Clasificarea Genealogică A Limbilor

CLASIFICAREA GENEALOGICĂ A LIMBILOR

Se pune adesea întrebarea „Ce este o limbă?”, iar pentru a realiza o clasificare a limbilor, este evident faptul că trebuie să pornim de la o definiție a ei. Ioana Vintilă-Rădulescu, în Sociolingvistică și globalizare susține că „sunt limbi idiomurile naturale în care ordinul de mărime al numărului de cuvinte este de minimum 3.000.” Raportându-ne la această definiție, vom sublinia că idiomul este un termen generic care desemnează orice categorie de varietate lingvistică, indiferent de rangul de complexitate la care se situează în ierarhia varietăților geografice aflate pe scara limbă-dialect etc. iar limbile naturale se opun celor aproximativ 5-600 de limbi artificiale, cu vocație universal, utilizate ca mijloc de comunicare între vorbitori care nu au nicio limbă în comun.

Limita limbă-dialect este destul de neclară, imprecisă, deoarece se face frecvent confuzia între limbi și dialecte. Astfel, după Fishman limbile se caracterizează prin:

standardizare – codificare și acceptarea de către comunitatea lingvistică a unui set de norme care definește uzul corect;

autonomie – unicitatea și independența sistemului lingvistic;

caracter istoric – existența unei origini respectabile și cât mai vechi;

îndeplinirea uneia sau mai multor funcții vitale – prin existența unor rețele de interacțiune utilizate în chip natural în acest scop.

S-au propus clasificări / grupări diferite pentru a face ordine în numărul mare de limbi vorbite pe glob (se estimează că numărul limbilor vorbite astăzi pe glob este între 2.500 și 7.000). Aceste clasificări au la bază diverse criterii, cum ar fi: criterii care țin de originea și înrudirea limbilor, de dezvoltarea lor istorică, criterii care țin de structura limbilor, de particularitățile lor interne (presupunând asemănări de structură semnificative, care pot fi considerate ca parametrii tipologici) și, nu în ultimul rând, criterii sociolingvistice, care țin de proveniența / originea, funcția și de natura structurii idiomurilor.

În urma acestor trei categorii de criterii au rezultat două tipuri fundamentale de clasificări ale limbilor:

clasificarea genealogică;

clasificarea tipologică.

În această lucrare, mi-am propus să abordez și să dezvolt clasificarea genealogică a limbilor, care este asemănătoare cu genealogia unei familii.

Pentru a înțelege mai bine la ce se referă clasificarea genealogică a limbilor, voi realiza o paralelă între cele două tipuri de clasificări. Astfel, dacă clasificarea genealogică se referă la faptul că încadrarea genealogică a unei limbi, dacă a fost corect stabilită, este definitivă și nu se poate schimba în cursul evoluției limbii respective, totodată ea suferind modificări diferite din punct de vedere al importanței ei, numai ca urmare a evoluției cunoștințelor despre limba în cauză, clasificarea tipologică are rezultate în funcție de criteriile optate, care nu pot avea în vedere, în același timp, întreaga structură a limbii și nu pot fi identice în totalitate, indiferent de limbă. Același lucru putem spune și despre încadrarea unei limbi într-un anumit tip, care se poate modifica în conformitate cu decursul ei istoric din cauza unor presiuni interne sau a influențelor suferite.

O bună clasificare genealogică nu este posibilă fără ca, în prealabil, să avem o descriere științifică a limbilor luate în considerare. Limbile înrudite provin dintr-un izvor comun, din care au moștenit o serie de trăsături în structura lor gramaticală și în lexicul fundamental, folosit la exprimarea noțiunilor elementare. În ansamblul lor, aceste limbi alcătuiesc o familie. Ele au apărut în urma diferențierii dialectelor teritoriale ale uneia și aceleiași limbi, numite limba comună, protolimbă, limbă de origine, limbă primară (= primitivă) sau limbă-bază. Fiecare familie de limbi se subîmparte, la rândul ei, în unități mai mici numite grupuri sau ramuri, termeni împrumutați din științele naturii.

Așadar, clasificarea genealogică a limbilor se bazează pe criterii de natură istorică, ele grupându-se în unități organizate ierarhic, numite familii, ramuri, grupuri etc.

Pe lângă familiile de limbi și ramurile acestora, se vorbește și despre uniuni lingvistice. Acestea sunt descrise ca fiind „grupări geografice constituite din limbi, în general neînrudite, care au venit în contact într-o perioadă a istoriei lor pe un teritoriu locuit în comun și, ca urmare a acestui fapt, au dobândit o serie de trăsături asemănătoare, în urma unui proces de aculturație lingvistică.” Termenul de aculturație lingvistică este definit ca fiind un proces de uniformizare lingvistică determinat de un contact îndelungat între comunități lingvistice diferite.

Pentru studiul comparativ al mai multor limbi, din punct de vedere al evoluției lor istorice, s-a creat metoda comparativ-istorică, care prezintă două laturi:

latura comparative, care se aplică la studiul mai multor limbi, nu al uneia singure;

latura istorică, care se referă la compararea limbilor în discuție, în ceea ce privește nu numai stadiul lor la un moment dat, ci și originea și evoluția lor.

Ceea ce este important la această metodă, în lucrarea propriu-zisă, este faptul că metoda comparativ-istorică se aplică numai limbilor înrudite din punct de vedere genealogic, deci al originii lor. Mai mult decât atât, scopul esențial al utilizării, aplicării acestei metode îl constituie reconstituirea unor faze trecute din istoria unei limbi despre care nu se știe în linii mari că sunt înrudite și chiar, atât cât se poate, a limbii la care a stat la originea acestora și care, de multe ori nu este atestată.

În această clasificare sunt încadrate familiile de limbi mai mult sau mai puțin admise: indo-europeană, uralică, altaică, caucaziană, afro-asiatică, khoisană, austroasiatică, austroneziană, dravidiană, sino-tibetană, kam-tai, miao-yao, paleosiberiană, familiile de limbi amerindiene (amerindiană propriu-zisă, na-dene și eschimo-aleută), familiile de limbi negroafricane (nigero-kordofaniană și nilo-sahariană), familia australiană și familia papua. Menționez că această clasificare genealogică se realizează prin intermediul metodei comparativ-istorică.

S-a discutat despre faptul că „Limbile din Europa în sens strict aparțin, în marea lor majoritate, din punctul de vedere al înrudirii dintre ele, unei singure familii lingvistice: marea familie indo-europeană, care însumează peste 95% din locuitorii Europei tradiționale.” Mai mult decât atât, Ioana Vintilă-Rădulescu afirmă că „Familia lingistică indo-europeană este singura răspândită în epoca modernă în toate continentele”. Este cea mai importantă familie de limbi din lume, cuprinzând circa 130-160 de limbi și este împărțită în 10-13 ramuri:

albaneză – formată dintr-o singură limbă;

anatoliană – a cuprins hitita și alte câteva limbi dispărute din Asia Mică;

armeană – formată dintr-o singură limbă;

baltică – cuprinde numai două limbi care au carcter conservator: lituaniana și letona;

celtică – cuprinde irlandeza, galeza, scoțiana, bretona;

germanică – cuprinde engleza, germana, islandeza, feroeza, daneza, suedeza etc.;

greacă – formată actualmente numai din limba greacă;

ilirică – dispărută;

indo-iraniană – împărțită în două grupuri: indian (cuprinde limbi ca hindi, bengali, nepaleză etc.) și iranian (cuprinde limbi ca persona, kurda, tadjika etc.);

slavă – include slovena, sârbo-croata, bulgara, polona, ceha, slovaca rusa, belarusa, macedoneana, ucraieneana.

toharică;

traco-dacă – dispărută.

Trebuie adăugat că ramura romanică include nouă limbi vii vorbite preponderent în sudul și restul Europei și o limbă dispărută, dalmata. După opinia cea mai răspândită, grupurile în care se reunesc sunt: oriental (româna), italoromanic (italiana, sarda), retoroman (cele trei dialecte ale limbii retoromane: friulana, ladina dolomitica și romanșa), galoromanic (franceza, occitana și, după unii, și graiurile francoprovensale), iberoromanic (catalana, spaniola, portugheza).

Așadar, limbile indo-europene sunt limbi flexionare, ca și cele afro-asiatice și constituie cea mai importantă familie de limbi din lume cuprinzând circa 130-160 de limbi. Este împărțită în peste 10 ramuri numite curent tot familii, iar cele mai importante pentru Europa sunt: ramura romanică, ramura germanică și cea slavă.

Familia uralică cuprinde 24-28 de limbi, subdivizându-se în 2 sau 3 ramuri: fino-ugrică, samoedă și laponă. La rândul ei, ramura fino-ugrică include limbi ca maghiara, finlandeza, estona, lapone etc.

Familia altaică include în jur de 35-70 de limbi (majoritatea fiind aglutinante) grupate în două ramuri fundamentale: turcică (occidentală) și orientală, care cuprinde grupul mongol, grupul tungus, limbile coreeană, japoneză. Spre deosebire de Ioana Vintilă-Rădulescu, Ionescu consideră unele dintre aceste limbi ca fiind familii. Ramura cea mai importantă este considerate mongola, iar ramura turcică conține turca, uzbeka, azera, tătara, kazaha etc.

Familia caucaziană este o familie izolată și cuprinde 32-35 de limbi, având „o structură gramaticală aglutinant-flexionară și clase nominale.

Familia afro-asiatică include 241 de limbi, grupate în 5 sau 6 ramuri: semitică, egipteană, libico-berberă, cușitică, citadiană și omotică. După cum am menționat anterior, limbile afro-asiatice sunt limbi flexionare, având ca trăsătură principală triliteralitatea, care se referă la faptul că „scheletul cuvântului este o rădăcină formată cel mai frecvent din 3 consoane” .

Familia khoisană, absentă în studiul lui Ionescu include mai multe limbi, dintre care cele mai importante sunt hotentota și boșimana, acestea fiind limbi de tip arhaic.

Familia austroasiatică cuprinde 100-150 de limbi grupate în 2-6 ramuri: môn-khmer, munda, Malacca, nicobareză etc.

Familia austroeneziană este cunoascută ca având o diversitate considerabilă, cuprizând aproximativ 10% din limbile lumii. Această familie de limbi este subdivizată în 2-3 ramuri: cea indoneziană (cuprinde 200-250 de limbi) și cea oceanică (cuprinde aproximativ 300 de limbi).

Familia dravidiană include 22-24 de limbi, cele mai importante fiind tamil, telugu, kannada, malayalam etc.

Familia sino-tibetană este familia cea mai importantă din Asia și, mai mult decât atât este a doua familie lingvistică din lume ca număr de vorbitori după cea indo-europeană. Are un număr nesigur de limbi, estimându-se undeva la 260-300 de limbi (cele mai importante sunt: birmana, chineza, tibetana). Caracteristic la această familie este faptul că limbile ei sunt monosilabice izolante.

Ramura kam-tai include 54 de limbi, cele mai importante fiind lao și tai, care sunt limbi monosilabice cu tonuri.

Familia miao-yao cuprinde 4-20 de limbi, însă niciuna nu are statut de limbă oficială, în timp ce familia paleosiberiană cuprinde 8 limbi pe cale de dispariție, care, la fel nu au statut official.

O altă categorie de familii de limbi sunt cele de limbi amerindiene, care pot fi grupate în familii amerindiene propriu-zise, familii na-dene și familii eschimo-aleută. În timp ce familiile amerindiană propriu-zisă și na-dene sunt posibil neînrudite cu niciuna dintre celelalte mari familii lingivistice din lume, familia eschimo-aleută ar putea fi înrudită cu anumite limbi paleosiberiene.

Pentru clasificarea genealogică a familiilor de limbi negroafricane (ca și pentru limbile amerindiene, australiene, oceanice sau papua), sunt prezente dificultăți în ceea ce privește aplicarea metodei comparative-istorică din care decurge ideea că „istoria acestor limbi este foarte puțin cunoscută din cauza lipsei atestărilor vechi, unele dintre ele fiind studiate foarte puțin.”

Familiile de limbi negroafricane au cunoscut mai multe tipuri de clasificări, printer care cea realizată de Greenberg, care le-a grupat în nigero-kordofaniană și nilo-sahariană. Astfel, cea nigero-kordofaniană cuprinde 914-1.214 limbi și este cea mai importantă familie de limbi negroafricane, iar familia nilo-sahariană include aproximativ 154 de limbi neoficiale.

Familia australiană este apropiată de familia papua, însă prezintă un statut izolat datorită similitudinilor cu alte familii, care nu dovedesc înrudirea ei cu nicio familie de limbi de pe glob. Limbile australiene au fost convocate în ramuri sau familii phylice(cu rang de phylum). Ramurile acestei familii de limbi se aseamănă din punct de vedere fonologic, însă numărul cuvintelor comune este redus.

Și nu în cele din urmă, vom discuta despre familia papua (numită și indo-pacifică). Aceasta include 700-1.000 de limbi, însă niciuna nu are statut oficial. Majoritatea limbilor papua nu au un nume propriu, fiind denumite fie după un nume geografic, etnic etc. Noua Guineea este insula în care se vorbește această limbă, cea mai folosită limbă indigenă fiind enga, cu peste 100.000 de vorbitori.

Mai mult decât atât, familia papua cuprinde 11-15 phyla, care sunt divizate în stockuri, și un număr diferit, în funcție de autori, de limbi neclasificate, izolate.

Așadar, numărul limbilor dintr-o grupare este diferit de la un specialist la altul, de la un autor la altul.

Chiar dacă progresul tehonologic este de mare ajutor în ceea ce privește o evidență a limbilor vorbite și scrise astăzi în lume, nu putem încă discuta despre o clasificare exactă a acestora, din diverse motive, cum ar fi: există încă pe glob zone populate, dar neexplorate lingvistic, din cauza inaccesibilității lor; nu se disting întotdeauna clar limbile de dialecte, persistă încă idiomurile de tranziție dintre limbi, tratate fie ca limbi disticnte, mixte, fie ca dialecte intermediare, și în cele din urmă fenomenul dispariției limbilor are loc chiar sub ochii noștri.

În concluzie, clasificarea genealogică a limbilor oglindește motivațiile evoluției lor istorice, de cele mai multe ori pe baza metodei comparativ-istorice. Apartenența unei limbi la o anumită familie este dată o dată pentru totdeauna. Astfel, cunoștințelor specialiștilor în ceea ce privește unele limbi și clasificare lor se îmbogățesc în timp, astfel încât clasificarea unor limbi se poate modifica într-o anumită măsură în funcție de aceasta.

BIBLIOGRAFIE

Sala, Marius, Vintilă Rădulescu, Ioana, Limbile Europei, Buc. Ed. Univers Enciclopedic, 2001;

Ruxăndoiu, Liliana Ionescu, Sociolingvistică, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975;

Vintilă Rădulescu, Ioana, Sociolingvistică și globalizare, Buc. Ed. Oscar Print, 2001.