Clasificarea Creditelor Intre Prevenirea Riscurilor Si Implicatii Asupra Bancilor

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………..2

CAPITOLUL I. CREDITUL BANCAR

Activitatea bancară………………………………………………………………………………………….4

Creditul bancar- concept………………………………………………………………………………….7

Clasificarea creditelor bancare……………………………………………………..12

Garanțiile creditului bancar………………………………………………………..16

CAPITOLUL II. RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

2.1. Noțiuni conceptual……………………………………………………………….….19

2.2. Portofoliul de credite a unei bănci comerciale………………………………….…23

2.3. Managementul riscului de credit……………………………………………….….26

CAPITOLUL III. MĂSURI DE PREVENIRE A RISCULUI DE CREDIT

3.1. Reglementări privind limitarea riscului de credit…………………………….…..29

3.2. Provizioanele pentru riscul de credit………………………………………………34

CAPITOLUL IV: ACORDURI INTERNAȚIONALE CE REGLEMENTEAZĂ ACTIVITATEA BANCARĂ

4.1. Acordul Basel II……………………………………………………………………..38

4.2. Acordul Basel III……………………………………………………………………42

CAPITOLUL V: ANALIZA CONSTITUIRII PROVIZIOANELOR BANCARE PENTRU RISCUL DE CREDIT ȘI INFLUENȚA ASUPRA ACTIVITĂȚII BANCARE

Studiu de caz aplicat la Banca TRANSILVANIA………………………………………..47

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………57

INTRODUCERE

În prezenta lucrare cu tema ,, Clasificarea creditelor bancare între prevenirea riscurilor și implicațiile asupra băncii” voi avea ca principal obiectiv analiza portofoliului de credite al unei instituții bancare și implicațiile pe care acestea le generează asupra activității bancare.

Eu am ales acesată temă pentru lucrarea de licență, deoarece într-o perioadă precum aceasta , cu mari dificultăți economice si financiare precum lipsa lichidităților, rata somajului foarte ridicată etc banca joacă și a jucat un rol foarte important. Spun asta deoarece știm cu toții că actuala criză financiară a fost declanșată de falimentul unei bănci.

Băncile prin modul în care își gestionează atât depozitele dar mai ales plasamentele este capabilă să influențeze economia tării respective.

Creditarea este principala activitate a unei bănci, care poate avea repercursiunni grave asupra activității instituției bancare dacă nu se respectă reglementările în vigoare și dacă nu se iau măsuri de precauție atunci când se acordă creditul dar și pe întrega perioadă de rambursare.

Acestă lucrare cuprinde 5 capitole prezentate după cum urmează:

Primul capitol ,, Creditul bancar” are ca scop cunoașterea activității bancare în ansamblu, și rolul pe care instituțiile bancare îl au în cadrul economiei. Tot în acest capitol sunt prezentate actele normative care stau la baza constituirii și funcționării instituțiilor bancare. Un accent important se acordă conceptului de credit bancar, clasificarea creditelor, rolul acestora în economie, funcțiile pe care le îndeplinește, principiile care stau la baza acordării creditelor precum și caracteristicile creditului. În ultima parte a acestui capitol sunt prezentate garanțiile creditului precum și modul de gestionare a acestor garanții.

Al doilea capitol prezintă ,,Riscul în activitatea de creditare”. Încă de la început sunt prezentate conceptele de risc , risc de credit dar și etapele acordării creditului și riscurile aferente fiecărei etape. Mai departe sunt prezentate criteriile și categoriile de credite din portofoliul unei bănci comerciale conform Regulamentului BNR. În ultima parte a acestui capitol am făcut referire la managentul riscului de credit, prentarea tehnicilor de gestionare a riscului de credit pe care o banca ar trebui să le utilizeze.

Capitolul trei după cum ii spune și numele ,,Măsuri de prevenire a riscului de credit” face referire la măsurile prudențiale pe care o instituție bancară este obligată să le respecte. Aceste măsuri au caracter normativ fiind impuse de către Banca Naționala a României. Pe langă aceste reglementări precise stabilite de BNR, fiecare instituție bancară trebuie să-și ia propriile măsuri de prevenire a riscului de creditare cum ar fi constituirea de provizioane, ținând însă cont de implicațiile acestora.

Capitolul patru este dedicat acordurilor internaționale care reglementează activitatea bancară și care stabililesc limite în ceea ce privește riscul de credit. Pentru început am prezentat acordul Basel II care este în vigoare momentul de față, dar care în contextul actualei crize financiare și economice s-a dovedit a fi insuficient. În continuare am prezentat perspectivele viitoare ale unui nou acord internațional, Basel III, care va aduce modificării în ceea ce privește indicatorul de salvabilitate a băncilor, măsuri de prevenire a riscurilor etc. astfel încât o situație ca acesta, precum falimentul băncilor să poată fi evitată.

Ultimul capitol este o analiază a modului de constituire a provizioanelor bancare, precum și implicațiile acestora, făcând o paralela între sistemul bancar românesc și Banca TRANSILVANIA pe perioada 2005-2011. Dintre elementele ce trebuiesc avute în vedere se enumeră: nivelul provizioanelor, nivelul creditelor acordate, nivelulcreditelor neperformante, rezultatele financiare precum și oscicațiile acestora în contextul actualei crize financiare.

CAPITOLUL I: CREDITUL BANCAR

Activitatea bancară

Activitatea bancară nu poate fi separată de activitatea economico-socială, văzută ca sistem, față de care se află într-un raport de dependență – ca de la parte la întreg- și cu care se influențează reciproc. De aceea, aparatul bancar mai trebuie înțeles și asimilat ca fiind un element al strategiei generale de dezvoltare a fiecărei țări. De altfel, fiecare țară își concepe propriul său sistem bancar, structurile specifice domeniului activități bancare, cărora le definește, drept obiectiv strategic global, susținerea în plan financiar monetar a dezvoltării economico-sociale de ansamblu, a progresului întregii societăți.

Întreaga activitate bancară, precum și modul de organizare și conducere trebuie să fie în concordanță cu reglementările legale specilfice, în vigoare. Aceste acte normative formează cadrul juridic, care permite sistemului bancar să se manifeste ca o pârghie activă în ceea ce privește construcția și evoluția macroeconomică a țării.

Rolul instituțiilor bancare în cadrul economiei poate fi evidențiat în primul rând prin folosirea conceptului de intermediere între agenții debitori și agenții creditori din economie, iar în al doilea rând prin funcțiile tradiționale de finanțare, de atragere a depozitelor și de gestionare a instrumentelor de plată.

Aparatul bancar poate fi definit ca un ansamblu corelat de entități organizatorice, instituționalizate și autonome, care sunt autorizate să efctueze operațiuni bancare pe teritoriul unei țări.

Aceste entități folosesc tehnici, procede și instrumente specifice domeniului bancar. În România, după anii 1989, odată cu orientarea societății românești către economia de piață era imperios necesar crearea unui aparat bancar specific și cât mai eficient.

Instituțiile bancare reprezintă ansamblu băncilor comerciale care au următoarele obiective:

Susținerea agenților economici, atât în plan financiar cât și în plan monetar, în desfășurarea activităților productive

Utilizarea eficientă a resurselor financiare și monetare ale țării, aflate în circuitul economic

Actele normative semnificative care stau la baza constituirii și funcționării societăților bancare românești sunt:

Legea nr.312 din 28 iunie 2004 – privind statutul Băncii Naționale a României.

Banca Națională a României (BNR) este banca centrală a României, având personalitate juridică. Aceasta este o instituție publică independentă, cu sediul central în municipiul București și poate avea sucursale și agenții atât în municipiul București, cât și în alte localități din țară.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 – privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Reglementează condițiile de acces la activitatea bancară și de desfășurare a acesteia pe teritoriul României, supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a societăților de servicii de investiții financiare și supravegherea sistemelor de plăți și a sistemelor de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare.

Legea nr. 227/2007 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.99/2006 – privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Ordonanța de urgență nr. 25 din 18 martie 2009 – pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului (Monitorul Oficial, Partea I nr. 179 din 23 martie 2009)

Legea nr. 270 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/2009 – pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.98/2006 – privind supravegherea suplimentară a instituțiilor financiare dintr-un conglomerat financiar.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/2010 – pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și a altor acte normative.

Ordonanța Guvernului nr.10/2004 – privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului instituțiilor de credit, cu modificările ulterioare.

Legea nr. 83/1997 – pentru privatizarea societăților comerciale la care statul este acționar, cu modificările ulterioare.

Într-o economie de piață, structura sistemului bancar cuprinde și așa numitele instituții parabancare având un rol complementar în desfășurarea proceselor bancare propriu-zise, acestea contribuind la derularea cât mai normală și eficientă a activității bancare. Aceste instituții parabancare pot fi: casele de compensație, fondurile de pensii, fondul de garantare a depozitelor bancare, cooperative de credit, societăți de asigurare și reasigurare, societăți financiare de investiții etc.

Instituțiile bancare au obligația, atât morală cât și statutară, de a contribui printr-un set de mecanisme flexibile, la rezolvarea unor probleme monetare pe care le intâmpină clienții lor.

Printre aceste mecanisme pot fi enumerate, fără a le epuiza pe toate, următoarele:

Modalitățile prin care clienții își pot constitui, păstra și utiliza depozitele bancare, la termen și la vedere;

Principiile și procedeele prin care este asigurat accesul clienților la valută, precum și modul specific în care se înfăptuiesc operațiile cu mijloace de plată străine, inclusiv transferuri externe;

Tehnicile, procedeele și instrumentele prin care sunt derulate încasările și plățile prin conturi bancare deschise clienților;

Elemente prin care clienților – agenți economici și persoane fizice- le este permis accesul la creditele bancare; în acest context, practic fiecare bancă îmbină elemente strategice proprii, legate fiind de: proporția creditării, tipul creditelor acordate, nivelul dobânzilor aplicate, garanții solicitate, modalități de asigurare și reasigurare a riscului, rezolvarea litigiilor, etc;

Sistemul prin care se permite diversificarea serviciilor bancare, practicarea asistenței de specialitate și a consultingului bancar.

Pentru fiecare bancă comercială, obiectivul operațional global este atât cel de a supraviețui în stucturile pieței cât și cel de a –și consolida stucturile financiare și de capital, având ca scop final creșterea competitivității pe piața bancară și creșterea profitabilității.

Creditul bancar- concept

În accepțiunea jurdică, creditul poate fi definit ca o convenție între creditor și debitorul său, materializat printr-un contract care are ca obiect producerea, livrarea și plata contravalorii unor utilități.

În accepțiunea economică, creditul exprimă relații care apar în economia fiecărei tări, prin intermediul cărora sunt atrase și apoi distribuite, resursele de capital temporar disponibile, satisfăcând astfel nevoile de finanțare ale întreprinzătorilor.

Caracteristic relaților de credit este faptul că definesc transferul de valoare cu caracter rambursabil, pentru o perioadă de timp limitată, contra unei sume de bani numită dobândă și cu obligația rambursării la scadență a creditului.

Creditul bancar are drept caracteristici recunoscute următoarele:

Subiecții participanți la relația de credit sunt băncile, care în calitatea lor de bănci specializate cu scop lucrativ, creditează, pe de o parte, și clienții acestora pe de altă parte, persoane fizice și juridice, ce și împrumută;

Obiectivul creditului îl constituie un transfer de capital de împrumutat în exclusivitate sub formă bănească, cu respectarea riguroasa a criteriilor de creditare bancară, accentul fiind pus deopotrivă pe prudența și eficiența;

Mișcarea creditului poate avea loc în orice direcție, întrucât de această dată mobilizarea și redisribuirea capitalului are loc sub formă bănescă și nu sub forma capitalului-marfă, generat de un anumit tip de afacere, ceea ce conferă creditului bancar o mai mare mobilitate și flexibilitate;

Acționează ca un factor de eficiență, cu efecte în multiple planuri, în sensul că pe seama lui se asigură creșterea capitalului real (proprietăți) atunci când servește la finanțarea unor proiecte de investiții (creditul de proiect), se susține desfășurarea normală a circuitului capitalului circulant al agenților economici, atunci când el vizeză împrumuturi bănești pentru trezorerie (creditul pentru trezorerie) și contribuie la îmbunățirea condițiilor de viață ale populației, atunci când destinația acestuia vizează consumurile cotidiene sau bunurile de folosință îndelungată (creditul de consum și creditul ipotecar).

Funcțiile creditului:

Locul și importanța creditului în relațiile social-economice sunt evidențiate prin funcțiile sale și anume:

Funcția distributivă constă în mobilizarea resurselor bănești disponibile la un moment dat în economie și redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de finanțare.

Funcția de transformare a economiilor în investiții. Creditul pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar asigurând transformarea economiilor, altfel inactive, în investiții. Sub acest aspect creditul este un important factor al creșterii economice.

Funcția de emisiune monetară. Practic suntem în prezența efectului de creație monetară realizat prin creditare, prin sistemul instituțional bancar. Instrumente și tehnici precum viramentul, cecul , compensația, trata , cambia au dus la diminuarea numerarului din circulație și la creșterea în mari proporții a monedei scripturale.

Funcția de asigurare a stabilității prețurilor se realizează prin reglarea dimensiunilor cererii și ofertei de mărfuri și servicii creditându-se consumul pe de o parte și stocurile pe de altă parte.

În prezent a crescut ponderea, rolul și contribuția creditului bancar la susținerea activităților de comerț, la dezvoltarea afacerilor în detrimentul creditului comercial. Tot mai multă lume apelează la creditul bancar pentru finanțarea investițiilor și pentru achiziția de imobile și bunuri de folosință îndelungată. Se remarcă și o strânsă legătură între creditul comercial și creditul bancar, fenomen care are la bază unele metode și tehnici, cum ar fi: scontarea cambiilor și a biletelor la ordin, factoringul, forfetarea, creditarea pe documente remise spre încasare, care facilitează trecerea de la o formă de credit la alta.

Stabilirea prețului creditului este un moment semnificativ al fiecărui contract care se rezolvă, în fiecare caz în parte, ținând seama, în principal, de:

Calitatea specifică a clientului;

Experiența și tradiția băncii în raport cu clientela;

Ambientul economic al pieței;

Climatul concurețial interbancar.

Experiența a demonstrat că la baza oricărui sistem de creditare bancară stau două principii considerate fundamentale și anume:

Principiul intermediarului – potrivit căruia banca, prin acordarea de credite clienților ei, riscă, în primul rând, banii deponenților săi, în al doilea rând, capitalurile sale, respectiv banii acționarilor săi; de aici derivă imensa responsabilitate pe care și-o asumă managementul unei bănci, deosebită prudență pe care tebuie să o promoveze și să o etaleze în procesul creditării;

Principiul unei rentabilități rezonabile – pe care trebuie să o înregistreze banca din derularea afacerilor sale, astfel încât să fie în măsură să-și acopere costurile, inclusiv riscul rezultat din creditare și să-și recompenseze acționarii pentru investiția de capital facută.

Pentru realizarea unui echilibru rațional, bancherii trebuie să ia în calcul o serie de factori cum ar fi: calitatea clientului creditat, distinația creditului, suma creditului, perioada creditării, mijloacele de rambursare a creditului, dobânzile și comisioanele înacasate, valoarea și calitatea garanțiilor asiguratorii.

Banca trebuie să realizeze unele investigații pentru a determina potențialul clientului ce urmează a fi creditat, ținând cont de următoarele aspecte:

Caracterul clientului, caracterizat prin integritate, onestitate, educație, modul de respectare a promisiunilor in afaceri;

Competența clientului, se referă la legalitatea și profitabilitatea activităților derulate, strategii de piață, prudență în afaceri, lichiditatea și trezoreria firmei, situația financiară;

Capitalul clientului, evidențiază procentul de participare a clientului cu capital propriu la finanțarea afacerii, implicit și gradul de creditare al agentului economic;

Calitatea relațiilor cu mediul de afaceri, punându-se accent pe relația clientului cu băncile, modul în care și-a onorat obligațiile față de acestea, serviciul datoriei;

Calitatea garanției creditului, prin care se determină dacă clientul are capacitatea de a rambursa creditul din afacere fără a se apela la giranți, dacă garanțiile oferite sunt adecvate și substantanțiale pentru a acoperi creditul; garanțiile reprezintă o necesitate, deoarece în situații nedorite și neprevăzute debitorul său va fi capabil să-și ramburseze creditul.

În strategia de gestionare a portofoliului de credite, managementul băncilor comerciale trebuie să pună accent pe următoarele aspecte:

Tipurile de credite pe care dorește să le acorde;

Expunerile maxime față de debitori individuali, grupuri de clienți, ramuri și sectoare de activitate, zone, țări;

Diferențe maxime între maturități, potrivit politicilor promavate de fiecare bancă, între active și pasive;

Limita relativă și absolută a expunerii la credite, realizând o bună corelație între plasamentele în credite și resursele de capital, dar mai ales între veniturile din dobânzi și costurile depozitelor atrase.

De altfel o bancă, care dorește să fi productivă, și profitabilă în creditarea clienților săi, este nevoită să-și stabilescă unele principii prin care să fundamenteze corect decizia de creditare si să limiteze riscul aferent, cum ar fi:

Acordarea creditului se face numai către clienții identificați, acceptați și calificați, potrivit normelor băncii;

Creditul nu ar trebui rambursat dacă sursa rambursării nu poate fi cunoscută sau este una speculativă, precum și în cazul în care nu se cunoaște destinația creditului solicitat;

Sursele colateralului precum și cele ale rambursării, să nu afecteze reputația băncii sau să fie sancționate de lege;

Valorificarea garanțiilor trebuie să fie sursă secundară și nu cea principală pentru rambursarea creditului;

Creditul acordat trebuie să se refere la o startegie de afaceri a clientului creditat, agreată de bancă, iar utilizarea acestuia să poată fi urmărită de bancă;

Prețul creditului este bine a fi stabili luând în considerare o estimare a riscului, sens în care banca va folosi o metodă de evaluare a acestui risc;

Evitarea unor expuneri prea mari față de unii clienți individuali, clasa de clieniți sau sectoare de activitate;

Facilitățile pot fi acordate numai dacă riscul este menținut între limitele considerate acceptabile;

Atenție deosebită creditării pe piețe noi, a companiilor noi sau clienților nou veniți în afacerile băncii;

Riscul de mediu și cel de reglementare trebuie întotdeauna luat în calcul;

Riscul de piață sau riscurile neprevăzute trebuiesc asumate de bancă numai față de acei clienți cărora li se poate acorda încrederea că își pot îndeplini obligațiile;

Dacă debitorul nu-și îndeplinețte corect serviciul datoriei, creditul trebuie gestionat conform unor strategii ferme;

Clienții creditați trebuie să furnizeze băncii la timp informații complete despre afacerea lor și performanțele realizate, corespunzătoare cantitativ și calitativ;

Fiecare client creditat ar trebui să aibă un ,,manager cont”, desemnat de bancă, a cărui responsabilitate să vizeze și monitorizarea performanțelor verificarea sistematică a modului de derulare a creditului, incusiv de conservare a garanțiilor.

Supracreditarea constituie un pericol generator de dezechilibre monetare, în special inflația. La fel, utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibru structural în economia națională, la disproporții între ramurile și sectoarele ei de activitate.

Clasificarea creditelor bancare

Într-o economie de piață creditele acordate economiei sunt de o varietate foarte mare. În afara creditelor clasice, mai există și următoarele: acreditivul, leasingul, scontul, factoringul, forfetarea, acestea reprezentând și modalități eficiente de susuținere de către bănci a propriilor clienți.

Există o multitudine de posibilități de clasificare a creditelor bancare, în acest domeniu părerile generate de teoria cât și de practica bancară fiind extrem de diverse. Pentru demersul nostru apreciem că este corespunzătoare clasificarea realizată în una din recentele lucrări de specialitate, care succinct se prezintă astfel:

Din punct de vedere al calității creditorului se pot distinge:

Credit commercial

Credit bancar

Creditul comercial se caracterizează prin faptul că agenții economici, din diferite ramuri, care fiind întreprinzători și parteneri de afaceri, se împrumuta reciproc între ei. Obiectul împrumutului îl constitue capitalul ca expresie a contravalorii în bani a valorii vândute.

Creditul bancar se caracterizează prin aceea că subiecții lui sunt banca și respectiv agentul economic, client al acestuia. El se materializează prin transmiterea de capital sub formă bănească de către banca agentului economic creditat în vederea satisfacerii nevoilor de fonduri necesare finanțării activității sale curente sau de investiții.

Din punct de vedere al calității debitorului se delimitează:

Creditul acordat particularilor (persoane fizice)

Creditul acordat întreprinzătorilor (persoane juridice)

În principal, creditele acordate persoanelor fizice pot fi următoarele:

Credit de trezorerie

Credit pentru locuințe

Credit personal

Credit pentru consum

Creditelor acordate înteprinzatorilor, la rândul lor, pot fi:

Credite de exploatare: acordate pentru acoperirea cheltuielilor din activitatea curentă de producție și circulașia mărfurilor;

Credit de mobilizare sau de trezorerie: obținut de la bănci în urma scontării cambiilor, biletelor la ordin sau a altor efecte de comerț;

Credit de prefinanțare: acordat în special celor care produc mărfuri sezoniere sau pe stoc;

Credit de echipament: necesar pentru proiecte de investiții ce privesc reînoirea echipamentelor existente sau dobândirea de noi capacitate de producție;

Credit de leasing: acordat pentru operațiuni de leasing ce vizează procurarea unor utilaje, mijloace de transport sau echipamente industriale, după caz, în care nu există posibilitatea achitării integrale a contravalorii acestora în momentul achiziției lor.

Din punct de vedere al calității debitorului și respectiv creditorului, luați împreună, putem vorbi de:

Credit privat: subiecții implicați sunt de drept privat;

Credit public: când creditorul este populația, iar debitorul este statul.

În funcție de scopul acordării creditului, a destinației sale, distingem:

Credite de producție: care pot fi de exploatare, de investiții sau de speculație;

Credite de circulație: reprezentând un avans pentru mărfurile ce vor fi vândute;

Credite de consum: folosit pentru producerea unor bunuri de folosință personală sau pentru satisfacerea unor nevoi imediate de trezorerie a persoanelor fizice.

După obiectul creditului există:

Credit în bunuri sau mărfuri;

Credit în bani (în numerar sau efecte de comerț)

Credit în credit: obiectul său concretizându-se în răspunderea asumată de o persoană pentru un anume debitor beneficiar al creditului, ca acesta din urma își va onora obligațiile la termen.

După modul de garantare a creditului, avem:

Credit real: care are drept acoperire materială garanții mobiliare și imobiliare;

Credit personal: al cărui suport îl reprezintă o garanție morală acordată clientului creditat.

Din punct de vedere al tehnicilor de acordare sunt posibile de limitat:

Credite acordate prin conturi separate de împrumut;

Credite acordate prin contul curent, ce presupune existența unei linii de creditare;

Credit de accepțiune, prin care o persoană juridică de regulă banca, preia obligația debitorului inițial de a rambursa la scadență împrumutul;

Credit acordat sub formă de avansuri în cont (contul este autorizat să aibă sold debitor în limita unui plafon aprobat anterior)

Credit acordat sub formă de lichidități (creditarea contului de bază a clientului se face cu sumă totală a creditului aprobat)

Credit de plăți (presupune achitarea din credit a plăților dispuse de client)

Credit pentru cesiunea de creanțe (scontare, factoring)

Din punct de vedere al întinderii drepturilor creditorului, avem de a face cu:

Credit denunțabil: când creditorul are dreptul să ceară, fără avizarea prealabilă a debitorului, rambursarea creditului înainte de scadență;

Credit nedenunțabil: când rambursarea creditului se face numai la scadența acestuia, dinainte stabilită;

Credit legat: când creditorul condiționează acordarea împrumutului de folosirea acestuia numai în anumite scopuri convenite dinainte cu debitorul;

După modul de rambursare distingem:

Credit amortizabil: rambursarea se face în rate egale sau neegale, ce cuprind sau nu, după caz, și dobânda;

Credit neamortizabil: specific căruia rambursarea se face integral la scadență

Sau: Credit rambursabil prin anuități constante

Credit ranbursabil prin rate constante

Credit rambursabil integral la scadență

După perioada de creditare avem:

Credit pe termen scurt: a cărui scadență nu depășeste un an;

Credit pe termen mijlociu; cu perioada de 1-5 ani;

Credit pe termen lung: cu perioada de peste 5 ani, uneori de 15-20 de ani.

În funcție de calitatea creditului:

Credite performante: reprezintă pentru bancă acea categorie de credite în curs de execuție , a căror durată de acordare nu este expirată, iar debitorii și-au achitat în momentul respectiv toate datoriile față de bancă. Derularea lor se face în conformitate cu prevederile înscrise în contractul de credit din punct de vedere al garanțiilor, iar în cazul creditelor explicite, clientul utilizeză creditul în scopul solicitat.

Credite nerambursate la scdență: reprezintă creditele neachitate la termenele stabilite prin contractual de credit. În cazul în care debitorul nu își achită obligațiile, creditul rămas se trece într-un cont separat, de credite restante, dobânda corespunzătoare acestora fiind majorată.

Orice bancă, prin politicile pe care le promovează, urmărește să ofere clientelei sale produse, adică credite cât mai diversificate, plecând de la creditele pentru producție în lei sau în valută, continuând cu creditele pentru investiții și terminând cu cele pentru personae fizice, destinate achiziționării de bunuri de folosință îndelungată sau chiar creditele pe salar, etc.

Garanțiile creditului bancar

În cazul acordării unor credite, băncile trebuie să se asigure suplimentar că acestea vor fi rambursate la timp, astfel diminuându-se riscurile aferente operațiilor de creditare. Drept urmare, pe lângă analiza bonității clientului și a obținerii certitudinii ca afacerea lui este sigură și eficientă, banca se mai asigură cu privire la rambursarea creditului acordat prin perceperea de garanții bancare. Garantarea creditelor este considerată unul dintre principiile de bază ale creditării în condițiile economiei de piață. Ea este întotdeauna conexată la ceea ce se numește risc de creditare asumat. Garanțiile pentru creditele acordate pot fi delimitate în două mari categorii:

Garanții reale

Ipoteca: este o garanție imobiliară, fără deposedare, care dă dreptul creditorului să urmărescă imobilul ipotecat, să valorifice garanția prin vânzarea lui, pentru a-și recupera integral sau parțial dobânda sau creditul, în cazul în care creditul și dobânda nu au fost rambursate la scadență.

Gajul: este o garanție reală care presupune deposedarea debitorului de bunul gajat și încredințarea acestuia unei terțe persoane.

Cesiunea de creanțe presupune ca posesorul unei creanțe să transmită unei alte persoane drepturile pe care le are față de debitorul său contra unei anumite sume de bani; creditul acordat prin cesiune de creanțe mai poartă denumirea de credit documentar dintre care amintim:

Scontarea efectelor de comerț presupune cumpărarea efectelor de comerț, banca devenind astfel creditorul comerciantului care a primit marfa pe ,,credit”; astfel prin scontare vânzătorul își reconstituie disponibilitățile bănești necesare desfășurării productiției și distribuției.

Forfetarea reprezintă cumpărarea de către instituția bancară a unor creanțe fără drept de recurs din partea băncii asupra vânzătorului creanței.

Factoringul reprezintă finanțarea prin preluarea facturilor, contra unei sume de bani numite agio, instituția bancară preluând și riscul de neplată.

Gajul pe titluri, aceste titluri reprezintă garanția pentru creditul acordat detinătorului de titluri. Valoarea titlurilor este mai mare decât creditul acordat iar termenul de rambursare a împrumutului precede scadența titlului.

Reținerea se referă la faptul că creditorul are posibilitatea de a reține un bun corporal, proprietate a debitorului, atât timp cât acesta nu a fost achitat integral.

Privilegiul se referă la dreptul conferit prin lege unui creditor de a fi plătit cu prioritate față de alți creditori, dacă dispune de o garanție asupra unei părți din patrimoniul debitorului.

Garanții personale

Fidejusiunea este o operațiune având la bază un contract, prin care o persoană numită fidejusor se obligă să garanteze obligațiile debitorului cu propriul patrimoniu.

Cauțiunea se concretizează de cele mai multe ori într-o scrisoare de garanție bancară, prin care o bancă garantează, pe baza unor domcumente .

În cazul în care garanțiile sunt utilizate în scopul diminuării expunerilor, acestea trebuie să îndeplinească obligatoriu următoarele cerințe:

a) realizarea și păstrarea corespondenței dintre garanțiile reale/personale eligibile și operațiunile reprezentând credite pe care acestea le garantează;

b) identificarea din cadrul sumelor înregistrate în conturile de credite și în conturile de garanții, care se regăsesc în bilanț și în afara bilanțului, a tuturor extraselor aferente unei anumite operațiuni și, pentru fiecare dintre aceste extrase, stabilirea/atașarea tuturor atributelor necesare pentru realizarea operațiunii de clasificare/provizionare;

c) ajustarea sumelor înregistrate în contabilitate, aferente garanțiilor, în scopul determinării valorii cu care se diminuează efectiv sumele reprezentând expuneri, extrase din conturile de credite;

d) identificarea tuturor operațiunilor, reprezentând credite și garanții aferente, desfășurate cu un anumit debitor;

e) identificarea tuturor debitorilor față de care împrumutătorul înregistrează expuneri din credite;

f) realizarea și păstrarea corespondenței dintre extrasele din conturile de provizioane specifice de risc și extrasele aferente operațiunilor de credit pentru care acestea au fost constituite

Coeficienții folosiți pentru determinarea deducerii din expunerea împrumutătorilor față de debitori sunt următorii:

CAPITOLUL II. RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

Noțiuni conceptuale

Riscul de credit poate fi definit ca riscul ca dobânda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la scadență sau să fie rambursate parțial. Acest risc este specific băncilor a căror funcție importantă în economie este creditarea.

Riscul de credit sau a celeilalte părti-definit ca probabilitatea ca debitorul sau emitentul instrumentului financiar să nu poată să plătească dobânda sau să ramburseze capitalul în baza condițiilor specificate în contractual de credit-este o problemă inerentă a activității bancare. Riscul de credit înseamnă ca plățile s-ar putea să fie întârziate sau să nu fie efectuate deloc în ultimă instanță, ceea ce va cauza, implicit, problem privind fluxurile de numerar și va afecta lichiditatea băncii. În ciuda inovării din sectorul serviciilor financiare, riscul de credit este în continuare cauza unică, principală a falimentului băncilor.

Ioan Trencă și Annamaria Benyovszki definesc riscul de credit ca fiind pierderea suferită de o instituție financiară. În cazul intrării în incapaciate de plată a unui debitor, ori în cazul deteriorăririi capacității acestuia de a restitui creditul, situație care, în literatura de specialitate, este denumită reducerea calității creditului.

Riscul de creditare reprezintă cea mai periculoasă categorie de riscuri bancare, întrucât se infiltrează la nivelul unei game largi de servicii și expuneri.

Băncile încearcă să diminueze riscul de credit printr-o gestiune eficientă a riscului de credit. Gestiunea eficientă a riscului de credit la o bancă comercială constă în următoarele linii de activitate:

Realizarea de către bancă a unor norme interne de creditare bine puse la punct și perfectibile. Aceste norme interne trebuie să fie respectate în totalitate de tot personalul băncii;

Evaluarea de către bancă în momentul acordării creditultui, a cadrului macroeconomic-atât din țară , cât și pe plan global, analizându-se mai mulți indicatori economici, printre care: inflația, cursul de schimb al monedei naționale contra altei monede de referință, ritmul anual de creștere economică, evoluția indicilor bursieri globali. Astfel de exemplu dacă există creștere economică accelerată, este bine ca banca să fixeze un grad de îndatorare a debitorului la un nivel cât mai redus;

Evaluarea la nivel individual a debitorului care solicită credite de la bancă și stabilirea deciziei de acordare a creditului .

Din punct de vedere a riscului de credit, o importantă funcție a managementului băncii este de a controla și analiza calitatea portofoliului de credite. Este absolut necesară existența unei informări permanente despre rezultatele procesului de analiză a creditelor, a conducerii băncii, astfel încât eventualele probleme să fie detectate și corectate înca din timp.

Analiza calității portofoliului de credite presupune parcurgerea mai multor etape dintre care amintim cele mai importante:

Etapa acordării creditului și care cuprinde în principal: analiza financiară a clientului, mai precis analiza internă, la care se mai adaugă și alte aspecte nefinanciare;

Etapa acordării și postacordării creditului, care implică atenta supraveghere a clientului beneficiar de credit, a modului de rambursare a ratelor și dobânzilor.

Analiza efectivă a solicitătrii de credit

Presupune mai multe etape care stau la baza determinarii performanțelor solicitantului de credit.

Identificarea creditului și a nivelului creditului solicitat

Pentru ca banca să preîntâmpine riscul de neramburasare a creditului îi va solicita clientului dovezi clare din care să reiasă scopul solicitării creditului, mai precis deficitul de resurse pe care îl va suplinii creditul cerut. Tot acum banca va determina și nivelul dobânzii și a comisioanelor având în vedere dobânda de referință practicată de BNR.

Identificarea surselor de rambursare a creditului

Pentru a se proteja de eventualele pierderi, banca îi va solicita clientului să prezinte transparent sursele de rambursare. Prima sursă o reprezintă lichiditatea ce rezultă din circuitul economic al firmei, potrivit Fluxului de încasări și plăți a firmei, decalat pe luni, iar a doua sursă de rambursare numită si sursă colaterală o reprezintă garanția depusă de firma și care trebuie corect evaluate de către un inspector autorizat.

Identificarea garanțiilor creditului

Valoarea minimă a garanțiilor acceptate de bancă va fi în toate cazurile cel puțin egală cu datoria cea mai mare a debitorului formată din creditul acordat plus dobânda datorată până la rambursarea primei rate de împrumut.

Etapa de acordare a creditului

Corelarea disponibilităților de resurse

Restricția de creditare a unei bănci este dată de limitarea resurselor sale și acelor procurate atât de pe piața internă cât și de pe piața externă. Băncile trebuie să urmărească și respectarea unor reglementări de ordin juridic, astfel Legea privind activitatea bancară interzice acordarea de credite unui singur agent economic într-un volum mai mare de 20% din capitalul băncii respective.

Adoptarea și comunicarea deciziei de creditare

În cadrul unei bănci funcționează Comitetul de credite condus de de Directorul sucursalei care în urma analizei solicitării de creditare a clientului ia decizia de creditare , pe care o comunică solicitantului, urmând a se încheia Contractul de credit.

Analiza realizării deciziei de finanțare

Pe perioada derulării creditului banca urmărește evoluția stării economice și financiare a debitorului, precizând nivelul de nerambursare a creditului acordat.

La nivelul instituțiilor bancare riscul bancar poate fi gestionat de o serie de metode și tehnici de gestionare a riscului de credit:

Gestionarea a priori ce presupune, divizarea și limitarea riscurilor, aprecierea capacității de rambursare, constituirea garanțiilorș

Gestionarea a posteriorii ce presupune, analiza portofoliului de credite și constituirea provizioanelor, constituirea fondului pentru riscuri bancare

Instituțiile de credit trebuie să includă în strategia privind riscul de credit următoarele:

Categoriile de credite pe care ar dorii să le promoveze, tipul expunerii, sectorul economic cărora li se adresează, forma de proprietate, rezidența, segmentul geografic, moneda în care se acordă creditul, durata creditului, profitabilitatea estimată;

Identificarea piețelor pe care doresc să activeze și determinarea caracteristicilor întregului portofoliu de credite, inclusiv gradul de concentrare și diversificare a creditelor;

Instituțiile de credit trebuie să dispună de politici și procese care să stabilescă un mediu corespunzător și controlat în mod adecvat pentru riscul de credit și care să includă:

O strategie bine documentată, precum și politici și procese sănătoase pentru asumarea riscului de credit;

Criterii bine definite, precum și politici și procese privind aprobarea noilor expuneri, reînoirea și refinanțarea expunerilor existente, identificarea competenței de aprobare corespunzătoare pentru dimensiunea și complexitatea expunerilor;

Polititci și procese eficiente de administrare a creditelor, care să includă analiza continuă a capacității și diponibilității clienților de a rambursa datoriile la scadență, monitorizarea documentației, clauzelor contractuale și garanțiilor precum și un sistem de clasificare care este conform cu natura, dimensiunea și complexitatea activității instituției de credit sau cel puțin cu sistemul de clasificare a activelor , reglementat de Banca Națională a României.

Politici și procese pentru raportarea expunerilor pe bază continuă;

Politici și procese pentru identificarea activelor- problemă- active sau grup de active a căror situație nu poate fi considerate normal în sensul că sunt depreciate sau prezintă semnul unei posibile deprecieri;

Controale și limite prudente în ceea ce privește creditarea, inclusiv politici și procese pentru monitorizarea expunerilor în raport cu respectivele limite, aprobările și excepțiile de la limite.

Portofoliul de credite a unei bănci comerciale

Clasificarea creditelor și a plasamentelor se face conform regulamentului nr.3/2009 privind clasificarea creditelor și a pasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specific de risc de credit prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:

Seviciul datoriei

Performanța financiară

Inițierea de proceduri juridice

Analiza performanței financiare a solicitantului ocupa un rol important în cadrul procesului de creditare și presupune calculul următorilor indicatori:

Lichiditatea generalăx100

Solvabilitatea patrimonială=x100

Rata rentabilității economice=x100

Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri=x100

Gradul de îndatorare=x100

Fiecărui indivator ii corespunde un anumit punctaj în funcție de importanța pe care o are fiecare . Fiecare societate bancară își poate alege singură indicatorii pe care să îi ia în considerare, însă trebuie să țină cont de faptul că un număr prea mic de indicatori determină creșterea riscului, iar stabilirea unui număr prea mare de indicatori presupune și creșterea timpului necesar luării deciziei de creditare.

Banca Națională a României clasifică, în funcție de performanțele financiare, în cinci categorii agenți economici:

Categoria A,,standard”: performanțele financiare sunt bune și permit achitarea dobânzii și a ratei de credit la scadență; pe viitor se prefigurează menținerea performanțelor financiare la un nivel ridicat;

Categoria B,,în observatie”: peformanțele financiare sunt bune, chiar foarte bune ,însă nu pot fi menținute la acest nivel o perioadă mai mare de timp;

Categoria C,,substandard”: performanțele financiare sunt satisfăcătoare dar cu tendința evident de înrăutățire;

Categoria D,,îndoielnic”: performanțele financiare sunt scăzute, observându-se ciclicitate la intervale scurte de timp;

Categoria E,,pierdere”: performanțe financiare care arată pierderi, existând și perspective clare că ratele și dobânzile aferente creditului nu pot fi rambursate.

Al doilea criteriu de selecție, serviciul datoriei, reprezintă capacitatea debitorului de a-și onora obligațiile față de bancă.

Sursa www.bnr.ro

Al treilea criteriu de selectie, inițierea de proceduri judiciare, presupune ca cel puțin una din următoarele măsuri să fie luate în scopul recuperării creanțelor:

Darea de către instanță a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului

Declanșarea procedurii de executare silită față de persoanele fizice și juridice.

Sursa www.bnr.ro

Rezultă astfel următoarea clasificare a credielor unei instituții bancare:

Sursa www.bnr.ro

Expunerile din credite, înregistrate de împrumutători față de debitorii din afară sectorului institițiilor de credit, se clasifică în următoarele categorii:

Creditele standard nu implică deficiențe și riscuri, în cazul acestor împrumuturi, rambursarea se efectuează în timpul și la termenele stabilite, în general acestea fiind împrumuturi acordate clienților solvabili pentru afaceri bune.

Creditele în observație sunt acele credite acordate unor clienți cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care în anumite perioade scurte de timp intâmpina greutăți în rambursarea ratelor scadente și a dobânzilor.

Creditele substandard sunt acele credite ce prezintă deficiențe și riscuri care periclitează lichidarea datoriilor, fiind insuficient protejate de valoarea netă a capitalului și capacității de plată a beneficiarului de împrumut. Creditele substandard sunt caracterizate de posibilitatea reală ca banca să preia parțial unele pierderi, ca urmare a imposibilității recuperării integrale a împrumutului, dacă deficiențele creditului nu sunt corectate pe parcurs.

Creditele îndoienice sunt acele împrumuturi în cazul cărora rambursarea sau lichidarea pe baza condițiilor, valorilor și garanțiilor existente este incertă. Aceste active sunt acelea care practic sunt neprotejate sau protejate într-o mică măsură de valoarea realizabilă a garanțiilor.

Creditele pierdere sunt considerate cele care nu pot fi restituite instituției de credit, ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.

Managementul riscului de credit

Riscul de credit este cea mai frecventă cauză a falimentului bancar, determinând aproape toate mediile de reglementare să prescrie standarde minime pentru gestionarea riscului de credit. Baza unui management sănătos a riscului de credit este identificarea riscurilor existente și potențiale, inerente activității de creditare.

Măsurile specifice de gestionare a riscului de credit cuprind trei tipuri de politici: prima categorie de politici este menită să limiteze sau să reducă riscul de credit, aceste politici referindu-se la expunerile mari, diversificări adecvate sau supraexpunerilor la risc; a doua categorie de politici cuprinde politicile privind clasificarea creditelor prin evaluarea periodică a portofoliului de credite, a dobânzilor angajate și neîncasate; cea de-a treia categorie de politici se referă la provizionarea pierderilor sau constituirea provizioanelor la nivelul pierderilor anticipate.

Evaluarea funcției de management al riscului de credit trebuie să ia în considerare împrumuturile și toate celelalte forme de creditare (în și în afara bilanțului) pentru a se asigura că factorii următori sunt luați în considerare:

Nivelul, distribuția și strictețea activelor clasificate;

Nivelul și alcătuirea activelor pentru care nu se constituie angajamente neperformante, renegociate, refinanțate și cu rată redusă;

Gradul de adecvare a rezervelor din evaluare;

Capacitatea conducerii de a administra și încasa activele-problemă;

Concentrări de credit necorespunzătoare;

Adecvarea și eficiența precum și respectarea politicilor de creditare și a procedurilor de administrare a creditelor;

Adecvarea și eficiența procesului de identificare și mobilizare a nivelului de risc inițial și variabil sau asociat cu expunerea creditului aprobat.

Revizuirea creditelor, pe langa faptul ca reduce pierderile, permite atingerea și a altor probleme cum ar fi:

Asigură aplicarea uniformă a documentației de creditare;

Verificarea ca politică de credit, normele băncii și reglementările bancare sunt respectate;

Informarea managementului băncii despre situația generală a riscului de credite;

Monitorizarea ofițerilor de credite care sunt răspunzători de evoluția nefavorabilă a creditelor, în cazul în care nu au luat nici o măsură.

Primele indicii pentru ofițerul de credite și la care este nevoit să intervină pentru a prevenii deteriorarea creditelor și pentru a limita pierderile potențiale sunt: întârzieri la plata ratelor și a dobânzilor, deteriorarea relațiilor cu personalul sau cu partenerii de afaceri, schimbarea managementului, unele evenimente precum furturi dezastre naturale.

Procedurile de soluționare reprezintă un aspect foarte important al gestionării riscului de credit și care presupune luarea unor măsuri pentru abordarea creditelor problemă, evitându-se acumularea de pierderi care să afecteze solvabilitatea băncii.

Soluția ideală ar fi renegocierea planului de acțiune cu clientul care presupune defapt un contract de împrumut revizuit prin care cele două părți stabilesc un nou program de rambursare a creditului și a dobânzii, banca participând și la luarea deciziilor de către managementul firmei.

Unele probleme pot să apară și atunci când valoarea garanției devine insuficientă, ca urmare a diminuării prețului acesteia, caz în care banca va trebui să obțină garanții suplimentare de la client. În cazul în care creditul a devenit o problemă pentru instituția bancară, iar acesta poate dovedi că creditul nu a fost utilizat conform contractului, banca are acces legal la resursele clientului înaintea altor creditori.

O instituție bancară poate să-și recupereze creanțele, prin preluarea acestora de o alta societate care finanțează cumpărarea creanțelor, operațiune deosebit de avantajoasă pentru bancă deoarece creanțele sunt recuperate la valoarea lor contabilă și nu la valoarea de piață.

O altă tehnică de salvare a creditului constă în vânzarea creanțelor de către bancă unei bănci care se ocupă cu forfetarea creanțelor, transformându-le în bani în schimbul unui commision. Operațiunea permite recuperarea parțială de către bancă, partea nerecuperată urmând a fi suportată de bancă din provizioanele pe care și le-a constituit.

Pentru înfăptuirea politicilor de creditare generate de obiectivele strategice ale băncii, stabilite prin programele de activitate, în practică sunt folosite o serie de modalități tehnice, dintre care cele mai uzuale sunt:

Alocarea de resurse pentru activitatea de creditare sub forma plafoanelor de credite defalcate pe unități operative ale băncii, pe sectoare de activitate economică, pe tipuri de credite;

Definirea categoriilor de bonitate ale solicitanților de credite care pot fi admise la creditare, pe tipuri de activități și chiar pe tipuri de credite;

Stabilirea nivelului dobânzilor la creditele acordate și a comisioanelor percepute, în funcție de categoria de bonitate a solicitantului;

Stabilirea categoriilor de garanții(imobiliare, mobiliare, personale) oferite de solicitanți, ce pot fi admise de bancă , pe tipuri de credite;

Stabilirea procentului necesar de acoperire cu garanții a creditului și dobânzii aferente pe categorii și tipuri de credite.

CAPITOLUL III. MĂSURI DE PREVENIRE A RISCULUI DE CREDIT

Reglementări privind limitarea riscului de credit

Riscul de credit reprezintă componenta fundamentală a riscului bancar, atât prin ponderea creditului în bilanțul băncilor cât și prin ponderea veniturilor care le generează.

În activitatea unei bănci, principalul factor perturbator sunt creditele acordate, mai precis creditele neperformane. Pentru o bancă creditarea este activitatea de bază și principalul mod prin care acestea obțin venituri, deci, și profit. În cazul în care o banca acordă un credit unui client, iar acesta nu poate să-și achite obligația față de acesta, rata creditului plus dobânda aferentă, atunci bnaca va înregistra pierderi pe care va trebui să le suporte din profit. Pentru a reduce aceste pierderi din activitatea de creditare și pentru ca banca să-și poată proteja astfel depozitele persoanelor fizice și juridice, personalul băncii implicat în activitatea de creditare trebuie să acționeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor care implică activitatea de creditare și să depună toate eforturile necesare pentru a-și încasa creanțele de la clienți.

Tocmai pentru a se evita acestă situație există anumite măsuri prudențiale care trebuie luate, unele stabilite la nivelul fiecărei bănci, altele sunt stabilite de către Banca Centrală sau de către autoritatea de supraveghere, când aceasta este o instituție separată.

Fiecare bancă urmărește ca solicitanții creditelor să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scdență. Astfel instituțiile bancare efecuează o analiză a bonității clienților și solicită garantarea creditelor conform normelor de creditare.

Gestiunea riscului de credit este reglementată unitar prin Ordonanța de Urgență nr.99/06.12.2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr.1.027/27.12.2006, modificată și completată prin Ordonanța de Urgență nr.25.18.03.2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 179/23.03.2009.

Pentru limitarea riscului de credit, Banca Centrală poate stabili următoarele reguli:

Limitarea creditării unui singur debitor

Limitarea împrumuturilor mari acordate

Constituirea de provizioane

Limitarea riscurilor are caracter normativ și autonormativ. Fiecare instituție de credit, în funcție de calitatea mediului economic și de evoluția parametrilor proprii, asigură limitarea riscurilor în două feluri, global și analitic, astfel:

Fixând o limită proprie, internă, pentru ponderea activităților(plasamentelor) riscante în total active sau relative la capitalul bancar;

Fixând plafoane de creditare pe debitor , grup de debitori sau sectoare de activitate sau zone geografice pentru a preveni ca modificări semnificative ale situației economice a acestor grupe să ii afecteze negative expunerea lor.

Expunerea maximă față de un singur debitor

În România normele bancare stabilesc ca împrumuturile acordate de o instituție bancară unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, 20% din fondurile proprii ale acesteia.

,,Un singur debitor”’este orice persoană sau grup de persoane fizice sau juridice care împreună sau cu titlu individual care beneficiază de credite și garanții acordate de aceiași instituție bancară și care sunt legate economic între ele astfel:

Una dintre persoane exercită, direct sau indirect, asupra celorlalte, putere de control;

Deoarece persoanele sunt legate într-o asemenea măsura, totalitatea împrumuturilor acordate acestora reprezintă un singur risc pentru instituția bancară, deoarece orice dificultate de plată a uneia dintre persoane va avea aceleași repercursiuni și asupra celorlalte.

Alte restricții impuse de BNR se referă la creditarea persoanelor care sunt într-o relație specială cu banca, cum ar fi acționarii băncii, a căror volum maxim al creditelor nu poate depăși 20% din fondurile proprii, iar dacă clientul este acționar semnificativ (deține mai mult de 5% din capitalul băncii) atunci volumul creditelor acordate pentru toți acționarii semnificativi la un loc nu poate depăși nivelul de 20% din fondurile proprii.

Expunerea maximă agregată

Potrivit reglementarilor prudențiale ale B.N.R. suma totală a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale instituției bancare.

Un împrumut este considerat mare atunci când suma totală a creditelor acordate unui singur debitor, inclusiv a giranților și a altor angajamente depășește 10% din fondurile proprii ale instituției bancare.

Aceste împrumuturi mari pot fi acordate numai în urma unei decizii luate în unanimitate de către Comitetul de directive, iar valoarea acestuia trebuie comunicată Băncii Naționale a României.

La stabilirea împrumuturilor mari precum și a expunerii maxime pentru un singur debitor, nu se iau în calcul împrumuturile garantate de bugetul de stat și nici împrumuturile acordate altei bănci sau garantate de altă bancă.

Constituirea provizioanelor specifice pentru riscul de credit

Clasificarea activelor oferă o bază pentru determinarea unui nivel adecvat de provizioane pentru pierderile posibile din credite. Astfel de provizioane, împreună cu rezervele generale pentru pierderi care sunt de regulă considerate drept capital de nivel 2 și nu sunt destinate unor active anume, constituie baza de determinare a capacității unei bănci de a absorbi pierderile. La determinarea unui nivel adecvat de rezerve, trebuie avuți în vedere toți factorii semnificativi care afectează probabilitatea de rambursare a creditelor dintr-un portofoliu. Acești factori includ calitatea politicilor și procedurilor de credit, experiențele anterioare privind pierderile, creștrea volumului de credite, calitatea managementului în domeniul creditării, practicile de încasare și recuperare a creditelor, schimbările din domeniul economic și de afaceri național și local și tendintele economice generale.

Alte reguli de aur pe care Banca Națională a României le-a emis în virtutea calității sale de autoritate și supraveghere pentru limitarea riscului de credit al băncilor și de gestionare a riscurilor seminificative sunt:

Orice tranzacție care determină înregistrarea de expuneri mari se aprobă conform limitelor stabilite în reglementările interne ale instituției bancare la nivelul Consiliului de Administrație;

Suma expunerilor mari înregistrate nu poate depăși de 8 ori fondurile proprii ale instituției bancare;

Pentru asigurarea dispersiei riscului de credit, banca trebuie să monitorizeze expunerile față de toți clienții săi care au calitatea de debitori unici, dar și expunerea față de primii 100 clienții;

Expunera netă a băncii față de unele persoane cu care se află în relații speciale nu trebuie să depășescă 20% din fondurile proprii ale acesteia;

Având în vedere normele stabilite de Banca Națională a României, ratingul intern al institiției bancare și practica internațională, banca își clasifică portofoliul de credite și plasamente, constituie, regularizeză și utilizează provizioanele.

Consultarea informațiilor înscrise în Centrala Riscurilor Bancare sau a altor unități cu activitate similară cum ar fi Biroul de credite înainte de acordarea oricărui credit unui client.

O altă regulă de aur care trebuie respectată în mod obligatoriu este aceea potrivit căreia doar în baza unei decizii adoptate de Conisiliul de Supraveghere al băncii poate acorda împrumuturi persoanelor cu care se află în relații speciale.

Persoanele aflate în relații speciale cu banca sunt următoarele:

Reprezentanții statului în adunarea generală a acționarilor băncii

Administratorii băncilor și cenzorii băncii, precum și persoanele fizice desemnate să reprezinte societățile de expertiză contabilă, care au calitatea de censor sau de auditor indedependent al băncii

Cenzori ai băncii, auditorul independent și membrii unor comisii special constituite potrivit dispozițiilor legale

Orice acționar care exercită controlul efectiv asupra băncii, acționarii unei astfel de persoane juridice care dețin cel puțin 10% din capital și administratorii acesteia, precum și orice acționar seminficativ al băncii

Orice acționar care și-a desemnat un reprezentant având una din calitățile prevăzute la primele trei alineate

Orice societate comercială la al cărei capital social banca are o participație de cel puțin 10% și orice societate la care una dintre persoanele prevăzute la primele cinci alineate deține controlul efectiv

Personalul Băncii Naționale a României care exercită aribuții de control sau de supraveghere bancară și membrii Consiliului de Administrare al Băncii Naționale a României.

Instituțiile bancare utilizează metoda scoring pentru determinarea limitei de expunere la risc față de socitățile de asigurare/reasigurare ținând cont de următoarele aspecte:

Se aplică tuturor societăților de asigurare/reasigurare care prin transmiterea situațiilor financiare solicită includerea lor în lista de parteneri de afaceri

Are ca etapă finală clasificarea socităților de asigurare/reasigurare în clase de risc de la A la D, D fiind clasa cu cel mai ridicat grad risc

Este structurată pe două categorii de informații, informații care se obțin în urma analizelor financiare și nefinanciare efectuate de societățile de asigurare/reasigurare.

Calcularea ratinguluide credite este o măsură importantă de gestiunea riscului de credit. Ratingul de credite reprezintă un calificativ exprimat numeric, aferent calității portofoliului de împrumuturi al fiecărei unități bancare teritoriale. Scopul calculării de către bănci a raitingului de credite este acela de a diferenția nivelurile de risc în cadrul portofoliului de împrumuturi al băncii, pentru evitarea grupării creditelor în categorii cu risc major și determinarea trendului calității portofoliului. Procedând astfel, se pot întreprinde măsurile necesare evitării deteriorării în timp a calități portofoliului și pentru asigurarea gestiunii riscului de credite și protecției corespunzătoare a băncii împotriva acestui risc.

Provizioane pentru riscul de credit

Provizioanele specifice pentru riscul de credit reprezintă resurse constituite de bancă pentru acoperirea pierderilor care apar la portofoliul de credite.

Potrivit normelor Băncii Națioanale a României, care reglementează instituțiile de credit din România, acestea din urmă trebuie să-și constituie, să regularizeze și să utilizeze provizioanele specifice pentru riscul de credit.

La evaluarea nivelului de provizioane stabilit de o bancă, analiștii trebuie să înțeleagă clar dacă banca face operațiunea de trecere a pierderilor pe cheltuieli în mod agresiv sau pur și simplu constituie provizioane pentru acestea.

Constituirea de provizioane specifice pentru risc de credit se referă la crearea acestora și se realizează prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.

Constituirea provizioanelor specifice pentru riscul de credit presupune realizarea de către bancă a unei cheltuieli egale cu valoarea provizionului necesar determinat potrivit reglementărilor autorității de reglementare. Aceasta este o pierdere așteptată; rezultă: constituirea provizionului reduce rezultatul net al exercițiului financiar curent al băncii.

Baza de calcul a provizioanelor oconstituie creanțele neperformante, care pot avea origini diferite și prezintă riscul de nerecuperare, total sau parțial, în funcție de capacitatea de plată a debitorului.

Regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la modificarea nivelului existent al acestora în vederea restabilirii egalității dintre nivelul existent și cel al necesarului și se realizează prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând diferența dintre nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit și nivelul necesarului.

Regularizarea provizionului constă în comparația realizată de bancă a nivelului existent în sold a provizionului deja constituit cu nivelul necesar al provizionului, regularizarea diferenței dintre acestea realizându-se astfel:

Dacă provizionul existent în sold este mai mare decât provizionul necesar, rezultă că diferența provizion existent-provizion necesar este trecută pe veniturile băncii;

Dacă provizionul necesar este mai mare decât provizionul existent, rezultă că se mai face o cheltuială egală cu diferența provizion necear-provizion existent.

Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la anularea provizioanelor specifice de risc de credit și se realizează prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit aferente creditelor/plasamentelor pentru care este îndeplinită una dintre următoarele condtiții:

– au fost epuizate posibilitățile legale de recuperare ori s-a împlinit termenul de prescripție;
– au fost transferate drepturile contractuale aferente respectivului credit/plasament.

După acordorea creditelor, fiecare bancă are obligația de a le monitoriza până la rambursarea acestora, evitând apariția unor credite neperformante.

Apariția creditelor neperformante, dar mai ales creșterea lor în timp, creează băncii o serie de implicații financiare nedorite, acestea concretizându-se de cele mai multe ori în a se înregistra în contabilitate venituri artificial, care, la randul lor sunt impozitate, în diminuarea resurselor de creditare,generatoare de profit, ca urmare a imobilizarilor create, în crearea de noi rezerve și provizioane cât mai mari, ce duc implicit la diminuarea profitului, la dividende mai mici, și, în final, chiar la pierderi de capital propriu.

Ficărei categorie de credit ii cprespunde o anumită cotă procentuală a provizionului de risc, cotă care se aplică asupra întregii sume, reprezentând credit și dobânzi datorate:

Pentru determinarea în sumă absolută a provizioanelor ce trebuie constituite de către bancă este necesar să se stabiliască suma asupra căreia se aplică provizionul procentual pentru riscul de credit.

Pentru creditele în valută ale persoanelor fizice, coeficienții de provizionare sunt următorii:

Politicile de constituire a provizioanelor pentru pierderile din credite variază de la cele obligatorii până la cele discreționare, în funcție de sistemul bancar. Tratamentul fiscal al provizioanelor variază si el considerabil de la o țară la alta, deși mulți economiști consideră că provizioanele trebuie tratate ca și cheltuieli de activitate pentru scopuri fiscale. Totuși considerentele fiscale nu trebuie să influențeze politicile prudente privind gestionarea riscului.

Pentru sigurarea corectitudinii constituirii și utilizării provizioanelor și pentru evitarea situațiilor negative prin practicarea unor ,,politici” subiective , incorecte și primejdioase pentru ansamblul activității bancare, se recomandă cu insistență aplicarea pricipiilor:

Imaginii fidele, vizând cerințele ca informația contabilă să reflecte cu veridicitate realitatea economică;

Prudenței, în măsură să asigure constituirea de rezerve acoperitoare în funcție de nivelul real al pierderilor;

Independenței exercițiilor contabile, funcție de care să se localizeze și să se recupereze pierderile strict în cadrul exercițiului de referință.

Instituțiile bancare pot acționa pro-domo, în funcție de interesele acestora practicând o politică arbitrară, având efecte negative asupra partenerilor, clienților, acționarilor, etc.

În cazul în care exercițiile se încheie cu rezultate slabe, publicate ca atare și cunoscute în amănunt de cei interesați, o serie de parteneri ai băncii pot avea comportamente adverse față de bancă și pot să procedeze la măsuri de aparare ce sunt contractate sau incomode pentru banca în cauză, printre care:

Atitudinea reticientă a băncilor partenere pe piața interbancară care pot restrange sau scumpi creditul acordat;

Scăderea încrederii deponenților în măsură să reducă, uneori catastrofal, afuența resurselor de această proveniență;

Insatisfacția acționarilor și a titularilor de creanțe subordonate, în condițiile reducerii semnificative a veniturilor anuale, cu privire la exercițiul în cauză și îngrijorarea cu privire la perspectivele de viitor.

Pe scurt băncile constituie provizioane pe măsura pierderilor constatate sau probabile, aceste provizioane se constituie pe seama costurilor înregistrate ca atare iar costurile suplimentare ocazionate de provizioane influențează negativ rezultatele.

CAPITOLUL 4:

ACORDURI INTERNAȚIONALE CE REGLEMENTEAZĂ ACTIVITATEA BANCARĂ

Acordul Basel II

Implementarea cerințelor Acordului Basdel II reprezintă o adevarată provocare pentru sectorul bancar, având efecte semnificative asupra creditării firmelor, a gestionării riscului precum și a cunoașterii clientelei.

Ținând cont de faptul că, într-o economie de piață guvernează principiul profitului pentru a face față concurenței, băncile trebuie să posede aptitudini eficiente de gestionare a riscului. Riscul bancar este considerat a fi inerent și inevitabil, managementul băncii având pricipala atribuție în gestioanarea riscului și menținerea acestuia la niveluri acceptabile astfel încât să nu fie afectată profitabilitatea entității bancare.

În Uniunea Europeană, Basel II se aplică de la 1 ianuarie 2007 tuturor băncilor si societăților de investiții, indiferent de mărimea lor, de gama de operațiuni, de complexitatea titlirilor.

Procesul de implementare a Acordului Basel II este unul complex determinând totodată și costuri mari, legate în special atât de adaptarea sistemului informatic la cerințele impuse cât și de adaptarea și menținerea capitalurilor proprii în raport cu nivelul de risc al fiecărei bănci

Avându-se în vedere noile cerințe ale Acordului, Autoritatea de Supraveghere a trebuit să facă câteva schimbări în modul de abordare a monitorizării riscului dar și a cuantificării performanței, ambele raportându-se la noile cerințe astfel:

Sprijinirea supravegetorilor on site în evaluarea abilității băncilor de a măsura propriul profil de risc; metode și ghiduri practice de estimare a nivelului optim de capital în funcție de toate tipurile de riscuri;

Revizuirea metodelor utilizate de băncile centrale pentru verificarea sistemului informatic;

Îmbunătățirea instrumentelor și procedurilor Băncii Naționale a României de evaluare a riscului de credit și de prezentare a unei evaluări generale a băncii inspectate;

Dezvoltarea capacității personalului Băncii Naționale a României de evaluare ulterioară a sistemului de control și a guvernanței cooperative ale băncilor;

Actualizarea metodelor off site de evaluare și interpretare ale indicatorilor de evaluare a băncilor și de avertizare timpurie.

Acordul Basel II este constituit pe trei piloni pricipali:

Pionul I stabilește un set de principii și formule pentru estimarea cerințelor minime de capital, pentru acoperirea riscului de credit, a riscului de piata și a riscului operațional.

Pilonul II prezintă setul de principii pe care autoritățile de supraveghere națională trebuie să-l utilizeze în procesul de supraveghere a băncilor, pentru a se asigura ca au adoptat sisteme sustenabile de măsurare și de control a riscurilor și de adecvare a capitalului.

Pilonul III stabilește setul de principii ce trebuie utilizat în disciplinarea pieței.

Pentru ca disciplina de piață să fie eficientă , este nevoie de informații credibile și oportune care să permită participanților pe piață să realizeze evaluări ale riscurilor bine fundamentate , inclusiv evaluarea adecvării capitalului deținut drept ,,tampon” împotriva pierderilor și a expunerilor la risc care pot genera astfel de pierderi. Acest aspect aduce prezentarea și transparența în fruntea subiectului referitor la adecvarea capitalului.

Acordul Basel II urmărește tocmai ajungerea la o convergență între capitalul reglementat, stabilit de băncile naționale și capitalul economic. Astfel, fiecare bancă își stabilește capitalul reglementat pe baza nivelului de risc ceea ce îi permite să-și administreze mai efecient resursele. Capitalul economic se stabilește pe baza unei evaluări probabiliste a pierderilor viitoare și poate fi definit în funcție de gradul de risc al activelor bancare bilanțiere și extrabilanțiere. De fapt, capitalul economic reprezintă o măsură a resurselor necesare pentru acoperirea pierderilor neașteptate într-o periodă de timp și un nivel de încredere.

Acordul Basel II recunoaște următoarele tehnici de reducere a riscului de credit:

Compensarea bilaterală de creanțe reciproce între o instituție de credit și contrapartida sa, în cazul îndeplinirii următoarelor condiții, conform Regulamentului BNR-CNVM nr.19/24 din 14.12.2006, Capitolul III, Secțiunea a 2-a, Art. 34:

Acordul de compensare bilanțiera trebuie să fie valid din punct de vedere legal și executoriu în toate jurisdicțiile relevante, inclusiv în caz de insolvență sau faliment al contrapartidei;

Instituția de credit trebuie să fie în măsură să determine în orice moment activele și datoriile ce fac obiectul acordului de compensare;

Instituția de credit trebuie să monitorizeze și să controleze riscurile asociate cu încetarea protecției creditului;

Instituția de credit trebuie să monitorizeze și să controleze expuneriele în cauză pe bază netă:

Acordurile cadru de compensare pentru tranzacțiile de răscumparare și/sau operațiuni de dare sau luare cu împrumut de titluri sau mărfuri și/sau alte operațiuni ajustate la condițiile pieței, în cazul îndeplinirii următoarelor condiții, conform Regulamentului BNR-CNVM nr.19/24 din 14.12.2006, Capitolul III, Secțiunea a 2-a, Art. 35:

Trebuie să asigure părții care își respectă obligațiile contractuale dreptul să rezilieze și să lichideze în cel mai scurt timp toate tranzacțiile acoperite de acord, în cazul nerespectării obligațiilor contractuale, inclusiv în cazul falimentului său a insolvenței contrapartidei;

Trebuie să asigure compensarea câștigurilor și a pierderilor aferente tranzacțiilor și operațiunilor lichidate în baza acordului cadru.

Granții reale: următoarele instrumente financiare pot fi recunoscute drept garanție reală eligibilă în cadrul tuturor acordurilor și metodelor, conform Regulamentului BNR-CNVM nr.19/24 din 14.12.2006, Capitolul II, Secțiunea a 1-a, Art. 13

Numerar sub formă de depozit constituit la instituția de credit împrumutătoare, precum și instrumente asimilate numerarului păstrate la acesta;

Titluri de creanță emise de administrațiile centrale sau bănci centrale, titluri ce au rating eligibil sau o evaluare de credit sau din partea unei agenții de creditare a exportului , recunoscută ca eligibilă, rating sau evaluare ce corespunde cel puțin nivelului 4 al scalei de evaluare a calității creditului;

Titluri de creanță emise de instituții , titluri ce au rating eligibil ce corespunde nivelului 3 al scalei de evaluare a caliății creditului;

Titluri de creanță emise de alte entități, titluri ce au au rating eligibil ce corespunde nivelului 3 al scalei de evaluare a calității creditului;

Titluri de creanță ce au raiting eligibil pe termen scurt ce corespunde cel puțin nivelului 3 al scalei de evaluare a calității creditului;

Titluri de capital sau obligațiuni convertibile incluse într-un indice principal;

Aur.

Alte forme de protecție finantață a creditului eligibile în cadrul tuturor abordărilor și metodelor, conform Regulamentului BNR-CNVM nr.19/24 din 14.12.2006, Capitolul II, Secțiunea a 1-a, Art. 26;

Numerar sub formă de depozit la o instituăie terță sau instrumentele asimilate numerarului deținute de o instituție terță , gajate în favoarea instituției de credit împrumutătoare, dar care nu fac obiectul unui contract de păstrare în custodie;

Polițe de asigurare de viață gajate în favoarea instituției de credit împrumutătoare;

Instrumente emise de instituții terțe care sunt răscumpărabile de către instituția terță, la cererea instituției ce la deține în gaj.

Garanții personale, în cazul îndeplinirii următoarelor condiții, conform Regulamentului BNR-CNVM nr.19/24 din 14.12.2006, Capitolul III, Secțiunea a 3-a, Art. 57;

În cazul în care contrapartida este în stare de nerambursare ăi/sau de neplată la scadență, instituția de credit împrumutătoare trebuie să aibă dreptul să se îndrepte, în timp util, împotriva garantului pentru orice sume datorate aferente creanței pentru care este furnizată protecția; efectuarea plății de către garant nu trebuie să fie condiționată de obligația instituției de credit împrumutătoare de a se îndrepta în prealabil împotriva debitorului.

Garanția trebuie să fie o obligație formalizată explicit, asumată de garant;

Garanția trebuie să acopere toate tipurile de plăți pe care este așteptat ca debitorul să le facă în legătura cu creanța.

Tipuri de instrumente financiare derivate de credit: următoarele tipuri de instrumente financiare de credit și instrumente ce pot fi compuse din astfel de instrumente financiare derivate de credit sau care sunt similate acestora din punct de vedere economic, pot fi recunoscute drept tehnici eligibile pentru diminuarea riscului de credit, conform Regulamentului BNR-CNVM nr.19/24 din 14.12.2006, Capitolul II, Secțiunea a 3-a, Art. 31;

Instrumente de tip credit delault awap;

Instrumente de tip total return swap

Instrumente de tip credit linked note, în măsura finanțării lor în numerar.

Acordul Basel III

Basel III este un amplu set de măsuri de reformă elaborate de Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancară in vederea imbunătățirii legislației, supravegherii și gestionării riscului in sectorul bancar. Aceste măsuri vizează ameliorarea capacității sectorului bancar de a absorbi șocurile, perfecționarea gestionării riscurilor și a guvernanței bancare și creșterea transparenței in acest sector. Se urmărește reglementarea atat la nivelul băncilor luate individual, cat și la nivelulintregului sector. Reformele Basel III fac parte din inițiativele mondiale de consolidare a legislației financiare care au fost aprobate de liderii G20,implementarea lor fiind prevăzută pentru anul 2012.

Băncile se află în centrul crizei financiare cu care se confruntă economia mondială din 2008. Au fost trase învățăminte în urma acestei crize, iar greșelile din trecut nu trebuie să se repete. De aceea, Comisia Europeană prezintă astăzi propuneri care vizează modificarea comportamentului celor 8000 de bănci care activează în Europa. Propunerea legislativă are ca obiectiv principal întărirea rezilienței sectorului bancar al UE, urmărind totodată ca băncile să finanțeze în continuare activitatea economică și creșterea. Propunerile Comisiei au trei obiective concrete.

1. Băncile vor avea obligația de a deține rezerve de capital mai mari și de calitate superioară, pentru a putea rezista în mod independent în fața șocurilor viitoare. Instituțiile financiare au intrat în ultima criză cu un capital insuficient, atât cantitativ, cât și calitativ, motiv pentru care au avut nevoie de un sprijin fără precedent din partea autorităților naționale. Odată cu prezentarea propunerii, Comisia transpune în Europa standardele internaționale în materie de capital bancar convenite la nivelul G20 (cunoscute în mod curent ca acordul Basel III). Europa va deschide calea în această chestiune, aplicând aceste norme pentru mai mult de 8000 de bănci, care reprezintă 53% din activele mondiale.

2. Comisia intenționează totodată să instituie un nou cadru de guvernanță, conferind supraveghetorilor noi prerogative pentru a monitoriza băncile mai îndeaproape și a aplica sancțiuni atunci când identifică riscuri, de exemplu reducând creditul atunci când există semnele apariției unei bule a creditelor.

3. Reunind întreaga legislație aplicabilă în materie, Comisia propune un cadru de reglementare unic pentru sectorul bancar. În acest fel vor fi îmbunătățite atât transparența, cât și aplicarea legislației.

Noul accord cuprinde un regulament si o directivă:

I. Regulamentul prevede cerințele prudențiale detaliate aplicabile instituțiilor de credit și societăților de investiții și acoperă următoarele chestiuni:

capitalul: propunerea Comisiei prevede majorarea fondurilor proprii pe care trebuie să le dețină băncile și îmbunătățirea calității acestor fonduri. Ea armonizează totodată deducerile din fondurile proprii pentru determinarea capitalului propriu care este prudent să fie recunoscut în scopuri de reglementare.

lichiditatea: pentru a îmbunătăți reziliența pe termen scurt a profilului de risc de lichiditate al instituțiilor financiare, Comisia propune introducerea unui indicator de lichiditate imediată (liquidity coverage ratio, LCR) – ale cărui compoziție și parametri exacți vor fi determinați după o perioadă de observare și revizuire, în 2015.

efectul de levier: pentru a limita creșterea excesivă a nivelului de îndatorare în bilanțurile instituțiilor de credit și ale societăților de investiții, Comisia propune totodată introducerea unui efect de levier (leverage ratio) care să facă obiectul supravegherii. Implicațiile introducerii unui efect de levier vor fi monitorizate îndeaproape înainte ca acesta să devină o cerință obligatorie, la 1 ianuarie 2018.

riscul de contraparte: în concordanță cu politica Comisiei în materie de instrumente financiare derivate negociate pe piețe nereglementate (IP/10/1125), sunt aduse modificări pentru a încuraja băncile să compenseze aceste instrumente prin contrapărțile centrale.

cadrul de reglementare unic: criza financiară a scos în evidență pericolele unor reglementări naționale divergente. O piață unică are nevoie de un cadru de reglementare unic. Regulamentul se aplică direct, fără a mai fi nevoie de transpunerea lui în legislația națională, astfel că este eliminată o sursă de divergențe. El prevede totodată și un set unic de cerințe de capital.

II. Noua directivă acoperă domeniile actualelor directive privind cerințele de capital în care prevederile UE trebuie transpuse de statele membre în funcție de specificul național, cum sunt cerințele de acces la activitate și de desfășurare a activității băncilor, condițiile în care acestea își pot exercita dreptul de stabilire și de prestare de servicii, definirea autorităților competente și principiile care guvernează supravegherea prudențială.

Noile elemente ale directivei sunt:

mai bună guvernanță: propunerea înăsprește cerințele legate de mecanismele și procedurile de bună guvernanță corporativă și introduce noi dispoziții care vizează creșterea eficienței supravegherii riscurilor de către consiliile de administrație, îmbunătățirea statutului funcției de administrare a riscului și asigurarea unei monitorizări eficiente de către supraveghetori a guvernării riscurilor.

sancțiuni: dacă instituțiile încalcă cerințele UE, propunerea conține prevederi pentru ca toți supraveghetorii să poată aplica sancțiuni care să fie cu adevărat descurajatoare, dar și eficiente și proporționale – de exemplu amenzi administrative de până la 10% din cifra de afaceri anuală a unei institușii sau interdicții temporare pentru membrii organismului de conducere al instituției.

rezerve de capital: sunt introduse două rezerve de capital, pe lângă cerințele minime de capital: o rezervă pentru conservarea capitalului, identică pentru toate băncile din UE, și o rezervă de capital contraciclică, care urmează să fie stabilită la nivel național.

mai bună supraveghere: Comisia propune consolidarea sistemului de supraveghere prin introducerea cerinței întocmirii anuale a unui program de supraveghere pentru fiecare instituție supravegheată pe baza unei evaluări a riscului și prin utilizarea mai frecventă și mai sistematică a verificărilor de supraveghere la fața locului, a unor standarde mai robuste și a unor evaluări de supraveghere mai aprofundate și mai prospective.

În fine, propunerea caută să reducă în măsura posibilului utilizarea de către instituțiile de credit a ratingurilor de credit externe

a) prin introducerea cerinței ca deciziile de investiție ale băncilor să se bazeze nu numai pe ratinguri, ci și pe propria opinie de credit internă

b) prin introducerea cerinței ca băncile cu un număr însemnat de expuneri în cadrul unui anumit portofoliu să elaboreze ratinguri interne pentru portofoliul respectiv, în loc să se bazeze pe ratinguri externe pentru calcularea cerințelor lor de capital.

În contextul crizei actuale noile tendinte privind performanța și riscul în activitatea bancară au în vedere următoarele:

Un element de noutate care modifică abordarea supravegherii instituțiilor bancare este conceptu de supraveghere macroprudențiala. Acesta are drept scop identificarea și prevenirea riscurilor sistemice. Măsurile de întărire a supravegherii macroprudențiale, la nivel național și internațional, presupun cooperarea internațională si schimbul de informații între autoritățile competente pentru supravegherea instituțiilor de importanță sistemică, cu activitate transfrontalieră. Concomitent cu introducerea conceptului de supraveghere macroprudențiala, se redefinește și regimul microprudențial( supravegherea instituțiilor financiare și a piețelor).

Reconsiderarea cerințelor de capital pentru bănci, în sensul majorări calitative și cantitative a capitalului deținut conform Base II , cu scopul diminuării efectelor prociclice(capital buffer).

Reducerea riscului de lichiditate prin impunerea unor restricții cantitative pentru activele lichide ale băncilor și sursele de finanțare, în scopul încurajării comportamentului anticiclic ale instituțiilor financiare.

Armonizarea reglementărilor privind raportarea financiară.

Acordarea unui tratament special instituțiilor financiare de importanță sistemică.

Armonizarea legislativă privind supravegherea și asigurarea unui mod similar de implementare a acesteia la nivelul fiecărui stat membru

Reglementarea și supravegherea agențiilor de rating

Cerința de bază a acordului „Base lIII” este întărirea capitalului bancar, a lichidității instituților de credit și a relației de afaceri între instituțiile de credit și clientele bancară care, prin folosirea creditului în limite rezonabile de risc, să dezvolte creația monetară și să contribuie la stabilitate financiară.

Datorită inovațiilor instituțiilor de credit privind oferta de produse și servicii bancare, Comitetul Basel pentru supraveghere bancară se întrunește de regulă din 10 în 10 ani, așa cum se observă din evoluția „Acordului Basel” și impune permanent o nouă disciplină bancară.

Întărirea capitalului bancar și asigurarea stabilității activităților bancare este necesară pentru faptul că instituțiile de credit se află la intersecția activităților economice iar o prăbușire a unui sector economic într-o anumită parte a globului poate cauza probleme economice reale în altă parte.

Implementarea Basel III va impune băncilor să constituie rezerve de capital comun de 4,5% din activele ponderate la risc (față de 2% sub incidența Basel II) și o rată a rezervelor de capital de rang întâi de 6% (de la 4%). În plus, noile reguli presupun constituirea unei rezerve obligatorii de conservare de 2,5%.

Totodată, băncile ar putea fi obligate să constituie rezerve suplimentare de capital de 2,5% în perioade de creștere susținută a creditării, la discreția autorităților naționale

Cerințe de capital propuse de Basel III sunt mai ridicate pentru activitățile de tranzacționare pe piețele financiare:

activele pentru tranzacționare (trading book)

produsele de securitizare

riscul de credit pentru instrumentele tranzacționate pe piețele OTC

Astfel, cerințele de capital pentru trading book sunt estimate a crește de aproximativ patru ori comparativ cu cele cerute de acordul Basel II.

CAPITOLUL V:

STUDIU DE CAZ LA BANCA TRANSILVANIA

,,Analiza constituirii provizioanelor bancare pentru riscul de credit și influența asupra activității bancare ”

Banca TRANSILVANIA este cea mai mare instituție bancară din sistemul bancar românesc cu capital majoritar românesc, având sediul la Cluj Napoca. Instituția a fost înființată în 1993 de un grup de oameni de afaceri locali, având un capital social de 2 miliarde de euro, din care 79% capital românesc si 21% capital străin.

În momentul actual, Banca TRANSILVANIA ocupă locul 3 în topul băncilor din România în funcție de active, deținând o cotă de piață de peste 8 %. Instituția bancară oferă clienților săi produse și servicii bancare variate, activitatea sa fiind orientată atât în spre persoanele fizice cât și pentru persoanele juridice și anume: corporate, IMM, retail și Divizia pentru medici cumulând în total 1,6 milianede clienți.

Pentru oricare instituție bancară principalul obiect de activitate este ,,comerțul cu bani” mai precis atrage resursele financiare diponibile în societate și oferă resurse financiare pentru ce-i aflați în dificultate.

Ținând cont de principiul prudenței, fiecare instituție bancară este obligată să-și constituie provizioane pentru potențialele pierderi ce survin în urma desfățurării unor operațiuni ce implică un animit grad de risc.

Pentru fiecare instituție bancară, activitatea de creditare este cea care implică cel mai mare risc, riscul de nerambursare, riscul de neplată la termen a ratei de credit și a dobânzii. Astfel pentru creanțele pe care le înregistrează față de client, instituția bancară trebuie să-și constituie provizioane pentru riscul de credit.

Provizioanele pentru riscul de credit se constituie prin includerea pe cheltuieli a unei sume la nivelul pierderii potențiale. Aceste provizioane se constituie și se regularizează lunar, indiferent de rezultatul financiar înregistrat al perioadei.

Pentru a determina cuantumul cât mai exact al potențialelor pierderi, instituția bancară este obligată să-și clasifice creditele în funcție de cele trei criterii: serviciul datoriei, performanța financiară și inițierea de proceduri judiciare. Utilizând cele trei criterii de clasificare rezultă cinci mari categorii de credite astfel: A-standard, B-în observație, C-substandard, D-îndoielnic și E-pierdere. Fiecare credit trebuie reevaluat permanent și încadrat în una din categoriile de mai sus. În funcție de aceste cinci categorii de credite, instituția bancară își va constitui/ regulariza/ utiliza provizioanele pentru riscul de credit.

Fiecare instituție bancară trebuie să determine corect atât categoria în care se încadrează fiecare credit acordat cât și nivelul provizioanelor.

Implicațiile pe care le au provizioanele atat din punct de vedere contabil cât și fiscal sunt următoarele:

conduce la diminuarea profitului instituției respective deoarece determină creșterea cheltuielilor

provizioanele pentru riscul de credit sunt cheltuieli deductibile în calculul impozitului pe profit

determină diminuarea dividendelor pentru acționari

deteriorarea imaginii pe piață a instituției respective ca urmare a înregistrării unor rezultate slabe sau chiar pirdere

piederea încrederii clienților sau a potențialilor clienți.

Obiectivele principale ale grupului privind administrarea riscului de credit sunt sa mențină un echilibru rezonabil între randament și expunerea la riscul de credit, având în vedere volatilitatea marjelor pe piață și, de asemenea, efortul de maximizare a profitului.

Principalele reguli stabilite prin strategia internă sunt:

crearea și menținerea in mod constant a unui cadru adecvat pentru administrarea riscului de credit;

imbunătățirea permanentă a activității de acordare / aprobare a creditelor

menținerea unui proces adecvat de administrare, control și monitorizare a creditelor;

metodologii de provizionare și de calcul a ajustărilor prudențiale de valoare aferente riscului de credit.

În continuare vom analiza comparativ situațiile financiare ale Bănci TRANSILNANIA și situația financiară a întregului sistem bancar pe perioada 2005-2011 punând accentul pe nivelul credidelor acordate și nivelul provizioanelor constituite.

Anul 2005 este un an al restructurării sistemului bancar, diversificarea portofoliului de produse oferite de bănci. Datorită politicii prudente impuse de Banca Centrală, ponderea creditului în valută a scăzut de la 60,8 % din volumul total al creditelor neguvernamentale. Creditul acordat populației și-a majorat ponderea în totalul creditului neguvernamental de la 28,4 % în decembrie 2004 la 35,2 % în decembrie 2005, cu o dinamică deosebită a creditului de consum, alături de creșterea cererii populației pentru creditele ipotecare și imobiliare.

Indicatorii de eficiență ai sistemului bancar au rămas la valori rezonabile, chiar dacă în ușoră descreștere față de anul precedent. Astfel, indicatorul de rentabilitate financiară (ROE) a înregistrat un nivel de 12,7 %, indicatorul de rentabilitate economică (ROA) a fost de 1,6 %, în timp ce indicatorul agregat de solvabilitate a fost de 21,1 %, cu mult peste limita minimă reglementată de 12 %.

Principalul indicator de măsurare a riscului de credit, respectiv ponderea expunerii neajustate aferente creditelor și dobânzilor clasificate în categoriile „îndoielnic“ și „pierdere“ în total portofoliu, a continuat să scadă – de la 2,85 % în anul 2004 la 2,6 % în 2005, cel mai redus nivel din ultimul deceniu. Aceste progrese au condus la consolidarea unui sistem bancar competitiv și stabil, cu o capacitate întărită de gestionare a riscurilor.

Principalele reglementări emise din punct de vedere prudențial au fost Normele BNR nr. 10/2005 privind limitarea riscului de credit, la creditele destinate persoanelor fizice − care prevăd plafonarea ponderii serviciului total al datoriei la maximum 40 % din veniturile nete ale acestora.

În anul 2005 Banca Transilvania se află într-o puternică ascensiune pe piața bancară din România, deținând o cotă de piață de 5% și înregistrând un profit net de 99 703 588 Ron. Printre alte realizări ale instituției se enumară: creșterea numărului de clienți, creșterea numărului de credite acordate, creșterea investițiilor etc.

Tot în acest an instituția bancară înregistreză un nivel al indicatorilor de profitabilitate de : ROA 2,03% și ROE 21,52% și își constituie provizioane pentru riscul de credit la nivelul de 34,88 milioane Ron ceea ce semnifică ca situația creanțelor pe care instituția trebuie să le recupereze este una bună.

În anul 2006 s-au înregistrat creșteri semnificative și în evoluția indicatorilor care determină calitatea portofoliului de active. În acest caz, creditele restante și îndoielnice au avut o pondere de 0,2 % din portofoliul de credite acordate clientelei, iar creanțele restante și îndoielnice 0,1 % din totalul activelor bancare.

În contextul creșterii concurenței au fost consemnate îmbunătățirii la capitolul profitabilitate, respectiv profitul net a înregistrat o creștere mai moderata decât activele totale și capitalurile proprii. Astfel, cei doi indicatori de performanță financiară au inregisrat valori mai reduse: rata de rentabilitate economică (ROA) a inregistrat nivelul 1,3 % la sfârșitul anului 2006 în comparație cu 1,6 % în 2005, iar rata de rentabilitate financiară (ROE) a scăzut la 10,3 % în decembrie 2006, față de 12,7 % în 2005, indicele de solvabilitate înregitrând o scadere pana la 18%.

În anul 2006 Banca TRANSILVANIA își menține aceiași tendință crescătoare atât în cea ce privește cota de piața cât și nivelul profitului care a ajunge la 120.212.410 Ron și înregistreză un nivel al indicatorilor de profitabilitate de : ROA 1,49 % și ROE 17,14 %. Nici în acest an instituția bancară nu este nevoită să-și constituie provizioane pentru riscul de cretit la un nivel forte ridicat, doar de 34,56 milioane Roni, marea majoaritate a creditele acordate fiind rambursate conform graficului de rambursare.

În 2007 politica de expansiune a creditului în scopul creșterii cotei de piață, continuată chiar și după declanșarea crizei financiare internaționale, indicatorii care cuantifică riscul de credit au fost în scădere. Astfel, ponderea creditelor și dobânzilor clasificate în categoriile „îndoielnic” și „pierdere” în totalul creditelor și dobânzilor clasificate a crescut la 4, l%, față de 2,8 %în anul precedent.

Majorarea riscului de credit a fost însoțită de accentuarea trendului descendent al ratei solvabilității sistemului bancar – de la 18,1 % la 31 decembrie 2006 la 13,8 % la 31 decembrie 2007, nivel care se situează însă deasupra limitei minime reglementate.

În contextul creșterii concurenței, profitul net a crescut moderat (14,8 l%) decât creșterea activelor totale (45,5 %) și a capitalurilor proprii (24,7%). Astfel, indicatorul de performanță financiară ROA a scăzut la 1,01 % la sfârșitul anului 2007, comparativ cu 1,28 %

iar indicatorul ROE a scăzut de la 9,43 % , spre deosebire de 10,24 %.

În anul 2007 Banca TRANSILVANIA înregistrează rezultate spectaculoase, nivelul profitului ajungând la 339.971.436 Ron și înregistreză un nivel al indicatorilor de profitabilitate de : ROA 2,444% și ROE 28,10%, crește cota de piață a instituției, numărul clienților este tot mai mare la fel și a creditelor acordate. Banca TRANSILANIA își consolidează potitia pe piața bancară prin investițiile pe care le face, prin numărul de agenții nou înființate. La toate aceste rezultate a contribuit și bunul mers al economiei naționale care înregistreaza o creștere de 6.3%. În acest an instituția bancară este obligată să-și constituie provizioane pentru riscul de credit in valoare de 116 milioane Roni.

În situatia actuală de criză financiară internațională sistemul bancar românesc a trecut, pe parcursul anului 2008, de la exces de lichiditate la deficit de lichiditate, respectiv de la o creditare agresivă în primele trei trimestre ale anului la reducerea accentuată a ritmului de creștere a creditului și la promoții de atragere de depozite în trimestrul IV. Creșterea creditului în anul 2008 cu doar 25.8 % față de creșterea înregistrata în anul precedent de 50.5 %. Astfel, ponderea expunerii neajustate a creditelor și dobânzilor încadrate în categoriile „îndoielnic” și „pierdere” în total credite și dobânzi a crescut de la 3,76 % în decembrie 2007 la 5,95 % la sfârșitul anului 2008.

În anul 2008 sistemul financiar a fost afectat de criza financiară internațională care a determinat scaderi drastice ale valorii activelor deținute de către instituțiile bancare, în timp ce costurile de finanțare s-au menținut la nivel ridicat, consecință a lipsei de lichidități pe piață.

La sfârșitul anului 2008, principalii indicatori de profitabilitate se situau la un nivel semnificativ superior celui din decembrie 2007 (ROA de 1,56 % față de 1,01 %; ROE de 17,04 % față de 9,43 %).

Banca Națională a reacționat rapid și s-a adaptat marilor schimbări de pe piața internațională determinând variații semnificative ale ratelor de referință, ceea a avut un impact vizibil asupra rezultatelor financiare ale instituțiilor bancare.

Și totuși, în acest climat economic nefavorabil, Banca TRANSILVANIA și-a mentinut o evoluție echilibrată în 2008, fără variații semficative, obținând rezultate financiare pozitive. Nivelul profitului în acest an ajunge la 396.853.115 Ron și înregistreză un nivel al indicatorilor de profitabilitate de : ROA 2,33% și ROE 23,16%, însă în acest an dificil din punct de vedere economic, instituția bancară a fost nevoită să constituie provizioane pentru riscul de credit la nivelul de 206 milioane Roni.

În anul 2009 economia națională a intrat în recesiune, înregistrând o scadere a produsului intern brut cu 7,1% de la 7,1% in 2008 și o creștere a somajului cu 3.4%. În aceste condiții autoritățile au fost nevoite să ia măsuri pentru stabilizarea declinului econimic. Banca Natională a luat ca măsură de redresare, reducerea treptată a dobânzii de politică monetară și a rezervelor minime obligatorii cerute băncilor.

În acest context economic, indicatorii de profitabilitate au înregistrat valori modeste, dar pozitive: 0,25 % în cazul ROA (1,56 % în anul anterior) si 2,89 % în cazul ROE (17,04 % în 2008.

Totodată, în condițiile de incertitudine generate de criza economică și financiară, a devenit vizibilă o deteriorare a calității portofoliului de credite al băncilor. Astfel, ponderea expunerii neajustate aferente creditelor și dobânzilor restante de peste 90 de zile și/sau pentru care au fost inițiate proceduri judiciare în total credite și dobânzi a crescut de la 5.95 % la sfârsitul anului 2008 la 7,9 % în decembrie 2009. Aceste evoluții nefavorabile au obligat băncile comerciale, pe de o parte, să procedeze la o creștere masivă a provizioanelor destinate acoperirii creditelor neperformante, iar pe de altă parte, să adopte o poziție de maximă prudență în acordarea de noi credite.

În aceste condiții dificile ale economiei naționale Banca TRANSILVANIA a înregistrat un profit de 61.935.038 Ron , mult sub nivelul înregistrat în anul 2008. Nivelul provizioanelor atinge în acest an valoarea de 752 miliane Roni și înregistreză un nivel al indicatorilor de profitabilitate de : ROA 0,33 % și ROE 3,64%.

În anul 2010 sistemul financiar a fost nevoit să facă față unor aspre teste de stres. România a reușit să se mențină în acest an în zona de recesiune, iar mediul economic grav deteriorat și-a pus amprenta pe activitatea sistemului bancar. Măsurile de austeritate pe care le-a adoptat guvernul la jumatatea acestui an , mai precis, creșterea TVA cu 5%, reduceri salariale de pana la 25%, precum și confuzia legată de adoptarea Ordonanței 50/2010 a influentat negativ activitatea de creditare.

În anul 2010, creditul intern și-a diminuat ritmul de creștere în comparație cu anul anterior ajungând la 1.6%. Evoluția s-a datorat activității de creditare a sectorului privat.

Pe fondul menținerii efectelor crizei economice și financiare în România, ponderea detinută de expunerea pentru creditele și dobanzile aferente categoriilor „îndoielnic” si „pierdere” în totalul creditelor și dobânzilor s-a mărit de la 13,5 % în decembrie 2009 la 18,4 % în decembrie 2010. În același interval de timp, rata creditelor neperformante s-a majorat de la 7,9 % la 11,9 %.

În contextul deteriorării calității portofoliului de credite, instituțiile bnacare au fost nevoite, pe de o parte, sa procedeze la o majorare semnificativă a provizioanelor (cu impact nefavorabil în planul profitabilității), iar pe de altă parte, sa adopte o atitudine de maximă prudenta în acordarea de noi credite.

Acestă perioadă a fost cea mai dificilă pentru băncile din România dupa 1999, potrivit rezultatelor anuale, fiind marcată de falimente judiciare, fuziuni sau reorganizări ale firmelor, asanarea pieței bancare autohtone, precum și întărirea sistemului de supraveghere bancară.

Deși politicile proprii ale Băncii TRANSILVANIA au fost unele prudențiale, anti-criză, societatea a înregistrat un profit de 97.493.089 Ron și un nivel al indicatorilor de profitabilitate de : ROA 0,49 % și ROE 5,33 % . Societatea a fost nevoită nici să constituie provizioane pentru riscul de credit in valoare de 1356 miliane Roni.

În anul 2011 rezultatele sistemului bancar românesc au prezentat oscilații majore pe fondul menținerii aceluiași climat economic nefavorabil. Dupa rezultatele pozitive înregistarte în primul semestru a anului 2011, a urmat în trimestrul al treilea pierderi ca urmare a acumulării de noi credite neperformante, dar și al unui nivel ridicat al provizionelor. Până la sfârșitul anului sistemul bancar nu reușește sa înregistreze rezultate pozive.

Deși cu o intensitate mai mică decât în anul 2010, procesul de deteriorare a portofoliului de credite din bilanțurile băncilor a continuat în anul 2011, ponderea creditelor neperformante atingând nivelul 14,3 % la 31 decembrie 2011, spre deosebire de 11,9 % la 31 decembrie 2010.

În perioada analizată s-a înregistrat o creștere a riscului de credit pentru toate tipurile de debitori. Categoria cea mai afectată de acest fenomen a fost cea a întreprinderilor mici și mijlocii, rata creditelor neperformante înregistrând atât dinamica cea mai accentuată, cât și nivelul cel mai înalt (20,9 % la 31 martie 2012). Riscul de credit s-a majorat și pe segmentul populației, însă într-un ritm mai lent (de la 7,9 % la 31 decembrie 2010 până la 9,0 %la 31 martie 2012);

În acest context dificil, Banca TRANSILVANIA s-a menținut pe piață, înregistrând rezultate pozitive. Nivelul profitului obținut de acestă instituție înregistrează o creștere față de anul precedent, aspect economic favorabil, atingând nivelul de 131.870.976 Ron și un nivel al indicatorilor de profitabilitate de : ROA 0,58 % și ROE 6,38%. În acest an în structura pasivă a bilațului apar și provizioanele constituite la un nivel de 1806 milioane Ron.

În continuare voi prezenta sintetizat informațiile de mai sus, realizând o comparație între principalii indicatori de profitabilitate economică și finaciară

Indicator de profitabilitate economică ROA 100

Sursă informații: www.bnr.ro și www.bancatransilvania.ro

Indicator de profitabilitate financiară ROE 100

Milioane ron

Sursă informații: www.bnr.ro și www.bancatransilvania.ro

În graficul următor este prezentat comparativ indicatorul se solvabilitate atât pentru Banca TRANSILVANIA cât și pentru ansamblul sistemului bancar.

Milioane ron

Sursă informații: www.bnr.ro și www.bancatransilvania.ro

Corlația dintre profit și provizioane este prezentată în următorul tabel pentru Banca TRANSILVANIA:

Sursă informații: www.bancatransilvania.ro

În perioada 2005-2011 situația creditor la Banca TRANSILVANIA se prezintă astfel:

Sursă informații: www.bancatransilvania.ro

Situația creditelor neperformante a Bănci TRANSILVANIA în raport cu creditele neperformante ale întregului sistem bcancar arata astfel:

Milioane ron

Sursă informații: www.bnr.ro și www.bancatransilvania.ro

Băncile găsesc metode prin care să evite să constituie provizioane la nivelul necesar pentru credite neperformante. Exemplu Bancii Transilvania care își constituie provizioane pentru riscul de credit deși acestea afectează profitabilitatea instituției însă doar la un nivel de acoperire sub 100%.

Prin politicile pe care le-a adoptat Banca TRANSILVANIA a reusit să facă față climatului ecomonic dificil, mentinadu-și indicatorul de solvabilitate peste limita minimă de 12% și înregistrând rezultate pozitive.

Modalitatea prin care se evită constituirea provizioanelor pentru riscul de credit este constituirea unui nou grafic de rambursare la dosarul de credit. Acest lucru permite băncilor sa amâne la infinit recunoașterea unui credit neperformant în structura bilanțului contabil. Elementele care se schimbă în mod constant sunt data și valoarea ratelor astfel încât să nu se înregistreze nici un eveniment de plată.

În acest mod băncile nu mai încasează tot creditul ci doar o parte însă așa evită să constituie provizioane și să facă pierderi. Suma ramasă neplatită se redistribuie în restul ratelor. Pentru o astfel de operațiune nu se necesită încheierea nici unui act adițional la contractul de credit.

Bibliografie

Daniela Zăpodeanu, Operațiunile institițiilor de credit, Editura Universitații din Oradea, Oradea, 2012

Ioan I. Trenca, Tehnică bancară, Editura Casa cărții de știință, Cluj-Napoca, 2011

Marinela Daniela Manca și Rada Postolache, Creditul bancar de la teorie la practică, Editura C.H. Beck,Bucerești, 2009

Cezar Basno, Nicolae Dardac, Produse, costuri și performanțe bancare, Edit. Economică, București, 2000

Teodaor Roșca, Monedă și credit, Edit. ALTIP, Alba Iulia, 2001

Regulamentul nr. 5/2012 privind clasificarea creditelor și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit aplicabil entităților supravegheate de Banca Națională a României, altele decât instituțiile de credit

Maricica Stoica, Management bancar, Edit. Economică, București, 1999

Hennie van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic, Analiza și managementul riscului bancar și evaluarea guvernanței cooperatiste și a riscului financiar, Casa de Editură Irecson, București, 2003

Ioan I. Trencă, Annamaria Benyovszki, Riscul portofoliului de credite bancare, Solutii de management, Edit. Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2011

Nițu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert, București, 2000

Vasile Dedu, Gabriel Bistriceanu, Gestiune bancara-Culegere de aplicații, Edit. Eonomică, 2010, București

Ioan I. Trencă, Mihail-Dragoș Bolocan, Performanță și risc în bănci, Edit. Casa cărții de știință, Cluj-Napoca, 2011

Laurențiu-Mihai Treapăt, Managementul și asigurarea riscurilor bancare în România, Edit. Economică, București, 2011

Dedu Vasile, Gestiune și Audit Bancar, Ediția a treia, Editura pentru Științe Naționale, București, 2001

Vasile Cocriș, Dan Chirleșan, Management bancar si analiza de risc in activitatea de creditare, Editura Univ. ,,Alezandru Ioan Cuza” Iași, 2009 pg

Regulamentul BNR privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum si determinarea și utilizarea ajustărilor prudențiale de valoare, Capitolul IV

Regulamentul BNR nr.18/17.09.2009 privind cadrul de administrare a activatății instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capiatalului la riscuri si condițiile de externalizare a activităților acestora

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului

www.bnr.ro

www.europa.eu

www.bancatransilvania.ro