Clasic Si Modern In Teoria Cresterii Economice

Capitolul I. Conceptul de creștere economica

Încheierea celui de-al doilea rǎzboi mondial și finalizarea amplului proces al decolonizǎrii au pus știința economicǎ în fața unor realitǎți dramatice: pe o mare parte a planetei, pentru populațiile țǎrilor recent devenite independente, nu erau asigurate nici cele mai elementare condiții de existență demne de secolul XX. Dezechilibrele care se dezvăluiau erau de o cu totul altǎ factura decât cele întâlnite în economiile occidentale avansate. Era vorba de o rǎmânere în urmǎ pe toate planurile, de o subdezvoltare ale cǎrei consecințe se concretizau într-o mizerie umanǎ insuportabilǎ.

Cu toate eforturile depuse de fiecare stat în parte și de comunitatea internaționalǎ în ansamblu, prin intermediul instituțiilor O.N.U., astǎzi din cei peste șase miliarde de locuitori ai Terrei, circa un miliard de oameni (15% din populația lumii) trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi , iar 2,5 miliarde trăiesc cu mai puțin de 2 dolari pe zi. Peste 600 milioane sunt afectați de "sǎrǎcia extremǎ”, cu un venit mediu anual mai mic de 275 $. 15% din populația lumii trǎiește, deci, cu mai puțin de 1 $/zi – standard pe care Europa de Vest și SUA îl atinseserǎ cu douǎ secole în urmǎ. Aceștia sunt “sǎracii absoluți”, cum îi denumea Robert Mc. Namara, fost președinte al Bǎncii Mondiale, adicǎ ființe umane care suferǎ de o condiție de viațǎ atât de degradatǎ, de boalǎ, analfabetism, malnutriție și mizerie încât, neasigurându-li-se satisfacerea necesitǎților umane de bazǎ, viața lor este la marginea existenței fizice.

Potrivit estimǎrilor aceleiași Bǎnci Mondiale, la începutul anilor 1990, 11 milioane de copii sub cinci ani mureau în fiecare an în țǎrile slab dezvoltate din cauza unor boli ce pot fi prevenite. La mijlocul anilor 1990, acest numǎr crescuse la 13 milioane, ceea ce înseamnǎ mai mult de 14.000 morți pe orǎ1.

Conștientizarea acestor probleme a generat, dupǎ al doilea rǎzboi mondial, o bogatǎ literaturǎ economicǎ, axatǎ pe explicarea posibilitǎților, a cǎilor și mecanismelor dezvoltǎrii economice. Studiile din acest domeniu au cunoscut o creștere exponențialǎ, astfel încât, încǎ în 1963, într-o prefațǎ la traducerea în limba francezǎ a lucrǎrii lui Arthur Lewis, laureat al premiului Nobel pentru economie, “Teoria creșterii economice”, economistul Gaston Leduc le aprecia a fi de ordinul a zecilor de mii2. De atunci, numǎrul lucrǎrilor (cǎrți, studii, articole, comunicǎri, rapoarte) a continuat sǎ creascǎ, cercetǎrile efectuate constituindu-se într-o disciplinǎ economicǎ de sine stǎtǎtoare – Economia dezvoltǎrii.

1.1. Esența, clasificarea și indicatorii

Creșterea economica reprezintă procesul de sporire a rezultatelor economice, determinate de combinarea și folosirea factorilor de producție și reliefate prin sporul indicatorilor macroeconomici – produsul intern brut, produsul național brut și venitul național.

În aspect general creșterea economică este sporul calitații vieții pe baza creșterii continue a indicatorilor economici: mărimii produsului național; venitului național pe cap de locuitor; volumului și structurii bunurilor materiale oferite; stabilitații și siguranței în venituri, angajarii în câmpul muncii, accesului la învațatură, ocrotirii sănătății, securității etc.

„Creșterea economică – proces global ce exprimă evoluția ascendentă a unor mărimi economice agregate, în cadrul unui orizont de timp, la nivel național sau internațional, cu efecte favorabile în planul vieții economice și sociale. În sens restrâns, creșterea conomica exprimă mărimea reală într-o anumită perioada de timp, a unui indicator economic agregat, cum ar fi P.I.B., pe total sau pe locuitor, într-un anumit spațiu economic. În sens larg, creșterea economică este forma sub care se manifestă ansamblul transformărilor cantitative, structurale și calitative ce se produc în cadrul vieții economice, într-o perioadă îndelungată imprimând indicatorilor agregați o tendință ascendentă.”

Creșterea economică se află sub influența conjugată a unui ansamblu de factori, cu acțiune directă și indirectă. Fiecare factor de creștere economică acționeaza concomitent prin trei dimensiuni: cantitativă, calitativă și structurală. Astfel creșterea economica apare ca rezultat al acțiunii conjugate a modificărilor dimensiunilor cantitative, calitative și structurale ale fiecarui factor. În acest caz avem o influență pe orizontală a fiecarui factor de creștere economică. Totodată, procesul de creștere economică apare și ca rezultat al influenței conjugate a modificărilor concomitente ale caracteristicilor cantitative, calitative și structurale ale tuturor factorilor. Creșterea producției reale, totale și pe locuitor, sub forma unor indicatori macroeconomici, este expresia interacțiunii dintre volumul disponibil al factorilor de producție și eficiența utilizarii lor. La baza efortului de creștere economică se află investiția economică ce are ca rezultat marimea potențialului productive, acumularea de capital uman și material.

Procesul creșterii economice are anumite interferențe și cu procesul reproducției lărgite. Deosebirea esențială dintre aceste procese constă în aceea că reproducția lărgită evidențiază doar reluarea acestuia pe o scară mai mare, prin acumulare de capital, în timp ce creșterea economică relevă și factorii utilizați în acest scop, combinarea și substituirea factorilor de producție.

Se conturează un tip de creștere preponderent intensiv, laturile calitative ale factorilor de producție și, în primul rând, ale neofactorilor contribuind hotărâtor la susținerea creșterii economice. Creșterea economică se caracterizează printr-o legătură intensivă cu finalitatea socială, cu calitatea vieții. Pe baza accentuării procesului creșterii economice se asigură sporirea venitului tuturor categoriilor de populație, sporește consumul de bunuri materiale și servicii pe locuitor, sunt rezolvate în proporție crescândă problemele privind securitatea socială a acelei părți a populației care trăiește într-o situație dezavantajoasă – șomeri, pensionari, bătrâni, orfani, handicapați.

Este important de stiut că, creșterea economică a țărilor cu economia modernă se caracterizează prin formarea unui mod nou de gândire economică și a unui comportament propriu integrării individului în existentele economico-sociale ale economiei de piață.

În 1956, modelul lui Solow considera ca rata creșterii economice este egală cu rata de creștere a capitalului, care este egală cu rata de creștere a populației active și a progresului tehnic. Deci rata creșterii economice depinde de factori de natura demografică și tehnică și nu de factori de natură pur economică (factorii de natura pur economica actioneaza si ei asupra cresterii economice, dar doar pe termen scurt). Astfel, contrar modelului lui Harrod, creșterea durabilă există, fiind dependentă de evoluția populației active și de evoluția progresului tehnic.

Pentru a determina creșterea economica trebuie luat în considerare PIB-ul unei țări, acesta ne arată venitul populatiei. Modelul Solow ne este de mare ajutor în stabilirea nivelului de creștere economică. Potrivit acestuia economiile, creșterea populației și progresul tehnologic se reflectă în mod direct în creșterea economică.

“Procesul de crestere economica depinde în mare masura de eforturile de formare individuala si sociala. El a pornit de la cercetarile lui Becker asupra acumularii de capital uman si a demonstrat ca eforul de formare amelioreaza productia viitoare. Din acest motiv el a considerat necesara interventia statului în procesul de instructie. Acumularea de cunostinte este voluntara. Efortul educational al unei națiuni este un element important al cresterii economice; cu cât acest efort este mai mare cu atât cresterea economica viitoare va fi mai puternica. Cercetarea este foarte costisitoare si nerentabila daca de ea profita toata lumea. De aceea sunt necesare brevetele de inventie, care pun agenții economici în situație de concurența imperfectă (monopol și situație instabilă).”

Teoria creșterii economice pune în evidență existența mai multor tipuri de creștere economică. Potrivit acestor criterii, creșterea economică poate sa fie: extensivă, intensivă, organică, consolidată echilibrată, durabilă, negativă, zero etc.

În perspectiva secolului următor, se pune tot mai mult problema compatibilității efectelor economice cu cele social-umane și ecologice ale creșterii economice, atat pe plan național, cât și la nivel internațional-mondial, punându-se astfel bazele tipului de creștere economică durabilă, în cadrul căruia egalitatea șanselor generațiilor care coexistă și se succed la viață pe planeta Pământ devine criteriul esențial al dezvoltării economico-sociale.

Prin conținutul său, creșterea economică înseamnă o evoluție pozitivă, ascedentă a economiei naționale, dar care nu exclude oscilații conjuncturale, chiar și regrese economice temporare . Aprecierea că o economie națională înregistrează o creștere economică se bazează pe existența tendinței creșterii pozitive reale.

Creștere economică consolidată pentru țările dezvoltate care își propun să treacă la asigurarea în dinamică a compatibilității criteriilor eficienței economice directe, impuse pe piață, cu cele de eficiență social-umană, ecologică, impuse de necesitatea creării permanente a condițiilor pentru egalitatea șanselor generațiilor. Acest tip de creștere economică trebuie realizat la scara întregii economii mondiale, el fiind expresia trecerii omenirii la un nou tip de dezvoltare economico-socială, bazat pe compatibilitatea dinamică a mediului creat de om cu mediul natural, a eficienței economice cu justiția socială, adica ceea ce numim dezvoltare durabilă.

Creștere economică echilibrată este caracterizată prin egalitatea producției ce poate fi obținută cu potențialul productiv de care dispune producția cerută pe piață. În cazul creșterii economice echilibrate nu există nici subproducție și nici supraproducție, astfel, orice modificare a relației dintre cantitatea de bunuri oferite și cantitatea de bunuri cerute, va dezechilibra funcționarea economiei. La baza creșterii economice echilibrate se află egalitatea dintre valoarea bunurilor produse în economie și suma cheltuielilor pentru consum și investiții, sau dintre economii și investiții. Atunci când economiile sunt mai mari decât investițiile, economia nu înregistrează creștere și declin economic, deoarece surplusul de economii este o pierdere și un câștig.

Creștere economică extensivă, este caracterizata prin sporirea produsului intern brut pe locuitor cu preponderență pe seama influenței conjugate a dimensiunilor cantitative ale tuturor factorilor de producție, concretizate în : mai mulți lucrători, mai multe mașini și utilaje tehnologice, mai multe materii prime, mai multe terenuri arabile etc. Având în vedere raritatea resurselor, influența creșterii dimensiunilor cantitative ale factorilor în procesul creșterii economice este limitată în timp și spațiu.

Creștere economică intensivă concretizata prin sporirea produsului intern brut pe locuitor cu preponderență pe seama influenței conjugate a dimensiunilor calitative (de eficiență) ale tuturor factorilor de producție, concretizate în: sporirea productivității muncii, creșterea randamentului pământului, reducerea costurilor de producție unitare, îmbunătățirea calității bunurilor etc. Influența eficienței utilizării factorilor de creștere economică asupra produsului intern brut pe locuitor este practic nelimitată, fiind produsul cel mai de preț al luptei omului cu raritatea resurselor.

Creșterea economică potențială fundamentată pe baza resurselor economice existente la un anumit moment, a utilizării depline a resurselor materiale și umane disponibile.

Creșterea economică zero, situație în care rezultatele economice agregate și populația unei țări sporesc în același ritm, nivelul pe locuitor al indicatorilor sintetici macroeconomici remânând constant. Creșterea economică zero presupune să sAtunci când economiile sunt mai mari decât investițiile, economia nu înregistrează creștere și declin economic, deoarece surplusul de economii este o pierdere și un câștig.

Creștere economică extensivă, este caracterizata prin sporirea produsului intern brut pe locuitor cu preponderență pe seama influenței conjugate a dimensiunilor cantitative ale tuturor factorilor de producție, concretizate în : mai mulți lucrători, mai multe mașini și utilaje tehnologice, mai multe materii prime, mai multe terenuri arabile etc. Având în vedere raritatea resurselor, influența creșterii dimensiunilor cantitative ale factorilor în procesul creșterii economice este limitată în timp și spațiu.

Creștere economică intensivă concretizata prin sporirea produsului intern brut pe locuitor cu preponderență pe seama influenței conjugate a dimensiunilor calitative (de eficiență) ale tuturor factorilor de producție, concretizate în: sporirea productivității muncii, creșterea randamentului pământului, reducerea costurilor de producție unitare, îmbunătățirea calității bunurilor etc. Influența eficienței utilizării factorilor de creștere economică asupra produsului intern brut pe locuitor este practic nelimitată, fiind produsul cel mai de preț al luptei omului cu raritatea resurselor.

Creșterea economică potențială fundamentată pe baza resurselor economice existente la un anumit moment, a utilizării depline a resurselor materiale și umane disponibile.

Creșterea economică zero, situație în care rezultatele economice agregate și populația unei țări sporesc în același ritm, nivelul pe locuitor al indicatorilor sintetici macroeconomici remânând constant. Creșterea economică zero presupune să se creeze o situație de stabilitate ecologică și economică ce ar putea fi menținută pe o perioadă viitoare îndelungată, bazată pe o frână pusă creșterii spiralelor demografice și economice ale lumii, în condițiile ajutorării țărilor în curs de dezvoltare în efortul lor de a elimina marile decalaje economice și social-umane față de statele dezvoltate.

„Creșterea economică exprimă acele modificări ce au loc, într-un anumit orizont de timp și într-un anumit spațiu, în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, în strânsă legătură cu factorii lor determinanți. Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei țări. Din multitudinea acestor indicatori semnificație relativă o au produsul intern brut, produsul național brut și venitul național, în termeni reali, atât pe total cât și pe locuitor.”

Creșterea economică, ca proces macroeconomic, nu surprinde modificările calitative din fizionomia și structura eonomiei naționale, din nivelul de trai, aspecte ce sunt puse în evidență prin conceptul de dezvoltare economică.

Creșterea economică a unei țări se masoară cu ajutorul unui indicator al producției anuale totale de bunuri și servicii realizate in această țară. Pentru a calcula acest indicator, se evaluează valoric toate bunurile și serviciile produse în interior și destinate unor utilizări finale (consum, investiții, exporturi). Nu se ține seama de valoarea bunurilor intermediare produse și consumate de către producători.

“O metodă de măsurare mai practică este cea a valorii adăugate de fiecare producător. Această valoare adăugată se definește ca fiind diferența intre valoarea producției obținută în perioada respectivă și valoarea bunurilor intermediare pe care ea le-a consumat. Făcand suma acestor valori adăugate realizate de toți producătorii interiori se obține un “agregat” numit producția interioară brută (P.I.B.) a țării respective. Această producție este numită brută pentru că cuprinde și valoarea amortismentelor.”

Dacă luăm în considerare și valorile adăugate ale producătorilor legați de economia națională dar care nu sunt localizați in interiorul țării, obținem un alt agregat numit produsul național brut (P.N.B.) care este des utilizat în statisticile internaționale. P.N.B. cuprinde producția națională brută și diverse servicii necuprinse în aceasta. Este vorba de serviciile administrațiilor și a instituțiilor financiare pentru care se admite că valoarea lor este egală cu cheltuielile curente de funcționare. Astfel că : Produsul Național Brut (P.N.B.)- Producția Națională Brută + Servicii diverse.

Indicatorul P.I.B. prezintă anumite limite :

– nu ia în calcul decat bunurile și serviciile facturate, iar o serie de servicii gratuite precum și cele efectuate în gospodaria casnică nu sunt luate în considerare;

– distrugerile de patrimoniu național nu sunt scăzute din P.I.B.;

– nu ia în considerare, aspectele legate de degradarea mediului înconjurător, epuizarea resurselor neregenerabile, iar în țările în curs de dezvoltare nu reflectă și economia de subzistență.

Gunnar Myrdal este de parere ca trebuie luate in considerare, atunci cand se calculează acest indicator două elemente : 1) costurile necesare pentru a opri creșterea poluării și 2) costurile cerute de măsurile care vizează oprirea epuizării accelerate a resurselor neregenerabile.

Această contestare a mitului P.I.B., se bazează pe criticile sistemelor actuale de contabilitate națională. Astfel, Bertrand de Jouvenel încă din 1966, scria “contabilitatea națională care se folosește pentru a măsura creșterea economică în țările industrializate, nu măsoară în realitate decat ce se plătește efectiv pe piață, în timp ce ceea ce nu se plătește pe piață nu este măsurat”.

B. de Jouvenel a formulat trei mari critici P.I.B. care sunt și astăzi de actualitate și anume : a) serviciile gratuite care sunt efectuate nu apar în fluxurile pozitive cuprinse în P.I.B.; b) daunele, prejudiciile care au efecte directe asupra calității vieții, nu apar în fluxurile negative și nu diminuează P.I.B.; c) prelevările efectuate asupra naturii nu sunt înregistrate în contabilitatea națională decît în costul de scoatere. De asemenea, sunt activități desfășurate care nu sunt surprinse în contabilitatea națională dar care au o pondere crescandă în P.I.B. ca de exemplu, activitățile casnice, serviciile de autoconsum, ajutoarele intrafamiliare sau de vecinătate etc. Natura lor este foarte eterogenă și evident, este foarte dificil de a cuantifica partea din economia neoficială în P.I.B.

1.2. Factorii și tipurile creșterii economice 

Creșterea economica este un proces deosebit de complex determinat de o multitudine de factori. Dintre aceștia putem distinge două categorii mari:

-factori ce sunt implicați direct în procesul de producție și generează creșterea economică: munca, factorul material (resursele naturale și echipamentele de producție) la care se adaugă progresul tehnic;

-factori indirecti, care au rol de catalizator pentru nașterea și combinarea factorilor nemijlociți, sau, eventual, pot frana această activitate. În această categorie se includ: factorii științifici, culturali, politica administrativă; politica economică, care, la randul ei, cuprinde: politica acumulării, a investițiilor, cea financiară, moneteră, bugetară și cea fiscală; capacitatea de absorbție a pieței interne; schimburile internaționale etc.

Factorii creșterii economice pot fi abordați sub aspect cantitativ, calitativ și structural. Latura cantitativă se referă la volumul global al fiecărui factor presupunand constant randamentul lor. Aspectul calitativ face apel la randamentul utilizării resurselor productive. Dimensiunea structurală evidențiază proporțiile în care se combină factorii de producție, reflectand contribuțiile de ordin cantitativ și calitativ la creșterea economică.

Factorul uman influențiază mărimea venitului național prin cantitatea și calitatea forței de muncă și prin eficiența utilizării acesteia, adică prin productivitatea muncii. Aspectul cantitativ trebuie analizat din punct de vedere global, al structurii populației și al repartiției sale geografice.

Analiza globală presupune luarea în considerare a două noțiuni: statică, aceea a nivelului absolut al populației la un moment dat, adică la un stadiu determinat al tehnologiei, și dinamică, aceea care se referă la rata de creștere dorită a acestei populații.

Privind sub aspect structural populația, avem o structură pe vârstă și una pe profesii. Latura calitativă trebuie să ia în considerare caracteristicile intrinseci ale populației dependente, în principal, de calificare și motivație în muncă. După opiniile specialiștiilor, factorul cel mai important al creșterii economice îl constituie „capitalul uman” adică totalitatea cunoștințelor și competențelor profesionale rezultate din procesul educațional.

Educația a devenit subsistemul social care însoțește și alimentiază dezvoltarea tuturor celorlalte subsisteme. Creșterea și dezvoltarea unei națiuni trec mai întâi prin educație: valorile științei și ale tehnicii, spiritul inventiv și aplicativ, noile atitudini și mentalități, ca și modul de a fi și a deveni cerute de societatea modernă se învață în interiorul subsistemelor educative și al autoeducației continue. Educația precede și face posibilă creșterea economică, cu condiția de a fi adaptată trebuințelor societății respective și exigențelor viitorului. Ea valorifică cea mai prețioasă energie – energia umană, furnizând un agent al creșterii care, prin calitatea lui, are un impact direct asupra productivității muncii în toate sectoarele de activitate.

Factorul material al creșterii economice cuprinde resursele naturale atrase în procesele productive și tehnicile și tehnologiile acumulate în decursul timpului. Stocul de capital contribuie la creșterea economică prin mărirea volumului capitalului utilizat, adică a bunurilor de capital și prin sporirea eficienței utilizării lui. Volumul de capital real poate crește prin investiții sau acumulare de capital.

Dimensiunea calitativă a factorului material poate fluctua datorită unor influențe de ordin tehnologic, economic, organizațional. Progresul tehnic are un rol deosebit în creșterea economică, el regăsindu-se încorporat în toți factorii de producție: forța de muncă, mașini, utilaje, materii prime, materiale etc. Acest factor determină mărirea randamentelor, a eficienței utilizării forței de muncă, capitalului, resurselor naturale și, deci, a aportului acestora la creșterea economică.

După J.A. Schumpeter, progresul tehnic reprezintă procesul de aplicare în practică a inovației, care constituie forța motrice a creșterii economice. După părerea economiștilor, informația a devenit o parte componentă a avuției naționale și, totodată, un factor distinct de producție care joacă un rol intermediar între forța de muncă și ceilalți factori, ca informație poductivă.

În zilele noastre, progresul tehnic este un proces de economisire a informației, privită în sensul ei larg, ca informație încorporată în elementele materiale ale procesului de producție și în procesul creației științifice umane.

Un rol deosebit în creșterea economică îl are sistemul instituțional, factorii psiho-socilogici și climatul social și moral. „Resursele unei țări fiind date – remarcă W.A. Lewis – rata sa de creștere este determinată de comportamentul uman și de instituțiile umane; de factori ca energia morală, atitudinea față de bunurile materiale, înclinația spre a economisi și investi în mod productiv, libertatea și suplețea instituțiilor”. Sistemul instituțional trebuie să fie stabil și, în același timp, suficient de suplu pentru a se adapta la cerințele stimulării creșterii economice. Înlăturarea tuturor obstacolelor din calea mobilității sociale, o administrație publică eficace, relații strânse de familie etc. sunt condiții care stimulează creșterea economică.

Cultura unui popor are un rol activ, mai mare sau mai mic, asupra creșterii și dezvoltării economice. Ea nu constă numai din bunuri culturale, norme, ci și din cunoștințe, sentimente, principii, inteligență, inventivitate, adică din caracteristicile spirituale ale omului. Creșterea și dezvoltarea economică sunt impulsionate, în primul rând, de cultura tehnico-științifică, iar apoi de toate celelalte forme ale culturii.

Valorile morale nu sunt nici ele cu nimic mai prejos în privința rolului pe care l-ar avea în procesul creșterii economice. Rolul lor ar fi, în primul rând, stimulativ și incitant, mobilizator sau descurajant, în ceea ce privește participarea oamenilor la procesul de producție. Printre valorile morale cu efecte benefice asupra creșterii economice menționăm harnicia, spiritul de sacrificiu, cinstea, dreptatea sau echitatea etc.

Factorii politici cu o incidență mai mare asupra creșterii și dezvoltarii economice par să fie politica administrativă și politica economică, politica acumularii, politica investițiilor, politica fiscală, bancară, monetară etc.

Guvernul poate promova și aplica un sistem de legi stimulative sau opresive, poate duce o politică economică echilibrată sau dezechilibrată, austeră și prosperă sau risipitoare sau stagnantă etc. Politica economică trebuie astfel concepută încăt să declanșeze în fiecare individ întreaga energie creatoare pe tot parcursul vieții lui.

Creșterea economică din fiecare țară se poate realiza, într-o proporție mai mare sau mai redusă, prin cantitatea factorilor sau prin sporirea eficienței utilizării lor, aspecte care definesc tipurile de creștere economică.

Se disting două tipuri fundamentale de creștere economică: „extensiv și intensiv”.

Tipul extensiv al creșterii economice are loc atunci cand marirea venitului național se înfăptuiește preponderent prin extinderea sau sporire cantității factorilor atrași în procesul de producție. Un asemenea tip este caracteristic țărilor care au un nivel economic relativ mai scăzut, neputand să valorifice superior resursele naționale.

Tipul intensiv de creștere economică presupune prorirea venitului național prin creșterea eficienței utilizării factorilor de producție. Acest tip este propriu economiilor avansate, cu o structură diversificată capabilă să folosească din plin cuceririle revoluției științifico-tehnice.

În practica economică există și tipul intermediar de creștere economică, în care dimensiunea cantitativă, respectiv cea calitativă, au contribuții relativ comparabile la obținerea sporului de venit național. Acest tip de creștere economică se întîlnește în țările care au pășit mai tarziu pe calea industrializării și înfăptuiesc acest proces la un alt nivel al dezvoltării tehnice, comparativ cu țările mai dezvoltate.

Capitolul II. Investitii in formarea capitalului uman – factor decisiv in cresterea economica

Procesul cresterii economice, exprimat prin PNB/locuitor, sta la baza dezvoltarii oricarei tari. Specialistii acorda cresterii economice o atentie deosebita, deoarece bunastarea generala a societatii depinde, hotarâtor de nivelul acesteia. Unul dintre argumentele cele mai invocate si totodata disputate, pe care teoriile cresterii si dezvoltarii economice le aseaza la baza recentelor modele ale politicilor de gestiune a pietelor muncii si educatiei, il reprezinta investitiile in formarea capitalului uman – parte componenta a avutiei nationale.
In procesul cresterii economice factorul uman intervine prin sporirea volumului muncii prestate la nivel macroeconomic, precum si a calitatii acestuia, exprimata sintetic prin productivitatea muncii.

2.1 Abordarea sub aspect tridimensional a factorilor cresterii economic

Fiecare factor al cresterii economice se abordeaza sub aspect tridimensional, respectiv cantitativ, calitativ si structural: Sub aspect cantitativ, factorul uman se concretizeaza in volumul de munca prestata de populatia ocupata in cadrul timpului efectiv de munca. Actiunea factorului uman in procesul cresterii economice tine de evolutia ocuparii populatiei active disponibile. Desi cresterea cererii de munca se asociaza cu cresterea economica exista opinii diferite, printre specialisti, in ceea ce priveste natura si sensul acestei dependente. Desi, teoretic sporirea ratei ocuparii prin crearea de noi locuri de munca, favorizeaza cresterea economica, exista opinii potrivit carora extinderea ocuparii este o consecinta, si nu o premisa, a procesului cresterii economice si se datoreaza efectului de antrenare pe care sporirea PNB ar avea-o asupra investitiilor.
Daca investitiile facute in resursele materiale au drept finalitate formarea si dezvoltarea capitalului fizic (tehnic) investitiile realizate in cresterea, educarea si pregatirea profesionala a resurselor umane genereaza ceea ce numim capital uman.
Capitalul uman este reprezentat de cunostintele profesionale, deprinderile, abilitatile si de sanatatea care pot conduce orice persoana la sporirea capacitatii sale creatoare si, implicit, a veniturilor scontate a se obtine in viitor, fie ca o capacitate a oamenilor de a produce in mod eficient bunuri si servicii. Specialistii, care abordeaza problematica cresterii si dezvoltarii economice, sunt de acord cu ideea potrivit careia de indata ce un anumit nivel de acumulare a capitalului uman este atins, acesta devine mai productiv, corelându-se pozitiv cu ratele cresterii si ocuparii in cadrul modelelor cresterii.

2.2  Teoria capitalului uman

Conceptul de capital uman il gasim utilizat, in stare incipienta, in scoala economica clasica, la Adam Smith, care aprecia ca „un om pentru a carui instruire s-a cheltuit multa munca si timp, trebuie sa dovedeasca un nivel superior de calificare si dexteritate, putând fi astfel comparat cu orice masina scumpa, dar performanta.".
De asemenea, in lucrarea „Principiile economiei politice" (1890), reprezentantul scolii neoclasice, Alfred Marshall, considera ca „cel mai de pret din tot capitalul este acela investit in fiinta umana".

Cu toate anticiparile scolii clasice si neoclasice privind capitalul uman, teoria capitalului uman a fost elaborata in anii ‘ 60 in S.U.A., iar pe baza acesteia s-a nascut disciplina „Economia educatiei" sau „Economia cunoasterii". Pionierii capitalului uman au fost Theodore W. Schultz, Milton Friedman si Jacob Mincer.

2.3 Investitiile in capitalul uman

In 1963, Theodore W. Schultz, laureat al Premiului Nobel (1979) pentru contributia adusa la teoria cresterii economice evaluata prin prisma capitalului uman, publica lucrarea „The Economic Value of Education" (Valoarea economica a educatiei), iar in 1971 „Investment in Human Capital" (Investitia in capitalul uman).
Cel care a aprofundat si dezvoltat aceasta teorie este Gary Stanley Becker (S.U.A.), laureat al Premiului Nobel pentru economie, in 1992, pentru lucrarile si analizele sale consacrate problematicii capitalului uman si rolului acestuia in cresterea economica. El este autorul lucrarii „Human Capital. A Theoretical and Empirical Analysis, with Special Reference to Education" publicata in trei editii: 1964, 1975 si 1993. Editia din 1993 a fost tradusa, sub titlul amintit, si in limba româna. Gary Becker demonstreaza ca investitiile in capitalul uman, adica in educatie, instructie si asistenta medicala se repercuteaza in cele mai mari cresteri ale productivitatii muncii si, prin urmare, intr-o contributie importanta la sporirea PNB.
Analizele economice efectuate pun in evidenta contributia expansiunii cunostintelor stiintifico-tehnice la cresterea productivitatii muncii, iar progresele economice remarcabile ale Japoniei, Taiwanului si ale celorlalti „tigrii asiatici", obtinute in ultimele decenii, confirma aceasta. Referindu-se la rezultatele remarcabile ale Japoniei, obtinute in perioada postbelica, Salrero Okito, unul din fauritorii „miracolului" japonez, aprecia ca unul din motivele dezvoltarii rapide, a tarii sale, a fost „abundenta unei forte de munca ieftine, de buna calitate si educatie, capabila sa faca fata tehnologiilor sofisticate". De fapt, resursele umane, educatia si invatamântul au constituit prioritati ale societatii japoneze.
Dar problema sustinerii financiare a formarii si acumularii capitalului uman nu vizeaza numai cheltuielile destinate educatiei si instruirii fortei de munca. Ea are o sfera mult mai larga deoarece include: cheltuielile guvernamentale pentru oferta de bunuri publice, ocrotirea sanatatii populatiei, asigurarea ordinii publice si apararii nationale, protectia sociala, protectia mediului inconjurator, combaterea poluarii etc., toate acestea fiind exercitate in virtutea unei anumite optiuni publice.
Deoarece oferta de bunuri publice este dependenta de bugetul de stat, iar partea de venituri ale acestuia de fiscalitate, rezulta ca in functie de ratele de impozitare a veniturilor, bunurilor si proprietatilor, depinde, in ultima instanta, marimea resurselor financiare publice distribuite in favoarea investitiilor in capitalul uman.
AcestA ne obliga sa trasam o linie de demarcatie intre modelele empirice de crestere economica si ocupare a fortei de munca, promovate de catre Fondul Monetar International si Banca Mondiala, care recomanda practicarea unor bugete de austeritate in domeniile publice neproductive si alte modele de referinta, care recomanda cresterea cheltuielilor guvernamentale destinate formarii si acumularii capitalului uman.
Dincolo de aceasta demarcatie, studiile empirice referitoare la investitiile in capitalul uman, aplicate in anumite tari cu o rata demografica mare (Argentina, Brazilia, India) si mai recent in Europa Centrala si de Est evidentiaza faptul ca eforturile financiare risca sa devina vulnerabile comparativ cu rezultatele obtinute, din trei motive si anume:

valoarea redusa a investitiilor in capitalul uman ce revin pe o persoana scolarizata risca sa produca mai degraba frustrare decât efecte de antrenare pozitive pe piata muncii;

povara unei fiscalitati sporite in mediile social-economice, in care majoritatea populatiei are un standard de trai scazut, precum si in mediile de afaceri in care productivitatea muncii este redusa, risca sa inhibe acumularea si reinvestirea profiturilor;

la nivel agregat, orientarea investitiilor in favoarea capitalului uman si educatiei risca sa genereze un dezechilibru al balantei intre acumularea structural-calitativa a capitalului uman, indeosebi pe termen scurt, ceea ce creeaza noi distorsiuni pe piata muncii, implicând noi cheltuieli de reconversie profesionala a mâinii de lucru.

De asemenea, o problema controversata a investitiei in capitalul uman si in educatie o reprezinta multiplicarea in timp a costurilor instruirii si educatiei. In acest sens, studii analitice intreprinse in spatii economice diferite evidentiaza faptul ca aplicând metoda intrari-iesiri, cresterea costurilor factorului munca la intrare nu este in masura sa antreneze o crestere similara a valorii la iesire sau o schimbare a compozitiei structurale a acesteia, care sa justifice efortul investitional sporit.

Totodata, apar anumite efecte de agregare, vicioase, referitoare la investitiile in educatie, perfectionare si reconversie a fortei de munca. Astfel, diplomele, certificatele si atestarile fiind instrumentul principal de accedere pe piata muncii si de ocupare a unor functii cu statusuri sociale superioare sau mai bine platite, cererea de diplome, certificate si atestate profesionale devine tot mai intensa. Pe ansamblu, in aceste conditii, se produce un fenomen de „depreciere" a diplomelor, care se propaga dinspre nivelurile inferioare ale sistemului de invatamânt catre cele superioare, iar pentru acelasi status social cerut de ocuparea unei functii sunt necesare, cu timpul, costuri individuale si sociale din ce in ce mai mare.
Totodata, rezultanta globala a acestei stari de fapt se materializeaza intr-o populatie mai cultivata si o forta de munca superior calificata. Problema investitiei in capitalul uman ale carei roade se „culeg" pe termen mediu si lung priveste, astazi, toate tarile aflate in competitie pentru progres si bunastare, dar cu atât mai mult tarile aflate in tranzitia spre economia de piata capitalista. De asemenea, investitia in capitalul uman, respectiv in educatie, instructie si sanatate, vizeaza pe de o parte, formarea si pregatirea profesional-stiintifica a resurselor umane disponibile, iar pe de alta parte, adaptarea resurselor umane la schimbarile structurale ale economiei impuse de progresul tehnico-stiintific, pe criterii de eficienta.

Capitolul III. Clasic si modern in creșterea economica 

3.1. Precursori și clasici

Idei privind creșterea și dezvoltarea economică pot fi regăsite în scrieri apărute încă în antichitate, îndeosebi în opera lui Aristotel.

Un loc aparte îl ocupă în evoluția seculară a gândirii economice referitoare la dezvoltare ideile exprimate de istoricul arab Abdurahman Abu Zaid Ibn Khaldun în lucrarea “Prolegomene”, apărută în 1377, unde susținea că, pentru realizarea creșterii economice, era necesară reunirea a cinci categorii de factori:

creșterea demografică,

progresul tehnic,

căutarea de profit individual,

respectul proprietății private și

solidaritatea instituțiilor politice și juridice.

Mercantiliștii, iar apoi fiziocrații, cercetând în manieră diferită cauzele și modalitățile sporirii bogăției, au abordat și aspecte care țin de procesul creșterii și dezvoltării economice.

La clasicii economiei politice, dezvoltarea economică este caracterizată prin acumularea capitalului. Acest proces este posibil prin lărgirea pieței naționale, apoi a celei internaționale și prin diviziunea muncii. El este imaginat ca un fenomen natural, spontan, căruia îi poți doar constata existența și explica mecanismele. Nepunându-și problema de a-l genera, clasicii evidențiau doar faptul că eventualele obstacole în calea acestui proces țineau de factori macroeconomici care influențau mediul desfășurării activității economice. Dezvoltarea economică spontană, generată de respectarea regulilor “laissez-faire”-ului, era accesibilă oricărei țări; chiar dacă unele nu se dovedeau capabile să-și realizeze propria dezvoltare, relațiile economice internaționale o puteau suplini cu eficacitate.

Adam Smith admite existența mișcărilor de capital și efectul lor benefic asupra țărilor mai puțin dotate. În plus, el subliniază dublul avantaj al schimbului internațional asupra partenerilor:

permite amplificarea diviziunii muncii și deci creșterea productivității;

oferă un debușeu factorilor de producție care, altfel, ar fi inutilizabili pe piața internă dacă nu ar produce mărfuri pentru export.

De aici rezultă că schimbul internațional putea antrena o transformare a structurii productive și o creștere a capitalului disponibil în țările mai puțin bine plasate.

Smith observă un progres istoric al tuturor economiilor, legat de extinderea piețelor și adâncirea diviziunii muncii. Acest progres se concretizează în dezvoltarea succesivă a agriculturii, menită să răspundă nevoii fundamentale de subzistențe, apoi a manufacturilor, pe seama surplusului creat în agricultură, și, în cele din urmă, a comerțului exterior. El pune însă în evidență faptul că o serie de distorsiuni în acest proces pot determina diferențe în ritmul de creștere al economiilor. În plus, Adam Smith constată faptul că vaste regiuni ale lumii (“Toată Africa interioară, toată această parte a Asiei care este situată la o destul de mare distanță de nord de Pontul Euxin și de Marea Caspică, Vechea Scitie, Tartaria și Siberia”) sunt excluse de la acest proces istoric, caracterizându-se din toate timpurile prin starea de barbarie și de sărăcie observabilă în momentul analizei. Motivația oferită de Smith asupra acestei “subdezvoltări” nu era de natură economică ci geografică: aceste regiuni erau îndepărtate de mare și nu dispuneau de o rețea fluvială corespunzătoare dezvoltării comerțului interior și exterior. De aceea, îngustimea pieței împiedica diviziunea muncii – sursa creșterii productivității muncii și a bunăstării.

Acumularea de capital fizic, progresul tehnologic și specializarea muncii în procesul adâncirii diviziunii ei erau în analiza lui Smith sursele creșterii avuției. Creșterea era posibilă atât timp cât se asigurau condițiile acumulării de capital și introducerii noii tehnologii. Atât concurența cât și comerțul liber contribuiau, împreună, la punerea în mișcare a acestui proces cumulativ.

În același timp, Adam Smith, marele optimist al gândirii economice clasice, considera că structura instituțională a societății juca un rol crucial în stimularea progresului. De aceea se poate considera pe bună dreptate că Avuția Națiunilor pune în evidență maniera în care un mediu instituțional transformat poate debloca forțele dinamice ale creșterii într-o economie capitalistă competitivă, pe o cale prin care toți au de câștigat.

Aceste elemente constitutive – capitalism, acumulare de capital industrial, eficiență prin specializare, comerț liber – continuă să reprezinte elemente esențiale ale gândirii despre dezvoltarea economică până în zilele noastre.

Deși considerat, alături de Th. R. Malthus, un pesimist, mai ales pentru preocuparea lui privind randamentele descrescânde, David Ricardo credea și el în posibilitățile de dezvoltare a societății capitaliste, dar nu pe un termen indefinit de lung. Pentru acest economist, preocupat într-o mai mare măsură de repartiția avuției, factorul care ar fi putut menține acumularea capitalului în industrie, o mai mare producție și, în consecință, un nivel mai ridicat pentru economie privită ca întreg, era creșterea productivității muncii în agricultură. Aceasta ar fi avut drept consecință obținerea alimentelor – componenta hotărâtoare a consumului muncitorilor industriali – la costuri scăzute, care ar fi permis practicarea unor salarii mici, de unde profituri ridicate, o acumulare de capital mai mare și o mai consistentă creștere a industriei. Obținerea unei productivități mai ridicate pe pământurile existente o vedea posibilă doar pe termen lung, pe seama schimbărilor tehnologice. Pe termen scurt, ieftinirea alimentelor putea fi realizată doar prin suplimentarea ofertei lor pe seama dezvoltării comerțului în special cu coloniile de peste mări.

Deci, iată, o economie deschisă și încurajarea comerțului liber constituiau pentru Ricardo căile compensării consecințelor negative ale legii randamentelor descrescânde pe termen scurt.

Creșterea economică în combinație cu expansiunea demografică ar fi determinat însă, în mod implacabil, pe termen lung, necesitatea luării în cultură a unor terenuri cu o mai mică fertilitate, supuse legii randamentelor descrescânde. Randamentele descrescânde generează costuri crescânde, astfel încât prețul alimentelor s-ar fi majorat, ceea ce ar fi determinat și creșterea salariilor de subzistență ale muncitorilor angajați în industrie. Consecința acestui fapt nu putea fi decât reducerea venitului primit de capitaliști sub formă de profit, ceea ce atrăgea după sine declinul ratei acumulării de capital. În final, toate acestea s-ar fi repercutat asupra scăderii ratei creșterii economice pe locuitor, chiar și până la zero, când societatea ar atinge așa-numita “stare staționară”.

În concluzie, chiar dacă Ricardo vedea în progresul tehnologic o cale de compensare a acțiunii legii randamentelor descrescânde, pe termen lung considera că societatea nu se putea bucura de o creștere economică la nesfârșit. Or, după părerea sa, atingerea stării staționare putea fi destul de rapidă.

În pofida acestui pesimism influențat într-o mare măsură și de contemporanul său Thomas Robert Malthus cu faimosul său eseu asupra principiului populației, considerăm că, mai ales prin ideile sale privind progresul tehnologic și importanța schimburilor internaționale, prin teoria costurilor comparative căreia i-a dat fundamentele, Ricardo a deschis un drum fertil viitoarelor cercetări și aplicații din secolul următor. De altfel, chiar “starea staționară” de care s-a ocupat, a devenit un concept a cărui permanență s-a concretizat în binomul staționaritate – dezvoltare sau staționaritate – evoluție, după cum arăta Michel Lutfalla.

Cel care avea să încununeze opera clasicilor, la mijlocul secolului al IX-lea, John Stuart Mill, în “Principiile” sale, constată marile diferențe de avuție între națiuni și între erele parcurse de omenire. Aceste diferențe se referă nu numai la cantitatea de bogății disponibile, ci și la calitatea acestora, la modul cum erau distribuite între membrii comunității.

O idee deosebit de valoroasă a lui J. Stuart Mill, care anticipează cu un secol teoria rostowiană a stadiilor dezvoltării, este că popoarele nu ajung la același stadiu de evoluție, ci se plasează în faze succesive ale dezvoltării, în funcție de gradul de exploatare a resurselor naturale. Ca și Adam Smith, J. Stuart Mill exclude din această evoluție așa numita “societate asiatică” sau “orientală”, condamnată la o stagnare pluriseculară în faza agricolă. O asemenea situație se datora faptului că surplusul agricol era prea mic pentru a putea asigura hrana unor lucrători ocupați în activități neagricole; el era prelevat fie de către stat, fie de către o aristocrație a proprietarilor de pământ; un aparat administrativ foarte dur, arbitrariul puterii, insecuritatea proprietății bloca sau chiar anula orice inițiativă privată. “Astfel, în caracteristicile sale generale, situația economică a majorității țărilor Asiei rămâne cea care era încă la originile istoriei cunoscute și rămâne așa dacă nu este perturbată de influențe străine.

În concluzie, deși analiza clasică recunoaște prin Smith și Mill existența unor decalaje sensibile în nivelurile de dezvoltare atinse de diferite țări, prin concepția sa privind dezvoltarea ca un fenomen natural, spontan într-o economie liberă, prin viziunea relațiilor economice internaționale benefice tuturor partenerilor la schimb, ea nu oferă decât un punct de plecare pentru teoriile dezvoltării.

3.1.1 Locul lui J. Schumpeter în analiza problematicii dezvoltării

Într-o voluminoasă lucrare apărută în 1959, B. Higgins afirma pe bună dreptate că domeniul creșterii și dezvoltării economice a fost aproape total neglijat în perioada 1870-1935, de dominație a științei economice de către teoriile școlii neoclasice, preocupată mai mult de problemele echilibrului și prețurilor.

Și totuși, Joseph A. Schumpeter publică în 1912 lucrarea Theorie der wirtschaftlichen Entwicklung. Termenul “Entwicklung” a fost tradus în franceză prin “evoluție” și “dezvoltare”, în timp ce în engleză s-a adoptat cuvântul “dezvoltare”. Construcția schumpeteriană este o teorie a dezvoltării focalizată pe inovație.

Schumpeter face distincție între două tipuri de economii:

una în “circuit staționar”, căreia îi descrie funcționarea în condițiile echilibrului general, ca o mișcare care se repetă mereu, în mod identic, sub forma unui circuit fără evoluție, neposedând nici o cauză endogenă de schimbare;

cealaltă, în situație de dezvoltare, având ca resort al progresului economic, esență a dezvoltării, inovația, al cărei purtător este antreprenorul sau întreprinzătorul. Ipotezele de plecare se referă la: schimburile comerciale sunt organizate, prevalează proprietatea privată, diviziunea muncii și libera concurență.

Primul tip este de fapt un model. El se caracterizează prin:

existența doar a celor două forme ale venitului – rentele și salariile – ale căror surse sunt factorii de producție muncă și capital;

metodele de producție se bazează pe rutină și sunt imuabile;

prețurile sunt peste tot egale cu costurile medii, astfel încât nu există profit; nu există nici inovație și nici întreprinzător;

moneda are un rol pur pasiv, neexistând nici credit, nici dobândă și nici bancheri.

Această economie se află într-o situație de nedezvoltare durabilă.

Trecerea de la primul tip la cel de-al doilea are ca vector, ca element motor, antreprenorul, văzut de Schumpeter în patru ipostaze:

fabricant comerciant, apărut înaintea revoluției industriale;

șef de industrie, care controlează o întreprindere fără a-i fi în mod necesar proprietarul;

director, salariat cel mai adesea, dar având responsabilitaea efectivă a gestiunii;

fondatorul, creatorul întreprinderii.

Apariția lui într-o economie subdezvoltată este condiția necesară a trecerii la creștere economică. Cu un secol înainte întreprinzătorul îl interesase și pe Jean Baptiste Say.

Antreprenorul schumpeterian, ca proprietar, acționar sau salariat, îndeplinește o funcție cheie: aceea de a realiza combinații noi ale factorilor de producție, ceea ce reprezintă de fapt inovația.

Aceasta este esența dezvoltării. Ea va provoca o nouă investiție care perturbează fluxul circular al stării staționare, antrenând apoi noi investiții promovate de imitatori. Astfel se poate realiza trecerea de la “economia în circuit staționar” la economia în dezvoltare.

Acest proces însă nu se realizează de la sine: pentru ca antreprenorul să-și poată exercita funcțiile, este necesară întrunirea mai multor condiții de natură psihologică, sociologică, politică etc., care constituie de fapt mediul, climatul în care se mișcă acest actor de prim rang al economiei. În plus, trebuie să existe “reguli ale jocului” bine precizate și respectate, un comportament individual și colectiv favorabil. Societatea are un rol deosebit de important în susținerea activității antreprenorului. Dacă-l va trata cu ostilitate, dacă nu-i va accepta activitatea și dacă nu o va valoriza, inovația ar putea deveni imposibilă, economia fiind condamnată să nu mai iasă din starea staționară.

Este adaptabilă teoria schumpeteriană la explicarea subdezvoltării și la descoperirea mijloacelor necesare pentru depășirea ei? La o analiză superficială, ideea circuitului staționar și a imposibilității depășirii lui fără inovație și fără existența întreprinzătorului pare acceptabilă ca punct de pornire în teoretizarea subdezvoltării ca stare seculară de nedezvoltare.

Transpunerea modelului schumpeterian al evoluției economice în realitățile lumii subdezvoltate are însă numeroase aspecte criticabile:

Conținutul economiei cu circuit staționar este total incompatibil cu ceea ce înseamnă funcționarea unei economii subdezvoltate. Schumpeter l-a conceput ca pe un model pur funcțional, inspirat din teoria echilibrului general, având în vedere o economie de piață caracteristică societății capitaliste dezvoltate. El însuși declară, în prefața la ediția engleză a cărții sale, că este vorba de o analiză a trăsăturilor pur economice ale societății capitaliste;

“Circuitul staționar” are un caracter închis. Nu sunt luate în considerare relațiile economice internaționale;

Cele trei componente ale dezvoltării în viziune schumpeteriană – forța motrice (antreprenorul), procesul (inovația) și scopul (profitul) – nu se regăsesc în perspectivele de evoluție ale țărilor subdezvoltate ca elemente principale. După cum arăta Hans Singer, antreprenorul schumpeterian nu există într-o economie subdezvoltată; el nu poate apare decât ca produs al dezvoltării economice.

De aceea, teoria dezvoltării elaborată de Schumpeter nu este o teorie a apariției dezvoltării, ci o teorie a continuării dezvoltării plecând din momentul în care ea a atins un anumit nivel.

Cu toate acestea, teoria lui Schumpeter privind dezvoltarea economică a constituit o sursă de inspirație pentru descoperirea altor piste posibile de cercetare a problematicii subdezvoltării. Astfel, explicația coerentă pe care o propunea pentru legătura dintre situația de nedezvoltare și cea de dezvoltare prin intermediul dinamismului inovației lăsa să se întrevadă existența unei problematici generale a dezvoltării care înglobează și analiza subdezvoltării. De asemenea prezentarea circuitului staționar i-a inspirat pe mulți autori în abordarea problematicii “cercului vicios”, așa cum vom vedea în continuare. Studierea rolului statului, care trebuie să preia și o parte din funcțiile atribuite de Schumpeter antreprenorului, luarea în considerare a factorilor exogeni economiei, a instituțiilor în primul rând, sunt abordări pe care le putem considera de inspirație schumpeteriană.

3.2. Teorii contemporane ale dezvoltării

Până la al doilea război mondial nu au existat preocupări explicite privind studierea problematicii dezvoltării în țările rămase în urmă..

În timp ce, mai ales după apariția Teorei generale a lui Keynes, teoria ortodoxă începe să se focalizeze asupra problematicii creșterii din economiile de piață funcționale, forjând modele pentru surprinderea corelațiilor dintre variabile macroeconomice ca economisirea, investițiile, consumul total și produsul național, o serie de economiști își îndreaptă atenția asupra unor țări mai puțin dezvoltate, încercând să explice cauzele rămânerii lor în urmă și căile remedierii situației lor.

Începutul, sub forma primelor reflexiuni contemporane asupra problemelor înapoierii economice, aparține lui Paul Rosenstein – Rodan care, într-un articol publicat în Economic Journal din 1943, se ocupa de rămânerea în urmă a țărilor din Europa de Est și de Sud-Est, punând în evidență necesitatea unui mare impuls, a unui așa numit “big push”.

Pe aceeași temă, a industrializării zonelor înapoiate, doi ani mai târziu, scrie și Kurt Mandelbaum care, anticipându-i pe susținătorii strategiei creșterii echilibrate, descoperea existența “cercului vicios al presiunii demografice, a sărăciei și lipsei de industrii”. El căuta să demonstreze necesitatea industrializării, relevând faptul că principalele obstacole în calea acestui proces constau în insuficiența cererii și în raritatea capitalului.

Într-o analiză comparativă a teoriilor dominante ale dezvoltării economice, Michael P. Todaro delimitează patru abordări, la care adaugă a cincea, de-abia emergentă:

Teoria stadiilor liniare, reprezentată îndeosebi de abordarea lui W.W. Rostow și de modelul Harrod-Domar;

Modelele schimbării structurale, reprezentate de teoria lui A. Lewis și cercetările empirice ale unor autori care văd dezvoltarea ca o schimbare structurală;

Revoluția dependenței internaționale, cu modelele dependenței neocoloniale, falsei paradigme și teoria dezvoltării duale;

Contrarevoluția neoclasică orientată pe privatizare și reînvigorarea mecanismelor pieței libere;

Teoria noii creșteri, centrată îndeosebi pe ideea creșterii endogene.

Dacă avem în vedere orientarea doctrinară, am putea grupa aceste teorii pe două tipuri de abordare:

Abordările ortodoxe ale dezvoltării, care include teorii elaborate de economiști de formație preponderent neoclasică, în legătură cu acumularea de capital și industrializare, dualismul și dezvoltarea axată pe agricultură, dezvoltarea extravertită și reînnoirea neoclasică, la care se adaugă gândirea reformistă a dezvoltării;

Abordarea heterodoxă a dezvoltării, realizată prin școli și curente aparținând unor orientări diferite de sursa neoclasică, având ca reprezentanți economiști din vastul spațiu al economiilor în curs de dezvoltare, îndeosebi din America Latină, dar și din afara ei, inclusiv autori marxiști ca Paul Baran și Paul Sweezy. Principalele teme abordate se referă la paradigma centru-periferie, integrarea regională, relațiile financiare internaționale, rolul statului, dependența, schimbul inegal (în cadrul școlii structuralismului și dependenței), cât și la surplusul economic, dezvoltarea subdezvoltării, dualismul funcțional, tranziția spre socialism sau capitalismul monopolist din țările subdezvoltate (la marxiști).

3.3. Abordări ortodoxe ale dezvoltării 

După luarea la cunoștință a gravelor rămâneri în urmă care se înregistrau pe o parte considerabilă a planetei, în anii ’50, economiști și factori de decizie din țările occidentale, tributari teoriei clasice și neoclasice a schimburilor internaționale, modelului H-O-S (Heckscher – Ohlin – Samuelson), considerau că țările slab dezvoltate ar fi trebuit să-și continue, în cadrul diviziunii internaționale a muncii, specializarea în sectorul primar, în producția de materii prime, pe care să le exporte pentru a obține resursele necesare finanțării importurilor și creșterii economice. În favoarea acestei doctrine a dezvoltării prin liber schimb internațional s-au pronunțat autori ca J.Viner și J.Haberler, care aduceau ca argumente experiența unor țări ca Danemarca, Australia sau Noua Zeelendă. Ele ar fi demonstrat că prin specializarea în producția de bunuri primare, fie chiar și numai alimentare, și-ar fi asigurat o creștere rapidă a productivității și acumulării de capital, transformând astfel acest tip de producție destinată exportului într-un “motor” al creșterii și dezvoltării.

Un asemenea punct de vedere a fost contestat atât de către economiști neortodocși cât și în literatura ortodoxă a anilor ’50 și ’60. Principala critică se referea la faptul că această “cea mai pură” teorie a liberului schimb nu lua în considerare caracterul specific al problemelor interne legate de acumularea capitalului în țările mai puțin dezvoltate.

Pornind de la exemplul mult mai consistent al țărilor avansate, care au făcut din acumularea capitalului și industrializare principalul mijloc de acces la creștere economică și dezvoltare susținută, un curent de gândire ortodoxă bine conturat în anii ’50 și ’60 a încercat să demonstreze că aceasta ar fi trebuit să fie și calea pe care trebuiau s-o urmeze țările slab dezvoltate.

3.3.1. Teoriile privind acumularea de capital și industrializarea 

Așa cum constata T.W.Schultz, susținătorii acumulării de capital pentru industrializare considerau că agricultura rămânea ancorată în tradiții și prejudecăți care subminau propria modernizare și că doar încurajarea și edificarea unei industrii naționale puteau contribui la depășirea înapoierii economice. Aceștia acreditau ideea că națiunile avansate erau bogate fiindcă se industrializaseră, în timp ce cea mai mare parte a țărilor lumii a treia erau sărace fiindcă economia lor se baza esențial pe o agricultură de subzistență.

Reprezentative pentru acest curent sunt:

teoria stadiilor dezvoltării economice,

modelul celor “două deficite”,

teoria amplificării economisirii prin repartiția inegală a venitului,

teoria creșterii echilibrate,

teoria creșterii dezechilibrate și a efectelor de antrenare sau teoria polilor de creștere.

3.3.1.1. Teoria stadiilor creșterii sau dezvoltării economice 

Teoria stadiilor creșterii sau dezvoltării economice, denumită adesea și “teoria decolării”, îi aparține lui W.W.Rostow și a fost enunțată în prima sa formulare într-un articol publicat în Economic Journal încă în martie 1956. Dezvoltarea este descrisă ca un proces istoric având un caracter esențialmente liniar, care comportă cinci faze consecutive: societatea tradițională, pregătirea condițiilor pentru “decolare”, “decolarea”, marșul spre maturitate și consumul de masă.

Conform acestei scheme, toate țările ar urma aceeași traiectorie, unele fiind mai avansate decât altele în difuzarea tehnicii, chiar dacă formele sociale ale dezvoltării par uneori diferite.

Subdezvoltarea este interpretată ca o întârziere în dezvoltare. Țările în curs de dezvoltare s-ar afla în unul din primele trei stadii. Țările cel mai puțin dezvoltate s-ar situa încă în primul stadiu, care după W.W.Rostow, se caracterizează prin:

organizare stabilă și rigidă;

o concepție arhaică, limitată, prenewtoniană de producție;

o atitudine de teamă și nu de dominație față de lumea fizică;

o putere politică de natură feudală, al cărei centru de greutate se află de regulă în provincie, în mâinile celor care dețin sau controlează proprietatea asupra pământului.

Ideea dominantă a acestei teorii este că toate țările trec, în perioade diferite, printr-o serie de stadii de dezvoltare comparabile, că acest proces comportă similitudini fundamentale și că statele în prezent mai puțin dezvoltate pot urma calea străbătută de actualele țări dezvoltate.

Teoria lui Rostow a avut o influență considerabilă asupra politicilor de dezvoltare, atât în formularea programelor de ajutor, în special acordat de Statele Unite ale Americii, cât și în conceperea strategiilor de dezvoltare în anumite regiuni ale lumii. În acest sens este important de menționat că W.W.Rostow a fost președintele Consiliului Național de Securitate al S.U.A în cadrul administrațiilor Kennedy și Johnson, într-o perioadă când ajutorul american era strâns legat de strategia politică globală a Statelor Unite.

În ceea ce privește influența directă exercitată de doctrina lui Rostow asupra strategiilor de dezvoltare din Lumea a treia, Olivier Carré arăta într-un articol din 1978 că socialismul promovat de președintele egiptean Nasser se caracteriza printr-un optimism larg inspirat din opera lui Rostow, pe care o recomanda tuturor colaboratorilor săi, să o citească și să mediteze asupra ei.

Acest entuziasm cu care a fost receptată teoria lui Rostow poate fi explicat prin încrederea pe care o degaja privind posibilitatea țărilor rămase în urmă de a recupera foarte rapid decalajul care le separa de țările dezvoltate.

El împărtășea un punct de vedere larg acceptat în teoria ortodoxă a dezvoltării din primele trei decenii postbelice, conform căruia creșterea și dezvoltarea economică sunt virtual inseparabile dacă nu chiar echivalente, concentrate asupra condițiilor creșterii și obstacolelor care le frânează. Creșterea sau “decolarea” economică putea fi realizată prin asigurarea unei relații corespunzătoare între acest proces și o anumită rată a investițiilor, relație inspirată de modelul de creștere postkeynesist Harrod-Domar, care se referă la echilibrul delicat între venit, economisire, investiții și producția necesară pentru a menține o creștere stabilă și ocuparea deplină a forței de muncă într-o economie dezvoltată.

De altfel, ideea necesității acumulării de capital era larg împărtășită în epocă, încă înaintea apariției lucrării lui Rostow. Astfel, într-un raport publicat de ONU în 1951, intitulat “Măsuri corespunzătoare pentru a asigura dezvoltarea economică a țărilor subdezvoltate”, având printre autori și pe W.A.Lewis, T.W.Schultz (nume sonore în teoria dezvoltării), se arăta că, în cea mai mare parte a țărilor care cunoșteau un progres economic rapid, formarea internă a capitalului reprezenta cel puțin 10% din venitul național sau, uneori, chiar mult mai mult, în timp ce în țările subdezvoltate formarea netă de capital nu atingea nici 5% din venitul național, chiar și împreună cu investițiile străine. De aceea, concluzia raportului era că cercetarea mijloacelor de a crește rata de formare a capitalului constituia o problemă de mare urgență.

Rostow, în descrierea caracteristicilor celui de-al treilea stadiu – decolarea – reia punctul de vedere exprimat de W.A.Lewis în lucrarea sa “Teoria Creșterii Economice”, apărută în 1955, conform căruia era necesară o “creștere a ratei investiției productive de la 5 procente la cel puțin 10 procente sau mai mult din venitul național”. La peste două decenii după ce fuseseră scrise aceste rânduri, A.K.Sen, laureat al premiului Nobel pentru contribuțiile aduse în domeniul explicării sărăciei, sublinia că țările care s-au bucurat de creșterea economică cea mai rapidă au fost tocmai acelea care au avut ratele de economisire cele mai ridicate și care au cunoscut industrializarea cea mai rapidă.

Demersul rostowian pentru o rată mai ridicată a investițiilor a avut ecou și pe plan politic, unde se acredita ideea că o doză masivă de ajutor și de capitaluri străine administrată țărilor mai puțin dezvoltate pregătite de “decolare” (fază care ar fi putut dura numai 20 de ani) ar fi permis statelor beneficiare să atingă un stadiu în care ajutorul extern nu ar mai fi fost necesar.

Cu toate acestea, literatura economică a consemnat și numeroase critici la adresa viziunii rostowiene legate de faptul că în istoria țărilor dezvoltate ca și a celor în curs de dezvoltare nu se putea identifica o fază istorică unică și relativ scurtă care să corespundă stadiului decolării. Mai general, a fost criticată chiar concepția că istoria ar putea fi considerată ca o suită de faze pe care toate țările trebuie să le parcurgă.

3.3.1.2. Alte teorii privind relația între economisire, investiție și creștere economica în țările în curs de dezvoltare 

Studiile empirice întreprinse pentru a verifica ipoteza existenței unei corelații strânse între o creștere și/sau un nivel ridicat al ratei economisirii interne și o creștere industrială rapidă au evidențiat faptul că în unele țări corelația era pozitivă și semnificativă, în timp ce în altele era nesemnificativă sau chiar negativă.

Explicația dată acestei situații a fost că insuficiența sau deficitul de economisire poate constitui constrângerea principală în calea formării de capital în primele stadii ale industrializării dar nu și după ce industrializarea a demarat, când principala constrângere devine deficitul de devize străine necesare pentru a importa bunuri de echipament, bunuri intermediare și chiar materii prime necesare industriei. Astfel s-a conturat “modelul celor două deficite”, abordat inițial în modelul Chenery-Bruno și apoi în modelul mai complet Chenery-Strout, publicat în 1966.

Abordarea în termenii deficitului de economisire pretindea că, pentru depășirea acestuia, rata marginală de economisire trebuia să fie sensibil superioară ratei medii a economisirii, în timp ce abordarea în termenii deficitului de devize presupunea că rata de creștere a exporturilor trebuie să ajungă în final mai ridicată decât cea a importurilor.

Pe aceeași linie, se înscrie și curentul de gândire care considera că o distribuire inegală a veniturilor ar fi putut contribui la creșterea economisirii interne ca sursă esențială a finanțării investițiilor.

Era vorba de mecanismul “trickle-down”, care se baza pe ipoteza că bogații economisesc și investesc un procent mai mare din venitul lor decât săracii care consacră cea mai mare parte a resurselor lor procurării de bunuri de consum. Având în vedere faptul că rata de creștere a PNB este funcție de procentul de venit național economisit, cu cât mai mare va fi partea din venit distribuită bogaților, cu atât economisirea va fi mai mare și, în consecință, rata de creștere economică mai mare. Ulterior, pe măsura amplificării creșterii economice, săracii vor beneficia de venituri suplimentare generate de ridicarea nivelului de dezvoltare, prin intermediul mecanismelor pieții. Dacă inegalitățile mari ar persista, s-ar putea recurge la măsuri de inspirație keynesistă prin intermediul fiscalității și programelor de subvenții.

Aceste idei au fost enunțate de Walter Galenson și Harvey Leibenstein, într-un articol intitulat “Criteriul investiției, productivitate și dezvoltare economică”, din 1955, și de Simon Kuznets, într-un studiu din același an, intitulat “Creșterea economică și inegalitatea de venit”.

S.Kuznets elaborează “ipoteza curbei în U”, care-i poartă numele și prin care exprimă relația între nivelul venitului pe locuitor și distribuirea produsului național în cursul procesului creșterii economice. Conform acestei ipoteze, în fazele incipiente ale creșterii economice se constată o tendință istorică de creștere a inegalităților de venit, apoi o tendință de stabilizare, pentru ca, atunci când creșterea a devenit durabilă, inegalitățile să se reducă.

Ideea că prin creștere economică s-ar putea asigura pe termen lung o sporire a venitului pentru toate categoriile populației este larg împărtășită în literatura ortodoxă a dezvoltării. O dată cu înrăutățirea climatului economic din anii ’70 și această teză a fost supusă criticii, mai ales din partea economiștilor reformatori.

3.3.1.3. Teorii privind propagarea dezvoltării prin intermediul relațiilor dintre ramurile de activitate industrială 

 
 Dimensiunea limitată a pieței interne, problema indivizibilităților factorilor de producție, concurența dintre investitori pentru a obține profituri din economiile de scară generează o interdependență crescândă a deciziilor de investiții, mărind riscurile pentru întreprinzătorii individuali din țările în curs de dezvoltare. De aceea, același Rosenstein-Rodan, amintit mai sus ca pionier al teoriilor moderne ale dezvoltării, a fost unul dintre primii teoreticieni ai strategiei de dezvoltare bazată pe un “mare impuls” (big push), un efort simultan de investiții în mai multe ramuri de activitate complementară care să producă o creștere substanțială a venitului național de natură a spori dimensiunile pieței interne.

Cum într-o țară slab dezvoltată investitorii individuali nu aveau puterea necesară realizării unui asemenea proiect, Rosenstein-Rodan acordă statului importante funcții în acest sens, constând atât în planificarea guvernamentală pentru a coordona și a oferi incitațiile necesare liberei inițiative, cât și într-un efort de investiții publice în echipamente sociale sau infrastructură care trebuia să preceadă investițiile productive realizate de către sectorul privat.

Pe direcția deschisă de Rosenstein-Rodan încă din 1943, Ragnar Nurkse, influențat atât de ideile școlii austriece cât și de cele ale lui Keynes, reia tema “cercului vicios al sărăciei” într-un studiu publicat în 1952 în American Economic Review și apoi într-o lucrare apărută un an mai târziu. Acest “cerc vicios” “implică existența unui fascicul circular de forțe care acționează și reacționează unele asupra altora într-o asemenea manieră încât mențin o țară săracă într-o stare de sărăcie”. “O țară este săracă deoarece ea este săracă” – afirmă Ragnar Nurkse.

Cercul vicios se prezintă de fapt ca o dublă relație de tip circular, pe planul ofertei și pe cel al cererii, așa cum se prezintă în schema de mai jos:

Pe planul ofertei, există o slabă capacitate de economisire, care rezultă dintr-un nivel scăzut al venitului real. Dar acesta este el însuși un reflex al slabei productivități care rezultă, la rândul său, într-o mare măsură din lipsa de capital. Or, lipsa de capital este rezultatul slabei capacități de economisire și cercul vicios se închide.

Pe planul cererii, incitația de a investi poate să fie slabă din cauza puterii de cumpărare reduse a oamenilor, consecință, la rândul ei, a slăbiciunii veniturilor lor reale, care, din nou, este datorată slabei productivități. Nivelul scăzut al productivității este un rezultat al volumului redus de capital utilizat în producție, care rezultă, la rândul său, cel puțin parțial, din slaba incitație de a investi. Și iată că se închide și al doilea cerc.

Elementul comun al celor două relații de tip circular îl constituie nivelul redus al venitului real, adică sărăcia – de aceea i s-a dat denumirea de “cerc vicios al sărăciei” – datorată slabei productivități a muncii.

Numeroși economiști au scos în evidență efectul paralizant al acestor “cercuri vicioase”, care, înlănțuindu-se, determină blocajul intern al economiei.

Benjamin Higgins declara că, în realitate, “Calea spre dezvoltare este pavată de cercuri vicioase”, Albert Hirschman completând că “Anumite cercuri sunt mai vicioase decât altele”.

Poate fi spart acest cerc, poate fi transformat el dintr-unul vicios într-unul virtuos, într-o relație de tip circular generatoare a unui avans cumulativ, cu efecte benefice? Răspunsul este afirmativ, dar soluțiile propuse diferă, situându-se pe cel puțin două poziții total diferite:

1.Pe o primă poziție se situează mai mulți economiști, cum ar fi Rosenstein-Rodan și Rgnar Nurkse, care susțin teza creșterii armonioase sau echilibrate. Pornind de la realitatea inexistenței pieței în țările subdezvoltate, care face nesigură o investiție izolată (deoarece ea riscă să eșueze fiindcă nu există o piață susceptibilă a-i absorbi producția), susținătorii acestei teze propun o strategie întemeiată pe mai multe investiții coordonate care pot reuși deoarece își creează piețe reciproce, ale unora pentru altele, pe baza legăturilor indirecte create prin veniturile pe care le generează. Un asemenea val de investiții diversificate în toate sectoarele economiei ar constitui un atac frontal împotriva sărăciei, deoarece ar da naștere unor venituri care ar duce la crearea unei piețe veritabile, punându-se astfel în mișcare un mecanism durabil de depășire a subdezvoltării.

De unde resursele necesare pentru a finanța un asemenea program dacă ne situăm într-o țară contaminată de “cercul vicios al sărăciei”? Mai ales că Nurkse scotea în evidență și faptul că din contactele cu statele bogate , țările sărace s-au ales cu consecințele așa-numitului “efect de demonstrație” teoretizat de J.S.Duesenberry: în pofida marilor diferențe de venit existente între țările dezvoltate și cele subdezvoltate, consumatorii din țările slab dezvoltate adesea par că ar dori să rivalizeze cu cei din țările bogate în materie de consum.

Desigur, era ușor de răspuns că salvarea putea veni doar din exterior, sub forma sprijinului din partea statelor dezvoltate. De altfel, chiar mai recent, în anii ’80, se vorbea insistent despre necesitatea unui al doilea “Plan Marshall” pentru țările subdezvoltate. Nurkse nu era de acord cu o asemenea idee. El arăta că resursele externe nu sunt suficiente. “Ele nu oferă în mod automat o soluție la problemele acumulării de capital în regiunile subdezvoltate. Nici o soluție nu este posibilă fără energice eforturi interne”. De aceea el apelează la rolul finanțelor publice, anticipând astfel orientările Fondului Monetar Internațional din ultimele două decenii.

2.Adversarii tezei creșterii echilibrate, dintre care principalul teoretician este Albert Hirschmann, preconizează pentru spargerea “cercului vicios al sărăciei” o creștere polarizată sau dezechilibrată plecând de la polii de dezvoltare. Hirschmann acuză teza creșterii echilibrate că nu ar fi decât o variantă a teoriei keynesiste a crizei, destinate inițial soluționării problemelor subocupării brațelor de muncă dintr-o economie dezvoltată, care însă nu mai este valabilă în fundamentarea terapeuticii înlăturării subdezvoltării. După el, creșterea nu este compatibilă cu menținerea permanentă a echilibrului, ci reprezintă de fapt o succesiune organizată de “dezechilibre motoare”. Întrucât, spre deosebire de țările dezvoltate, în țările slab dezvoltate lipsește nu numai voința de a investi, ci și mijloacele necesare realizării unor investiții diversificate presupuse de înfăptuirea “atacului frontal” preconizat de Nurkse, adepții creșterii dezechilibrate propun concentrarea atacului în câteva locuri privilegiate care să-și difuzeze efectele de antrenare la maximum în economie, impunând dezvoltarea sectoarelor din aval sau din amonte.

În acest sens, ei consideră că o strategie coerentă de acțiune a țărilor subdezvoltate ar trebui să prevadă pentru început investiții în activități direct productive, care ar antrena apoi și dezvoltarea conexă de infrastructuri economice și sociale. Alegerea “locurilor privilegiate” pentru investiții vizează acele activități care au maximum de efecte de antrenare, cu cele mai bune posibilități de difuzare în structura socio-economică a țării. Acestea se referă la câțiva poli apropiați de cererea finală, care regrupează industrii de transformare a produselor primare locale sau a semifabricatelor importate.

Concentrându-și atenția asupra investițiilor industriale, Hirschman considera că agricultura avea un efect de antrenare slab asupra economiei.

Teoria creșterii dezechilibrate a avut influență și asupra practicii dezvoltării economice. Atât politicile economice ortodoxe ale dezvoltării cât și numeroasele programe de ajutor extern s-au concentrat în anii ’50 și ’60 într-o mare măsură pe proiecte industriale de mare anvergură în țările slab dezvoltate. De asemenea creșterea dezechilibrată propusă de Hirschman presupunea intervenția statului pentru a induce dezechilibrele și a le remedia, ceea ce pretinde o planificare pentru a fi eficace. La mijlocul anilor ’60, cea mai mare parte a donatorilor de asistență pentru țările slab dezvoltate (în special Banca Mondială) cereau guvernelor acestora să elaboreze “Planuri” naționale, condiție pentru accesul la ajutoare.

3.3.2. Teorii ortodoxe privind dualismul și dezvoltarea axată pe agricultură 

Modelele “Economiei duale” consideră că o caracteristică esențială a subdezvoltării o constituie coexistența, în interiorul economiilor țărilor subdezvoltate, a unui sector capitalist modern alături de un sector tradițional înapoiat. În timp ce, prin mecanismele puse în mișcare în cadrul procesului dezvoltării, sectorul modern trebuie să cunoască o expansiune permanentă, sectorul tradițional își restrânge tot mai mult sfera de cuprindere. Finalitatea acestui proces ar trebui s-o reprezinte dispariția dualismului. Cât despre căile înlăturării dualismului, se pot identifica puncte de vedere care susțin că acestea sunt legate în esență de industrializare, așa cum am văzut în subcapitolul precedent, în timp ce altele pun accentul pe dezvoltarea agriculturii.

Printre cei mai cunoscuți autori care s-au ocupat de analiza dualismului și de problematica relațiilor intersectoriale, dintre agricultură și industrie, pot fi enumerați: W.A.Lewis, John C.H.Fei și Gustav Ranis, J.R.Harris și M.P.Todaro, B.Higgins, T.W.Schultz și alții.

3.3.2.1. Modele ale “economiei duale”

Unul dintre cele mai cunoscute modele elaborate în teoriile dezvoltării aparține economistului W.Arthur Lewis, care, alături de Gunnar Myrdal și Amartya Kunar Sen, este laureat al premiului Nobel pentru contribuțiile aduse în acest domeniu. Este cunoscut sub numele de “model al celor două sectoare” sau “modelul creșterii cu ofertă nelimitată de muncă” și a apărut în una din cele mai citate lucrări a lui Lewis, articolul “Economic Development with Unlimited Suplies of Labour” din buletinul “Manchester School of Economic and Social Studies”, nr.22 din mai 1954. El este “unul dintre cele mai cunoscute modele teoretice timpurii ale dezvoltării focalizate pe transformarea structurală a economiilor de subzistență”.

Ca și Rostow și alți autori, W.Arthur Lewis susținea că elementul-cheie al dezvoltării economice consta în acumularea rapidă de capital și considera că problema centrală a teoriei dezvoltării economice era de a înțelege maniera prin care o comunitate care economisea și investea doar patru sau cinci procente sau chiar mai puțin din venitul său național se putea transforma într-o societate în care economisirea voluntară să crească la 12-15 procente sau mai mult.

Modelul său, elaborat într-un cadru teoretic clasic, cuprinde două sectoare:

un sector “modern” sau “capitalist”, în care forța de muncă folosită este salariată, iar produsele se vând cu o marjă de profit care este reinvestit pentru a crea un surplus de capital;

un sector “tradițional” sau “de subzistență”, suprapopulat, caracterizat prin productivitate marginală a muncii nulă. Această caracteristică i-a permis lui W.A.Lewis să se bazeze pe surplusul de muncă din sectorul tradițional, adică pe posibilitatea absorbirii de forță de muncă din agricultură, fără nici o pierdere de output, de către sectorul modern urban industrial, caracterizat printr-un nivel mai ridicat al productivității muncii.

Două procese concomitente sunt analizate în modelul lui W.A.Lewis: transferul forței de muncă din agricultura tradițională spre sectorul modern industrial și creșterea producției și nivelului de ocupare a brațelor de muncă în cel de-al doilea sector. Viteza de expansiune a sectorului urban modern este determinată de rata investiției industriale și de acumularea capitalului din acest sector.

Sursa de finanțare a investiției o poate constitui profitul ridicat din sectorul industrial obținut ca diferență între veniturile obținute în acest sector și salariile plătite, al căror nivel este considerat constant, cu cel puțin 30% mai mare decât cel al salariului mediu de subzistență din sectorul tradițional agricol

Acest proces de creștere autoîntreținută poate continua până când întregul surplus de muncă rurală este absorbit de sectorul industrial modern, adică până la eliminarea “șomajului deghizat”. După aceea, atragerea forței de muncă din sectorul tradițional agricol spre sectorul modern nu se mai poate realiza decât la un cost mai ridicat deoarece reducerea ratei muncă/pământ face ca produsul marginal al muncii rurale să nu mai fie egal cu zero.

Menținerea acestui “cerc virtuos” al transferului de muncă presupune necesitatea unui nivel de economisire din ce în ce mai mare pentru a finanța investițiile în formarea de capital pentru a spori capacitățile de producție. Or numai capitaliștii din sectorul modern economisesc. Alte categorii de oameni bogați, ca proprietarii de pământ sau de mine, bancherii, inclusive elitele politice, preferă să-și folosească surplusul economic pentru consum ostentativ sau pentru a-l transfera în afară. De aceea mesajul lui W.A.Lewis este că regiunile slab dezvoltate nu pot depăși această stare decât mărind partea din venitul național care revine capitaliștilor industriali.

Tranziția de la sărăcia generată de limitarea activității la sectorul tradițional agricol la un standard de viață mai ridicat, oferit de dezvoltarea sectorului modern, este preferabilă chiar dacă, temporar, ar provoca inegalitate. În acest sens, Joan Robinson afirma că “mizeria ființei exploatate de către capitaliști este nimic în comparație cu mizeria celor care nu sunt exploatați deloc”.

3.3.2.2. Dezvoltări ale modelului lui W.A.Lewis

Ipotezele din modelul lui W.A.Lewis au fost reluate și dezvoltate de Gustav Ranis și John C.H.Fei, care au construit un model mai detaliat al procesului de modernizare a unei economii care se confruntă cu un excedent de forță de muncă. Conform acestui model de factură neoclasică, un proces de transfer al excedentelor de forță de muncă din sectorul tradițional spre sectorul modern ar permite să se ajungă la plenitudinea dezvoltării și comercializării economiei țărilor slab dezvoltate.

În plus față de ipotezele lui Lewis, Ranis și Fei lărgesc analiza, atribuind agriculturii un rol important în susținerea industrializării. În viziunea lor, introducerea în acest sector a unor inovații și a progresului tehnic ar fi determinat deplasarea în sus a curbei funcției de producție, adică ar fi permis creșterea producției agricole astfel încât productivitatea muncii din agricultură ar fi început să crească înaintea încheierii procesului de transfer a surplusului de muncă din sectorul tradițional în cel modern.

De asemenea migrarea forței de muncă excedentare dinspre agricultură spre industrie ar fi determinat reducerea consumului rural de produse agricole și apariția unui surplus agricol. De o parte din acest surplus ar fi putut profita și proprietarii funciari care, astfel, ar fi avut posibilitatea să economisească. O parte din economiile astfel obținute pot avea ca destinație finanțarea investițiilor de productivitate în agricultură, creând condiții pentru o creștere viitoare a surplusului agricol, iar o altă parte a economisirii putea fi destinată de către proprietarii funciari finanțării investițiilor pentru expansiunea industrială.

În felul acesta, procesul de acumulare a economisirii din sectorul rural ar permite sectorului industrial să profite pentru acumularea sa de capital de o contribuție importantă provenită din surplusul agriculturii. Interdependența dintre agricultură și industrie în evoluția economiei duale este mai strânsă decât în modelul lui Lewis.

Cu toate că și acest model comportă numeroase critici asemănătoare celor referitoare la modelul lui Lewis, el a exercitat o influență considerabilă asupra teoriei și politicii dezvoltării. Noțiunea de excedent de mână de lucru a constituit o bază de discuții pentru politicile de ajutor extern și de dezvoltare. De asemenea, s-au pus în discuție problemele legate de oferta nelimitată de forță de muncă necalificată, pe de o parte, și insuficiența forței de muncă instruită, calificată, pe de altă parte. De aici au rezultat numeroase studii și proiecții privind nevoia de educație și de formare profesională a oamenilor.

Ca o reacție la accentul excesiv pus în teoria dezvoltării pe necesitatea acumulării de capital fizic, material, dar și ca urmare a unor studii care arătau că o parte a creșterii producției nu poate fi explicată numai prin rata de creștere a capitalului fix și a mâinii de lucru, începe să se acorde o mai mare atenție, atât în sânul literaturii ortodoxe cât și de către unii donatori de ajutor, nevoilor de investiții în “capital uman”. Astfel se extinde sfera noțiunii de capital. Astăzi, este general admis că cheltuielile de învățământ și de formare profesională, ca și cele pentru ameliorarea condițiilor de sănătate și de nutriție, contribuie în mod direct la creșterea productivității, îmbunătățesc nivelul calitativ al populației și, prin aceasta, sunt rentabile pentru viitor în termeni de creștere a producției și de reducere a risipei de resurse.

În perioada următoare au fost elaborate noi modele ale economiei duale, dintre care doar amintim pe cel al lui Jorgenson, construit în 1967, în care concluziona că au importanță atât accelerarea progresului tehnic, cât și adoptarea de măsuri pentru scăderea ratei de creștere demografică pentru a reduce sărăcia și șomajul, și pe cel cunoscut sub numele KWC (elaborat în 1972 de către Kelly, Williamson și Cheetam).

Printre reproșurile făcute se numără și acela că modelele nu conțin o analiză mai substanțială a factorilor instituționali, cum ar fi rolul statului care influențează puternic mersul dezvoltării, dar insuficient problemele legate de câștigurile ei în termeni de distribuire a veniturilor, de ocupare a brațelor de muncă și de consum.

În plus, modelele nu luau în considerare în suficientă măsură problemele, mai ales de perspectivă, legate de efectele ratelor ridicate de exod rural asupra urbanizării din țările slab dezvoltate. Această lacună avea să fie acoperită, cel puțin parțial, de modelul lui Harris și Todaro, din 1970, care studiază efectele accelerării exodului rural în contextul unei rate ridicate de șomaj urban.

Ar mai trebui să menționăm că modelele economiei duale sunt concepute preponderent în cadrul unei economii închise, în care accentul se pune pe creșterea axată pe industrializarea sectorului modern drept cale de absorbție a excedentului de forță de muncă și de promovare a dezvoltării. O asemenea orientare era de natură a încuraja țările slab dezvoltate să adopte strategii de dezvoltare introvertite, de industrializare pentru substituirea importurilor.

3.3.3. Teorii ortodoxe privind dezvoltarea prin deschidere spre piața  internațională. Reînnoirea neoclasică 

Modelul economiei duale formulat de Arthur Lewis în anii 1950 este cel care dă esența abordării:în economiile duale , cu sectoare moderne, profitabile și cu sectoare de slabă performanță , precum agricultura de subzistență, decalajul mediu de venituri este de aproximativ 30%. In sectorul tradițional productivitatea marginala a muncii este zero, sporul de lucrători nu duce la creșterea productivității. In aceste condiții, pentru sectorul modern, oferta de forța de munca din sectorul tradițional este foarte mare. Emigrarea este condiția de baza pentru sectorul tradițional pentru a demara creșterea. In sectorul modern salariile pot rămâne la un nivel redus pentru ca oferta de forța de munca este

foarte mare.

In abordarea macro, migrația internațională este dată de diferențele intre salariile medii (W) din tari diferite. La rândul lor, aceste diferențe decurg din raportul intre forța de munca (L) si capital ( C ). Salariile mici sunt rezultatul excedentului relativ de forța de munca iar cele mari sunt o consecința a deficitului relativ de forța de munca. Teoriile formulate de Ranis si Fei (1961) și de Todaro (1976) sustin ca disparitatile regionale de venituri duc la migratie. Aceasta la randul ei contribuie la redistribuirea factorilor de productie si implicit la echilibrarea standardelor de viata, a salariilor si, implicit, la reducerea migratiei.

Abordarea la nivel individual (micro) este mai nuanțată dect cea de tip macro. In afara de diferentele de salarii intra in joc, cu rol explicativ, si probabilități de ocupare la O si D si de expluzare de la D daca migratia este ilegala.

Beneficiile așteptate (ER) de potențialul migrant sunt date de venitul suplimentar (SYd/o) prin ocupare la destinația d fată de continuarea ocupării la originea o din care se scad costurile migrației (C ), materiale și psihologice: ER = SYd/o – C

Câștigurile așteptate la destinație (Yd) și cele așteptate la origine (Yo) pentru un interval de timp dat (t) se estimează însă nu numai la modul abstract, ca diferență între veniturile posibile între cele două locații. Firesc, migrantul ia in seamă, ca orice actor rațional, și probabilitățile de ocupare la destinație (P 2) și la origine (P3).

In viziunea raționalistă a neoclasicismului, migrantul potențial devine activ dacă ER sunt mai mari decât zero . Pentru valori negative este un nonmigrant convins iar pentru valori apropiate de 0 , va fi indecis sau indiferent.

Factorii cu impact direct asupra veniturilor și șanselor de ocupare la origine si destinațiile posibile sunt și ei luați în considerație în abordarea neoclasică. Educația sporită mărește șansele de venit și ocupare la destinație dacă restul condițiilor sunt egale. Fluxurile de migrație între origine și destinație încetează în momentul în care

șansele de câștig/ocupare se egalizează.

„Deciziile de migrațiune rezultă din dezechilbre sau discontinuități între diferitele piețe ale muncii; alte genuri de piață nu influențează direct decizia de migratie”.

3.3.3.1. Critici la adresa teoriilor dezvoltării întemeiate pe strategia  industrializării pentru substituirea importurilor (ISI)

În primele două decenii postbelice numeroase țări în curs de dezvoltare au aplicat strategii ISI.

Spre sfârșitul anilor ’60, în cadrul unui curent al școlii neoclasice încep să fie auzite critici la adresa strategiilor I.S.I. Printre primii care au criticat aceste strategii se numără Viner, Haberler, Bauer și Yamey, care aveau ca argument faptul că ele interferau cu procesul natural de dezvoltare economică bazată pe avantajul comparativ. În esență, acești critici considerau că țările în curs de dezvoltare ar trebui să rămână producători și exportatori de produse primare. De aceea, ele ar trebui să încurajeze creșterea sectorului lor agricol și a economiei lor de plantație.

Pentru a demonstra caracterul neadecvat al strategiilor I.S.I., s-au fundamentat indicatori ca “rata efectivă de protecție” (TEP) sau “costul resurselor interne” (CRI) a proiectelor de investiții susținătoare ale acestor strategii, cu ajutorul cărora, pe baza unor studii realizate la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, se puteau constata:

rata efectivă de protecție practicată în unele țări care adoptaseră strategiile I.S.I. era foarte ridicată, guvernele protejând astfel industriile de bunuri de echipament și industria grea, ceea ce afecta industria ușoară și agricultura;

costul resurselor interne angajate în aceste strategii erau foarte mari, ceea ce provoca o rată a rentabilității scăzută sau chiar negativă.

Pornind de la astfel de constatări, André Philip, pe atunci președinte al Centrului de Dezvoltare al OCDE, sublinia că trebuie să se acorde atenție dezvoltării exporturilor pentru a câștiga devizele străine necesare realizării împrumuturilor esențiale de mașini, de materii prime sau de produse alimentare care nu pot fi produse într-o manieră economică în țară. El considera că în locul controalelor administrative se impunea folosirea mai bună a mecanismelor prețurilor, iar producțiile naționale costisitoare trebuiau înlocuite cu o industrie și o agricultură reorganizate, capabile să devină în mod progresiv competitive pe piața mondială.

Mai recent, Deepak Lal, într-o lucrare publicată în 1983, intitulată “Mizeria teoriei economice a dezvoltării”, afirma că politicile sugerate de teoria economică a dezvoltării sunt false în teorie și dăunătoare în practică: țările care au adoptat aceste politici (în principal pe baza intervenționismului de stat sub forma, de exemplu, a planificării centralizate și a strategiilor de redistribuire în creștere) au înregistrat performanțe economice mai proaste decât cele care au mers pe calea neoclasică (în principal, Coreea de Sud și Taiwan). El concluziona că “dispariția economiei dezvoltării nu poate fi decât o binefacere pentru sănătatea, atât a economiei politice, cât și a economiilor în curs de dezvoltare”.

Autorii vizați de D.Lal aveau nume sonore pentru economia dezvoltării: Hirschman, Chenery, Nurkse, Myrdal, Singer, Streeten, Stewart și altele.

În replică, F.Stewart subliniază slăbiciunea teoriilor sociale pe care se bazează recomandările de politică economică neoclasică făcute de D.Lal și alți autori. Economia politică neoclasică și opțiunea sa pentru libertatea prețurilor, care ar induce o alocare optimală a resurselor, se raportează la studiul situațiilor de echilibru static. În practică însă economiile sunt într-o stare de dezechilibru permanent. De aceea, țările sunt preocupate de aceste aspecte dinamice, legate de factorii care acționează asupra creșterii. El concluziona că nu există nici o bază teoretică pentru a permite să se considere că un sistem de prețuri ferit de distorsiuni poate conduce la un nivel de bunăstare superior celui asigurat printr-un sistem care comportă diverse intervenții de stat.

3.3.3.2. Adaptări ale modelului neoclassic: teoria creșterii prin schimb  internațional și analiza cost-avantaje

Fundamentele teoretice ale abordării neoclasice a dezvoltării sunt teoria clasică și neoclasică a schimburilor internaționale și conceptul de “avantaj comparativ”. Teoria clasică este reprezentată în esență de modelul ricardian al costurilor comparative, iar versiunea neoclasică se regăsește în modelul Heckscher-Ohlin, care este considerată drept bază a modelului neoclasic modern al dezvoltării prin deschiderea economiei.

Acesta a fost criticat de către adversari pentru incompatibilitatea ipotezelor lui cu realitățile țărilor în curs de dezvoltare:

ipoteza concurenței perfecte în economia în curs de dezvoltare;

ipoteza funcțiilor de producție identice pentru producătorii aceluiași bun;

ipoteza realocării relativ puțin costisitoare a factorilor între ramurile de activitate fără avantaj comparativ și cele care dispun de avantaje comparative, în momentul liberalizării schimburilor;

ipoteza substituibilității perfecte a factorilor între ramuri;

ipoteza neoclasică a absenței șomajului sau sub-ocupării.

În plus, Gunnar Myrdal, în două lucrări publicate în 1956 și 1957, susținea că jocul liber al forțelor pieței pe plan internațional era defavorabil țărilor sărace. Teorema egalizării prețurilor factorilor – element esențial al modelului Heckscher-Ohlin – nu se verifica în cazul acestor țări: “efectele de difuziune” (care permiteau difuzarea avantajelor dinspre țările bogate spre cele sărace) puteau fi întrecute de “efectele de reținere”, care antrenau agravarea inegalităților între țările bogate și cele sărace.

O primă adaptare a modelului neoclassic la domeniul dezvoltării a fost legată tocmai de această din urmă critică și a constat în “mariajul” dintre teoria schimburilor Heckscher-Ohlin și teoria neoclasică a creșterii. Autorul, W.M.Corden, într-un studiu publicat în 1971, ia în considerare creșterea productivității și sporirea ofertei de factori, identificând cinci efecte posibile ale schimburilor internaționale asupra creșterii:

“efectul de impact” (câștigul static ce antrenează o creștere a venitului current);

“efectul de acumulare a capitalului”;

“efectul de substituție”;

“efectul de distribuire a venitului”;

“efectul de ponderare a factorilor”.

Analiza lui Corden a deschis calea unor abordări mai dinamice, cum ar fi teoria “stadiilor” avantajului comparativ, prezentată de B.Balassa într-o comunicare susținută în 1977, la al cincilea Congres mondial al Asociației economice internaționale, din Tokyo. Acesta susținea că dotarea în factori și în resurse a țărilor evoluează în timp, astfel încât are loc o deplasare a avantajelor lor comparative și a tipurilor lor de specializare: de la produse simple, cu mare intensitate de forță de muncă, spre bunuri care pretind mai multă calificare, apoi spre bunuri cu mai mare intensitate în capital, produse de mai înaltă tehnologie și, în fine, spre bunuri cu mare intensitate de capital și de cunoștințe umane.

“Contrarevoluția conservatoare”, care a însoțit ascensiunea politică a guvernelor de orientare conservatoare din S.U.A., Canada, Marea Britanie și Germania occidentală favorizează macroeconomia ofertei și privatizarea corporațiilor publice din țările dezvoltate și cere demolarea proprietății publice, a planificării de stat și a reglementării guvernamentale a activității economice din țările în curs de dezvoltare. Reușind să obțină controlul asupra celor mai puternice instituții financiare internaționale – F.M.I. și Banca Mondială – pe fondul eroziunii pozițiilor unor organisme ca Organizația Internațională a Muncii, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare sau Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, care exprimau puncte de vedere apropiate de pozițiile țărilor în curs de dezvoltare, exponenții “contrarevoluției conservatoare” își impun orientarea asupra noilor politici și programe care vizează subdezvoltarea.

Printre cele mai importante efecte ale reînnoirii neoclasice pe planul politicilor economice se numără în primul rând schimbarea de atitudine a instituțiilor internaționale și în primul rând a Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional. În anii ’80, pe fondul agravării problemelor țărilor în curs de dezvoltare și în primul rând a celor legate de îndatorarea înăbușitoare, Banca Mondială a trecut la impunerea condiționalităților împrumuturilor de “ajustare structurală” (PAS), care nu erau acordate decât dacă, pe de o parte, primeau un acord de confirmare din partea FMI, care presupunea adoptarea unui program de “stabilizare”, iar, pe de altă parte, acceptau luarea unor măsuri de stimulare a ofertei, vizând în special creșterea exporturilor. Este evident că întregul cadru conceptual al acestor măsuri ține de abordarea neoclasică orientată spre exterior.

Aceeași influență se observă și în recomandările făcute de Banca Mondială într-un document intitulat “Spre o dezvoltare susținută în Africa subsahariană: un program de acțiune comun”, adoptat în 1984, care cuprinde patru teme majore:

Recurgerea mai largă la politicile prețurilor, mai curând decât la controale administrative pentru alocarea eficientă a resurselor;

Reducerea sarcinilor care apasă asupra statului grație recurgerii mai extinse la eforturile comunității și la sectorul privat, astfel încât puterile publice să-și poată exercita responsabilitățile lor centrale într-o manieră mai eficientă;

Privatizarea întreprinderilor publice și transmiterea de responsabilități mai largi managerilor regiilor publice pentru ca ei să poată asigura gestiunea acestor întreprinderi într-o manieră comercială;

Evitarea discriminărilor față de activitatea de export.

Și eficacitatea politicilor de stabilizare promovate de FMI și a programului PAS al Băncii Mondiale ca și experiența țărilor din Conul de Sud al Americii Latine (Chile, Argentina și Uruguay) au fost supuse unor critici virulente, chiar în literatura ortodoxă, din partea unor autori ca R.Dornbush, T.Killik, L.Taylor sau A.Fishlow:

programele de “stabilizare” și de “ajustare structurală” au avut adesea ca efect agravarea problemelor presupuse rezolvate sau au creat serioase efecte secundare indezirabile;

devalorizările și politicile monetare restrictive au provocat un nivel ridicat al dobânzii reale și o supraevaluare a cursului de schimb care au agravat dezechilibrele macroeconomice;

se acordă mai multă importanță echilibrului macroeconomic decât dezvoltării economice.

Chiar și la un simpozion organizat la Londra de Banca Mondială, în 1986, mai mulți participanți și-au exprimat rezerve asupra acțiunilor întreprinse de Bancă în favoarea privatizării și a liberalizării economiei în țările în curs de dezvoltare. Nu este necesară liberalizarea pentru rațiuni pur ideologice.

Să nu uităm că dacă noile economii industrializate asiatice au practicat o liberalizare economică, ele au combinat intervențiile de stat cu măsuri represive față de opoziția politică și față de sindicate.

Anii ’90 au aruncat o nouă sfidare științei economice: tranziția de la socialismul planificat la capitalismul economiei de piață. Despre procesul invers se mai vorbise, mai ales în limbajul marxist. Tranziția de la socialism la capitalism era însă un proces fără precedent. După peste un deceniu de politici de liberalizare și dereglementare, noua abordare neoclasică a câștigat cu ușurință noi adepți. Aplicarea mecanică a unor rețete, accentual pus pe economia simbolică în detrimentul economiei reale, lipsa coerenței programelor adoptate și a unei susțineri financiare corespunzătoare au ridicat numeroase semne de întrebare privind credibilitatea acestor noi orientări.

3.4. Abordarea heterodoxă a dezvoltării

Abordarea heterodoxă (preluată de Comisia economic pentru America Latină) presupune o industrializare orientată spre substituirea importurilor, având ca principale instrumente de

politică economică planiñcarea și coordonarea investițiilor, cărora li s-a dat denumirea „programare industrială și protecția în Fața importurilor'".

Concluzia care se poate trage asupra rezultatelor practice ale acestui curent de gândire este că, în pofida încercărilor de dinamizare și extindere a pieței inteme prin integrare regională, o

serie de factori ținând mai ales de nivelul redus al salariilor, structurile monopoliste ale ofertei, creșterea excedentului ofertei de muncă pe măsura dezvoltării introvertite, inegalitatea crescândă a veniturilor, ineficiența gestiunii au compromise dinamismul și viabilitatea strategiei de industrializate pentru substituirea importurilor.

Cea de-a doua dimensiune a dezvoltării vizează o abordare care să regăsească elemente de pe terenul mai multor domenii: drept, economie, ñlosofie, sociologie, etică, biologie, etc., necesare sa încadreze noua realitate economică mondială.

„Dezvoltarea ca libertate” este titlul lucrării unuia din laureatii Premiului Nobel pentru economie(1998). Amartya Sen prezintă o lucrare de cotitură care plasează libertatea individului în centrul unei analize comprehensive a economiei globale de astazi. Centrul acestei lucrări îl constituie libertatea atât ca scop primar, cât și ca fiind cel mai eficient mijloc de susținere a vieții economice și de combatere a sărăciei și insecurității lumii de astazi.

3.4.1. Structuralismul și evoluția sa

Geneza și evoluția structuralismului latino-american sunt legate de problemele cu care s-au confruntat țările din acest continent în perioada interbelică și după al doilea război mondial. În ultima treime a secolului al XIX-lea și în anii care au precedat primul război mondial, America de Sud se caracteriza printr-o creștere “extravertită”, orientată spre exterior, bazată pe exporturile de materii prime și pe un debut de industrializare constând în prelucrarea produselor primare obținute pe plan local.

Primul război mondial, deși a provocat o creștere a cererii externe de materii prime, a afectat în același timp și capacitatea de export spre America Latină a țărilor angajate în conflagratie. Ca urmare, cererea internă de bunuri de consum, nesatisfăcută, a dat impuls industriilor locale, generând astfel o schimbare de orientare, sub forma industrializării bazate pe substituirea importurilor. Această nouă direcție a fost accentuată de schimbarea raportului de forțe în favoarea S.U.A., după primul război mondial, și de criza mondială din anii ’30, care a provocat căderea prețurilor materiilor prime exportate de America Latină.

Penuria de devize străine a determinat guvernele regiunii să încurajeze exporturile și să introducă restricții asupra importurilor, măsuri care, împreună cu cele vizând menținerea locurilor de muncă, au dat un nou impuls industrializării de substituire a importurilor (I.S.I.) și creșterii introvertite. Chiar dacă al doilea război mondial a generat, într-o primă fază, reluarea creșterii cererii externe de materii prime din zonă, înrăutățirea condițiilor de transport maritime ca urmare a generalizării conflictului a favorizat creșterea introvertită și I.S.I., fără ca această orientare să fie expresia unei strategii susținute doctrinar sau teoretic.

Oricum, toate aceste evoluții ale faptelor economice au demonstrat vulnerabilitatea regiunii la transformările ce surveneau in economia mondială și, ca urmare, au creat premizele apariției ideilor privind necesitatea depășirii stadiului dezvoltării spontane a economiei, bazate exclusiv pe mecanismele pieței.

În acest context se naște paradigma “centru-periferie” a dezvoltării și subdezvoltării, conform căreia economia mondială este structurată pe două componente:

“centrul”, cu structuri de producție omogene, concretizate prin folosirea unor tehnici de producție moderne pe ansamblul economiei, și diversificate, acoperind o gamă extinsă de bunuri de echipament, de bunuri intermediare și de bunuri de consum, deține o poziție privilegiată în comerțul internațional;

“periferia”, cu structuri de producție eterogene (caracterizate prin coexistența unor sectoare care utilizează tehnici de producție depășite, cu un nivel scăzut de productivitate, și a unor sectoare care utilizează tehnici moderne, comportând un nivel ridicat al productivității) și specializate, în sensul că exporturile sunt limitate la un număr redus de produse primare, că diversificarea orizontală și integrarea verticală sunt slabe, neexistând o complementaritate între sectoarele producției locale. Aceste caracteristici condamnă periferia la o poziție nefavorabilă în comerțul internațional și stau la originea a trei tendințe seculare ale evoluției spontane a I.S.I.: șomajul cronic, deficitele externe recurente și deteriorarea termenilor de schimb în relațiile cu “centrul”.

Dezvoltarea și subdezvoltarea sunt considerate ca procese interdependente care se derulează în sânul aceluiași sistem economic dinamic prin care se generează dezvoltarea în anumite regiuni, în timp ce în altele se creează subdezvoltarea.

Aceste idei sunt legate de numele celui mai cunoscut economist latino-american, argentinianul Raul Prebisch, a cărui evoluție pe planul teoriei și politicii economice a fost marcată de transformările suferite de economia țării sale începând cu anii ’20 ai secolului XX. Până la această dată, Argentina putea simboliza exemplul valabilității teoriei avantajelor comparative în producerea cărnii de vită și a grâului pentru piața mondială, înregistrând rate spectaculoase ale creșterii economice și un standard de viață care rivaliza cu cel al marilor puteri europene.

O dată cu diminuarea exporturilor argentiniene, atât ca urmare a marii depresiuni din anii ’30 cât și a schimbărilor survenite în structura pieței mondiale, cu o preponderență a Statelor Unite, unde înclinația spre import era mult mai modestă decât a fostului principal partener – Marea Britanie – situația economiei se degradează sub ochii lui Raul Prebisch care începe să scoată în evidență deosebirea între construcțiile atemporale ale teoriei economice neoclasice și realitatea efectelor dinamice ale forțelor economice reale. Era de fapt deosebirea dintre națiunile centrului dezvoltat reprezentat de puterile europene și S.U.A., pe de o parte, și națunile periferiei mai puțin dezvoltate din America Latină, Asia și Africa.

Raul Prebisch realizează că în spatele legilor cererii și ofertei sunt ascunse relații de putere. El calculează că în 1933 Argentina a trebuit să vândă cu 73% mai mult din produsele sale agricole primare pe piața mondială pentru a importa aceeași cantitate de produse manufacturate ca la mijlocul anilor ’20. De unde provenea acest comportament asimetric al prețurilor mondiale?

Tot el, împreună cu colegii săi de la Banca Centrală a Argentinei, începe în 1937 să dezvolte o teorie prin care să explice colapsul relativ al piețelor agricole.

În 1948, la inițiativa statului Chile, Națiunile Unite înființează Comisia Economică pentru America Latină, cunoscută sub inițialele CEPAL, al cărui director devine Raul Prebisch. El elaborează un studiu de referință, “The Economic Development of Latin America and its Principal Problems” (UN 1950), care a stat la baza raportului Națiunilor Unite intitulat “Relativ Prices of Exports and Imports of Underdeveloped Countries”. Din acest raport rezultă că în cadrul diviziunii internaționale a muncii de atunci, în care țările din centrul dezvoltat produc bunuri manufacturate pentru export spre periferie, iar țările periferice mai puțin dezvoltate produc produse primare pentru export spre centru, întregul beneficiu rezultat din comerț va merge spre centru și nimic spre periferie. De aceea, periferia va trebui să producă mai multe și mai multe produse agricole sau materii prime pentru a obține aceeași cantitate de produse manufacturate importate. Recunoaștem cu ușurință ideile rezultate din calculele lui Prebisch, care se referă la deteriorarea à la long a termenilor de schimb pentru exporturile de produse primare ale țărilor periferice.

Răspunsul a fost adoptarea strategiilor I.S.I. Industrializarea pe baza substituirii importurilor (I.S.I.) era necesară și pentru a asigura mai multă stabilitate economiei.

Principalul instrument de politică economică propus de CEPAL era planificarea și coordonarea investițiilor, cărora li s-a dat denumirea de “programare industrială” pentru o delimitare netă de planificarea socialistă. Într-un spirit keynesist, structuraliștii vedeau intervenția statului prin planificare nu ca pe o sustituire a inițiativei private, ci ca pe un complement al ei indispensabil.

Conform constatărilor CEPAL, comerțul internațional favoriza prin degradarea termenilor de schimb transferul de venit dinspre periferie spre centru, ceea ce avea ca efect tendința de concentrare a fructelor progresului tehnic în țările industrializate. Această apreciere este cunoscută sub denumirea de “teza Prebisch-Singer”, deoarece Hans Singer, angajatul Departamentului Economic al Națiunilor Unite de la înființarea acestuia, în 1947, și până în 1969, adept al lui J.M.Keynes, a enunțat un argument similar într-un studiu publicat în American Economic Review în mai 1950.

Soluția propusă de CEPAL a fost adoptarea protecționismului la importurile periferiei, măsură în favoarea căreia se aduceau argumente de ordin static și dinamic.

Argumentul de natură statică se referea la faptul că adoptarea protecției tarifare limitate la anumite produse era necesară pentru industrializarea periferiei, al cărei nivel de productivitate era mai redus decât în centru. Nivelul tarifelor vamale trebuia stabilit la minimul necesar pentru compensarea decalajului de productivitate.

Argumentul fusese teoretizat cu peste două decenii în urmă de Mihail Manoilescu într-o lucrare, “Teoria protecționismului și a schimbului internațional”, publicată la editura Giard din Paris, în anul 1929, tradusă apoi în mai multe limbi și cunoscută structuraliștilor latino-americani.

Argumentul dinamic se baza pe efectul stabilizator asupra creșterii comerțului internațional pe care l-ar fi avut măsurile de protecție tarifară, menținând importurile periferiei la un nivel mai conform cu capacitatea sa de import pe termen lung.

Reacțiile critice la această abordare s-au concentrat în special asupra tezei degradării termenilor de schimb pentru țările slab dezvoltate, contestând modul de selectare a informațiilor, relevanța calculelor sau chiar încercând să demonstreze că analiza realităților postbelice probează că fenomenul este invers. Totuși, studii empirice au demonstrat că, într-adevăr, se constată o deteriorare pe perioada 1870-1930, urmată de o ameliorare puternică în timpul celui de-al doilea război mondial, după care are loc din nou o degradare sensibilă în următorii 30 de ani.

Structuraliștii au întâmpinat greutăți în realizarea proiectului lor și din cauza a numeroase obstacole interne în calea dezvoltării:

tendința concentrării proprietății funciare și exodul mâinii de lucru rurale excedentare;

nivelul scăzut al veniturilor țăranilor proprietari de minifundii și impactul negativ al acestuia asupra investițiilor și creșterii producției;

inegalitatea crescândă a veniturilor, care a limitat crearea internă pe piața produselor manufacturate, întărind în același timp tendințele monopolistice ale structurii ofertei, excesul de protecționism și ineficiența gestiunii.

Toate aceste fenomene au compromis dinamismul și viabilitatea I.S.I. De aceea, în anii ’60, CEPAL a cunoscut o schimbare de orientare, acordând o atenție mai mare agriculturii și reformelor agrare, punând un accent mai mare pe politicile sociale (sănătate, educație, locuri de muncă și formare profesională, locuințe etc), reevaluând rolul statului mai ales pe direcția raționalizării administrației publice și a unei mai eficiente implicări în creșterea economisirii interne și încurajarea activității productive.

Este de remarcat însă faptul că s-a asistat la o creștere rapidă a investițiilor străine directe în industriile de substituire a importurilor, ceea ce a avut ca efect dominația întreprinderilor multinaționale exercitată asupra mediului național.

3.4.2. Școala dependenței

Ca reacție la limitele cu care se confrunta CEPAL și ca replică radicală dată teoriei stadiilor dezvoltării a lui W.W.Rostow, cât și abordării mai neoclasice de inspirație monetară a F.M.I., la mijlocul anilor ’60 apare “școala dependenței”, în cadrul căreia se pot delimita trei curente:

tentativa de reformulare și de surmontare a limitelor analizei efectuate de CEPAL, pentru a scoate în evidență obstacolele interne și externe din calea dezvoltării naționale în America Latină; acest curent este reprezentat de brazilianul Celso Furtado și chilianul O.Sunkel.

“dezvoltarea subdezvoltării”, lansat de André Gunder Frank și urmat apoi de Theotonio dos Santos și Rui Mauro Marini, care aveau ca idee esențială faptul că sistemul capitalist conduce la dezvoltarea subdezvoltării din America Latină prin confiscarea surplusului din aceste țări prin mecanismul relațiilor de tip metropolă-satelit.

scrierile brazilianului Fernando Henrique Cardoso, inventatorul termenului de “dependență” într-un studiu din 1965, și ale chilianului Enzo Faletto, care admiteau posibilitatea dezvoltării de tip capitalist și se concentrau asupra “situațiilor concrete de dependență”.

3.4.3. Abordarea dependenței în afara Americii Latine

Pornind de la teza “Prebisch-Singer”, dezvoltată de teoreticienii latino-americani ai dependenței și în special de André Gunder Frank din cadrul curentului dezvoltării subdezvoltării, Arghiri Emmanuel publică în 1969 lucrarea “Schimbul inegal”, în care explică tendința de evoluție a prețurilor internaționale defavorabilă țărilor “periferiei”. Folosind teoria valorii-muncă a lui Ricardo, profesorul francez de origine greacă demonstrează că sursa inegalității de câștiguri din schimburile internaționale o constituie diferența de salarii între centru și periferie.

Conform acestui model, decalajul internațional de salarii între centru și periferie se concretizează în termeni de schimb favorabili produselor cu costuri salariale ridicate exportate de centru în raport cu produsele obținute cu costuri salariale scăzute exportate de periferie. Inegalitatea schimburilor comerciale devine astfel un factor de prelevare a surplusului, ceea ce explică stagnarea periferiei chiar dacă se presupune o situație de concurență perfectă, libertatea schimburilor, egalitatea productivității muncii pe plan internațional și absența exploatării muncitorilor care lucrează în periferie conform modurilor de producție precapitaliste.

Concluzia finală la care ajunge A. Emmanuel, concepută și ca o soluție posibilă, este că, dacă se dorește ca țările sărace să nu se replieze asupra lor însele, provocând prin aceasta o dislocare periculoasă a diviziunii muncii existente, ar trebui să se decidă instalarea pe plan internațional cel puțin a mecanismelor de redistribuire care există deja pe plan național. Adică, ar trebui să existe o politică a veniturilor la scară internațională, așa cum există, chiar imperfectă, la scară națională.

Lucrarea lui Arghiri Emmanuel a fost apreciată, inclusiv de Paul Samuelson, pentru “puritatea” teoretică a modelului, dar și criticată, mai ales de pe poziții marxiste.

“Dezvoltările critice ale lui Emmanuel reprezintă o contribuție extrem de importantă la demolarea a ceea ce s-ar putea numi “dogma teoriei costurilor comparative și a binefacerilor diviziunii internaționale capitaliste a muncii” – aprecia Charles Bettelheim în “remarcile teoretice” care au însoțit “Schimbul inegal” la publicare.

Autorul care și-a adus contribuția cea mai importantă la abordarea dependenței în Africa este Samir Amin. Director al Institutului african al Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Economică și Planificare (IDEP) din Dakar, el publică în 1970 lucrarea intitulată “Acumularea la scară mondială”, larg inspirată din autorii structuraliști ai școlii dependenței latino-americane. Ca și Arghiri Emmanuel, S. Amin consideră extorcarea surplusului factorul cheie al subdezvoltării, încorporând mecanisme ale schimbului inegal în care însă salariile nu mai sunt exogene, ca la autorul francez, ci determinate de dinamica acumulării de capital ca și de lupta de clasă.

Pe parcursul istoric al evoluției economiilor dezvoltate ale “centrului”, periferia a îndeplinit două funcții în economia mondială:

a fost debușeul care a permis “centrului” să-și lărgească piețele în zonele precapitaliste, într-o epocă în care, nivelul general al salariilor în lume fiind scăzut, comerțul internațional nu crea fenomenul schimbului inegal;

reducându-se treptat rolul de debușeu, pe măsura progresului capitalismului monopolist și a exportului de capital de mare amploare spre periferie, țările slab dezvoltate au avut un rol important în susținerea ratei profitului care avea tendința să scadă în centru. Acest rol s-a realizat mai ales prin exportul de capital care urmărea să profite de mâna de lucru ieftină. De-abia acum apare fenomenul schimbului inegal. Acesta și repatrierea profiturilor aferente capitalului străin blochează acumularea din periferie.

În concluzie, periferia este funcțional integrată într-un sistem mondial de producție autoreproducător care blochează acumularea sa de capital și propria dezvoltare. Pentru a ieși dintr-o asemenea situație, periferia nu are decât o cale: să se rupă de sistem, să taie legăturile sale cu imperialismul.

În Asia, o analiză a problematicii dezvoltării pe linia dependenței o întâlnim la americanul Paul Baran care, de pe poziții marxiste, consideră că subdezvoltarea Indiei reprezintă produsul colonialismului. Acesta a condus la confiscarea surplusului și la destructurarea economiei sătești și a industriilor artizanale. P.Baran estima în lucrarea sa, Economia politică a creșterii, apărută în 1957, că în jur de 10% din produsul național indian a fost transferat în fiecare an spre Marea Britanie în cursul primelor decenii ale secolului XX. Dacă aceste sume ar fi fost investite în , “dezvoltarea economică ar fi prezentat puține asemănări cu trista imagine pe care o oferă azi”.

În cartea mai sus citată, Baran opera o distincție între surplusul real și cel potențial. Surplusul potențial era diferența dintre producția potențială și consumul esențial. Surplusul economic potențial era important în orice , neexistând obstacole naturale sau tehnice în calea dezvoltării autonome. Creșterea efectivă a unei țări depinde însă de importanța și utilizarea surplusului său real. Or, în țările subdezvoltate, o mare parte a surplusului potențial nu este realizat (din cauza gravelor ineficiențe ale producției și a cheltuielilor inutile făcute de elitele tradiționale pentru a prezerva ordinea internă).

Argumentele și concluziile din lucrările apărute pe tema inegalităților provocate de schimburile internaționale au avut un ecou bine resimțit pe plan mondial, mai ales la ONU, anii ’70 fiind marcați de promovarea ideilor “noii ordini economice internaționale”, concept inspirat de cea de-a VI-a sesiune specială a Adunării Generale a ONU din aprilie-mai 1974, ca urmare a inițiativei Algeriei, susținută de țările nealiniate. Încadrată de revendicări și soluții utopice, pe fundalul bulversărilor din economia mondială a anilor ’80 și noilor tendințe manifestate tot mai pregnant în anii ’90, “noua ordine internațională” a dispărut treptat din vocabularul dezbaterilor problematicii mondiale, fiind înlocuită cu termeni legați de conceptul și procesul globalizării.

Concluzii

În prezenta lucrare, m-am stăruit să ating conceptul creșterii economice, factorii ce-l determină, modelele și teoriile economice privitoare la creșterea economică. Este necesar de menționat că problema creșterii economice este deosebit de importantă în perioada noastră.

Prima etapă a procesului de tranziție de la economia centralizată la economia de piață poate fi considerat succesiv. Obiectivul principal al reformelor a fost atins. Economia țării a devenit, prin trăsăturile sale caracteristice majore, de piață, transformările ei poartă un caracter ireversibil. Insă economia de piață nu este un scop în sine. Scopul principal al politicii economice a statului, conform teoriei economice, este realizarea concomitentă a celor patru obiective principale: creșterea economică constantă și echilibrată, stabilitatea prețurilor, ocupația totală a forței de muncă, echilibrul balanței de plăți externe.

Realizarea reformelor economice are ca scop principal asigurarea obiectivelor menționate mai sus. Pentru asigurarea stabilității prețurilor sunt necesare măsuri de reducere a cheltuielilor, inclusiv cu personalul, care împiedică realizarea obiectivului privind ocupația forței de muncă.

Iplementarea măsurilor de politică macroeconomică a statului impune elaborarea programelor de dezvoltare, care țin cont de realizarea simultană a diverselor obiective și include acțiuni concrete pentru implementarea lor.

Creșterea economică este un fenomen complex, controversat, iar pe plan social a apărut un proces de contestare în legătură cu finalitatea ei. Ideologia creșterii bazată pe exacerbarea și supralicitarea nevoilor de consum ale oamenilor a fost prezentată ca un panaceu pentru toate problemele care se ridicau în fața societății capitaliste. O asemenea filosofie consumistă a stimulat și stimulează nevoi artificiale, gusturi extravagante, predileție pentru un lux, o atitudine plină de cinism, care încurajează risipa, merg mana în mană cu manipularea gusturilor și preferințelor oamenilor în materie de consum. O creștere economică bazată pe stimularea unui consum artificial, pe o risipă de resurse, pe expoatarea lor nerațională cu efecte dezastruoase pe plan social, uman și ecologic, se impune cu necesitate a fi schimbată. Problemele creșterii economice se cer abordate într-un context mai larg: social, tehnologic, ecologic, cultural, politic etc. în care se desfășoară. Aceasta presupune o nouă finalitate a creșterii social-umană.

Astfel este nevoie de a studia diverse probleme de ordin micro și macroeconomic în viziunea doctrinelor reprezentative ale societăților Europene luand în considerație cunoștințele teoretice și practice ale economiștilor occidentali, viziunea lor pragmatică asupra lumii și nu goana după himere a unor oameni ce promit fericirea tuturor oamenilor într-un viitor comunist îndepărtat.

BIBLIOGRAFIE

Angelescu Coralla „Economia politică” (București,1995

Abraham Frois, Gilbert, Economia politica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994;

Arthur Lewis, La théorie de la croissance économique, Payote, Paris, 1963

ASE, Economie, Ediția a șasea, Editura Economică, București, 2003,p. 211

Becker, Gary, Capitalul uman. O analiza teoretica si empirica cu referire speciala la educatie, Editura All, Bucuresti, 1997;

Benjamin Higgins, Economic Development, Problems, principles and policies, London, 1959

Becker, Gary, Comportamentul uman. O abordare economica, Editura All, Bucuresti, 1994;

Barro, R.J., Sala-i-Martin, X. (1992) -Convergence, Journal of Political Economy,

nr. 100

Catedra de Economie si Politici Economice, ASE – Economie, Editia a VII-a , Editura Economica, Bucuresti, 2005, p. 212

Constantin Popescu, în Dictionarul de Economie, Editia a II-a, Editura Economica, 2001,

Dobrescu Emilian „Ritmul creșterii economice teorie și analize”;

Dornbusch, R., Fischer, S., Startz, R.(2004) – Macroeconomics, Eight Edition, Editura Mc Graw Hill, New York, 2004

Dinu, M., Socol, C., Niculescu, A. (2005) -Economia României. O viziune asupra tranziției postcomuniste, Editura Economică, București

Dobrota, Nita (coordonator), Dictionar de economie, Editura Economica, Bucuresti, 1999;

D. Popescu, Istoria gandirii economice, Ed. Continent, 1999

Horja Gavril, Rolul capitalului uman in cresterea economica in Economistul nr. 593-594 (1619-1620) din 04.05.2000

Iordache, Stelian; Lazar Costinel (coordonatori), Curs de economie politica, Editura Economica, Bucuresti, 1999;

Ion Ignat, Neculai Clipă „Economia politică” (1998);

John Stuart Mill, Principles of political economy with some of their applications to social philosophy, London, 1891

Lucas, R. E., Adjustment Costs and the Theory of Suply, Journal of Political Economy, Vol. 75 (4), 1967

James M.Cypher and James L. Dietz, The Process of Economic Development, Routledge, London and New York, 1997

Jones, Ch. (1995) – Time series tests ofendogenous growth models, în Quaterly Journal of Economics, nr 108, august

Manual Economie Politica, Prof. Univ. Dr Dan Popescu, pg 163

Mankiw, G. (2002) – Macroeconomics, Editura Worth Publishers, New York

Niță Dobrotă „Economix” (București, 1993)

Niță Dobrotă „Economia politică” (1997);

Okita Saluro, Cu fata spre secolul 21, Editura AGER-Economistul, Bucuresti, 1992;

M. Popescu, Istoria gandirii economice, Ed. Continent 1999

Romer, D. (1996) – Advanced macroeconomics, Editura Mc Graw Hill, New York

Suta Selețian Sultana „Doctrine și curente în Gîndirea economiei modernă și contemporană” (București,1992);

Smith, Adam, Avutia natiunilor. Cercetare asupra natiunii si cauzelor ei, vol. I, Editura Academiei Române, 1962

S. Popescu Gheorghe „Fundamentul Gîndirii economice” (Oradea,1993)

Solow, R. (1956) – A contribution to the theory of economic growth, în Quaterly Journal of Economics, nr 70, februarie

.http://www.minind.ro/fonduri_structurale/POS_CCE_final_2_15_12_06.pdf

. http://www.ectap.ro/articole/44.pdf

http://www.insse.ro

http://www.bnr.ro

http://epp.eurostat.ec.europa.eu