Clasificarea Textelor Lirice Studiate In Gimnaziu Si Structura Lor

Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare în care eul liric își exprimă în mod direct sentimentele față de ipostazele realității.

Pentru a înțelege eficient acest gen, va trebui să ne întoarcem la etimologia conceptului de liric.

Termenul provine din franțuzescul lirique, care la rândul său își are proveniența din grecescul lyra. Lyra desemna în Grecia Antică un instrument ce acompania recitarea creațiilor în cadrul public grecesc. Un reprezentant al acestui spațiu antic, Platon, desemna genul liric ca fiind unul expozitiv, poetul exprimându-și ideile și sentimentele nemijlocit, fără necesitatea unui intermediar, aceste creații fiind scrise majoritar în versuri, coexistând și specii în proza. Genul liric este unul dintre cele mai subiective genuri literare din punctul de vedere al individualității de exprimare, eul liric fiind vocea imaginară a materializații textuale.

Eul liric este o proiecție a creatorului, prin care acesta își exprimă în poezie sentimente, stări, emoții sau impresii, identitatea acestuia nedispunându-se cu cea legată de biografia autorului, deși poate fi considerat o ipostază a celui din urmă menționat. Eul liric poate fi un alter-ego sau o “mască” a autorului, dar poate fi și o individualitate autonomă, care exprimă idei sau sentimente general-umane. În poezie, eul liric poate reprezenta vocea unui personaj simbolic cum ar putea fi individualitatea îndrăgostitului, a călătorului sau a unui poet, generic, în momentul în care apare tema geniului neînțeles în identitatea acestuia.

Reperarea eului liric într-un astfel de text se face prin mărcile lexico gramaticale specifice cum ar fi părțile de vorbire în care se identifica persoana I, de exemplu pronune personale sau pronume reflexive, pronume și adjective pronominale posesive sau de întărire dar și verbe la persoana I, numărul plural și singular.

Prezența eului liric este evidențiata și prim mijloace mai puțin explicite cum ar fi verbele la persoana a II-a, singular și plural, formele pronominale la persoana a II-a, singular și plural, interjecțiile, construcțiile în cazul vocative, verbe la imperative, exclamații și interogații și derivate lexicale cu valoare afectivă, diminutive sau augmentative.

Reperarea genului liric se poate face și prin trăsăturile genului liric, după cum urmează:

Exprimarea directă a ideilor, sentimentelor sau trăirilor sufletești;

Apariția autorului în ipostaza de voce imaginară, respectiv, eu liric;

Structurarea specifică a textului în versuri, grupate pe strofe, aceasta fiind un adjuvant ce vine în întâmpinarea muzicalității și expresivității textului;

Folosirea de moduri de expunere specifice genului, cum ar fi descrierea, monologul, confesiunea lirică, dialogul imaginar, și altele;

Expresivitatea este obținută prin utilizarea unui limbaj sugestiv, bogat în figuri de stil specifice ce vor fi discutate pe larg în acest capitol, cum ar fi: epitetele, personificările, comparațiile, metaforele, hiperbolele, antitezele, enumerațiile, repetițiile, inversiunile sau alegoriile.

Speciile genului liric studiate în decursul ciclului gimnazial sunt oda, imnul, cântecul, elegia, satira, doina, pastelul și meditația.

În cadrul studierii Limbii și Literaturii Române în gimnaziu, se vor aborda două tipuri de operă lirice, și anume cele populare și cele culte.

Doina este o operă populară în versuri, specifică poporului nostru, prin care sunt exprimate cele mai puternice și mai variate sentimente, de aceea acest gen se divizează în funcție de mesajul dorit a fi transmis. De aceea doinele se împart în felul următor:

Doina de jale: Unde-aud cucul cântând;

Doina de dor și de dragoste: Frunza verde lăcrămioare;

Doina de haiducie: Mult mi-e dor și mult mi-e sete;

Doina de cătănie: Maică, maică draga mea;

Doina de înstrăinare: Cântecul singurătății;

Operele lirice populare include și strigaturile, cântecele de nuntă, cântecele satirice și altele. În paralel cu acestea funcționează și operele lirice culte, cum ar fi imnul, oda, pastelul, elegia sau meditația.

Imnul este o poezie lirică ce se adresează unei personalități sau unei idei patriotice. De menționat în acest sens sunt imnuri ca Imnul eroilor, de Iuliu Roșca Dormidont și chiar cunoscutul Deșteaptă-te romane, a lui Andrei Muresanu.

Specie lirică în versuri în care autorul elogiază un eveniment, o persoană, un erou, patria, locuri natale, o colectivitate, oda, este promovată în literatura romană de Vasile Alecsandri prin poezii cum ar fi Oda ostașilor romani, dar și o presudo-oda, cea a lui Mihai Eminescu, Oda în metrul antic.

Opera lirica descriptive în versuri, pastelul, înfățișează un tablou din natură, o priveliște, un fenomen al naturii, aspecte din viața plantelor sau a animalelor, un reprezentat al speciei fiind mai sus menționatul Vasile Alecsandri, prin poezii ca Oaspeții primăverii, Iarna și chiar Vara, de George Coșbuc.

Un reprezentant al elegiei este Mihai Eminescu, aceasta fiind o operă lirica în versuri în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de regret, observabile în poezii că Mai am un singur dor. De asemenea meditația are același reprezentant în literatura română ca și elegia, această specie aparținând liricii filozofice și în cadrul acesteia sentimentele se îmbină cu reflecția.

De menționat în cadrul studierii genului liric sunt și elementele de versificație.

Versul reprezintă un rând dintr-o poezie, care poate să aibă înțeles deplin sau își poate completa sensul cu versurile următoare. Măsura reprezintă numărul de silabe dintr-un vers, iar versurile pot fi grupate în strofe.

Strofa constituie un ansamblu de două sau mai multe versuri, definit prin unitate de sens. Aceste ansambluri poarta diferite nume cum ar fi distihul, strofa alcătuită din două versuri, terțina, strofa alcătuită din trei versuri, catren, strofa alcătuită din patru versuri, cvintet, strofa alcătuită din cinci versuri, sextina, cea alcătuită din șase versuri, septima din șapte versuri, cea din opt versuri poată numele de octet și cele cu mai mult de opt versuri se numesc strofe polimorfe.

Un alt element indispensabil în analizarea textului liric este râmă, potrivirea ultimelor sunete de la sfârșitul versurilor, începând cu vocală accentuată sau succesiunea silabelor accentuate și neaccentuate într-o anumită ordine iar piciorul metric este un grup de silabe accentuate și neaccentuate care se repetă la intervale regulate într-un vers.

Tipuri de rima:

Monorima este exprimată prin aceeași rimă aplicată la trei sau mai multe versuri

De exemplu: “Prin nopți tăcute,

Prin lunce mute,

Prin vântul iute,

Aud un glas;” (Prin nopți tacute – Mihai Eminescu)

În cazul rimei împerecheate, versul (1) rimează cu versul (2) iar versul (3) rimează cu versul (4).

De exemplu: “Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește

Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pâlpâiește.

Și prin flacăra albastră vreascurilor de aluni

Văd trecând în zbor fantastic a poveștilor minuni”. (La gura sobei- Vasile Alecsandri)

În cazul rimei îmbrățișate versurile (1) și (4), cum și (2) și (3), rimează.

De exemplu: “Unde-a curs fierbinte plumbul,

Duhuri vin din vreme-n vreme,

Cât e noaptea-n dealuri geme

Și se zbuciumă porumbul. “(Pe dealul Plevnei, George Coșbuc)

În cazul rimei încrucișate, versul (1) rimează cu versul (3), iar versul (2) rimează cu versul (4).

De exemplu: “În ziua cea sfântă și mare

La zece-ale lunii lui mai

Se vede-o ciudat-arătare

Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!” (Zece mai-George Coșbuc)

Ritmul este o altă componentă importantă a genului liric, el fiind de trei tipuri, respectiv trohaic, iambic și amfibrahic.

Ritmul trohaic este o unitate metrică alcătuită din două silabe, dintre care prima este accentuate și a doua neaccentuată.

De exemplu: “Doina, doina, cântec dulce.” (Vasile Alecsandri)

Ritmul iambic este exprimat prin două silabe, dintre care prima silabă este neaccentuata și a doua este accentuată.

De exemplu: “Coborî în jos, luceafăr blând.” (Mihai Eminescu)

Cel din urmă, ritmul amfibrahic, este unitatea metrică alcătuită din trei silabe dintre care prima și a treia sunt neaccentuate, iar a doua este accentuate.

De exemplu: “Mai am un singur dor.” (Mihai Eminescu).