Clasificarea Impozitelor
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………………………………………..3
Capitolul I. Impozitele……………………………………………………………………………………………..4
Noțiunea de impozit……………………………………………………………………………………………4
Clasificarea impozitelor……………………………………………………………………………………….7
Capitolul II. Impozitarea persoanelor fizice…………………………………………………………………9
2.1 Noțiuni generale impozit pe venit…………………………………………………………………………9
2.2 Principiile impozitării persoanelor fizice………………………………………………………………13
2.3 Contribuabilii……………………………………………………………………………………………………19
Capitolul III. Tipuri de venituri impozite in cazul persoanelor fizice…………………………….20
3.1 Venituri supuse impozitului pe venitul net anual impozabil…………………………………..20
3.1.1 Venituri din activități independente………………………………………………………………….20
3.1.1.1 Stabilirea venitului (adică a bazei de impozitare) în sistem real ………………………..20
3.1.1.2 Stabilirea venitului net anual din activități independente pe baza normelor de venit……………………………………………………………………………………………………………………..24
3.1.1.3 Termenul și modalitatea de plată a impozitului………………………………………………..27
3.1.2 Venituri din cedarea folosinței bunurilor……………………………………………………………28
3.1.2.1 Stabilirea venitului net anual din cedarea folosinței bunurilor……………………………28
3.1.3 Venituri din activități agricole, silvicultură și piscicultură……………………………………29
3.1.3.1 Stabilirea venitului net anual din activități agricole pe bază de norme de venit……30
3.1.3.2 Calculul și plata impozitului aferent veniturilor din activități agricole…………………31
3.2 Venituri din salarii …………………………………………………………………………………………….32
3.3.Veniturile din investiții……………………………………………………………………………………….35
3.4 Veniturile din pensii…………………………………………………………………………………………..38
3.5 Veniturile din premii și jocuri de noroc ……………………………………………………………….39
3.6 Venituri din transferul proprietăților imobiliare……………………………………………………..39
Capitolul IV. Obligații de înregistrare…………………………………………………………………………41
4.1 Obligații ale persoanei fizice care obține venitul…………………………………………………….41
4.2 Obligații cu privire la evidență în cazul determinării venitului în sistem real……………..46
4.3 Sancțiuni………………………………………………………………………………………………………………47
Capitolul V. Practica judiciară……………………………………………………………………………………..48
5.1Impozit pe salariu redus prin lege. Drepturi salariale suplimentare. Obligație de restituire. Aplicarea legii în timp…………………………………………………………………………………………………48
5.2.Impozit pe venituri obținute din transferul proprietăților imobiliare. Teren aflat în coproprietate. Partaj judiciar. Scutiri stabilite legal………………………………………………………..51
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..55
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………….58
Introducere
Evoluția economiei și a societății care a avut loc în țara noastră a impus mai multe modificări în ceea ce privește codul fiscal. Pentru a putea interveni asupra nevoilor pe care le are societatea, statul ar trebui să dispună de venituri. Aceste venituri au fost introduse treptat pentru toate categoriile de cetățeni. În timp mai multe categorii de venituri au fost impozitate, a crescut numărul contribuabililor, în special datorită impozitării veniturilor provenite din salarii.
La început cotele de impozit pe venit au fost destul de mici și aplicate asupra unui număr mic de cetățeni, cu timpul aceste cote s-au majorat și s-au aplicat la mai multe categorii de persoane care încasau venituri.
Am ales această temă deoarece am vrut să evidențiez ultimile modificări privind impozitarea venitului persoanelor fizice care au avut loc în ultimii ani. Am mai dorit să aduc la cunoștință noile categorii de venituri și persoane asupra cărora au apărut noi cote de impozitare.
Lucrarea ese structurată în cinci capitole. În primul capitol am prezentat caracteristicile generale ale impozitului și principiile care au stat la baza apariției acestuia de-a lungul timpului, dar și tipurile de impozit întalnite. În al doilea capitol am prezentat persoanele fizice care sunt supuse impozitului și principiile impozitării acestora. În al treilea capitol am prezentat tipurile de venit ale persoanelor fizice care sunt impozitate, modul cum se stabilește suma ce trebuie plătită, calcularea sumei de plată și termenul în care se va face plata impozitului. Am evidențiat în acest capitol și noile reglementări privind introducerea impozitelor din silvicultură și piscicultură și persoanele și modul de determinare și aplicare al acestora. În capitolul patru am prezentat obligațiile persoanelor fizice care obțin venituri, obligațiile de a ține o evidență reală a veniturilor încasate și eventualele sancțiuni în cazul nedeclarării acestor venituri. În capitolul cinci am prezentat câteva cazuri din practica judiciară cu referire la plata impozitului de venit al persoanelor fizice. Am încheiat lucrarea prin prezentarea concluziilor care se desprind din analiza capitolelor anterioare.
În elaborarea lucrării, am abordat diferite metode uzuale în ceea ce privește documentarea științifică, precum: studiul bibliografic din literatura de specialitate internă și internațională; informarea, prelucrarea și prezentarea rezultatelor studiului în formă sintetică; formularea concluziilor și a propunerilor.
Capitolul I. Impozitele
Noțiunea de impozit
Pentru realizarea unor venituri publice statul procedează la repartiția sarcinilor publice între membrii societății, persoane fizice sau juridice. Instrumentul financiar și juridic prin care se înfăptuiește acestă repartiție îl constituie obligația fiscală sub forma impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sarcini fiscale spacifice fiecărei țări și fiecărei etape istorice în parte.
Modul în care a evoluat noțiunea de impozit a avut în permanență la bază concepțiile care arătau cât de necesară este colectarea acestuia pentru dezvoltarea societății. De-a lungul timpului aceste necesități au avut un impact major și asupra modului de impunere și de colectare a impozitului.
Făcând o analiză a percepției necesității asupra modului în care a fost stabilit impozitul în timp sunt importante de menționat acele teorii care au menționat că statul reprezintă un contract social în care părțile sunt reprezentate de indivizii care fac parte din societate.
În evoluția istorică noțiunea de impunere a impozitului asupra venitului persoanelor fizice s-a bazat pe mai multe teorii.
Una dintre cele mai importante teorii este cea organică care a fost formulată de Hegel, Fichte și Schelling. Această teorie a pus accent pe necesitatea dezvoltării națiunii susținând că apariția statului este detrminată de natura omenească. Tot ei susțin că este necesar ca aceștia să contribuie la dezvoltarea poporului. Aceste impozite sunt justificate deoarece populația este grupată organizat într-un stat care nu are cum sa-și asigure existența dacă impozitele nu ar exista și nu ar mai avea cum sa intervină astfel în garantarea și ajutorul oamenilor care locuiesc în el. Colectarea impozitelor care ca scop asigurarea fondurilor necesare cu ajutorul cărora statul să poată interveni pentru a își îndeplini obligațiile față de cetățeni prin păstrarea ordinii. De aici rezultă că existența impozitelor este absolut necesară, și statul trebuie să se folosescă de orice mijloace pentru a reuși sa colecteze aceste fonduri.
O altă teorie importantă este cea care face referire la contractul social care a fost creată de Thomas Hobbes (1588 – 1679) în Leviathan (1651), și apoi a suferit modificări și evoluții importante datorită viziunii lui Jean – Jacques Rousseau (1712 – 1788) în ceea ce privește contractul social. În vizunea creatorilor teoriei contractul social care ia nștere între indivizi prezintă situația ideală de asociere între aceștia fără a exista impunerea de măsuri coercitive. Creatorii teoriei au considerat că cetățenii au datoria de supunere deoarece această impunere reprezintă în fapt o expresie suverană a voinței cetățenilor. Putem observa conform acestei teorii că populația statului își dă acordul de renunțare asupra unor libertăți care îi aparține uneori chiar făcând sacrificii materiale pentru a plăti impozitele pentru a beneficia de garanția că statul va realiza anumite activități în folosul comunității. Aceste reguli sunt consideracte ca un contract social ce se bazează pe înțelegearea dintre stat și persoanele fizice care plătesc impozitul pe venit.
Teoria echivalenței cunoscută și sub numele de teoria de schimb sau teoria de interese este creată de către Adam Smith și terminată de Montesquieu. În viziunea acestor autori impozitele trebuiesc impuse datorită acțiunilor pe care statul le face pentru societate care sunt evaluate în bani, deoarece statul cheltuie resurse în cadrul prestării serviciilor.
Asfel mărimea impozitului ar trebui să țină cont de avantajele și de mărimea serviciilor care sunt oferite de stat cetățenilor. Dacă cetățenii doresc să se bucure de cât mai multe facilități și servicii din partea statului, atunci este necesar ca impozitul să le poată acoperi.
O ală teorie este cea care face referire la sacrifici, la datorie sau la solidaritate care spune că justificarea impozitului ar trebui să se bazeze pe dezvoltarea istorică a statului și nu pe organizarea socială a cetățenilor. Astfel cetățenii care admit că viața socială este complexă și este în legătură cu orgnizarea statului, trebuie să recunoască dreptul statului de a crea și impune taxe și impozite. Și această teorie justifică dreptul statului de a crea și colecta impozitele prin prisma nevoii sale și a obligației pe care o are în fața cetățenilor în ceea ce privește executarea sarcinilor și acoperirea nevoilor. Conform acestei teorii putem observa că oamenii care aparțin societății unui stat trebuie să se dezvolte armonios, iar pentru a ajuta la această dezvoltare a societății statul trebuie să dețină resursele necesare. Astfel, datoria de a contribui pe care o au cetățenii este diferită de datoria față de țară care reprezintă o contribuție cetățenească având caracter personal.
Putem observa că impozitele pe venit pot fi considerate ca principală sursă de formare a veniturilor statului, ca modalitate principală de înfăptuire a acolării optime a resurselor între cele două mari sectoare, definite după caracterul privat sau public al bunurilor produse în societate, în funcție de care se definește a impozitului.
Făcând o analiză a percepției necesității asupra modului în care a fost stabilit impozitul în timp sunt importante de menționat acele teorii care au menționat că statul reprezintă un contract social în care părțile sunt reprezentate de indivizii care fac parte din societate.
În evoluția istorică noțiunea de impunere a impozitului asupra venitului persoanelor fizice s-a bazat pe mai multe teorii.
Una dintre cele mai importante teorii este cea organică care a fost formulată de Hegel, Fichte și Schelling. Această teorie a pus accent pe necesitatea dezvoltării națiunii susținând că apariția statului este detrminată de natura omenească. Tot ei susțin că este necesar ca aceștia să contribuie la dezvoltarea poporului. Aceste impozite sunt justificate deoarece populația este grupată organizat într-un stat care nu are cum sa-și asigure existența dacă impozitele nu ar exista și nu ar mai avea cum sa intervină astfel în garantarea și ajutorul oamenilor care locuiesc în el. Colectarea impozitelor care ca scop asigurarea fondurilor necesare cu ajutorul cărora statul să poată interveni pentru a își îndeplini obligațiile față de cetățeni prin păstrarea ordinii. De aici rezultă că existența impozitelor este absolut necesară, și statul trebuie să se folosescă de orice mijloace pentru a reuși sa colecteze aceste fonduri.
O altă teorie importantă este cea care face referire la contractul social care a fost creată de Thomas Hobbes (1588 – 1679) în Leviathan (1651), și apoi a suferit modificări și evoluții importante datorită viziunii lui Jean – Jacques Rousseau (1712 – 1788) în ceea ce privește contractul social. În vizunea creatorilor teoriei contractul social care ia nștere între indivizi prezintă situația ideală de asociere între aceștia fără a exista impunerea de măsuri coercitive. Creatorii teoriei au considerat că cetățenii au datoria de supunere deoarece această impunere reprezintă în fapt o expresie suverană a voinței cetățenilor. Putem observa conform acestei teorii că populația statului își dă acordul de renunțare asupra unor libertăți care îi aparține uneori chiar făcând sacrificii materiale pentru a plăti impozitele pentru a beneficia de garanția că statul va realiza anumite activități în folosul comunității. Aceste reguli sunt consideracte ca un contract social ce se bazează pe înțelegearea dintre stat și persoanele fizice care plătesc impozitul pe venit.
Teoria echivalenței cunoscută și sub numele de teoria de schimb sau teoria de interese este creată de către Adam Smith și terminată de Montesquieu. În viziunea acestor autori impozitele trebuiesc impuse datorită acțiunilor pe care statul le face pentru societate care sunt evaluate în bani, deoarece statul cheltuie resurse în cadrul prestării serviciilor.
Asfel mărimea impozitului ar trebui să țină cont de avantajele și de mărimea serviciilor care sunt oferite de stat cetățenilor. Dacă cetățenii doresc să se bucure de cât mai multe facilități și servicii din partea statului, atunci este necesar ca impozitul să le poată acoperi.
O ală teorie este cea care face referire la sacrifici, la datorie sau la solidaritate care spune că justificarea impozitului ar trebui să se bazeze pe dezvoltarea istorică a statului și nu pe organizarea socială a cetățenilor. Astfel cetățenii care admit că viața socială este complexă și este în legătură cu orgnizarea statului, trebuie să recunoască dreptul statului de a crea și impune taxe și impozite. Și această teorie justifică dreptul statului de a crea și colecta impozitele prin prisma nevoii sale și a obligației pe care o are în fața cetățenilor în ceea ce privește executarea sarcinilor și acoperirea nevoilor. Conform acestei teorii putem observa că oamenii care aparțin societății unui stat trebuie să se dezvolte armonios, iar pentru a ajuta la această dezvoltare a societății statul trebuie să dețină resursele necesare. Astfel, datoria de a contribui pe care o au cetățenii este diferită de datoria față de țară care reprezintă o contribuție cetățenească având caracter personal.
Putem observa că impozitele pe venit pot fi considerate ca principală sursă de formare a veniturilor statului, ca modalitate principală de înfăptuire a acolării optime a resurselor între cele două mari sectoare, definite după caracterul privat sau public al bunurilor produse în societate, în funcție de care se definește punctul optim al fiscalității, sau sub forma unor instrumente prin care economia poate fi orientată datorită obiectivelor stabilite de puterea publică, ca instrumente de înfăptuire a echității sau justiției socile în plan fiscal, denumită echitate fiscală, ca instrument de influențare a inflației, prin orientarea comportamentului agenților economici și a tuturor contribuabililor privind consumurile de resurse, bunuri și servicii.
Literatura de specialitate a reținut mai multe definiții ale impozitului. Astfel, într-o anumită opinie: Impozitul este contribuția bănească obligatorie care are un titlu nerambursabil, și care se datorează, potrivit legii, bugetului statului de persoane fizice și persoane juridice pentru veniturile ce le obțin sau pentru bunurile pe care le au.
Într-o altă opinie impozitul reprezintă o contribuție bănească obligatorie și cu titlu nerambursabil, datorată conform legii, bugetului general consolidat de către persoane fizice și persoane juridice asupra veniturilor ce sunt obținute de aceștia sau asupra bunurilor pe care le au.
Din conținutul definiției rezultă că noțiunea de impozit este caracterizată prin cateva trăsături specifice:
Potrivit legislației țării noastre, impozitul nu poate îmbrăca decât formă bănească. Astfel persoanele fizice trebuie să intervină prin plata unor bani la alcătuirea fondurilor generale pentru finanțarea cerințelor pe care le are orice societate pentru a se dezvolta și a interveni în cazuri de necesitate.
Caracterul definitiv al impozitului evidențiază lipsa unei obligații de restituire direct de către contribuabil a sumelor percepute.
Caracterul unilateral al obligației, în sensul că beneficiarul necondiționat al plății este statul sau unitățile administrativ – teritoriale, iar contribuabilul nu dobândește vreun drept corelativ la o contraprestație concretă și imediată, adică nu poate pretinde un echivalent corelativ direct individual. Este vorba, deci, de caracterul ireversibil al impozitului
Impozitul este datorat de cetățeni pentru veniturile pe care le realizează și bunurile pe care le dețin sau pe care le dobândesc dacă acestea sunt prevăzute de lege ca fiind venituri care se impozitează. În cazul în care apar sume încasate de la contribuabili din venituri sau bunuri care nu sunt stabilite de lege că se impozitează, acestea vor fi restituite contribuabililor de la care s-au perceput ilegal.
Una dintre caracteristicile importante a impozitelor este reversibilitatea. Reversibilitatea presupune reîntoarcerea impozitelor care sunt plătite de persoanele fizice sub servicii și gratuități la contribuabililor care au plătit aceste impozite. Astfel de gratuități de care beneficiază populația sunt acțiunile social-culturale organizate de stat în folosul ei, anume: învățământ, ocrotirea sănătății, asistență socială, ajutorul familial de stat, artă, cultură, educație fizică și sportul. Prin urmare sub acest aspect, o prelevare obligatorie de către bugetul de stat este fără echivalent și fără contraprestație directă și imediată, însă plătitorii capătă vocație directă ca beneficiari ai unor activități organizate de stat fără să fie obligați la plata contravalorii acestora.
Obligația statului ca urmare a sumelor încasate de la persoanele fizice este de a crea un cadru armonios în ceea ce privește activitatea economică, activitatea socială și politică și să asigure protecție cetățenilor prin intermediul organelor abilitate.
Clasificarea impozitelor
Datorită diversității tipurilor de impozitare și a numărului mare de contribuabili de la care se percep acete impozite au apătut de-a lungul timpului mai multe clasificări.
Unii autori au clasificat impozitele pe venit din punct de vedere administrativ, economic și tehnic. Importanța impozitelor administrative apare în cazul contabilității publice și ține cont de instituțiile care le administrează. Datorită apartenenței statului nostru la al Uniunea Europeană și a legislației armonizate cu directivele acesteia putem observa împărțirea impozitelor astfel: impozitele care se datorează bugetului de stat, impozitele care se datorează bugetelor care sunt în administrarea autorităților publice locale și impozitele care se datorează bugetului uniunii europene. Impozitele pe venit din punct de vedere economic se clasifică în: impozitele pe avere, impozitele ce sunt aplicate asupra venitului și impozitele care se alpică cheltuielilor. Impozitele pe venit din punct de vedere tehnic se împart ținându-se cont de debitorul real al obligației fiscale în impozite directe, impozite indirecte și în funcție de de modul de așezare a sarcinii fiscale. Sarcina fiscală poate cuprinde impozite în cotă fixă sau în cotă progresivă.
Alți autori clasifică impozitele astfel:
În funcție de forma sub care sunt percepute regăsim impozitele în natură și impozitele în bani. Împozitele în natură, caracteristice orânduirilor trecute, îmbrăcau forma prestațiilor sau dărilor în natură. Impozitele în bani reprezintă forma modernă și actuală de impunere în statele cu economie dezvoltată.
După obiectul impunerii impozitele se pot grupa în impozite pe avere, impozite pe venit și impozite pe cheltuieli.
După modul de percepere, distingem cea mai importantă grupare a impozitelor atât din punct de vedere teoretic cât și practic, fapt pentru care o regăsim în toate lucrările de specialitate și în general în legislațiile fiscale. Este vorba de calsificarea în:
Impozitele directe sunt cele care se aplică persoanelor fizice și juridice pentru veniturile și bunurile prevăzute de lege. Un astfel de impozit este impozitul pe profit, impozitul pe venit.
Impozite indirecte care se stabilesc asupra vânzării de bunuri sau prestării unor servicii (operații bancare, transport) sau executării de lucrări. În general aceste impozite sunt incluse în prețul mărfurilor, serviciilor, astfel că se suportă de consumatori sau beneficirii acestora, după caz de alte persoane fizice sau juridice decât subiectul impozabil.
La rândul lor impozitele directe pot fi grupate în funcție de criteriile avute în vedere la stabilirea și perceperea lor, după cum urmează:
Impozitele reale sunt aplicate obiectelor materiale precum; case, terenuri, produse, etc. Aceste impozite reale sunt întâlnite și sub denumirea de impozite pe obiective sau impozite pe produs, deoarece se impun asupra produsului care este un obiect impozabil. În cazul acestui tip de impozit nu se ține cont de situația contribuabilului. Un astfel de exemplu întâlnit frecvent este impozitul pe clădiri.
Impozite personale care au în vedere în principal persoana contribuabilului, în conexiune cu veniturile sau averea sa, ori indiferent de acestea. Datorită acestor trăsături specifice, impozitele personale sunt denumite uneori subiective. De exemplu: impozitul pe venitul din salarii.
Impozitele indirecte sunt categorisite, în raport de diferite caracteristici în:
Impozitele sau taxe de consumație care se adaugă prețului vânzării, care se percep de regulă pe produse și servicii necesare oricărui cetățean. Aceste impozite se aplică de regulă băuturilor alcolice, tutunului, produselor petroliere, sării, chibriturilor, zahărului, făinii și serviciilor hoteliere, transporturilor în comun.
Monopolurile fiscale, modalitate de impunere constând în dreptul exclusiv al statului asupra producției, vânzării.
Taxe vamale stabilite asupra mărfurilor exportate sau importate.
Alte impozite sau taxe, cum ar fi cele de timbru, înregistrare, pe circulația averii.
Impozitele pot fi calasificate și după scopul pe care acestea îl pot avea în următoarele categorii:
Impozitele financiare, care sunt stabilite cu scopul obținerii de venituri publice. În cadrul acestei categorii întâlnim impozitul pe venit și impozitul pe cifra de afaceri
Impozite de ordine, care au ca scop limitarea unor activități, realizarea unor țeluri de altă natură decât cel fiscal.
În raport de frecvența de realizare impozitele pot fi grupate în permanente, care au o anumită regularitate în așezare și percepere, fiind anuale sau lunare, precum și incidentale care se stabilesc și percep o singură dată.
Capitolul II. Impozitarea persoanelor fizice
2.1 Noțiuni generale impozit pe venit
Impozitele pe venit s-au introdus în momentul înregistrării unei diferențieri a veniturilor ce se realizeză de categorii sociale diferite. Introducerea impozitului pe venit a dus la creșterea numărului muncitorilor și funcționarilor, care realizau venituri sub forma salariilor, a industriașilor, comercianților și bancherilor, care realizau venituri sub forma profitului și a proprietarilor funciari , care obțineau venituri sub forma rentei.
Subiectele asupra cărora se aplică impozitul pe venit sunt atât persoane fizice cât și persoanele juridice care obțin venituri din surse diverse. Impozitul pe venit este considerat o impunere individuală deoarece se aplică oricărei persoane care realizează venituri.
În cazul veniturilor care nu se pot individualiza deoarece au fost obținute în comun impozitul se aplică asupra tuturor persoanelor participante la aceste venituri. De obicei acestea sunt în cazul veniturilorobținute din agricultură și implică familiile și gospodăriile.
În mod practic, în domeniul fiscal în ceaa ce privește impozitele pe venit care se aplică persoanelor fizice putem observa un sistem de impunere separată pe fiecare venit care provine de la o anumită sursă și un sistem care se impune global asupra veniturilor. Prin comaparația sistemelor de impunere putem observa că în cazul impunerii separate a impozitelor pe venit există diferențe în ceea ce privește aplicarea și cotele care sunt aplicate în funcție de fiecare tip de venit impozitat în timp ce în cazul impunerii globale aceste se diferențiază având ca și criteriu sursa din care provin veniturile.
În România idea de aplicare a impozitului pe venit, care nu s-a concretizat a fost introdusă prin proiectul legislativ propus de Costinescu în anul 1909. Următoare inițiativă de introducere a acestui impozit a fost introdusă de Nicolae Titulescu în anul 1921.
Nicolae Titulescu a propus ca impozitul cedular care se stabilea în funcție de sursa din care provenea venitul să fie completat printr-un impozit ce se poate aplica global asupra produselor de lux cifrei de afaceri, dar și anumite reduceri ale impozitului care să asigure contribuabililor un minim de existență.
Noutățile introduse de Legea din 1921 aveau ca scop eliminarea impozitelor directe și introducerea de noi opt tipuri, dintre care șapte erau cedule. Noile impozite pe venit introduse se aplicau asupra venitului din proprietate funciară necladită printr-o cotă de 15%, asupra venitului din proprietate funciara cladită printr-o cotă 15%; asupra venitului care rezulta în urma exploatărilor din agricultură printr-o cotă de 12%; asupra venitului din industrie și din comerț printr-o cotă de 12%; asupra venitului obținut în urma desfășurării unor profesii și ocupări necomerciale printr-o cotă de 10%; asupra venitului obținut în urma muncii prestate, a indemnizațiilor obținute, a pensiilor și a rentelor viagere printr-o cotă 6%; asupra venitului obținut în urma valorilor mobiliare printr- o cotă 15%. În afară de aceste cedule a mai creat un impozit care se aplica progresiv în funcție de venitul global prin implementarea unor cote de impozitare între 2% și 33%.
Una dintre reformele fiscale importante din România este cea aplicată de Vintilă Brătianu care a avut ca scop unificarea sistemului fiscal român în anul 1923. Impozitele cedulare sunt înlocuite cu șase impozite directe, elementare:
a) veniturile din proprietăți agricole impozitate cu 12%. Veniturile care se arendau se impozitau cu o cotă de 14%, iar în cazul contribuabililor care stateau în străinatate mai mult de jumătate de an veniturile erau impozitate cu o cotă de 24%;
b) veniturile obținute în urma proprietăților care se construiau erau impozitate cu o cotă de 12%. În cazul persoanelor care locuiau în afara țării cu o cotă de 20%;
c) veniturile care erau obținute în urma unor investiții financiare se impozitau cu cote cuprinse între 8% și 15%;
e) venituri ce provin în urma desfășurării unor activități industriale și sau a unora de comerț prin aplicarea unei cote de 10%;
f) venituri ce provin din salarii asupra cărora se aplică o cotă de impozitare între 4% si 8%;
g) venituri care provin în urma exercitării unei profesii liberale cărora li se aplică o cotă de 8%.
În acea perioadă existau însă și unele cazuri când impozitul se deducea în cazul unei situații familiale precare, în cazul existenței unor credite ipotecare. Exista însă și cazuri în care veniturile mici nu se impozitau.
După marea criză mondială din 1933, impozitul global a fost înlocuit în anul următor de impozitul supracotă care era aplicat direct sursei. În cazul acesta nu mai era necasară declarația contribuabilului deaorece se aplica pe fiecare sursă de venit. Acest impozit a fost creat cu scopul de a ajuta la combaterea evaziunii fiscale și de a simplifica procedura de impunere.
Înlocuirea statului de drept și a economiei de piață cu dictatura comunistă, imediat după cel de-al doilea război mondial, a dus la restructurarea financiară. La 1 Ianuarie 1949 s-au înlocuit impozitele directe datorate de populație cu impozitul pe venitul popular și impozitul agricol suportat de întovarasirile agricole. La 1 iunie 1977 se introduce impozitul pe
fondul total de retribuire al unitatii de stat, în cote cuprinse între 14,5% si 17,5%, în functie de ramura, subramura, activitate .
După 1989 impozitarea venitului persoanelor fizice s-a făcut în funcție de categoria veniturilor din care făceau parte. Categoriile cuprindeau veniturile obținute în urma încasării salariului, veniturile care erau obținute din dividende și dobânzi, veniturile care erau obținute în urma desfășurărilor unor activități ce sebazau pe libera inițiativă și veniturile obținute în urma încasării chiriilor.
Apariția impozitului pe venit a luat naștere datorită necesității stabilirii unei legături directe între sursa de venituri și obligația fiscală. Această necesitate a dus la o bază de impozitare mai largă și la creșterea numărului persoanelor fizice care contribuiau.
Începând cu data de 1 ianuarie 2000 contribuabilii persoane fizice au fot impozitați pe venitul global prin aplicarea unor cote de impunere. Acest sistem se folosește și în unele țări care aparțin Uniunii Europene. Introducerea acestui tip de impozitare a avut ca scop crearea unui sitem echitabil fiscal și excluderea discriminărilor în tratamentul fiscal al contribuabililor, deoarece acest sistem ține cont de puterea contributivă reală a contribuabililor.
Apariția codului fiscal în anul 2003 a inclus în capitolul III reglementările referitoare la impozitul pe venit. După intrarea României în UE au mai apărut și alte modificări legislative. Una din modificari este cea a apariției hotărârii nr. 1195/2007 ce avea ca scop să modifice aplicarea normelor metodologice a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care a fost aprobată cu ajutorul Hotărârii Guvernului nr. 44/2004 și care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 707 din 19.10.2007. Această hotărâre are ca scop îmbunătățirea legislației privind impozitul pe venit în ceea ce privește noțiunea veniturilor obținute în urma transferului proprietăților imobiliare care aparțin oricărei persoane fizice, privind impozitul care se aplică în cazul dobândirii unui drept de proprietate a terenurilor și construcțiilor, privind transmiterea dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor ce are la bază un titlul de moștenire, privind modul în care se transmite dreptul de proprietate, privind valoarea pe care o au bunurile imobile în circulație a bunurilor imobile și privind veniturile obținute în urma unui transfer al dreptului de proprietate sau al dezmembramintelor acestuia.
În prezent noile modificări aduse de O.G. nr.8/2013 referitoare la impozitul pe venit fac referire includerea veniturilor din silvicultură și piscicultură, pentru care se aplica cota de impozit de 16% în cadrul veniturilor impozabile.
Principiul de bază al impunerii veniturilor realizate de persoanele fizice este acela al locului sursei de venit, și nu al domiciliului. Veniturile obținute cuprind sumele de bani plătite sub orice titlu de către persoanele fizice care au domiciliul pe teritoriul țării noastre, precum și veniturile în natură obținute pe acest teritoriu. De asemenea se impun veniturile din munca desfășurată în România, indiferent că plătitorul se află în țară sau străinătate.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice prezintă anumite particularități: impozitele se calculează de regulă prin aplicarea unor cote progresive pe tranșe de venit sau cotă unică deoarece asigură echitate și o reglare corespunzătoare a veniturilor. Venitul impozabil îl constituie venitul rămas după deducerea din încasări a cheltuielilor necesare obținerii veniturilor. Impozitele se calculează ca regulă pe veniturile individuale și nu pe familie.
Impozitele de plată pot fi:
Impozite cu debit stabilite anterior realizării veniturilor, de regulă care se aplică în cazul veniturilor care sunt considerate stabile precum cele obținute în urma practicării profesiilor liberale sau al închirierilor.
Impozite care nu au debit și care sunt aplicate în cazul veniturilor ce nu se obțin permanent și care se aplică în momentul efectuării lor precum veniturile care se obțin în urma lucrărilor literare, lucrărilor de artă și lucrărilor de știință.
Potrivit actelor normative menționate, în prezent sunt supuse impozitului pe venit următoarele categorii de venituri realizate de persoanele fizice: veniturile care sunt obținute în urma unei activități independente; veniturile obținute în urma încasării salariului; veniturile obținute în urma cedării folosinței bunurilor; venituri din investiții; venituri din pensii; venituri din activități agricole; veniturile obținute în urma încasării premiilor și veniturile obținute din jocuri de noroc; venituri din transferul proprietăților imobiliare; venituri din alte surse, venituri din silvicultură și piscicultură.
Cota de impozit este de 16% și se aplică asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din fiecare categorie de venit, cu excepția veniturilor din jocuri de noroc și a veniturilor din transferul proprietăților imobiliare.
2.2 Principiile impozitării persoanelor fizice
Unul dintre principiile privind impozitul pe venit este cel al echității fiscale. Prin echitate fiscală se înțelege dreptatea și corectitudine asupra impozitului. Corectitudinea și dreptatea se pot stabili prin crearea unor impozite care să se aplice diferit asupra veniturilor și asupra averii ținându-se cont de posibilitatea fiecărui contribuabil și de scutirea contribuabilior care au venituri foarte mici de la plata acestuia. Pentru a putea vorbi de echitate fiscală ar trebui să se îndeplinească în același timp anumite condiții.
Una dintre condiții este de a stabili o valoare minimă neimpozabilă pentru persoanele fizice care obțin un venit care abia acoperă nevoile necesare a unei persoane.
Remarcăm în cadrul impozitelor pe venit ce se aplică direct că se poate aplica minimul neimpozabil.
Un alt principiu al impozitării persoanelor fizice este cel care impune ca orice sarcină fiscală să fie stabilită ținându-se cont de puterea pe care o are fiecare plătitor. Astfel în momentul aplicării impozitului va trebui să se țină cont și de situația pe care o are contribuabilul. Unul dintre principiile importante este și cel care face referire la paritatea fiscală. Astfel, sarcinile fiscale trebuie să fie egale stabilite în cazul constatării de aceeași putere contributivă indiferent de categoriile sociale din care fac parte contribuabilii.
Principiul impunerii generale trebuie să aibă în vedere toate categoriile sociale, adică toți contribuabilii care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere. Există însă și o excepție în cazul contribuabililor care realizează venitul minim care nu este impozabil. În practica fiscală, impunerea generală a impozitului se face în sume fixe și în cote procentuale.
Impunerea impozitului asupra sumelor fixe poate fi întâlnită și sub numele de capitație. Această impunere datează din timpul Evului Mediu. Cota de impozitare se stabilea abuziv și depindea de necesarul mijloacelor care trebuiau colectate. Acest tip pe impozitare are dezavantajul că încalcă principiul de echitate fiscală.
O dată cu liberalizarea economică, impunerea în sume fixe a cedat treptat locul impunerii în cote procentuale. Practica fiscală a generat diversificarea caracterului cotelor, așa că poate fi întâlnită impunerea în cote proporționale, în cote progresive și în cote regresive.
Impunerea în cote proporționale reprezintă o manifestare nemijlocită a egalității în fața impozitelor. În cazul acestui procedeu de impunere se menține constantă cota de impunere indiferent de modificarea mărimii obiectului impunerii, prin aplicarea unei cote egale fără a se ține cont de mărimea venitului impozabil.
Astfel cota de impozitare devine invariabilă și se aplică pe mărimea obiectului impozabil stabilindu-se de fiecare dată o proporție invariabilă între mărimea pe care o are venitul sau averea și suma care este datorată ca impozit.
Această impunere prin care se stabilesc anumite cote proporționale se aplică de regulă în cazul impozitelor reale, funciare, asupra imobilelor. Întâlnim de asemenea acestă impunere și asupra impozitelor indirecte cum ar fi TVA, accize, taxe vamale, taxele de timbru.
Chiar dacă crearea unui impozit pe cote proporționale a reprezentat o evoluție comparativ cu impozitul care se aplica cu valori fixe, nu au reușit să creeze o corectitudine impecabilă în ceea ce privește distribuirea sarcinilor fiscale. Putem observa că nici acest tip de impozitare nu a reușit să găsească o rezolvare a problemei care se regăsește prin axioma ce menționează că puterea categoriilor sociale care contribuie prin impozite crește în funcție de veniturile mai mari sau a unei averi importante.
Evoluția după introducerea impozitului în cote proporționale a fost făcută prin trecerea la impozitul care se aplică prin cote progresive. Conform noului tip de impozitare nivelul cotei nu are aceeași valoare în permanență, ci putem observa o creștere în funcție de creșterea materiei care se impozitează. Putem observa astfel cum cresc cotele progresiei în mod constant sau variabil. Aplicarea impozitului pe venit progresiv poate fi întâlnită ca formă de impozite aplicate global sau prin cote progresive simple sau ca impozite ce se aplică tranșelor de venit prin cote progresive compuse.
Prin impunerea cotelor progresive simple putem aplica cote de același fel asupra valorii totale a materiei ce se impozitează pentru orice contribuabil. Cota impozitului va crește respectând cotele progresiei ce au fost stabilite în funcție de creșterea valorii materiei impozabile. Valoarea care trebuie plătită statului se stabilește în urma produsului privind venitul care trebuie impozitat și cota pentru nivelul stabilit pentru acest impozit.
Impunerea în cote progresive simple, deși se bazează pe creșterea cotei de impozit pe măsura sporirii mărimii materiei impozabile, prezintă totuși unele neajunsuri. Astfel, această modalitate de impunere îi dezavantajează pe cei care au venituri al căror nivel se situează la limita imediat superioară celei până la care acționează o anumită cotă de impozit.
Aplicarea impozitului prin intermediul cotelor progresive compuse se referă la împărțirea materiei care trebuie să fie impozitată în mai multe tranșe de venit asupra cărora se va aplica impozitul. În cazul în care adunăm impozitele parțiale care se calculează asupra fiecărei tranșe de venit putem obține totalul impozitului pe care îl are de plătit contribuabilul.
Prin aplicarea impozitului în cote progresive compuse se rezolvă problemele care au existat prin impunerea cotei progresive globale. Impozitul în cote progresive compuse se aplică asupra veniturilor sau averii pe care o au contribuabilii persoane fizice.
În practică întâlnim, foarte rar, pe lângă modalitățile de impunere prezentate anterior și aplicarea impozitul prin intermediul cotelor regresive. Această modalitate este aplicată numai în cazuri de excepție, pe perioade scurte de timp având scopul de a soluționa anumite problemele economice sau politice.
Conform aplicării cotelor regresive putem observa o micșorare a cotelor în funcție de cât de mult crește mărimea materiei care este impozitată. Efectul aplicării acestor cote regresive crează o dinamică inferioară a dinamicii volumului materiei ce este impozitată dacă o comparăm cu dinamica cuantumului impozitului. Putem observa o micșorare constantă a cotei de impozitare sau uneori și una variabilă.
Impozitul prin cote regresive se regăsește în practică având forma unor cote globale care sunt considerate ca regresive simple sau sub forma tranșelor de venit care sunt considerate ca și cote regresive compuse.
In cazul aplicării impozitului prin intermediul unor cote regresive simple putem observa aplicarea unei cote de impozitare identice a materiei impozabile ce aparține contribubilului. Putem constata că, cotele de impozit sunt mai mici și că nu sunt depășite limitele regresivității stabilite în funcție de mărimea cantității venitului impozabil. Putem calcula suma pe care o datorăm statului prin impozit ca produs între venit și cota care trebuie aplicată conform nivelului stabilit legal.
În cazul aplicării unui impozit prin intermediul cotelor regresive compuse venitul impozabil se împarte în mai multe tranșe de venit care se impozitează. Dacă adunăm impozitele care se aplică separat conform fiecărei tranșe ajungem la valoarea totală impozabilă pe care trebuie să o plătească contribuabilul.
Este foarte important să nu se cofunde noțiunea de impunere prin intermediul cotelor regresive cu noțiunea de impunere prin impozite regresive. Prin impozit regresiv ne referim la un impozit care area ca scop diminuarea diferită a veniurilor. Acest impozit are un efect negativ asupra veniturilor mici care sunt impozitate.
De obicei, impozitul regresiv face referință la impozitul indirect. Impozitele indirecte care se plătesc prin cumpărarea diferitelor obiecte sau servicii sub forma unei sume fixe stabilite asupra fiecărei unități printr-o cotă procentuală care este egală pentru toți cei care cumpără bunurile sau serviciile fără a ține cont de dimensiunea veniturilor lor.
Putem constata că procentul impozitului indirect în cadrul venitului cumpărătorului devine invers proporțională cu veniturile lui.
Aplicarea modalității folosind cota progresivă compusă, mai mult decât celelalte modalități, crează respectarea cerințelor privind echitatea fiscală. Această modalitate este des folosită în practica internațională fiscală. Principiul echității fiscale se poate aplica doar dacă sunt întrunite în același timp toate condițiile menționate mai sus.
Principiile care fac referință la politica financiară. Prin intermediul acestora trebuie să se atingă obiectivele financiare prin încasarea de mijloace publice. Criteriile pe care trebuie să se bazeze aceste principii trebuie să țină cont de: un randament financiar ridicat, stabilitate și elasticitate.
Pentru a fi ridicat randamentul financiar trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Impozitul trebuie să fie universabil. Universalitatea impozitului presupune să se aplice la toate persoanele fizice și/sau persoane juridice care obțin venituri din aceeași sursă, care au o averea care identică sau bunuri de același fel. Prin caracter universal al unui impozit se are în vedere întreaga materie impozabilă ce aparține contribuabilului.
O altă condiție se referă la clauza de obligativitate care duce la excluderea oricărei posibilități de evaziune fiscală.
O condiție importantă face referire și la eficiența pe care trebuie să o aibă impozitele.
O altă condiție face referire la conveniența pe care trebuie să o aibă un impozit. Este foarte important pentru orice contribuabil să nu depună foarte mare efort în ceea ce privește plata impozitului, modul în care face plata și termenul în care trebuie să plătească.
De asemenea este important ca impozitul să fie stabil, nu trebuie să crească pe parcursul unui an.
Impozitul trebuie să fie și elastic, adică să aducă aceeași cantitate de venituri la bugetul de stat pentru a putea satisface nevoia cheltuielilor publice chiar și în perioadele recensiunii economice.
Principiile privind politica economică. Principiile privind politica economică țin cont de modul în care se contruiește impozitul, deaorece prin intermediul acestuia se poate influența orice proces economic. Felul în care este format impozitul îl poate trasforma într-un instrument de stimulare, reglementare sau deprimare economică.
Ca și intrumente de politică economică pot impulsiona sau suprima ramurile și sectoarele economice și pot ajuta sau diminua producția, consumul mărfurilor. Pot de asemenea să creeze favorabile sau nefavorabile pentru imporul și exportul de bunuri.
Dezvoltarea unui sector economic se poate face și prin implementarea de măsuri fiscale: prin diminuarea impozitelor care se stabilesc direct asupra întreprinzătorilor care își mută capitalurile în ramura respectivă; micșorarea sau eliminarea impozitelor indirecte a produselor care se fabrică în România, mărirea de taxe vamale la importul produselor similare și la furnizarea acelorași servicii.
Pentru a crește consumul anumitor bunuri, se pot micșora impozitele care se percep direct la vânzarea acestuia. În cazul în care scopul este de a reduce consumul cotele impozitului ce se aplică la vânzarea bunurilor vor crește.
În ceea ce privește crearea unor legături comerciale mai bune cu celelalte state se pot aplica măsuri fiscale speciale. Astfel se pot restitui parțial sau integral a impozitele indirecte pentru produsele exportate; se pot reduce taxele vamale de import pentru mărfuri care se folosesc în realizarea de produse ce vor fi exportate. Pentru limitrea importului se pot crea taxe vamale protecționiste. Pentru a ajuta la creșterea investițiilor se pot scădea impozitele asupra mașinilor și utilajelor care se folosesc în cadrul investitiei.
Tot pentru a stimula investițiile se poate opta pentru scutirea de la plata impozitului daca o parte din bani se reinvestesc. Pentru a diminua inflația de regulă se recurge la creșterea impozitelor.
Impozitele ca și instrumente macroeconomice care pot duce la efecte care să afecteze contribuabilii trebuiesc calculate atent, cu acuratețe fiscală să fie elastice și să se adapteze la realitatea economică și socială respecând politica monetară și bugetară.
Principiile social-politice. Aceste principii ajută la construirea impozitului în funcție de nevoile pe care le are societatea. Prin aplicarea unor principii eficiente se înțelege crearea unei protecții asupra unor contribuabili. Însă aceste principii pot duce și la diminuarea averii unor contribuabili care obțin venituri mai mari.
Facilitățile unui impozit redus este acordat contribuabililor care au venituri mici și celor care au în treținere mai multe persoane. De asemenea de impozite reduse și facilități fiscale se bucură și veteranii de război. O altă categorie de contribuabili care primesc anumite facilități fiscale sunt grupurile sociale profesionale ale militarilor, minerilor, agricultorilor.
Pentru a combate și a ajuta la creea unui mediu de viață sănătos prin intermediul impozitelor se pot stabili limitări asupra consumului de produse (tutun, băuturi alcoolice).
În general partidul care se află la guvernare se ocupă de urmărirea politicii fiscale astfel încât aceasta să ajute contribuabilii.
De foarte multe ori una din problemele principale ale partidului aflat la guvernare este utilizarea anumitor facilități contribuabililor în preajma alegerilor cu scopul de a-și menține poziția. Această atitudine nu are la bază rațiuni de politici fiscale și pe termen lung economia este afectată.
2.3 Contribuabilii
Legea fiscală care face referire la impozitul asupra venitului global stabilește ca și subiect de impunere orice persoană fizică care este rezidentă și care se mai întâlnește sub numele de contribuabil. Contribuabilii care datorează impozitul pe venit sunt următorii :
a) orice persoană fizică română care are domiciliul stabil în România. Aceste persoane fizice sunt impozitate atât pentru veniturile nete pe care le obțin în România, cât și pentru cele care sunt obținute în străinătate;
b) persoanele fizice române fără domiciliu în România (nerezidente) care desfășoară o activitate independentă , prin intermediul unui sediu permanent în România – pentru venitul atribuibil sediului permanent;
c) contribuabili pot fi și persoanele fizice române care nu au domiciliul stabil în România dar care obțin venituri în urma desfășurării de activități dependenta în România .
În cazul acestor persoane se impozitează venitul net obținut din salariu dacă prezența persoanei nerezidente în România depășește 183 de zile pe perioada unui an, dacă aceste venituri obținute sunt considerate cheltuieli deductibile a sediului pe care îl au în permananță în țară și dacă aceste venituri obținute din salarii se plătesc de stat sau în numerar angajatorului care atr domiciliul stabil în țară.
d) persoane fizice nerezidente, ce încasează alte venituri din activități independente sau stabile altele față de cele menționate antrerior, cum ar fi în cazul deținerii calității de administrator sau apartenenței la un consiliu de administrație în orice entitate juridică,etc
Capitolul III. Tipuri de venituri impozite in cazul persoanelor fizice
3.1 Venituri supuse impozitului pe venitul net anual impozabil
3.1.1 Venituri din activități independente
Veniturile care se obțin în urma practicării unei activități independente pot fi venituri obținute din comerț , venituri obținute în urma practicării profesiilor liberale și veniturile din proprietate intelectuală realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activități adiacente.
În cazul drepturilor de proprietate intelectuală aferente unei invenții legiuitorul stabilește o scutire specială în favoarea titularului brevetului de invenție, în sensul în care veniturile obținute în urma aplicării în România ce implică și fabricarea produselor sau a procedeului pe o perioadă de 5 ani care se calculează de la prima aplicare. Astfel titularii brevetelor de invenție sau cei pe care îi licențiază nu sunt impozitați în această perioadă pentru venitul aferent brevetului de invenție.
În cazul venitului ce se obține în urma desfășurării unor activități independente pe baza datelor contabile și a normelor de venit se poate stabili baza care se aplică.
3.1.1.1 Stabilirea venitului (adică a bazei de impozitare) în sistem real
Pentru a determina venitul net obținut în urma desfășurării activităților independente trebuie să scădem din venitul brut cheltuielile care se fac cu scopul de a obține venitul respectiv. În cadrul venitului brut sunt cuprinse:
a) sume care sunt încasate și valoarea lor echivalentă în lei a veniturilor ce se obțin în urma desfășurării activității.
b) Dovânzile și veniturile care se obțin din creanțele comerciale sau din orice alte creanțe care se utilizează pentru desfășurarea activității independente;
c) veniturile obținute din transferarea activelor care fac parte din patrimoniul afacerii ce sunt utilizate pentru desfășurarea unei activități independente, incluzând aici și valoarea bunurilor care rîmân în cazul încetării activității.
d) venituri care pot fi obținute prin angajamentul pe care un contribuabil îl poate acorda în exclusivitate unei anumite persoane privind neconcurarea acestuia sau a serviciilor pe care le oferă
e) veniturile ce se pot obține după anularea sau scutirea acestora în cazul desfășurării unei activități independente
f) venituri care se obțin după instalarea caselor de marcat fiscale în interiorul mașinilor în regim de taxi sau al celor care transportă bunuri.
Dintre dintre veniturile care nu se încadrează în cadrul veniturilor brute menționăm:
a) în cazul începerii desfășurării unei activități nu sunt încadrate în cadrul veniturilor brute aporturile care se aduc în numerar și în natură sau echivalentul în lei al acestora
b) în cazul obținerii de venituri de la persoane fizice sau juridice nu sunt încadrate în cadrul veniturilor brute sumele ce se primesc sub formă de credite bancare sau de împrumuturi
c) nu sunt încadrate în cadrul veniturilor brute nici acele sume ce sunt primite în scop de despăgubire;
d) nu sunt încadrate în cadrul veniturilor brute nici acele sume sau bunuri care reprezintă o acțiune de sponsorizare, mecenat sau o donație.
Cheltuielile care se deduc integral
Cheltuielile ce se deduc integral trebuie să respecte anumite condiții care pot fi observate mai jos:
a) să se realizeze pentru obținerea de venit și să se justifice prin documente
b) să se includă în cadrul cheltuielilor din exercițiul financiar în anul în care acestea s-au plătit;
c) să fie în concordanță cu regulile amortizării. Să respecte regulile privind deducerea cheltuielilor reprezentând investiții în mijloace fixe pentru cabinetele medicale.
d) cheltuielile cu primele de asigurare condiționate de efectuarea acestora în următoarele cazuri:
1. în cazul activelor corporale sau necorporale ce țin de patrimoniul afacerii;
2. în cazul activelor care sunt asemenea unei garanții bancare în situația creditelor ce se utilizează în cadrul desfășurării activităților pentru care contribuabilul este autorizat;
3. în cazul primelor privind asigurările de riscuri profesionale;
4. în cazul persoanelor care obțin venituri din salarii, cu condiția ca valoarea impozitării primei de asigurare să se aplice beneficiarului în momentul plății făcute de suportator. Cheltuielile deductibile limitat
a) se deduc limitat cheltuielile care se fac cu ocazia unei sponsorizări, în cazul mecenatului, și unele cheltuieli în limita de 5% ce se aplică bazei de calcul care sunt acordate pentru bursele private
b) se poate aplica și o deducere în limita de 2% și în cazul cheltuielilor de protocol
c) se poate aplica și o deducere care nu trebuie să depășească de 2,5 ori valoarea stabilită pentru instituțiile publice pentru indemnizațiile plătite pentru delegare și detașare în alte localitătă, în țară și în străinătate, care se fac pentru desfășurarea activităților în interesul serviciului;
d) Se pot deduce limitat și cheltuielile sociale. Această limită nu trebuie să depășească 2% din fondului de salarii care se realizează anual;
e) se deduc limitat și cheltuielile care rezultă în urma pierderilor din bunuri perisabile.
f) se mai deduc limitat și cheltuielile pe care le fac angajatorii cu tichetele de masă și cu tichetele de vacanță.
g) alte cheltuieli deductibile limitat sunt cele facute la fondurile de pensii facultative în numele angajaților, care sunt limitate pe persoană la o valoare care nu trebuie să depășească 400 euro anual sau suma în lei conform acestei valori;
h) primele privind asigurarea voluntară de sănătate, care nu trebuie să depășească în cazul unei persoane 250 euro pe an;
i) se mai deduc limitat și acele cheltuielile care se fac în scopul personal al contribuabilului sau asociaților care implica activitatea independentă pe care o practică.
j) se deduc limitat în cazul salariaților și cheltuielile pentru contribuțiile sociale obligatorii și cele ce se fac în cazul accidentelor de muncă și a bolilor profesionale.
k) se deduc și cheltuielile pentru dobânzile pentru împrumuturilor fără a depăși nivelului dobânzii de referință a Băncii Naționale a României;
l) se deduc și acele cheltuieli care se fac cu închirierea, cu leasingul cu amortizările
m) se aplică deduceri care nu trebuie să depășească cota de 2% pentru cotizațiile care se plătesc către asociațiile profesionale
n) deduceri se fac în limita a 5% din venitul brut realizat pentru cheltuielile priviind suma obligatorie datorată către organizațiile profesionale din care fac parte contribuabilii.
În cazul în care cheltuielile nu sunt făcute cu scopul direct de desfășurarea a activității sau nu pot fi justificate prin documente acestea sunt considerate nedeductibile. Dintre acestea menționăm:
a) suma și bunurile pe care le poate utiliza contribuabilul în scop personal sau familial
b) cheltuieli corespunzătoare veniturilor neimpozabile ale căror surse se află pe teritoriul României sau în străinătate;
c) impozitul care se aplică venitului obținut în străinătate
d) cheltuieli care se fac în cazul primelor privind asigurarea, dar care sunt diferite față de cele manționate pentru asigurarea activităților rezultate din activitatea autorizată
e) donații de orice fel;
f) amenzile, confiscările, dobânzile, penalitățile de întârziere și penalitățile datorate autorităților române și străine, potrivit prevederilor legale, altele decât cele plătite datorită unor clauze inserate în contracte comerciale.
g) ratele pentru creditele existente;
h) cheltuieli care se fac pentru achiziționarea sau fabricarea de bunuri și a celor care se pot amortiza în Registrul-inventar;
i) cheltuieli care apar datorită bunurilor care lipsesc din gestiune sau s-au degradat, în cazul lipsei poliței de asigurare asupra inventarului.
j) suma și valoarea unor bunuri care au fost confiscate datorită încălcării dispozițiilor legale în vigoare;
k) impozitul pe venit suportat de plătitorul venitului în contul beneficiarilor de venit; 50% datorită cheltuielilor care se fac de către vehiculele rutiere ce sunt motorizate dar care nu se utilizează pentru desfășurarea activităților și la care masa totală autorizată are o limită de 3.500 kg și cel mult 9 scaune pentru pasageri. Dacă aceste autoturisme aparțin serviciilor de urgență, serviciilor de pază și protecție și serviciilor de curierat, agenților de vânzări și celor achiziții; serviiciilor de taxi sau transport persoane aceste cheltuili devin deductibile integral. Tot integral se deduc și cheltuielile cu acele autoturisme care aparțin școlilor de șoferi și care sunt utilizate la prestarea serviciilor cu plată de instruire a viitorilor șoferi. Nu se includ însă în cadrul acestor cheltuieli și amortizarea investiției în autoturisme. Exceptând cazurile cu autoturismele cărora le sunt aplicabile deducerile de cheltuieli, în restul cazurilor altor autoturisme se aplică regulile generale.
l) se mai deduc și alte sume care sunt stipulate de codul fiscal și prin aplicarea unor legi speciale.
Noile modificări apărute în 2012 referitoare la cheltuielile nedeductibile în cazul utilizării mașinilor de serviciu în interes personal ajută la straângerea de noi venituri la bugetul de stat. Dacă până la această dată posesorii de autorurisme care desfășurau activități independente foloseau mașinile atât în interes personal cât și cu scopul de a obține venituri în activitatea pe care o desfășurau, acum aceștia va trebui să justifice prin foile de parcurs scopul și locul deplasării, kilometrii parcurși.
Voi prezenta un exemplu practic în ceea ce privește cheltuielile nedeductibile în cazul reparațiilor pe care le putem face autovehicului care nu este folosit doar în scopul de a obține venitul și uneori și în interes personal. Pentru a afla în acest caz care este valoarea nededucatibilă a cheltuielilor presupunem că 1000 de lei reprezintă cheltuielile care s-au făcut pentru întreținerea și reparațiile unui autovehicul, iar partea de tva care este nedeductibilă are valoarea de 120 de lei. Pentru a putea determina baza de calcul a cheltuielilor nedeductibile în acest caz va trebui să adunăm costurile efectuate cu întreținerea și reparațiile cu partea de tva nedeductibilă. Astfel ajungem la valoarea de 1120 lei. Pentru a determina valoarea nedeductibilă aplicăm cota legală de 50% asupra bazei de calcul și vom obține:
1120 x 50% = 560 lei
3.1.1.2 Stabilirea venitului net anual din activități independente pe baza normelor de venit
Venitul net care este obținut de un contribuabil în urma desfășurării unei activități independente poate fi stabilit în funcție de normele de venit. Instituția care trebuie să stabilească nomencaltorul activităților din care se obțin venituri ce pot fi impozitate și care stabilește și modul în care se percepe acet impozit este Ministerul Economiei și Finanțelor.
Există însă în practică și posibilitatea de a desfășura atât activități ce se impozitează în funcție de normele de venit dar și activități care sunt impozitate în sistem real. În astfel de cazuri pentru a se determina care este venitul obținut în urma desfășurării activităților independente se folosesc datele din contabilitate. Un astfel de exemplu pe care îl întâlnim destul de des este în cazul veniturilor care se obțin în urma desfășurării unei activități de proprietate intelectuală, când contribuabilul poate alege atât împozitarea pe baza datelor din contabilitate cât și în baza normelor de venit. În cazul în care contribuabil dorește să aplice impozitul pe baza datelor din contabilitate, acesta trebuie să declare expres aceasta opțiune. Această opțiune este condiționată de anumiți termeni legali. În cazul acelor contribuabili care au obținut venituri din proprietate intelectuală și în anul anterior opțiunea trebuie depusă până la data de 31 ianuarie inclusiv. Dacă contribuabilul a început activitatea în cursul unui an fiscal trebuie să respecte termenul de 15 zile de la începerea activității.
Modalitatea prin care se determină venitul net ținând cont de datele existente în contabilitate se aplică obligatoriu pentru contribuabil pe o perioadă de 2 ani fiscali consecutivi și se consideră reînoită pentru o nouă perioadă dacă nu se depune o cerere de renunțare de către contribuabil. Calcularea efectivă se face cu respectarea regulilor arătate mai sus, comune pentru toate tipurile de venituri obținute din activități independente.
Pentru a putea calcula venitul net și baza de impunere în funcție de normele de pentru veniturile care se obțin din drepturile de proprietate intelectuală trebuie să scădem din venitul brut o cheltuială deductibilă de 20% și contribuțiile sociale pe care contribuabilul deja le-a plătit.
Pentru a putea calcula venitul net ce se obține în cazul realizării unor lucrări de artă monumentală va trebui să deducem din venitul brut o ceheltuială de 25% și contribuțiile sociale ce au fost deja plătite.
Pentru a putea calcula venitul net obținut prin exploatarea drepturilor de proprietate intelectuală de moștenitori va trebui să scădem din venitul brut valoarea ce-i revine organismului de gestiune colectivă fără a aplica cote forfetară aferentă cheltuielilor. Acest calcul se aplică și în cazul determinării venitului net în cazul existenței unor drepturi de suită și în cazul compensării pentru copiile private.
Venitul net care se obține în cazul drepturilor de proprietate intelectuală poate fi calculat și prin scăderea din venitul brut a comisionului aferent organismelor de gestiune colectivă sau acelor plătitori au atribuții de colectare și de repartizare. Se pot calcula în acest mod veniturile obținute din drepturi de proprietate intelectuală care au fost transmise prin succesiune.
Una dintre obligațiile pe care le au persoanele care obțin venituri din drepturile de proprietate intelectuală este aceea de a completa un registru jurnal cu încasările și plățile pe care le fac.
În modul acesta există o evidență clară și se poate determina ușor venitul net. Obligația aceasta este opțională în cazul în care contribuabilii emise de plătitorul de venit. Acești contribuabili au obligația să arhiveze și să păstreze documentele justificative cel puțin în limita termenului de prescripție prevăzut de lege.
În alcătuirea venitului brut care se obține din drepturile de proprietate intelectuală sunt cuprinse sumele care se încasează în decursul unui an, sumele care reprezintă plăți anticipate pentru impozit și sumele care reprezintă plata contribuțiilor obligatorii.
Venitul brut obținut în urma desfășurării activităților de proprietate intelectuală cuprinde venituri în bani sau în natură prin echivalarea acestora în lei. Veniturile în natură sunt evaluate la valoarea reală a pieței sau la cea care a fost stabilită prin expertiza tehnică în momentul și în locul uned sunt primite.
Pentru a determina venitul net din drepturile de proprietate intelectuală se vor aplica cotele forfetare de cheltuieli. În cazul drepturilor de proprietate intelectuale este opțională înscrierea cheltuelilor făcute cu scopul obținerii de venit în contabilitate.
Cheltuielile forfetare se formează din comisioane și din sumele care sunt plătite organismelor de gestiune colectivă sau altor plătitori de venituri.
Operele de artă monumentală se referă la decorarea prin pictură murală a unor locații de interior și exterior din clădiri de mari dimensiuni, lucrări de artă care se fac în interiorul spațiilor publice, sculptură, design monumental, restaurări.
În cazul în care veniturile din drepturile de proprietate intelectuală sunt obținute în afara statului nostru, impozitarea acestora se face în străinătate.
Nu se acordă cota pentru cheltuielile forfetare dacă persoanele fizice se folosesc de baza materială a beneficiarului drepturilor obținute din proprietate intelectuală.
3.1.1.3 Termenul și modalitatea de plată a impozitului
În ceea ce privește termenul în care trebuie plătit impozitul există și posibilitatea realizării unor plăți anticipate. Modalitatea de plată în cazul plăților anticipate este cea de reținere a acestuia la sursă.
Cei care trebuie să aplice această metodă, sunt contribuabilii care sunt obligați să conducă evidența contabilă, iar veniturile pentru care pot aplica acest tip de metodă sunt cele care provin în urma desfășurării unei activități din proprietate intelectuală; cele care provin din activități care au fost consemnate într-un contrac civil și/sau într-un contract de agent. Există însă și câteva excepții de la veniturile care se obțin în urma desfășurării unor activități independente ce sunt menționate într-un contract civil în cazul contribuabililor care exercită profesii liberale, care sunt înregistrați fical în cazul contabililor, experților tehnici, experților judiciari și extrajudiciari, asocierilor cu persoane juridice care sunt deja contribuabili.
Pentru a stabili suma ce trebuie reținută ca impozit în urma încasării de venituri din drepturile de proprietate intelectuală, a celor obținute din contractele civile și/sau agent, a celor din expertizele contabile, tehnice, judiciare și extrajudiciare trebuie ca sumei ce reprezintă venitul brut să i se aplice o cotă 10% din care să se deducă contribuțiile sociale obligatorii care au fost reținute la sursă. O altă modalitatea de a stabili suma ce trebuie reținută ca impozit este cea de aplicare a cotei de impunere specifică microîntreprinderilor veniturilor ce revin persoanei fizice din asociere în urma încasării de venituri care se obțin de către persoana fizică care se asociază cu o persoană juridică.
Termenul până la care impozitul reținut trebuie să fie vărsat la bugetul de stat este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare în care a fost plătit venitul. Există însă și o excepție privind acest termen în cazul veniturilor cere se obțin de persoanele fizice prin asocierea cu persoanele juridice. O altă excepție se aplică plătitorilor care fac plăți în cazul asocierilor care nu au personalitate juridică și persoanelor juridice ce conduc contabilitate în partidă simplă în cazul cărora plata impozitului pe venit se face de către fiecare asociat în urma obținerii venitul său propriu.
O altă modalitate de a plăti impozitul este cea prin care acesta poate fi plătit la final și se poate aplica în cazul desfășurării unor activități privind dreptul de proprietate intelectuală, a unora care reies din contractele/convențiile civile și a contractelor de agent, a celor care au la bază o activitate de expertiză contabilă, tehnică, judiciară și extrajudiciară.
Modalitatea pe care o alege contribuabilul pentru impozitarea venitului brut trebuie menționată în scris la data încheierii fiecărui contract asupra tuturor veniturilor ce reies din desfășurarea activității. O altă modalitate de calcul e cea de reținere la sursă în momentul efectuării plății veniturilor de către plătitorii.
Această modalitate presupune aplicarea unei cote de 16% pe venitul brut. În acest caz acest impozit devine final și trebuie virat la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut.
3.1.2 Venituri din cedarea folosinței bunurilor
Prin venituri obținute în urma cedării folosinței unor bunuri ne referim la acele venituri în bani și/ sau în natură care se obțin prin cedarea folosinței bunurilor mobile și imobile de către proprietar, uzufructuar sau alt deținător legal, care sunt diferite față de veniturile de activități independente.
3.1.2.1 Stabilirea venitului net anual din cedarea folosinței bunurilor
Prin venit brut înțelegem sumele totale în bani și/sau echivalentul în lei obținute din veniturile în natură menționate în contractul ce se încheie de către părți în decursul anului fiscal pentru chirie sau arendă. La acest venit brut se poate adăuga valoarea cheltuielilor pe care trebuie să le facă proprietarul, uzufructuarul sau a altui deținător legal. În cazul arendei în natură în care aceste cheltuieli se fac de cealaltă parte contractantă, valorificarea în lei se va face în funcție de prețurile medii ale produselor agricole care se stabilesc în baza hotărârilor emise de consiliile județene și Consiliului General al Municipiului București.
Pentru a putea determina venitul net obținut în urma cedării dreptului de folosire a bunurilor va trebui să deducem din venitul brut cheltuielile determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.
Există însă și o excepție a modului de determinare a venitului net. Astfel, venitul net se poate determina și în funcție de datele care reies din contabilitate calculându-se prin aplicarea unei cote de impozitare comună tuturor veniturilor care se obțin în urma desfășurării unor activități independente.
În conformitate cu dispozițiile art.61 alin. (2) Codul fiscal, persoanele fizice care obțin venituri prin cedarea folosinței unor bunuri înstrăinate de-a lungul anului fiscal prin intermediul a cel puțin 5 contracte de închiriere vor fi obligați să treacă aceste venituri în categoria venituri din activități independente.
3.1.3 Venituri din activități agricole, silvicultură și piscicultură
Reprezintă venituri obținute în urma desfășurării unor activități agricole veniturile care se obțin prin cultivare și valorificare de flori, legume, zarzavaturi. Acestea sunt impuse impozitului numai dacă au fost cultivate în interiorul unei sere și/sau a unui solar amenajat special care deține un sistem de irigat. Se mai pot obține venituri în urma cultivării și valorificării arbuștilor, plantelor decorative și ciupercilor, din exploatarea pepinierelor viticole și pomicole. Tot venituri din agricultură sunt și cele care se obțin după recoltarea în stare naturală. În această categorie de venituri includem cele care rezultă în urma colectării, și/sau a procesării industriale de către alte unități.
În categoria veniturilor obținute din silvicultură și piscicultură includem conform codului fiscal acele venituri care rezultă în urma recoltării și valorificării produselor lemnoase, nelemnoase, și a celor care se obțin prin exploatarea amenajărilor piscicole.
Venituri neimpozabile
Nu toate veniturile pe care le obține o persoană fizică în urma valorificării produselor în stare naturală se impozitează. Astfel Codul fiscal specifică clar în art. 72 alin. (2) limitele până la care aceste venituri nu se impozitează. În tabelul nr. 1 puteți observa aceste limite neimpozabile:
Tabel nr. 1. Limitele neimpozitării veniturilor din agricultură
Sursa: codul fiscal, art. 72
3.1.3.1 Stabilirea venitului net anual din activități agricole pe bază de norme de venit
În cazul determinării venitului net care se obține în urma desfășurării unei activități agricole ce depășeste limitele neimpozabile va trebui să ținem cont de normele de venit care sunt stabilite de direcțiile teritoriale de specialitate ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării rurale.
Aceste norme sunt stabilite, avizate și publicate în fiecare an fiscal până la data de 31 mai. Aceste norme țin cont de unitatea de suprafață (ha)/cap de animal/familie de albine. În cazul unei activități din urma căreia nu se obține venit pe intreg anul fiscal, ci doar pe cateva luni, normele se calculeaza doar pe această perioadă în care se desfășoară activitatea.
După cum știm din practică se întâmplă uneori ca din cauza unor dezastre naturale (inundații, secetă) să nu se mai obțină recolta produselor agricole și contribuabilul să înregistreze pierderi. În acest caz norma de venit este redusă, astfel încât să reflecte pierderea suferită.
În cazul contribuabilor ce aplică impozitarea pe baza normelor de venit este necesară organizarea și conducerea contabilității în partidă simplă, deoarece venitul net poate fi determinat ținându-se cont de niște reguli comune care se aplică în cazul tuturor activităților independente.
În codul fiscal aceste norme de venit se stabilesc în fiecare an. Astfel în prezent acestea au fost stabilite pe 1 februarie 2013 și vor fi aplicate până la sfârșitul anului fiscal, ținând cont de valorile menționate în tabelul de mai jos:
Tabel nr.2 Normele de venit pentru veniturile din agricultură
Sursa: Codul fiscal, art. 73
3.1.3.2 Calculul și plata impozitului aferent veniturilor din activități agricole
Pentru a putea calcula impozitul care trebuie plătit în cazul obținerii unor venituri din agricultură, care depășesc limitele neimpozabile va trebui să se aplice o cotă de 16% pe venitul realizat.
Contribuabilii care obțin aceste venituri în urma desfășurării unei activități agricole trebuie să depună în fiecare an până pe 25 mai declarația fiscală în care să pecizeze aceste venituri pentru a i se comunica impozitul de care îi au de plătit.
Plata impozitului anual se face în două rate egale care au două termene de plată: până pe 25 octombrie și respectiv până pe 15 decembrie.
3.2 Venituri din salarii
Veniturile din salarii reprezintă veniturile care se stabilesc și se încasează conform prevederilor cuprinse în contractul colectiv de muncă sau în cel individual sub forma unui salariu în care se includ și indemnizațiile care se acordă în cazul unei inacapacități temporare de muncă.
Venituri din salarii sunt considerate și indemnizațiile demnitarilor publici , solda, primele, premiile, sporurile, inclusiv veniturile tempoare care au la bază un contract de mandat.
În cazul administratorilor societăților comerciale care încasează doar indemnizații brute și profitul net impozitul aferent acestora este asimilat impozitului pe salariu. Președintele unei asociații de proprietari care încasează venituri este impozitat tot conform impozitelor care sunt asimilate salariului.
În cazul veniturilor încasate printr-o subscripție publică de membrii fondatori ai societăților comerciale se aplică tot cotele de impozitare aferente veniturilor asimilate salariului.
În cazul veniturilor care se obțin de reprezentanții adunării generale a acționarilor, reprezentanții consiliului de administrație, directori, membrii consiliului de supraveghere, și ai comisiei de cenzori impozitul se stabilește în baza cotelor de impozitare pe venituri care sunt asimilate salariului.
În cazul veniturilor obținute de membrii organismelor tripartite impozitului pe venituri i se aplică de asemenea cotele de impozitare aferente veniturilor asimilate salariului.
Salariații mai încasează venituri din indemnizații atunci când sunt plecați în delegări și detașări. Astfel aceștia plătesc impozit pe aceste indemnizații numai în cazul depășirii limitei de 2,5 ori a nivelului care s-a stabilit în cazul personalului care lucrează în instituțiile publice.
Sunt anumite situații în care unii angajați încasează și venituri care constituie ajutoare în cazul înmormântărilor, al dezastrelor naturale, pentru tratarea unor boli grave, pentru maternitate. Aceste venituri nu se impozitează. Mai există însă și alte momete fericite în care angajații primesc de asemenea venituri care nu se impozitează în cazul cadourilor pentru copii, pentru Crăciun, 1 martie, 8 martie.
Nu se impozitează nici acele venituri pe care angajatul le primește pentru decontarea transportului în scopul desfășurării activității pentru care ese angajat.
În cazul în care angajații sunt sportivi de performanță aceștia primesc venituri pentru alimente și medicamente care nu se impozitează. Dintre personalul instituțiilor publice care primesc de asemenea indemnizații ce nu sunt impozitate pentru alimente menționăm cadrele care lucrează în sectorul de apărare națională, cele care lucrează în sectorul de ordine publică și siguranță națională.
Asemănător acestora primesc venituri din indemnizatii pentru alimente care nu sunt imppozitate și cei care lucrează în marină și donatorii de sânge.
Unii salariați încasează venituri suplimentare și prin utilizarea unei locuințe de serviciu. Aceste venituri nu se impozitează deoarece se fac în scopul realizării veniturilor societății și nu al unui interes personal. Întâlnim astfel de situații în cazul locuințelor pe care le primesc oficialitățile publice, consuli și diplomați.
Există cazuri în care unii salariați care lucrează în șantiere, în laboratoare să primească venituri pentru cumpărarea de echipamente de protecție, echipamente tehnice (trusă de scule, eprubete, etc), pentru medicamente și materiale igienico-sanitare. Aceste venituri încasate de salariați nu trebuiesc împozitate deoarece se fac în scopul obținerii de venituri pentru entitatea la care lucrează și nu in interes personal.
Salariații primesc de asemenea venituri și în momentul în care fac o deplasare care acoperă cheltuielile de transport și de cazare care nu trebuiesc impozitate dacă nu depășesc limita legală de 2,5 ori care se acordă personalului din instituțiile publice deoarece nu se fac în scop personal ci în scopul obținerii de venit pentru societatea la care sunt angajați.
Există cazuri când salariații care sunt proaspeți absolveni și care se mută din localitatea de domiciliul în altă localitate să primească un venit suplimentar în limita unui slariu care nu va fi impozitat.
Excepții de la plata impozitelor pe venitul din salariu se acordă și persoanelor cu dizabilități fizice pentru a-i ajuta să se integreze în societate. Nu sunt impozitate nici acele venituri pe care le obțin salariații în afara țării din activitățile dependente pe care le fac. Această regulă nu se aplică însă dacă persoana are domiciliul în țară și lucrează pentru o persoană juridică care are sediul tot în România.
Sunt exceptate de la plata impozitului și acele venituri care sunt folosite pentru salariat în dezvoltarea cunoștințelor profesionale care au ca scop îmbunătățirea modului în care își desfășoară activitatea în cadrul locului de muncă.
O altă excepție de la plata impozitului se face și în cazul încasării de venituri pentru plata abonamentelor telefonice care se folosesc de salariat în scopul desfășurării activității în cadrul firmei în care lucrează și nu în interes personal.
Sunt neimpozabile inclusiv avantaje ce se obțin din dreptul la stock options plan.
Pentru a putea stabili care este suma ce trebuie plătită în cazul impozitului pe salariu va trebui să aplicăm cotele afenente venitului brut.
Deducerea personală
Contribuabilii care beneficiază de deducere personală a impozitului pe salariu au de obicei persoane pe care le întrețin și un venit brut care nu depășește suma de 1.000 lei.
În afară de contribuabilii care beneficiază de deducerea totată a impozitului pe salariu, întâlnim și cazuri în care impozitele sunt deduse într-o cotă mai mică dacă contribuabilii au mai multe persoane pe care le întrețin și venituri brute între 1.000,01 lei și 3.000 lei.
De la aceste reguli există însă o excepție în care chiar dacă contribuabilul respectă condițiile anterioare nu poate beneficia de aceste privilegii. Această excepție face referire la salariații care au fost trimiși să lucreze în străinătate permanent.
Determinarea impozitului pe venitul din salarii
Pentru a determina venitul net pe care îl poate avea un salariat trebuie să aplicăm cota de 16% asupra venitului brut care se oprește de către angajator.
Pentru a determnia valoare pe care o poate avea această cotă putem efectua o operație de scădere a venitului net din venitul brut după ce au fost scăzute deducerile personale, cheltuielile ce se fac pentru cotizația sindicală și pentru fondurile de pensii facultative.
În cazul pensiilor facultative există și o limitare prin care se precizează că, cotizațiile nu trebuie să depășească contravaloare de 400 de euro într-un an.
În cazul salariaților care lucrează în fara țării dar care au domiciliul stabil în pentru România trebuie să plătescă pentru veniturile încasate o cotă de 16%. Pentru a putea determina care este contravaloarea cotei pe care o au de plătit acești salariați trebuie să scădem din venitul brut contribuțiile obligatorii pe care aceștia le plătesc deja în țara respectivă în care lucrează.
Angajatorul trebuie să se ocupe de calcularea, reținerea și plata impozitului aferent veniturilor încasate din salarii pentru fiecare angajat.
Termenul de plată a impozitului
Termenul până la care angajatorii trebuie să plătească impozitele reținute din salarii este data de 25 a lunii următoare celei în care se încasează aceste rețineri.
3.3.Veniturile din investiții
Veniurile care se obțin în urma realizării de investiții impozabile sunt formate din veniturile care se obțin din investiții privind dividendele, din venituri care rezultă în urma dobânzilor, din venituri care provin din transferul de titluri de valoare, din venituri obținute în urma contractelor de vânzare-cumpărare a valutei și din veniturile încasate în urma lichidării unei societăți comerciale.
Stabilirea venitului din investiții
Diferența între prețul de vânzare și prețul de cumpărare în care includem și prețul tranzacției și respecând tipurile de titluri de valori reprezintă modul prin care stabilim venitul impozabil din investițiile făcute prin transferul titlurilor de valoare.
Există însă și o excepție în cazul venitului care se obține din titlurile de participare la fondurile deschise de investiții și părțile sociale. Acestea se calculează ca diferența între prețul de cumpărare și cel de vânzare.
Pentru a putea stabili venitul impozabil în cazul veniturilor pe care le-au obținut persoanele fizice din tranzacțiunile cu acțiunile primite în baza programului de privatizare în masă trebuie să scădem din prețul de vânzare, prețul de cumpărare care este nominal în cazul primei tranzacții.
Pentru a putea stabili venitul impozabil din tranzacțiile cu acțiuni care au avut un preț preferențial va trebui să scădem din prețul de vânzare, prețul preferențial și cheltuielile care s-au făcut prin tranzacție.
Pentru a putea stabili venitul din investiții impozabil în cazul transferului proprietății titlutilor de participare la fondurile deschise de investiții, va trebui să scădem din prețul răscumpărării, prețul de cumpărare sau subscriere.
Contravaloarea pe care o primește investitorul în momentul în care efectuează retragerea din fond reprezintă prețul de răscumpărare . În momentul în care investitorul plătește în momentul cumpărării titlul de participare avem în vedere prețul de cumpărare sau de subscriere.
Pentru a putea stabili venitul impozabil obținut prin transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale va trebui să scădem pentru din prețul de vânzare, valoarea nominală/prețul de cumpărare și cheltuielile care au loc în momentul efectuării tranzacției.
Stabilirea impozitului din venitul obținut în urma titlurilor de valoare se poate face doar după încheierea tranzacției prin scăderea pierderilor din câștigurile înregistrate în anulîn care au fost tranzacționate.
De la această regulă excludem părțile sociale și valorile mobiliare în cazul societăților închise. Contribuabilii care obțin astfel de venituri sunt obligați să depună o declarație în care să fie specificate veniturile si pierderile încasate.
Stabilirea venitului din investițiile ce se referă la câștigurile din operațiunile de vânzare-cumpărare a valutei la termen impozabil se calculează având ca bază diferențele pe care le-a avut cursul valutar. Stabilirea venitului net ce trebuie impozitat se face prin scăderea pierderilor din câștigurile pe care contribuabilul le-a avut de-a lungul unui an. Obligația completării și depunerii declarației îi revine în acest caz contribuabilului.
Cei care se bucură de realizarea de venituri în urma efectării unor investiții au datoria de a calcula și trimite informațiile privind impozitul care a fost reținut prin plată anticipată în formă scrisă în termenul stabili legal. Plata impozitului de către acești contribuabili trebuie făcută până în ultima zi a lunii februarie a anului următor celui pentru care se face calculul.
Stabilirea venitului impozabil în urma unei lichidări a unei societăți comerciale se face asupra surplusululi care depășește aportul capitalului social al persoanei care beneficiază de acesta.
Stabilirea și reținerea impozitului din veniturile din investiții
În cazul veniturilor din investiții cota de impozitare aplicabilă este de 16% și se aplică pentru titlurile de participare la fondurile închise de investiții.
Calcularea și reținerea impozitului se face în momentul plății de contribuabili care trebuie să vireze această sumă respectând termenul de 25 a lunii următoare celei în care plata a fost efectuată. În cazul dividendelor distribuite dar neplătite până la terminarea anului în care au fost aprobate situațiile financiare anuale termenul de plată este 25 ianuarie a anului următor.
Tot o cotă de 16% se aplică și pentru calcularea impozitului prinvind veniturile din dobânzile aferente depozitelor la vedere și conturilor curente, inclusiv cele privind depozitele clienților. Impozitul se calculează și reține lunar până la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării în cont.
Calcularea, reținerea și plata impozitelor aplicabile veniturilor care se obțin prin transferul valorilor mobiliare, a celor care rezultă în urma închiderii unei societăți și a veniturilor care seonțin prin transferul părților sociale se face de către dobânditor în momentul în care se încheie tranzacția prin aplicarea unei cote de 16% pe fiecare venit obținut în urma efectuării tranzacțiilor, iar plata se face întreagă sau eșalonat până în momentul depunerii documentelor privind transcrierea dreptului de proprietate asupra părților sociale sau a valorilor mobiliare la registrul comerțului ori în registrul acționarilor.
Calcularea impozituui din veniturilor impozabile din operațiunile de vânzare-cumpărare de valută la termen care nu se desfășoară care piețe autorizate se face prin aplicarea cotei de 16% pentru fiecare tranzacție și va fi reținut sub forma unei plăți anticipate și se va până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut.
3.4 Veniturile din pensii
Veniturile din pensii sunt sumele pe care le încasează pensionarii de la fondurile înființate din contribuțiile sociale obligatorii către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative și cele finanțate de la bugetul de stat.
Stabilirea venitului impozabil lunar din pensii
Pentru a putea stabili care este venitul lunar din pensii care trebuie impozitat va trebui să deducem 1000 lei care nu reprezintă valoare impozabilă, și va trebui să scădem contribuțiile obligatorii calculate, reținute și suportate de pensionar.
Reținerea și plata impozitului din venitul din pensii
Reținerea impozitului pe venitul din pensii se face după ce a fost aplicată cota de 16% , iar plata acestiua va trebui făcută respectând termenul limită de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei.
De exemplu dacă un pensionar are un venit brut din încasarea unei pensii de 1800 lei, după ce i se deduc cheltuielile cu CASS în cazul nostru în valoare de 99 lei și se deduce și valoarea de 1000 lei până la care nu se aplică impozit pe venit pe nicio pensie, rămâne cu o valoare ce trebuie impozitată de 701 lei. Astfel în acest caz pentru a determina impozitul aplicăm cota de 16% asupra sumei ce trebuie impozitată și obținem valoarea de 112,16 lei. Putem observa că costul fiscal total pe care îl plătește pensionarul în cauză este de 211,16 lei, iar venitul net al acestuia este în valoare de 1588,84 lei.
În cazul în care un pensionar are o pensie în valoare de 800 de lei. Acesta nu trebuie să plătescă impozit pe venit deoarece pensiile până la valoare de 1000 lei sunt neimpozabile. Singurele datorii pe care le are acest pensionar sunt cele legate de CASS (5,5%). În cazul nostru pensionarul va trebui să plătescă 44 lei. Venitul net care îii rămâne pensionarului în cazul acesta este doar 756 lei.
Dacă pensiile nu se plătesc lunar aplicăm excepțiile de calcul al impozitului prin împărțirea pensiei plătite la fiecare din lunile cărora le este aferentă pensia. În cazul pensiilor de urmaș impozitul se va raporta la drepturile aferente fiecărui urmaș.
3.5 Veniturile din premii și jocuri de noroc
Veniturile care se obțin în urma încasării unor premii din concursuri, alte decât cele fiind considerate ca fiind venituri neimpozabile de către legiuitor inclusiv cele care se obțin în urma promovării produselor/serviciilor se impozitează conform codului fiscal.
Veniturile care se obțin în urma încasării unor câștiguri din jocuri de noroc se impozitează și acestea potrivit codului fiscal.
Stabilirea venitului net din premii și jocuri de noroc
Calcularea acestui impozit se realizează prin scăderea venitului neimpozabil din câștigul obținut din premii sau din jocurile de noroc.
Reținererea impozitului aferent venitului aferent din premii și jocuri de noroc
Acest tip de impozit se reține la sursă și reprezintă o cotă de 16% aferentă câștigului net din fiecare premiu primit.
În cazul jocurilor de noroc, impozitul tot la sursă se reține, diferind doar cota 25% asupra câștigului net care este mai mare decât cea care se aplică premiilor. Câștigul este calculat în fiecare zi de organizator pentru fiecre sumă câștigată. Tot organizatorilor le revine și datoria de a calcula, reține și plăti acest tip de impozit.
Există însă și excepții de la plata impozitului în cazul veniturilor care nu depășesc contravaloarea sumei de 600 lei.
Termenul de plată pentru acest tip de impozit are o limită privind data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut.
3.6 Venituri din transferul proprietăților imobiliare
Se plătește impozit pe venit și în cazul tranferului dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia în cazul proprietăților imobiliare și a terenurilor.
În cazul construcțiilor și terenurilor fără construcții dobândite respecând termenul limită de până la 3 ani inclusiv stabilit legal se aplică o cotă de 3% în cazul în care venitul obținut nu depășește valoarea de 200.000 lei sau o cotă de 2% la care se mai adugă valoarea de 6.000 lei + 2% în cazul în care valoare este mai mare.
Astfel dacă un propietar vinde un imobil construit în 2012 în valoare de 175.000 lei acesta va trebui să plătescă 5250 lei din venitul pe care îl obține impozit.
Dacă un propietar vinde un imobil din 2012 în valoare de 253.000 lei acesta va trebui să plătescă 11060 lei din venitul pe care îl obține impozit.
În cazul imobilelor și terenurilor fără construcții care sunt mai vechi de 3 ani se plătește o cotă 2% asupra venitului obținut în cazul în care valoarea acestora nu este mai mare de 200.000 lei. În cazul în care această valoare se depășește se aplică o valoare fixă de 4.000 lei plus o cotă de 1% aplicată pe valoarea imobilelor sau terenurilor.
În cazul în care un propietar vinde un imobil construit în 2007 în valoare de 160.000 lei aesta va trebui să plătească impozit 3200 lei. În cazul în care un propietar vinde un imobil construit în 2007 în valoare de 280.000 lei acesta trebuie să plătească impozit 6800 lei.
Impozitul se stabilește în funcție de suma care se declară prin intermediul contractului de vânzare cumparare care nu trebuie să fie inferioară prețului stabilit prin expertiza întocmită de camera notarilor publici.
Există o excepție de plată a impozitului în cazul donației între rude, afini și soți.
Există excepții de la plată și în cazul în care transmiterea se face în urma unei moșteniri doar dacă se respectă termenul limită de 2 ani. În cazul se depășește acest termen moștenitorii trebuie să plătească un impozit de 1% calculat la valoarea masei succesorale.
Stabilirea și plata impozitului pe veniturile din transferul propietăților imobiliare
Stabilirea impozitului se face cu ajutorul expertizelor făcute de Camerele notarilor publici în fiecare an. Aceste expertize au rolul de a stabili valoarea de circulație imobilelor.
Plata și calculul impozitului privind transmiterea dreptului de proprietate se face de către notarii publici. Termenul în care notarii trebuie să facă plata pentru impozitle incasate este limitat la data de 25 inclusiv ale lunii următoare celei în care a fost autentificat actul.
Există și excepții privind calculul și încasarea impozitului în cazul în care transferul dreptului de proprietate se face printr-o hotărâre judecătorească. În acest caz aceasta se încasează și se calculează de organele fiscale. În cazul în care contribuabilul alege altă procedură prin care transmite dreptul de proprietate trebuie să declare venitul încasat într-un termen 10 zile din momentul de la care se face transferul organului fiscal competent, pentru a putea ca acesta să-i calculeze impozitul pe care îl datorează.
Capitolul IV. Obligații de înregistrare
4.1 Obligații ale persoanei fizice care obține venitul
Orice contribuabil care obține venituri este obligat să completeze și să depună o declarație a venitului pe care îl estimează (220).
Astfel avem mai multe categorii de contribuabili care au ca obligație completarea și depunerea declarației în cazul în care realizează venituri. De exemplu dintre contribuabilii care au ca obligație depunerea acestei obligații îi regăsim pe cei care realizează venituri pentru activitățile independente pe care le prestează pentru diferite persoane. Aceste venituri pe care le poate încasa pot avea atât formă bănească, dar se pot regăsi și sub forma unor produse, în natură.
În cazul acestor contribuabili indiferent dacă au obținut aceste resurse individual sau au avut asociați ale persoane fizice trebuie să pună inclusiv pentru activitățile care pot deriva în interiorul declarației atât veniturile cât și cheltuielile pe care presupune că le va obține în cursul unui an fiscal fără a depăși 15 zile din momentul în care a avut loc evenimentul. Această modalitate de impunere a impozitului nu se aplică pentru toți contribuabilii care obțin veniturile astfel, de obicei sunt scutiți de această obligație acei contribuabili cărora le-a fost reținut la sursă impozitul.
O altă categorie de contribuabili care au obligația completării și depunerii declarației 220 sunt cei care în urma cedării dreptului de folosire a unor bunuri care fac parte din patrimoniul personal obțin venituri. Declararea veniturilor pe care ei le obțin astfel trebuie să nu depășească 15 zile din momentul în care părțile au semnat contractul pe care îl depun la organul fiscal.
Există însă cazuri când contribuabilii încasează pierderi în cazul în care durata folosinței bunurilor este mai mică decât cea menționată în contractul inițial, sau în cazul în care valoarea bunurilor respective pe piață se depreciază și proprietarul consideră că a scăzut cu mai mult de 20% față de anul fiscal anterior. În aceste cazuri aceștia pot depune atât declarația în care se reflectă veniturile obținute într-un an fiscal, dar pe baza analizelor făcute privind deprecierea pot depune și o altă declarație în care să estimeze venitul pe care crede că-l va obține. Dacă însă aceștia au ales ca modalitate de determinare a impozitului în funcție de normele de venit sau folosind sistemul forfetar și au ales determinarea în sistem real trebuie să depună în afară de cerearea privind opțiunile alese și o declarație în care să menționeze ce venit estimează că vor încasa.
Obligația persoanelor care desfășoară activități independente este asupra fiecărei surse de venit în parte prin estimare și completare și depunere a declarației 220 la organul fiscal, fără să depășească 15 zile din momentul în care a avut loc evenimentul. Indiferent de modalitatea în care contribuabilul alege să determine venitul pe care îl obține trebuie să depună o declarație în care să specifice venitul pe care îl estimează. Dacă acestor contribuabili însă le-a fost reținut la sursă venitul nu mai sunt obligați să depună acesată declarație de estimare a veniturilor.
Fiecare asociat care face parte dintr-o asociere care nu are personalitate juridică trebuie să-și declare venitul net pe care estimează că-l va face în anul fiscal. Aceștia trebuie să completeze seprat și să depună declarația în care să precizeze venitul pe care estimează fără să depășească 15 zile din momentul în care încheie contractul de asociere pe care trebuie să-l depună la organul fiscal competent.
Obligația de declarare a veniturilor pe care le obțin în urma încheierii de contracte prin care se cedează dreptul de folosire a unor bunuri apare și pentru proprietarii de astfel de bunuri. Ei trebuie de asemenea să completeze și să depună declarația în care să precizeze venitul estimat fără să depășească 15 zile din momentul în care au încheiat un astfel de contract. Există însă și o excepție în cazul celor care obțin venituri în urma unui contract de arendă.
În cazul în care contribuabilii aleg modalitatea de impunere în funcție de normele de venit și merg la organul fiscal să depună cererea privind această opțiune și doresc schimbarea acestui mod de impunere trebuie să depună veniul pe care îl estimează fără a depăși data de 31 ianurie. Aceste reguli se aplică și persoanelor care obțin venituri din agricultură.
Dacă persoanele fizice încep o activitate care se impozitează și aleg obțiunea de determinare a venitului net în sistem real trebuie să depună declarația de estimare a venitului în 15 zile de la data la care a avut loc evenimentul.
Există și situații în care în decursul unui an pot să apară situații când venitul calculat trebuie recalculat dacă are loc suspendarea activității sau în cazul în care intervin situații de forță majoră. În acest caz contribuabilul trebuie să depună o nouă declarație.
Jurisprudența internațională a stabilit de mai multe ori în situații diferite când se aplică forța majoră în cazul veniturilor care se obțin din agricultură. Astfel, în viziunea Curții forța majoră se aplică în orice situații pe care comerciantul nu le cunoaște. Aceste situații trebuie să fie însă imprevizibile și persona fizică să nu poată să evite rezultatele indiferent de cât de atentă ar fi putut fi.
Constatăm de asemenea că forța majoră nu trebuie limitată doar la fape absolute ci trebuie să cuprindă fapte pe care persoana fizică să nu le poată evita. Astfel trebuie să ținem cont de faptul că în viziunea Curții acestă noțiune este alcătuită dintr-un elemet obiectiv care este reprezentat de fapte care sunt neobișnuite pentru persoana fizică și dintr-un element subiectiv ce face referire la modul în care persoana fizică acționează în momentul confruntării cu acesă situație, care nu i-a în calcul eventualitatea unor sacrificii excesive.
Curtea a mai stabilit însă prin intermediul jurisprudenței aplicarea diferită a noțiunii de forță majoră în funcție de efectele pe care le poate avea în domenii diferite și ținând cont de legislația specifică locului în care își produce efectele.
În cazul în care contribuabilii obțin venituri impozabile în urma cedării dreptului de folosire a unui bun, excluzând însă arenda sau veniturile pe care le pot obține din agricultură trebuie să plătească anticipat impozitul doar dacă acesta nu a fost reținute la sursă.
Ținând cont de venitul anterior pe care persoana fizică care obține venituri îl declară în astfel de cazuri organul fiscal competent poate estima într-o decizie valoarea anticipată a impozitului și o poate trimite acesteia.
Dacă persoanele care au obligația de plată a impozitului pe venit plătesc acest impozit după ce a trecut termeul impus de lege, suma anticipată pe care o datorează este echivalentă cu cea care era datorată cu un an în urmă.
În cazul existenței unei diferențe datorită neplății anticipate a impozitului pe venit pe trimestrul IV, contribuabilul trebuie să plătească această sumă în anul fiscal următor respectând termenele de plată.
Dacă contribuabilul își începe activitatea în luna decembrie, acesta nu mai trebuie să estimeze în anul respectiv impozitul pe venit și plățile anticipate pentru acesta. În acest caz de regulă impozitul este stabilit ținând cont de declarația privind veitul pe care l-a realizat.
Modul de plată anticipat pentru impozitul pe venit anticipat se poate face în 4 rate egale în fiecare trimestru fără a se depăși 15 zile din ultima lună aferentă fiecărui trimestru. De la acestă regulă fac excepție acele venituri care sunt obținute în urma arendei deoarece acestea au la bază o declarație care a fost emisă în funcție de venitul pe care contribuabilul l-a înregistrat în timpul anului fiscal.
Persoanele fizice care obțin venituri în urma desfășurării activităților agricole trebuie să depună Declarația 221 la organul fiscal fără a depăși data de 25 mai pentru anul în curs. Există însă și cazuri speciale în care agricultorii își încep activitatea mai tarziu de luna mai. În astfel de cazuri ei trebuie să depună declarația la organul fiscal în maxim 15 zile din momentul începerii activității.
Declarația 221 se depune în cazul contribuabililor care locuiesc în țără la organul fiscal unde are domiciliul stabil, sau la organul fiscal unde locuiește efectiv. De exemplu un contribuabil care are domiciliul stabil în București, dar locuiește în Bacău va trebui să depună declarația la organul fiscal competent în Bacău.
Declarația 221 se poate depune și la organul fiscal aferent locului în care există sursa de venit. De exemplu în cazul în care un contribuabil are un teren agricol pe care îl dă în arendă în Cluj, acesta chiar dacă locuiește în Brașov poate să depună această declație în Cluj deoarece acolo se află sursa de venit, care în cazul nostru este terenul agricol arendat.
În cazul persoanelor fizice care se asociază există obligația depunerii declarației 223 pentru veniturile pe care le obțin. Această declarație trebuie completată individual pentru orice sursă de venit de către asociatul care are ca obligație contractuală dreptul de reprezentare în fața autorităților publice. Această obligație de completare și depunere a declarației trebuie făcută în maxim 15 zile din momentul în care își încep activitatea și în cazul în care constată că au loc întreuperi ale activității care ar putea diminua veniturile realizate de aceștia comprativ cu anul precent cu cel puțin 20%.
Există însă și excepții în cazul în care acestor persoane fizice care se asociază fără a da însă naștere unei persoane juridice li se reține impozitul de către cei care îi plătesc pentru activitățile prestate. Se pot întâmpla astfel de situații de regulă pentru persoanele care au profesii liberale dar și în cazul contractelor de comision, mandat și agent. În afară de această excepție mai avem una în cazul în care există asocieri între o persoanele fizice și persoanele juridice. În toate aceste cazuri care constituie excepții contribuabilii nu sunt obligați să depună declarațiile la organul fiscal, deoarece de regulă impozitul este reținut la sursă.
Obligația contribuabililor este de a completa declarația în două exemplare dintre care o copie o vor păstra la domiciliul fiscal al asocierii iar originalul va trebui să-l depună la organul fiscal.
În afară de contribuabilii menționați până în prezent obligația declarării și completării declarației de venit se aplică și pentru persoanele române care obțin salarii în străinătate, consuli, diplomați fără a depăși data de 25 în următoare lună după ce a obținut venitul sau în cazul în care aceștia observă erori. În cazul constatării unor erori trebuie să completeze o declarație rectificativă. Contribuabilii au obligația de completa și depune acestă declarație la organul fiscal unde are domiciliul stabil sau unde se află sursa de venit. Tot o obligație pentru aceștia este și cea de a păstra o copie a acestei declarații.
Obligația de a depune declarația privind venitul obținut apare și în cazul persoanelor fizice care obțin venituri în urma tranzacționării titlurilor de valoare fără a depăși data de 25 a ultimei luni din fiecare trimestru sau în cazul în care constată că au apărut erori și trebuiesc îndreptate printr-o delarație de rectificare.
Contribuabilii au obligația de completa și depune acestă declarație la organul fiscal unde are domiciliul stabil sau unde se află sursa de venit. Tot o obligație pentru aceștia este și cea de a păstra o copie a acestei declarații. Această decalarație trebuie compeltată pe hartie și nu transmisă online și trebuie trimisă sau depusă personal la organul fiscal competent.
O altă categorie de contribuabili care au obligație de a depune declarația 201 pentru veniturile pe care le obțin din activitățile desfășurate în afara țării sunt contribuabilii care au domiciliul în Romania dar care lucrează temporar în afara țării. Această obligație trebuie executată de acești contribuabili fără a depăși data de 15 mai sau în cazul în care constată că au avut loc erori ce trebuiesc rectificate printr-o declarație de rectificare. Obligația depunerii acestei declarații revine și persoanelor care au locuit timp de 3 ani consecutivi în România.Contribuabilii au obligația de completa și depune acestă declarație la organul fiscal unde are domiciliul stabil sau unde se află sursa de venit. Tot o obligație pentru aceștia este și cea de a păstra o copie a acestei declarații.
Din impozitul pe care îl datorează pentru veniturile obținute, persoanele fizice pot redirecționa 2% prin completarea cererii 230 către diferite organizații sau cazuri umanitare. De exemplu orice persoană fizică care obține venituri poate dona 2% din impozit către Federația Română de Baschet, către asociațiile studențești sau către cluburile sportive, sau pentru asociațiile care ajută persoanele cu dizabilități, autism, etc. Astfel ei au obligația de completa formularul și a-l depune la organul fiscal unde au domiciliul stabil, unde locuiesc efectiv sau în locul în care există sursa de venit ce se impozitează în două exemplare. Unul dintre acestea va trebui sa-l păstreze.
Legiuitorul nu i-a uitat nici pe contribuabilii care se ocupă de tranzacții imobiliare. Astfel și lor le-a impus obligația de declarea și completare a veniturilor pe care le obțin în urma tranzacțiilor, fără a depăși 10 zile din momentul în care are loc încheierea contractului de vânzare cumpărare a imobilului, sau din momentul în care imobilul a ieșit din patrimoniul său și a încasat banii pe acesta. Obligația apare oricând în cazul în care acesta observă ca au fost făcute erori ce trebuiesc rectificate.
În cazul contribuabililor care fac într-un an fiscal mai multe tranzacții există obligația de a depune la organul fiscal competent câte o declarație pentru fiecare transfer al imobilelor pe care îl fac în două exemplare.
Contribuabilii au obligația de completa și depune acestă declarație la organul fiscal unde are domiciliul stabil sau unde se află sursa de venit. Tot o obligație pentru aceștia este și cea de a păstra o copie a acestei declarații.
4.2 Obligații cu privire la evidență în cazul determinării venitului în sistem real
Persoanele fizice care desfășoară activități independete în urma cărăra obțin venituri au obligația de a organiza și conduce evidență contabilă în partidă simplă. O altă obligație ce le revine acestora este și cea de determinare a venitului net în sistem real.
Dintre persoanele fizice care desfășoară activități independente din care obțin venituri pot opta pentru impunerea în sistem real următorii:
Persoanele fizice care obțin venituri din agricultură pot alege această modatiltate de determinare a venitului net în sistem real ținând cont de datele din contabilitatea în partidă simplă.
Persoanele fizice care obțin venituri în urma încheierii unui contract de închiriere pentru diferite bunuri, sau al unui contract prin care se cedează dreptul de folosință asupra unor bunuri pot alege această modaliltate de determinare a venitului net în sistem real ținând cont de datele din contabilitatea în partidă simplă.
Persoanele fizice care încasează venituri în urma desfășurăririi unor activități independente din profesii liberale sau din drepturile de proprietate intelectuală pot alege această modatiltate de determinare a venitului net în sistem real ținând cont de datele din contabilitatea în partidă simplă.
Persoanele fizice care obțin venituri din activități independente doar din convenții sau contracte civile în cazul în care plătitorul de venit a calculat, reținut și virat impozitul sub forma plăților anticipate cu o cotă de 10% asupra venitului brut pot alege această modatiltate de determinare a venitului net în sistem real ținând cont de datele din contabilitatea în partidă simplă.
Nomenclatorul registrelor și formularelor financiar contabile este următorul: Registrul de încasări și plăți, registrul inventor, fișa mijlocului fix, bon de consum, fișa de magazine, listă de inventariere, listă de inventariere (pentru gestiuni global valorice), chitanță pentru operațiuni în valută, registru de casă, borderou de achiziție, stat de salarii, jurnalul pentru operațiuni diverse, fișă pentru operațiuni diverse, factură , chitanță, bon de comandă-chitanță, fișă de magazine a formularelor cu regim special, monetar, extras din borderoul de plăți, notă de recepție și constatare de diferențe, dispoziție de plată – încasare către caserie.
Contribuabilii pot folosi toate formularele sau numai o parte din acestea în funcție de specificul activității.
4.3 Sancțiuni
Sancțiunile și constatarea faptelor care constituie contravenții se fac de organele fiscale competente.
Astfel, în cazul nedepunerii la termenele prevăzute de lege a declarațiilor de înregistrare fiscală sau de mențiuni amendă de la 500 la 1000 lei.
Pentru neîndeplinirea la termen a obligațiilor de declarare contribuabilii sunt obligați să plătească o amendă între 500 și 1000 lei.
Pentru neplata la termenele legale a impozitului datorat se percep majorări de întârziere până la data de 30 iunie.
Există însă și câteva excepții de la aplicarea acestor sancțiuni în cazul în care contribuabilii corectează declarația recapitulativă până la termenul legal de depunere a următoarei declarații recapitulative sau în cazul în care aceștia corectează declarațiile dar nu din cauza unei intenții directe ci a unui caz neimputabil după termenului legal de depunere, dacă constată eroarea sau dacă este îștiințat și acționează cu bună credință.
O altă excepție apare și în cazul în care contribuabilul achită amenda în 48 de ore din momentul în care i-a fost înmânat procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională. În acest caz contribuabilul va plăti doar jumătate din amenda menționată în procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională.
Capitolul V. Practica judiciară
5.1 Impozit pe salariu redus prin lege. Drepturi salariale suplimentare. Obligație de restituire. Aplicarea legii în timp
Impozitul pe venit este o obligație fiscală ce se plăește din drepturile salariale, astfel încât prin reducerea impozitului pe venit se mărește cuantumul veniturilor salariale. Salariatul este îndreptățit să-și recupereze drepturile salariale suplimentare care i se cuvin direct de la angajator.
Drepturile salariale nu se recuperează prin procedura prevăzută de codul de procedură fiscală.
În baza art. 62 din Legea nr. 24/2000, abrogarea unei dispoziții normative este definitivă. În situația în care o ordonanță de abrogare a fost respinsă de parlament atunci abrogarea nu mai are caracter definitiv.
Aplicând teoriile expuse mai sus putem avea în practică următoarea situație:
Prin sentința civilă nr. 532F din 28 august 2006, Tribunalul Ialomița, Secția, civilă, a respins excepțiile lipsei competenței materiale a Tribunalului Ialomița în soluționarea cauzei și a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției. În ceea ce privește cererea formulată de reclamantul I.V. împotriva pârâților Tribunalul Ialomița și Ministerului Justiției, a admis-o în parte și a obligat în solidar pârâții către reclamant la plata sumei de 15151,48 RON, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând 50% din impozitul pe venit reținut reclamantului pentru perioada 22 noiembrie 2002 – 27 septembrie 2004.
De asemenea, a admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Justiției în contradictoriu cu M.F.P. și a obligat chematul în garanție să acorde Ministerului Justiției sumele necesare achitării către reclamant a sumelor acordate prin hotărâre.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul, în fond după casare, a reținut că până la data de 29 septembrie 2004, când a intrat în vigoare Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților, care abrogă expres art. 109 din Legea nr. 92/1992, aceste dispoziții au rămas în vigoare, așa încât reclamantul este îndreptățit la reducerea impozitului pe salariu cu 50% pentru perioada 22 noiembrie 2002 – 27 septembrie 2004.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs chematul în garanție M.F.P., prin D.G.F.P. Ialomița și pârâtul Ministerului Justiției, criticând-o ca nelegală și netememică în baza art. 304 pct. 3 și 9 art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât arată că intimatului-reclamant i s-au reținut sumele datorate cu titlu de impozit pe venit, în baza art. 2, art. 4 și art. 21 din O.G. nr. 7/2001 și art. 39 și art. 58 C. fisc., iar angajatorul a virat la bugetul de stat aceste sume lunar până la data de 25 inclusiv a lunii pentru care s-au plătit drepturile salariale. Pentru restituirea acestor sume trebuie să se procedeze conform dispozițiilor art. 113 pct. 1 lit. b) C. proc. fisc., intimatul-reclamant se putea adresa organului fiscal cu cerere, iar competența de soluționare revenea organului fiscal, iar nu instanțelor judecătorești.
Ministerul Justiției mai arată că sumele au fost virate la bugetul de stat și în raport de această situație, nu are calitatea procesuală pasivă în cauză, iar în privința reactualizării sumelor prin aplicarea coeficientului de inflație, aceasta este regtementată de art. 120 C. proc. fisc. prin acordare de dobânzi.
Recurentul-chemat în garanție arată că acțiunea reclamantului este inadmisibilă pe fond, deoarece se solicită o sumă în baza unui text de lege abrogat. Astfel, art. 109 din Legea nr. 92/1992 (modificată prin O.U.G nr. 179/1999) a fost abrogat prin art. 86 pct. 5 din O.G. nr. 73/1999 la data de 31 august 1999. Faptul că, ulterior, O.G. nr. 73/1999 a fost abrogat prin O.G. nr. 7/2001 la data de 1 ianuarie 2002, conform art. 63 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, „abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv". Astfel, „nu este admis ca abrogarea unui act anterior să repună în vigoare actul normativ inițial".
Recurentul mai arată că nu sunt îndeplinite în speță cerințele art. 60-63 C. proc. civ. privind chemarea în garanție, M.F.P. are aceeași calitate ca și Ministerul Justiției față de proprii salariați, aceea de ordonator principal de credite.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Motivul de recurs susținut de recurentul Ministerul Justiției, privind recuperarea de către intimatul-reclamant a sumelor de la bugetul de stat prin procedura de restituire prevăzută de Codul de procedură fiscală, este neintemeiat. Impozitul pe venit este o obligație fiscală ce se plătește din drepturile salariale.
Prin reducerea impozitului pe venit se mărește cuantumul drepturilor salariale. Ca atare, intimatul-reclamant are de primit drepturi salariale cu privire la care recurentul-pârât, în calitate de ordonator de credite, are obligația de a le stabili și vira.
Drepturile salariale nu se recuperează prin procedura prevazută de Codul de procedură fiscală. Aplicarea coeficientului de inflație la suma datorată reprezintă o plată actuală cerută de deprecierea monedei naționale.
Cu privire la motivul de recurs invocat de recurentul-chemat în garanție, în sensul că abrogarea unei dispoziții normative este definitivă, în baza art. 62 din Legea nr. 24/2000, se reține că este neîntemeiată. Articolul 62 alin. (3) teza ultimă prevede clar situația că fac excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de căre Parlament".
În speță, art. 109 din Legea nr. 92/1992, în baza căruia intimatul-reclamant beneficiază de reducerea impozitului pe venit pentru diploma „Meritul Judiciar" clasa I, a fost abrogat de art. 86 pct. 5 din O.G. nr. 73/1999, iar această ultimă ordonanță a fost respinsă de Parlament prin Legea nr. 206/2002. În raport de dispozițiile Legii nr. 24/2000, abrogarea prevăzută de O.G. nr. 73/1999 nu are caracter definifiv.
Nu poate fi reținută nici critica recurentului-reclamant în garanție în sensul că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 60 -63 C.proc.civ. Recurentul menționează prin cererea de recurs împrejurarea că întocmește proiectul bugetului de stat.
Atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice nu se rezumă însă doar la întocmirea proiectului, recurentul având și atribuții de avizare a acestui proiect, iar alocarea încă din faza de proiect a bugetului a unor sume necesare Ministerului Justiției pentru cheltuieli cu salariile depinde de avizul favorabil al recurentului chemat în garanție.
Astfel, pentru considerentele anterior arătate,, nefiind motive de casare ori modificare a sentinței atacate, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursurile ca nefondate.
Putem observa astfel că între salariat și Ministerul Economie și Finanțelor nu există un raport juridic legal sau convențional de garanție cu privire la restituirea unor drepturi salariale reținute în plus.
În aceste condiții, această autoritate poate fi chemată în judecată doar în calitate de pârâtă, pentru a fi obligată de către instanța de judecată să vireze sumele necesare plății drepturilor salariale stabilite în sarcina angajatorului.
5.2.Impozit pe venituri obținute din transferul proprietăților imobiliare. Teren aflat în coproprietate. Partaj judiciar. Scutiri stabilite legal
Potrivit art. 77 alin. (1) C.Fiscal la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia se datorează impozit în conformitate cu dispozițiile pct. 151 din Normele metodologice ale codulu fiscal cu modificările și completările ulterioare se prevede că nu se datorează impozit în cazul partajului voluntar sau judiciar.
Hotărârea de partaj precum și partajul voluntar nu reprezintă acte translative de propietate, ci au un efect declarativ de drepturi, deoarece se transformă o propietate comună în propietate exclusivă. Partajul voluntar nu reprezintă un transfer de propietate susceptibil de impozitare în condițiile în care în urma partajului nu sunt obținute drepturi noi în patrimoniul foștilor copropietari ci dimpotrivă aceștia dețin calitatea de propietar încă de la data dobândirii dreptului de propietate comună.
Aplicând teoriile expuse mai sus putem avea în practică următoarea situație:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 29 aprilie 2009, reclamanta SE a chemat în judecată pârâta A.F.P, Sector 3 B, pentru ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr. (…)/26 ianuarie 2009, emisă de intimata, prin care a fost soluționată contestația împotriva deciziei de impunere nr. 253 și exonerarea reclamantei de la plata impozitului stabilit în cuantum de 4.009 lei și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 2721/14 octombrie 2009, Tribunalul București a admis acțiunea și a anulat decizia nr. (…)/26 ianuarie 2009, emisă de pârată, precum și decizia de impunere nr. (…)/11 noiembrie 2008, emisă de pârâtă.
În motivare, prima instanță a arătat că prin sentința civilă nr. 5938/22 iunie 2007, Judecătoria Sectorului 3 București a luat act de tranzacția părților încheiată cu privire la partajul terenului în suprafață de 10.200 mp intravilan, situat în B., str. (…) nr. 47-53, sector 3, dobândit în baza Legii nr. 18/1991, tranzacție pe care a consfințit-o între N.I.,, O.F., M.N., D.E., S.E., I.E., EX, E.D., E.E. și I.F., atribuind în natură fiecărei părți câte un lot. Reclamanta împreună cu E.N. și I.E. au primit lotul 3 în suprafețe de 1.804,97 mp. Hotărârea a devenit irevocabilă prin nerecurare la 8 august 2007. Între reclamanta E.N. și I.E. a intervenit, în data de 7 octombrie 2007, contractul de partaj voluntar încheiat în formă autentică cu. nr. 977 la BNP I.O., prin care fiecare devenea proprietar exclusiv asupra unei suprafețe de teren 601,46 mp.
Prin decizia de impunere privind veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal pe anul 2007 nr. (…)/11 noiembrie 2008 — formular 253, organul fiscal AFP Sector 3 a stabilit în sarcina reclamantei, un impozit de 4009 lei, calculat la valoarea masei partajabile. Contestatoarea s-a adresat, în aceste condiții, intimatei, solicitând anularea deciziei de impunere, contestația fiind respinsă prin decizia nr. (…)/26 ianuarie 2009. Se constată că această decizie este nelegală și neîntemeiată.
Astfel, în primul rând, se constată că intimata a reținut greșit împrejurarea că hotărârea de expedient a devenit definitivă și irevocabilă la 22 iunie 2007, dată la care erau aplicabile prevederile art. 151 alin. (2) și art. 151 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 1861/2006. Intimata a reținut că, potrivit acestor dispoziții, date în aplicarea art. 77 alin. (1) C. fisc., sunt supuse impozitării actele de partaj voluntar sau judiciar.
Intimata reținuse că, ulterior, prin H.G. nr. 1195/2007, care a intrat în vigoare la 19 octombrie 2007 și prin care s-au modificat din nou Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, art. 151 alin. (3) din noile Norme prevede că: ,în cazul partajului judiciar sau voluntar nu se datorează impozit".
Făcând trimitere la principiul de drept tempus regit actum, intimata a apreciat greșit că tranzacția judiciară este supusă regimului reglementat de H.G. nr. 1861/2006, dispoziții conform cărora, pentru bunurile comune tranzacționate, contestatoarea datora impozit. Instanța a apreciat, însă, că acest principiu trebuie să guverneze actul administrativ fiscal prin care a fost stabilit irnpozitul. Astfel, decizia de impunere a fost emisă la 11 noiembrie 2008, dată la care erau în vigoare dispozițiile art. 151 alin. (3) din Normele modificate prin H.G. nr. 1195/2007, care prevedeau expres că nu se datorează impozit în cazul partajului voluntar sau judiciar.
În al doilea rând, oricare ar fi norma metodologică de aplicare a Codului fiscal, în temeiul căreia s-ar aprecia asupra necesității impozitării, se constată că art. 77 alin. (1) C. fisc., care nu a suportat modificări, prevede că se datorează impozit „la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia". Însă hotărârea de partaj, precum și partajul voluntar, nu reprezintă un act translativ de proprietate, ci are un efect declarativ de drepturi, deoarece se transformă o proprietate comună în proprietate exclusivă, reclamanta neprecizând sau nedobândind calitatea de proprietar asupra terenului, chiar dacă nu au intervenit cele două acte declarative de drepturi, astfel că dispozițiile art. 77 alin. (1) C. fisc. nu sunt aplicabile cauzei. În acest context, normele de aplicare a acestui text nu puteau adăuga Legii, conform normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000. Partajul voluntar nu reprezintă un transfer de proprietate susceptibil de impozitare, în condițiile în care, în urma partajului, nu sunt obținute drepturi noi în patrimoniul foștilor coproprietari, ci, dimpotrivă, aceștia dețin calitatea de proprietar încă de la data dobândirii dreptului de proprietate comună.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta. (…)
Pe fondul cauzei, Curtea reține că, prin sentința civilă nr. 5938/22 iunie 2007, Judecătoria Sectorului 3 București a luat act de tranzacția părților încheiată cu privire la partajul terenului în suprafață de 10.200 mp intravilan, situat în B., str. ( … ) nr. 47-53, sector 3, dobândit în baza Legii nr. 18/1991, atribuind în natură fiecărei părți câte un lot. Reclamanta împreună cu E.N. și I.E. au primit lotul 3 în suprafață de 1.804,97 mp. Hotărârea a devenit irevocabilă prin nerecurare la 8 august 2007.
Între reclamanta E.N. și I.E. a intervenit în data de 7 octombrie 2007 contractul de partaj voluntar încheiat în formă autentică, cu nr. 977 la BNP I.O., prin care fiecare devenea proprietar exclusiv asupra unei suprafețe de teren 601,46 mp. Prin decizia de impunere privind veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal pe anul 2007 nr. 11 noiembrie 2008 – formular 253, organul fiscal AFP Sector 3 a stabilit, în sarcina reclamantei, un impozit de 4009 lei, calculat la valoarea masei partajabile.
Decizia de impunere a fost emisă la 11 noiembrie 2008, dată la care erau în vigoare dispozițiile art. 151 alin. (3) din Normele modificate prin H.G. nr. 1195/2007, care prevedeau expres că nu se datorează impozit în cazul partajului voluntar sau judiciar.
Articolul 77 alin. (1) C. fisc., care nu a suportat modificări, prevede că se datorează impozit „la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia".
Însă, hotărârea de partaj, precum și partajul voluntar nu reprezintă un act translativ de proprietate, ci are: un efect declarativ de drepturi, deoarece se transformă o proprietate comună în proprietate exclusivă, reclamanta nepierzând sau nedobândind calitatea de proprietar asupra terenului, chiar dacă au intervenit cele două acte declarative de drepturi, astfel că dispozițiile art. 77 alin. (1) C. fisc. nu sunt aplicabile cauzei.
În acest context, normele de aplicare a acestui text nu puteau adăuga legii, conform normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000. Partajul voluntar nu reprezintă un transfer de proprietate susceptibil de impozitare, în condițiile în care, în urma partajului, nu sunt obținute drepturi noi în patrimoniul foștilor coproprietari, ci, dimpotrivă aceștia dețin calitatea de proprietar încă de la data dobândirii dreptului de proprietate comună.
Din aceste motive în baza art. 304 și art. 312 C.proc. civ, Curtea a respins recursul ca nefondat.
Concluzii
Impozitul pe venit este partea din materia dreptului fiscal de o deosebită importanță pentru orice cetățean, deoarece fiecare ar trebui să știe care sunt drepturile și obligațiile pe care le au în urma obținerii de venituri. Este foarte important ca aceste impozite să se colecteze la bugetul de stat pentru a putea fi apoi redistribuite în societate. Fără aceste impozite ar fi practic imposibil statului să intervină pentru a ajuta societatea prin acțiuni și proiecte, deoarece nu ar avea resursele necesare.
Modul în care a evoluat noțiunea de impozit a avut în permanență la bază concepțiile care arătau cât de necesară este colectarea acestuia pentru dezvoltarea societății. De-a lungul timpului aceste necesități au avut un impact major și asupra modului de impunere și de colectare a impozitului.
Am putut observa că dreptatea și corectitudinea se pot stabili prin crearea unor impozite care să se aplice diferit asupra veniturilor și asupra averii ținându-se cont de posibilitatea fiecărui contribuabil și de scutirea contribuabilior care au venituri foarte mici de la plata acestuia.
Din analiza capitolelor anterioare putem observa că la început impozitul pe venit nu cuprindea tot atâtea tipuri de venituri ca în prezent, iar cota acestora era mult mai mică. Cu timpul însă această cotă a crescut alături de diversitatea veniturilor pe care le pot încasa persoanele fizice. Am putut observa de asemenea că mărimea impozitului ar trebui să țină cont de avantajele și de mărimea serviciilor care sunt oferite de stat cetățenilor. Dacă cetățenii doresc să se bucure de cât mai multe facilități și servicii din partea statului, atunci este necesar ca impozitul să le poată acoperi.
Am mai putut observa că, o dată cu liberalizarea economică, impunerea în sume fixe a cedat treptat locul impunerii în cote procentuale. Practica fiscală a generat diversificarea caracterului cotelor, așa că poate fi întâlnită impunerea în cote proporționale, în cote progresive și în cote regresive. Evoluția după introducerea impozitului în cote proporționale a fost făcută prin trecerea la impozitul care se aplică prin cote progresive.
Anul acesta au fost introduse noi modificări și noi tipuri de venituri impozitate. Dacă până în anul 2013 veniturile obținute din piscicultură și silvicultură nu erau impozitate, putem observa că o dată cu modificările codului fiscal în acest an au apărut și acestea în cadrul veniturilor pe care statul le va impozita. Tot anul acesta s-au stabili și anumite limite până la care veniturile din agricultură nu vor fi impozitate. Legiuitorul a stabilit aceste limite deoarece este important să se facă distincția în cazul agricultorilor între cei care cultivă doar pentru a supraviețui, penru a-și asigura hrana zilnic, care nu folosec roadele obținute pentru a le vinde și a face profit și cei care cultivă cu scopul de a obține venituri din vânzarea acestora.
Putem observa că dacă până anul acesta persoanele care obțineau venituri din agricultură erau impozitate doar cu 2% din veniturile pe care le declarau, începând cu anul acesta s-au impus un set de venituri care au fost estimate în funcție de suprafețele pe care le exploatează sau al numărului de animale pe care îl au.
Putem observa că s-a introdus inclusiv acele venituri care provin din creșterea animalelor, din valorificarea produselor care au origine animală în stare naturală.
Nu au fost excluși nici agricultorii și fermierii care nu valorifică și obțin produsele doar natural, aceștia au fost incluși în categoria persoenelor care obțin venituri în urma desfășurării unei activități independente.
Modificări au mai apărut și în cazul veniturilor pe care le obțin salariații atunci când sunt plecați în delegații sau deplasări în interes de serviciu sub formă de indemnizații. Dacă până anul acesta nu conta suma pe care aceștia o puteau primi sub formă de indemnizație, iar unele companii se foloseau de această oportunitate pentru a oferi bani în plus salariaților care nu se impozitau, în prezent legiuitorul a limitat această opțiune și în sistemul privat. S-a introdus o limită în cazul persoanelor care primesc aceste indemnizații care să nu depășească 2,5 ori suma pe care o primesc persoanele din sistemul public în cazul în care sunt trimiși în delegații sau deplasări în interes de serviciu. Astfel partea care va depăși acea valoare va fi impozitată.
Au apărut modificări referitoare și la modul de stabilire, calcul și reținere a impozitului care provine din diferențele salariale ce au fost actualizate în funcție de inflație.
Au mai apărut modificări și asupra veniturilor care sunt obținute din dividende, legiuitorul introducând în categoria veniturilor care se impozitează inclusiv sumele pe care le pot plăti unele persoane juridice în cazul bunurilor sau serviciilor în favoarea unui participant dacă acesta le folosește în interes personal.
Au fost însă excluse din veniturile care se impozitau în cazul nerezidenților cărora le erauopriți banii prin stopaj la sursă și a acelora care practicau servicii de management și consultanță în orice domeniu. Această măsură a fost luată și se va aplica de statul român pentru a evita dubla impunere asupra acelorași venituri în două state membre ale UE.
Modificările privind impozitul pe venituri trebuie să se aplice cu grijă deoarece impozitele ca și instrumente macroeconomice care pot duce la efecte care să afecteze contribuabilii trebuiesc calculate atent, cu acuratețe fiscală să fie elastice și să se adapteze la realitatea economică și socială respecând politica monetară și bugetară.
În ultimii ani datorită crizei financiare materia impozitelor a suferit modificări importante care au afectat în mod negativ populația și au dus la o instabilitate fiscală datorită unui număr mare de modificări în timpul unui an fiscal.
Bibliografie
Legislație
H.G nr. 84/2013 pentru modificarea si completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal
Legea nr. 571/2003 coroborată cu H.G nr. 44/2004 privind codul fiscal
O.G nr. 8/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale
Cursuri, monografii, tratate
Băbălău Anișoara, Drept fiscal, Editura Universitaria, Craiova, 2010
Condor Ioan, Drept Fiscal, Vol. I. Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
Condor Ioan, Drept financiar și fiscal român, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002
Danciu Adrian Petre, Drept fiscal, Editura Pro Universitaria, București, 2012
Drosu Șaguna Dan, Dan Șova, Drept fiscal, Editura C.H.Beck, București, 2011
Moșteanu Narcisa Roxana, Fiscalitate. Impozite și taxe, Editura Universitară, București, 2008
Moșteanu Tatiana, Sorin Dinu, Reforma sistemului fiscal românesc, Editura Didactică și pedagogică, București, 1999
Niculeasa Mădălin Irinel, Summa fiscalis. Tratat de drept fiscal si financiar public, Editura Universul Juridic, București, 2012
Pătrașcu Horațiu, Culegere de practică judiciară în materie fiscală 2009, Editura Wolters Kluwer, București, 2009
Păun Ciprian, Drept fiscal, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012
Popa Constantin, Drept financiar și fiscal, Editura Lumina Lex, București, 2008
Popescu Luigi, Fiscalitate și drept financiar și fiscal, Editura Sitech, Craiova, 2007
Sîngeorzan Elena Daciana, Taxe și impozite.Dobânzi și penalități în materie fiscală. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2011
Stancu Radu, Drept financiar și fiscal, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
Șerbănescu Cosmin, Tatu Lucian, Ștefan D., Delia Cataramă, Adrian Nica, Emilian Miricescu, Fiscalitate. De la lege la practică, Editura C.H.Beck, București, 2010
Șova Dan, Drept fiscal, Editura C.H.Beck, București, 2011
Țâțu Luacian, Mihai Brăgaru, Horațiu Sasu, Impozite, taxe și contribuții, Editura C.H.Beck, București, 2011
Reviste de specialitate
Lăcriță Grigorie, Obligații bugetare salariale datorate de angajta și angajator începând cu drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2007, Revista Curierul fiscal, nr. 1/2007
Zorilă Radu, Elemente noi în problematica impozitării, Revista Impozite și taxe, Editura Tribuna Economică, București, nr. 6/1995
Bouvaier Michel, Introduction au droit fiscal general et a la theorie de l impot, LGDJ, EJA, 2001
Bibliografie
Legislație
H.G nr. 84/2013 pentru modificarea si completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal
Legea nr. 571/2003 coroborată cu H.G nr. 44/2004 privind codul fiscal
O.G nr. 8/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale
Cursuri, monografii, tratate
Băbălău Anișoara, Drept fiscal, Editura Universitaria, Craiova, 2010
Condor Ioan, Drept Fiscal, Vol. I. Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
Condor Ioan, Drept financiar și fiscal român, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002
Danciu Adrian Petre, Drept fiscal, Editura Pro Universitaria, București, 2012
Drosu Șaguna Dan, Dan Șova, Drept fiscal, Editura C.H.Beck, București, 2011
Moșteanu Narcisa Roxana, Fiscalitate. Impozite și taxe, Editura Universitară, București, 2008
Moșteanu Tatiana, Sorin Dinu, Reforma sistemului fiscal românesc, Editura Didactică și pedagogică, București, 1999
Niculeasa Mădălin Irinel, Summa fiscalis. Tratat de drept fiscal si financiar public, Editura Universul Juridic, București, 2012
Pătrașcu Horațiu, Culegere de practică judiciară în materie fiscală 2009, Editura Wolters Kluwer, București, 2009
Păun Ciprian, Drept fiscal, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012
Popa Constantin, Drept financiar și fiscal, Editura Lumina Lex, București, 2008
Popescu Luigi, Fiscalitate și drept financiar și fiscal, Editura Sitech, Craiova, 2007
Sîngeorzan Elena Daciana, Taxe și impozite.Dobânzi și penalități în materie fiscală. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2011
Stancu Radu, Drept financiar și fiscal, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
Șerbănescu Cosmin, Tatu Lucian, Ștefan D., Delia Cataramă, Adrian Nica, Emilian Miricescu, Fiscalitate. De la lege la practică, Editura C.H.Beck, București, 2010
Șova Dan, Drept fiscal, Editura C.H.Beck, București, 2011
Țâțu Luacian, Mihai Brăgaru, Horațiu Sasu, Impozite, taxe și contribuții, Editura C.H.Beck, București, 2011
Reviste de specialitate
Lăcriță Grigorie, Obligații bugetare salariale datorate de angajta și angajator începând cu drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2007, Revista Curierul fiscal, nr. 1/2007
Zorilă Radu, Elemente noi în problematica impozitării, Revista Impozite și taxe, Editura Tribuna Economică, București, nr. 6/1995
Bouvaier Michel, Introduction au droit fiscal general et a la theorie de l impot, LGDJ, EJA, 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Clasificarea Impozitelor (ID: 137625)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.