Clasificarea Contractelor Civile

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Instituția juridică a contractelor civile

Particularitățile și clasificarea contractelor civile

Prevederile Noului cod civil privind încheierea contractelor civile

Prevederile Noului cod civil privind oferta și acceptarea acesteia

Teoria juridică a antecontractului

Cerințele Noului cod civil cu privire la timpul și locul încheierii contractului

Capitolul 2. Prevederile Noului cod civil privind valabilitatea contractelor civile

Condițiile de valabilitate a contractelor civile

Viiciile de consimțământ

Obiectul și cauza contractului civil

Capitolul 3. Condițiile de fond și formă privind valabilitatea contractelor civile

3.1. Prevederile Noului cod civil privind condițiile de fond și formă a contractelor

3.2. Cerințe legale privind încheierea valabilă a contractelor civile

Capitolul 4. Prevederile Noului cod civil cu privire la interpretarea și principiile contractelor civile

4.1. Interpretarea contractelor civile

4.2. Principiile contractelor civile

Concluzii

Anexă

Spețe

Bibliografie

Introducere

Încheierea valabilă a contractului presupune îndeplinirea condițiilor de fond si formă cerute de validitatea oricărui act juridic in general și a căror nerespectare este sancționată cu nulitate absolută sau relativă, după caz. Deoarece contractul nu este doar ai o manifestare de voință a unui singur subiect de a produce efecte juridice , ci un acord de voințe îndreptat in acest scop, formarea contractului presupune un mecanism de realizare a acestui acord , prin întalnirea ofertei de a contracta cu acceptarea acesteia de catre destinatar. Pentru categoria contractelor negociabile formarea lor poate presupune discuții, negociere,tratative prealabile,în care, părțile nu au încă drepturi si obligații reciproce,dar li se cere sa dea dovadă de loialitate si de bună – credință, în caz contrar partea păgubită fiind îndreptățită la despagubiri. Oferta de a contracta reprezinta propunerea de incheia un contract propunere care poate fi expresa (formulata verbal sau in scris) dar si tacita ea nefiind supusa in principiu vreunei cerinte speciale de formă . Ea poate fi adresata unei persoane determinate dar si publicului in general , deci unor persoane nedeterminate. În privinta ofertelor adresate publicului există anumite reguli speciale destinate protecției consumatorilor.Termenul de contract este o notiune generica cu o sfera larga de cuprindere ,ea însumand o mare varietate de contracte speciale. Totusi numarul contractelor nu este limitat ele putând fi încheiate de părți fără nicio altă îngrădire decât aceea de a nu încălca ordinea publică și bunele moravuri .Alaturi de contractele pe care legea le reglementeaza expres dreptul civil actual cunoaste si categoria contractelor nenumite care nu au o reglementare legala dar sunt valabile si produc efecte obligatorii potrivit articolului 1168 din Noul cod civil. Noul cod civil, promovat de Legea 287/2009, la art.1166, definește instituția contractului civil , ca fiind „acordul de vointa dintre doua sau mai multe persoane fizice sau juridice pentru a constitui sau stinge intre ele raporturi juridice” . Contractul este deci un act juridic , o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice , un acord de vointa intre doua sau mai multe parti , cu intentia de a stabili intre ele un raport juridic. Fiind una din cele doua institutii fundamentale ale dreptului civil , alaturi de proprietate , contractul a suferit schimbarile determinate de evolutia istorica a societatii , de la conceptia deplinei autonomii , a libertații absolute de vointa a parților, specifică perioadei liberalismului economic, până la perioada in care s-a ajuns sa se vorbeasca despre o criza a contractului,determinată de practica contractelor-tip , de adeziune si de interventia tot mai accentuata a statului in domeniul contractual prin norme imperative . Libertatea contractuală , posibilitatea subiectelor de drept de a incheia între ele contracte , de a le stabili conținutul, de a le modifica sau desființa își are temeiul legal in dispozițiile Noului cod civil. Oferta la fel ca si acceptarea ei sunt revocabile până la momentul încheierii contractului. Dacă oferta nu a ajuns la beneficiar , ofertantul o poate revoca unilateral cu condiția ca revocarea să ajungă la beneficiar cel putin odată cu oferta și aceasta indiferent d daca în ofertă era prevazut sau nu un termen pentru acceptarea ei. Daca însa oferta a ajuns deja la destinatarul ei , ofertantul este obligat să o mentină pe toată durata termenului stabilit , daca exista un asemenea termen , iar daca nu pe durata unui termen rezonabil pentru a-i permite destinatarului sa reflecteze la acceptarea acesteia..După expirarea acestui termen , oferta va deveni caducă si acceptarea ei ulterioară de către destinatar nu mai poate duce la formarea contractului. Însă retragerea ofertei, făcută anterior împlinirii termenului, atrage raspunderea ofertantului, care va fi obligat la despagubiri, dacă prin această retragere intempestivă s-au produs pagube destinatarului.Nici în acest caz însa, contractul nu se mai poate forma in mod valabil, deoarece nu a existat in nici un moment un acord de vointe.

Cel de al doilea element al consimțământului de a contracta , înțeles ca acord de voință este acceptarea care de asemenea nu presupune vre-o formă specială de exprimare, aceasta putând fi expresă (verbală sau scrisă) ori tacită rezulâand din anumite comportamente sau atitudini ca de pilda din executarea pur si simplu a obligației de către acceptant. Situațiile de acceptare tacită sunt chiar mai frecvente decât cele de ofertă tacită. Prin ea însăși , tăcerea nu are in principiu semnificația de acceptare a ofertei, dar o poate dobândi daca i-a fost atribuită prin lege sau prin uzanțele dintre părți , în special în domeniul comercial.

Pentru ca acceptarea ofertei să conducă la formarea și la încheierea contractului ea trebuie sa fie in concordanță cu oferta și să fie neândoielnică .Orice dezacord , chiar asupra unor clauze accesorii este de natura sa impiedice formarea contractului. Acceptarea condiționată sau parțială a ofertei reprezintă de fapt o contra ofertă supusă acceptării de către primul ofertant. De asemenea acceptarea trebuie sa intervina înauntrul termenului stabilit sau a unui termen rezonabil , în caz contrar oferta devenind caduca. Daca oferta a fost adresată unei anumite persoane determinate, numai acceptarea ei de către această persoană semnifică încheierea contractului.

Când contractul se încheie între persoanele prezente , determinarea momentului și locului încheierii acestuia nu ridică probleme deosebite iar când se încheie telefonic locul încheierii lui este considerat acela unde se gaseste ofertantul. Stabilirea exactă a momentului încheierii contractului prezintă interes pentru determinarea legii care îi este aplicabilă , în caz de conflict , între legi succesive . .De asemenea , momentul încheierii contractului este important și în privinta producerii efectelor acestuia , în privinta suportării riscului pieirii lucrului, pentru calculul termenului de prescriptie extinctiva și pentru stabilirea locului in care s-a încheiat contractul.

In dreptul romanesc locul încheierii contractului este considerat acela unde se gasește ofertantul si unde i-a fost adresată corespondența. Locul încheierii contractului determină instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze litigiile dintre părti în legatură cu acesta , iar din punct de vedere al dreptului international privat , pentru situatiile in care exista un element de extraneitate ,acesta este un criteriu pentru determinarea legii aplicabile , în lipsa unei alegeri a părților.

Capitolul 1.

Instituția juridică a contractelor civile

1.1. Particularitățile și clasificarea contractelor civile

Noul cod civil, la art.1166 definește contractul civil, drept acel acord de voințe între două sau mai multe persoane în scopul de a constitui,a transmite sau a stinge un raport juridic.Sfera de cuprindere după cum se poate observa din analiza celor două categorii juridice reprezentate prin actul juridic și contractul civil, este reprezentată prin următoarele aspecte:

a). actul juridic civil este manifestarea de voință intervenită în scopul de a produce efecte juridice, în timp ce contractul este un acord (acordul de voințe) intervenit pentru a produce efecte juridice;

b). manifestarea de voință în cazul actului juridic civil este necircumsanțiată sub aspectul numărului subiectelor de drept civil, ceea ce înseamnă că, în acest caz, voința poate fi unilaterală (manifestată de o singură persoană) sau putem fi în prezența unui acord de voințe (voința manifestată de două sau mai multe persoane care, împreună, prin cumulul acestora constituie actul juridic civil respectiv);

c). în cazul contractelor se vorbește numai de acordul de voință intervenit între două sau mai multe persoane în scopul constituirii,modificării ori stingerii raporturilor juridice civile ;

d). În raport de aceste elemente, rezultă că actul juridic civil are o sferă de cuprindere mai mare decât contractul, că deci între actul juridic civil și contract există un raport ca de la gen (întreg) la specie (parte), întregul adică genul fiind actul juridic civil, iar specia , partea fiind contractul.

Principala formă de manifestare a actului juridic civil este contractul. Că este așa, rezultă din următoarele precizări:

ca sferă de cuprindere, contractul acoperă în mare măsură sfera de cuprindere a actului juridic civil;

actele juridice bilaterale (contractele) au o frecvență în viața juridică cotidiană incomparabil mai mare decât actele juridice civile unilaterale; oamenii realizând sa nu imaginea a ceea ce fac, încheie zilnic un număr impresionant de contracte. Este suficient faptul că, de pildă, zilnic oamenii cumpără cele necesare hranei și avem, prin extrapolare la toate nevoile lui, imaginea aproximativă a impresionantului număr de contracte pe care le încheie;

între actele juridice civile, contractul constituie categoria juridică de drept civil fără de care operațiile juridice între subiectele de drept civil nu pot fi concepute;

contractului îi sunt consacrate numeroase texte legale, de unde câmpul de reguli juridice mult mai vast în raport cu celelalte acte juridice civile.

Se poate observa că reglementările juridice în materia contractului, prin extrapolare, se aplică în unele privințe actului juridic civil. Chiar din modul de definire a actului juridic civil de către literatura de specialitate – definirea, pe de-o parte, a diferitelor specii ale sale, iar pe de altă parte, definirea generală a acestui act-rezultă că, în conturarea conceptului de act juridic civil, se pornește de la reglementările juridice consacrate celei mai importante specii ale sale-convenția (contractul) – și de alte specii precum oferta, testamentul etc.

Sub aspectul reglementării categoriilor juridice-act juridic civil și contract-prezintă interes cu titlu de exemplu următoarele precizări:

– în cazul unor clasificări în materia actelor juridice civile se pornește de la reglementările consacrate în materia contractelor, fie în materia altor categorii juridice de drept civil, Codul civil neconținând o reglementare generală în această privință;

– în privința condițiilor actului juridic civil, nu există reglementări juridice anume destinate a le reglementa; în această situație, doctrina și practica judecătorească au decis că dispozițiile art.1179 C.civ. , care reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei contractului sunt aplicabile, în același timp, prin extrapolare și actului juridic civil etc.

Contractele se clasifică din mai multe criterii ,fiecare dintre criteriile de clasificare făcute de doctrină au atât un interes teoretic cât și unul practic. Cel mai adesea, clasificarea contractului și cuprinderea lui într-o anumită categorie face ca acel contract să producă anumite consecințe juridice, distincte de cele pe care le produc contractele aparținând altor categorii.

Codul civil reglementează expres unele dintre ele, cum sunt: vânzarea-cumpărarea, locațiunea, societatea, mandatul, depozitul, tranzacția etc. Așa cum vom vedea unele clasificări ale contractelor sunt enumerate în textele Noului cod civil (art.1171 la 1177), alte clasificări sunt rezultatul activității doctrinei juridice.

În funcție de criteriul drepturilor și obligațiilor reciproce produse de contracte

În funcție de criteriul drepturilor și obligațiilor reciproce ale subiecților ,produse de contractele civile,Noul cod civil la art. 1171, le clasifică în :Contracte sinalagmatice și contracte unilaterale.

Contractele sinalagmatice. Contractele sinalagmatice sunt contractele care dau naștere la drepturi și obligații reciproce între părți. Fiecare parte din contract își asumă obligații și, bineînțeles, dobândește și drepturi. Art.1171 C.civ. prevede : „ Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. În caz contrar ,contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți.”.

Specificul contractului sinalagmatic constă în caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor părților. Înseamnă că fiecare parte are concomitent, atât calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor.

Față de cealaltă parte: obligația ce revine uneia dintre părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți, ele nu pot exista una fără cealaltă, fiind interdependente. Ideea de cauză, care explică interdependența obligațiilor în contractele sinalagmatice, trebuie înțeleasă în sens bivalent, ca o manifestare a ideii de scop în momentul încheierii contractului, cât și pe durata existenței și executării contractului.

Exemplul cel mai relevant al contratelor sinalagmatice este contractul de vânzare-cumpărare. Vânzătorul își asumă obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut și de a-l preda, iar cumpărătorul se obligă să plătească prețul. Acest exemplu demonstrează că în contractele sinalagmatice:

a.)- părțile își asumă obligații, dar dobândesc și drepturi;

b.)- obligațiile părților sunt reciproce, adică tuturor părților dintr-un astfel de

contract le revin obligații;

c.)- obligațiile părților sunt în strânsă legătură, adică unei anumite obligații a unei

părți îi corespunde o anume obligație a unei alte părți; de exemplu, obligației

vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut îi

corespunde obligația cumpărătorului de a plăti prețul, sau, obligației vânzătorului

de a preda bunul vândut îi corespunde obligația cumpărătorului de a primi bunul

vândut;

d.)- drepturilor dobândite de o parte le corespund obligațiile celeilalte părți, cu

alte cuvinte, unui drept îi corespunde o obligație corelativă.

Se poate concluziona că raporturile juridice ce se nasc dintr-un contract sinalagmatic sunt raporturi complexe. Contractelor sinalagmatice li se mai spune contracte bilaterale tocmai pentru a sublinia faptul că ele conțin obligații pentru toate părțile.

Contractele unilaterale. Contractele unilaterale sunt contractele care nasc obligații numai pentru una din părți, cealaltă parte fiind titulara unor drepturi corelative. Practica juridică a demonstrat că este unilateral contractul în care una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige. O parte este numai debitor și o parte este numai creditor. Astfel într-un contract de donație donatorul este doar debitor iar donatarul este doar creditor.

Printre cele mai importante contracte unilaterale se pot enumera: contractul de împrumut, contractul de mandat, contractul de depozit, contractul de donație fără sarcini etc.

Importanța acestei clasificări: Clasificarea contractelor în contracte sinalagmatice și contracte unilaterale, rezultă în primul rând, din faptul că reciprocitatea obligațiilor în contractele sinalagmatice face ca aceste contracte să aibă anumite reguli specifice, proprii care nu funcționează la contractele unilaterale:

o parte nu poate pretinde celeilalte părți să-ți execute obligația, dacă ea nu și-a executat-o pe a sa; aceasta din urmă îi poate opune excepția neîndeplinirii contractului;

partea care a executat obligația sau care dovedește că este gata să și-o execute, poate cere rezoluțiunea contractului, dacă cealaltă parte refuză să execute obligația la care este ținută prin contract;

dacă obligația nu poate fi executată datorită forței majore, cealaltă parte este liberată de obligația sa, pentru că riscul contractual îl suportă debitorul obligației imposibile de executat.

Această clasificare prezintă importanță și dintr-un alt punct de vedere: înscrisul, ce constată contractul sinalagmatic cerut a fi făcut în formă scrisă, se va întocmi în atâtea exemplare câte părți cu interese contrare sunt. Este ceea ce se cheamă ”formula multiplului exemplar”, care face ca înscrisul să aibă forța probantă a unui înscris sub semnătură privată. Această cerință nu este pretinsă și la contractele unilaterale, în schimb, dacă obiectul acestora privește sume de bani sau bunuri fungibile, se pretinde formula ”bun și aprobat”.

Noul Cod Civil referindu-se la contractele unilaterale,la art.1.171 C.civ. prevede „ Contractul este unilateral atunci când obligațiile născute din acesta nu sunt reciproce și interdependente ,ele revenind doar uneia dintre părți .”

2.) În funcție de scopul urmărit de părțile contractante

Noul cod civil,invocând criteriul scopului material iminent urmărit de subiecți,clasifică contractele civile în două mari categorii și anume :contracte cu titlul oneros și contracte cu titlu gratuit.

Astfel,Noul Cod civil,referindu-se la contractele cu titlu oneros și cu titlu gratuit ,la art.1.172 C.civ. prevede „ Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj ,în schimbul obligațiilor asumate este oneros.

Contractul prin care una din părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu,fără a obține în schimb un avantaj este cu titlu gratuit.”

Contractele cu titlu oneros. Aceste contracte sunt acelea în care fiecare dintre părți urmărește un folos, o contraprestație, adică realizarea unui interes patrimonial propriu.

Sediul materiei pentru acestea îl constituie art.1172 din Noul Cod civil care prevede:”Contractul oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj”. Intră în categoria contractelor cu titlu oneros : contractul de vânzare cumpărare, contractul de schimb, contractul de locație, contractul de schimb, contractul de rentă viageră etc.

Contractele cu titlu oneros sunt de două feluri: comutative și aleatorii.

Contractul cu titlu oneros este comutativ. Aceste contracte sunt reglementate juridic de art.1173 din Noul cod civil ,care prevede în mod expres :

„ Este comutativ contractul ,în care ,la momentul încheierii sale ,existența drepturilor și obligațiilor părților este certă ,iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă”. El se caracterizează prin faptul că prestațiile reciproce la care se obligă părțile contractante sunt echivalente, iar întinderea prestațiilor datorate de către părți este certă și valoarea lor este cunoscută din chiar momentul încheierii contractului. Este lesne de observat că majoritatea contractelor cu titlu oneros au caracter comutativ.

Contractul aleatoriu. Conform prevederilor art.1173,alin.2 din Noul cod civil

care prevede că „ Este aleatoriu ,contractul care ,prin natura lui sau prin voința părților oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi ,ce depind de un eveniment viitor și nesigur „.

Deci,contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una din părți, de un eveniment incert. Astfel avantajele pe care le vor obține nu sunt cunoscute deoarece părțile s-au obligat, una față de cealaltă, în funcție de un eveniment viitor și nesigur în ce privește realizarea sa sau cel puțin momentul realizării sale. Evenimentul constituie pentru fiecare din părți, în același timp și o șansă de câștig și un risc de pierdere. Exemplu de astfel de contract este contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, contractul de întreținere pe viață etc.

Importanța acestei clasificări. Ambele categorii fac parte din categoria contractelor cu titlu oneros. Importanța clasificării constă într-un interes juridic: contractul aleatoriu nu poate fi anulat pentru leziune și nu se poate cere rezoluțiunea pentru neexecutare. Va fi, însă, lovit de nulitate dacă lipsește elementul aleatoriu sau dacă acest element este cauza juridică a unor jocuri de noroc nepermise de lege.

În funcție de criteriul transmiterii unui drept patrimonial de către unul din subiecții contractului cu titlu gratuit ,către celălalt subiect.

În funcție de transmiterea unui drept patrimonial de către unul din subiecți, cu titlu gratuit altui subiect ,Noul cod civil prevede că avem de-a face cu instituția :Contractelor de binefacere sau a contractelor cu titlu gratuit.

Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din parți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte părți ale unui raport juridic .

Așadar, una din părți se obligă să procure celeilalte un folos patrimonial fără a primi ceva în schimb. Fac parte din această categorie: donația, depozitul, mandatul, comodatul. fidejusiunea etc.

Aceste contracte se divid în: liberalități și contracte de servicii gratuite sau contracte dezinteresate.

a) Liberalitățile sunt acele contracte cu titlu gratuit prin care una din parți transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul celeilalte părții fără a primi un echivalent. Una din părți se sărăcește iar cealaltă se îmbogățește. Obiectul unui astfel de contract este prestația de a da. Prin liberalități înțelegem, în principal, contractele de donație. Menționăm că intră în categoria largă a liberalităților unele acte juridice unilaterale, cum sunt legatele.

b) Contractele de servicii gratuite sau contractele dezinteresate sunt acele contracte prin care o parte se obligă să facă un serviciu fără a se sărăci pe sine și nici în scopul îmbogățirii celeilalte părți : comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit.

La baza distincției dintre contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit stau două criterii; unul obiectiv și altul subiectiv.

Criteriul obiectiv constă în existența de avantaje reciproce pentru ambele părți în contractele oneroase și lipsa oricărui avantaj pentru una din părți în contractele gratuite.

Criteriul subiectiv consta în cauza sau scopul încheierii contractului. În contractele cu titlu oneros, parțile își dau consimțământul la încheierea lor cu intenția fiecăreia de a obține un echivalent în schimbul prestației la care se obligă. Dimpotrivă, în contractul cu titlu gratuit, partea care se obligă o face cu scopul sau intenția de a procura un folos altcuiva, fără a pretinde, sub aspect juridic, nimic în schimb. Deci, elementul subiectiv constă în intenția de liberalitate.

Distincția dintre contractele-liberalități și contractele dezinteresate constă în următoarele: contractele liberalități (donațiile) sunt întotdeauna contracte solemne iar contractele dezinteresate sunt consensuale; regulile prevăzute în materie succesorală privitoare la raport și la reducțiune se aplica numai liberalităților (raportul donațiilor și reducțiunea liberalităților excesive) .

Clasificarea contractelor în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit prezintă interes practic din următoarele puncte de vedere:

în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate, de exercițiu, legea civilă interzice reprezentanților lor legali să facă donații în numele celor pe care îi reprezintă; de asemenea, interzice minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă să facă donații, chiar dacă au încuviințarea ocrotitorilor legali și a autorității tutelare;

în scopul protejării procesului de formare a consimțământului donatorului și pentru a-i atrage atenția asupra gravității hotărârii sale, legea prevede ca donația trebuie încheiată în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute;

contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae; de aceea, eroarea asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractului. Considerația identității și însușirilor persoanei sunt indiferente, de regulă, în ce privește contractele cu titlu oneros;

moștenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul donațiilor la masa succesorală pentru stabilirea rezervei succesorale, putând cere reducțiunea lor în cazul în care depășesc cotitatea disponibilă. Contractele cu titlu oneros nu sunt supuse acestor operații;

revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acțiunea pauliană, introdusă de creditori, se exercită în condiții mult mai ușoare decât atunci când ea se îndreaptă contra actelor cu titlu oneros încheiate de debitor cu terțe persoane;

în cazul contractelor cu titlu oneros, obligațiile părților și răspunderea lor contractuală sunt reglementate cu mai multă severitate decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.

4.) Contracte cu executare imediată și contracte cu executare succesivă

Acest tip de contracte sunt cele clasificate în funcție de executarea lor.

Contractele cu executare imediată (instantanee) sunt acelea a căror executare se face imediat după încheierea lor, de regulă obiectul obligației constând într-o prestație.

Contractele cu executare succesivă sunt acelea a căror executare se desfășoară în timp, sub forma unor prestații continue, cum ar fi cazul contractului de închiriere de locuințe, sau sub forma unor prestații succesive cum ar fi cazul contractelor de furnizare. Importanța acestei clasificări rezidă în următoarele:

– pentru neexecutarea din culpă a contractelor cu executare imediată operează rezoluțiunea și deci, se desființează cu efect retroactiv (ex tunc), pe când pentru neexecutarea din culpă a contractelor cu executare succesivă operează rezilierea și sunt desființate numai pentru viitor ( ex nunc);

-unele contracte cu executare succesivă pot fi reziliate prin voința oricărei părți, de pildă contractul de locațiune fără termen, sau numai prin voința unei părți, cum este contractul de închiriere de locuințe sau contractul de depozit.;

-de regulă, problema suspendării obligațiilor se pune numai la contractele cu executare succesivă;

– această clasificare mai prezintă importanță și în materia suportării riscurilor contractuale, potrivit regulilor ce guvernează această materie.

5.) Contracte numite și contracte nenumite.

Contractele numite sunt contractele care au o reglementare specială, care corespund unor operații economice. Ex.: contractul de vânzare, contractul de locațiune, contractul de schimb etc.

Contractele nenumite sunt contractele care nu au nume propriu și nu sunt supuse unei reglementări speciale, întrucât nu aparțin unei anumite categorii. Prin mijlocirea acestor contracte se realizează operații juridice cele mai variate, pe care părțile doresc să le săvârșească.

Fiind contracte neformale, contractele nenumite au ca obiect o prestație și o contraprestație.Această categorie de contracte a fost cunoscută și în drptul roman, sub denumirea de nova negotio (acte juridice noi), cuprinzând:

– do ut des= dau ca să-mi dai;

– do ut facis=dau ca să-mi faci;

– facio ut des=fac ca să-mi dai;

– facio ut facias=fac ca să-mi faci.

Importanța acestei clasificări rezidă în aceea că, pentru contractele numite, părțile nu trebuie să prevadă toate implicațiile raporturilor în care intră, deoarece, acestea sunt reglementate de lege, decât dacă fac abateri de la reglementările – bineînțeles supletive – ale legii, pe când, în cazul contractelor nenumite, părțile trebuie să prevadă clauze care se referă la toate implicațiile unor asemenea raporturi.

6.) Contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale

Această clasificare are la bază criteriul modului lor de formare valabilă.

A.) Contractele consensuale. Sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voințe al părților (solo consensu). fără nici o formalitate. În dreptul nostru, consensualismul este un principiu care cunoaște și unele excepții expres prevăzute de lege pentru anumite contracte Existența acestor excepții este determinată de necesitatea ocrotirii intereselor părților și terților iar, alteori, pentru apărarea unui interes public. Astfel, în ce privește părțile, obligația de a respecta anumite condiții de formă este dispusă de lege pentru a le atrage atenția asupra importanței hotărârii lor de a contracta și le oferă un răgaz de gândire; pe de altă parte, respectarea unei anumite forme, care constă, de regulă, în redactarea unui înscris, înseamnă precizie și claritate în stabilirea efectelor contractului și a răspunderii părților, oferind terților, care intenționează să contracteze cu una din ele, posibilitatea de a cunoaște cu certitudine raportul juridic existent. Alteori, forma scrisă a contractului este de natură a servi interesul public constând în necesitatea cunoașterii, de către anumite autorități ale statului, a tuturor schimbărilor care intervin în situația juridică a unor bunuri de mare importanță pentru societate, cum sunt imobilele.

Noul Cod civil la art. 1.174 C.civ. referindu-se la contractul consensual prevede:

„ Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al părților”.

B.) Contractele solemne. Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror încheiere valabilă este necesar ca acordul de voință al părților să îmbrace o anumită formă sau să fie insoțit de anumite solemnități prevazute de lege. Simplul acord de voință este insuficient pentru a avea valoarea unui contract. Nerespectarea formei sau formalităților prevăzute de lege se sancționează cu nulitatea absolută a contractului. Sunt contracte solemne: donația (art.985 Noul cod civ.), contractul de ipotecă (art. 2343 Noul cod civ.) subrogația convențională consimțită de debitor (art. 1583 Noul cod civ.), vânzarea-cumpărarea terenurilor (art.46 din Legea nr.l8/1991). Toate aceste contracte trebuie încheiate în forma înscrisului autentic. Face excepție donația de bunuri mobile, când solemnitatea care trebuie respectată constă în remiterea materială a bunului sau bunurilor de la donator la donatar.

Noul Cod civil,la art. 1.174,referindu-se la contractul solemn, prevede următoarele aspecte :

„ Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege .”

C.) Contractele reale. Sunt acele contracte pentru a căror formare, pe lângă acordul de voințe al părților, este necesară și remiterea materială a lucrului care este obiectul prestației uneia din părți. Doctrina juridica include în această categorie: împrumutul de consumație, comodatul, depozitul, contractul de gaj și contractul de transport. Toate aceste contracte se consideră încheiate numai din momentul predării sau remiterii bunului la care se referă.

Având în vedere cele arătate mai sus, în literatura de specialitate s-a spus că în realitate nu ne-am afla în prezența unei categorii distincte de contracte civile. Ele pot fi incluse ca o subcategorie în categoria mai largă a contractelor solemne. Aceasta deoarece remiterea sau tradițiunea lucrului, obiect al contractului, de la o parte la cealaltă, ar constitui o solemnitate necesară pentru perfectarea contractului. Prin urmare, contractele solemne se pot grupa în două categorii distincte : contracte autentice și contracte reale. Într-un caz, solemnitatea constă în forma înscrisului autentic, iar în celălalt caz, în remiterea materială a bunului, obiect al prestației contractuale.

Noul cod civil,la art.1.174 C.civ. referindu-se la contractele reale,prevede

„ Contractul este real,atunci când ,pentru validitatea lui este necesară predarea unui bun debitorului .”

7.) Contracte principale și contracte accesorii

Contractele principale. Aceste contracte au o existență de sine stătătoare; ele nu depind de alte contracte ( de ex.: contractul de vânzare-cumpărare; contractul de împrumut, contractul de antrepriză etc.)

Contractele accesorii sunt contractele care neavând o existență de sine stătătoare, depind de existența altor contracte cum ar fi de ex. clauza penală etc.

Importanța clasificării. Importanța acestei clasificări rezidă în faptul că soarta juridică a contractului accesoriu depinde de soarta contractului principal (accessorium sequitur principale) , ceea ce înseamnă că:

-validitatea contractului accesoriu se apreciază în funcție de validitatea contractului principal;

-rezilierea sau rezoluțiunea contractului principal atrage după sine rezilierea sau rezoluțiunea contractului accesoriu;

– dacă s-a executat contractul principal, tot astfel se consideră și contractul accesoriu etc.

8.) Contracte constitutive,translative și declarative de drepturi

Această clasificare are la bază efectele pe care contractele le vor produce asupra părților dar și asupra terților.

Contracte constitutive – acestea sunt contractele care creează raporturi juridice ce au în conținutul lor drepturi și obligații noi, drepturi și obligații inexistente anterior ca atare. Din această categorie fac parte contractul de ipotecă, contractul de uzufruct etc.

Contracte translative – sunt contractele prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul. Din această categorie fac parte contractul de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanță etc.

Contractele declarative de drepturi – sunt acele contracte care definitivează și consolidează drepturi preexistente ( care au existat anterior momentului încheierii lor), de exemplu tranzacția etc.

9. Contracte de negociere ,de adeziune ori contracte obligatorii (forțate)

Această clasificare a contractelor are ca obiect modul în care părțile își exprimă propria lor voință de a fi parte și de a participa la raportul juridic nou format.

În funcție de acest criteriu,contractele se clasifică în:

-contracte negociate;

-contracte de adeziune;

-contracte obligatorii sau forțate.

Încadrarea unui contract în una sau în alta din aceste categorii se face ținând cont de posibilitatea sau imposibilitatea părților de a stabili conținutul său prin negocieri, adică prin acordul de voințe.

Contractele negociate – sunt acele contracte în care toate condițiile, natura, întinderea și calitatea prestațiilor la care se obligă părțile contractante sunt rezultatul negocierilor libere. Contractul negociat este tipul tradițional de contract. Negocierile pot dura ore, zile luni sau chiar ani. Contractul se formează de multe ori, după discuții și tratative, fiind rezultatul unor serii de propuneri și contrapropuneri.

Contractele de adeziune – sunt acele contracte al căror conținut, ale căror clauze sunt prestabilite, în întregime, de către una din părți. Cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute; ea este liberă să le accepte sau să nu le accepte; dacă le acceptă atunci aderă pur și simplu la contractul prestabilit. Contractele de adeziune constituie categoria de contracte foarte frecvent întâlnite în epoca modernă. Așa sunt: contractul de transport C.F.R., abonamentul la radio și televiziune, abonamentul telefonic, contractul de asigurare, vânzarea-cumpărarea de autoturisme noi, contractul de furnizare a gazului, a apei, a căldurii, a electricității etc. Toate aceste contracte sunt opera uneia dintre părți. Este vorba de partea contractantă care, adesea, are dreptul de monopol (radio-televiziune, gaz, apă, electricitate etc.) sau un monopol de fapt (asigurări, transport maritim și fluvial, vânzarea de autoturisme noi și de alte bunuri de folosință îndelungată), cu privire la operațiile juridice și prestațiile care alcătuiesc obiectul contractelor respective. Așa se explică de ce, uneori, este posibil ca cel mai puternic economic să-și impună punctul de vedere, stabilind propria sa lege, existând riscul de a-l dezavantaja pe cel mai slab. De aceea, în scopul protejării marii majorități a populației, statul intervine și stabilește anumite reguli și limite pe care partea ce predetermină conținutul contractelor de adeziune este obligată să le respecte. Categoria contractelor de adeziune prezintă însă multe avantaje practice prin certitudinea clauzelor astfel stabilite, prin simplificarea procedurii de încheiere, economia de timp și mijloace care se realizează. De asemenea, prin rapiditatea încheierii contractelor, se asigură accelerarea desfășurării operațiilor juridice, într-un cuvânt, a circuitului civil general .

C. Contractele forțate. Prin contracte forțate se înțeleg acele contracte pe care suntem obligați prin lege să le încheiem, de asemenea, în principiu conținutul sau cuprinsul lor este stabilit tot prin lege. Astfel, este cazul contractului de asigurare pentru proprietarii de autoturisme noi sau de asigurare a unor bunuri de mare importanță cum sunt imobilele, pentru anumite riscuri. În acest sens, amintim și consacrarea prin lege a dreptului de preempțiune în cazul vânzării unor bunuri, cum sunt terenurile agricole, vânzarea de locuințe din fondul locativ de stat și a celor construite din fondurile fostelor unități economice de stat reglementată prin Decretul-Lege nr.61/1990 și Legea nr.85/1992, vânzarea de locuințe în temeiul Legii nr.112/1996.

Contractele forțate se deosebesc de contractele de adeziune. Conținutul contractelor de adeziune și condițiile lor de încheiere sunt stabilite prin voința exclusivă a uneia din părți. Dimpotrivă, conținutul contractelor forțate este stabilit direct de către lege.

Alte clasificări ale contractelor. Contractele civile sunt susceptibile și de alte clasificări. Dintre acestea putem aminti: contracte constitutive sau translative de drepturi reale și contracte creatoare de raporturi obligaționale; contracte simple și contracte complexe, ș.a.

1.2. Prevederile Noului cod civil privind încheierea contractelor civile

Prevederile Noului cod civil privind oferta și acceptarea acesteia

Contractul este un act juridic bilateral , pentru că încorporează în el cel puțin voința a două persoane. Prin definiție, el este un acord de voință. Prin urmarea, o singură voință nu este suficientă pentru formarea contractului și nu poate produce efecte juridice de natura celor pe care le poate produce contractul. Cu alte cuvinte, putem spune că prin încheierea contractului înțelegem realizarea acordului de voințe al părților.

În mod cu totul excepțional, voința unilaterală produce totuși anumite efecte, care pot privi, între altele, formarea unui contract., fără însă a fi considerate de natură contractuală.

Voința ce se încorporează în contract poate primi considerare pe mai multe planuri:

pe planul formării contractului;

pe planul sincerității operațiilor juridice, în care se încorporează;

pe planul limitelor în care se poate manifesta.

În toate aceste cazuri, manifestarea de voință (consimțământul) trebuie analizat în conexiune cu scopul contractului și pentru a vedea dacă suntem sau nu în prezența unui contract, trebuie să o integrăm în categoria mai largă a acordurilor de voințe ca, pe această bază, să stabilim dacă produce efecte de natură contractuală.

Acordul de voințe se realizează prin întâlnirea concordantă a două sau mai multe voințe individuale. Această întâlnire are loc prin propunerea unei persoane făcută alteia de a încheia un contract și prin acceptarea pură și simplă fără nici o rezervă, a celei propuneri de către cel căruia i-a fost făcută. Propunerea de a încheia un contract se numește ofertă. Consimțământul exprimat fără rezervă, de către destinatarul ofertei de a încheia contractul respectiv, poartă denumirea de acceptare. Se poate deci spune că acordul de voințe este alcătuit din ofertă și acceptare. Din aceste considerente în abordarea problemei încheierii contractului se analizează oferta și acceptare.

Oferta de a contracta-constă în voința unilaterală ce se notifică destinatarului în vederea încheierii unui contract, altfel spus, oferta este propunerea pe care o persoană o face unei alte persoane sau publicului în general de a încheia un contract în anumite condiții. Oferta poate fi exprimată prin oricare din modalitățile de exteriorizare a voinței juridice: expres, în scris sau verbal, ori tacit.

Oferta fiind o manifestarea de voință, trebuie să îndeplinească toate condițiile generale de valabilitate a consimțământului și câteva condiții speciale cum ar fi:

a) oferta trebuie să fie fermă și neechivocă. Adică să exprime voința neîndoielnică de a încheia contractul prin simpla ei acceptare;

b) oferta trebuie să fie precisă și completă, adică să cuprindă elementele necesare pentru realizarea acordului de voințe. Dintre aceste elemente două sunt indispensabile , și anume: natura contractului și obiectul contractului. Înseamnă că în ofertă este obligatoriu să se facă referiri cu privire la clauzele și condițiile contractului prevăzute de lege prin norme supletive.

Oferta de a contracta este un act unilateral de voință care, în privința efectelor juridice, comportă următoarele precizări:

nu produce nici un efect, dacă nu a ajuns la destinatar;

poate fi revocată, dacă nu a ajuns încă la destinatar, fără a produce consecințe pentru ofertant;

dacă, însă, destinatarul a luat cunoștință de propunerea făcută, oferta nu mai poate fi revocată;

dacă oferta s-a făcut cu termen, ofertantul nu o poate revoca până la împlinirea termenului, iar dacă procedează altfel, suportă consecințele ce decurg din nerespectarea obligației de a a aștepta până la împlinirea termenului;

dacă oferta nu s-a făcut cu termen, ofertantul trebuie să aștepte timpul util pentru a primi un răspuns, adică timpul necesar ajungerii ofertei la destinatar, timpul necesar destinatarului pentru deliberare și timpul necesar pentru ca înscrisul privind acceptarea să ajungă la ofertant;

dacă ofertantul moare după ce a făcut oferta, sau devine incapabil după această dată, oferta devine caducă ( nu mai produce nici un efect).

In rezolvarea problemei forței obligatorii a ofertei trebuie să avem în vedere două ipoteze: când oferta este făcută unei persoane prezente și când oferta este făcută unei persoane absente sau atunci când între ofertă și acceptare curge un interval de timp.

În cazul când oferta este făcută unei persoane prezente, adică ofertantul și destinatarul ofertei se află față în față, în același loc, fără să se fi acordat un termen pentru a o examina și accepta, îl obligă pe ofertant numai dacă a fost acceptată imediat, integral și fără rezerve. Într-o astfel de situație oferta trebuie să fie acceptată pe loc. Consecința acceptării este realizarea acordului de voințe, adică încheierea contractului. Dacă oferta nu este acceptată imediat, ofertantul nu are nici o obligație. Dimpotrivă, atunci când ofertantul acordă un termen pentru acceptare, el este obligat să o mențină înăuntrul acelui termen.

În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, deci care nu se află în același loc, față în față cu ofertantul, problema forței obligatorii este dificil de rezolvat. Într-o astfel de ipoteză, oferta este trimisă prin poșta, telex, telefax, curier, radio, televiziune etc.

Codul civil nu cuprinde nici o reglementare în acest sens.

De aceea, atât literatura de specialitate cât și practica judiciară au recurs la interpretarea prevederii art.35 alin.l din Codul comercial care, referindu-se la momentul încheierii contractelor comerciale, dispune: ”Contractul sinalagmatic între persoane depărtate nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la cunoștința propunătorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii și acceptării, după natura contractului”.. Regula se aplica prin analogie și contractului civil.

Analiza textului de mai sus, ne permite să constatăm următoarele:

oferta trimisă unei persoane aflate la depărtare poate să fie revocată în mod liber de către ofertant până în momentul în care a ajuns la destinatarul ei. Așa de pildă, oferta trimisă prin poștă poate fi retrasă telefonic, telegrafic, prin telex sau telefax, cu condiția ca revocarea să ajungă la destinatar înainte sau, cel mai târziu concomitent cu oferta;

atunci când oferta nu a fost revocată până în momentul în care a a ajuns la destinatar, este necesar să distingem între două situații. Prima se referă la situația în care ofertantul a stabilit un termen de acceptare, el este obligat s-o mențină înăuntrul acelui termen; imediat ce termenul a expirat, fără să fi fost acceptată, oferta devine caducă. În ipoteza când ofertantul nu a stabilit expres un asemenea termen, făcând aplicarea textului art.35 alin.1 C. comercial, se prezumă că el s-a obligat să o mențină într-un interval de timp rezonabil și necesar pentru a primi răspunsul de acceptare.

Menționăm, din nou, că în cazurile în care ofertantul a decedat sau devine incapabil, înainte de acceptarea ofertei, ea devine caducă. Deci acceptarea ofertei, chiar în termen, nu mai produce nici un efect. Concluzia rezultă din interpretarea extensivă a reglementării art. 1013 din Noul cod civ., referitoare la momentul încheierii contractului de donație. Practica judiciară și literatura de specialitate admit că revocarea ofertei, înainte de expirarea termenului expres sau tacit în care există obligația de a o menține, are ca efect angajarea răspunderii civile a ofertantului. El va fi ținut să repare prejudiciul cauzat destinatarului ofertei prin acțiunea sa intempestivă. Este de precizat că soluția se motivează numai în ipoteza în care destinatarul ofertei face dovada că a acceptat-o sau a fost pe punctul de a o accepta în termen.

În legătură cu temeiul juridic al angajării răspunderii ofertantului, în doctrina juridică au fost elaborate mai multe teorii din care vă prezentăm doar câteva, și anume:

Conform acestei teorii, obligația ofertantului de a menține oferta este de natură contractuală. Astfel, se afirmă că între ofertant și destinatarul ofertei s-a încheiat un antecontract. Oferta ar fi alcătuită din două elemente: fondul ofertei-care se referă la conținutul contractului ce se propune a fi încheiat prin acceptare – și propunerea accesorie, pe care o face ofertantul de a menține oferta înăuntrul termenului expres sau tacit. Cea de a doua parte a ofertei fiind de natură a da naștere la o obligație unilaterală în sarcina ofertantului și în beneficiul destinatarului se prezumă că acesta din urmă a acceptat-o imediat. Deci între cei doi s-a realizat un acord de voințe, un contract secundar sau un antecontract. Așadar, s-ar putea afirma că obligația ofertantului de a menține oferta în timpul termenului propus se fondează pe un veritabil contract secundar. Neîndeplinirea acestei obligații angajează astfel răspunderea contractuală a ofertantului.

Această teorie a fost și este criticată. Încheierea contractului secundar, a antecontractului este o pură ficțiune deoarece acceptarea prezumată a destinatarului este pur ipotetică și deci îndoielnică. Este greu dacă nu imposibil de admis că cei doi, ofertantul făcând propunerea de a contracta iar destinatarul ofertei receptând-o, au voința și conștiința că între ei s-a încheiat un antecontract. Acesta este motivul pentru care se apreciază că teoria antecontractului este lipsită de o acoperire în realitate, deoarece între ofertant și destinatarul ofertei, până la acceptarea ei integrală și fără rezerve, nu există un acord de voințe. Or antecontractul, fiind un contract, nu se poate încheia fără să existe o întâlnire concordantă a voințelor individuale conștiente ale părților.

Teoria ofertei ca și act juridic generator de obligații susține că oferta făcută cu termen expres sau tacit este un act juridic unilateral de drept civil, generator al unui raport obligațional între ofertant și destinatarul ofertei. Am fi în prezența unei obligații unilaterale, în care ofertantul este debitor al prestației negative de a nu revoca oferta înăuntrul termenului de acceptare, iar destinatarul ofertei este creditorul acestei prestații.

Prin logica argumentării soluția pare a fi corectă. Totuși, la o analiză mai atentă, se poate observa că această teorie nu are suport legal. Astfel, în dreptul nostru civil, voința unilaterală, în principiu, nu este izvor de obligații, Codul civil nu enumeră actul juridic unilateral printre izvoarele obligațiilor.

Este motivul pentru care manifestarea unei voințe unilaterale are valoare de act juridic civil numai în cazuri de excpeție, expres prevăzute de lege. Or, în lipsa unei dispoziții legale exprese care să confere ofertei de a contracta valoarea unui act juridic unilateral, rezultă că ea nu poate constitui, cu această calificare, temeiul răspunderii ofertantului. După cum este cunoscut, una din regulile de bază ale interpretării normelor juridice este aceea că excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare. Aplicarea unei norme juridice prin care se consacră o excepție de la regulă, nu poate fi interpretată extensiv și aplicată și în alte cazuri decât acelea prevăzute expres și limitativ de lege.

Teoria răspunderii delictuale presupune că retragerea intempestivă a ofertei constituie o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care angajează răspunderea civilă delictuală a ofertantului. Astfel, se va face aplicație la prevederile art.1349 Noul cod civil, care la alin.1,2,3 și 4 prevede că orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă la repararea lui pe acela din a cărui greșeală s-a produs.

Unii autori, într-o altă variantă, explică răspunderea ofertantului pe ideea abuzului de drept. Ei pornesc de la faptul că oferta nu este declarată de lege ca act juridic –izvor de obligații. Urmează că ofertantul are dreptul să o revoce până la acceptarea ei de către destinatar. Dar exercitarea acestui drept poate avea loc numai în anumite limite. În caz contrar se săvârșește un abuz de drept. Așadar, în situația când ofertantul revocă intempestiv oferta, el săvârșește un abuz de drept, trecând din sfera licitului în sfera ilicitului. În ultima instanță,ofertantul săvârșește o faptă ilicită care angajează răspunderea sa delictuală. Așa cu se poate observa, retragerea intempestivă a ofertei poate fi calificată ca fiind o faptă ilicită, fără nici o legătură cu exercițiul unui drept, sau un abuz de drept. Indiferent de calificare, răspunderea ofertantului este de natură delictuală .Ofertantul va fi ținut să repare eventuala pagubă cauzată destinatarului ofertei. Răspunderea civilă delictuală are la bază principiul reparării în natură a prejudiciului. Este motivul pentru care se afirmă că repararea în natură a prejudiciului suferit de destinatarul ofertei constă în a considera revocarea intempestivă a ofertei ca inoperantă, lipsind-o de efecte. Urmează că ori de câte ori este posibil instanțele de judecată vor putea hotărî, cu titlu de reparare în natură a pagubei, că acel contract s-a încheiat. Acest lucru este posibil însă numai dacă destinatarul ofertei a acceptat sau s-a hotărât să accepte încheierea contractului în termenul stabilit. Apreciem, fără rezerve, că în sistemul nostru de drept această teorie a răspunderii delictuale a ofertantului , este singura explicație posibilă. Celelalte două teorii nu pot fi admise din cauza lipsei suportului legal.

Acceptarea. Acceptarea constă în manifestarea de voință a destinatarului de a primi, fără rezerve sau cu propuneri de modificare, oferta făcută. Ea trebuie să îndeplinească condițiile unei manifestări producătoare de efecte juridice ( să fie conștientă, liberă și exprimată cu intenția de a se obliga) și trebuie expresia și rezultatul voinței reale a destinatarului.

Mod de exprimare. Acceptarea poate fi:

expresă, când se face în scris sau verbal ,

tacită, când se desprinde din acțiuni sau atitudini care pot fi interpretate astfel.

De regulă, tăcerea nu poate fi considerată un răspuns la oferta făcută. În împrejurări cu totul excepționale, tăcerea poate avea valoarea unei acceptări valabile (quid tacet consentire videtur), ceea ce se întâmplă în următoarele cazuri:

a) când, potrivit obiceiului, tăcerea înseamnă acceptare;

b) oferta s-a făcut în interesul exclusiv al destinatarului;

c) când prin antecontract părțile au convenit astfel, și

d) în cazul în care legea admite tacita reconducțiune (reînnoirea contractului de locație, dedusă din faptul că, la expirarea termenului, locatarul continuă să rămână în imobil, fiind lăsat în posesie de către locator).

În privința conținutului său, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții: -să fie conformă cu oferta ( adică să aibă același obiect);

-să fie neîndoielnică:

-să se facă de către persoana căreia i se adresează oferta, iar, dacă oferta s-a adresat la persoane nedeterminate ( ad incertam personam), ea poate fi făcută de către orice persoană;

-să se facă la termenul stipulat de ofertant (dacă oferta e făcută cu termen) sau în timp util (dacă oferta a fost făcută fără termen);

-să se facă mai înainte ca oferta să fi devenit caducă prin moartea ofertantului, ori prin căderea lui în incapacitate.

1.2.2. Teoria juridică a antecontractului

Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil al părților, prin care se obligă să încheie în viitor contractul respectiv. Deci, obiectul contractului prealabil constă în încheierea ulterioară a contractului proiectat.

Literatura de specialitate definește promisiunea de contract ca fiind convenția prin care una din părți sau ambele părți se obligă să încheie în viitor un anumit contract, al cărui conținut esențial este determinat în prezent. De aceea promisiunea de a contracta se mai numește și antecontract. Încheierea unui antecontract presupune, cu necesitate, un acord de voințe, adică presupune consimțământul a cel puțin două părți cu capacitate de a contracta, părți care-neputând sau nedorind să perfecteze imediat un anumit contract pe care urmăresc să-l încheie numai în viitor-înțeleg, totuși, să se lege juridic una de cealaltă, spre a-și asigura menținerea voinței de a încheia acel contract, înăuntrul unui termen expres sau tacit.

Sub raportul conținutului său juridic, principala obligație asumată prin antecontract este aceea de a consimți în viitor la încheierea unui contract civil, ale cărui clauze principale sunt stabilite prin voința actuală a părților.

Promisiunea de a contracta se limitează doar să prefigureze conținutul viitorului contract. Efectele antecontractului constau în: nașterea obligației unilaterale sau reciproce de face, adică a obligației de a încheia, în viitor, contractul promis; angajarea răspunderii civile contractuale a părții care nu își respectă obligația de a face, refuzând să încheie contractul promis, în condițiile stabilite.

Deci antecontractul este un adevărat contract, având între părți putere de lege. Pe cale de consecință, o parte sau ambele părți sunt ținute să respecte antecontractul și să-și îndeplinească întocmai obligațiile asumate. Uneori, părțile pot conveni și la executarea de îndată sau între timp, în tot sau în parte, a unora din obligațiile specifice contractului promis, dar această executare este numai provizorie. Antecontractul poate fi de două feluri: bilateral sau sinalagmatic și unilateral. Dacă ambele părți se obligă reciproc, una față de cealaltă, având fiecare atât calitatea de promitent, cât și de beneficiar, antecontractul este bilateral sau sinalagmatic. Dimpotrivă, dacă numai una din părți se obligă, dând dreptul celeilalte de a cere sau de a nu cere încheierea contractului proiectat, antecontractul este unilateral. Delimitarea antecontractului unilateral față de ofertă. Spre deosebire de ofertă, care este o manifestare unilaterală de voință, antecontractul unilateral este un acord de voință, un adevărat contract, având ca obiect o prestație de a face. De aici, următoarele consecințe:

– antecontractul sau promisiunea de a contracta nu poate fi revocată de promitent și nu devine caducă prin moartea sau incapacitatea acestuia; obligațiile și drepturile născute din antecontract pot face obiectul transmisiunii prin acte între vii și mortis causa;

– beneficiarul unei promisiuni de a contracta are posibilitatea să ia măsuri conservatorii, la fel ca orice creditor, cu privire la dreptul sau realizarea dreptului său;

– nerespectarea obligației născute din promisiunea unilaterală de a contracta antrenează răspunderea contractuală a debitorului-promitent. Retragerea intempestivă a ofertei atrage răspunderea delictuală a ofertantului.

1.2.3.Cerințele Noului cod civil privind timpul și locul încheierii contractului civil

Problema momentului încheierii contractului atrage în mod deosebit atenția mai ales când această operație se realizează prin corespondență.

O serie de sisteme de drept lasă problema formării contratelor, inclusiv pe cea momentului în care acestea se consideră încheiate, pe seama codurilor comerciale.

Din ce am văzut până acum am observat că marea majoritate a contractelor sunt consensuale. Urmare acestui fapt, momentul încheierii contractului coincide cu momentul realizării acordului de voințe. fac excepție contractele solemne, care se încheie în momentul îndeplinirii formalităților prevăzute de lege pentru validitatea lor (data autentificării înscrisului).Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes practic din următoarele motive:

– viciile de consimțământ se apreciază la acest moment;

– capacitatea părților de a contracta se apreciază în funcție de momentul încheierii contractului;

– în caz de conflict de legi în timp, momentul încheierii contractului constituie criteriul după care se va stabili legea civilă aplicabilă;

– momentul încheierii contractului constituie momentul din care încep să curgă anumite termene legale și convenționale, cum sunt: termenul de prescripție extinctivă și termenul suspensiv sau extinctiv de executare a contractului;

– în contractele translative având ca obiect bunuri certe, momentul încheierii contractului marchează transferul dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale de la înstrăinător la dobânditor; tot în acest moment are loc și transferul riscului pieirii fortuite a bunului;

– prin raportare la acest moment se pot constata cauzele de nulitate sau anulare a contractului;

– constituie criteriul de determinare a locului încheierii contractului;

– la acest moment se apreciază prețul curent;

– numai creditorii chirografari anteriori momentului încheierii unui contract fraudulos beneficiază de exercițiul acțiunii pauliene, nu și cei posteriori acestui moment,etc. Pentru operația de determinare a locului încheierii contractului este absolut necesar să distingem, în primul rând, între două ipoteze: ofertantul și acceptantul se află în același loc, față în față, unul în prezența celuilalt; ofertantul și acceptantul nu se află în același loc, fiind vorba de contracte care se încheie prin corespondență. În cea de-a doua ipoteză, trebuie să facem deosebire între contractele sinalagmatice și contractele unilaterale.

a.)Determinarea momentului încheierii contractului între persoane aflate în același loc, față în față

Sunt asimilate acestor contracte, din punct de vedere a determinării momentului încheierii lor, și contractele perfectate prin telefon, deoarece părțile își percep, direct și nemijlocit, declarațiile de voință. Stabilirea momentului încheierii acestor contracte este lipsită de dificultăți. Momentul coincide cu acela al declarării acceptării ofertei, integral și fără rezerve. Declararea acceptării trebuie să intervină imediat, astfel încât ofertantul o cunoaște în chiar momentul exprimării ei de către cealaltă parte. Prin urmare, în acel moment contractul este încheiat.

b.)Determinarea momentului încheierii contractului între persoane neprezente

Este vorba de acele situații când oferta se trimite prin poștă, curier, telegraf, telex, etc. sau în cazul în care, în general, între ofertă și acceptare trece un interval de timp. Dificultatea determinării momentului încheierii contractului constă în faptul că momentul manifestării voinței de acceptare a destinatarului ofertei nu coincide cu acela al cunoașterii acceptării de către ofertant.

a) Determinarea momentului încheierii contractelor sinalagmatice. În literatura de specialitate clasică au fost propuse mai multe teorii sau sisteme:

– sistemul emisiunii sau declarațiunii acceptării, potrivit căruia contractul
se consideră încheiat în momentul când destinatarul ofertei s-a hotărât s-o accepte, chiar dacă voința de acceptare nu a fost expediată ofertantului. Ca temei legal se invocă textul art. 2013 din Noul cod civ. care prevede: ”Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă ,autentică ori sub semnătură privată sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de către mandatar.” Așadar, contractul de mandat este încheiat din ziua în care mandatarul a început să îl execute, fără ca mandantul să aibă cunoștință despre acest fapt. Susținătorii acestui sistem generalizează prevederile art.2013 ale Noului cod civil și pretind ca toate contractele se formează prin acceptarea ofertei de către destinatarul ei. Dar, natura specială a contractului de mandat, în opinia noastră, nu permite o asemenea generalizare.

Adoptarea sistemului emisiunii creează numeroase dificultăți de ordin practic în operația de determinare a momentului încheierii contractului. Astfel. momentul încheierii contractului ar depinde numai de voința acceptantului ofertei ”care, deși a semnat înscrisul cuprinzând acceptarea, ar putea să-l trimită mult mai târziu, ori să nu-l trimită deloc” sau să-l distrugă;

sistemul expedierii acceptării – Potrivit acestui sistem, momentul încheierii contractului este considerat acela în care destinatarul ofertei a expediat acceptarea prin scrisoare, telegramă etc., chiar dacă nu a ajuns la ofertant. Numai în momentul respectiv, voința de acceptare se definitivează.

Deși prezintă anumite avantaje, sistemul este criticabil deoarece, până în momentul când ajunge la destinație, acceptarea poate să fie retrasă, împiedicându-se încheierea contractului. Totodată, ofertantul nu poate ști faptul că acel contract s-a încheiat, neavând cunoștință de acceptare;

sistemul recepțiunii acceptării – Contractul se consideră încheiat în momentul când acceptarea a ajuns la ofertant, fiind suficient ca scrisoarea sau telegrama să fie pusă în cutia poștală, predată la poartă, secretariat sau serviciul de curier al întreprinderii. Numai într-un asemenea moment, acceptarea se definitivează, neputând fi revocată;

sistemul informării sau luării la cunoștință – Potrivit căruia pentru încheierea contractului este absolut necesară întâlnirea efectivă și conștientă a celor două voințe individuale. Cu alte cuvinte, momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat la cunoștință despre conținutul acceptării.

În dreptul nostru acest sistem este consacrat în materia contractelor comerciale prin art.35 alin.l din Codul comercial, putând fi aplicat prin analogie și contractelor civile. Dar, așa cum s-a arătat, el ,,prezintă inconvenientul că încheierea contractului se află la discreția ofertantului care, deși a primit înscrisul cuprinzând acceptarea, nu ia cunoștință de ea”. Ba mai mult, este posibil si arbitrariul constând în faptul că ofertantul, încercând să fraudeze interesele acceptantului, ar putea susține că deși a primit scrisoarea sau telegrama, nu a luat la cunoștință de conținutul său.

Aceste inconveniente constituie motivele pentru care, în practică, sistemului informării i se aplică un corectiv necesar. Astfel, se consideră că din moment ce ofertantul a receptat acceptarea operează prezumția simplă că a luat la cunoștință imediat de conținutul acceptării. Prin urmare, contractul se prezumă încheiat în momentul recepției acceptării de către ofertant.

Doctrina noastră juridică și practica judiciară înclină să adopte sistemul recepției acceptării, ca fiind cel mai rațional, cu propunerea de a fi consacrat într-o viitoare reglementare. Consacrarea lui urmează să aibă loc printr-o normă dispozitivă, pentru a se aplica atunci când părțile nu se înțeleg ;

Este demn de arătat că, în conformitate cu sistemul recepției pentru încheierea contractului este necesar ca acceptarea să ajungă la ofertant înainte de împlinirea termenului expres sau tacit, înăuntrul căruia se poate face schimbul între ofertă și acceptare. De aceea, acceptarea receptată de ofertant după împlinirea acestui termen este tardivă și nu poate avea ca efect încheierea contractului. Totuși, art.35 alin.2 C. comercial prevede că ofertantul „poate primi ca bună și o acceptare ajunsă peste termenul hotărât de dânsul, cu condiția să încunoștiințeze îndată pe acceptant despre aceasta”. Procedând astfel se poate considera că ofertantul a prelungit termenul cu intervalul de timp necesar ca acceptarea, chiar tardivă, să poată duce la încheierea contractului. Și într-o astfel de ipoteză, momentul încheierii contractului este acela al primirii acceptării de către ofertant.

b) Determinarea momentului încheierii contractelor unilaterale între persoane neprezente. Referitor la contractele unilaterale, art.38 C. comercial prevede că ”propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la cunoștința părții căreia este făcută”. Deci, se instituie o prezumție legală relativă considerându-se că oferta a fost acceptată de destinatarul ei în momentul în care a primit-o. Prezumția poate fi înlăturată prin probă contrară.

Se poate constata că momentul încheierii contractelor unilaterale se determină, în principiu, conform sistemului emisiunii acceptării legea prezumând că acceptarea a intervenit în momentul primirii ofertei.

Locul încheierii contractului. Atât în dreptul procesual civil cât și în dreptul internațional privat, determinarea locului încheierii contractului prezintă o evidentă importanță practică. Referindu-ne la dreptul internațional privat se poate afirma că locul încheierii contractului constituie criteriul după care se determină norma juridică aplicabilă unui contract cu elemente de extraneitate, în caz de conflict de legi în spațiu. În ce privește dreptul procesual civil, locul încheierii contractului constituie, uneori, criteriul după care se determină competența teritorială a instanțelor de judecată chemate să soluționeze eventualele litigii născute în legătură cu contractul. Așa cum am văzut, momentul încheierii contractului constituie criteriul în funcție de care se determină și locul încheierii sale. Așadar locul încheierii contractului înseamnă locul unde s-a realizat acordul de voințe.

Analizând diversele posibilități ce pot apare privitor la această temă se constată că în cazul contractelor între persoane prezente, determinarea locului încheierii lor nu pune probleme, acesta fiind acolo unde se află părțile, atunci când schimbul între ofertă și acceptare, una în fața celeilalte. n cazul contractelor sinalagmatice între persoane neprezente, având în vedere sistemul recepției acceptării, locul încheierii contractului este localitatea unde ofertantul primește corespondența cu acceptarea. Ofertantul primește acceptarea la domiciliul sau sediul său, la reședință sau într-un alt loc stabilit de către el. Trebuie menționat că, sub aspectul locului încheierii, contractele sinalagmatice perfectate prin telefon se consideră încheiate între persoane neprezente; așadar, locul încheierii lor este acela din care vorbește ofertantul. În cazul contractelor unilaterale, locul încheierii acestora este acolo unde acceptantul a primit oferta sau, dacă se încheie prin telefon, locul de unde vorbește destinatarul ofertei. Contractele solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formalitățile prevăzute de lege pentru validitatea lor. Având în vedere că ele îmbracă forma înscrisului autentic, acest loc este acolo unde s-a autentificat contractul.

Capitolul 2.

Prevederile Noului cod civil privind valabilitatea contractelor civile

2.1. Condițiile de valabilitatea a contractelor civile

Potrivit art.1179 din Noul cod civil , conditiile esentiale pentru ca un contract sa fie valid sunt următoarele :

a. ) capacitatea de a contracta a părților ;

b.) consimtamantul valabil al partilor;

c.) un obiect determinat,posibil și licit;

d.) o cauză valabilă a obligațiilor.

În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului aceasta trebuie respectată ,sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.

a.). Capacitatea de a contractaa părților

Pentru a putea incheia un contract este necesar ca partile sa aiba capacitatea de a contracta pe care doctrina juridica a definit-o ca fiind o parte a capacitatii juridice civile (de folosinta sau de exercitiu) constand in aptitudinea persoanei(fizice sau juridice) de a incheia personal sau prin reprezentare , contracte civile .

Art.1180 din Noul cod civil prevede ca poate contracta orice persoana ce nu este declarata incapabila de lege,și nici oprită să încheie anumite contracte , iar art.43 la 45 din Noul cod civil dispun care sunt persoanele fizice lipsite de capacitate de exercițiu și sancțiunea aplicată actelor juridice încheiate de acestea,astfel :

Art. 43. Lipsa capacității de exercițiu – (1) în afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu:

minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

interzisul judecătoresc.

Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege.

Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.

Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute și de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.

Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) și la art. 43 alin. (3), precum și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.

Nulitatea relativă nu este înlăturată de simpla declarație a celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă că este capabil să contracteze. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanța, la cererea părții induse în eroare, poate considera valabil contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată.

Art. 46. Regimul nulității – (1) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în apărare, nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicție judecătorească.

Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicție judecătorească incapacitatea acestuia.

Acțiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit 14 ani, precum și de ocrotitorul legal.

Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare.

Persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu este obligată la restituire, decât în limita folosului realizat.

Astfel,din prevederile legii rezultă ca sunt incapabili de a contracta , minorii , interzisii si in general toti aceia carora legea le-a prohibit oarecare contracte. Instituirea incapacitatilor are drept scop fie ocrotirea celor supusi interdictiilor , fie ocrotirea unor terti sau a unor interese sociale , fie realizarea concomitenta a acestor doua obiective .

Incapacitatile pot fi generale care ii vizeaza pe minorii care nu au implinit varsta de 14 ani si interzisii judecatoresti , si incapacitati speciale care se refera numai la anumite categorii de persoane care nu pot incheia unele contracte , de exemplu pentru contractul de vanzare – cumparare legea prevede anumite incapacitati speciale care au natura juridica a unor interdictii de a vinde si cumpara sau de a cumpara.

Stabilirea scopului fiecarei incapacitati are importanta deoarece in functie de aceasta se va aplica sanctiunea nulitatii absolute (in cazul in care incapacitatea a avut ca scop protejarea unui interes public) ori nulitatea relativa (in cazul in care incapacitatea a avut ca scop doar protejarea incapabilului sau a unei anumite persoane).

b. Consimțământul valabil al părților

Consimtamantul (cum sentire) este definit ca fiind acordul de voințe al părților unui contract , acord de voințe (concursum voluntatum) care constituie însuși contractul și dă naștere obligațiilor respective .

Pentru a avea valoare juridică consimțământul trebuie sa emane de la o persoană cu discernământ, sa fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice , să fie exteriorizat și să nu fie alterat de vicii de consimțământ .

Art.1182 și 1183 din Noul cod civil,referindu-se la modalitatea încheierii contractului civil și la buna-credință în negocieri prevede : (1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane.

în condițiile prevăzute la alin. (2), dacă părțile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților.

Art. 1.183. Buna-credință în negocieri – (1) Părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora.

Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații.

Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul.

Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare.

Art. 1204 și 1205 din Noul cod civil precizează condițiile de valabilitate a contractului, astfel:

– Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză. Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale. Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute. Art.1206 din Noul cod civil precizează cazurile în care consimțământul părților este viciat,astfel:

(1)Consimțământul este viciat când este dat din eroare,surprins prin dol,sau smuls prin violență.

(2) De asemenea ,consimțământul este viciat în caz de leziune.

2.2. Viciile de consimțământ

Art.1206 din Noul cod civil prevede următoarele :” Consimțământul este viciat ,când este dat din eroare ,surprins de dol sau smuls prin violență.De asemenea consimțământul este viciat în caz de leziune”.

Eroarea, definita ca falsa reprezentare a unor imprejurari la incheierea actului juridic. Eroarea poate fi eroare obstacol care face ca vointa celor doua parti sa nu se intalneasca impiedicand insasi formarea contractului (eroarea asupra naturii actului juridic si eroarea asupra identitatii obiectului actului juridic ) si eroare viciu de consimtamant care este falsa reprezentare a realitatii ce cade fie asupra calitatii substantiale al actului fie asupra persoanei contractante . Orice act juridic afectat de o eroare obstacol este lovit de nulitate absoluta .

Noul cod civil,tratează instituția erorii ca viciu de consimțământ la articolele 1207-1213,după cum urmează :

Art. 1.207. Eroarea – (1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.

(2) Eroarea este esențială:

1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;

când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat;

când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului.

Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligente rezonabile. Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile.

Art. 1.209. Eroarea asumată – Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.

Art. 1.210. Eroarea de calcul – Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți.

Art. 1.211. Eroarea de comunicare sau de transmitere – Dispozițiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător și atunci când eroarea poartă asupra declarației de voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță.

Art. 1.212. Invocarea erorii cu bună-credință – Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigențelor bunei-credințe.

Art. 1.213. Adaptarea contractului – Partea care este victima erorii esențiale rămâne legată de contractul astfel încheiat dacă cealaltă parte este de acord cu executarea, urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod corespunzător.

Dolul sau viclenia care consta in inducerea in eroare a unei persoane , prin mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina sa incheie un contract . Dolul este o cauza de nulitate a conventiei , potrivit art.1214 din Noul cod civil, atunci cand mijloacele viclene intrebuintate de una din parti sunt astfel , incat este evident ca fara aceste mijloace cealalta parte nu ar fi contractat.

Art.1214 și 1215 din Noul cod civil,referitor la dol ca viciu de consimțământ prevede : (1) Consimțământul este viciat prin doi atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, sâ-l informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin doi poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială.

Contractul este anulabil și atunci când dolul emană de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți.

Dolul nu se presupune.

Art. 1.215. Dolul comis de un terț – (1) Partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.

(2) Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta

Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu unrau care îi produce o temere ce o determina sa incheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi incheiat.Amenintarea care constituie substanta violentei trebuie sa fie ilicita.Aceasta inseamna ca daca ea priveste un rau care nu are nimic ilicit , sau exercitarea unui drept nu ne vom gasi in prezenta unui act de violenta .Astfel amenintarea cu executarea unei creante sau cu inducerea unei actiuni in justitie , nu reprezinta acte de violenta .

Art. 1.216 la 1220 din Noul cod civil referindu-se la violență ca viciu de consimțământ prevede:

– (1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț.

Există violență când temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viata, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent.

Violența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.

În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului.

Art. 1.217. Amenințarea cu exercițiul unui drept – Constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje nejustificate.

Art. 1.218. Starea de necesitate – Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.

Art. 1.219. Temerea reverențiară – Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență, nu atrage anularea contractului.

Art. 1.220. Violența săvârșită de un terț – Violența atrage anularea contractului și atunci când este exercitată de un terț, însă numai dacă partea al cărei consimțământ nu a fost viciat cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț.

(2) Independent de anularea contractului, autorul violenței răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.

Leziunea este acel viciu de consimtamant care consta in disproportia vadita de valoare dintre doua prestatii. Actiunea in anulare pentru leziune se restrange la minorii care avand varsta de 14 ani incheie singuri fara incuviintarea parintilor sau a tutorelui , acte juridice pentru a caror valabilitate nu se cere si incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare , daca aceste acte pricinuiesc vreo vatamare. Legiutorul a admis anularea pentru leziune numai daca actele incheiate de minorii intre 14 si 18 ani care , in acelasi timp sunt acte de administrare si au fost incheiate de minori fara incuviintarea ocrotitorului legal , sunt lezionare pentru minor si sunt comutative.Noul cod civil tratează instituția leziunii ca viciu de consimțământ la art.1221-1224 din Noul cod civil,după cum urmează :

Art. 1.221. Leziunea – (1) Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.

Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului.

Leziunea poate exista și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor.

Art. 1.222. Sancțiunea – (1) Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită.

Cu excepția cazului prevăzut de art. 1.221 alin. (3), acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată. Disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare.

în toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații.

Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului. Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege

2.3. Obiectul și cauza contractului

Conform art.1225,din Noul cod civil, obiectul unui contract este reprezentat de operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale .Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute. Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.

Referindu-se la obiectul obligației art.1226 din Noul cod civil prevede următoarele aspecte: (1) Obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul. (2) Sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit. Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se află în imposibilitate de a-și executa obligația, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel. Pentru ca un contract sa fie valid , obiectul lui trebuie sa existe ( este o conditie esentiala iar lipsa existentei obiectului contractului atrage nulitatea absoluta a acestuia ) , sa fie in circuitul civil , sa fie determinat sau determinabil, sa fie posibil , sa fie licit si moral. Pentru anumite contracte se cer intrunite si conditii speciale cum ar fi : cel ce se obliga sa fie titularul dreptului subiectiv,sa existe autorizatia administrativa prevazuta de lege obiectul sa constea intr-un fapt personal al debitorului.

Instituția cauzei contractului civil,ca și condiție a valabilității acestuia,și la art.1235 o definește astfel: “Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul “.

Art.1236 din Noul cod civil precizează care sunt condițiile necesare valabilității acesteia:- (1) Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.

Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice.

Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri. Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Art. 1.238 din Noul cod civil prezintă sancțiunea contractului a cărui cauză nu îndeplinește condițiile de valabilitate prezentate mai sus : – (1) Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice.

(2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască. Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută. Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară. Cauza sau scopul unui contract este acel element care consta in obiectivul urmarit la încheierea acestuia . Atunci cand lipseste cauza datorita scopului imediat(causa proxima) ori aceasta este ilicita sau imorala sanctiunea este nulitatea absoluta a contractului . Cauza ilicita este cea prohibita de lege , contrara bunelor moravuri si ordinii publice . Cauza este ilicita cand rezultatul care se urmareste a se obtine si care a constituit motivul impulsiv si determinant la incheierea actului juridic reprezinta consideratia unui scop nepermis , contrar ordinii publice , economice si sociale .

Capitolul 3.

Condițiile de fond și formă privind valabilitatea contractelor civile

3.1. Prevederile Noului cod civil privind condițiile de fond și formă a valabilității contractului civil

Încheierea valabila a contractului presupune indeplinirea conditiilor de fond si forma cerute de validitatea oricarui act juridic in general si a caror nerespectare este sanctionata cu nulitatea absoluta sau relativa, dupa caz. Art.1240 din Noul cod civil reglementează forma de exprimare a consimțământului părților contractante,după cum urmează : Voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor stabilite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare.Art. 1.241 reglementează forma scrisă a contractului precizând : înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege.Referitor la sancționarea contractelor care nu îmbracă forma prevăzută de lege,Noul cod civil la art. 1242 precizează :

– (1) Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă.

-(2) Dacă părțile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socotește valabil chiar dacă forma nu a fost respectată. Pe parcursul derulării contractelor,apar modificări inerente ale cobiectului sau cauzei acestuia. Noul cod civil ,la art.1243 referitor la aceste modificări prevede : „ Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa”.Art. 1.244 din Noul cod civil reglementează forma cerută de legiuitor pentru înscrierea în cartea funciară,astfel : „În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară”. Art.1245 din Noul cod civil reglementează și forma legală a contractelor electronice pentru a fi operate în cartea funciară ,astfel : „- Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condițiilor de formă prevăzute în legea specială.” Contractul nu este numai o manifestare a vointei unui subiect de a produce efecte juridice , ci un acord de vointe indreptat in acest scop , formarea contractului presupune un mecanism de realizare a acestui acord , prin intalnirea ofertei de a contracta cu acceptarea acesteia de catre destinatar. Pentru categoria contractelor negociabile formarea lor poate presupune discutii,negociere,tratative prealabile,in care, desi partile nu au inca drepturi si obligatii reciproce li se cere sa dea dovada de loialitate si de buna credinta, in caz contrar partea pagubita fiind indreptatita la despagubiri.Oferta de a contracta reprezinta propunerea de incheia un contract propunere care poate fi expresa (formulata verbal sau in scris) dar si tacita ea nefiind supusa in principiu vreunei cerinte speciale de forma . Ea poate fi adresata unei persoane determinate dar si publicului in general , deci unor persoane nedeterminate. In privinta ofertelor adresate publicului exista anumite reguli speciale destinate protectiei consumatorilor.

3.2. Cerințe legale privind încheierea valabilă a contractelor civile

Oferta la fel ca si acceptarea ei sunt revocabile pana in momentul încheierii contractului. Daca oferta nu a ajuns la beneficiar , ofertantul o poate revoca unilateral cu conditia ca revocarea sa ajunga la beneficiar cel putin odata cu oferta si aceasta indiferent de daca in oferta era prevazut sau nu un termen pentru acceptarea ei. Daca însă ofertă a ajuns deja la destinatarul ei , ofertantul este obligat sa o mentina pe durata termenului stabilit , daca exista un asemenea termen , iar daca nu pe durata unui termen rezonabil pentru a-i permite destinatarului sa reflecteze daca o accepta sau nu..Dupa expirarea acestui termen , oferta va deveni caduca si acceptarea ei ulterioara de catre destinatar nu mai poate duce la formarea contractului.Retragerea insa a ofertei anterior implinirii termenului atrage raspunderea ofertantului, care va fi obligat la despagubiri, daca prin aceasta retragere intempestiva s-au produs pagube destinatarului.Nici in acest caz insa, contractul nu se mai poate forma in mod valabil, deoarece nu a existat in nici un moment un acord de vointe.Noul cod civil reglementează aceste aspecte,astfel,art. 1.187. – Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului. O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar. Oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contractului, care îi determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esențial al contractului.

Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere. Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. în aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură cu aceasta.

Art. 1.190 referindu-se la solicitarea de oferte prevede „ – Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta.” Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o mențină un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor stabilite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor. Declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect. Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.Art.1193 și 1194 din Noul cod civil reglementează două tipuri distincte de oferte,astfel:

Art. 1.193. Oferta fără termen adresată unei persoane absente – (1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea.

Până la încheierea contractului, această ofertă poate fi revocată oricând, însă revocarea nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea sau, în cazurile prevăzute de art. 1.186 alin. (2), înaintea săvârșirii actului sau faptului care determină încheierea contractului.

Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut la alin. (1).

Art. 1.194. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente – (1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente, rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță. Oferta devine caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut de art. 1.193 alin. (1); dacă destinatarul o refuză ori dacă decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun. Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, și ajunge în termen la autorul ofertei. Dispozițiile art. 1.186 rămân aplicabile. Tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări.

Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:

a.) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;

nu respectă forma cerută anume de ofertant;

ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.

Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări, ca o contraofertă. Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului. Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu-l înștiințează despre aceasta de îndată. Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea. Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile. Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul. Dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere. Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod corespunzător și atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard. Sunt clauze standard stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract în urma negocierii între părți. Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții, restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte. Situatiile de acceptare tacita sunt chiar mai frecvente decat cele de oferta tacita. Prin ea insasi , tacerea nu are in principiu semnificatia de acceptare a ofertei, dar o poate dobandi daca i-a fost atribuita prin lege sau prin uzantele dintre parti , in special in domeniul comercial.

Pentru ca acceptarea ofertei sa conduca la formarea la incheierea contractului ea trebuie sa fie in concordanta cu oferta si sa fie neindoielnica .Orice dezacord , chiar asupra unor clauze accesorii este de natura sa impiedice formarea contractului. Acceptarea conditionata sau partiala a ofertei reprezinta de fapt o contra oferta supusa acceptarii de catre primul ofertant.De asemenea acceptarea trebuie sa intervina inauntrul termenului stabilit sau a unui termen rezonabil in caz contrar oferta devenind caduca. Daca oferta a fost adresata unei anumite persoane , determinate numai acceptarea ei de catre aceasta persoana semnifica incheierea contractului. Cand contractul se incheie intre persoanele prezente , determinarea momentului si locului incheierii acestuia nu ridica probleme deosebite iar cand se incheie telefonic locul incheierii lui este considerat acela unde se gaseste ofertantul.Stabilirea exacta a momentului incheierii contractului prezinta interes pentru determinarea legii care ii este aplicabila , in caz de conflict in timp intre legi succesive , precum si intrucat cauzele de nulitate si respectiv indeplinirea conditiilor de validitate , se raporteaza la acest moment .De asemenea , momentul incheierii contractului este important si in privinta producerii efectelor acestuia , in privinta suportarii riscului pieirii lucrului, pentru calculul termenului de prescriptie extinctiva si pentru stabilirea locului in care s-a incheiat contractul.In dreptul romanesc locul incheierii este considerat acela unde se gasea ofertantul si unde i-a fost adresata corespondenta. Locul incheierii contractului determina instanta competenta din punct de vedere teritorial sa solutioneze litigiile dintre parti in legatura cu acesta , iar din punct de vedere al dreptului international privat , pentru situatiile in care exista un element de extraneitate este un criteriu pentru determinarea legii aplicabile , in lipsa unei alegeri a partilor. Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.Referindu-se la momentul și locul încheierii contractului,art.1186 din Noul cod civil prevede: (1) Contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile.

(2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor stabilite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod. Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

Capitolul 4.

Prevederile Noului cod civil cu privire la interpretarea și principiile

contractelor civile

4.1. Interpretarea contractelor civile

Necesitatea interpretării contractului derivă din cerința de a cunoaște conținutul exact al contractului, de a cunoaște voința reală a părților în toată acuratețea ei și sensul exact al contractului privit ca acord de voințe. Prin urmare, nu este suficient să se cunoască și să se interpreteze corect ceea ce a vrut și la ceea ce s-a angajat fiecare parte,ci se cere a se cunoaște exact și ceea ce rezultă din voințele contopite ale părților. Numai astfel se poate desluși sensul exact al întregului contract, care trebuie să fie concordant cu sensul fiecărei voințe încorporate în el. Prin încheierea unui contract părțile urmăresc să obțină, fiecare, o contraprestație în schimbul obligațiilor reciproce .Pentru a ști cum urmează să se execute obligațiile asumate sau pentru a constata dacă ele au fost executate în deplină concordanță cu manifestarea voinței părților la încheierea contractului, este necesar ca fiecare clauză contractuală și contractul în întregul său să fie interpretat corect.

Dacă este necesar să se interpreteze legea cu toate normele juridice ale acesteia operație care se realizează ori de câte ori se soluționează o situație concretă, pe baza acelei legi, cu atât mai mult este necesar să se interpreteze contractul încheiat cel mai adesea de către persoane care nu au pregătire juridică.

Interpretarea contractului este o operație de determinare și clarificare a conținutului și a clauzelor sale , în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute din acesta, referitor la care există un litigiu între părțile contractante.

Interpretarea contractelor se face de către instanțele judecătorești, care, pentru determinarea conținutului operației juridice concrete, procedează, înainte de toate, la calificarea acestuia, în raport de categoriile juridice reglementate de lege, pentru că fiecare specie de contract este cârmuită de reguli proprii, este și firesc ca operația juridică supusă interpretării, să ducă la consecințe juridice distincte, în funcție de faptul dacă este calificată a face parte dintr-o categorie sau alta de contracte.

Operația logico-juridică de interpretare a contractului , a cărei finalitate constă în deslușirea voințelor părților, se desfășoară potrivit anumitor reguli.

Interpretarea contractelor este reglementată prin câteva reguli sau prevederi cu caracter supletiv sau de recomandare înscrise în art. 1266 la 1269 din Noul cod civil. Aceste reguli se pot grupa în următoarele categorii: reguli după care se permite judecătorului să stabilească voința concordantă a părților; reguli de interpretare sistematică a clauzelor, interpretarea clauzelor îndoielnice și reguli subsidiare de interpretare .

1. Reguli de stabilire a voinței concordante a părților contractante. Principala regulă este aceea care consacră prioritatea voinței reale a părților care este prevăzută de art.1266 din Noul cod civil:

” (1)Contractele se interpretează după voința concordantă a părților iar nu după sensul literal al termenilor.

(2) L a stabilirea voinței concordante se va ține seama între altele ,de scopul contractului ,de negocierile purtate de părți ,de practicile stabilite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului .”

Prin urmare interpretarea contractului presupune stabilirea voinței reale a părților, chiar dacă cuvintele în care a fost exprimată sunt nepotrivite. Aceasta nu înseamnă că prioritatea voinței reale a părților înlătură, de plano, valoarea declarației de voință. Voința reală trebuie dovedită. Până la proba contrară, declarația de voință se presupune că exprimă voința reală a părților. Sarcina de a dovedi că voința reală este alta și nu corespunde cu voința declarată revine părții interesate.

Prevederile cuprinse în art.1266 se completează cu prevederile art.1267 din Noul cod .civ. care dispune: ”Toate clauzele convenției se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului”. Așadar, clauzele contractului trebuie interpretate coordonat. Ele alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse din contextul contractului. Numai așa este posibilă decelarea voinței reale a părților.

2. Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice,susceptibile de mai multe înțelesuri

Aceste reguli sunt reglementate de prevederile art.1268 din Noul cod civil,care prevede următoarele aspecte :

Clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului.

Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama între altele de natura contractului ,de împrejurările în care a fost încheiat ,de interpretarea dată anterior de părți ,de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe.

Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte,iar nu în acela în care nu ar produce niciunul.

Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta ,oricât de generali ar fi termenii folosiți.

Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu-i restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.

3. Regulile subsidiare de interpretare a clauzelor

În unele cazuri, părțile stabilesc toate clauzele contractului în mod expres, fără a trece cu vederea nici un aspect, chiar dacă voința lor ar putea fi suplinită prin normele supletive ale legii civile. Sunt însă și situații frecvente când părțile stabilesc, prin clauze exprese, numai elementele principale ale contractului. Așadar, contractul este incomplet. Pentru completarea lui, judecătorul este chemat să determine, pe cale de interpretare, voința tacită a părților. Pentru o cât mai bună interpretare legiuitorul a consacrat următoarele două reguli prevăzute în mod expres de art.1269 din Noul cod civil:

Dacă după aplicarea regulilor de interpretare ,contractul rămâne neclar ,acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.

Din cele două reguli rezultă că instanța de judecată poate completa contractul cu acele elemente sau clauze pe care obiceiul, echitatea și legea le includ în anumite contracte, după natura lor, pe care părțile se prezumă a le fi acceptat tacit, din moment ce nu le-a exclus în mod expres.

4.2. Principiile contractelor civile

Codul civil consacră două principii specifice contractului:

a.) -principiul forței obligatorii a contractului;

b.) -principiul relativității efectelor contractului.

Primul principiu, cel al forței obligatorii a contractului guvernează efectele contractului între părțile contractante iar al doilea, cel al relativității efectelor contractului se referă la efectele contractului față de terțe persoane, care nu au participat, în calitate de părți, la încheierea lui.

a.) Principiul forței obligatorii a contractului. Potrivit art.1270 din Noul cod civil ”Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. Forța obligatorie a contractului derivă din puterea de lege, pe care însăși legea o recunoaște contractului în raporturile dintre părți. Din această împrejurare nu se poate trage concluzia că este posibil a se asemăna contractul cu legea, sau că acestea s-ar confunda.

Acest principiu a fost fundamentat pe teoria autonomiei de voință. Conform acesteia , orice limitare sau îngrădire a libertății omului este și poate fi numai opera voinței sale. Rezultă următoarele consecințe:

-contractul are forță obligatorie pentru părțile contractante;

-forța obligatorie a contractului este aceeași și pentru instanțele de judecată, care au sarcina de a asigura executarea lui.

Doctrina juridică fundamentează acest principiu, la fel ca alte reguli juridice, pe nevoia asigurării și garantării păcii sociale. În acest scop,toți oamenii trebuie să fie obligați a-și respecta cuvântul dat. Așa se explică faptul că forța obligatorie a contractului se impune atât părților contractante, cât și judecătorului.

Este necesară o paralelă între contract și lege pentru a evita eventualele confuzii ce ar putea apare din principiul pacta sunt servanda (contractul este legea părților), astfel:

– legea conține reguli de conduită generale, abstracte și impersonale obligatorii pentru toți subiecții de drept civil, pe când contractul obligă numai părțile și avânzii lor cauză;

– legea exprimă voința de stat, voința electoratului înfățișată de organul legislativ, în timp ce contractul, fiind opera părților, încorporează voința părților;

– legea reglementează raportul juridic abstract, pe când contractul (specie actului juridic civil) reglementează raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părțile intră în limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv;

– legea este opera unui organ de stat-organul legislativ- pe când contractul este opera părților, persoane fizice sau persoane juridice;

– contractul poate fi modificat prin voința părților, legea numai de către organul legislativ, cu respectarea unei proceduri anume.

Puterea de lege a contractelor legal încheiate privește părțile și avânzii lor cauză,dar instanța de judecată, judecând litigiul intervenit între părți, este obligată să țină seama de clauzele contractului și să asigure executarea lor, ca și când ar fi vorba de aplicarea dispozițiilor cuprinse în legi sau în alte acte normative.

Forța obligatorie a contractului constă în următoarele principii :

părțile contractante sunt ținute să execute întocmai, una față de cealaltă, obligațiile la care s-a îndatorat;

b.) contractul nu poate fi revocat prin voința uneia din părțile contractante;

obligațiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună credință.;

Obligația părților de a executa întocmai contractul

Semnificația principală a principiului forței obligatorii a contractului este aceea că părțile sunt obligate să execute întocmai toate prestațiile la care s-au îndatorat prin contract,lucru care rezultă și din prevederile alin.1 din art.1270 al Noului cod civil care prevede în mod expres următoarele:„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.

Executarea trebuie să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite. Creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obține executarea în natură a prestațiilor ce i se datorează de către debitor. Când executarea în natură este irealizabilă, obligația debitorului se transformă în daune-interese, angajându-se răspunderea contractuală.

b.) Irevocabilitatea contractului prin voința uneia din părțile contractante.

Prevederile Codului civil în această problemă spun la art1270 din Noul cod civil ,la alin. 2 că ele, contractele, ”se pot revoca prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”. Acest text legal consacră regula simetriei în contracte, ceea ce înseamnă că orice contract, fiind rezultatul acordului de voințe al părților, mutuus consensus, el poate fi desfăcut sau revocat, în principiu, numai în același fel, adică prin mutuus dissensus sau obligatio contrario consensu dissolvitur. Înseamnă că revocarea contractului nu este posibilă prin voința exclusivă a uneia din părțile contractante, cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege. Ori de câte ori este posibilă această revocare, ne găsim în prezența unei asimetrii, care sunt tot atâtea excepții de la regula simetriei.

Dintre aceste excepții putem enumera:

A. Revocarea contractului prin consimțământ mutual. Posibilitatea revocării contractului prin voința comună a părților este o aplicare pură și simplă a principiului consacrat de art.1270,alin.2din Noul cod civil. În realitate este vorba de un nou contract prin care se desface contractul anterior încheiat între aceleași părți. În principiu, revocarea contractului produce efecte numai pentru viitor; ea operează ca o reziliere amiabilă, expresie preferabilă celei folosite în art. 1270, alin.2 Noul cod civil. Ea nu afectează efectele contractului care s-au produs până la momentul rezilierii.

Neretroactivitatea efectelor rezilierii mutuale este ușor de explicat în cazul contractelor cu executare succesivă. Părțile se înțeleg să devanseze data împlinirii termenului extinctiv, procedând la scurtarea duratei contractului. Aceasta deoarece, revocarea cu efecte retroactive nu este posibilă datorită caracterului, uneori, ireversibil al prestațiilor executate cel puțin de una din părțile contractante. Așa de pildă, este cazul contractului de închiriere și contractului de comodat.

În cazul contractelor cu executare instantanee, cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare, prin reziliere, părțile doresc să restabilească situația juridică existentă înainte de încheierea lor. Astfel, în cazul contractelor prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra unui bun, revocarea mutuală nu are efect retroactiv. În realitate este vorba despre un nou contract de înstrăinare a bunului în sens contrar, adică de la dobânditor la înstrăinător. De aici decurg următoarele consecințe:

-toate drepturile consimțite de dobânditorul bunului în intervalul dintre încheierea și rezilierea mutuală a contractului se mențin; ele nu pot fi desființate, convenția de reziliere având efecte numai pentru viitor;

-părțile sunt obligate să plătească taxele de contract, situație în care o asemenea obligație este prevăzută de legislația fiscală;

În ipoteza când contractul supus rezilierii are ca obiect înstrăinarea unui imobil, convenția de reziliere va fi urmată de îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Ba mai mult, în sistem de carte funciară, fostul înstrăinător, a devenit dobânditor, este necesar să-și întăbuleze dreptul de proprietate; efectul translativ al contractului se produce numai din momentul înscrierii în cartea funciară.

B. Denunțarea unilaterală a contractului.Noul cod civil în art.1276 prevede,la aliniatul 1 posibilitatea denunțării unilaterale a contractului de către una dintre părțile contractante,atâta timp cât executarea contractului nu a început.

Alin.2 din cadrul art.1276 prevede faptul că în cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă,acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz,chiar și după începerea executării contractului,însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare.

Alin. 3 și 4 din cadrul art.1276,prevăd că dacă s-a stipulat o prestație în schimbul denunțării ,aceasta produce efecte numai atunci când prestația este executată. Dispozițiile art.1276 se aplică în lipsă de convenție contrară.

Contractele încheiate pe durată determinată, în principiu, nu pot fi revocate prin voința unilaterală a uneia dintre părți. Forța lor obligatorie se menține pe durata întregului interval de timp convenit prin acordul de voință al părților. Cu toate acestea, în cazuri de excepție, expres prevăzute de lege, viața contractului poate înceta prin voința uneia din părți. Spre exemplu: contractul de închiriere cu termen a locuințelor poate fi denunțată unilateral de locatar, cu un preaviz de 60 de zile (art.24 lit.a din legea nr.114/1996); contractul de mandat (art.2009 Noul cod.civ.); contractul de transport persoane etc.

Contractele încheiate pe durată nedeterminată, prin natura și specificul lor, presupun întotdeauna posibilitatea de a fi desfăcute, adică revocate pe cale unilaterală. În caz contrar s-ar ajunge la legături contractuale perpetue, ceea ce este interzis de lege. Dreptul de a rezilia sau revoca un contract poate fi stipulat expres în contractul respectiv, în favoarea oricăreia dintre părțile contractante, cu condiția ca acea clauză să nu fie interzisă de lege sau să nu fie în realitate o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă.

Dreptul de reziliere unilaterală a contractului, indiferent de izvorul său (legea sau o clauză contractuală), nu poate fi exercitat discreționar. Exercitarea lui trebuie să aibă loc numai în limitele prevăzute de lege, cu bună credință și să fie întemeiată pe motive justificate. În caz contrar, se săvârșește un abuz de drept, care poate duce la angajarea răspunderii civile a părții vinovate.

Aceste cazuri de reziliere unilaterală a contractelor alcătuiesc categoria așa-ziselor asimetrii în contracte, fiind tot atâtea excepții de la regula simetriei.

C. Rezilierea forțată a contractelor. Încetarea contractelor pentru viitor poate avea loc și forțat, adică împotriva voinței părților contractante. Este cazul contratelor intuitu personae, care se încheie având ca motiv determinant identitatea sau calitățile speciale ale celeilalte părți. Dacă partea respectivă decedează sau devine incapabilă, contractul în cauză încetează forțat, neputând fi continuat cu moștenitorii sau după caz cu reprezentanții săi legali.

D. Impreviziunea și întinderea obligațiilor contractelor

Articolele 1271 și 1272 din Noul cod civil,tratează instituția impreviziunii și a întinderii obligațiilor părților contractante,astfel :

Art. 1.271. Impreviziunea – (1) Părțile sunt ținute să-și execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă.

(2) Cu toate acestea, părțile sunt obligate să negocieze în vederea adaptării contractului sau încetării acestuia, dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părți din cauza unei schimbări a împrejurărilor:

a) care a survenit după încheierea contractului;

b) care nu putea fi avută în vedere în mod rezonabil în momentul încheierii
contractului; și

c) și cu privire la care partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii.

(3) Dacă într-un termen rezonabil părțile nu ajung la un acord, instanța poate să dispună:

adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

încetarea contractului la momentul și în condițiile pe care le stabilește.

Art. 1.272. întinderea obligațiilor – (1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care legea, obiceiul sau echitatea le dă obligației, după natura sa.

(2) Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în mod expres.

c.) Executarea cu bună credință a contractului.

Această cerință este prevăzută legal în prevederile art. 1170 din Noul cod civ. în care este stipulat :”Părțile trebuie să acționeze cu bună credință atât în negocierea și încheierea contractului ,cât și pe timpul executării sale .Ele nu pot înlătura sau limita această obligație”. Executarea cu bună credință presupune două obligații ce revin părților contractante:

a.) – obligația de loialitate;

b.) – obligația de cooperare.

a.) Obligația de loialitate constă, în principal, în îndatorirea părților de a se informa reciproc, pe toată durata executării contractului. Astfel, obligația de informare există, cu titlu de exemple în următoarele cazuri concrete:locatarul este obligat să-l informeze pe locator despre degradările și defecțiunile lucrului închiriat; fabricantul pe cumpărător despre modul de funcționare și pericolele ce pot rezulta din utilizarea bunului vândut; medicul pe pacient despre riscurile ce pot interveni după tratament sau intervenția chirurgicală etc. De asemenea,obligația de loialitate impune a fortiori , ca o regulă generală, abținerea părții contractante de la orice comportament dolosiv ori culpabil, în executarea prestațiilor; debitorul nu trebuie să facă nimic de natură a-l pune pe creditor în situația de a nu putea obține toate avantajele ce decurg din contract; la rândul său, creditorul nu trebuie să facă nimic din ceea ce l-ar pune pe debitor, în executarea contractului, într-o situație mai grea decât cea normală.

b.) Obligația de cooperare constă în îndatorirea părților de a facilita executarea contractului pentru a se asigura echilibrul prestațiilor. Fiecare parte are îndatorirea de a se comporta în așa fel încât să nu impună celeilalte părți efectuarea unor cheltuieli inutile. Astfel, transportatorul trebuie să aleagă itinerariul cel mai puțin oneros pentru clientul său; instalatorul de electricitate să facă branșamentul cel mai scurt; avocatul și clientul său să aprecieze împreună oportunitatea de a introduce recurs.

Concluzii

Interpretarea contractului este o operație de determinare și clarificare a conținutului și a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute din acesta, referitor la care există un litigiu între părțile contractante.

Interpretarea contractelor se face de către instanțele judecătorești, care, pentru determinarea conținutului operației juridice concrete, procedează, înainte de toate, la calificarea acestuia, în raport de categoriile juridice reglementate de lege, pentru că fiecare specie de contract este cârmuită de reguli proprii, este și firesc ca operația juridică supusă interpretării, să ducă la consecințe juridice distincte, în funcție de faptul dacă este calificată a face parte dintr-o categorie sau alta de contracte.

Necesitatea interpretării contractului derivă din cerința de a cunoaște conținutul exact al contractului, de a cunoaște voința reală a părților în toată acuratețea ei și sensul exact al contractului privit ca acord de voințe. Prin urmare, nu este suficient să se cunoască și să se interpreteze corect ceea ce a vrut și la ceea ce s-a angajat fiecare parte,ci se cere a se cunoaște exact și ceea ce rezultă din voințele contopite ale părților. Numai astfel se poate desluși sensul exact al întregului contract, care trebuie să fie concordant cu sensul fiecărei voințe încorporate în el.

Dacă este necesar să se interpreteze legea cu toate normele juridice ale acesteia operație care se realizează ori de câte ori se soluționează o situație concretă, pe baza acelei legi, cu atât mai mult este necesar să se interpreteze contractul încheiat cel mai adesea de către persoane care nu au pregătire juridică.

Interpretarea contractului este o operație de determinare și clarificare a conținutului și a clauzelor sale , în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute din acesta, referitor la care există un litigiu între părțile contractante.

Operația logico-juridică de interpretare a contractului , a cărei finalitate constă în deslușirea voințelor părților, se desfășoară potrivit anumitor reguli.

Interpretarea contractelor este reglementată prin câteva reguli sau prevederi cu caracter supletiv sau de recomandare înscrise în art. 1266 la 1269 din Noul cod civil. Aceste reguli se pot grupa în următoarele categorii: reguli după care se permite judecătorului să stabilească voința concordantă a părților; reguli de interpretare sistematică a clauzelor, interpretarea clauzelor îndoielnice și reguli subsidiare de interpretare .

Principala regulă este aceea care consacră prioritatea voinței reale a părților care este prevăzută de art.1266 din Noul cod civil:

” (1)Contractele se interpretează după voința concordantă a părților iar nu după sensul literal al termenilor.

(2) L a stabilirea voinței concordante se va ține seama între altele ,de scopul contractului ,de negocierile purtate de părți ,de practicile stabilite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului .”

Prin urmare interpretarea contractului presupune stabilirea voinței reale a părților, chiar dacă cuvintele în care a fost exprimată sunt nepotrivite. Aceasta nu înseamnă că prioritatea voinței reale a părților înlătură, de plano, valoarea declarației de voință. Voința reală trebuie dovedită. Până la proba contrară, declarația de voință se presupune că exprimă voința reală a părților. Sarcina de a dovedi că voința reală este alta și nu corespunde cu voința declarată revine părții interesate.

Prevederile cuprinse în art.1266 se completează cu prevederile art.1267 din Noul cod civ. care dispune: ”Toate clauzele convenției se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului”. Așadar, clauzele contractului trebuie interpretate coordonat. Ele alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse din contextul contractului. Numai așa este posibilă decelarea voinței reale a părților.

Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice,susceptibile de mai multe înțelesuri

Aceste reguli sunt reglementate de prevederile art.1268 din Noul cod civil,care prevede următoarele aspecte:

– Clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului.

– Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama între altele de natura contractului de împrejurările în care a fost încheiat ,de interpretarea dată anterior de părți, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe.

– Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte,iar nu în acela în care nu ar produce niciunul.

– Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiți.

– Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu-i restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute. În unele cazuri, părțile stabilesc toate clauzele contractului în mod expres, fără a trece cu vederea nici un aspect, chiar dacă voința lor ar putea fi suplinită prin normele supletive ale legii civile. Sunt însă și situații frecvente când părțile stabilesc, prin clauze exprese, numai elementele principale ale contractului. Așadar, contractul este incomplet. Pentru completarea lui, judecătorul este chemat să determine, pe cale de interpretare, voința tacită a părților. Pentru o cât mai bună interpretare legiuitorul a consacrat următoarele două reguli prevăzute în mod expres de art.1269 din Noul cod civil:

Dacă după aplicarea regulilor de interpretare ,contractul rămâne neclar ,acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus. Din cele două reguli rezultă că instanța de judecată poate completa contractul cu acele elemente sau clauze pe care obiceiul, echitatea și legea le includ în anumite contracte, după natura lor, pe care părțile se prezumă a le fi acceptat tacit, din moment ce nu le-a exclus în mod expres.

Potrivit art.1179 din Noul cod civil , conditiile esentiale pentru ca un contract sa fie valid sunt următoarele:

1. ) capacitatea de a contracta a părților ;

2.) consimtamantul valabil al partilor;

3.) un obiect determinat,posibil și licit;

4.) o cauză valabilă a obligațiilor.

În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului aceasta trebuie respectată ,sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.

1. Capacitatea de a contracta

Pentru a putea incheia un contract este necesar ca partile sa aiba capacitatea de a contracta pe care doctrina juridica a definit-o ca fiind o parte a capacitatii juridice civile (de folosinta sau de exercitiu) constand in aptitudinea persoanei(fizice sau juridice) de a incheia personal sau prin reprezentare , contracte civile .

Art.1180 din Noul cod civil prevede ca poate contracta orice persoana ce nu este declarata incapabila de lege,și nici oprită să încheie anumite contracte , iar art.43 la 45 din Noul cod civil dispun care sunt persoanele fizice lipsite de capacitate de exercițiu și sancțiunea aplicată actelor juridice încheiate de acestea,astfel :

Art. 43. Lipsa capacității de exercițiu – (1) în afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu:

minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

interzisul judecătoresc.

Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege.

Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.

Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute și de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.

Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) și la art. 43 alin. (3), precum și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.

Nulitatea relativă nu este înlăturată de simpla declarație a celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă că este capabil să contracteze. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanța, la cererea părții induse în eroare, poate considera valabil contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată.

Art. 46. Regimul nulității – (1) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în apărare, nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicție judecătorească.

Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicție judecătorească incapacitatea acestuia.

Acțiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit 14 ani, precum și de ocrotitorul legal.

Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare.

Persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu este obligată la restituire, decât în limita folosului realizat.

Astfel, din prevederile legii rezultă ca sunt incapabili de a contracta , minorii , interzisii si in general toti aceia carora legea le-a prohibit oarecare contracte. Instituirea incapacitatilor are drept scop fie ocrotirea celor supusi interdictiilor , fie ocrotirea unor terti sau a unor interese sociale , fie realizarea concomitenta a acestor doua obiective .

Incapacitatile pot fi generale care ii vizeaza pe minorii care nu au implinit varsta de 14 ani si interzisii judecatoresti , si incapacitati speciale care se refera numai la anumite categorii de persoane care nu pot incheia unele contracte , de exemplu pentru contractul de vanzare – cumparare legea prevede anumite incapacitati speciale care au natura juridica a unor interdictii de a vinde si cumpara sau de a cumpara.

Stabilirea scopului fiecarei incapacitati are importanta deoarece in functie de aceasta se va aplica sanctiunea nulitatii absolute (in cazul in care incapacitatea a avut ca scop protejarea unui interes public) ori nulitatea relativa (in cazul in care incapacitatea a avut ca scop doar protejarea incapabilului sau a unei anumite persoane).

2. Consimțământul părților

Consimtamantul (cum sentire) este definit ca fiind acordul de voințe al părților unui contract , acord de voințe (concursum voluntatum) care constituie însuși contractul și dă naștere obligațiilor respective .

Pentru a avea valoare juridică consimțământul trebuie sa emane de la o persoană cu discernământ, sa fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice , să fie exteriorizat și să nu fie alterat de vicii de consimțământ .

Art.1182 și 1183 din Noul cod civil,referindu-se la modalitatea încheierii contractului civil și la buna-credință în negocieri prevede : (1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane.

în condițiile prevăzute la alin. (2), dacă părțile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților.

Art. 1.183. Buna-credință în negocieri – (1) Părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora.

Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații.

Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul.

Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare.

Art. 1204 și 1205 din Noul cod civil precizează condițiile de valabilitate a contractului ,astfel:

– Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză. Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale. Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute. Art.1206 din Noul cod civil precizează cazurile în care consimțământul părților este viciat,astfel:

(1)Consimțământul este viciat când este dat din eroare,surprins prin dol,sau smuls prin violență.

(2) De asemenea ,consimțământul este viciat în caz de leziune.

Codul civil consacră două principii specifice contractului:

a.) -principiul forței obligatorii a contractului;

b.) -principiul relativității efectelor contractului.

Primul principiu, cel al forței obligatorii a contractului guvernează efectele contractului între părțile contractante iar al doilea, cel al relativității efectelor contractului se referă la efectele contractului față de terțe persoane, care nu au participat, în calitate de părți, la încheierea lui.

Potrivit art.1270 din Noul cod civil ”Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. Forța obligatorie a contractului derivă din puterea de lege, pe care însăși legea o recunoaște contractului în raporturile dintre părți. Din această împrejurare nu se poate trage concluzia că este posibil a se asemăna contractul cu legea, sau că acestea s-ar confunda.

Acest principiu a fost fundamentat pe teoria autonomiei de voință. Conform acesteia , orice limitare sau îngrădire a libertății omului este și poate fi numai opera voinței sale. Rezultă următoarele consecințe:

-contractul are forță obligatorie pentru părțile contractante;

-forța obligatorie a contractului este aceeași și pentru instanțele de judecată, care au sarcina de a asigura executarea lui.

Doctrina juridică fundamentează acest principiu, la fel ca alte reguli juridice, pe nevoia asigurării și garantării păcii sociale. În acest scop,toți oamenii trebuie să fie obligați a-și respecta cuvântul dat. Așa se explică faptul că forța obligatorie a contractului se impune atât părților contractante, cât și judecătorului.

Este necesară o paralelă între contract și lege pentru a evita eventualele confuzii ce ar putea apare din principiul pacta sunt servanda (contractul este legea părților), astfel:

– legea conține reguli de conduită generale, abstracte și impersonale obligatorii pentru toți subiecții de drept civil, pe când contractul obligă numai părțile și avânzii lor cauză;

– legea exprimă voința de stat, voința electoratului înfățișată de organul legislativ, în timp ce contractul, fiind opera părților, încorporează voința părților;

– legea reglementează raportul juridic abstract, pe când contractul (specie actului juridic civil) reglementează raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părțile intră în limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv;

– legea este opera unui organ de stat-organul legislativ- pe când contractul este opera părților, persoane fizice sau persoane juridice;

– contractul poate fi modificat prin voința părților, legea numai de către organul legislativ, cu respectarea unei proceduri anume.

Puterea de lege a contractelor legal încheiate privește părțile și avânzii lor cauză,dar instanța de judecată, judecând litigiul intervenit între părți, este obligată să țină seama de clauzele contractului și să asigure executarea lor, ca și când ar fi vorba de aplicarea dispozițiilor cuprinse în legi sau în alte acte normative.

Forța obligatorie a contractului constă în următoarele principii:

– părțile contractante sunt ținute să execute întocmai, una față de cealaltă, obligațiile la care s-a îndatorat;

– contractul nu poate fi revocat prin voința uneia din părțile contractante;

obligațiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună credință.; Semnificația principală a principiului forței obligatorii a contractului este aceea că părțile sunt obligate să execute întocmai toate prestațiile la care s-au îndatorat prin contract,lucru care rezultă și din prevederile alin.1 din art.1270 al Noului cod civil care prevede în mod expres următoarele:„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.

Executarea trebuie să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite. Creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obține executarea în natură a prestațiilor ce i se datorează de către debitor. Când executarea în natură este irealizabilă, obligația debitorului se transformă în daune-interese, angajându-se răspunderea contractuală.

Irevocabilitatea contractului prin voința uneia din părțile contractante

Prevederile Codului civil în această problemă spun la art1270 din Noul cod civil ,la alin. 2 că ele, contractele, ”se pot revoca prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”. Acest text legal consacră regula simetriei în contracte, ceea ce înseamnă că orice contract, fiind rezultatul acordului de voințe al părților, mutuus consensus, el poate fi desfăcut sau revocat, în principiu, numai în același fel, adică prin mutuus dissensus sau obligatio contrario consensu dissolvitur. Înseamnă că revocarea contractului nu este posibilă prin voința exclusivă a uneia din părțile contractante, cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege. Ori de câte ori este posibilă această revocare, ne găsim în prezența unei asimetrii, care sunt tot atâtea excepții de la regula simetriei.

Dintre aceste excepții putem enumera:

A. Revocarea contractului prin consimțământ mutual. Posibilitatea revocării contractului prin voința comună a părților este o aplicare pură și simplă a principiului consacrat de art.1270,alin.2din Noul cod civil. În realitate este vorba de un nou contract prin care se desface contractul anterior încheiat între aceleași părți. În principiu, revocarea contractului produce efecte numai pentru viitor; ea operează ca o reziliere amiabilă, expresie preferabilă celei folosite în art. 1270, alin.2 Noul cod civil. Ea nu afectează efectele contractului care s-au produs până la momentul rezilierii.

Neretroactivitatea efectelor rezilierii mutuale este ușor de explicat în cazul contractelor cu executare succesivă.

Părțile se înțeleg să devanseze data împlinirii termenului extinctiv, procedând la scurtarea duratei contractului. Aceasta deoarece, revocarea cu efecte retroactive nu este posibilă datorită caracterului, uneori, ireversibil al prestațiilor executate cel puțin de una din părțile contractante. Așa de pildă, este cazul contractului de închiriere și contractului de comodat.

În cazul contractelor cu executare instantanee, cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare, prin reziliere, părțile doresc să restabilească situația juridică existentă înainte de încheierea lor. Astfel, în cazul contractelor prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra unui bun, revocarea mutuală nu are efect retroactiv. În realitate este vorba despre un nou contract de înstrăinare a bunului în sens contrar, adică de la dobânditor la înstrăinător. De aici decurg următoarele consecințe:

– toate drepturile consimțite de dobânditorul bunului în intervalul dintre încheierea și rezilierea mutuală a contractului se mențin; ele nu pot fi desființate, convenția de reziliere având efecte numai pentru viitor;

– părțile sunt obligate să plătească taxele de contract, situație în care o asemenea obligație este prevăzută de legislația fiscală;

În ipoteza când contractul supus rezilierii are ca obiect înstrăinarea unui imobil, convenția de reziliere va fi urmată de îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Ba mai mult, în sistem de carte funciară, fostul înstrăinător, a devenit dobânditor, este necesar să-și întăbuleze dreptul de proprietate; efectul translativ al contractului se produce numai din momentul înscrierii în cartea funciară.

B. Denunțarea unilaterală a contractului.Noul cod civil în art.1276 prevede,la aliniatul 1 posibilitatea denunțării unilaterale a contractului de către una dintre părțile contractante,atâta timp cât executarea contractului nu a început.

Alin.2 din cadrul art.1276 prevede faptul că în cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă,acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz,chiar și după începerea executării contractului,însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare.

Alin. 3 și 4 din cadrul art.1276,prevăd că dacă s-a stipulat o prestație în schimbul denunțării ,aceasta produce efecte numai atunci când prestația este executată. Dispozițiile art.1276 se aplică în lipsă de convenție contrară.

Contractele încheiate pe durată determinată, în principiu, nu pot fi revocate prin voința unilaterală a uneia dintre părți.

Forța lor obligatorie se menține pe durata întregului interval de timp convenit prin acordul de voință al părților. Cu toate acestea, în cazuri de excepție, expres prevăzute de lege, viața contractului poate înceta prin voința uneia din părți. Spre exemplu: contractul de închiriere cu termen a locuințelor poate fi denunțată unilateral de locatar, cu un preaviz de 60 de zile (art.24 lit.a din legea nr.114/1996); contractul de mandat (art.2009 Noul cod.civ.); contractul de transport persoane etc.

Contractele încheiate pe durată nedeterminată, prin natura și specificul lor, presupun întotdeauna posibilitatea de a fi desfăcute, adică revocate pe cale unilaterală. În caz contrar s-ar ajunge la legături contractuale perpetue, ceea ce este interzis de lege. Dreptul de a rezilia sau revoca un contract poate fi stipulat expres în contractul respectiv, în favoarea oricăreia dintre părțile contractante, cu condiția ca acea clauză să nu fie interzisă de lege sau să nu fie în realitate o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă.Dreptul de reziliere unilaterală a contractului, indiferent de izvorul său (legea sau o clauză contractuală), nu poate fi exercitat discreționar. Exercitarea lui trebuie să aibă loc numai în limitele prevăzute de lege, cu bună credință și să fie întemeiată pe motive justificate. În caz contrar, se săvârșește un abuz de drept, care poate duce la angajarea răspunderii civile a părții vinovate.

Aceste cazuri de reziliere unilaterală a contractelor alcătuiesc categoria așa-ziselor asimetrii în contracte, fiind tot atâtea excepții de la regula simetriei.

C. Rezilierea forțată a contractelor. Încetarea contractelor pentru viitor poate avea loc și forțat, adică împotriva voinței părților contractante. Este cazul contratelor intuitu personae, care se încheie având ca motiv determinant identitatea sau calitățile speciale ale celeilalte părți. Dacă partea respectivă decedează sau devine incapabilă, contractul în cauză încetează forțat, neputând fi continuat cu moștenitorii sau după caz cu reprezentanții săi legali.

D. Impreviziunea și întinderea obligațiilor contractelor

Articolele 1271 și 1272 din Noul cod civil,tratează instituția impreviziunii și a întinderii obligațiilor părților contractante,astfel :

Art. 1.271. Impreviziunea – (1) Părțile sunt ținute să-și execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă.

(2) Cu toate acestea, părțile sunt obligate să negocieze în vederea adaptării contractului sau încetării acestuia, dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părți din cauza unei schimbări a împrejurărilor:

a) care a survenit după încheierea contractului;

b) care nu putea fi avută în vedere în mod rezonabil în momentul încheierii
contractului; și

c) și cu privire la care partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii.

(3) Dacă într-un termen rezonabil părțile nu ajung la un acord, instanța poate să dispună:

adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

încetarea contractului la momentul și în condițiile pe care le stabilește.

Art. 1.272. întinderea obligațiilor – (1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care legea, obiceiul sau echitatea le dă obligației, după natura sa.

(2) Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în mod expres.

Executarea cu bună credință a contractului

Această cerință este prevăzută legal în prevederile art. 1170 din Noul cod civ. în care este stipulat :”Părțile trebuie să acționeze cu bună credință atât în negocierea și încheierea contractului ,cât și pe timpul executării sale .Ele nu pot înlătura sau limita această obligație”. Executarea cu bună credință presupune două obligații ce revin părților contractante:

a.) – obligația de loialitate;

b.) – obligația de cooperare.

a.) Obligația de loialitate constă, în principal, în îndatorirea părților de a se informa reciproc, pe toată durata executării contractului. Astfel, obligația de informare există, cu titlu de exemple în următoarele cazuri concrete:locatarul este obligat să-l informeze pe locator despre degradările și defecțiunile lucrului închiriat; fabricantul pe cumpărător despre modul de funcționare și pericolele ce pot rezulta din utilizarea bunului vândut; medicul pe pacient despre riscurile ce pot interveni după tratament sau intervenția chirurgicală etc.

De asemenea,obligația de loialitate impune a fortiori , ca o regulă generală, abținerea părții contractante de la orice comportament dolosiv ori culpabil, în executarea prestațiilor; debitorul nu trebuie să facă nimic de natură a-l pune pe creditor în situația de a nu putea obține toate avantajele ce decurg din contract; la rândul său, creditorul nu trebuie să facă nimic din ceea ce l-ar pune pe debitor, în executarea contractului, într-o situație mai grea decât cea normală.

b.) Obligația de cooperare constă în îndatorirea părților de a facilita executarea contractului pentru a se asigura echilibrul prestațiilor. Fiecare parte are îndatorirea de a se comporta în așa fel încât să nu impună celeilalte părți efectuarea unor cheltuieli inutile. Astfel, transportatorul trebuie să aleagă itinerariul cel mai puțin oneros pentru clientul său; instalatorul de electricitate să facă branșamentul cel mai scurt; avocatul și clientul său să aprecieze împreună oportunitatea de a introduce recurs.

ANEXĂ

CU PREVEDERILE NOULUI COD CIVIL REFERITOARE LA CONTRACTELE CIVILE

Art. 1.166. Noțiunea – Contractul este acordul de voințe între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.

Art. 1.167. Regulile aplicabile contractelor – (1) Toate contractele se supun regulilor generale din prezentul capitol.

(2) Regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevăzute în prezentul cod sau în legi speciale.

Art. 1.168. Regulile aplicabile contractelor nenumite – Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Art. 1.169. Libertatea de a contracta – Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

Art. 1.170. Buna-credință – Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație.

Diferite categorii de contracte

Art. 1.171. Contractul sinalagmatic și contractul unilateral – Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. în caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți.

Art. 1.172. Contractul cu titlu oneros și contractul cu titlu gratuit – (1) Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros.

(2) Contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.

Art. 1.173. Contractul comutativ și contractul aleatoriu – (1) Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.

(2) Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia din părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert.

Art. 1.174. Contractul consensual, solemn sau real – (1) Contractul poate fi consensual, solemn sau real.

Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al părților.

Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege.

Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară predarea unui bun al debitorului.

Art. 1.175. Contractul de adeziune – Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

Art. 1.176. Contractul-cadru – (1) Contractul-cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta.

(2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare.

Art. 1.177. Contractul încheiat cu consumatorii – Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale și, în completare, dispozițiilor prezentului cod.

Încheierea contractului

§1. Dispoziții preliminare

Art. 1.178. Libertatea formei – Contractul se încheie prin simplul acord de voință al părților, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

Art. 1.179. Condițiile esențiale pentru validitatea contractului – (1) Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt:

capacitatea de a contracta;

consimțământul valabil al părților;

un obiect determinat, posibil și licit;

o cauză valabilă a obligațiilor.

(2) în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.

§2. Capacitatea părților

Art. 1.180. Capacitatea părților – Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte.

Art. 1.181. Reguli aplicabile – Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în cartea I.

§3. Consimțământul

I. Formarea contractului

Art. 1.182. încheierea contractului – (1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane.

în condițiile prevăzute la alin. (2), dacă părțile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților.

Art. 1.183. Buna-credință în negocieri – (1) Părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora.

Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații.

Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul.

Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare.

Art. 1.184. Obligația de confidențialitate în negocierile precontractuale – Când o informație confidențială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ținută să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligații atrage răspunderea părții în culpă.

Art. 1.185. Elementele de care depinde încheierea contractului – Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.

Art. 1.186. Momentul și locul încheierii contractului – (1) Contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile.

(2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor stabilite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.

Art. 1.187. Forma ofertei și a acceptării – Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

Art. 1.188. Oferta de a contracta – (1) O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.

(2) Oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contractului, care îi determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esențial al
contractului.

(3) Dispozițiile art. 1.182-1.203 se aplică în mod corespunzător și atunci când
împrejurările în care se încheie contractul nu permit identificarea ofertei sau a acceptării.

Art. 1.189. Propunerea adresată unor persoane nedeterminate – (1) Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere.

(2) Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. în aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură cu aceasta.

Art. 1.190. Solicitarea de oferte – Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta.

Art. 1.191. Oferta irevocabilă – (1) Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o mențină un anumit termen.

Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor stabilite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor.

(2) Declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect.

Art. 1.192. Termenul de acceptare – Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.

Art. 1.193. Oferta fără termen adresată unei persoane absente – (1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea.

Până la încheierea contractului, această ofertă poate fi revocată oricând, însă revocarea nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea sau, în cazurile prevăzute de art. 1.186 alin. (2), înaintea săvârșirii actului sau faptului care determină încheierea contractului.

Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut la alin. (1).

Art. 1.194. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente – (1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente, rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță.

Art. 1.195. Caducitatea ofertei – (1) Oferta devine caducă dacă:

acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut de art. 1.193 alin. (1);

destinatarul o refuză.

(2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.

Art. 1.196. Acceptarea ofertei – (1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, și ajunge în termen la autorul ofertei. Dispozițiile art. 1.186 rămân aplicabile.

(2) Tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări.

Art. 1.197. Acceptarea necorespunzătoare ofertei – (1) Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:

cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;

nu respectă forma cerută anume de ofertant;

ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.

(2) Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări, ca o contraofertă.

Art. 1.198. Acceptarea tardivă – (1) Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.

(2) Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu-l înștiințează despre aceasta de îndată.

Art. 1.199. Retragerea ofertei sau a acceptării – Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.

Art. 1.200. Comunicarea ofertei, acceptării și revocării – (1) Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.

(2) Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.

Art. 1.201. Clauzele externe – Dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere.

Art. 1.202. Clauzele standard – (1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod corespunzător și atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.

(2) Sunt clauze standard stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract în urma negocierii între părți.

Art. 1.203. Clauzele neuzuale – Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții, restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

Spețe

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Ședința de la 18 noiembrie 2005

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2634 din 14 octombrie 2004 Judecătoria Onești a admis acțiunea formulată de reclamanta N.E. în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Ștefan cel Mare și SC B. SRL Onești și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 1 din 29 decembrie 1999 perfectat în baza procesului verbal de licitație din 14 decembrie 1999, încheiat la sediul Primăriei Comunei Ștefan cel Mare.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta SC B. SRL Onești.

Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 94 din 14 martie 2005 a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Curții de Apel Bacău. Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că obiectul acțiunii îl constituie constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare, cauză care nu este o acțiune evaluabilă în bani și nu este inclusă în categoria acțiunilor a căror competență de soluționare aparține tribunalului ca instanță de apel, ci curții de apel conform art. 3 pct. 2 C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 493/2004.

Prin decizia civilă nr. 362 din 9 mai 2005 Curtea de Apel Bacău, a calificat calea de atac drept recurs întrucât obiectul acțiunii are o valoare de până la 1 miliard lei și, în raport de dispozițiile art. 299 alin. (3) C. proc. civ., nou introdus de Legea nr. 195/2004 a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Tribunalului Bacău.

Ivindu-se conflict negativ de competență între un tribunal și o curte de apel, în temeiul art. 22 C. proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție.

În speță, se constată că obiectul contractului de vânzare cumpărare are o valoare sub 1 miliard lei, așa cum bine a apreciat Curtea de Apel Bacău.

Întrucât sentința a fost dată într-un litigiu cu o valoare de până la 1 miliard lei, calea de atac este recursul, iar competența soluționării acestuia revine tribunalului potrivit art. 2821 alin. (1) și art. 2 pct. 3 C. proc. civ. astfel cum a fost modificat de Legea nr. 219/2005, în vigoare la data soluționării conflictului de competență.

Așa fiind, în temeiul art. 20 și urm. C. proc. civ. urmează a fi stabilită competența în favoarea Tribunalului Bacău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 18 noiembrie 2005.

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ

Ședința publică de la 20 februarie 2004               

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 29 martie 2001, reclamantul S.Ș. i-a chemat în judecată pe pârâții L.P., L.M.D. și N.I., pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să dispună nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2038 din 14 mai 1996, obligarea pârâților să-i predea apartamentul și să-i plătească contravaloarea chiriei neîncasate, respectiv 6.000 DM, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că sora sa, S.M.E. a decedat, că acesta este unicul moștenitor, dar apartamentul defunctei a fost înstrăinat pârâților, prin contractul de vânzare-cumpărare cu privire la care solicită a fi anulat.

De asemenea, reclamantul S.Ș. și-a precizat acțiunea la 21 mai 2001 și a arătat că actul autentic nu poartă semnătura vânzătoarei, care la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nu avea discernământ și că înstrăinarea s-a realizat prin cauză ilicită.

Pârâții L.M. și L.P. au opus acțiunii reclamantului o întâmpinare în care au invocat excepțiile: lipsei calității procesuale active, prescripția dreptului la acțiune și au formulat apărări privind netimbrarea legală a acțiunii și lipsa elementelor prevăzute de art. 133 C. proc. civ., sub sancțiunea aceluiași text legal.

Pe fond, prin aceeași întâmpinare s-a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1268 din 12 noiembrie 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a anulat acțiunea ca netimbrată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că cererea de chemare în judecată introdusă de reclamant nu se încadrează în dispozițiile prevăzute de art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, modificată, pentru a beneficia de scutirea de plata taxelor judiciare de timbru așa încât conform art. 35 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 a dispus anularea ca netimbrată a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate invocând greșita aplicare a Legii nr. 146/1997, deoarece acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, întrucât „pârâții sunt infractori prin săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen., fals în înscrisuri, iar răspunderea civilă a infractorilor conform art. 14 și art. 19 C. proc. pen. pentru pagubele produse este scutită de plata taxelor judiciare de timbru”.

Mai arată apelantul-reclamant că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a cercetat plângerea acestuia și a stabilit că răspunderea penală a celor ce se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este prescrisă.

În contextul arătat, instanța civilă avea obligația să constate prin hotărâre judecătorească existența falsului și să dispună anularea înscrisului falsificat.

Prin decizia nr. 168 A din 3 aprilie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a confirmat soluția instanței de fond respingând apelul declarat de reclamant.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar ordinar a reținut că instanța a socotit în mod corect, că acțiunea reclamantului, prin care acesta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare are caracter real, tinde la realizarea dreptului și repunerea părților în situația anterioară perfectării actului de vânzare-cumpărare, așa încât în cauză, față de petitul cu care a fost investită cererii de chemare în judecată îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997, modificată.

Astfel, textul de lege invocat prevede că „cererile în anularea sau declararea nulității unui act juridic se timbrează cu suma de 90.000 lei.

Din modul în care este redactată acțiunea, rezultă că reclamantul a solicitat printr-un petit distinct repunerea părților în situația anterioară, astfel că taxa judiciară de timbru într-o acțiune în realizarea dreptului se stabilește la valoarea imobilului.

Deși reclamantului i-a fost pus în vedere, prin încheierea de ședință din 15 octombrie 2001 să achite taxa judiciară de timbru de 6.045.000 lei, acesta nu a contestat măsura dispusă și nici nu s-a conformat, neuzând de procedura instituită prin chiar prevederile art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxa judiciară de timbru care stabilesc la alin. (1) că „ Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată… iar la alin. (2) „împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face contestație potrivit dispozițiilor aplicabile în materie fiscală.

Și decizia menționată a făcut obiectul executării căii extraordinare de atac a recursului declarat de reclamant. În expunerea de motive neîncadrate în drept, conform art. 303 alin. (3) C. proc. civ., recurentul nu face altceva decât să reitereze criticile promovate și în calea de atac a apelului, sub forma unei înșiruiri cronologice a situației de fapt.

Prin prisma motivelor invocate recursul se privește ca nefondat pentru considerentele ce preced.

Reclamantul a investit instanța printr-o acțiune solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de sora sa S.M.E. și pârâții L.M.D. și L.P., obligarea acestora la predarea apartamentului ce a făcut obiectul contractului a cărui nulitate absolută se solicită și obligarea acestora la plata sumei de 6.000 DM, reprezentând contravaloarea chiriei pentru acest apartament.

Reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile procedurale în sensul de a se conforma dispozițiilor art. 112 și art. 133 C. proc. civ., texte de lege ce prevăd elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de chemare în judecată și corelativ sancțiunea nerespectării acestor cerințe stabilite de legea procedurală.

Astfel, potrivit art. 112 pct. 4 din același cod „arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea nu trebuie înțeleasă în sensul că simpla indicare generică, globală a Codului civil, Cod penal, etc., constituie și prefigurează cadrul legal al temeiului juridic și obiectului unei acțiuni, câtă vreme nu se precizează cauza de nulitate și nu se evidențiază distinct mijloacele de probă pe care se sprijină fiecare capăt de cerere”.

Sub aspectul formei în care a fost redactată, cererea de chemare în judecată are carențe determinate de spectrul larg de instituții, deopotrivă civile și penale la care s-a făcut referire și care au fost ambiguu inserate în cuprinsul acțiunii cu care reclamantul a investit instanța.

În mod corect, instanța a pus în discuție legalitatea timbrării cererii de chemare în judecată, potrivit petitelor, așa încât neconformarea reclamantului dispoziției de timbrare a fost sancționată cu anularea cererii de chemare în judecată, motivat de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, astfel cum a fost modificată care stipulează la alin . (1) „că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat”, iar la alin. (3) ”neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii”.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, și-a motivat măsura prin care a dispus anularea cererii, în considerentele sentinței civile nr. 1268 din 12 noiembrie 2001, iar Curtea de Apel București, în exercitarea controlului judiciar a menținut motivarea.

Câtă vreme chestiunea prealabilă a stabilirii taxelor judiciare de timbru, prin admiterea „excepției” invocată de pârâți prin întâmpinare și rezolvată de instanță, prin anularea cererii a determinat necercetarea fondului pricinii, motivele de recurs ce se referă la constatarea existenței sau neexistenței dreptului nu pot face obiectul examinării, în calea extraordinară de atac a recursului.

În consecință, Înalta Curte va menține ca legală și temeinică decizia nr. 168 A din 3 aprilie 2002 a instanței de apel și va respinge recursul ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.Ș. împotriva deciziei nr. 168 A din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2004.

JUDECĂTORIA MOTRU

Anulare act-rejudecare

Anularea contractului de vânzare-cumpărare pe considerentul că a fost viciat consimțământul său prin manoperele dolosive folosite de către pârât în scopul determinării la încheierea convenției, dar și datorită nerespectării dispozițiilor imperative ale art.128-130 Cod Familie.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru la data de 24.03.2010 , reclamanta , C. G. , personal și în calitate de reprezentantă legală a minorei , C. R. , a chemat în judecată pe pârâtul , B. C. S. , solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună atât constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărarea autentificat sub nr. ……/08.12.2008 , cât și anularea aceleiași convenții , cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.În motivarea cererii , reclamanta a arătat că la data de 08.12.2008 a convenit cu pârâtul asupra vânzării unui teren în suprafață de 31 mp , situat în intravilanul mun. M. , tarla 9 parcela 77/3 , învoiala fiind consfințită la BNP I. C. A. .

Că actul este lovit de nulitate întrucât consimțământul reclamantei a fost afectat de dol , dat fiind că pârâtul a profitat de starea de tulburare în care se afla după decesul soțului său .și a determinat-o să-și înstrăineze cota de 1 cei se cuvenea în calitate de soție supraviețuitoare. A mai precizat reclamanta că o altă cauza de anulabilitate a convenției este dată de calitatea de curator a tatălui cumpărătorului , B. T. , care a fost numit curator al minorei , C. R. , deși dispozițiile art. 128 C familiei , îi interziceau o asemenea reprezentare.

În drept ,au fost invocate prevederile art. 953 C civ și art. 128-130 c familiei. În scop probator , la dosarul cauzei a fost depus contractul de vânzare cumpărare nr……/08.12.2008 , certificatul de moștenitor nr. ……/19.08.2008 , acte stare civilă , dispoziția nr. ……/13.11.2008.Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 42 lei și timbru judiciar de 0,3 lei.Din oficiu , au fost solicitate relații cu privire la instituirea curatelei minorei C. R..La termenul din data de 09.06.2010 , reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită anularea contractului de vânzare cumpărare dată fiind existența dolului , cât și incidența dispozițiilor art. 128-130 C fam.

A fost solicitată , încuviințată și administrată de către instanță , proba testimonială , fiind audiați în cauză martorii : M. S. , pentru pârât și R. N. și R. E. pentru reclamantă.Prin sentința civilă nr. ……/30.06.2010 s-a respins acțiunea formulată de reclamantă , fiind obligată reclamanta la 1000 lei cheltuieli de judecată , în favoarea pârâtului , reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta , iar prin decizia civilă nr. …… din 05.10.2010 , instanța de recurs – Tribunalul Gorj , a admis recursul declarat de reclamantă , a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță de fond – Judecătoria Motru .Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Motru la data de 29.10.2010 , sub nr. 4259/263/2010.Având in vedere recomandarea instanței de casare, in rejudecare, s-a solicitat Serviciului Autoritate Tutelara din cadrul Primăriei Comunei C. sa comunice daca in momentul instituirii curatelei, prin dispozitia nr. ……/13.11.2008, autoritatea tutelara si-a manifestat acordul cu privire la vanzarea terenului in cauza in ceea ce o priveste pe minora C. R.. Prin adresa nr. ……./27.01.2011 Primaria Comunei C. a aratat ca autoritatea tutelara nu si-a manifestat acordul cu privire la vanzarea terenului de catre minora C. R. si ca instituirea curatelei a fost solicitata de mama minorei.Instanța din oficiu a luat un interogatoriu reclamantei in ședința publica din 12.01.2011.Analizând actele și lucrările dosarului , instanța constată și reține următoarele:

Reclamanta a solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. ……../08.12.2008 , pe considerentul că a fost viciat consimțământul său prin manoperele dolosive folosite de către pârât în scopul determinării la încheierea convenției, dar și datorită nerespectării dispozițiilor imperative ale art. 128-130 Codul fam.

In privința cererii de anulare a contractului, făcută in nume propriu de reclamanta, pe motivul inexistentei consimțământului pentru lipsa discernământului si pentru dol, instanța retine următoarele:

La data de 8 decembrie 2008 s-a încheiat între parti contractul de vânzare cumparare autentificat sub nr…….. prin care reclamanta și B. T. , în calitate de curator pentru minora , C. R. , au vândut pârâtului imobilul situat în intravilanul mun. M. , str. S. , nr. 4 , zona Autogara veche – teren în suprafață de 31 mp , – curți construcții având nr cadastral ……., intabulat în CF…….

Pretul convenit a fost de 405 lei, platit integral la data autentificarii actului.

Instanta retine ca, atat lipsa discernamantului in momentul incheierii actului juridic civil cat si viciile de consimtamant sunt cauze care atrag nulitatea relativa a actului juridic civil.

Astfel, pentru a fi valabil exprimat, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa provina de la o persoana cu discernamant, sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice, sa fie exteriorizat si sa fie nealterat de vreun viciu de consimtamant.

Referitor la prima conditie instanta retine ca, reglementand capacitatea de drept civil, legea prezuma juris tantum existenta discernamantului juridic necesar incheierii actelor juridice civile pentru persoana fizica cu capacitate deplina de exercitiu.

Pentru a proba lipsa discernamantului, reclamanta a invocat tulburarea produsa de moartea sotului cu 6 luni inainte de incheierea contractului, depunand la dosar o poezie , un articol din ziar, o scrisoare medicala si bilet de iesire din spital.

Desi discernamantul este o stare de fapt, lipsa acestuia putand fi dovedita prin orice mijloc de proba, instanta nu poate sa retina apararea reclamantei care prin actele medicale depuse a demonstarat ca a fost intr-adevar internata in perioada 21.07.2008-01.08.2008, insa pentru probleme de sanatate care nu au legatura cu capacitatea ei psihica, acestea fiind enumerate la 6 puncte, in ultima instanta, fiind mentionat in scrisoarea medicala un diagnostic ce corespunde tot sanatatii fizice a reclamantei, alaturi de care se regaseste si „anxietatea” invocata de aceasta. Este clar ca internarea in spital nu a fost determinata de eventuale probleme psihice ale acesteia, iar anxietatea care reprezinta o stare de neliniste, nu poate sa fie considerata o cauza de incapacitate care sa fi determinat lipsa discernamantului la incheierea actului si care sa conduca la anularea acestuia, intruct o altfel de interpretare ar pune in pericol securitatea circuitului civil, chiar daca aceasta a fost determinata de un eveniment grav, moartea sotului sau. In acelasi sens sunt si declaratiile martorilor aflate la dosar. Astfel, declaratia martorului M. S. a fost în sensul inexistenței unei tulburări a reclamantei de natură a afecta percepția actului de dispoziție , dată fiind și activitatea anterioară a acesteia de documentare în scopul obținerii unui preț cât mai bun pentru bunul înstrăinat—ofertele de vanzare.

Pe de alta parte, manifestarea de vointa este producatoare de efecte juridice cu conditia sa fi fost libera si constienta (reala) si nu alterata de vicii de consimtamant.

Astfel, raportând dispozitiile art.953 C.Civ., potrivit caruia:”consimtamântul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol”, la dispozitiile art.960 C.civ. care statueaza cu caracter de principiu ca „dolul este o cauza de nulitate a conventiei cand mijloacele viclene intrebuintate de una din parti sunt astfel incat este evident ca , fara aceste masinatii, cealalta parte n-ar fi contractat”, rezulta ca dolul consta in inducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene (manopere dolosive), cu scopul de a incheia un act juridic, un contract sau un alt act.

Dolul este alcatuit din doua elemente, si anume: elementul intentional care consta in vointa de a induce o persoana in eroare, si elementul material ce consta in intrebuintarea de mijloace viclene pentru realizarea intentiei de inducere in eroare, iar pentru a constitui viciu de consimtamant trebie sa fie determinant si sa provina de la cealalta parte.

Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloace de proba.

Astfel, declaratiile martorilor audiati in primul ciclu procesual nu au dovedit existenta dolului care sa provina de la parat. Martorul , R. N. , propus spre audiere de către reclamantă , a învederat că vânzarea terenului de către reclamantă a fost determinată de nevoia de bani, și de întreținerea celor doi minori rămași în grija sa exclusivă.

Și martorul M. S. a declarat în sensul inexistenței unor mașinațiuni din partea paratului in vederea perfectarii actului de vanzare cumparare aratand a vanzatoarea a solicitat oferte de la mai multi cumparatori, dupa care s-a orientat catre parat intrucat acesta a oferit pretul cel mai bun.

Faptul că între părți ar fi existat și o înțelegere verbală ca ulterior achiziționării terenului să fie cumpărată și clădirea de către același cumpărător , nu constituie un factor care să fie calificat drept manoperă dolosivă ,cu atât mai mult cu cât declarațiile martorilor reclamantei s-au bazat doar pe percepția exclusivă a vânzătoarei.

Mai mult vânzarea clădirii respective s-a realizat prin licitație publică , – dat fiind că aparținea unei societăți comerciale al cărei asociat era defunctul soț al reclamantei , – și prin intermediul unei firme de insolvență , astfel că achiziționarea respectivei clădiri de către pârât nu putea fi hotărâtă de către reclamantă.

Cu privire la cererea de anulare a contractului, facuta de reclamanta in calitate de reprezentant al fiicei sale minore C. R., invocand dispozitiile art. 128- art.130 Codul Familiei, referitoare la tutela, instanta retine urmatoarele:

La data de 8 decembrie 2008 reclamanta, alaturi de B. T., acesta din urma în calitate de curator pentru minora , C. R. au vandut prin contractul de vânzare cumparare autentificat sub nr.1465 pârâtului, imobilul situat în intravilanul mun. Motru , str. S. , nr. 4 , zona Autogara veche – teren în suprafață de 31 mp , – curți construcții având nr cadastral …… , intabulat în CF………

Potrivit art. 128 Codul Familiei „este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore, sotul, o ruda in linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte, si minor, de alta. Art. 129 Codul Familiei prevede ca, „tutorele nu poate, fara prealabila incuviintare a autoritatii tutelare sa faca valabil înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului”.

Dispozitiile art. 130 Codul Familiei impun ca autoritatea tutelara sa acorde incuviintarea „numai daca actul raspunde unei nevoi sau prezinta un folos neindoielnic pentru minor”.

Analizand contractul de vanzare cumparare a carui anulare se solicta, instanța reține că acesta a avut ca părți contractante pe de o parte pe reclamanta , C. G. și B. T. , în calitate de curator pentru minora C. R. avand sub 14 ani, iar pe de altă parte pe pârâtul , B. C. S..

Numirea curatorului a avut loc potrivit dispoziției nr. …../13.11.2009 , emise de către Primăria com. C. , urmare a cererii înregistrate cu nr. ……../10.11.2009 , formulate de însăși reprezentanta legală a minorei ( mama ) , reclamanta din cauză.

Solicitarea de numire a curatorului a fost expresă în ceea ce privește identitatea persoanei , reprezentanta legală făcând mențiune că dorește să fie numit curator dl. B.T..

Cum reclamanta a invocat incidența dispozițiilor legale care reglementează instituția tutelei , cu toate că in speta ne regăsim în situația unei curatele, urmeaza a evidentia distinctia dintre cele doua institutii.

Astfel, art113 Codul Familiei dispune instituirea tutelei „in cazul in care ambii parinti fiind morti, necunoscuti, decazuti din drepturile parintesti, pusi sub interdictie, disparuti ori declarati morti, copilul este lipsit de ingrijirea ambilor parinti”.

Asadar, tutela este mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotire parinteasca, o sarcina prevazuta de lege, obligatorie, gratuita si personala.

Tutorele are obligatia de a administra bunurile minorului si de a-l reprezenta in acte civile, insa numai pana la data la care acesta implineste varsta de 14 ani. Actele juridice pe care tutorele le poate incheia singur, in numele si pe socoteala minorului sunt: actele de conservare a patrimoniului si actele de administrare a patrimoniului.

Actele juridice care pot fi incheiate de tutore numai cu incuviintarea prealabilă a autoritatii tutelare : sunt actele de dispozitie juridica (instrainarea, constituirea un or drepturi reale principale sau accesorii etc.).

Curatela minorului este un mijloc juridic temporar si subsidiar de ocrotire a minorului. Curatela se instituie de autoritatea tutelara de la domiciliul minorului, fie din oficiu, fie la cererea oricarei persoane din cele prevazute de art. 152 din Codul familiei daca parintele sau tutorele este impiedicat sa indeplineasca un anumit act in numele persoanei pe care o reprezinta sau ale carei acte le incuviinteaza.

Instanta retine ca, minora C. R. era lipsită de capacitate de exercițiu în momentul perfectării actului de dispoziție, iar la solicitarea mamei sale in conditiile anterior mentionate, a fost numit curator B. T..

Avand in vedere distinctiile evocate intre institutia curatelei si cea a tutelei, instanta retine ca, nu pot fi aplicate dispozitiile art.128- art.130 privitoare la tutela, situatiei de fapt retinuta in speta in care minorei i-a fost instituita curatela, cu atat mai mult cu cat art. 155 din Codul Familiei impune ca „in cazurile in care se instituie curatela sa se aplice regulile de la mandat”.

Astfel, potrivit art. 98 din Codul Familiei masurile privitoare la persoana si bunurile copilului se iau de catre parinti, de comun acord, parintii avand dreptul si indatorirea de a administra bunurile copilului lor minor si de a-l reprezenta in actele civile pana la data cand el implineste varsta de 14 ani.

Instanta retine ca, in cauza, mama minorei, in calitate de reprezentant al acesteia a solicitat expres instituirea curatelei pentru fiica sa C. R. in vederea vanzarii unui teren situat in M., indicand sa fie numit curator B. T.. Prin interogatoriul luat reclamantei in sedinta publica din 12.01.2011 aceasta a recunoscut ca la data formularii cererii de instituire a curatelei a cunoscut faptul ca B. T. va vinde terenul fiului sau B. C. S., fiind ințeleși si asupra pretului contractului.Vazand si efectele intre parti ale contractului de mandat cu titlu gratuit, constatand ca raporat la regulile mandatului nu exista incompatibilitati raportat la calitatea partilor din contractul de vanzare cumparare in litigiu, instanta aprecieaza ca nefondata cererea formulata de reclamanta in nume propriu si in calitate de reprezentant al minorei C. R. si urmeaza a o respinge.Potrivit art. 274 Cod pr. civ, va fi obligata reclamanta la 2000 lei cheltuieli de judecata.

Bibliografie

[1.] Alunaru C. 2006,Drept civil,Drepturile reale și obligațiile civile ,Ed. Cordial Lex,.

[2.] Baias, FI. A., 2009,Prefață la Noul cod civil, Ed. C.H. Beck, București;

[3.] Beleiu, Gh.,2000,Drept civil român, Introducere în studiul dreptului civil,Subiectele dreptului civil ,Ed. Șansa,București;

[4.] Boroi, G.2009, Drept civil.,Drepturile reale principale ,Obligațiile civile ,Ed. AII Beck, București;

[5] Chelaru, E.,2009, Drept civil. Drepturile reale principale,Obligțiile civile Ed. C.H. Beck, București.;

[6.] Cosmovici P.M.,1995,Drept civil,Introducere în dreptul civil,Teoria generală a obligațiilor civile,Ed. All Beck, București;

[7.] Dogaru, I., 2007, Obligațiile și contractele civile ,Ed. Șansa, București;

[8.] Lupan, E., Sabau-Pop, L,2007, Tratat de drept civil român. Persoanele, Ed C.H. Beck, București;

[9.] Mureșan M.,1996,Drept civil,Obligațiile civile, Ed. Cordial Lex, ;

[10.] Mureșan M.,1997,Drept civil,Contractele civile, Ed. Cordial Lex, ;

[11.] Pop L.,2008,Contracte Speciale,,Ed.C.H.Beck,București ;

[12.] Pop L.,2010,Tratat de drept civil,Ed.Global Lex,București ;

[13.] Pop T.,1994, Drept civil,Partea generală și Persoanele,Ed. Lumina Lex București ;

[14.] Stoica, V.,2009, Drept civil Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București;

[15.] Turianu C.,2009,Drept civil,Partea generală și Persoanele , Ed. Universul Juridic, București;

[16.] Ungureanu O, 2005,Drept civil,Introducereși Obligațiile civile ,Ed.Rosetti,București

[17.] Noul Cod civil, Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare din Legea nr. 71/2011,

Ed. Universul Juridic,București ;