de vitamina E grupează 4 substanțe denumite tocoferoli:

– alfa – tocoferol este cel mai activ;

– beta-tocoferol și gamma – tocoferol au o activitate mai redusă;

– delta – tocoferol care este inactiv.

Vitamina E (tocoferol), vitamina de reproducere sau a antisterilității include 7 vitamina, toate cu rol antioxidant, forma cea mai abundentă și cea mai activă fiind alfa – tocoferolul.

ROLUL VITAMINEI E

În organismul uman vitamina E are un rol antioxidant, prevenind perodidarea acizilor grași polinesaturați și formarea de radicali liberi care amplifică fragilitatea eridroidelor.

Vitamina E este eficienta și în distorfii musculare, avort spontan, sterilitate, tulburări de menopauză și androauză, deși la om nu s-a evidențiat sterilitatea determinată de carență. Este utilă în prevenirea anemiei și a proceselor maligne.

Intevine în metabolismul seleniului, care este component al glutationperoxidazei.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI

Nevoia zilnică de vitamina E este:

copii până la 1 an: 3 – 4 mg;

copii intre 1 an -10 ani: 6 – 7mg;

barbati: 10mg;

femei: 8mg;

femei gravide: 10mg;

femei care alăptează: 11 – 12 mg.

SURSE DE VITAMINA E

Tocoferolii sunt substanțe organice larg răspândite în natură, se găsesc în plante, unde se si sintetizează, și în unle microorganisme producătoare de clorofilă.

Surse bogate în vitamina E sunt uleiuri obținute din cereale, nuci, arahide, migdale, porumb, soia, bumbac, morcovi, țelină. Cantități importante de vitamina E se găsesc în algele verzi.

CARENȚA

În țările industrializate, carența în vitamina E este rară și survine în contexte deosebite: copil prematur, subiect afectat de o malabsorbție digestivă cronică (boala lui Crohn, ablatia ileonului (a 3-a parte a intestinului subțire) sau de o boală genetică (betalipoproteinemie – tulburare a metabolismului lipidelor, mucoviscidioza). Ea se traduce prin tulburări hematologice (anemie), neurologice ( atingere a sistemului nervos central), neuromusculare (miopatie) si oftalmice (alterarea retinei) și se tratează prin administrarea medicamentoasă de vitamina E.

HIPERVITAMINOZA

Riscul de hipervitaminoză este foarte slab, această vitamină devine toxică doar la doze foarte ridicate (de 100 de ori mai mari decât aportul zilnic recomandat).

Nu este recomandată administrarea în doze mari de vitamina E celor care urmează un tratament cu vitamina K.

INDICAȚII TERAPEUTICE

Acetatul de tocoferol se administrează în tulburări ale funcției de reproducere: sterilitatea la bărbat și la femei, criptorhidie, amenoree, oligomenoree.

În cursul sarcinii: avort habitual, iminența de avort, toxicoză gravidică, vârsături, tulburări neuromusculare survenite în cursul sarcinii. La noii născuți traumatizați, la imaturi.

În afecțiunile hepatice, în insuficiențe cardiace, în infarct miocardic, în sindroamele hemoragice de origine capilară.

În afecțiunile dermatologice: sclerodemie, psoriazis, indurația pensiului.

Indicată în tulburările trofice vulvo – vaginale.

Vitamina E este utilizată în tratamenutl distrofiilor musculare.

MOD DE ADMINISTRARE

Vitamina E se adminstrează oral în majoritatea tratamentelor.

Doza administarată pe această cale este de 30 – 50 mg acetat de tocoferol. În tratamentul preventiv al avortului se administreaza până la 100 mg acetat de tocoferol pe zi in injecții intramusculare.

1.5. VITAMINA F

ISTORIC

Vitaminele F, au fost descoperite în 1929, de către George O. Burr, Mildred M. Burr și Elmer S. Miller, profesori la Departamentul de Botanică a Universității Minnesota. Ei descriu, în 1932, în lucrarea "Fatty acids essential in nutrition" rolul acestui grup de substanțe, pe baza experimentelor efectuate pe șobolani. Autorii au remarcat că lipsa acizilor grași polinesturați din hrana animalelor, conduce la apariția unor tulburări cutanate, stagnând, în același timp, creșterea și capacitatea de reproducere. Aceste tulburări, după administrarea unor trigliceride bogate în acizi grași cu mai multe legături duble, au cedat, de unde oamenii de știință au dedus caracterul carențial al dereglajelor suferite de șobolani, dar și faptul că aceste animale nu au capacitatea de a biosintetiza astfel de substanțe, fiind dependente de sursele exterioare.

Autorii au numit amestecul de substanțe grase cu denumirea de vitamine F, respectând ordinea alfabetică (până la ei s-au descoperit vitaminele notate de la A la E), apelând și la titulatura de "acizi grași esențiali", iar simptomele carențiale, le-au considerat specifice "bolii de carență a grăsimilor".

Ulterior (1959) descoperitorii vitaminelor F, au demonstrat acțiunea vitaminică și "esențialitatea" acizilor grași polinesaturați asupra omului.

DENUMIREA CHIMICA: Acizi grași polinesaturați

Vitamina F se mai numește și vitamina antidermic (după acțiunea fiziologică). Este un amestec de acizi grași esențiali, polinesaturați, sintetizați numai de regnul vegetal și nu de cel uman, cei mai importanți fiind acizii linoleic și arahidonic.

Deoarece o serie de particularități nu corespund încadrării lor în grupa de vitamine, se preferă denumirea lor ca "acizi grasi esențiali". Ei sunt liposolubili, foarte ușor oxidabili și se activează numai în prezența vitaminelor B6 și E.
Principalii acizi grași polinesaturați încadrați în rândul vitaminelor F, sunt: acidul linoleic, acidul linolenic și acidul arahidonic.

• Acidul linoleic

Acidul linoleic, numit și acid linolic, este o substanță larg întâlnită în natură, predominând în lumea vegetală.
Se găsește în cantități mari în semințele oleaginoaselor și în cantități mici în organele verzi ale plantelor.

Organismul omului, nu sintetizează acid linolic, acesta ajungând în corp, doar din sursele alimentare
Dintre sursele alimentare bogate în acid linoleic, amintim: uleiul din miez de nucă, uleiul de floarea soarelui, uleiul de soia, ulei de in, alunele de pădure, nucile, semințele de floarea soarelui, susan, arahide, semințe de dovleac.

Formula generală a acidului linoleic este:

C18 – H32O2

Formula completă a acestei substanțe, se prezintă astfel:

CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2CH=CH-(CH2)7-COOH

Molecula de acid linoleic, prezintă 18 atomi de carbon și 2 legături duble; una la nivelul atomului C9, iar cealaltă la nivelul C12.

C18:2(C-9, C12)

Apelând la formula simplificată, inclusiv la numărătoarea omega, acidul linoleic se notează:

(9c, 12c-18:2) (acid ω-6)

• Acidul linolenic, acidul elaeostereaic și acidul gama linolenic

Toți acești acizi grași, se înrudesc prin faptul că prezintă 18 atomi de carbon și 3 duble legături.
Acidul linolenic este un acid omega 3, care însoțește acidul linoleic în numeroase produse vegetale, unde se găsește în cantități mici, cu excepția unor surse ca: semințele și uleiul de in, miezul de nucă, uleiul de nucă, peștele.

Cel mai important izomer al acidului linolenic este acidul elaeostearic, care prezintă legături duble, la nivelul atomilor de carbon C-9, C-11 și C-13. Acest izomer se găsește în cantitate mare în semințele de dovleac.

Acid gama (Y) linolenic este cu mult mai puțin răspândit în natură decât acidul linolenic și acidul linoleic. În cantitate cu ceva mai mare, se găsește în semințele de: mac, în sâmburii de struguri, în sâmburii coacăzelor negre, în semințele de in, în semințele de ciuboțica cucului și în semințele de bumbac. În cantități modeste, se mai află în laptele matern și în arahide.

Acidul gama linolenic, este cel mai activ compus din grupa vitaminelor F, în ceea ce privește formarea prostglandinelor. Deși nu este absolut esențial (organismul îl poate sintetiza din acid linoleic sau linolenic), administrarea sa, direct din sursele de hrană, aduce beneficii organismului.

Formula simplificată a acidui gama (Y) linolenic, se prezintă sub forma:

(6c, 9c, 12c -18:3) (acid ω-6)

• Acidul arahidonic

Acidul arahidonic prezintă 20 de atomi de carbon și 4 legături duble. Ca răspândire, apare mai rar și slab reprezentat în lumea vegetală (arahide, semințe de Typha augusta – o specie de papură), predominând în regnul animal. Ca sursă exterioară, se procură din grăsimile alimentare de origine animală.

Pentru om, dintre acizii polinesturați, numai acidul arahidonic este specific, însă nu și necesar din sursele exterioare, deoarece, organismul, îl poate sintetiza din ceilalți acizi grași esențiali. Totuși, în cazul avitaminozelor F severe, sinteza de acid arahidonic este atât de scăzută, încât se indică introducerea surselor care furnizează în mod direct acest compus.

Formula generală a acidului arahidonic este:

C20-H32O2

Formula chimică structurală se prezintă astfel:

CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)3-COOH

Prescurtat, acidul arahidonic se poate exprima sub forma:

C20:4(C-5, C-8, C-11, C14)

sau:

(5c, 8c, 11c, 14c-20:4) (acid ω-6).

ROLUL VITAMINEI F

Vitamina F intră în structura fosfolipidelor și facilitează transportul și eficiența utilizării a grăsimilor în organism. Este hipocolesterolemică, deci și antiaterosclerotică, ea constituind și un factor de creștere și de susținere a funcției antitoxice a ficatului. De asemenea, printre proprietățile pe care le are această vitamină se numără următoarele:

ajută la menținerea permeabilității normale a membranelor celulare;

nu permite migrația bacteriilor intesitanale producătoare de toxine;

asigură un grad de protecție împotriva efectelor negative ale razelor;

asigură sănătatea pielii și a părului (funcționarea și dezvoltarea normală a pielii = vitamina cosmeticii);

precursori ai prostaglandinelor;

combate diferitele afecțiuni cardiace;

ajută la scăderea greutății corporale, prin arderea grăsimilor saturate.

CANTITATEA NECERSARĂ OMULUI

Necesarul zilnic de vitamina F este calculat în funcție de metabolismul energetic al organismului.
Se apreciază că necesarul zilnic de vitamina F ar putea fi de aproximativ 10 g/zi.

HIPOVITAMINOZA F

Insuficiența vitaminelor F determină apariția unor afecțiuni ale pielii (eczeme, seboree, acnee, crăpături). Totodată, conținutul AGE, scade în afecțiunile tegumentelor, dar și în perioada creșterii tumorilor.
Lipsa acizilor polinesturați din hrană, determină tulburări de digestie și de absorbție a lipidelor și a vitaminelor liposolubile, precum și instalarea unor afecțiuni hepatice, care pot merge până la ciroză. La copii, avitaminoza F încetinește mult creșterea, iar la nou născuți poate cauza anemie hemolitică.
Atunci când hrana nu conține suficiente vitamine F, peretele intestinal devine excesiv de permeabil pentru germeni, mulți dintre ei nepatogeni pentru aparatul digestiv, așa cum sunt cei care aparțin florei de putrefacție, dar care ajunși prin sânge în țesuturi și celule, eliberează toxine periculoase pentru sănătate, probabil chiar cancerigene.

HIPERVITAMINOZA F

Doar în cantități foarte mari, vitaminele F determină hipervitaminoze, care se manifestă ca hipovitaminozele, însă mai sever. Cantitățile mari de vitamine F însă, aduc cu sine în organism mari cantități de lipide, ceea ce conduce la surplus de greutate și la decalaje metabolice sau hormonale. Însă în dozele recomandate, vitaminele F nu îngrașă, ba chiar pot prezenta un efect contrar.

INDICAȚII TERAPEUTICE

Vitamina F se utilizează în deramtologie pntru tratamentul eczemelor seboreice și alergice, al acneei și furunculozei.S- a administrat vitamina F în arsuri și psoriazis cu rezultate bune.
Se utilizează în cosmetică, încorporată în creme și unguente.

MOD DE ADMINISTRARE

Tratamentul este de lungă durată pentru completarea rezervelor epuizate de acizi grasi esențiali ale organismului.
Produsele de acizi grasi se adminstrează pe cale orală.
La adulti se administrează timp de 4-8 săptămâni, 50-150 picături/zi sau 4-12 capsule/zi.
La copii pâna la 1 an, 1-5 picături/zi, de la 1 la 4 ani, 5-6 picături/zi, de la 5 la 15 ani. 10-20 picături/zi, timp de 4-6 săptămâni. Tratamentul poate fi reluat după o pauză de 10 zile.
În prezent există un număr mare de suplimente nutritive care conțin acizi grși nesaturați, ca atare sau în amestec cu carnitina, coenzima Q, vitaminele E și A, sau diferite extracte vegetale. Se pot mentiona: Q10 și Omega 3, Omega 3 + Omega 6.

CAPITOLUL 2

2. VITAMINE HIDROSOLUBILE

2.1. VITAMINELE B

Complexul B

Este un grup de cel puțin 8 vitamine hidrosolubile care se găsesc împreună în natură și sunt într-o strînsă relatie funcțională.

Sursele cele mai importante în complexul de B-uri sunt : drojdia de bere, ficatul, cerealele, legume.

Cu excepția vitaminei B12 care se depozitează în ficat, celelalte vitamine din complexul B se mențin în circulația sangvină în cantitați necesare funcțiilor biologice pe care le împlinesc, excesele fiind eliminate prin urină.

Vitaminele din complexul B iau parte la majoritatea proceselor prin care se procură energie în organism.Ele sunt substanțe implicate în metabolismul proteinelor, sunt necesare funcționării normale a sistemului nervos, sunt esențiale pentru menținerea tonusului muscular, în tractul gstrointesinal și pentru păstrarea normală și buna funcționare a diverselor organe sau țesuturi (ficat, ochi, piele, păr).

O rație alimentară completă asigură necesarul de vitamine din complexul B pentru asigurarea împlinirii în condiții bune a tuturor funcțiilor metabolice si fizologice. Acest necesar crește în cazuri de infecții, stări de stres, consumul excesiv de zaharuri, sarcină, alăptare.

Deficiența de vitamine cuprinse în complexul B se manifestă în moduri foarte variate: insomnie, nervozitate, depresie nervoasă, căderea părului, tulburări cutanate, lispa poftei de mâncare, constipație, anemie, modificari la nivelul limbii.

Complexul de vitamine B este utilizat pentru tratamentul avitaminozelor caracteristice și în tratamentul altor boli cum ar fi : supradozarea de barbiturice, în psihoze alcoolice.

2.1.1. VITAMINA B1

ISTORIC

Deși încă din anul 1911 Casmir Funk a putut obține preparate active de vitamină antinevritică (o substanță protectoare contra beri-beri), obținrea în stare pură a acestei vitamine a fost împiedicată multă vreme din cauza sensibilității foarte mare la căldură și alcalinitate. Olandezii Jansen și Donath care au obținut pentru prima oară vitamina B1 în stare cristalină nu – i cunoșteau structura chimică. Windaus a stabilit fromula brută a vitaminei B1 și a arătat că este singura dintre vitaminele cunoscute care conține sulf.

Cheia de boltă a cercetărilor chimice asupra vitaminei B1 o constiuie faptul că în 1937 s-a stabilit că vitamina nu se găsește ca atare în organism ci este depozitată sunb formă de ester pirofosforic în celula animală și că în această formă este identică cu grupul prostetic al fermentului carboxilază.

SINONIME:  Vitamina antiberiberi, factor antinevritic

DENUMIREA CHIMICA: Tianina

STRUCTURA CHIMICĂ:

FORMULA CHIMICĂ: C12H12N4OS2+2Cr

Vitamina B1 este mult răspândită în regnul vegetal, mai ales în drojdia de bere, în semințele speciilor leguminoase și gramincee.

Prin fosforilarea în hepatocit, cu consum de ATP, tiamina trece într-o formă biologică activă – coenzima tiaminpirofosfat (TPP).

TPP+(numită și cocarboxilază) servește în calitate de coenzimă pentru două categorii de reacții din metabolismul glucidic:
1. decarboxilarea oxidativă a cetoacizilor (acid piruvic, acid – cetoglutaric);
2. formarea si degradarea cetolilor.
De aceea, nevoia de vitamina B1 trebuie corelată cu consumul de glucide.
Vitamina hidrosolubilă care intervine mai ales în metabolismul energetic al celulelor.

ROLUL VITAMINEI B1

Principala funcție a vitaminei B1 constă în reglarea metabolismului glucidic (zaharuri), acționând prin intermediul unor enzime, de asemenea influențează metabolismul acizilor organici și al aminoacizilor.

Intervine indirect și în furnizarea de energie a organismului.

Dacă beri-beri, provocat de o carență extremă de vitamina B1, a devenit o boală rară în țările industrializate, aici se întălnesc cazuri, mai puțin grave, de carență, legată de un aport alimentar insuficient la subiecții alcoolici, ori cu o alimentație prin perfuzii nesuplimentare, această carență antrenează o oboseală, o pierdere a apetitului și a greutății corporale, tulburări neurologice (polinevrită), psihice, cardiace și digestive, reversibile, prin administrarea de vitamina B1.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI

Se recomndă un aport zilnic de tiamină de 0,5 mg pentru 1000 calorii și de 0,3 mg tiamină pentru fiecare 1000 calorii peste 3000 calorii.

Aportul zilnic recomandat ar fi deci de la 1 mg pentru o femeie cu viață sedentară, până la 2,3 mg pentru un bărbat foarte activ. În timpul sarcinii și lactației nevoile sunt de 1,5 mg/zi.

SURSE DE VITAMINA B1

Tiamina se găsește în special în cereale integrale, în orez nedecorticat, în drojdia de bere, în alune, în lapte gras, iaurt, în cartof (dar nu prăjit), târâțe, organe, carne slabă și în majoritatea legumelor.
Prepararea termică distruge însă vitamina B1, de aceea pentru a o asimilia se recomandă să mâncați cereale integrale, alune, legume crude.

CARENȚA

Carența tiaminei se manifestă prin stare de oboseală, lipsa senzației de odihnă la trezirea de dimineață, dezechilibre ale metabolismului glucidic cu acidoze grave care afectează funcția musculaturii scheletice și a sistemului cardiovascular, acumularea acidului lactic și piruvic, în sânge și țesuturi, și care în final se elimină prin urină. Carența de vitamina B1 duce la boala Beri-Beri.

HIPERVITAMINOZA

Riscul de hipervitaminoză este foarte mic, vitamina B1 nedevenind toxică decât la doze foarte mari (de 100 ori mai mari decât aporturile zilnice recomandate).

INDICAȚII TERAPEUTICE

Indicația specifică este beri-beri, unde se recomandă doze terapeutice de 25- 50 mg vitamina B1/zi în injecții intramusculare sau subcutanate.

În pelagrinele de tip beri-beri sau în alte carențe mixte în care sunt dovezi ca aportul de tiamina este redus.

Vitamina B1 este tratamentul de elecție în bolile inflamatorii sau degenerative ale sistemului nervos periferic , ca polinevrite alcoolice, polinevrite gravidice, polinevrite saturiniene si poliradiculite în sindromul Wernike, paralizii, în oftalmoplegie, în toate manifestările nevralgice.

MOD DE ADMINISTRARE

Calea orală este de preferat de câte ori tratamentul presupune doze mici și prelungite și există certitudinea că absorbția și fosfolirarea vitaminei se face adecvat.

Calea parenterală permite administrarea de doze mari. Se poate adminsitra prin injectare, subcutanat, intramuscular și prin perfuzii intravenoase.

PRODUSE FARMACEUTICE CE CONTIN VITAMINA B1

2.1.2. VITAMINA B2

ISTORIC

În anii 1930, unii dintre cei mai de seama chimiști ai momentului, Richard Kuhn in Heidelberg și Paul Karrer in Zurich lucrează independent și încearcă să înțeleagă mai bine vitaminele recent descoperite, în special cele din familia B. Folosind metode de cercetare relativ diferite, ambii cercetători ajung să izoleze și să cristalizeze vitamina B2, realizând foarte repede că este lactoflavină. In 1935, atât Kuhn, cât și Karrer reușesc să sintetizeze vitamina B2, pe care o denumesc riboflavină, înlocuind termenii de ovoflavină sau lactoflavină, care descriau sursa din care se izolase la un moment dat vitamina.

Spre sfârșitul anilor ’30 se descoperă și cele mai importante flavo-coenzime (sau flavin coenzime) derivate din riboflavină – flavin mono-nucleotidul (FMN, descoperit în 1937 de către cercetătorul suedez Hugo Theorell) și flavin adenin dinucleotidul (FAD, izolat de catre Otto Warburg si Christian). Astăzi se cunosc sute de flavoproteine (enzime care folosesc flavin coenzimele pentru desfășurarea reacțiilor).

SINONIME: Vitamină hidrosolubilă de creștere

DENUMIREA CHIMICĂ: Riboflavină

FORMULA CHIMICĂ: C17H20N4O6

Vitamina B2 este vitamina hidrosolubilă ce intervine în reacțiile care eliberează energia necesară celulelor, precum și în metabolismul lipidelor, proteinelor și a glucidelor.

Se găsește în toate celulele vii și intra în compoziția unor dehidrogenaze.

Vitamina B2 este un derivat de izoaloxazină cu două grupări metil și radicalul ribitil (de la ribitol, un poliol cu 5 atomi de carbon).

Sistemul conjugat dintre atomii N 1 și 10 constiutuie gruparea cromoforă care imprimă vitaminei culoarea specifică (galbenă) și are rol esențial în realizarea funcției de coenzimă a acestei vitamine.

Riboflavina este componenta esențială a două coenzime implicate în procesele de oxidoreducere celulară:

a. flavin mono-nucleotidul (FMN)

b. flavin-adenin-dinucleotidul (FAD)

Aceste coenzime au o structură de nucleotid atipic (componenta glucidică restul ribitil), baza azotată nucleul izoalxazinic.
Coenzimele flavinice sunt foarte puternic legate de apoenzima (nu pot schimba apoenzima).
Oxidoreductazele care le folosesc se numesc flavoproeteine sau flavinenzime.
Mecanismul de acțiune al acestor coenzime este:

FAD participă la dehidrogenarea acizilor grași (prin oxidare), iar FMN participă la dezaminarea oxidativă a aminoacizilor.

FADH2(FMNH2) se pot reoxida sub acțiunea ubichinonelor, iar lanțul respirator CoQ – FADH2(FMNH) rezultă CoQH2 + FMN (FAD), iar reoxidarea CoQH2 se face sub acțiunea citocromului b (preluarea H+ sau e- se face în ordinea potențialelor redox ale coenzimelor, potențial electrice standard al căror semn și valoare au o importanță deosebită

Coenzimele NAD+ și (NADP+) se asociză cu diversele apoenzime prin legături foarte slabe.Așa se explică trecerea lor cu ușurință de pe o apoenzimă pe alta, în funcție de necesitățile de moment.

NAD+ participă în special la reacții de oxidoreducere în cadrul proceselor degradative, iar NADP+ în reacții de biosinteză.

ROLUL VITAMINEI B2

Joacă un rol deosebit în mecanismul vederii, menținerea integrității pielii și mucoaselor, având rol important în arderea glucidelor.

Este necesară în procesele aminoacizilor și a grăsimilor, precum și în transformarea carbohidraților în energie.

Vitamina B2 este esențială, împreună cu alte 3 vitamine(B3, B6 și B9) în absorbția fierului.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI

Nevoile zilnice de vitamina B2 sunt:

sugari: 0,6 mg;

copii și adolescenți: 0,9 mg;

bărbați (70 kg): 1,8 mg;

femei (56 kg): 1,5 mg;

femei însărcinate in trimestrul doi: 2,5 mg;

femei care alăptează: 3 mg.

SURSE DE VITAMINA B2

Principalele surse alimentare de vitamina B2 sunt laptele și produsele lactate, ouăle, carnea (mai ales organele), peștele, legumele și frunzele verzi și drojdia de bere.
Această vitamină este rezistentă la căldură, dar foarte sensibilă la lumină și pH alcalin, poate dispărea parțial în apa de fierbere a alimentelor.

CARENȚA

Carența de vitamina B2, legată în principal, de o malabsorbție digestivă, de un aport alimentar insuficient sau de un consum excesiv de alcool, poate antrena leziunii ale pielii și ale mucoselor, precum și tulburări ocluzale.
La om se întălnesc foarte rar forme pure de ariboflavinoză. De obicei, carența de vitamina B2 este însoțită de alte boli pluricarențiale, ca pelagra si beri-beri la om.Semnele de carență privesc ochiul, mucoasele și tegumentele.

DEFICITUL DE VITAMINA B2

Tulburări psihice, caracterizate prin apatie sau stare de emotivitate crescută, tremor și amețeală.

Tulburări de vedere, fotofobie, conjunctivită, durei oculare

Tulburări de înghițire

Scăderea rezistenței la infecții și intoxicații

Poate apare dermatită seboreică – zone roșii cu tendința de descuamare pe față, între sprâncene, în jurul gurii, pot evolua spre crăpături care se suprainfectează.

HIPOVITAMINOZA

Hipovitaminoza B2 se manifestă prin fisuri și ragade la comisurile buzelor (zăbăluța), limba este roșie, zmeurie, dureroasă în timpui masticației.

HIPERVITAMINOZA

Deși dozele mari de vitamina B2 nu sunt considerate toxice, limita superioară recomandată este de 200 mg pe zi.

INDICAȚII TERAPEUTICE

Vitamina B2 este indicată în:

Bolile polului anterior: conjunctivite, catar primăvăratic, hemoragii retiniene, tulburări de acomodare, nevrite retrobulbare;

Dermatologie: dermaite seboreice, eczeme infantile, lupus eritematos, porfiria cutanată.

MOD DE ADMINISTRARE

Se administrează pe cale orală, dar în ariboflavinoze este recomandată calea parenterală.

PRODUSE FARMACEUTICE CE CONTIN VITAMINA B2

2.1.3. VITAMINA B3

ISTORIC

Vitamina B3 sau Niacină a fost descrisă prima dată de Hugo Weidel în 1873 în studiile sale de nicotină.

Niacină a fost extras din ficat de către Conrad Elvehjem, care mai târziu a identificat un ingredient activ, apoi ca "Pelagră-prevenirea factor" și "factor de anti-blacktongue."

Când si-a dat seama de semnificația biologică a nicotinei, se credea că este adecvată pentru a alege un nume care să se disocieze de nicotina, pentru a evita percepția că vitaminele sau alimentele bogate în niacina conțin nicotină sau că țigările conțin vitamine. Numele rezultate "niacina" a fost derivat de la acid nicotinic + vitamine.

Niacină este denumită vitamina B3 pentru că a fost a treia vitamina descoperită din grupul vitaminelor B.

SINONIME: Vitamina PP

DENUMIREA CHIMICĂ: Niacina

FORMULA CHIMICĂ: C6H5N2O

Vitamina B3 este vitamina hidrosolubilă implicată în reacțiile de oxidoreducere ale celulei.

Sub denumirea de vitamina PP (pellagra preventive factor = factor de prevenire a pellagrei) sunt cunoscuți acidul nicotinic (niacin) și nicotinamida (niacinamida).

Ca vitamina acești doi compuși au comportamente asemănătoare, dar ca agenți farmacologici sunt diferiți.

Nicotinamida (niacinamida generează doua coenzima redox: NAD+ (nicotinamid – adenin – dinucleotidul) și NADP+ (nicotinamid – adenin – dinucleotidul fosforilat).

ROLUL VITAMINEI B3

Are o importanță vitală pentru toate celule corpului. Asigură sănătatea sistemului nervos, îmbunătățește circulația și scade nivelul colesterolului. Este esențială în producerea hormonilor (estrogen, progesteron, testosteron și insulină).

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI

Este asigurată de un regim echilibrat în proteine de origine animală. Pentru a fi absorbită însă are nevoie de factorul intrinsec al mucoasei gastrice.

copii până la 1 an: 5 – 6 mg;

copii 1 – 10 ani: 9 – 13 mg;

bărbați: 15 – 20 mg;

femei: 13 – 15 mg;

femei însărcinate: 17 mg;

femei care alăptează: 20 mg.

SURSE DE VITAMINA B3

Principalele surse alimentare sunt: organe (ficatul și rinichii), peștele, ouăle, laptele, drojdia de bere, cerealele integrale, legumele și ciupercile.
Organismul poate să iși fabrice vitamina B3 pornind de la un aminoacid, triptofanul.
Vitamina PP este stabilă la lumină, la căldură și rezistă la oxidare.

CARENȚA

Carența de vitamina B3, descrisă sub termenul de pelagră, este rară și rezultă fie prin aporturi alimentare insuficinete, fie din interacțiuni medicamentoase (unele antituberculoase și antiparkinsoniene).

În unle țări industrializate, ea afectează îndeosebi subiecții vârstnici, alcoolici sau cei supuși unei hrăniri parenterale (prin perfuzii), nesuplimentate cu vitamina B3.

Se traduce prin oboseală, pierderea apetitului, apoi prin tulburări cutanate, digestive, psihice și hematologice și se tratează prin administrarea medicamentoasă de vitamina B3.

HIPOVITAMINOZA

Se manifestă prin tulburări cutanate (accentuate primăvara), tulburări digestive (diaree, durere abdominală, crampe abdominale) și tulburări neuropsihice (agitație psihomotorie), boala fiind cunoscută sub numele de pelagră. Existența acestei afecțiuni este legată de alimentația deficitară în alimente de origine animală, bazată exclusiv pe porumb și mălai (care nu conțin triptofan).

HIPERVITAMINOZA

Hipervitaminoza B3 apare după doze mari și se manifestă prin:

eritem (înroșirea feței), asociat sau nu, cu prurit (mâncarime);

tulburări gastro-intestinale (vârsaturi, diaree, balonari, constipație);

amețeală.

INDICAȚII TERAPUETICE

Vitamina B3 este indicată în pelagra, herpes, acnee, prurit, tulburări circulatorii periferice, degerături, afte, inflamații bucale, enterocolita, diferite psihoze, stări depresive, in diaree, hipertensiune arterială și ateroscleroză, respirație dificilă, alcoolism, stres, insomnii, artrită, indigestii, cefalee, amețeli, iritabilitate, senzație de rău general.

MOD DE ADMINISTRARE

Vitamina B3 se administrează oral după masă și parenteral subcutanat, intramuscular și intravenos.

Dozele orale pentru adulți 6 – 100 mg/zi, iar pentru copii 25 – 100mg/zi.

PRODUSE CARE CONȚIN VITAMINA PP

2.1.4. VITAMINA B4

DENUMIREA CHIMICĂ: Adenine, 6 – amino – purina

Este o bază purinică care intră în structura acizilor nucleici și a unor coenzime, cu rol în lecuopoeză.

Vitamina B4, cunoscută și sub numele de adenină , este o vitamină solubilă in apă. Este o substanță care acționează ca o coenzimă alături de alte substanțe, precum vitamine și minerale, pentru a produce energie.
Vitamina B4 ajută și la formarea de ADN și ARN și la trasportul de energie necesar diverselor procese din organismul uman. De asemenea, este utilă și pentru dezvoltarea și funcționarea corectă a celulelor.
Participă și la procesul de dezvoltare al țesuturilor organismului uman, întărește sistemul imunitar și mărește rezistența la infecții.
Ajută la echilibrarea nivelului de zahăr din sânge, previne degenerarea celulara si mutațiile, încetinește activitatea radicalilor liberi și previne îmbătrânirea prematură.

SURSE DE VITAMINA B4

Vitamina B4 se găsește în orez și porumb (boabe integrale), fasole, sfeclă roșie, sfecla de zahăr, țelină, soia, drojdia de bere, arborele de cacao (semințe), guarana (semințe), flori de castan sălbatic, dovleac, lemul-domnului, păducel, pin și în frunzele de ceai chinezesc, dud alb, lemunul-domnului, vița de vie.

CARENȚA

Carența adeninei duce la agranulocitoză, adică la scăderea masivă a globuleor albe de la 6 – 8000 la 1 – 2000. Această stare expune organismul la infecții severe.

SIMPTOME ALE DEFICITULUI DE VITAMINA B4:

Afecțiuni ale pielii și sângelui, slăbiciune musculară, hipoglicemie, sensibilitate la insulină, constipație, greață, depresie, anemie, oboseală, amețeală, alergii, infecții, sistem imunitar slăbit.

INDICAȚII TERAPEUTICE

Vitamina B4 este indicată în: afecțiuni ale sistemului limfatic și ganglionar, carențiale, geriatrice, hematologice, maligne, musculare, neurologice, oftalmologice, boli infecțioase, intoxicații și agenți de mediu.

2.1.5 VITAMINA B5

SINONIME: Factor hepatic, pantetonatul de calciu

DENUMIREA CHIMICĂ: Acidul pantotenic

STRUCTURA CHIMICĂ:

FORMULA CHIMICĂ: C9H17NO5

Vitamina B5 ca atare sau sub formă de pantotenat de calciu face parte din grupul vitaminelor hidrosolubile, fiind larg râspăndită în diverse alimente, de unde si numele său. Nu este sintetizată în organism, fiind introdusă în organism odată cu alimentele sub formă de coenzima A.

ROLUL VITAMINEI B5

Vitamina B5 joacă un rol important în metabolismul energetic al celulelor (indispensabil degradării glucidelor, lipidelor și anumitor acizi aminați și sintezei acizilor grași și colesterolului) și participă la formarea anumitor hormoni.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI

0 – 6 luni: 1.7 mg;

7 – 12 luni: 1.8 mg;

1 – 3 ani: 2 mg;

4 – 8 ani: 3 mg;

9 – 13 ani: 4 mg;

peste 14 ani: 5 mg;

Femei gravide: 6 mg;

Femei care alapteaza: 7 mg.

SURSE DE VITAMINA B5

Mici cantități de Vitamina B5 se regăsesc în aproape toate sursele de hrană însă cea mai mare cantitate o conține carnea.

Alte surse de vitamina B5 mai găsim și în cerealele integrale, în ouă, nuci, legume precum broccoli și avocado.

Această vitamină este sensibilă la căldură și la mediile acide și alcaline.

CARENȚA

Stările de carență nu se observă decăt în caz de denutriție severă sau de nutriție parenterală (prin perfuzii) exclusiv și nesuplimentată de vitamina B5. Ele se traduc prin tulburări digestive (grețuri, diaree), cutanate(căderea părului, ulcerații) și neurologice (dureri de cap, senzație de arsură a extremităților). Reversibile, aceste tulburări sunt tratate prin administrare medicamentoasă de vitamina B5.

SIMPTOME ALE DEFICITULUI DE VITAMINA B5

Pentru că vitamina B5 este necesară pentru eliberarea de energie din glucide și grăsimi, lipsa ei este adesea legată de simptomele de oboseală, apatie și senzații de slăbiciune. Un simptom rar de deficit de B5 se numește “sindromul picioarelor ce ard “. Acesta implică o senzație de amorțeală, arsură și furnicături împreuna cu dureri la nivelul picioarelor și a fost atribuit deficitului de B5.

2.1.6. VITAMINA B6

ISTORIC

Vitamina B6 este un compus solubil în apă care a fost descoperit în anii 1930, în timpul studiilor nutriționale făcute pe șobolani. Vitamina a fost numită piridoxină pentru a indica similaritatea structurală cu piridina. Mai târziu, s-a arătat că vitamina B6 poate exista sub alte două forme chimice puțin diferite, numite piridoxal și piridoxamină. Toate cele trei forme ale vitaminei B6 sunt precursoare ale unui compus activat denumit piridoxal 5'-fosfat (PLP), care joacă un rol vital drept cofactor în numeroase enzime esențiale în organismul uman. Enzimele dependente de PLP catalizează o varietate de reacții chimice, incluzând în principal aminoacizii. Reacțiile la care participă enzimele dependente de PLP în legătură cu aminoacizii includ transferul grupei amino, decarboxilare și eliminare ori înlocuirea beta sau gamma. Această adaptabilitate apare datorită abilității PLP de a se lega covalent și apoi să acționeze ca un catalizator electrofilic, deci stabilizând diferite tipuri de intermediari carbanionici ai reacțiilor.

SINONIME: Adermina, vitamina antidermatoasă

DENUMIREA CHIMICĂ: Piridoxină

STRUCTURA CHIMICĂ:

FORMULA CHIMICĂ: C8H11NO3

Vitamină hidrosolubilă ce intervine îndeosebi în metabolismul acizilor aminați, glicogenului, steroizilor, hemoglobinei, enzimelor și în sinteza unor neurotransmițători (substanțe chimice care permit transmisia influxului nervos), precum și în reacțiile imunitare. Sub denumirea de Vitamina B6 se cunosc trei substanțe înrudite, cu rol de vitamine coenzime: pirodixina, piridoxal și piridoxamina.

Sunt mai râspăndite în vegetale, iar prin esterificarea ultimelor două cu acid fosforic se obțin din structura unor decarboxilaze-transaminaze.

Forma metabolic activă, de coenzimă, este piridoxalfosfatul:

Sub această formă participă la reacții implicate în metabolismul aminoacizilor (decarboxilare, transaminarea, sinteza citrulinei, sinteza hemului) și a sistemului nervos central, catalizând decarboxilarea aminoacizilor care conduc la amine biogene cu rol neurotransmițător (GABA, serotonina).

Piridoxalfosfat are o grupare prostetică legată puternic de apoenzima, funcția ei de coenzimă realizându-se prin formarea de baze Schiff (mecanism de ping – pong).

ROLUL VITAMINEI B6

Este una din vitaminele care nu se stochează în organism, fiind astfel necesară administrarea unei doze zilnice, doza poate fi luată din târâțe de grâu, drojdie de bere. Acțiunea sa fiziologică constă în atenuarea grețurilor, ameliorarea asimilării proteinelor și glucidelor, prevenind formarea cârceilor.

Este cea mai importantă vitamină în procesarea aminoacizilor și favorizează aproape toate funcțiile metabolismului uman. Reglează eliberarea de către ficat a glicogenului, de fiecare data când mușchii consumă energie.

Vitamina B6 ajută la producerea insulinei, hemoglobinei și a anticorpilor.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI

De la naștere până la 1 an: 0.3 – 0.6 mg;

1 la 3 ani: 1 și 1,7 mg;

3 la 15 ani: 1.8-2 mg;

Femei: 2 mg;

Bărbați: 2 mg;

Femei gravide: 2,5 pana la 10 mg;

Femei care alăptează: 2,5 până la 10 mg;

Vârstnici: 3 mg;

Sportivi (practica intensiva): 25 până la 50 mg.

SURSE DE VITAMINA B6

Vitamina B6 este prezentă în drojdia de bere, carne și organe (ficatul și rinichii), pește, cereale, legume proaspete și uscate, fructele ( oleaginoase, în special) și laptele, dar flora tubului digestiv sintetizează o anumită cantitate de vitamina B6.

Vitamina B6 se alterează la lumină, este distrusă prin fierbere și congelare, carența ducând la dermatite și anemie.

CARENȚA

Carența de vitamina B6 a fost observată în anumite situații în care este necesară instiutirea cu mina B6 și anume: în insuficiența renală (este inhibată piridoxalkinaza), în pelagră, la alcoolici, la femeile gravide, în ciroze, în sindromul de malabsorbție, la administrarea unor medicamente(ex. izoniazia, ciloserina, hidralazinele, pelicilamina, contraceptive orale timp îndelungat).

Avitaminoza B6 nu a fost semnalată la om, deoarece cantitatea de vitamină produsă de flora intestinală și introdusă în organism prin interediul alimentelor este suficientă.

Manifestările clinice ale deficitului de vitamina B6 sunt reprezentate de dermatita seboreică, polinevrite, convulsii(mai ales la copii prin scăderea sintezei de GABA), anemie, scăderea eliminării renale a acidului 4 – piridoxic, glosită, iritabilitate, derpesie, pierderea în greutate.

HIPERVITAMINOZA B6

Riscul de hipervitaminoză este mic , vitamina B6 nedevenind toxică decât prin doze ridicate (de 50 de ori mai mari decât cele recomandate). Luarea îndelungată de doze mari de vitamina B6 poate să se afle la originea unei polinevrite.

INDICAȚII TERAPEUTICE

Vitamina B6 este indicată în in dermatită seboreică, acnee, eczeme, în glosite, stomatite și keiloză, în insomnii, comoții cerebrale, epilepsie, sindrom Meniere, distrofii musculare și coreea Sydenham (în ascoiație cu vitamina B1 și acid nicotinic), paraplegie spastică, scleorză diseminată, nevrite, astenii nervoase.

MOD DE ADMINISTRARE

Administrarea de vitamina B6 sub formă medicamentoasă este indicată în carența corespunzătoare și în caz de polinevrită (atingere a sistemului nervos periferic), de boală genetică ce perturbă metabolismul acestei vitamine, de hemodializă sau de alimentație prin perfuzii.

Pentru combaterea semnelor de carență, modul cel mai potrivit de administrare este sub forma asociațiilor polivitaminice.

Pentru a obține efecte terapeutice prompte se utilizează clorhidratul de piridoxină în soluție injectabilă.

La adulți se administrează 50 – 100 mg/zi, de 2 – 3 ori pe zi, în injecții intramusculare sau intravenoase. La copii 2 – 50 mg/zi, după gravitatea cazului.

Vitamina B6 este contraindicată în caz de tratament cu levodopa (antiparkinsonian).

2.1.7. VITAMINA B8

SINONIME: Vitamina H, coenzima R

DENUMIREA CHIMICĂ: Biotină, Adenozin-Fosfat

FORMULA CHIMICĂ: C10H16N2O3S

Este o ribonucleozidă care face parte din structura acizilor nucleici din drojdia de bere, embrionii de grâu.

Particpă la structura unor coenzime (ex. ATP, care îndeplinește în celula vegetală rol de coenzimă ce transferă resturile de acid fosforic și eliberează energia înmagazinată sub forma de legături macroenrgice, necesare în numeroase reacții endoorganice).

Este un constituent cu structură biciclică, format din două nuclee:

imidazolic

tiofenicvita

de care se leagă acidul valerianic.

Biotina îndeplineste rol de coenzimă în reacțiile de carboxilare și transcarboxilare. Vitamina H, hidrosolubilă care intervine în degradarea acizilor grași, anumitor acizi aminați și a glucozei, și de asemenea, în sinteza acizilor grași.

Prin gruparea – COOH se leagă de apoenzimă prin legătură amidic la un rest de lizină. La om, din cauza sintezei de biotină de către bacteriile intestinale, nu s-a semnalat avitaminoza. Se poate provoca o asmenea stare prin consumarea de albuș de ou crud care conține amidină, o proteină care se combină cu bitina împiedicându-i absorbția intestinală.

ROLUL VITAMINEI B8

Vitamina B8 joaca un rol cheie in metabolismul grasimilor si al carbohidraților. Permite asimilarea și utilizarea de grăsimi si zaharuri din alimentație. De asemenea, participă la frumusețea pielii, a unghiilor și a părului.

SURSE DE VITAMINA B8

Vitamina B8 provine din alimentație: drojdie de bere, carne, creier, inima, ficat si rinichi, gălbenuș de ou, produse lactate, lapte, anumite legume, cerealele integrale, porumb, melasă, păpădie, nuci, ciuperci, spanac, roșii, morcovi, dar ea mai este sintetizată parțial și de către flora intestinală.
Este o vitamina care nu este distrusă la căldură sau umiditate, dar lumina, alcalinitatea și oxigenul o afectează.

CARENȚA

Carența se manifestă printr-o oboseală, o pierdere a apetitului, anorexie, grețuri, tulburări dermatologice (dermatite exfoliative, alopecie, glosită atrofică), tulburări neurologice (hipotonie, ataxie, retard psihomotor). Ea survine într-un context foarte deosebit: nutriția prin perfuzii nesuplimentate în vitamina B6 sau bolile ereditare ale metabolismului acestei vitamine (deficit în anumite enzime ca biotinidaza sau holocarboxil – sintetizată).

INDICAȚII TERAPEUTICE

Vitamina B8 este indicata în: ameliorarea capacității de memorare, în tratarea alcoolismului, în ateroscleroza, hipertensiune arterială, hipercolesterolemie, hipoglicemie, stres, ciroză hepatică, amețeli, ulcer gastric, dureri de inima, blocaj renal, o inflamare a pielii și a limbii. Concentrația acesteia în organismul uman determină și stimulează creșterea părului și întârzie căderea acestuia, scade hemoglobina, lipsa apetitului alimentar, oboseala, alterarea psihicului.
Eficiența acestei vitamine sporește prin asociere cu vitaminele A, B9, B12 si inozitolul.
Inamici ai vitaminei B8 sunt sulfamidele, alcoolul și tehnicile de prelucrare alimentara.
Vitamina B8 este indispensabilă persoanelor cu unghii fragile și casante, doza zilnică recomandată fiind de 0,3 mg (300 mcg).

2.1.8 VITAMINA B9 – ACID FOLIC

ISTORIC

In 1931, cercetatoarea Lucy Wills a identificat acidul folic ca fiind nutrientul care previne aparitia anemiei in perioada sarcinii, insa abia in 1941 acesta a fost extras din frunzele de spanac, iar in 1946 a fost pentru prima data sintetizat.

DENUMIREA CHIMICĂ Acid Folic, Vitamina Bc

FORMULA CHIMICĂ: C19H19N7O6

Acidul folic, intervenind în sinteza ADN-ului, joacă un rol capital în producția de celule noi in organism. În particular, el este indispensabil formării de globule roșii ale sângelui de către măduva osoasă.
Vitamina B9 este vitamina hidrosolubilă a grupului de vitamine B, este esențială în timpul sarcinii, având un rol fundamental în producerea globulelor roșii și la asimilarea substanțelor nutritive din alimente. De asemenea previne apariția malformațiilor.

Alături de acidul folic, acid pteroil-glutamic îndeplinește în organismul animal un rol importatnt în formarea hematiilor și a leucocitelor.

Acidul folic de mai sus este un pteroil-monoglutamat. Se cunosc și derivați ai acestuia, obținuți, prin gruparea -COOH, cu gruparea amino a unei noi molecule de acid glutamic.
Formele coenzimice sunt acizii tetrahidrofolici (FH4 sau THFA).

FH4 transportă unități de un atom de carbon (minus starea de CO2), -CH3 (metil), -CH2 (metilen), -CH- (metenil), -CHO (formil), -CH=NH (formimino).
Se pot obține compuși activi ca:

N5-formil-FH4

N10-formil-FH4

N5-metil-FH4

N5, N10-metilen-FH4 etc.

forme interconvertibile prin procese de oxidoreducere.

La transferul grupărilor de un atom de carbon trebuie să asiste și vitamina B12, de aceea carența de vitamina B12 introduce carența de acizi folici (anemie, afectarea creșterii și reproducerii celulare).

Acizii folici sunt implicați în:

sinteza ADN, prin participarea la sinteza bazelor purinice și pirimidinice;

transformarea homocisteinei în metionina cu participarea vitaminei B12 (5-metil tetrafolatul);

conversia serina-glicina (tetrahidrofolatul care se transformă în acid folinic);

metilarea aminelor biologic active (metiltetrahidrofolatul).

ROLUL VITAMINEI B9

Acidul folic este esențial în sinteza ADN-ului și a ARN-ului din celule, întrucât se comportă identic unei coenzime. Ajută în producerea serotoninei, substanță responsabilă de reglarea somnului și a apetitului.

Vitamina B9, împreună cu vitamina B12, reduc riscul atacurilor cardiovasculare.

Acidul folic este foarte important în terapia femeii gravide. Lipsa acestei vitamine poate antrena riscuri importante pentru formarea sistemului nervos al fătului.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI

Se recomandă următorul necesar zilinic de acid folic:

– copil pâna la 1 an – 0.065 – 0.08 mg;

– copil 1 – 10 ani – 0.15 – 0.2 mg;

– bărbați – 0.3 – 0.4 mg;

– femei – 0.3 – 0.4 mg;

– femei însărcinate – 0.6 mg;

– femei care alăptează – 0.5 mg.

SURSE DE ACID FOLIC

Acidul folic se găsește în multe tipuri de alimente. Cea mai bogată sursă naturală de acid folic se află în ficatul, creierul și inima de vita, ficatul de miel, ficatul de porc și cel de pui, pește, în legume cu frunze verzi ca spanacul, fasolea verde, lăptuci, sparanghel, broccoli, în frunzele de sfeclă ,porumb, morcov, roșii, varză alba și de Bruxell, banane, citrice și sucurile obținute din acestea, caise, fructe de cătina albă, pepene galben, grâu, cereale integrale, făina de soia, ou, migdale, stafide, alune, lapte, brânzeturi fermentate, miere și drojdia de bere.
Folații se distrug ușor prin prelucrare:
– se estimeaza că doar 25 – 50% din acidul folic conținut în alimente este biologic disponibil
– pregatirea la cald a hranei si alte tipuri de procese de tratare a acidului folic pot reduce conținutul de acid folic cu 50 – 90%.
– 68% din conținutul acidului folic este pierdut prin procesul de transformare a grâului în fâină albă.

CARENȚA

Carența în acid folic este consecința unui aport scăzut, unei absorbții necorespunzătoare sau a unei nevoi crescute. Poate apare la cei cu rezecții intestinale, la cei cu ciroză alcoolică și cu ciroză în general, la femeile însărcinate, la nou-născuți, la hipertiroidieni, la cei cu anomalii ereditare în metabolismul folaților în sensul deficitar unor enzime cum ar fi dihidrofolat-reductază, la cancer cu evoluție rapidă, la cei ce fac tratament cu anticonvulsivante datorită efectului inductor enzimatic al unora dintre acestea, în caz de intoxicații cu metotraxat și pirimetamină.
Carența se manifestă prin tulburări hematologice: anemie megaloblastică, tulburări neurologice, tulburări digestive, risc crscut de avort sau malformații la făt.

INDICAȚII TERAPEUTICE

Acidul folic se utilizează în:
– tratamentul carențelor;
– tratamentul anemiilor megaloblastice;
Atenție, deoarece tratamentul doar cu acid folic al unei anemii megaloblastice prin deficit de vitamina B12 poate produce îmbunătățiri hematologice dar poate produce agravări neurologice!
– la femie însărcinate pentru a reduce riscul de malformații;
– în prevenirea accidentelor cardio-vasculare legate de hiperhomocistenemie moderată.

MOD DE ADMINISTRARE

Administrarea se face în general per os 5–15 mg/zi într-o priză, însă în stări acute se poate începe cu adminstrarea intramuscular 1-5 mg și apoi să se continue cu administrarea per os.
Acidul folic poate fi asociat în tratamentul anemiei megaloblastice cu Vitamina B12 și preparate cu fier.

2.1.9. VITAMINA B12

DENUMIREA CHIMICĂ Cianocobalamină, cobalamină, factor antipernicios.

FORMULA CHIMICĂ: C63H88CoN14O14P

Vitamina B12 face parte din grupul vitaminelor complexului B, vitamine hidrosolubile. In funcție de substituenții fixați de ionii de cobalt din structura sa, avem:

ciancobalamina (grupare cian);

hidroxicobalamina (gruparea hidroxi);

metilcobalamina (grupare metil);

5-dezoxiadenozilcobalamina (grupare 5-dezoxiadenozil).

În terapie sunt folosite ciancobalamina și hidroxicobalamina, forme stabile și bine tolerate, celelalte forme fiind active la nivel celular, dar instabile la lumină.

ROLUL VITAMINEI B12

Joacă un rol decisiv în buna funcționare a sistemului nervos, ajutând la formarea tecii de mielina ce învelește fibrele nervoase, esențiale pentru transmiterea de impulsuri nervoase în tot corpul. Datorită acestei funcții, vitamina B12 constituie un aliat prețios in menținerea acuității simtului tactil și auditiv, în percepția durerii, în echilibru, ca și pentru sporirea capacității de învățare, împiedicarea pierderilor de memorie si păstrarea aplombului mental.

Participă la procesul de reînnoire celulara, la sinteza AND-ului, a fierului, a vitaminei C, a acidului pantotenic, acidului folic și la sinteza vitaminei B15.

Intervine în procesul de maturizare a globulelor roșii, înlâturând astfel oboseala și anemia.

Participă activ la metabolismul proteinelor, lipidelor și glucidelor.

Contribuie la funcționarea normală a celulelor, în special a celor din maduva osoasă;

Are rol benefic asupra tractului gastrointestinal.

In plus, această vitamina are un rol important și în protejarea celulelor hepatice, datorită proprietății ei de a împiedica depunerea grăsimilor în ficat.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI

copii – intre 1 și 3 micrograme pe zi;

adulti – intre 2 și 4 micrograme pe zi;

gravide și mame care alăptează – până la 5 micrograme pe zi.

SURSE DE VITAMINA B12

Vitamina B12 este sintetizată de bacterii. Vitamina B12 se găsește în produsele de origine animală: carne de pui, vită, porc, mai ales in ficat, în lapte, produse lactate, ouă, fructe de mare: crabi, stridii, scoici, în somon și ton.

CARENȚA

Primele semne ale carenței sunt: oboseala generală, pierderea apetitului, tulburări hematologice (anemie megaloblastică), neuropsihiatrice (senzație de arsură cutanată, nevrită optică infalamție a nervului optic, pierderi de memorie, labilitate a stării de spirit, depresie) și mucoase (limba depapilată).
Carența de vitamina B12, nu este rară în țările industrializate, poate rezulta fie prin aporturi alimentare insuficiente (regim vegetarian), fie dintr-o gastroectomie (ablatie a stomacului) sau dintr-o boala responsabilă de o anomalie a secreției de factor intrinsec, precum boala lui Biermer. Carența de vitamina B12 nu este deloc rară la persoanele în vârstă.
Excesul de vitamina B12 poate crește riscul de dezvolare a anumitor celule canceroase în stadiu latent iar pentru persoanele diagnosticate cu cancer, hipervitaminoza poate duce la extinderea celulelor tumorale, și un risc crescut de crize de astm bronșic.

INDICAȚII TERAPEUTICE

Indicația terapeutică majoră a vitaminei B12 este tratamentul anemiei pernicioase, ale anemiilor parapernicioase și megaloblastice după gastroectomie.

Beneficiază de asemenea de tratamentul cu vitamina B12 și anemiile megaloblastice ale gravidelor și sugarului din sprue tropical și netropical.

În aceste anemii se administrează ca doză de atac 50 mg/zi în injecții intramusculare sau subcutanate, timp de o săptâmănă. În cazuri grave și complicate cu tulburări nervoase doza se poate crește până la 1000 mg/zi, timp de o săptâmănă. Eficacitatea acestui tratament de atac este indicată în criza reticulocitară.

Tratamentul de întreținere se face administrând 50 – 100 mg vitamina B12 la interval de 10 – 20 de zile.

În afecțiunile nervoase din anemia Biermer doza de înterținere este de 100 – 200 mg, la interval de 10 zile.

Vitamina B12 administrată în injecții intramusculare, este indicată în carența coresăunzătoare. Este utilizată, de asemenea, în doze mari ca analgezic.

Injecțiile intravenoase cu unul dintre derivații ei, hidroxocobalamina, sunt practicate în caz de intoxicație cu cianură.

Tratamentul cu vitamina B12 a dat rezultate favorabile și în alte anemii macrocitare de origine alimentară, anemie acrestică, anemie pericioasă botriocefalcă și anemiile din ciroza hepatică.

Alte indicații ale vitaminei B12 în doze de 1000 mg sunt polinevrite alcoolice, diabetice, nevrite, nevralgii cervicobrahiale, trigeminale, debilitate, astenie, covalescență, în anorexie, denutriție, distrofia sugarilor. Tot în doze mari se administraeză în hepatita epidemică, hepatitele toxice, ciroze, osteoporoză, ostoartrită.

Prin proprietățile sale anabolizante vitamina B12 protejează organismul de un efect catabolizant al hormonilor suprarenali.

Administrarea medicamentoasă de vitamina B12 este contraindicată in cazuri rare (anumite tipuri de cancer).

MOD DE DAMINISTRARE

Vitamina B12 nu se administrează pe cale bucală decât în același timp cu factorul intrinsec. Cale de administrare cea mai utilizată este cea parenterală în doze de 50 mg până la 2000 mg/zi pentru adulți.

Se administrează concomitent fier absorbabil, pentru a preveni o eventuală hipocromie globulară.

PRODUSE FARMACEUTICE CE CONTIN VITAMINA B12

2.2 VITAMINA B15

SINONIME: Mioinozitol, mezoinozitol, dimetilglicina

DENUMIREA CHIMICĂ: Acidul pangamic

STRUCTURA CHIMICĂ:

FORMULA CHIMICĂ: C10H19NO8

Vitamină hidrosolubilă care joacă un rol în maturarea globulelor roșii plecând de la celulele-mamă și în sinteza unor acizi grași și anumitor acizi aminați.
Este un hexaciclitol natural care se găsește în plante, mai ales sub formă de fitină (săruri de calciu și magneziu ale esterului hexafosforic al mezointozitolului).
Prin rolul pe care îl îndeplinește, unii autori consideră că acest constituient poate fi încadrat în grupa vitaminelor.
Acidul pangamic este un ester care se extrage din germenii și târâțe de orez, din semințele de cais precum și din drojdia de bere. Acidul pangamic, cunoscut și ca Vitamina B15 are rol de activare a proceselor metabolice oxidative la nivel celular, are efect detoxifiant și de refacere a respirației celulare.

SURSE DE VITAMINA B15

Surse naturale de vitamina B15 se găsesc în drojdie de bere, orez brun integral, grâu integral, semințe de dovleac, semințe de susan.

Doza zilnică obișnuită este de 50-150 mg.

CARENȚA

Carența acestei vitamine poate provoca:

boli de inimă;

afecțiuni nervoase și glandulare;

insuficientă oxigenare a țesuturilor.

Umiditatea și lumina solară influențează negativ prezența acesteia.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ

Acidul pangamic se utilizează în combaterea afecțiunilor cardiovasculare, dermatologice, hematologice, a alcoolismului și în medicația sportivă. El reface valoarea normală a tensiunii arteriale și ameliorează astmul bronșic. De asemenea, se obțin efecte pozitive prin utilizarea acestuia în cadrul metabolismului hepatic, lipidic și protidic.

Vitamina se folosește și în domeniul dermatologiei (dermatite, urticarie, eczeme etc.), în combaterea etilismului, narcomaniilor (datorate morfinei, opiului sau hașișului) și pentru reactivarea oxidării și metabolismului perturbat în fenomenele de ateroscleroză.
Pentru rezultate mai bune, vitamina B15, se asociază cu vitaminele A și E.

2.3 VITAMINA P

DENUMIREA CHIMICĂ: Citrină sau Vitamina permeabilității capilare

Sub această denumire sunt cunoscute substanțele naturale care aparțin din punct de vedere chimic nucleelor: benzo – pironic (cumarinic) și 2-fenil-benzo-pirinic (flevanic).
În această categorie de principii active vitaminice se încadrează: cumarinele, flavonozidele, antocianozidele și proantocianii.
În terapuetică se utilizează rutozidul (heterozid flavonic) și antocianozidele din afine.
Dintre vitaminele studiate mai recent, mai pot fi aminitite:
– Vitamina L1, ca factor necesar al lactației.
– Vitamina T (tegotna, termitina sau factor T), care este considertă a fi un complex de substanțe obținut din termite, dar și din ciuperci.
– Vitamina U (sau vitamina antiulceroasă (M.M.S.C), care din punct de vedere chimic este clorură de metilmetioninsulfoniu.
Principala funcție a flavonoidelor este aceea de a favoriza absorbția vitaminei C din tubul digestiv, precum și de a favoriza acțiunea metabolică a acesteia. În afara acestei funcții principale, vitamina P menține integritatea peretelui capilar, permeabilitatea (de la care provine și litera "P" atribuită acestui complex) și elasticitatea acestuia. Această funcție a bioflavonoidelor este foarte importantă în prevenirea apariției tulburărilor circulatorii și a varicelor.
Menținerea unei structuri sănătoase a peretelui capilar favorizează transportul la nivelul acestuia a oxigenului și substanțelor nutritive din sînge spre celule pe de o parte și, pe de altă parte, transportul C02 și a substanțelor rezultate din metabolism dinspre celule în sânge.
Bioflavonoidele împiedică oxidarea vitaminei C și intervin astfel în menținerea structurii colagenului, care formează țesuturile, menținând fermitatea acestora și opunându-se astfel, tendinței spre uzură, cu apariția laxității țesuturilor.

Tot prin păstrarea activă a vitaminei C, flavonoidele participă la apărarea antiinfecțioasă a
organismului, în special la apărarea antivirală.

În afara acestor două funcții principale vitamina P mai îndeplinește și alte roluri în organismul uman:

inhibă formarea plăcii de aterom și apariția semnelor și simptomelor aterosclerozei;

scade colesterolemia;

scade tensiunea arterială;

este hepatoprotectoare;

stimulează eliminarea bilei din colecist în duoden;

este antiinflamatoare, antispastică, antitumorală.

ROLUL VITAMINEI P

este un factor de rezistență capilară și de scădere a permeabilității vaselor;

contribuie la creșterea elasticității și rezistenței capilarelor, precum și la menținerea permeabilității acestora;

contribuie la menținerea stării de sănătate a țesutului conjunctiv, alături de vitamina C;

împiedică distrugerea prin oxidare a vitaminei C;

rol în ameliorarea hemoragiilor de diverse cauze și cu diferite localizări;

asociată cu vitamina C are rol antiinfecțios, mărind rezistența organismului la infecții.

SURSE DE VITAMINA P

Vitamina P se găsește în fructe și legume: caise, prune, struguri, citrice, cireșe, mure, afine, măceșe, coacăze, varză, spanac, ardei. Se mai găsește în drojdiile alimentare și drojdia de bere.
Este important de observat că vitaminele, C și P, se găsesc în aceleași alimente, fapt ce explică acțiunea lor sinergică, precum și ineficiența administrării vitaminelor sintetice, administrarea acestora din urmă neputând respecta proporția naturală în care aceste două vitamine se întâlnesc în legume și fructe.

DOZA ZILNIC RECOMANDATĂ

Doza recomandată de vitamina P este de 25-50mg/zi pentru copii și de 50-100mg/zi pentru adulți.

2.4 VITAMINA Bt – L-CARNITINA

ISTORIC

Descoprirea și numele i se datorează în mod bizar, viermelui de făina (Tenebrio Molitor) care, s-a constatat că nu putea supraviețui făra această vitamină. La început s-a crezut că numai aceasta insectă are nevoie de substanța cu pricina, dar curând s-a demonstrat că toate insectele o consumă în procesul de metamorfozare.

Nu a trecut mult și cercetarile au arătat ca vitamina T acționeza și în cazul oamenilor, iar astăzi este cunoscută mai ales sub numele de carnitina.

Carnitina sau Vitamina T este compusul C7H15NO3, necesar in transportul acizilor grași din citoplasmă în mitrocondrii. Carnitina a fost descoperită în carne, în 1905, iar formula chimică a fost identificată în 1927, motiv pentru care înca se efectuează multe studii pentru a se stabili proprietățile Vitaminei T.

Carnitina se găsește sub forma a 2 stereoizomeri: L-carnitina (forma activă biologic a carnitinei) și D-carnitina (forma inactivă biologic a carnitinei).

ROLUL VITAMINEI L-carnitinei

In organism, carnitina este mai întai biosintetizată în ficat și rinichi iar vitamina C joacă un rol esențial în acest proces.

Vitamina T este extrem de importantă pentru sănătatea organismului uman: previne anemia, oboseala cronică, menține coagularea sângelui în limitele normale, reduce stresul oxidativ, ajută la transformarea mâncarii/grăsimii in energie.

Carnitina accelerează anumite procese în organism care duc într-un final la diminuarea masei grase și a țesutului adipos, la creșterea masei musculare. In plus, carnitina în formele sale active L-carnitina și L-acetil carnitina ajută și la păstrarea în cea mai bună formă a sistemului nervos.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI
Spre deosebire de celelalte vitamine, unde doza zilnică recomandată este foarte clar stabilită, în cazul carnitinei aceasta nu este exact cunoscută, de aceea trebuie multa precauție când e vorba de aportul de suplimente.

Suplimentele nu trebuie însa folosite perioade îndelungate, pentru că pot afecta sănătatea, dar pentru perioade scurte de timp nu au fost descoperite efecte adverse. Oricum este bine că acestea să fie luate sub indrumarea medicului.
Cel mai bine este sa consumăm un iaurt în fiecare zi iar sâptămănal 2-4 ouă (fierte) și un mușchi de vită la grătar, cu salată.

SURSE DE L-carnitina
Alimentele cu un bogat conținut de carnitina sunt : carnea roșie (vita- pe primul loc cu cel mai mare conținut, apoi porc), cod, piept de pui, produsele lactate, sucul de portocale, caise, banane, avocado, cereale, pâinea integrală, orez, , semințe de susan, gălbenuș de ou. In mod normal nu avem nevoie de un aport suplimentar de vitamina T, dar exista și suplimente de L-carnitină pentru sportivii de performanța care au nevoie sa slăbeasca.

2.5 VITAMINA C

ISTORIC

Din punct de vedere istoric, scorbutul este o maladie cunoscută de mult timp, simptomele ei fiind descrise chiar de egipteni, încă din anul 1550 î.C. Mai recent, afecțiunea a fost evidențiată în 1541 de un medic olandez, Echthius, care lucra in Koln, Germania. Acesta a crezut însă că se află în fața unei maladii contagioase. În 1540, un explorator francez, Jacques Cartier, descrie un leac pentru scorbut folosit de nativii americani din sudul Canadei, preparat prin tratarea acelor de pin cu apă fierbinte. Prima referire la această boală în literatura engleză apare in Oxford English Dictionary din 1565. Doi medici ai perioadei respective au jucat un rol enorm în diminuarea mortalității datorate acestei boli: John Woodall si James Lind. În 1617, Woodall prezintă în The Surgeon's Mate semnele de scorbut și indică pentru tratament sucul de lămâie. Woodall convinge Compania Indiilor de Vest să asigure acest aliment marinarilor care plecau în călătorii. În 1747, James Lind, ofițer în Marina Britanică, conduce un studiu pe 12 pacienți cu scorbut. El împarte pacienții în 6 grupuri a câte 2 persoane și administrează fiecărui grup un remediu diferit. Vindecarea apare numai la grupul care a consumat suc de lămâie și portocale. Lind și-a publicat descoperirile în 1753 într-un Tratat asupra Scorbutului. Abia în 1795 Marina Britanică a adoptat lămâile sau lămâile verzi (lime) ca alimente strict necesare pe mare (motiv pentru care marinarii englezi au fost porecliți "limeys").

SINONIME: Vitamina antiscorbutică

DENUMIREA CHIMICĂ: Acid ascorbic

FORMULA CHIMICĂ: C6H8O6

Vitamină hidrosolubilă implicată în producția de glucocorticosteroizi și de anumiți neurotransmițători (substanțe care permit transmisia influxului nervos), în metabolismul glucozei, al colagenului, al acidului folic și al anumitor acizi aminați, în neutralizarea radicalilor liberi și a nitrozaminelor, în reacții imunolgice, care facilitează absorbția fierului la nivelul tubului digestiv.

Vitamina C este cea mai răspândită vitamină naturală, în cantitatea cea mai mare în fructele mature(citrice, măceșe, coacăze, mere).

În organism se găsește liberă sau sub formă de complex cu proteinele, formând împreună cu acidul dehidroascorbic un sistem redox responsabil de proprietăți vitaminice.
Este indispensabilă la om, maimuță, cobai (celelalte animale pot sintetiza vitamina C în cadrul metabolismului glucidic).
Forma redusă are proprietăți acide pronunțate datorate celor două grupări de tip enolic. Este ușor oxidabilă (are caracter reducător) funcționând ca un sistem redox.

Și agent reducător într-o serie de procese biochimice. Astfel:

Participă la diferite reacții de hidroxilare în:
– biosinteza colagenului (colagenul intrând în structura oaselor, dinților, cartilajelor, pielii), stimulează și direct sinteza colagenului;
– biosinteza carnitinei;
– transformarea dopaminei în noradrenalină și adrenalină;
– transformarea triptofanului în 5-hidroxi-triptofan, implicat în formarea serotoninei.

Vitamina C are foarte multe proprietăți printre care:

Are efect antioxidant și uneori pre-oxidant.

Favorizează absorbția fierului în feritină, forma de depozit a acestuia și este implicată în hematopoieză.

Favorizează depunerea calciului în oase.

Participă la transformarea methemoglobinei în hemoglobină.

Scade permeabilitatea și crește rezistența capilară, inhibă agregarea plachetară.

Intervine în transformarea acidului folic în acid folinic.

Stimulează formarea glucocorticoizilor.

Are acțiune antialergică.

Favorizează vindecarea rănilor.

Are rol în procesel de apărare imună.

Nu există o funcție coenimică a vitaminei C.
Vitamina C posedă câteva acțiuni farmacologice, însă ea intervine ca și coenzimă.

ROLUL VITAMINEI C

Vitamina C este cea mai indicată soluție de întărire și stimulare a sistemului imunitar, mai ales pe timpul iernii. Dinamizează organismul și îl protejează în fața agresiunii virușilor și a frigului. Este important să fie administrată în timpul răcelilor și a gripelor, deoarece vitamina C acționează în inima sistemului imunitar pentru a ajuta celulele să respingă atacul invadatorilor de orice fel.

Vitamina C este necesară în procesul de sinteză a vaselor sangvine și a mușchilor. Favorizează absorbția fierului prezent în anumite alimente. Intervine în diverse procese hormonale. Joacă un rol important în eliberarea substanțelor toxice. Are proprietăți anti oxidante, mai precis limitează acțiunea nefastă a radicaliolor liberi.

CANTITATEA NECESARĂ OMULUI

Necesarul zilnic recomandat de vitamina C este :
– copii pâna la 1 an – 30 -35mg
– copii 1-10 ani – 40-45 mg
– bărbați 50-60 mg
– femei 60 mg
– femei însărcinate 70 mg
– femei care alăptează 90-95 mg
Pentru fumători este recomandat un aport crescut, de ordinul a 120mg/zi.

SURSE DE VITAMINA C

Legumele cu un conținut important de vitamina C sunt: ardeii iuți roșii și verzi, ardeii grași, pătrunjelul și cimbrul, legumele verzi cu frunze (spanac, varza, varza de Bruxelles, conopida, broccoli etc.), usturoiul, cartofii, morcovii, sparanghelul.
Fructele cu un conținut bogat de vitamina C sunt : lămâia verde, portocalele, grapefruitul, clementinele, fructele de kiwi, fructele de papaya, fructele de guava, căpșunele, pepenele galben, coacăzele negre, prunele, caisele, piersicile, cireșele, ananasul, fructul pasiunii, mango, zmeura, strugurii.
Uscarea, conservarea sau fierberea la temperaturi mai mari de 200 C pot duce la distrugerea vitaminei din aceste produse deoarece este ușor oxidabilă și foarte sensibilă la căldură și radiații.
Vitamina C nu poate fi sintetizată de către om, ea provenind doar din aport exogen.

CARENȚA

Carența în vitamnia C, este rară în țările în curs de dezvolatre și excepțională în țările industrializate, este responsabilă de scorbut. Cauzată de un aport alimentar insuficient, unei malabsorbții digestive, unei creșteri a necesităților sau a unei eliminări excesive, carența apare de ce cele mai multe ori la subiecții vârstnici, alcoolici, suferind de malabsorbție cronică sau supuși unei hrăniri prin perfuzii nesuplimentate în vitamina C. Ea se traduce prin oboseală, prin dureri osteoarticulare, edeme, gingivite, hemoragii. Stările de subcarență (stadiul care precede carența) ar fi mult mai numeroase, iar actalmente se pune întrebarea referitoare la eventualelel relații între efectul de aport de vitamina C și diverse coli (cancer, boli cardiovasculare, catarectă).

HIPERVITAMINOZA
Administrarea excesivă de vitamina C (prin suplimente medicamentoase) poate determina o agitație și insomnii, dar ea nu este periculoasă, excesul fiind eliminat prin urină și fecale. Pentru doze egale sau mai mici de 1.000 miligrame/zi, nu există nici un fel de contraindicații.

UTILIZAREA TERAPEUTICĂ
Adminstrarea de vitamina C este prescrisă pe cale orală în tratamentul carențelor corespunzătoare, al stărilor de oboseală, al unor tulburări capilare și venoase, iar pe cale intravenoasă în caz de methemoglobină(moleculă incapabilă să transporte oxigenul). În schimb, contra unei idei răspândite, vitamina C nu are nici o influență asupra virusului gripal.

MOD DE ADMINISTRAREA
Vitamina C se poate administra oral, intramuscular, intravenos și chiar subcutanat.
La adulți 0.1- 1g/zi , la copii 0.05-0.3g/zi în funcție de vârstă.
Vitamina C se asociază cu o serie de preparate:
– calciu, magneziu , fier;
– lecitina;
– vitamina E;
– substanțe analgezice – antipiretice, antihistaminice H1, pseudoefedrina, în preparate pentru răceală și gripă.

CONCLUZII

Vitaminele ca substanță se găsesc din abundență în regnul animal și vegetal, necesare numai în cantități mici în alimentație, care sunt indispensabile creșterii și dezvoltării organismului, precum și menținerii stării de sănătate. Majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de către organism, ele trebuie obținute prin alimentație.

Termenul de vitamină nu cuprinde alți nutrienți esențiali cum ar fi mineralele, acizii grași esențiali sau aminoacizii esențiali.

Vitaminele nu au rol energetic (nu aduc calorii) și nici rol plastic (nu aduc material pentru sinteza diferitelor structuri ale țesuturilor și organelor), însă participă la numeroase reacții biochimice intracelulare și extracelulare, care asigură creșterea, dezvoltarea și funcționarea normală a organismului, în absența lor, aceste reacții nu se mai produc și consecința pentru organism va fi oprirea creșterii și dezvoltării, precum și scăderea în greutate.

Unele vitamine sunt sintetizate în organismul animal (vitamina K este sintetizată de flora microbiană intestinală), însă vitamina C este sintetizată de cea mai mare parte a viețuitoarelor, cu excepția omului, a maimuței și a delfinului. Pentru că nu toate vitaminele se sintetizează în organism în cantități suficiente pentru asigurarea nevoilor metabolice, o alimentația rațională asigură nevoile zilnice ale organismului.

Administrarea din exterior a vitaminelor, este justificată în foarte puține cazuri, restul fiind fără o recomandare de la medic, crescând în mod inutil și uneori dăunător costul tratamentului.

De tratament cu vitamine beneficiază numai bolnavii cu anemie pernicioasă Biermer (care în lipsa administrării de vitamina B12 era mortală), pelagra (vitamina PP), rahitismul la copii (vitamina D) și tulburările hemoragice induse de lipsa vitaminei K.

Folosirea de rutină a vitaminelor în diferite afecțiuni fara recomandarea medicului, poate declansa suferințe cu mult mai mari și mai grave decât cele presupuse a fi datorită lipsei vitaminelor.De aceea o temperare a excesului de vitaminoterapie este absolut necesară.

BIBLIOGRAFIE

1. Farmacopeea Română Ediția a- X-a, Editura Medicală 1993, București.
2. VICTOR ZOTTA – Chimie farmaceutică, Editura Medicală, București.
3. DĂNILĂ G.- Chimie farmaceutică volumul I, editura All, București 1996.
4. C.D. NENITESCU – Tratat elementar de chimie organică, Editur Tehnica, 1986.
5. M.IOVU – Chimie organică, Editura Didactică și Pedagogică, București.
6. A. NICOLAE, D. GAVRILIU, A. CIOBANU, O. MAIOR, M. MORARU, G. NICOALE, Capitole speciale de chimie oragnică, Editura Universității București, 1994.
7. OANA ANDREEA COMAN, ALEX. ISVORONU, SMARALDA FLORENTINA STOLERU, AMELIA ZUGRAVU, Agendă medicală 2002, Editura Medicală.
8. AGUI L., REVIEJO A.J., YANEZ-SEDENO P., PINGARRON J.M., Anal.Chem.1995, 67, 2195.
9. COMPAGNONE D., SCHWEICHER P., KAUFFMANN J.- M, GUILBAULT G.G. – Anal. Lett. 1998, 31, 1107.
10. UCHIYAMA S., KUROKAWA Y., HASEBE Y., SUZUKI S., Electroanalysis 1994, 6, 63.
11. RUIZ.M.A., YANEZ-SEDENO PALOMA, PINGARRON J.M., Electroanalysis 1994, 6, 475.
12. GALEANO DIAZ T., CABANILLAS GUIBERTEAU A., FRANCO ALEXANDRE M.F., SALINAS F., VIRE J.-C., Electroanalysis 1998, 10(7), 497
13. DIEGO E., AGUI L., GONZALES-CORTE A., YANEZ-SEDENO P., PINGARRON J.M., KAUFFMANN J.M., Electroanalysis 1998, 10(1), 53.

14. http://ro.wikipedia.org/wiki/Vitamină

15. https://www.google.ro – Imagini

16. http://ro.scribd.com/doc/97420738/Vitaminele

BIBLIOGRAFIE

1. Farmacopeea Română Ediția a- X-a, Editura Medicală 1993, București.
2. VICTOR ZOTTA – Chimie farmaceutică, Editura Medicală, București.
3. DĂNILĂ G.- Chimie farmaceutică volumul I, editura All, București 1996.
4. C.D. NENITESCU – Tratat elementar de chimie organică, Editur Tehnica, 1986.
5. M.IOVU – Chimie organică, Editura Didactică și Pedagogică, București.
6. A. NICOLAE, D. GAVRILIU, A. CIOBANU, O. MAIOR, M. MORARU, G. NICOALE, Capitole speciale de chimie oragnică, Editura Universității București, 1994.
7. OANA ANDREEA COMAN, ALEX. ISVORONU, SMARALDA FLORENTINA STOLERU, AMELIA ZUGRAVU, Agendă medicală 2002, Editura Medicală.
8. AGUI L., REVIEJO A.J., YANEZ-SEDENO P., PINGARRON J.M., Anal.Chem.1995, 67, 2195.
9. COMPAGNONE D., SCHWEICHER P., KAUFFMANN J.- M, GUILBAULT G.G. – Anal. Lett. 1998, 31, 1107.
10. UCHIYAMA S., KUROKAWA Y., HASEBE Y., SUZUKI S., Electroanalysis 1994, 6, 63.
11. RUIZ.M.A., YANEZ-SEDENO PALOMA, PINGARRON J.M., Electroanalysis 1994, 6, 475.
12. GALEANO DIAZ T., CABANILLAS GUIBERTEAU A., FRANCO ALEXANDRE M.F., SALINAS F., VIRE J.-C., Electroanalysis 1998, 10(7), 497
13. DIEGO E., AGUI L., GONZALES-CORTE A., YANEZ-SEDENO P., PINGARRON J.M., KAUFFMANN J.M., Electroanalysis 1998, 10(1), 53.

14. http://ro.wikipedia.org/wiki/Vitamină

15. https://www.google.ro – Imagini

16. http://ro.scribd.com/doc/97420738/Vitaminele