Clasic Si Modern In Metodologia Studierii Articolului In Gimnaziu

ARGUMENT

Lucrarea metodico-științifică Clasic și modern ȋn metodologia studierii articolului ȋn gimnaziu își propune să dezvolte problematica articolului – așa cum apare ea reflectată în lucrările de specialitate – insistând ulterior asupra importanței unei abordări corecte a elementelor de limbă în practica didactică.

Alegerea acestei teme este motivată de dificultățile întâmpinate, la clasă, de către elevi în însușirea noțiunii de articol. Analizând această problemă, am constatat o cauză principală: absența unui capitol unitar – în manualele de gimnaziu – care să trateze problematica articolului, implicând toate subclasele sale. De aceea, am considerat util să realizăm o cercetare a articolului, atât din perspectivă teoretică, cât și practică.

Lucrarea de față cuprinde trei capitole, primul concentrând diferitele accepții ale articolului ilustrate în lucrările de specialitate, iar celelalte două – sintetizând modalități concrete de abordare a articolului în practica didactică.

Primul capitol, Articolul în limba română – delimitări teoretice, va porni de la premisa că lucrările de specialitate mai vechi și mai noi prezintă realitățile limbii române în mod diferit. Problema care se impune a fi discutată este aceea a admiterii/ neadmiterii «categoriei» determinării. Diferite tipuri de determinare – sintactică, semantică și morfologică – au existat dintotdeauna în limba română, dar au fost teoretizate în studii referitoare la articol și determinare mai ales în ultimele decenii.

Începând cu ultimele patru decenii, se disting în literatura de specialitate românească opinii diferite privitoare la determinare și articol:

▪ negarea existenței «categoriei» determinării și includerea articolului în rândul părților de vorbire;

▪ admiterea «categoriei» gramaticale a determinării/ nominalității și considerarea unor articole drept mărci categoriale.

În demersul de față, pornind de la o prezentare cronologică și critică a opiniilor referitoare la determinare și articol, vom încerca să stabilim ceea ce este convenabil și neconvenabil în fiecare dintre părerile specialiștilor (prezentate și discutate), în perspectiva conturării unei viziuni proprii, care să elimine, pe cât posibil, contradicțiile.

Capitolul al doilea va reflecta modul în care este reprezentat articolul ȋn Programele și în manualele alternative în vigoare pentru ciclul gimnazial, în vederea stabilirii punctelor forte și a punctelor slabe ce se pot constitui în premisă pentru alegerea strategiilor didactice de către profesor.

Se va justifica, astfel, utilitatea ultimului capitol, care va fi conceput în vederea facilitării procesului de abordare la clasă a noțiunii de articol. În vederea îmbunătățirii procesului didactic, vom analiza posibilitatea utilizării în lecțiile de predare/ învățare/ evaluare a articolului, atât a metodelor clasice, cât și a celor moderne, vizând aspectele pozitive ale acestora, dar și limitele pe care le impun și, de ce nu, modalități de adaptare a metodelor la stilul fiecăruia dintre noi.

Vom avea în vedere (în subcapitolele 3.3. și 3.4.) abordarea unitară a articolului, prin prezentarea sa în fișe de lucru utile învățării, prin conceperea unor materiale audio-video sau a unor probe de evaluare (clasice, dar și moderne). Cerințele vor fi formulate în așa fel încât să urmărească structura evaluărilor naționale, formând un elev competent în exprimarea opiniilor personale, în utilizarea corectă a noțiunilor de limbă, prin formularea de mesaje proprii, care să-l pregătească nu doar pentru ora de Limba română, ci – mai ales –, pentru viață.

Capitolul 1. Articolul în limba română – delimitări teoretice

O problemă controversată ce se impune în literatura de specialitate este aceea a admiterii/ neadmiterii «categoriei» morfologice a determinării, din care se desprinde o altă problemă, aceea a stabilirii poziției articolului în limba română contemporană – parte de vorbire sau morfem al «categoriei» determinării/ nominalității? Această întrebare reprezintă, de altfel, punctul de plecare al capitolului de față, care propune o prezentare sintetică a principalelor coordonate ale problematicii articolului, respectiv ale «categoriei» determinării în limba română.

Originea articolelor în limba română

Originea articolelor în părți de vorbire cu valoare adjectivală din sistemul limbii latine sau române s-a constituit în premisă pentru susținerea ideii că acestea au evoluat de la un sistem de determinare sintactică a numelui (în latină sau în română) la un sistem de determinare morfologică.

Clasa articolelor, inexistentă în sistemul limbii latine, s-a format în limba română din diverse părți de vorbire cu valoare adjectivală: articolul hotărât – din demonstrativul ille, articolul nehotărât – din numeralul unus, articolul genitival/ posesiv – din prepoziția ad și demonstrativul ille și articolul adjectival/ demonstrativ – din adjectivul pronominal demonstrativ românesc – cel(a).

Din demonstrativul latin ille, illa, illud, devenit în latina populară illu, illa, s-a format în limba română articolul hotărât: -l<illu (masculin, singular, acuzativ). Acest fenomen este comun tuturor limbilor neolatine –,,în afară de sardă, care preferă nu pronumele demonstrativ ille, ci pronumele demonstrativ ipse (ipsu): sard. sa (<ipsa)”.

Limba română se distinge de celelalte limbi romanice prin caracterul enclitic al articolului hotărât, fapt care poate fi explicat prin ,,poziția liberă a determinantului din latina populară […] (ille porcus silvaticus sau porcus ille silvaticus)”, limbilor romanice apusene fiindu-le caracteristică procliza– ,,fr. le loup, it. il lupo, sp. el lobo”. Dacă în româna actuală forma de articol hotărât proclitic este lui– marcă pentru G/D în cazul unor nume – grade de rudenie – lui nenea sau al unor nume proprii (de genul masculin sau feminin, terminate în consoană) – lui Ion, lui Carmen; ,,în limba veche întâlnim și un articol feminin proclitic la aceste cazuri (ei Maria pentru Mariei) precum și un articol postpus la masculin (Radului)”.

Din numeralul latinesc unus s-a format articolul nehotărât un, forma de plural niște având originea în ,,latina populară (* nescio quid)”.

Articolul posesiv/genitival al s-a format din prepoziția lat. ad și demonstrativul lat. illa (m.,sg., G); articolul adjectival cel: din adjectival pronominal românesc cel(a)(m., sg., N).

Unii specialiști, însă, au considerat că legătura articolului cu punctul de plecare este doar formală – acesta pierzându-și înțelesul demonstrativ (denumirea de articol demonstrativ pentru cel/cea este improprie); pronominal (articolele posesiv/genitivale al, a, ai, ale etc., considerate de unii specialiști pronume semiindependente și-au pierdut parțial sau total sensul inițial); determinativ (omul nu mai are același înțeles ca homo illu, articolul hotărât pierzându-și înțelesul demonstrativ).

Articolul, evoluând de la un sistem de determinare sintactică a numelui la un sistem de determinare morfologică, are un statut aparte în cadrul părților de vorbire. Lipsit de sens lexical, se apropie de prepoziții și conjuncții, având rolul de a marca diferitele categorii gramaticale ale substantivului – după unii specialiști – genul, numărul, cazul, iar după alții – determinarea/ nominalitatea. Articolul hotărât enclitic, datorită lipsei independenței formale, se apropie de desinențe, punându-se problema locului său în sistemul limbii române. Subclasificarea articolelor în categorii diferite nu pare, însă, să clarifice această problemă, ci, dimpotrivă, naște alte situații controversate la care se cere o analiză exactă.

Articolul – definire

Lucrările de specialitate românești ilustrează două tendințe diferite în ceea ce privește clasa articolelor – una ,,mai veche” (nu doar din perspectiva temporalității, ci mai ales a unei prime accepții) ce menține articolul în rândul părților de vorbire și a doua, ,,mai nouă”, ce consideră articolul – marca unei noi categorii gramaticale a substantivului – determinarea/ nominalitatea.

În cele ce urmează, vom prezenta, cronologic, opiniile referitoare la articol existente în literatura de specialitate consultată.

***

Ion Coteanu consideră că ,,articolul apare din necesitatea delimitării semantice și expresive a conținutului determinării, […] făcând parte din sistemul de determinare generală a numelui”. Argumentele aduse în acest sens de către autor sunt: faptul că la origine articolul este un demonstrativ și absența sensului lexical (trăsătură specifică părților de vorbire). Articolul, prin faptul că ,,nu are înțeles lexical concret și nu se întrebuințează decât ca anexă a numelui”, ,,se deosebește de celelalte părți de vorbire, fiind un caz special de determinare nominală”, ce se constituie pe o coordonată semantică – determinare – articulare (veste bună/ vestea, o veste), nedeterminare – articulare (veste/ vestea, o veste) și articulare hotărâtă – nehotărâtă (vestea/ o veste) și pe o coordonată morfologică – raportul cu numele stabilit prin context.

***

Paula Diaconescu afirmă că articolul și-a pierdut autonomia semantică, devenind un ,,instrument gramatical [subl.n.] care nu poate apărea singur, ci numai împreună cu un substantiv, sau, uneori, cu un echivalent al acestuia”. Astfel, articolele hotărâte/ nehotărâte sunt mărci ale unei «categorii» cu corespondent gramatical, categoria determinării, valorile exprimate fiind: determinat definit și indefinit și nedeterminat, constituind un sistem triadic de opoziții – ,,câine vs. un câine/câine vs. câinele/ un câine vs. câinele.”

***

Autorii Gramaticii Academiei, Ed.a II-a, deși consideră articolul ,,un simplu instrument gramatical, fără sens lexical, ce exprimă gradul în care vorbitorii individualizează obiectele despre care se vorbește”, nu îl exclud din rândul părților de vorbire.

Articolul este definit astfel ca fiind ,,partea de vorbire care se declină și însoțește substantivul, având rolul de a arăta în ce măsură obiectul denumit prin substantivul respectiv este cunoscut vorbitorilor”. După gradul de individualizare exprimat, articolul este clasificat în hotărât și nehotărât. Substantivul nearticulat – creion – nu identifică precis entitatea denumită, în timp ce substantivul articulat nehotărât – un creion – și hotărât – creionul – exprimă cunoașterea, mai mult sau mai puțin precisă, a unei entități. Articolul posesiv sau genitival și cel demonstrativ/ adjectival sunt considerate subclase ale articolului hotărât. Articolul posesiv sau genitival ,,intră în componența pronumelor posesive și a numeralelor ordinale și însoțește, în anumite condiții […], adjectivele posesive și genitivul substantivelor și al pronumelor”:

,,În al patrulea ceas, armașul porni spre gazda minoriților.”

(Sadoveanu,O.140).

Articolul demonstrativ sau adjectival ,,leagă un substantiv articulat cu articol hotărât sau un nume propriu de persoană de determinantul său, substantivizează un adjectiv sau un numeral sau formează gradul superlativ al adjectivelor și al adverbelor: omul cel bun, cartea cea frumoasă, Ștefan cel Mare, cei buni, cei trei, cel mai tânăr, cel mai bine”. Articolele, în funcție de poziția lor față de substantiv, pot fi enclitice și proclitice. Autorii subliniază caracterul aparte al articolului hotărât enclitic care, pierzându-și independența formală, ,,a încetat de a mai fi un cuvânt de sine stătător”. Dacă nu e cuvânt, poate fi inclus în rândul părților de vorbire?

***

Valeria Guțu Romalo exclude articolul dintre părțile de vorbire, acesta fiind o ,,categorie extrem de eterogenă de elemente, având în limbă roluri foarte disparate, greu de redus la o clasă unică”. Rolul cel mai important este acela de marcă pentru «categoria» determinării. Articolele hotărâte și nehotărâte, datorită numărului mic de elemente, a pierderii independenței formale (articolul hotărât enclitic) – cartea, casa, a faptului că un element din comunicare poate cere articolul – Tot orașul… și a prezenței unui conținut – ,,restrângerea sferei de referire a substantivului, limitând, până la individualizare, obiectele indicate de substantiv”, a devenit ,,morfem și anume morfem dependent de același tip cu desinențele care exprimă numărul, cazul etc.”.Valorile «categoriei» determinării – nedeterminat, determinat nedefinit și determinat definit – se constituie într-un sistem de opoziții ternar: floare vs. floarea, floare vs. o floare, o floare vs. floarea.

Autoarea subliniază faptul că articolul poate fi, pe lângă morfem al «categoriei» determinării, și marcă a cazului substantivului: calul, calului sau a substantivizării – săracul. De asemenea, nemanifestând nici măcar o opoziție specifică acestei «categorii» a determinării, articolul se află în sfera acesteia atunci când este element formativ în structura unor prepoziții – înaintea, pronume nedefinite – unul, numerale ordinale – al treilea sau marcă a cazului G/D (articolul hotărât proclitic lui). Articolul genitival, prin ,,prezența sau lipsa lui în anumite poziții nu presupune nici un fel de diferență sub aspectul determinării”: o carte a studentului vs. cartea studentului. Articolul demonstrativ, situat între substantiv și determinantul său, pare a avea, în opinia autoarei, rolul de ,,stabilire a unei relații, și constituie reluarea, într-un fel, a substantivului determinat: omul cel bun”. Problema situațiilor-excepție de la «categoria» determinării rămâne, însă, nesoluționată.

***

I. Iordan și Vl. Robu, în Limba română contemporană, definesc clasa articolelor ca pe o ,,clasă de morfeme”, ,,unități variabile, dependente de radicalul numelui”. Articolul, morfem de determinare minimală, ,,face parte din sistemul determinantelor numelui”, un nume articulat – o casă, casa, caselor, al casei, al unei case, casele – este un substantiv determinat minimal, adică individualizat în diferite grade, ,,fără ca această determinare să adauge sintagmei seme lexicale în plus”. Articolul, fără sens lexical, dependent formal de substantivul determinat, ,,fără funcție de sine stătătoare”, individualizează entitatea numită prin substantiv ,,într-o măsură mult mai mare decât celelalte determinante, datorită naturii sale gramaticale care îl apropie mai mult de afixe și desinențe [subl.n.] decât de instrumentele gramaticale (prepozițiile și conjuncțiile)”. Este stabilită o ordine graduală a articolelor, în funcție de conținutul exprimat: articol Ø – casă →articol nehotărât – o casă → articol hotărât →casa → articol posesiv – al casei → articol demonstrativ care ,,accentuează individualizarea obiectului prin actualizarea unei însușiri…”.

***

Articolul este, pentru Ion Coja, ,,expresia gramaticală [subl.n.] a opoziției cunoscut – necunoscut”. Valorile exprimate de formele nearticulate/ articulate cu articol hotărât/ nehotarât se conturează astfel:

,,a. valoare de nume individual definit:

Profesorul a intrat în clasă.

b. valoare de nume individual nedefinit:

Un profesor a intrat în clasă.

c. valoare de nume general:

Profesorul trebuie să fie un exemplu pentru elevi.

d. valoare adjectivală:

Popescu este profesor.”

Un argument pentru considerarea articolului drept morfem pentru «categoria» determinării este faptul că acesta reprezintă ,,singura parte de vorbire ce nu poate fi negată”, afirmație originală, pe care, însă, o putem pune la îndoială, ținând cont că nici prepozițiile sau conjuncțiile nu pot fi negate.

***

Ion Coteanu, în lucrarea colectivă Limba română contemporană, consideră articolele – mărci formale – ,,afixe ale categoriei determinării: valoarea de determinat nehotărât își găsește expresia în afixe proclitice mobile (un, o, niște etc.), pe când valorii de determinat hotarât îi corespund afixe enclitice (-l, -a etc.)”. Substantivele articulate hotărât –,,Vine mama”, ,,Arde soarele” – exprimă un grad maxim de determinare, cele articulate nehotarât – ,,o restrângere care nu merge însă până la individualizare”: un elev.

Se constituie în excepții de la «categoria» determinării: articolul hotărât/ nehotărât – marcă a substantivizării – realul, binele. Afixul proclitic lui – lui Radu – marchează cazul G/D. Cele trei valori ale categoriei» determinării – determinat hotărât, determinat nehotărât și nedeterminat se constituie într-un sistem de trei opoziții: ,,nedeterminat/ determinat hotărât, nedeterminat/ determinat nehotarât, detrminat hotarât/ determinat nehotarât: pâine/pâinea, pâine/ o pâine, pâinea/o pâine”.

***

Dumitru Irimia, în lucrarea sa Gramatica limbii române, include articolul în categoria instrumentelor gramaticale, alături de elementele de relație –,,lipsit de conținut lexical și de autonomie semantică (și fonetică, în cazul articolului hotărât), articolul nu aparține claselor lexico-gramaticale, ci claselor de cuvinte care, alături de morfeme, intră în sistemul gramatical al limbii”. Autorul identifică trei funcții esențiale ale articolului în limba română: morfem lexical, constituent lexico-gramatical și morfem gramatical. Articolul hotărât este morfem lexical atunci când se constituie în marcă a substantivizării unor părți de vorbire: frumosul, binele, eul, doiul; element constitutiv al unor adverbe – noaptea, prepoziții/ locuțiuni prepoziționale – împotriva, în fața; articolul posesiv/ genitival atunci când ,,substantivizează, prin substituire, sintagme”: ai casei; articolul demonstrativ/ adjectival – când substantivizează părți de vorbire: cei leneși, cei din stradă; articolul nehotărât – «morfem» al substantivizării: un roșu.

Constituenți lexico-gramaticali sunt articolul hotărât – element formal în structura unor părți de vorbire: dânsul, unul, primul etc. – și articolul posesiv: în structura pronumelui posesiv și a numeralului ordinal – ai mei, al treilea.

Articolele hotărât și nehotărât sunt considerate morfeme ale «categoriei» determinării: un student – studentul, ale cărui valori sunt: nedeterminare – student; determinare minimă – un student; determinare maximă – studentul. În opinia autorului, articolul demonstrativ poate fi folosit ca morfem al determinării, întărind sensul determinării maxime – omul cel bun. În anumite situații, articolul hotărât/ demonstrativ/ posesiv poate fi morfem pentru categoriile de caz, număr, gen:

,,Mi-au rămas necunoscute intențiile lui Tudor.”

***

Ana Vrăjitoru consideră articolele – morfeme ale nominalității – ,,rezultat al unui proces de abstractizare și generalizare, această categorie gramaticală este apropiată de funcția semantică a substantivului, aceea de a numi entitățile și clasele de entități, funcție pe care o detaliază”. Valorile exprimate de articolele zero, hotărât și nehotărât sunt conturate astfel: identificare de entitate/ clasă de entități: ,,Am cumpărat cărți.”; individualizare detaliată de clasă: ,,Un străin, dacă-i bogat, e privit ca o rudă…”; individualizare unitară de clasă: Prietenul la nevoie se cunoașteetc.

Se exclud din categoria determinării articolele demonstrative și genitivale care ,,și-au păstrat într-o oarecare măsură un sens lexical”.

***

Corneliu Dimitriu, în lucrarea sa Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, include articolele – în rândul părților de vorbire – definind clasa articolelor ca o ,,clasă unitară cuprinzând elemente (în afara celor aglutinate) ce sunt întotdeauna părți de vorbire flectiv – […] reprezentată prin cuvintele nenoționale, principial, în context, care – având genul, numărul și cazul caracterizate numai formal – îndeplinesc în principal funcția de marcă pentru aceste categorii gramaticale la partea de vorbire pe care obligatoriu o însoțesc”. Articolul hotărât este, foarte rar, parte de vorbire-flectiv – lui (proclitic) care, însă, nu individualizează entitatea numită prin substantiv, denumirea nefiind ,,justificată funcțional, întrucât acesta este întotdeauna doar marcă a formei cazuale de genitiv-dativ singular”– lui tata, lui Vasile, dar și lui Calipso, lui Carmen etc. Formele -l, -a, -i, fiind segmente de cuvânt, sunt flective propriu-zise, lipsite de conținut categorial, fapt ce ,,motivează și absența neutrului la articolul hotărât”. Valorile exprimate de substantivele articulate hotărât enclitic sunt de individualizare sau de generalizare:

,,Și cum o privea sultanul [individualizat], ea se-ntunecă…dispare”

(M.Eminescu, op.cit., p.111)

,,Spune-mi, ce-i dreptatea? […]”[generalizat]

(M. Eminescu, op. cit., p.47)

De asemenea, articolul hotărât enclitic poate fi indice al substantivizării: sătulul nu crede flămândului, ,,element formativ comparabil cu sufixele lexical”: vreunul/ vreuna; întâiul/ întâia; împrejurul, înaintea etc.

Articolul nehotărât – parte de vorbire-flectiv – ,,indică, de obicei, un grad redus de individualizare, iar uneori generalizare și […] marchează – alături de desinență, alternanță fonetică etc. – categoriile gramaticale de gen, număr, caz la substantivul însoțit.:

,,Dar un luceafăr [individualizat], răsărit

Din liniștea uitării […]”

(M. Eminescu, op.cit., p.138)

,,- O, ești frumos cum numa-n vis

Un înger [generalizat] se arată […]”

(M. Eminescu, op.cit., p.133).

Articolul nehotărât poate fi indice al substantivizării: A făcut un bine.

Articolul posesiv-genitival este ,,articolul care poate preceda un substantiv sau un substitut al acestuia, când, în calitate de cuvânt flectiv de același tip cu prepozițiile, verbele auxiliare, formele neaccentuate de acuzativ sau dativ ale pronumelor reflexive etc., poate constitui o marcă a categoriei gramaticale a cazului [1] sau poate face parte, ca element formativ, din structura numeralului ordinal, când, în calitate de afix cu valențe diferite, permite, pe de o parte, existența ca atare a numeralului ordinal [2], iar pe de altă parte, reprezintă marca genului la numeralul în a cărui structură intră.”

[1] ,,Că vis al morții eterne e moartea lumii-ntregi”

(M. Eminescu, op. cit., p. 53)

[2] ,,al doilea (om) îmi este cunoscut.”

Articolul adjectival ,,este un cuvânt-flectiv prin care se marchează, redundant sau neredundant, categoriile gramaticale de gen, număr, caz și comparație sau se substantivizează diverse părți de vorbire.” [3]

[3] ,,[…] – Cei tari se îngrădiră

Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi.”

(M. Eminescu, op.cit., p.47).

***

Luminița Hoarță Cărăușu exclude articolul din rândul părților de vorbire, considerându-l ,,morfem dependent, de același tip ca desinențele, care marchează, pe lângă categoriile gramaticalede număr, caz etc. și categoria gramaticală a determinării”.

Autoarea consideră că articolul trebuie exclus din rândul părților de vorbire, având în vedere următoarele argumente:

numărul mic de elemente care fac parte din categoria articolului;

,,secvențele lingvistice numite articol nu transmit informație semantică (nu sunt cuvinte noționale, ca celelalte părți de vorbire, cu excepția prepozițiilor și conjuncțiilor)”;

,,unitățile considerate articol, atunci când au valoare specifică, adică atunci când individualizează obiectele, sunt strict limitate distribuțional, putând ocura în context numai în vecinătatea substantivului”.

Articolul este considerat morfem al «categoriei» determinării doar în situațiile în care este posibilă cel puțin una din opozițiile proprii acestei categorii: ,,individualizat/ neindividualizat, cunoscut/ necunoscut”.

Mărci ale determinării sunt considerate articolele – hotărât enclitic, nehotărât proclitic, articolul zero. Articolele posesiv-genitivale și cele demonstrativ-adjectivale sunt considerate mărci ale categoriei gramaticale a cazului sau mărci ale substantivizării.

***

Gabriela Pană Dindelegan consideră clasa articolului o clasă eterogenă, în stadiul actual al evoluției limbii române coexistând ,,forme de articol devenite flective, adică morfeme gramaticale, unele «legate», altele «libere», alături de forme având proprietatea de clitice, adică de forme cu statut intermediar între cuvintele autonome și morfemele gramaticale, și alături de forme cu independență mai mare, păstrându-și gramatical și semantic autonomia, totală sau parțială”.

Articolul hotărât enclitic și articolul nehotarât proclitic sunt considerate componente ale grupului nominal. Se consideră, astfel, că ,,articolul fuzionat are o situație intermediară între statutul de component sintactic și flectiv/ marcă morfologică, ocupând, sintactic, poziția unui determinant (căci apare în distribuție complementară cu alți determinanți: Elevul/ Acest elev/ Celălalt elev), iar, morfologic, preluând mărcile de flexiune (cartea elevului)”.

Cel este considerat un determinant ,,slab”, mijloc de ,,realizare a supradeterminarii (omul cel mic, fetița cea mică)”.

Articolul genitival al este o marcă ,,sintactică” – ,,cerută obligatoriu în toate contextele în care genitivul nu este vecin imediat la stânga cu articolul hotărât fuzionat[…](elev al profesorului, acest elev al profesorului, un elev al profesorului, doi elevi ai profesorului, Ion al Mariei)”.

***

Autorii GALR exclud articolul din rândul părților de vorbire, incluzând, ca o noutate față de GA o nouă clasă de cuvinte – ,,clasa determinanților” – ce ,,reunește acele elemente ale limbii care, asociate unui substantiv, sunt compatibile, în condiții determinate, cu rolul de a transfera substantivul din zona abstractă a denominării în domeniul substanțial al referinței, de a transforma (în actul de enunțare) substantivul, entitate a sistemului, în grup substantival, component al enunțului […]”.

Astfel, ,,articolul definit (enclitic) și nedefinit (proclitic) – reprezintă, în limba română, modalitatea (gramaticală) afixală de integrare enunțiativă, statut care îl diferențiază de ceilalți determinanți (care aparțin nivelului lexical)”.

Articolul este considerat astfel, ,,morfem gramatical, expresie a categoriei determinării”, organizându-se într-un ,,sistem închis de opoziții (determinat definit (articol enclitic) nedeterminat (articolØ), determinat definit/ determinat nedefinit (articol proclitic), determinat nedefinit/ nedeterminat)”.

Autorii precizează ca realizarea celor trei opozitii este posibilă doar la N/Ac., la G/D, opoziția reducându-se la o realizare unică: ,,determinat definit/ determinat nedefinit”.

Articolul definit poate cumula, însă, și alte funcții pe lângă aceea de morfem al categoriei determinării:

,,(a) determinant anaforic cu referire la un antecedent (Am cumpărat legume, dar roșiile erau foarte scumpe.);

(b) deictic cu referință la situația de comunicare (Privește fotografia.);

(c) indice al flexiunii de număr și caz la substantive (Partea colegului și a colegelor este mai mare.), precum și al flexiunii de gen, număr și caz la adjectival antepus (Povestea frumosului prinț și a vestitelor sale bătălii îi plăcea.);

(d) marcă a substantivizării (a conversiunii altor părți de vorbire în clasa substantivului): bogatul, eul, sinele, doiul, binele, intrândul, aproapele, oful etc.”.

Dacă în GA al și cel sunt incluse în clasa articolelor, autorii GALR consideră pertinentă ,,încadrarea lor în clasa pronumelor [semiindependente] justificată de particularitatea comună de a-și preciza conținutul referențial prin corelarea anaforică cu un termen lexical plin, coocurent.”

,,Am citit ambele recenzii. Aceea/ Cea de ieri/ A Mariei/ A ta este mai bine scrisă.”

1.3. Tipologia articolelor din limba română

O problemă ce se desprinde din cea a determinării este cea a articolului, lucrările de specialitate românești oferind soluții diferite în această privință.

Originea articolului într-un sistem sintactic de determinare a numelui se constituie în punct de plecare în teoria susținerii «categoriei» gramaticale a determinării. În limba română, elementele care constituie clasa articolului își au originea în determinanți de natură sintactică din sistemul limbii române sau latine. Asfel, articolul hotarât –a, -(u)l etc. s-a format în limba română din demonstrativul latin ille, illa, illud ˂ lat.pop. illu, illa (evoluție comună pentru majoritatea limbilor romanice). Ceea ce diferențiază articolul din limba română de cel din alte limbi romanice este caracterul său enclitic, fapt pe care îl putem explica prin locul pe care îl avea demonstrativul în latina populară – înainte sau după termenul regent.

Articolul nehotărât proclitic un își are originea în numeralul latinesc unus – ca și în alte limbi romanice – rom. un copil vs.fr. un enfant.

Articolul posesiv/genitival al, a, ai, ale etc. s-a format din prepoziția latină ad și determinantul demonstrativ latin – illu, illa etc.

Singurul articol care s-a format pe teritoriul limbii române este articolul adjectival cel, cea, cei, cele care a evoluat de la adjectivul pronominal românesc – cel(a), cei(a) etc.

În evoluția articolelor de la determinanți de natură sintactică a avut loc un fenomen de abstractizare a conținutului exprimat, acestea pierzându-și înțelesul demonstrativ inițial și devenind instrumente gramaticale ce marchează categoriile gramaticale de gen, număr, caz la substantivele pe care le determină, sau constituindu-se în elemente formale din structura unor părți de vorbire.

Dar această analiză deschide un număr și mai mare de probleme. Articolul, consideră Guțu Romalo, ,,este o categorie extreme de eterogenă de elemente, având în limbă roluri foarte disparate, greu de redus la o clasă unică”. Însă, ținând cont de numărul mic de elemente –argument adus de autoare în favoarea «categoriei» gramaticale a determinării – de rolurile diferite pe care le poate avea articolul, câte subclase ar putea avea clasa articolului și care sunt acestea?

Observăm, în ceea ce privește locul articolului în sistemul limbii române, întrebuințările diferite pe care le pot avea elementele sale:

a.1. Articolul hotărât enclitic – -l, -a etc. poate fi: marcă pentru categoriile gramaticale de gen, număr și caz la părțile de vorbire pe care le însotește – substantive, pronume etc. – omul, oamenii etc.; element constitutiv în structura unor părți de vorbire – înaintea, înapoia etc.; marcă a substantivizării unor părți de vorbire – eul, aproapele, frumosul etc.

Articolul hotarât proclitic lui este, întotdeauna, marcă a cazului G/D – lui George.

a.2. Articolul nehotărât marchează la substantivele pe care le însotește genul, numărul și cazul – un gând, unui gând etc., sau poate fi indice al substantivizării unor părți de vorbire – un nu, un oarecare etc.

a.3. Articolul posesiv/genitival marchează la substantivele/ substitutele pe care le precedă categoriile gramaticale specifice – genul, numărul și cazul – al oamenilor, al lui etc. sau poate fi marcă a genului pentru numeralele ordinale, atunci când este element formativ în structura acestora – al doilea, primul etc.

a.4. Articolul adjectival – cel, cea, cei, cele etc. – este marcă pentru gen, număr, caz la părțile de vorbire pe care le însoțește – cei tari/ celor tari etc.; poate marca, astfel, categoria gramaticală a comparației la adjective și adverbe – cel mai bun, cel mai puțin aproape etc. sau devine element formal ce ajută la substantivizarea unor părți de vorbire – cel alb etc.

Caracterul arbitrar al valorilor exprimate de substantivele nearticulate sau articulate cu articole hotărâte/nehotărâte, pentru stabilirea cărora se iau în considerare aspecte diferite – emițător, receptor, context etc. – poate pune sub semnul întrebării existența sistemelor de opoziții proprii «categoriei» determinării, conturate diferit în literatura de specialitate.

Vom considera, astfel, că în momentul actual de evoluție a limbii române nu e convenabil să considerăm articolul – morfem, marcă a «categoriei» determinării, incluzându-l în rândul părților de vorbire.

1.4. Repere privind categoria determinării în limba română

În literatura de specialitate există opinii diferite referitoare la «categoria» determinării și la articol, pe care le vom prezenta, într-o ordine cronologică, în cele ce urmează.

***

Articolul, consideră Ion Coteanu, face ,,parte din sistemul de determinare a numelui”, deosebindu-se de alte părți de vorbire prin faptul că ,,nu are înțeles lexical concret și nu se întrebuințează decât ca anexă a numelui”. Articolul delimitează, astfel, semantic și expresiv conținutul numelui, constituindu-se pe două coordonate: una semantică (determinare-articulare; nedeterminare-articulare și articulare hotărâtă-articulare nehotărâtă) și una morfologică (raportul cu numele stabilit prin context). Se conturează următorul sistem de opoziții:

,,determinat veste bună – articulat vestea, o veste

nedeterminat veste – articulate vestea, o veste

nedeterminat veste – determinat veste bună

articulat hotărât vestea – articulate nehotarât o veste"

***

Articolul, pierzându-și ,,autonomia semantică” în procesul evoluției sale ,,de la un sistem semantic-sintactic de determinare spre un sistem morfologic de determinare a numelui” afirmă Paula Diaconescu, a devenit un ,,instrument gramatical”. Acesta nu poate apărea decât împreună cu un substantiv (substitut) și este o marcă a unei categorii cu ,,corespondent gramatical”, ,,categoria determinării”.

Un argument în favoarea existenței acestei «categorii» este sistemul de opoziții creat de valorile formelor articulate definit/nedefinit sau nearticulate. ,,Dacă într-un context conținutul unui cuvânt rămâne același și numai combinațiile lui de valori pot fi altele, atunci cuvântul furnizează opoziții pertinente din punct de vedere gramatical”, opoziții care se grupează astfel:

,,a) substantiv articulat (câine)/substantiv cu articol indefinit (un câine)

b) substantiv nearticulat (câine)/ substantiv cu articol definit (câinele)

c) substantiv cu articol indefinit (un câine)/ substantiv cu articol definit (câinele)”.

***

În ceea ce privește categoriile gramaticale ale substantivului, Gramatica Academiei, Ed. a II-a, menționează genul, numărul și cazul. Articolul, ,,partea de vorbire care se declină și însoțește substantivul, având rolul de a arăta în ce măsură obiectul denumit de substantivul respectiv este cunoscut vorbitorilor”, fiind lipsit de sens lexical – este un instrument gramatical (ca și prepozițiile, conjuncțiile). Criteriul de clasificare adoptat de autori este ,,gradul de individualizare”, distingându-se două clase – articolul hotărât și articolul nehotărât. Articolul posesiv sau genitival, cel demonstrativ sau adjectival și articolul hotărât propriu-zis sunt considerate subclase ale articolului hotărât. Deși autorii remarcă absența înțelesului lexical și faptul că existența unui conținut specific numelor nearticulate/ articulate – creion, ,,nu dă nicio indicație cu privire la identificarea obiectului denumit”, un creion, ,,un grad redus de cunoaștere”, creionul, ,,un grad mai înalt de cunoaștere”, nu consideră articolul – marcă pentru «categoria» gramaticală a determinării la substantivele românești.

***

Valeria Guțu Romalo observă, pe marginea poziției articolului în limba română contemporană, următoarele particularități: numărul mic de elemente; lipsa independenței formale a unor articole – ,,adesea chiar fuzionând fonetic cu substantivul”; existența unui ,,conținut semantic foarte abstract”, faptul că ,,prezența unui alt element în lanțul comunicării” poate cere articolul:

,,Am cumpărat pâine. Pâinea era proaspătă.

Tot orașul a luat parte la sărbătoare.”

Autoarea exclude articolul din rândul părților de vorbire, considerându-l ,,morfem, și anume morfem dependent, de același tip cu desinențele care exprimă numărul, cazul etc.” Exprimând ,,gradul de individualizare a numelui în mod abstract”, articolul servește drept marcă a «categoriei» determinării ce se caracterizează prin următorul sistem de opoziții:

,,(1) nedeterminat – determinat definit (floare, floarea)

(2) nedeterminat – determinat nedefinit (floare, o floare)

(3) determinat nedefinit – determinat definit (o floare, floarea)”.

Mărcile determinării sunt articolul hotărât enclitic: -(u)l, -a etc. și articolul nehotărât proclitic: un, o etc. În ceea ce privește articolul genitival, ,, prezența sau lipsa lui în anumite poziții nu presupune niciun fel de diferență sub aspectul determinării”: o carte a studentului/ cartea studentului. Nici articolul demonstrativ nu are valoare determinativă clară, el subliniază relația stabilită între substantiv și determinantul său: omul cel bun. Autoarea enumeră situațiile în care articolul, pe lângă morfem al determinării, are și alte funcții: machează cazul – calul/ calului sau ajută la substantivizarea unor părți de vorbire: săracul < sărac, precum și cazurile în care acesta se află în afara «categoriei»determinării:

● aflat în componența unor părți de vorbire: prepoziții – înaintea; pronume – unul, altul; numerale – a treia;

● articolul proclitic lui, marcă a cazului G/D – lui Ion.

Articolul este astfel o ,,categorie extreme de eterogenă de elemente, având în limbă roluri foarte disparate, greu de redus la o clasă unică”, funcția cea mai importantă fiind aceea de marcă gramaticală a «categoriei» determinării – morfem.

***

Între categoriile gramaticale, definite drept ,,sensurile logico-gramaticale care se exprimă prin forme concrete de limbă, segmentale sau suprasegmentale”, autorii Structurii morfologice a limbii române contemporane includ și determinarea. Articolul este un mijloc de exprimare a acestei categorii –,,morfem al determinării cele mai abstracte”. Datorită funcțiilor diferite pe care le au în limbă, articolele ,,nu pot fi decât arbitrar reunite într-o singură clasă” și ,,niciuna din funcțiile înregistrate la diversele articole nu pare să justifice recunoașterea unei părți de vorbire de sine stătătoare, reprezentată de articol”. Direcția urmărită de autori este identică cu cea a Valeriei Guțu Romalo în articolele sale, prezentată mai sus.

***

Iorgu Iordan și Vladimir Robu, în lucrarea comună Limba română contemporană, susțin ideea existenței «categoriei» determinării, specifice numelui, distingând determinarea minimală, ,,marcată prin unități din clasa de morfeme articol (hotărât și nehotărât), constituent al unității nominale din SN, cu care articolul formează sintagmă legată, sau sintagmă primară, minimală”de determinarea liberă – marcată prin alte unități.

Articolul, lipsit de sens lexical și, adesea, de independență formală, nu poate fi considerat o clasă gramaticală, el participând ,,la individualizarea numelui într-o măsură mult mai mare decât celelalte determinante datorită naturii lui gramaticale care îl apropie mai mult de afixe și desinențe decât de instrumente gramaticale (prepozițiile și conjuncțiile)”.

Mărcile «categoriei» determinării, în ordine graduală, sunt: articol zero→articol nehotărât→ articol hotărât→articol posesiv→articol demonstrativ – casă, o casă, casa, caselor, al casei, al unei case etc. Conținutul acestei categorii îl constituie gradul de individualizare a entității numite de substantiv, articolul posesiv exprimând ,,identificarea posesorului”, iar cel demonstrativ – ,,accentuează individualizarea obiectului prin actualizarea unei însușiri, a unei calități care i se atribuie”.

***

Ion Coja consideră articolul, ,,expresia gramaticală a opoziției cunoscut – necunoscut”.

Substantivele pot avea, ,,din punctul de vedere al articolului”, ,,trei forme: articulat hotărât, articulat nehotărât și nearticulat: omul, un om, om”. Se conturează următorul sistem de valori:

,,a. valoare de nume individual definit:

Profesorul a intrat în clasă.

b. valoare de nume individual nedefinit:

Un profesor a intrat în clasă.

c. valoare de nume general:

Profesorul trebuie să fie un exemplu pentru elevi.

d. valoare adjectivală:

Popescu este profesor.”

Faptul că articolul este ,,singura parte de vorbire ce nu poate fi negată” devine argument pentru considerarea sa drept morfem al «categoriei» determinării.

***

În lucrarea colectivă Limba română contemporană, alături de gen, număr și caz este enumerată și «categoria» gramaticală a determinării, ce ,,înglobează în limba română trei valori, determinat hotărât, determinat nehotărât și nedeterminat”, care se constituie în trei opoziții: ,,nedeterminat/ determinat hotărât, nedeterminat/ determinat nehotărât, determinat hotărât/ determinat nehotărât:

pâine/ pâinea

pâine/ o pâine

pâinea/ o pâine”.

Articolele se constituie în ,,afixe ale categoriei determinării”– proclitice (un, o, niște etc.) ce exprimă valoarea de determinat nehotărât și enclitice (-l, -a etc.) – pe cea de determinat hotărât. În ceea ce privește conținutul determinării, autorii au în vedere ,,distincțiile dintre nedeterminat, necunoscut și determinat, individualizat, cunoscut în grade diferite:

,,Vine mama.” (obiect unic)

,,Vorbește un romanist.” (informație insuficientă).

***

«Categoria» gramaticală a determinării este menționată și de Dumitru Irimia în Gramatica sa. ,,Conținutul categoriei determinării, consideră autorul, are natură deictică și sintactică”, fiind ,,interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul vorbitor și «obiectul» denumit de substantiv, din perspectiva cunoașterii în interiorul relației clasă – constituenți”. Morfemul Ø, (termen contestat de A. Vrăjitoru, Nominalitatea, deoarece ar însemna absența oricărui morfem), articolul hotărât și nehotărât sunt prezentate ca mărci ale «categoriei» determinării subclasificate în determinare minimă (cu articol nehotărât) și determinare maximă (cu articol hotărât). Se conturează un sistem dual de opoziții:

,,nedeterminare – determinare – student – un student/ studentul

determinare minimă – determinare maximă – un student/ studentul”.

Autorul consideră că datorită absenței conținutului lexical și a autonomiei semantice/ uneori fonetice, ,,articolul nu aparține claselor lexico-gramaticale, ci claselor de cuvinte care, alături de morfeme, intră în sistemul gramatical al limbii”, având trei funcții principale: morfem lexical, constituent lexico-gramatical și morfem gramatical.

Considerând că termenul determinare are un sens prea general, putând însemna atât determinare morfologică, cât și sintactică, unii specialiști au încercat să delimiteze strict «categoria» determinării marcată de articolele Ø, hotărât și nehotărât, redenumind-o.

***

Ana Vrăjitoru adoptă termenul nominalitate, care ,,exprimă apropierea conținutului acestei categorii gramaticale de esența substantivului, clasa lexico-gramaticală pe care o determină și care reprezintă numele entităților și al claselor”.

Astfel, articolului Ø îi corespunde valoarea de identificare, iar articolului hotărât/ nehotărât – valoarea de individualizare, aceste valori fiind, la rândul lor, subcategorizate:

● identificare: ,,Arcă înseamnă corabie.”

● individualizare de entitate:

→oarecare: ,,Este un artist.”

→anumită: ,,A venit profesorul.”

● individualizare de clasă:

→unitară: ,,Omul cucerește/ oamenii cuceresc noi orizonturi ale științei.”

→detaliată: ,,Câți adulți ar fi în stare să aplice o teorie?” (Ferriere, p.112)

Aceste valori pot fi, la rândul lor, subcategorizate:

● individualizare unitară:

→prin reprezentanți: ,,Oamenii au inventat telefonul.”

→de totalitate: ,,Oamenii au calități și defecte.” etc.

Ierarhizarea acestor valori poate fi stabilită doar în context. «Categoria» gramaticală a nominalității, spune autoarea, ,,este rezultatul unui proces de abstractizare și de generalizare, trăsături reflectate atât la nivelul conținutului, cât și de cel al expresiei”. Conținutul «categoriei» nominalității este reprezentat de ,,modalitatea de nominalizare a substantivelor, care se poate realiza prin identificarea sau prin individualizarea lor”, mărcile sale fiind ,,neredundante și sincretice”.

***

Corneliu Dimitru include articolul în rândul părților de vorbire, considerând că în momentul actual de evoluție a limbii române nu se poate vorbi despre «categoria»determinării/ nominalității, ținând cont de următoarele elemente:

A.a. conținutul determinării, ce reprezintă măsura ,,cunoașterii entității numite prin substantive fără adaos de natură semantică, este posibil la substantive, dar numai la unele dintre ele, și anume la acelea care realizează cel puțin una din opozițiile morfologice […]admise pentru substantivele comune:

determinare Ø (om)/ determinare nehotărâtă (un om)

determinare Ø (om)/ determinare hotărâtă (omul)

determinare nehotărâtă (un om)/ determinare hotărâtă (omul)”.

Autorul identifică substantive proprii onomastice/ toponime și substantive comune singularia tantum ce au determinare incompletă:

,,această Elenă este Elena din Troia”

,,Buzău/Buzăul este un oraș frumos”

,,aur/aurul”.

A.b. conținutul determinării lipsește la un număr mare de substantive comune și proprii ce exprimă întotdeauna același grad de cunoaștere a entității numite:

● substantive comune, feminine, apărute de curând în limbă de tipul cola, manila, agora etc. (a – flectiv mixt);

● substantive proprii onomastice invariabile – Calipso, Gheorghe;

● substantive proprii, nume de personae și locuri: Toma, Dolhasca (a – flectiv mixt);

● substantive comune în îmbinări stabile de tipul: a întoarce calimera, cu ghiotura, a da iama etc.;

● substantive comune și proprii la genitiv/dativ de tipul: bunicăi, Rodicăi;

● substantive în cazul vocativ, cu articol hotărât (fără determinare sintactică): omule!;

● substantive ce exprima ,,categoria”, ,,clasa”, ,,specia”: ,,Omul sfintește locul.”

B. forma determinării ,,nu este reprezentată printr-un sistem unitar de mărci”. Sunt avute în vedere:

● determinarea sintactică – ,,omul bun”;

● ,,comportamentul inconsecvent al articolului hotărât și nehotărât”, ce marchează categoria gramaticală a numărului atât la substantive – omul, femeia, cât și la pronume: dânsul, dânsa;

● articolul hotărât/ nehotărât→element constitutiv al unor părți de vorbire: pronume (dânsul, altul); numeral ordinal (a doua); prepoziții (împrejurul);

→marcă a cazului G/D – lui Ion;

→marcă a transformării substantivelor proprii în substantive comune – Cațavencii, un Eminescu;

● mărcile de natură sintactică lipsite de înțeles lexical ca și articolele – ,,omul acela”.

De asemenea, dacă se admite existența categoriei determinării și se consideră articolul hotarât/ nehotărât/ Ø drept morfem, afix, flectiv de același tip cu desinențele – marcă a acestei «categorii» – unde încadrăm articolul posesiv/ genitival, pe cel adjectival sau articolul hotărât proclitic lui? Autorul consideră, astfel, că ,,la substantivele românești nu este convenabil să vorbim despre «categoria» gramaticală a determinării întrucât – la fel ca la «aspectul» verbal – există numai un conținut al determinării și numai la o parte din substantive, care conținut, însă, ,,nu se exprimă printr-un sistem unitar de mărci, astfel încât vorbitorii nu au conștiința unei categorii gramaticale”.

***

Luminița Hoarță Lăzărescu admite «categoria» gramaticală a determinării la substantivele românești, aceasta cuprinzând ,,trei mărci, și anume: articolul hotărât enclitic, articolul nehotărât proclitic și articolul zero, aceste mărci dezvoltând următoarele opoziții formale: a) nedeterminat/determinat hotărât; b) nedeterminat/ determinat nehotărât și c) determinat nehotărât/ determinat hotărât”.

Conținutul determinării este realizat prin următoarele opoziții: ,,individualizat/ neindividualizat; cunoscut/ necunoscut”.

Astfel, autoarea consideră că ,,substantivul este singura clasă lexico-gramaticală care se poate constitui într-o paradigmă categorială completă a categoriei gramaticale a determinării de tipul: floare (Maria vrea mult o floare – determinare Ø; o floare (Am privit o floare) – determinare indefinită (nehotărâtă); floarea (Nu i-am mai adus floarea) – determinare definită (hotărâtă)”.

***

Gabriela Pană Dindelegan consideră că ,,funcția de ,,individualizare” (,,determinare”), deși specifică, definitorie pentru clasa articolului, este și cea mai complexă, mai derutantă în modul ei de manifestare, făcând extrem de dificilă, pe de o parte, delimitarea ei de alte funcții, iar, pe de alta, însăși delimitarea clasei articolului, clasă legată prin definiție de marcarea acestei funcții”.

Autoarea ia în discuție următoarele elemente ce impun dificultăți în recunoașterea funcției de individualizare/ determinare a articolului:

● aceleași forme ale articolului (hotărât/ nehotărât) pot indica, în situații diferite de comunicare, valori opuse – individualizarea/ determinarea vs. rolul de ,,cuantificator universal”:

,,Am primit un câine. Câinele îmi provoacă mare bucurie (citire individualizantă hotărâtă[…])

Câinele este un animal devotat omului (citire generică: ,,orice câine”)

M-a mușcat un câine (individualizant nehotărât[…])

Un câine este o companie agreabilă (citire generic:,,orice câine”)etc.”;

● funcția de individualizare/ determinare nu e caracteristică tuturor articolelor din limba română. Astfel, articolele posesive și cele demonstrative nu realizează ,,opoziția fundamentală în funcție de care se recunoaște categoria gramaticală a determinării” – ,,determinat hotarât/ determinat nehotărât”;

● funcția de determinare este realizată și ,,de alte tipuri de mărci: în primul rând, lexicale[…]: acest elev, elevul meu, acest elev al meu, iar, în anumite conditii, și mărci sintactice)”.

Coexistența mărcilor de tipuri diferite face ,,funcția de individualizare a articolului și mai greu de recunoscut”.

● articolul posesiv nu poate fi considerat marcă a determinării, ci doar marcă a cazului sau ,,marcă sintactică” etc.

***

GALR admite «categoria» determinării la substantivele românești ce ,,se manifestă prin-tr-un sistem de trei opoziții între termenii categoriei, exprimați prin articol zero (Ø), articol nedefinit și articol definit:

nedeterminat/ determinat nedefinit: Ø om/ un om, Ø floare/ o floare, Ø drum/ un drum etc.;

nedeterminat/ determinat definit: Ø om/ omul, Ø floare/ floarea, Ø drum/ drumul etc.;

determinat nedefinit/ determinat definit: un om/ omul, o casă/ casa, un drum/ drumul etc.”.

Astfel, conținutul categorial al determinării este definit ca fiind ,,gradul de individualizare a referentului din perspectiva locutorului, în sensul extensiunii sau al limitării domeniului de referință a denumirii la o clasă de obiecte, respectiv, la un (anume) obiect sau la mai multe obiecte dintr-o clasă”.

Forma determinării se realizează prin ,,asocierea substantivului cu forme ale articolului nedefinit (nehotărât) și ale articolului definit (hotărât), numită articulare nedefinită, respectiv, articulare definită a substantivlui, în opoziție cu absența determinanților de tip articol, numită nearticulare sau articulare Ø a substantivului”.

***

Existența unei «categorii» gramaticale este condiționată de prezența unei forme categoriale și a unui conținut categorial, în principiu, la același cuvânt sau la cuvinte diferite, având, însă, trăsături comune (semantico-gramaticale), realizându-se cel puțin o opoziție internă. Astfel, articolul este analizat din punctul de vedere al «categoriei» determinarii, subliniindu-se inconvenientele acceptării acestei teorii.

Conținutul determinării – ce constă în măsura individualizării entității numite prin substantiv – este identificabil doar la unele substantive, capabile să realizeze cel puțin o opoziție morfologică din sistemul care ar putea fi conturat asfel:

nedeterminat – lumină/ determinat nehotărât – o lumină

nedeterminat – lumină / determinat hotărât – lumina

determinat nehotărât – o lumină/ determinat hotărât – lumina.

Pe de altă parte, sistemul de mărci specific «categoriei» determinării este neunitar. Sunt remarcate situații neclarificate (sau clarificate insuficient) în ceea ce privește forma determinării – articolul posesiv/ genitival, articolul demonstrativ/ adjectival, articolul hotărât proclitic lui etc.

Identificând și analizând ipoteza susținerii existenței unei noi «categorii» gramaticale a substantivului – determinarea – lucrarea de față respinge această teorie, care, încercând să clarifice unele probleme, naște de fapt un număr mai mare de contradicții. Clasa articolelor cuprinde, așadar, cuvinte-flectiv (articolele demonstrative/ adjectivale, posesive/ genitivale, nehotărâte și articolul hotărât proclitic lui) și flective propriu-zise (articolele hotărâte enclitice), marcând genul, numărul și cazul la părțile de vorbire pe care le însoțesc.

Suntem de acord cu această teorie, deoarece include articolele într-o clasă exactă de cuvinte, tinzând către simplificare și nu către diversificare, așa cum poate fi concepută în momentul actual al limbii române. Deși rămân sub semnul întrebării valorile determinative ale unor articole hotărâte/ nehotărâte (într-un sistem gradual – fiu, un fiu, fiul), ca și valorile pronominale ale unor articole posesiv/ genitivale (Ai / noștri // au plecat – Copiii/ noștri// au plecat etc.), subcategorizarea acestor forme nu pare a fi, deocamdată, o soluție optimă.

1.5. Tipuri de determinare

Unitățile care constituie limba au o valoare obiectivă (neutră), în principiu, identică pentru toți vorbitorii unui idiom. În cadrul procesului de comunicare, receptorul trebuie să perceapă, pe cât posibil, mesajul exact, așa cum a fost gândit de către emițător. Astfel, entitățile numite prin substantive comune și proprii pot fi individualizate la nivelul propoziției, gradual, cu ajutorul determinării de diferite tipuri: semantice, morfologice și sintactice. Determinarea, în diferitele sale realizări, a existat dintotdeauna în limba română. Însă, lucrările de specialitate referitoare la determinare și la articol au luat în discuție problema «categoriei» gramaticale a determinării/ nominalității și a articolului – marcă pentru această categorie – abia în urmă cu aproximativ patruzeci de ani.

1.5.1. Determinarea sintactică

Entitățile numite prin substantive comune/ proprii pot fi individualizate cu ajutorul unor determinanți de natură sintactică. Determinanții sintactici ai termenului regent – substantiv – cunosc realizări atât la nivelul propoziției, cât și al frazei.

***

În sistemul de ,,determinare generală a numelui”, Ion Coteanu consideră că, alături de articol, sunt incluși și determinanții sintactici, creându-se un sistem de opoziții conturat astfel:

,,1. determinat veste bună – articulat vestea, o veste

2. nedeterminat veste – articulat vestea, o veste

3. nedeterminat veste – determinat veste bună

4. articulat hotarât vestea – articulat nehotărât o veste”.

Autorul nu insistă, însă, asupra determinării sintactice în sistemul determinativ al numelui.

Chiar dacă în unele lucrări de specialitate problema determinării sintactice – ca modalitate a individualizării entității numite printr-un substantiv, nu este discutată ca o problemă aparte, toți specialiștii au în vedere determinanții atributivi ai substantivului.

***

Gramatica Academiei ia în discuție determinarea sintactică, având în vedere atributul – partea de propoziție ce ,,determină un substantiv sau un pronume”. Autorii au în vedere raportul dintre determinarea gramaticală și cea sintactică, considerând că ,,atributul nu schimbă punctul de vedere al vorbitorului în privința a ceea ce socotește cunoscut sau necunoscut pentru vorbitor”. Contextul are un rol important în articularea substantivelor însoțite de determinanți sintactici – pasăre de fier dar și pasărea de fier; casa mea/ am o casă a mea; un câmp verde/ câmpul verde etc. Există cazuri în care substantivele sunt nearticulate, fiind determinate prin: adjective demonstrative (acest om), adjective posesive conjuncte (nevastă-mea), pronume personal conjunct în dativ (citesc în carte-mi).

***

Valeria Guțu-Romalo, luând în discuție articolul și «categoria» determinării, consideră că substantivele articulate au un ,,conținut semantic foarte abstract, care nu poate fi definit sau descris izolat”, în timp ce adjectivele pronominale și calificative aduc o informație suplimentară: această floare, floare roșie.

Autoarea, studiind comparativ articolul nehotărât și adjectivele pronominale și numerale în cadrul sistemului determinativ al numelui, constată că acestea au aceeași topică și caracter permutabil, diferențiindu-se prin faptul că articolul nehotărât proclitic apare în același tip de context: o floare, o frumoasă floare, în timp ce adjectivele pronominale și numerale pot sta și înainte și după substantive: acest om, omul acesta.

Se observă, în literatura de specialitate care acceptă «categoria» determinării/ nominalității, lipsa cercetării raportului ce există între mărcile categoriale stabilite și determinanții sintactici ai numelui.

***

Determinarea este definită de către I. Iordan și Vl. Robu ca fiind o ,,funcție caracteristică a relației dintre o unitate subordonată și regenta ei: copil+ul, copilul+cântând” etc. Dacă relația dintre copil și (u)l este de determinare ,,minimală”, între copilul și sănătos este de ,,determinare liberă”. Discutând problema «categoriei» determinării, autorii nu au în vedere raportul dintre determinarea sintactică și cea morfologică.

***

Dumitru Irimia discută despre ,,relația de dependență nominală” care ,,generează funcția sintactică de atribut.” Atributul, consideră acesta, ,,realizează o lărgire a câmpului sintactic al regentului prin intermediul și în spațiul căruia se introduce sau numai se relevă noi componente semantice, cu rol particularizator”.

Autorul are în vedere determinarea sintactică în raport cu cea semantică și cu cea morfologică. Astfel, substantivele determinate semantic și morfologic – ce numesc o entitate unică, cunoscută în același fel de toți vorbitorii unei limbi – nu cer ,,individualizarea simultană prin atribut:

,,Pe la prânz funcționarul s-a oprit la jupân să bea un rachiu.”

(E.Barbu, 169).

Funcția de atribut restrânge, gradual, ,,sfera semantică a regentului”, atunci când substantivul este determinat nehotărât:

,,Am văzut un film./ Am văzut un film interesant/ de Visconti/ albanez etc.”

În exemplele de tipul ,,răsăritul soarelui”, ,,plecarea Doinei”, ,,culesul strugurilor”, atributul este, însă, cerut de termenul regent.

Dumitru Irimia clasifică atributul, ,,în legătură cu sfera semantică, lexicală și gramaticală a regentului, sfera semantică a termenului (grupului de termeni) prin care se realizează, topica și perspectiva din care se actualizează sfera semantică a regentului” în cinci tipuri semantice:

● ,,atribut calificativ;

● atribut de identificare;

● atribut de clasificare;

● atribut de complinire;

● atribut descriptiv.”

Determinanții sintactici de tip atributiv pot avea realizări atât la nivelul propoziției:

,,Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate” […]

(M. Eminescu, I, 36),

cât și al frazei:

,,Mă dezbrac de trup

Ca de-o haină pe care-o lași în drum.” (L.Blaga, 81).

Determinarea, afirmă autorul, opusă nedeterminării, ,,are mai ales conținut sintactic; dezvoltarea unor funcții sintactice echivalează cu ieșirea substantivului din condiția lexicală – nume al clasei de obiecte – și intrarea într-o situație gramaticală – nume al unui obiect particular […]”.

***

Susținând existența «categoriei» nominalității, Ana Vrăjitoru consideră că determinanții atributivi nu au nicio influență asupra valorilor categoriale ale acesteia. Dar, în exemplul ,,vis înfricoșat” (Evenimentul, 1728), dat de autoare, valoarea substantivului vis – nearticulat – nu mai poate fi de identificare, căci determinantul atributiv înfricoșat, individualizează acest vis între alte entități având trăsături comune. Valoarea substantivului vis nu mai este una obiectivă, neutră, punându-și amprenta subiectivitatea vorbitorului.

Prezentând diferitele valori ale nominalității, autoarea constată că opoziția unitar/ detaliat în cadrul individualizării de clasă poate fi realizată și cu ajutorul unor determinanți adjectivali pronominali: toți, nici un + substantiv vs. fiecare, oricare + substantiv, fără a discuta raportul dintre aceștia și mărcile categoriale ale nominalității ce determină același cuvânt.

***

Corneliu Dimitriu, în lucrarea sa Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, distinge între elementele de tip determinativ, pe cele care, deși determină sintactic numele, se caracterizează prin absența sensului lexical, ca și articolele hotărâte/ nehotărâte/ zero: ,,omul acesta (acela)”, ,,prietenul meu”, ,,orice problemă”, unde acesta/ acela marchează ,, apropierea sau depărtarea de vorbitor”, meu – ,,posesia” și orice – ,,cunoașterea în măsură redusă”.Acest fapt devine contraargument pentru teoria ce susține existența «categoriei» determinării, căci, dacă articolele, datorită absenței sensului lexical, sunt mărci categoriale, aceeași trăsătură e comună și determinanților sintactici de tipul acesta, acela, meu, orice, fără, însă, a fi considerați mărci ale «categoriei» determinării. Acestora li se adaugă determinanții sintactici cu sens lexical de tipul – omul bun. ,,Individualizarea sintactică – consideră autorul – foarte răspândită – […] se concretizează în determinarea atributivă a substantivelor (acest om, femeie frumoasă, casă din cărămidă etc.)”.

Având în vedere clasa adjectivelor, individualizarea entităților denumite rpin substantive comune și proprii se poate face atribuindu-le acestora ,,caracteristice calitative (foaie albă, bloc înalt etc.), cantitative (doi oameni, trei femei etc.), determinative (omul acesta, femeia aceea etc.)”. Între elementele determinative ale numelui, autorul include și adjectivele pronominale de întărire ce ,,subliniază participarea nemijlocită și insistent a unei persoane […] la o acțiune (eu însumi, ea însăși)”; pronumele și adjectivele pronominale nepersonale relative exprimând o ,,referință, explicație etc. – privitoare la un anumit element al comunicării; omul care vorbește este…etc.”; pronume și adjective pronominale nepersonale nehotarâte ce indică ,,cunoașterea în măsură redusă a entității avute în vedere (oricine, alt om etc.)”. Entitatea numită printr-un substantiv comun poate fi cunoscută, individualizată cu ajutorul determinanților sintactici, atât la nivelul propoziției: omul acela, omul bun, omul cel bun cunoscut de mine, cât și al frazei: omul care se află acolo.

***

Gabriela Pană Dindelegan distinge, între componentele grupului nominal, articolul, dar și determinanți sintactici, în distribuție complementară cu articolul:

→,,demonstrative (acest/ acel/ celălalt elev), interogative și relative ( care femeie, ce rochie), posesive postpuse clitice, care determină un substantiv nearticulat (soră-mea, frate-su); a se compara cu posesive acordate nonclitice (sora mea, fratele său), care apar în prezența articolului”.

***

Determinarea sintactică – ca raport între o parte determinativă și un termen regent-substantiv – este menționată în toate lucrările de specialitate, denumită sau nu ca atare. Atributele de diferite feluri determină sintactic substantivele, individualizând entitățile denumite de acestea în raport cu alte entități de același fel sau o însușire a unei entități față de ea însăși în momente diferite.

Observăm în literatura de specialitate consultată că, având în vedere «categoria» gramaticală a determinării, unii specialiști nu au discutat raportul ce există între mărcile gramaticale – articolul hotărât/ nehotărât/ Ø și determinanții atributivi. Conținutul categorial – individualizarea entității numite printr-un substantiv comun – poate fi realizat formal, atât cu ajutorul unor ,,instrumente gramaticale”, cât și cu ajutorul unor părți determinative, de natură sintactică.

Astfel, în exemplul: ,,Nu sunt aceiași actori, deși piesele sunt altele? (Mihai Eminescu, Poezii, p.20), nu doar conținutul substantivului determinat hotărât piesele este individualizat, ci și acela al substantivului actori, determinat sintactic – aceiași. Absența sensului lexical la articole s-a constituit în argument în favoarea admiterii «categoriei» gramaticale a determinării, dar observăm în exemplul de mai sus că, atât –le, cât și aceiași au ca trăsătură comună – absența sensului lexical.

Rolul particularizator al atributului este o trăsătură care îl apropie de articole. De ce albe din flori albe nu are caracter determinativ, în timp ce –(u)l din Vine cu trenul, are? Atât determinantul sintactic – albe, cât și cel morfologic – –(u)l au același rol- de a preciza conținutul exprimat de substantivele comune pe care le determină. Substantivul nedeterminat morfologic – flori denumește o entitate individualizată între alte entități într-un grad mai mare decât entitatea numită de substantivul determinat hotărât trenul, anulându-se opoziția de conținut între cele două forme.

Delimitarea determinării – «categorie» gramaticală – denumită ,,determinare minimală” de determinarea de tip sintactic – ,,determinare liberă” nu pare a fi, totuși o soluție convenabilă, deși încearcă să rezolve problema caracterului general pe care îl presupune termenul determinare. Ce tip de raport există între cele două tipuri de determinare – de excludere reciprocă sau de folosire redundantă a elementelor de tip determinativ?

Vom considera că determinarea sintactică are rolul cel mai important în individualizarea conținutului numelui, conținutul unui substantiv, nedeterminat morfologic sau semantic putând fi precizat exact cu ajutorul determinanților de natură sintactică ce cunosc realizări atât la nivelul propoziției, cât și al frazei:

copil→ copil frumos→ acel copil→ acel copil pe care ți l-am prezentat ieri vs. copilul/ un copil.

1.5.2. Determinarea semantică

Substantivele – cuvinte noționale – se caracterizează prin informație semantică, ele exprimând esențialul/ generalul din realitatea înconjurătoare, așa cum se reflectă acestea în mintea vorbitorului. Spre deosebire de substantivele comune, care pot transmite informații semantice diferite – floare poate însemna plantă, fată frumoasă etc., s-a constatat faptul că substantivele proprii și unele substantive comune, ce denumesc obiecte unice pentru toți vorbitorii unei limbi, individualizează prin ele înseși, exprimând mereu același grad de cunoaștere: Ion, luna, soarele etc.

***

Fără a discuta despre determinarea semantică a numelor, autorii Gramaticii Academiei observă că ,,numele părților și organelor corpului, ca și numele unor acțiuni sau stări caracteristice, inerente unui lucru sau unei ființe, sunt presupuse ca precis individualizate sau cunoscute [subl.n.], de aceea ele apar articulate: întinde mâna, îl doare stomacul, l-a prins somnul etc.” Sunt menționate și substantivele – nume de obiecte unice:

,,Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (Eminescu, O.I. 148)

,,de-acolo voiam să ating în copilărie cerul cu mâna” (Beniuc, v.22).

Acestora li se adaugă nume de rudenie – ,,De mama îmi aduc aminte ca prin vis.” (Slavici, V.P. 12); substantivele proprii ce ,,denumesc anumite [subl.n.] ființe, lucruri sau fenomene, considerate izolat, pentru a le putea distinge de celelalte din aceeași categorie sau specie” exprimă același conținut pentru toți vorbitorii: București, Negoiul, Gheorghe. Dintre acestea, Gheorghe (chiar dacă trimite la mai multe entități, acestea nu se caracterizează prin însușiri comune), individualizează semantic într-un grad mai redus decât Negoiul, București etc.

***

Luând în discuție existența «categoriei » determinării, autorii Structurii morfologice a limbii române contemporane observă conținutul unor substantive, individualizat semantic:

,,Arde soarele” (fenomen al naturii)

,,A venit mama” (ființă unică)

,,a face pe poetul” (specia).

***

În lucrarea colectivă Limba română contemporană, autorii constată absența unor ,,diferențe privind gradul de determinare” în exemplele următoare:

,,Se vede cer/ cerul.”

,,Cade zăpadă/ zăpada.”

ca și în:

,,Bucureștiul/ București este capital țării.”

Unele substantive, exprimând obiecte ,,unice” cunosc ,,gradul maxim de determinare”:

,,Vine mama.”

,,Arde soarele.”

***

Dumitru Irimia consideră că ,,se caracterizează prin cunoaștere preexistentă actului lingvistic” substantive ce denumesc:

● ,,«obiecte» unice sau cvasiunice, în mod obiectiv, constituind în ele înseși, din perspective cunoașterii umane, o clasă: lună, soare, ecuator, rai, iad, cer etc. sau în mod subiectiv: mamă, tată, bunic, bunică;

● «obiecte» neanalizabile în interiorul raportului obiect – clasă […] denumite de substantive singularia tantum: aur, argint, vin, vânt etc.;

● părți componente ale organismului uman: mână, nas, ochi, păr, gât, cap, dinți etc.;

● clasa de obiecte: ,,În faptă lumea-i visul sufletului nostru.” (M.Eminescu, P.L., p. 25).

De asemenea, ,,devenind […] obiecte individuale, substantivele proprii conțin sensul de determinare, determinare maximă (definită), ca o componentă lexico-gramaticală constantă: Andrei, Tiberiu, Paul, România etc.”.

***

Ana Vrăjitoru, luând în discuție «categoria» nominalității în limba română, consideră că substantivul poate fi individualizat sintactic – acest profesor, morfologic – profesorul și semantic – Baia Sprie. Substantivele singularia tantum ,,se caracterizează […] prin faptul că o singură entitate reprezintă clasa:

S-a ieftinit mărarul.

Un grâu se culege la timp.

Aici, aerul e mai curat.

lăcomia de aur”.

Articulate nehotărât, aceste substantive caracterizează ,,o entitate unică într-un anumit moment:

Era o lună plină. Era un soare cu dinți”.

***

Gabriela Pană Dindelegan are în vedere substantivele proprii (neprototipice) care, spre deosebire de cele comune (prototipice), ,,semantic, sunt autoreferențiale, denumind indivizi unici (Maria, Ion, Marte, Ceahlău, Dicționarul explicativ al limbii române)”.

***

Corneliu Dimitriu grupează substantivele românești din punctul de vedere al posibilității lor de individualizare ,,în două mari categorii mai mult sau mai puțin omogene” – substantive comune și substantive proprii.

Substantivele comune, indicând ,,un exemplar oarecare dintr-o categorie de entități […] teoretic identice” nu individualizează prin ele înseși: om, femeie, casă etc. Individualizarea semantică se realizează la un număr mic de substantive comune, ,,considerate de vorbitori ca «unice»”: lună, soare, mamă, capitală etc.

Substantivele proprii ,,au posibilitatea de a individualiza într-o măsură mai mică sau mai mare prin ele înseși, datorită faptului că, teoretic, ar trebui să numească un singur exemplar al categoriei respective de entități”.

Dar, dacă unele substantive proprii exprimă același grad de individualizare, indicând un exemplar unic pentru toți vorbitorii unei limbi: România, Dunărea, Carpații, altele exprimă un grad de cunoaștere mai mic, trimițând către un număr mai mare de exemplare pentru un anumit grup de oameni. Substantivul propriu București este numele capitalei țării – România, dar și al câtorva sate, Ionescu este un nume purtat de un număr mare de români, Grivei este în majoritatea cazurilor nume de câine etc. Substantivele proprii nu reprezintă o clasă omogenă, ele grupându-se în: substantive proprii onomastice – nume de familii/ patronime (Ionescu, Mărgineanu etc.), nume de botez, prenume (Mircea, Corneliu etc.)ș.a.m.d.

Discutând problema admiterii/ neadmiterii determinării și articolului, autorul identifică un număr mare de substantive proprii aflate în afara conținutului «categoriei» determinării, ele indicând ,,întotdeauna același grad de cunoaștere”:

● ,,substantivele proprii antroponime total invariabile sintetic de tipul Calipso, Gheorghe, Neculai, Popa, Buruiană, Adoamnei, Asandului […];

● substantivele proprii antroponime de tipul Toma și toponime de tipul Dolhasca, la care –a – flectiv mixt, […] nu este comutabil la nominativ-acuzativ […] și, în consecință, indică întotdeauna același grad de cunoaștere”.

***

Se observă, în literatura de specialitate consultată, că problema determinării semantice este luată în considerație, mai mult sau mai puțin, fiind o trăsătură intrinsecă a substantivelor proprii și a unor substantive comune. Specialiștii care au avut în vedere «categoria» determinării/ nominalității la substantivele românești nu au acordat, însă, o importanță deosebită conținutului exprimat de substantivele comune în raport cu substantivele proprii sau raportului dintre determinarea semantică și cea morfologică. Luând în considerare doar substantivele comune, aceștia au neglijat situațiile în care, determinate semantic, unele substantive comune se constituie în excepții de la conținutul determinării – soare, lună etc. – exprimă mereu același conținut pentru toți vorbitorii limbii române.

Substantivele proprii se deosebesc de cele comune datorită posibilității lor de a individualiza prin ele înseși. Unele substantive proprii se pot caracteriza prin determinare incompletă – Paris/ Parisul. De asemenea, se află în afara «categoriei» determinării substantivele proprii – nume de persoane și locuri – ce exprimă mereu același grad de cunoaștere, de tipul Toma, Fărcașa, Borca etc.; substantivele proprii invariabile – Apetrei etc.; substantivele proprii terminate la G/D în morfemul complex –ăi – Catincăi, Vasilcăi etc. Luând în considerație toate aceste elemente, nu putem neglija raportul ce se stabilește între determinarea de tip semantic și determinarea morfologică la substantivele românești, care, în anumite situații pot coexista, dar în alte cazuri se exclud reciproc – Paris/ Parisul dar Gheorghe/?

Substantivele proprii individualizează în grade diferite entitatea denumită – Franța – numele țării, Paris – numele capitalei Franței, dar și al unor orașe din S.U.A., Eminescu – numele unui poet român, dar și al altor persoane, Ion – numele unui număr mai mare de persoane etc. Astfel, pentru precizarea cât mai exactă a conținutului exprimat, adesea substantivele determinate semantic sunt însoțite și de determinanți de natură sintactică/ morfologică:

,,Dionis se porni spre casă.” (Mihai Eminesscu, Proză literară, p.34)

,,Visătorul Dionis se opri…”( Mihai Eminesscu, Proză literară, p.34)

Observăm astfel, raporturile strânse ce există între determinarea semantică, sintactică și morfologică, aspecte ce nu pot fi privite separat, ci doar în ansamblul lor.

1.5.3. Determinarea morfologică

O problemă controversată în literatura de specialitate este aceea a «categoriei» morfologice a determinării și a mărcilor categoriale – articolele hotărâte/ nehotărâte/ zero (exceptând anumite situații). Deși, în majoritatea limbilor romanice, articolul hotărât a evoluat de la demonstrative latinești, iar articolul nehotarât – de la numeralul latin unus, doar în lucrările de specialitate românești este discutată problema admiterii/ neadmiterii unei noi «categorii» gramaticale la substantivele românești – determinarea și a mărcilor categoriale – articolele.

O categorie gramaticală presupune – în mod obligatoriu – prezența unui conținut categorial și a unei forme categoriale. Conținutul «categoriei» determinării îl reprezintă gradul de individualizare a entității numite printr-un substantiv comun, forma categorială constituindu-se într-un sistem neunitar de marci – articolele hotărâte/ nehotărâte/ zero, cu unele excepții (diferite de la un autor la altul).

***

Articolul, consideră Ion Coteanu, este un ,,caz special de determinare nominală”, ,,nu are înțeles lexical concret și nu se întrebuințează decât ca anexă a numelui”. Se conturează un sistem de patru opoziții, autorul având în vedere atât determinarea morfologică, cât și pe cea sintactică:

,,1. determinat veste bună – articulat vestea, o veste

2. nedeterminat veste – articulat vestea, o veste

3. nedeterminat veste – determinat veste bună

4. articulat hotarât vestea – articulat nehotărât o veste”.

***

Paula Diaconescu, discutând despre categoria gramaticală a determinării, consideră articolele, alături de adjectivele calificative, cantitative și pronominale – ,,părți determinative” ce ajută la individualizarea entității denumite de un substantiv comun. Articolul este ,,un instrument gramatical care nu poate apărea singur, ci numai împreună cu un substantiv sau, uneori, cu un echivalent al acestuia” – fiind marcă pentru «categoria» gramaticală a determinării. Valorile exprimate de formele nearticulate/ articulate cu articol hotărât/ nehotărât – determinat (definit și nedefinit) și nedeterminat conturează următorul sistem de opoziții:

,,a) substantiv articulat (câine)/ substantiv cu articol indefinit (un câine)

b) substantiv nearticulat (câine)/ substantiv cu articol definit (câinele)

c) substantiv cu articol indefinit (un câine)/ substantiv cu articol definit (câinele)”.

***

Autorii Gramaticii Academiei, fără a lua în discuție «categoria» determinării, menționează, însă, faptul că articolul – ,,instrument gramatical, fără sens lexical […] exprimă gradul în care vorbitorii individualizează obiectele despre care se vorbește”. Articolul – inclus în rândul părților de vorbire – este clasificat, în funcție de gradul de individualizare exprimat în hotarât și nehotărât: ,,forma nearticulată a substantivului (exemplu: creion) nu dă nicio indicație cu privire la identificarea obiectului denumit, la gradul de cunoaștere a lui de către vorbitori, dimpotrivă, forma articulată prezintă substantivul în raport cu gradul de cunoaștere a obiectului de către vorbitori: cu articol nehotărât (un creion) un grad redus de cunoaștere, cu articol hotarât (creionul) un grad mai înalt de cunoaștere.” De asemenea, este menționat faptul că ,,sudându-se cu substantivul pe care-l însotește, a încetat de a mai fi un cuvânt de sine stătător”.

Dacă nu este cuvânt din cauza lipsei independenței formale, fiind lipsit în același timp și de sens lexical și exprimând gradul cel mai înalt de cunoaștere a entității numite prin substantiv, care este poziția articolului hotărât enclitic în limba română? (știind că părți de vorbire pot fi doar cuvintele). Nesoluționarea acestei probleme a determinat pe unii specialiști să considere că articolul trebuie exclus din rândul părților de vorbire și considerat morfem al «categoriei» determinării.

***

Valeria Guțu-Romalo consideră că ,,unele din elementele numite articole, servesc ca mijloc de exprimare a categoriei determinării”. Conținutul categorial –,,conținut semantic foarte abstract, care nu poate fi definit sau descris izolat” – este reprezentat de gradul de individualizare a entității numite de un substantiv comun. Astfel, floare, o floare, floarea – au același sens lexical, dar se opun din punctul de vedere al conținutului – la fel cum floare se opune lui flori, fiind ,,elemente ale aceleiași paradigme”,, ,,limitând, până la individualizare, obiectele indicate de substantive”.

Articolul, ,,morfem dependent de același tip cu desinențele”, exprimând ,,gradul de individualizare a numelui în mod abstract”, devine marcă pentru «categoria» gramaticală a determinării. Valorile categoriale – nedeterminat, determinat nedefinit și determinat definit – se constituie într-un sistem triadic de opoziții:

,,(1) nedeterminat – determinat definit (floare, floarea)

(2) nedeterminat – determinat nedefinit (floare, o floare)

(3) determinat nedefinit – determinat definit (o floare, floarea)”.

Articolul este considerat ,,morfem al determinării numai în situațiile în care este posibilă măcar una din opozițiile categoriei determinării, și anume dacă această opoziție apare în cursul întregii paradigme a cuvântului”. Din sistemul mărcilor categoriale, autoarea exclude articolul genitival și articolul demonstrativ care, prin prezența sau absența lor nu presupun diferențe în ceea ce privește determinarea: o carte a studentului vs. cartea studentului; omul bun vs. omul cel bun. De asemenea, sunt luate în discuție situațiile în care articolul hotărât se află în afara «categoriei» determinării – articolul hotărât proclitic lui, articolul hotărât enclitic în structura unor părți de vorbire – înaintea, unul, al treilea.

Autoarea, însă, deși semnalează aceste excepții de la forma determinării, nu discută locul lor în sistemul limbii române, dând naștere unor noi probleme pentru care se impune căutarea de noi soluții.

***

I. Iordan și Vl. Robu, în Limba română contemporană, includ «categoria» gramaticală a determinării alături de celelalte categorii specifice numelui – genul, numărul și cazul. Această categorie constă ,,în actualizarea semnificantului ca definit (notoriu) sau nondefinit, prin marcarea lui cu determinante de actualizare”. Autorii disting între determinarea sintactică – ,,liberă” și cea morfologică – ,,determinarea minimală, marcată prin unități din clasa de morfeme articol (hotărât și nehotărât), constituent al unității nominale din SN, cu care articolul formează sintagmă legată sau sintagmă primară, minimală”. Articolul, morfem al determinării minimale, caracterizat prin absența sensului lexical și, uneori, a independenței formale, ,,participă la individualizarea numelui într-o măsură mult mai mare decât celelalte determinante, datorită naturii lui gramaticale care îl apropie mai mult de afixe și desinențe, decât de instrumentele gramaticale (prepozițiile și conjuncțiile)”. Substantivul determinat minimal este individualizat în grade diferite – o casă, casa, caselor, al casei, al unei case, casele. Sistemul categorial cuprinde: articolul zero, hotărât, nehotărât, dar și articolul demonstrativ/ adjectival care ,,accentuează individualizarea obiectului prin actualizarea unei însușiri, a unei calități care i se atribuie” și articolul posesiv/ genitival care exprimă ,,determinarea prin identificarea posesorului”.

***

Pentru I. Coteanu și colectiv, Limba română contemporană, ,,categoria de determinare înglobează în limba română trei valori, determinat hotărât, determinat nehotărât și nedeterminat.” Sistemul de opoziții este descris astfel, triadic: ,,nedeterminat/ determinat hotărât, nedeterminat/ determinat nehotărât, determinat hotărât/ determinat nehotărât:

pâine/ pâinea

pâine/ o pâine

pâinea/ o pâine”.

Articolele hotărâte enclitice și cele nehotărâte proclitice se constituie în afixe – mărci ale «categoriei» determinării.

Conținutul categorial este reprezentat prin ,,distincțiile dintre nedeterminat, individualizat, cunoscut în grade diferite (determinat definit și determinat nedefinit):

,,Vorbește profesorul”→cel cunoscut de toți

,,Vorbește un romanist”→cunoscut vorbitorului

***

Datorită sensului general al determinării, Irimia, Gramatica limbii române delimitează în cadrul acesteia, determinarea minimă (marcată de articolul nehotărât), determinarea maximă (a cărei marcă este articolul hotărât) și nedeterminarea (marcă – morfemul Ø).

Conținutul «categoriei» determinării, având ,,natură deictică și sintactică […] este interpretarea lingvistică dintre S vorbitor și «obiectul» denumit de substantiv, din perspectiva cunoașterii in interiorul relației clasă – constituenți”. Opoziția internă este graduală – ,,student – un student – studentul”, realizându-se mai ales în două variante:

,,nedeterminare – determinare – student – un student/ studentul

determinare minimă – determinare maximă – un student/ studentul”.

Mărcile «categoriei» determinării sunt : morfemul Ø – ,,Fu prăpastie? genune?”(ME, I, p.132), articolul hotărât – morfem conjunct enclitic, variabil – codrul, cartea, articolul nehotărât – morfem liber, proclitic, variabil – un prieten.

***

Ana Vrăjitoru propune, în locul determinării, termenul nominalitate, acesta exprimând ,,apropierea conținutului […] [categorial] de esența substantivului, clasa lexico-gramaticală pe care o determină și care reprezintă numele entităților și al claselor”.

Mărcile «categoriei» nominalității sunt articolul hotărât, nehotărât și zero. Conținutul categorial îl reprezintă gradul de individualizare a unei entități sau a unui grup de entități denumite de un substantiv comun, articolului zero corespunzându-i valoarea de identificare, articolului hotărât – individualizarea de clasă unitară sau de entitate anumită și articolului nehotărât – individualizarea de clasă detaliată sau de entitate oarecare, aceste valori fiind, la rândul lor, subclasificate. Caracterul obiectiv al acestor valori poate fi pus sub semnul întrebării, adesea, exemplele date de autoare fiind interpretabile:

,,Omul progresează cu fiecare generație.”→substantivul articulat hotărât omul are drept conținut – afirmă autoarea – individualizarea unitară de clasă, prin reprezentanți, ca unitate, dar aici, substantivul comun omul poate fi interpretat ca exprimând specia – generalizând și nu individualizând entitatea numită.

Unele afirmații făcute de autoare se încadrează, uneori, în domeniul subiectiv al stilisticii: ,,…frecvența articolului nehotărât, care indică entități oarecare, sugerează un sentiment inedit pe care îl trăiește personajul: ,,Un pat îngust de bronz, un șifonier și o măsuță de lac, două scaune și o oglindă[…](Călinescu, p.128)”.

***

Corneliu Dimitriu consideră că nu se poate vorbi despre «categoria» determinării/ nominalității la substantivele românești, ținând cont de o serie de argumente. Astfel, conținutul determinării ce reprezintă măsura ,,cunoașterii […] entității numite prin substantive fără adaos de natură semantică”este identificabil doar la substantivele (comune) ce admit cel puțin una din opozițiile morfologice:

,,determinare Ø (om)/ determinare nehotărâtă (un om)

determinare Ø (om)/ determinare hotărâtă (omul)

determinare nehotărâtă (un om)/ determinare hotărâtă (omul)”.

Se constituie în excepții substantivele proprii onomastice/ toponime și substantivele comune singularia tantum ce au determinare incompletă: ,,această Elenă este Elena din Troia”, Buzău/Buzăul; aur/aurul și substantivele comune și proprii ce se caracterizează prin absența conținutului determinării exprimând întotdeauna același grad de cunoaștere a entității numite prin substantiv:

▪ substantive proprii onomastice, invariabile – Calipso, Gheorghe etc.;

▪ substantive comune în îmbinări stabile – cu ghiotura, a da iama etc;

▪ substantive la G/D – bunicăi – -ăi, morfem complex;

▪ substantive în V, articulate cu articol hotărât – omule!;

▪ substantive ce exprimă ,,categoria”, ,,specia” – ,,Omul sfintește locul.”

Forma determinării, de asemenea, se caracterizează printr-un sistem de mărci neunitar, autorii care admit «categoria» determinării, neavând în vedere:

▪ determinarea sintactică – omul bun;

▪ articolul hotărât/ nehotărât – marcă a numărului la substantive – omul, dar și la pronume – dânsul;

▪ articolul hotărât/ nehotărât – element constitutiv al unor părți de vorbire – dânsul, altul, al doilea, împrejurul;

▪ articolul hotărât proclitic lui – marcă a cazului G/D – lui Ion;

▪ articolul hotărât/ nehotărât – marcă a tramsformării substantivelor proprii în substantive comune – Cațavencii, un Eminescu;

▪ mărcile de natură sintactică lipsite de înțeles lexical asemenea articolului – omul acela.

Dacă se admite existența «categoriei» determinării și considerăm articolul hotărât/ nehotărât/ Ø drept morfem/ afix/ flectiv de același tip cu desinențele – marcă categorială – unde încadrăm articolul posesiv-genitival, articolul adjectival, articolul hotărât proclitic lui și articolul nehotărât/ hotărât enclitic în situațiile în care nu sunt mărci categoriale? Se consideră, astfel, că ,,la substantivele românești nu este convenabil să vorbim despre categoria determinării întrucât – la fel ca la aspectul verbal – există numai un conținut al determinării și numai la o parte din substantive, care conținut, însă, nu se exprimă printr-un sistem unitar de mărci, astfel încât vorbitorii nu au conștiința unei categorii gramaticale”.

***

Luminița Hoarță Cărăușu consideră că ,,sub aspect morfologic, specificul clasei lexico-gramaticale a substantivului este asigurat de categoria gramaticală a determinării”.Astfel, ,,substantivul este singura clasă lexico-gramaticală care se poate constitui într-o paradigmă categorială completă a categoriei gramaticale a determinării de tipul: floare (Maria vrea mult o floare) – determinare Ø; o floare (Am privit o floare) – determinare indefinită (nehotărâtă); floarea (Nu i-am mai adus floarea) – determinare definită (hotărâtă)”.

***

O problemă controversată ce se impune în literatura de specialitate este aceea a «categoriei» gramaticale a determinării. Pentru ca o categorie gramaticală să existe, trebuie să aibă, obligatoriu, un conținut și o formă proprii.

Conținutul categorial al determinării – gradul de individualizare a entității numite de un substantiv comun – nu este identificabil la toate substantivele românești. Unele substantive au detrminare incompletă – Broșteni/ Broștenii, iar altele se află în afara «categoriei» determinarii, exprimând același grad de individualizare pentru toți vorbitorii limbii române – unele substantive în îmbinări stabile – de-a rostogolul, substantive de tipul – Toma, pizza, Aluculesei etc. De aemenea, același substantiv determinat hotarât/ nehotărât poate exprima conținuturi diferite – individualizarea, generalizarea: Omul/ Un om gândește ușor. Vs. Omul/ Un om de acolo m-a oprit din mers, în aceste situații anulându-se opoziția de conținut. Vom considera, astfel, că nu e convenabil să discutăm despre un conținut categorial – gradul de individualizare a entităților denumite de substantive, datorită gradului subiectiv al stabilirii valorilor exprimate și a numărului mare de excepții.

În ceea ce privește forma categorială a determinării, sistemul de mărci este neunitar. Considerând articolele hotărâte/ nehotărâte – mărci categoriale, rămâne nesoluționată problema articolului hotărât și a celui nehotărât – excepție de la forma categorială – element constitutiv în structura unor părți de vorbire – unul, dânsul etc., a articolului hotărât proclitic lui – marcă a cazului G/D, a articolului posesiv/genitival sau a articolului adjectival. De asemenea, conținutul exprimat de substantivele comune poate fi precizat și cu ajutorul unor determinanți de natură sintactică – copil, copilul, acel copil, copilul cel frumos etc. Am considerat astfel ca excluderea articolului din rândul părților de vorbire nu este o soluție în momentul actual al limbii române.

Neadmițând prezența conținutului categorial și nici a articolulul hotărât/ nehotărât – marcă categorială, nu putem vorbi despre o nouă «categorie» gramaticală la substantivele românești – aceea a determinării, alături de gen, număr și caz.

***

Problema care s-a impus în literatura de specialitate consultată este aceea a determinării morfologice – care presupune o formă specifică – articolele și un conținut exprimat cu ajutorul acestora – individualizarea în grade diferite a entității denumite de un substantiv comun. Oprin-du-ne cu precădere asupra conținutului, observăm criteriul subiectiv în stabilirea acestuia și, mai ales, a faptului că același conținut poate fi exprimat atât cu ajutorul unor determinanți de natură morfologică, cât și cu ajutorul determinării de tip semantic sau sintactic.

Putem observa, pe marginea celor prezentate, faptul că toate cele trei tipuri de determinare – sintactică, semantică și morfologică – au o trăsătură comună – individualizează, în grade diferite, entitatea numită printr-un substantiv comun sau propriu. În sistemul limbii române, elementele de tip determinativ – sintactice, semantice, morfologice nu se află în relație de concurență și excludere reciprocă, ci, mai ales de interdependență. Cel mai adesea, se observă o folosire redundantă a mărcilor. Entitatea denumită printr-un substantiv comun/ propriu poate fi individualizată gradual la nivelul propoziției și al frazei.

Substantivele comune, individualizând prin ele înseși, pot transmite informații variate, mai mult sau mai puțin precise – gând poate fi reprezentare formală pentru idee – Gânduri frumoase trec prin mintea sa.; minte – În gândul meu, spuneam adevărul; urare – I-am transmis gândurile tale bune. etc. Pentru a dezambiguiza mesajul, vorbitorul folosește elemente determinative – de natură morfologică sau sintactică, la nivelul propoziției sau al frazei, fapt care ar putea fi conturat astfel:

▪ gândul cel interesant nedescoperit de alții/ pe care îl voi pune în practică – determinare morfologică(D₂), (D₅) și sintactică – la nivelul propoziției(D₆), (D₇) și al frazei(D₈)

↑

▪ gândul cel interesant nedescoperit de alții –

determinare morfologică(D₂), (D₅) și sintactică (D₆), (D₇)

↑

▪ gândul cel interesant – determinare morfologică(D₂), (D₅)

și sintactică (D₄)

↑

▪gândul interesant – determinare morfologică – hotărâtă (D₂) și

sintactică (cu sens lexical) (D₄)

↑

▪ gândul meu – determinare morfologică – hotărâtă (D₂) și sintactică (fără

sens lexical) (D₃)

↑

▪ gândul – determinare morfologică – hotărâtă (D₂)

↑

▪ un gând – determinare morfologică – nehotarâtă (D₁)

↑

▪gând – nedeterminat (N), neindividualizat între alte entități având aceleași caracteristici.

Substantivele proprii, deși individualizează prin ele însele, exprimă în grade diferite cunoașterea entitaților pe care le denumesc. Există o singură țară cu numele Franța, dar Paris nu este doar numele capitalei acesteia, ci și numele unor orașe din S.U.A. Pentru o anumită categorie de oameni, un context precum –E frumos Parisul – poate fi ambiguu, având nevoie de o precizare a conținutului numelui – E frumos Parisul, capitala Franței. Se observă, astfel, că determinarea semantică a numelor proprii este insuficientă în foarte multe situații pentru precizarea exactă a conținutului acestora, vorbitorul utilizând mărci de natură sintactică și, uneori, morfologică, la nivelul propoziției și al frazei. Chiar în cazul unor substantive proprii de tipul Toma, unde -a este flectiv mixt și exprimă mereu același grad de cunoaștere din punctul de vedere al «categoriei» determinării, conținutul exprimat este imprecis, existând un număr mare de entități la care poate trimite acest nume.

▪ Toma cel frumos/ pe care l-a salutat băiatul vecinului – determinare semantică(D₁), morfologică(D₂), (D₄) și sintactică – la nivelul propoziției(D₅) și al frazei(D₈)

↑

▪ Toma cel frumos salutat de băiat – determinare semantică

(D₁), morfologică(D₂), (D₄) și sintactică(D₅), (D₇)

↑

▪Toma cel frumos – determinare semantică(D₁), morfologică (D₂), (D₆)

și sintactică(D₅)

↑

▪ frumosul Toma – determinare semantică(D₁), morfologică(D₂), (D₄) și

sintactică(D₅)

↑

▪ acel Toma- determinare semantică(D₁), morfologică(D₂) și sintactică (fără sens

lexical) (D₃)

↑

▪ Toma- determinare semantică(D₁) și morfologică(D₂)

Cele două trepte – I, II – descrise mai sus sunt realizări posibile și nu obligatorii, vorbitorul adaptându-se la situația de comunicare, la interlocutor etc.

Observația pe care o putem face pe marginea celor discutate este că un singur element determinativ nu este suficient pentru individualizarea unei entitați denumite de substantivele comune/ proprii, determinarea fiind un fenomen complex ce se constituie într-un sistem de mărci sintactice, semantice și morfologice, folosite, adesea, în mod redundant.

1.6. Idei generale referitoare la determinare și articol

În sensul larg al termenului, determinarea constă în relația ce se stabilește între o unitate subordonată și termenul său regent. În interiorul sintagmei nominale, entitatea denumită de un substantiv comun poate fi individualizată gradual, vorbitorul folosind în acest sens determinanți de natură sintactică și/sau morfologică. Și în cazul substantivelor proprii, care individualizează prin ele înseși conținutul exprimat – putând discuta în acest sens despre determinare semantică – de cele mai multe ori, pentru individualizarea cât mai precisă a entităților denumite de acestea, vorbitorul apelează la determinanți de natură morfologică și/sau sintactică. Ca urmare a informației sistematizate și actualizate în capitolele anterioare, observăm că, în ceea ce privește determinarea și articolul, o problemă ce s-a impus în literatura de specialitate consultată este aceea a admiterii sau respingerii existenței unei noi «categorii» gramaticale la substantivele românești – determinarea sau nominalitatea, alături de gen, număr, caz și a considerării articolelor drept mărci categoriale. Deși articolele hotărâte și nehotărâte au evoluat în majoritatea limbilor romanice de la un sistem de determinare sintactică a numelui, doar în limba română s-a discutat problema excluderii acestora din rândul părților de vorbire și considerarea lor drept morfeme, mărci pentru «categoria» determinării.

În acest subcapitol ne vom opri, cu precădere, asupra acestei probleme, având drept punct de plecare opiniile specialiștilor referitoare la determinare și articol, prezentate și discutate în subcapitolele anterioare.

O categorie gramaticală –,,expresie lingvistică a unor categorii logice, în sensul raporturilor stabilite de mintea omului între noțiuni, care corespund raporturilor existente in realitate între entități și caracteristicile acestora sau numai între caracteristicile entităților”– presupune, în mod obligatoriu, un conținut categorial și o formă categorială specifice.

1.6.1. Conținutul «categoriei» determinării

Conținutul «categoriei» determinării, așa cum a fost el precizat în literatura de specialitate, îl constituie gradul de individualizare a entității denumite printr-un substantiv comun. Neindividualizând prin ele înseși, substantivele comune denumesc o entitate oarecare dintr-o categorie de entități, în principiu identice pentru toți vorbitorii unei limbi: om – ființă înzestrată cu gândire, sentimente etc. Vom observa, însă, că de cele mai multe ori, un substantiv comun comportă sensuri diferite pentru diverși vorbitori în situații diferite de comunicare.

Pentru a stabili dacă este sau nu convenabil să acceptăm drept conținut al «categoriei» determinării – individualizarea în grade diferite a entității numite de un substantiv comun – vom porni de la următoarea schemă posibilă – ce are în vedere procesul comunicării:

Astfel, în exemplele:

,,Și formidabila iluzie continua, omul nefiind totuși un iluzionist…” (Marin Preda,Viața ca o pradă, p. 149)

,,Omul acesta ciudat îmi fusese drag și înainte de a-l cunoaște…”(Mateiu Caragiale, Craii de curtea veche, p.93).

Substantivul articulat cu articol hotărât – omul –, deși ar trebui să exprime același conținut – individualizare precisă a numelui –, presupune două conținuturi diferite:

Omul – are un conținut general, exprimând ,,specia”, articolul hotărât enclitic –(u)l, neindividualizând entitatea, ci trimițând la ,,categorie”;

Omul – are un conținut particularizat, individualizat cu ajutorul unor mărci folosite redundant – de natură morfologică – articolul hotărât enclitic –(u)l și de natură sintactică – acesta și ciudat.

În această situație, conținutul determinării, marcat de articolul hotărât enclitic –(u)l, deși nu putem face abstracție nici de determinanții de natură sintactică – acesta și omul – devine ambiguu, anulându-se, depinzând de mai mulți factori – context, emițător, receptor, situație de comunicare etc., caracterizându-se prin subiectivitate.

Chiar dacă avem în vedere doar articolele hotărâte, nehotărâte și «Ø», este dificil de ierarhizat exact și obiectiv conținuturile exprimate de substantivele nedeterminate, determinate hotărât sau nehotărât.

În anumite contexte, substantivele nearticulate sau articulate nehotărât pot preciza mai bine conținutul exprimat decât formele articulate cu articol hotărât:

,,un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului.” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie, p.21);

,,…rămân satele și locurile frumoase în urmă…”(Ion Creangă, Amintiri din copilărie, p.107).

Substantivul satele, determinat hotărât, nu individualizează atât de precis entitatea, așa cum se întâmplă cu forma determinată nehotărât – un sat [de oameni fără căpătâi] și forma nedeterminată – sat [vechi răzășesc întemeiat în toată puterea cuvântului], rolul hotărâtor avându-l contextul și determinanții de natură sintactică. Observăm încă o dată rolul important al determinanților de natură sintactică în precizarea cât mai exactă a conținutului numelui.

Unele substantive proprii au determinare incompletă – Paris/ Parisul:

,,Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă […]

Evul e un cadavru, Paris – al lui mormânt.” (Mihai Eminescu, Poezii, p.90).

Pe lângă faptul că prezența conținutului determinării la substantivele românești are un caracter inconsecvent, un singur articol putând avea mai multe valori, iar aceeași valoare poate fi exprimată cu ajutorul mai multor articole, se constată prezența unui număr mare de substantive care se află în afara conținutului determinării, situații pe care le vom exemplifica în cele ce urmează.

▪ În exemplul ,,Minunea minunilor/ Din ostrovul florilor” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie, p.220), forma de G/D minunilor, determinată hotărât, ajută la exprimarea superlativului absolut, fără a individualiza precis entitatea denumită.

▪ Unele substantive comune determinate hotărât ce apar astăzi doar în construcții perifrastice de tipul: ,,…Și Smărăndița începe din când în cânda mă fura cu ochiul” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie, p.25), nu intră în opoziție cu forme articulate nehotărât sau nearticulate, exprimând mereu același grad de cunoaștere.

▪ În afara conținutului categorial se află și unele substantive proprii antroponime și toponime ce exprimă același grad de individualizare: ,,Deși Toma rămânea același” (Mihai Eminescu, Proză literară, p.126), ca și substantivele proprii antroponime invariabile – Aluculesei sau substantivele comune/ proprii care la G/D au forma terminată în morfemul complex –ăi: ,,…era toată averea Irinucăi.” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie, p. 39).

▪ La unele substantive feminine apărute de curând în limbă, conținutul exprimat este individualizat mereu în aceeași măsură, datorită prezenței flectivului mixt -a – pizza.

▪ În exemplul ,,…un guru cum erau și acum destui” – substantivul comun guru exprimă, de asemenea, mereu, un grad maxim de cunoaștere.

▪ Articolul hotărât –(u)le, ce determină substantive masculine în cazul vocativ (neînsoțite de determinanți sintactici) se constituie în excepție de la conținutul determinării: ,,Fiule, răspunse bătrânul, am în minte și bucurie.” (Mihail Sadoveanu, Creanga de aur,p.20) (fiule/*fiu/*un fiu!).

▪ Unele substantive proprii onomastice, invariabile se află în afara «categoriei» determinării – ,,Monahii lui Zalmoxis trecură spre zidul brădetului…”(Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, p.20).

În anumite contexte, substantivele articulate hotărât și uneori, nehotărât, nu individualizează, ci generalizează, exprimând ,,specia”:

,,Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit.” (Nichita Stănescu, Fiziologia iubirii, p.38);

,,Povestea ceea: Un nebun arunc-o piatră în baltă și zece cuminți n-o pot scoate.” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie, p.20).

Considerăm, astfel, că nu putem accepta – individualizarea entității denumite de substantiv – drept conținut al «categoriei» determinării, așa cum a fost aceasta descrisă în literatura despecialitate, ținând cont de următoarele aspecte:

● același articol poate fi expresie pentru conținuturi diferite la substantivele pe care le determină – omul – poate trimite atât la ,,individ”, cât și la ,,specie”;

● același conținut poate fi exprimat cu ajutorul determinării de diferite tipuri – atât poezia, cât și o poezie – pot exprima ,,specia”;

● unele substantive proprii au determinare incompletă – Paris/ Parisul;

● un număr mare de substantive comune și proprii, exprimând mereu același grad de cunoaștere se constituie în excepții de la categoria determinării – pizza etc.;

● conținutul determinării – individualizarea entității numite printr-un substantiv comun – poate fi marcat și sintactic – acel frate pe care l-ai cunoscut.

Observăm, astfel, că analiza făcută de specialiști în precizarea conținutului categorial al determinării are un caracter subiectiv, lăsând numeroase ,,resturi”, pentru care se impune căutarea unor soluții. Negăsind un alt conținut, ce ar putea fi specific «categoriei» gramaticale a determinării, marcate de articolul hotărât/ nehotărât/ Ø, vom considera că, în momentul de față al evoluției limbii române, nu este convenabil să discutăm despre un conținut categorial al determinării – individualizarea entității numite de un substantiv comun.

1.6.2. Forma «categoriei» determinării

În ceea ce privește forma categorială a determinării, vom porni în analiza noastră de la aspectele ilustrate de literatura de specialitate consultată, referitoare la determinare și articol. Articolul hotărât/ nehotărât/ Ø și chiar, după unii specialiști (vezi Iordan-Robu, LRC), articolul adjectival și cel posesiv/ genitival sunt excluse din rândul părților de vorbireși considerate mărci ale «categoriei» determinării. Se desprind de aici două probleme:

a. dacă considerăm marcă categorială – articolul Ø – care este numărul articolelor în limba română?

b. care este rolul articolului hotărât/ nehotărât/ adjectival/ posesiv-genitival și Ø – dacă considerăm convenabilă admiterea sa în sistemul limbii române – în diferite situații de comunicare?

a. Alături de articolul hotărât și cel nehotărât este inclus în sistemul de mărci al «categoriei» determinării și articolul Ø fără însă a se preciza locul acestuia în sistemul limbii române. Admițând existența sa, specialiștii ar trebui să discute despre o altă subclasificare a articolelor, numărul subclaselor fiind în această situație nu de patru, ci de cinci. Dar, articol Ø înseamnă, de fapt, lipsă de orice articol, așa cum desinența Ø înseamnă lipsa desinenței. Nedeterminare înseamnă lipsa determinării – gând în opoziție cu formele determinate hotărât – gândul, nehotărât – un gând. Nedeterminat, substantivul gând poate fi considerat ca având ,,articol Ø”?

Observăm contradicția ce se stabilește în această situație: discutând despre articol Ø, ar trebui să vorbim despre ,,determinare Ø” vs. determinare minimă/ maximă? Problema numărului articolelor nu a fost discutată în literatura de specialitate, ori discutând despre articol Ø- marcă pentru «categoria» determinării, alături de articolul hotărât/ nehotărât, care este locul său în sistemul limbii române?

Nici situațiile – excepție de la forma determinării – nu au fost încadrate în clase/ subclase specifice – articolele hotarâte/nehotărâte – mărci formale în structura unor părți de vorbire etc., articolul hotărât proclitic lui, articolul posesiv/ genitival, articolul adjectival.

Considerăm astfel, că, în momentul actual de evoluție a limbii române e convenabil să considerăm clasa articolelor – clasă unitară – ce cuprinde: articolul hotărât, articolul nehotărât, articolul adjectival și articolul posesiv/genitival – fiecare având roluri specifice în sistemul limbii române.

b. «Categoria» gramaticală a determinării se caracterizează printr-un sistem de mărci neunitar – articolul hotărât enclitic, articolul nehotărât și articolul Ø – rămânând neclarificată problema articolului hotărât și nehotărât, când se constituie în excepții de la forma categorială, a articolului posesiv/ genitival și a articolului adjectival. Autorii care au discutat despre «categoria» determinării nu au avut în vedere un număr de situații-excepții de la forma categorială, pe care le vom prezenta în cele ce urmează:

b.1. Se observă, la majoritatea specialiștilor, ignorarea rolului determinanților sintactici în individualizarea entităților denumite de substantive, deși, de cele mai multe ori, aceștia au rolul cel mai important în precizarea conținutului exprimat. Chiar și în cazul unor substantive dublu determinate – semantic și morfologic – de tipul luna, soarele –, determinarea de tip sintactic are rol hotărâtor în delimitarea cât mai precisă a conținutului numelui:

,,Privește la lună – luna mieze-nopții – frumoasă ca un copil de patrusprezece zile și rece…” (Mihai Eminescu, Poezii, p.91)

b.2. Absența sensului lexical – argument pentru considerarea articolului drept marcă categorială – este o trăsătură prezentă și la unii determinanți de natură sintactică:

,,Ah! Acele gânduri toate îndreptate contra lumei…”(Mihai Eminescu, Poezii, p.87)

Determinantul atributiv, exprimând depărtarea față de vorbitor, transmite doar informație gramaticală (ca și articolele), de tip determinativ.

b.3. Articolele hotărâte enclitice nu sunt mărci categoriale atunci când fac parte din structura unor părți de vorbire:

▪ pronume nehotărâte/ personale:

,,…în ceea ce privește puterile lumii și demonii vor chibzui alții.” (Mihail Sadoveanu, Creanga de aur,p. 65)

▪ numerale ordinale:

,,…și a treia zi cătră sară pornește și el…”(Ion Creangă, Amintiri din copilărie,p.167)

▪ prepoziții:

,,Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului.” (Mihai Eminescu, Poezii, p.52)

▪ adverbe provenite din substantive:

,,Sara pe deal buciumul sună cu jale.” (Mihai Eminescu, Poezii, p.52)

b.4. Articolul hotărât proclitic lui nu ajută la individualizarea conținutului numelui, ci este doar marcă pentru cazul G/D:

▪ ,,Vremea lui Ștefan cel Mare/ Zimbru sobru și regal” (Mihai Eminescu, Poezii, p.29)

b.5. Articolele hotărâte și nehotărâte se constituie în excepții de la forma determinării și atunci când sunt mărci al transformării substantivelor proprii în substantive comune: un Alecsandri.

b.6. În anumite situații, articolele hotărâte/ nehotărâte pot avea dublu rol: elemente formative – mărci ale substantivizării și mărci categoriale ce ajută la individualizarea entității denumite de părțile de vorbire pe care le însotesc:

,,…un alt eu însumi”(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche, p.93) –

eu→un eu /eul

b.7. Articolul posesiv/ genitival, neindividualizând conținutul exprimat de substantivul pe care îl determină, se află în afara categoriei determinării, impunându-se stabilirea locului acestuia în sistemul limbii române:

,,…copii ai pământului lor și ai cerului lor” (Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, p.17) – ai este marca cazului genitiv la substantivul pe care îl însoțește.

b.8. În aceeași situație se află și articolul adjectival:

,,Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea” (Mihai Eminescu, Poezii, p.41) – cea – individualizează alături de articolul hotărât enclitic -a și de adjectival calificativ grea, entitatea denumită de substantivul comun țărâna, marcând redundant categoriile gramaticale de gen, număr, caz ale părții de vorbire pe care o însoțește.

În concluzie, vom exclude posibilitatea admiterii «categoriei» gramaticale a determinării, ținând cont de faptul că doar la o parte din substantive se poate vorbi despre un conținut categorial, de multe ori acesta fiind interpretabil, în funcție de context, situație de comunicare, emițător, receptor etc., neputându-se stabili limite exacte între determinarea hotărâtă/ nehotărâtă și nedeterminare. Interpretarea conținutului exprimat de substantivele comune, determinate morfologic cu articole hotărâte și nehotărâte ține, în cele mai multe situații, nu de domeniul gramaticii, ci de cel al stilisticii.

De asemenea, sistemul de mărci categorial este neunitar, rămânând nesoluționată problema unor articole – articolul hotarât proclitic lui, articolul posesiv/genitival, articolul adjectival. Analiza făcută de specialiștii ce susțin admiterea unei noi categorii gramaticale la substantivele românești – determinarea – se dovedește a fi una cu rest și o considerăm, din punctul nostru de vedere, neconvenabilă în momentul actual al evoluției limbii române.

O problemă derivată din problema admiterii/ neadmiterii «categoriei» determinării este cea a articolului – parte de vorbire sau morfem – marcă categorială? În gramaticile românești, mai vechi și mai noi, se consideră drept părți de vorbire – cuvintele. Prin urmare, pentru a vedea dacă articolele pot fi incluse în rândul parților de vorbire, vom porni de la accepția dată termenului cuvânt în literatura de specialitate consultată. Cuvântul este definit drept –,,segmentul fonic principal accentuat, izolabil prin pause în limbajul natural, ce transmite o informație semantică, gramaticală (morfologică, sintactică), logică (afirmația, negația) și/sau stilistică.

În ceea ce privește articolele, sunt izolabile prin pauze:

● articolele adjectivale: cel, cea, cei, cele etc.

● articolele posesive/adjectivale: a, al, ai, ale etc.

● articolele nehotărâte: un, o, niște etc.

● articolul hotărât proclitic lui.

Fac excepție de la această regulă – articolele hotărâte enclitice, care, pierzându-și independența formală, se apropie de desinențe: (om)ul, fata, lumii etc., alipindu-se unor substantive/ substitute și transmițând informație de tip gramatical.

Astfel, articolele nehotărâte, posesiv/genitivale, adjectivale și articolul hotărât proclitic lui, fiind izolabile prin pauze și transmițând informație de tip gramatical, sunt cuvinte-flectiv, prin urmare, părți de vorbire, având rolul de a marca categoriile gramaticale ale substantivelor, sau ale altor părți de vorbire pe care le pot însoți – genul, numărul și cazul, sau constituindu-se în elemente formative în structura unor părți de vorbire (numerale, prepoziții, adverbe etc.) Articolul hotărât enclitic are o poziție aparte în interiorul clasei articolelor, datorită dependenței formale, dar excluderea sa din rândul părților de vorbire nu pare a fi o soluție convenabilă. Având același rol ca și al celorlalte articole – marcarea categoriilor gramaticale de gen, număr și caz la substantivele/ substitutele pe care le însotește –, le vom considera flective propriu-zise.

Articolul reprezintă o clasă neunitară în interiorul căreia se disting ,,cuvinte-flectiv” și ,,flective propriu-zise”, lipsite de sens lexical, flexibile după gen, număr, caz, categorii gramaticale pe care le marchează la substantivele (sau substitutele acestora) pe care le însoțesc în mod obligatoriu, constituindu-se uneori în elemente formative în structura unor părți de vorbire.

Determinarea în limba română este un fenomen complex ce cunoaște realizări de diferite tipuri – sintactice, morfologice, semantice, folosite adesea redundant cu scopul de a individualiza cât mai precis conținutul exprimat de substantivele comune și proprii. Conținutul substantivului comun lume este individualizat gradual la nivelul propoziției cu ajutorul determinanților de diferite tipuri:

● ,,Lume și iar lume!” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie, p.72) – nedeterminat (N)

● ,,Cu proporțiuni neschimbate – o lume înmiit de mare…” (Mihai Eminescu, Proză literară, p.29) – determinat morfologic – nehotărât (D) și sintactic (D₂)

● ,,Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!” (Mihai Eminescu, Poezii, p.87) – determinat morfologic, hotarât (D₃)

● ,,Alt sens n-are lumea asta…”(Mihai Eminescu, Poezii, p.41) – determinat morfologic, hotărât (D₃) și sintactic (D₄)

● ,,Pe lumea asta plină de amaruri și de chin” (Mihai Eminescu, Poezii, p.84) – determinat morfologic (D₃)și sintactic (D₅), (D₆)

Aceste realizări sunt doar posibile în anumite situații de comunicare, pentru un anumit locutor, în funcție de receptor etc.

Capitolul 2. Reprezentarea articolului ȋn Programele și în manualele alternative în vigoare pentru ciclul gimnazial

Elementele de limbă sunt reprezentate în mod diferit în programele și în manualele alternative în vigoare pentru ciclul gimnazial. În cele ce urmează vom avea în vedere felul în care este reprezentat articolul în programele pentru limba și literatura română consultate. Vom analiza maniera de abordare în manuale a unor aspecte precum: definirea, tipologia și metodele, respectiv aplicațiile ce vizează învățarea articolului.

Se impune, de asemenea, stabilirea unor puncte forte/ slabe ale modului în care este reprezentată această parte de vorbire în materialele de specialitate consultate, în scopul îmbunătățirii procesului de predare/ învățare/ evaluare a articolului la clasă.

2.1. Prezența articolului în Programele în vigoare

În vederea unei proiectări eficiente a activității didactice, profesorul de limba și literatura română trebuie să parcurgă integral programa școlară în vigoare, având în vedere structura curriculumului școlar, respectiv ,,domeniile de conținuturi specifice disciplinei pentru clasele a V-a – a VIII-a”asociate competențelor generale și specifice.

De asemenea, activitatea instructiv-educativă trebuie să fie centrată pe elev, utilizându-se atât metode clasice, cât și moderne, adaptate cerințelor de vârstă, nivelului clasei și particularităților individuale de învățare.

Scopul studierii limbii și literaturii române ar putea fi conturat astfel:

Figura 1. Coordonatele scopului studierii limbii și literaturii române

Una dintre ideile centrale ale programei în vigoare este ,,integrarea, în predare – învățare – evaluare, a elementelor de conținut din cele trei domenii ale disciplinei (lectură, practica rațională și funcțională a limbii, elemente de construcție a comunicării), pentru a le oferi elevilor motivații pentru învățare […]”.

Se distinge, în figura 1 și în citatul anterior, fixarea – ca finalitate – a utilizării corecte și coerente a limbii române în comunicare; așadar, implicit, a actualizării optime a elementelor de construcție a comunicării (inclusiv a articolului) în practica rațională și funcțională a limbii.

Locul ocupat de articol în cadrul programei școlare de gimnaziu nu este atât de bine conturat precum al celorlalte părți de vorbire, ceea ce impune dificultăți în predarea acestuia de către profesor, și, respectiv, în receptarea noțiunilor de către elev.

În Curriculum-ul gimnazial, problematica articolului este prezentă la nivelul conținuturilor asociate unor competențe specifice, subsidiare competențelor generale.

Astfel, la clasa a V-a, competenței generale 2. ,,utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situații de comunicare monologată și dialogată”îi este asociată competența specifică – 2.3. ,,alcătuirea unor propoziții și fraze corecte din punct de vedere gramatical”. Între conținuturile învățării este menționat articolul – între paranteze și nu ca un capitol aparte – în asociere cu genul, numărul și cazurile substantivului. De asemenea, se remarcă prezența doar a două categorii de articole – hotărât și nehotărât.

Competența generală 3. receptarea mesajului scris, din texte literare și nonliterare, în scopuri diverse implică drept competență specifică (3.4.) ,,sesizarea corectitudinii utilizării categoriilor gramaticale învățate”, respectiv substantivul (substantive comune și proprii, gen, număr, articolul hotărât și articolul nehotărât, cazurile substantivului).

Competența generală 4. utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite context de realizare, cu scopuri diverse înglobează aspecte diverse precum despărțirea corectă a cuvintelor în silabe (inclusiv a substantivelor articulate cu articol hotărât/ nearticulate), elementele de dificultate în scrierea categoriilor morfologice studiate etc.

Conținuturile asociate competențelor sunt detaliate, recomandându-se ca abordarea aspectelor de limbă să urmărească ,,limba în funcțiune” și nu ,,limba ca sistem abstract”.

În vederea pregătirii elevului pentru examenele ulterioare (evaluările naționale din clasele a VI-a și a VIII-a), se recomandă alegerea – în cadrul orelor de predare-învățare-evaluare, atât a unor texte literare, cât și a unor texte nonliterare, predarea articolului vizând aspecte diferite ale comunicării – articolul și omonimia; ortografia substantivelor articulate cu articol hotărât/ nehotărât etc. În cadrul capitolului 3.4. Morfosintaxa, subcapitolul 3.4.2.Substantivul este inclus articolul (hotărât și nehotărât). Prin detalierea categoriilor gramaticale ale substantivului, se remarcă și prezența articolului genitival (posesiv), precum și problema acordului în gen și număr al articolului genitival cu substantivul determinat.

Noțiunile despre articol sunt introduse progresiv, programa pentru clasa a VI-a incluzând problematica articolului demonstrativ asociat adjectivului.

În ceea ce privește programa pentru clasa a VII-a, aceasta recomandă ca elevii să fie capabili să utilizeze corect flexiunea verbală și nominală în textul scris, utilizând corect semnele de punctuație și de ortografie, neincluzând articolul în rândul părților de vorbire flexibile menționate (prezența sa fiind subînțeleasă la capitolul conținuturi – părțile de vorbire flexibile– Substantivul – actualizare; Adjectivul – actualizare).

Clasa a VIII-a vizează doar noțiuni de lexic, fonetică și sintaxă, însă, deși nu se menționează în programă, profesorul de limba română trebuie să aibă în vedere pregătirea pentru examenele naționale și programa aferentă acestora.

***

Ne vom raporta, în cele ce urmează, la Programa pentru disciplina limba și literatura română. Evaluarea națională pentru elevii clasei a VIII-a. 2014. Competențele generale vizează receptarea mesajului scris, din texte literare și nonliterare, în scopuri diverse, dar și utilizarea corectă și adecvată a limbii române în pruducerea de mesaje scrise.

Una dintre capacitățile pe care elevul trebuie să o demonstreze în cadrul examenului național este cea ,,de a sesiza corectitudinea și valoarea expresivă a categoriilor morfosintactice; dar și aceea de ,,a utiliza, în redactarea unui text propriu, cunoștintele de morfosintaxă, folosind adecvat semnele de ortografie și de punctuație”.

Elevul de clasa a VIII-a trebuie să cunoască categoriile gramaticale specifice tuturor părților de vorbire – implicit, și articolului –, conform programelor școlare în vigoare pentru clasele a V-a – a VIII-a mai sus menționate.

Se remarcă, în urma studierii programelor în vigoare, lipsa unei conturări, într-un capitol distinct, a articolului. Deși este considerat parte de vorbire în toate manualele și auxiliarele aprobate de MECTS pentru clasele V-VIII, acesta nu este evidențiat în programele studiate, ci, dimpotrivă, neglijat, prezentat în asociere cu alte părți de vorbire: substantivul, adjectivul.

2.2. Modalități de definire a articolului utilizate în manualele alternative

Manualele școlare alternative reprezintă ,,concretizarea programelor școlare în diferite unități didactice, operaționalizabile în relația didactică profesor-elev”, având funcție de informare, constituind repere pentru profesor în predarea unor noțiuni, dar și pentru elev în vederea însușirii și fixării acestora: ,,un instrument care îl ajută pe elev să ajungă la anumite informații și, mai ales, să își formeze deprinderi de lucru independent sau de lucru în echipă”.

Articolul – hotărât, nehotărât, posesiv/genitival și demonstrativ/adjectival – este definit în mod diferit în manualele alternative mai vechi și mai noi aprobate de MECTS. Vom prezenta,în cele ce urmează, diversele accepții ale articolului întâlnite în manualele folosite la clasă, dar și în cele oferite spre studiere, anual, de către diverse edituri.

***

Manualul Editurii Petrion, clasa a V-a (utilizat în momentul de față la clasă) nu abordează în mod integrat noțiunile de limbă și literatură. Prima parte este dedicată noțiunilor de literatură/ stilistică/ comunicare/ vocabular, iar cea de-a doua parte – conținuturilor de fonetică, morfologie și sintaxă (a propoziției și a frazei).

Capitolul Morfosintaxa este structurat în opt subcapitole, articolul fiind inclus în cadrul unității de învățare Substantivul.

Folosind metoda observației și învățarea prin descoperire, autorii oferă spre exemplificare diferite forme ale substantivului – nearticulat(om), articulat cu articol hotărât (omul)/ nehotărât (unom), descoperindu-se astfel următoarea definiție a articolului: ,,partea de vorbire care însotește, de obicei, substantivul, indicând în ce măsură obiectul cunoscut de acesta este cunoscut vorbitorilor”.

Sunt definite, de asemenea, cele două subcategorii ale articolului, precizându-se și poziția acestora:

hotărât – ,,arată că obiectul denumit de subtantiv este identificat (cunoscut); se atașează, de obicei, la sfârșitul substantivului”;

→nehotărât – ,,arată că obiectul denumit de substantiv este mai puțin cunoscut; se așază întotdeauna în fața substantivului”.

Prezența articolului genitival în exemplele asociate cazului genitiv implică explicații succinte ale autorilor, fără a se insista asupra acestei noțiuni – ,,cazul genitiv se formează și cu ajutorul unor cuvinte puse lângă substantiv: a; al; ai; ale. Acestea sunt articole. Ele se numesc articole genitivale. Pentru că însoțesc un substantiv care indică posesorul unui obiect se mai numesc articole posesive”.

***

Manualul de limba română pentru clasa a V-a, Editura Humanitas este structurat conform cerințelor noii programe, fiecare unitate de învățare asociind elementele de lectură/ literatură cu cele de limbă, vizând dezvoltarea competențelor de comunicare prin metodele diverse abordate, prin cerințele ce implică exprimarea opiniei personale (raportate la noțiunile învățate) de către elevi.

Autorii manualului includ în cadrul unității 5 de învățare: substantivul, articolul și prepoziția. Elevii sunt solicitați să observe imaginile și textele date pentru a deduce definiția articolului, care ,,însoțește un substantiv arătând în ce măsură obiectul denumit este cunoscut vorbitorilor”. Trebuie menționat faptul că articolul nu este numit parte de vorbire (spre deosebire de prepoziție, conjuncție etc.) și nici nu este încadrat într-o categorie gramaticală.

Detaliindu-se conținuturile învățării, sunt definite două dintre articole:

● hotărât– ,,arată că obiectul denumit de substantiv este bine cunoscut, atât de emițător, cât și de receptor”;

● nehotărât – ,,arată că obiectul denumit de substantiv este mai puțin cunoscut emițătorului și receptorului”.

Se menționează, de asemenea, faptul că articolul hotărât formează ,,o unitate sonoră și grafică”cu substantivul pe care îl însoțește, în timp ce articolul nehotărât ,,se așază înaintea substantivului, fiind un cuvânt scris separat”. Luându-se în discuție cazurile substantivului, articolul este raportat la situații diferite de comunicare, ilustrându-se și prezența articolului hotărât proclitic lui ce precedă substantivele proprii în genitiv/ dativ.

În același context, autorii răspund și la întrebarea: Ce este articolul genitival? – respectiv, elementul ce ,,face legătura între substantivul în genitiv și substantivul determinat de acesta”.

***

Manualul Editurii Humanitas. Clasa a VI-a se remarcă printr-o abordare unitară a subtemei articolului în cadrul unității 4 de învățare – Nuvela. Substantivul. Sunt reluate definițiile din manualul de clasa a V-a, remarcându-se prezența unor observații pertinente ce vizează dificultăți de învățare a articolului – de exemplu, ortografierea numelor proprii articulate hotărât. Urmează, în același capitol, explicațiile ce vizează învățarea articolului posesiv/ genitival. Autorii manualului includ într-un alt capitol – Adjectivul (Unitatea 6) – definiția articolului demonstrativ/ adjectival – ce ,,leagă un adjectiv de substantivul determinat”.

***

Manualul de clasa a VI-a, Editura All, folosit în momentul de față la clasă, nu insistă asupra articolului hotărât/ nehotărât, oferind explicații – fără a defini aceste clase gramaticale – despre rolul în enunțuri al articolului posesiv/ genitival – ,,Al, a, ai, ale sunt doar elemente formative ale pronumelui posesiv”și, respectiv, despre întrebuințarea articolului demonstrativ/ adjectival, ce poate lega adjectivul de un substantiv articulat hotărât sau de un nume propriu sau poate ajuta la formarea gradului superlativ relativ.

***

Construite diferit, într-o manieră modernă, manualele Grupului Editorial Art propun un demers în trei pași – Știu-Descopăr-Aplic.

Trebuie menționat faptul că aceste manuale nu sunt aprobate de MECTS. Ele pot constitui un model orientativ pentru profesori sau un auxiliar pentru elevii care le pot procura, în vederea cunoașterii unor modalități diferite de abordare a conținuturilor învățării.

Articolul nu este abordat în manualul de clasa a V-a într-o manieră clară, punctul de plecare fiind greșit, autorii presupunând că elevii cunosc această parte de vorbire din clasele primare (deși nu este inclus în programa claselor I-IV). Definiția este marcată, astfel, sub forma unei recapitulări: ,,Articolul însotește întotdeauna substantivul și arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut atât emițătorului, cât și receptorului” și este completată de explicații vizând substantivele nearticulate/ articulate hotărât sau nehotărât.

***

Manualul Editurii Art pentru clasa a VI-a pornește demersul didactic de la definirea articolului: ,,Articolul este, la fel ca verbele auxiliare, o unealtă gramaticală. Articolul însoțește un substantiv, arătând măsura în care acesta este cunoscut vorbitorilor”.

Sunt recapitulate apoi noțiunile însușite în clasa a V-a, fiind completate definițiile articolului hotărât și, respectiv, nehotărât:

,,Articolul hotărât arată că obiectul denumit de substantiv este bine cunoscut vorbitorilor. Se adaugă la sfârșitul substantivului formând cu acesta o unitate grafică și sonoră.

Articolul nehotărât arată ca obiectul denumit de substantiv este mai puțin cunoscut vorbitorilor. Apare în fața substantivului, fiind scris separat, dar se analizează împreună cu substantivul pe care îl precedă”.

În cadrul aceluiași capitol se oferă explicații referitoare la articolul genitival sau posesiv care ,, face legătura între un substantiv în cazul genitiv și substantivul determinat de acesta”.

Articolul demonstrativ sau adjectival este integrat unității de învățare Adjectivul, fiind definit ca articolul care ,,leagă un adjectiv de substantivul determinat”.

***

În manualele de limba și literatura română pentru clasa a VII-a,cunoștințele despre articol însușite în clasele anterioare sunt întărite prin exerciții ce vizează diverse aspecte ale limbii. Lipsesc definițiile articolelor, despre care se presupune că au fost deja însușite de către elevi.

***

Din punctul nostru de vedere, manualul care oferă o manieră clară, concisă de abordare a articolului, facilitând învățarea acestuia de către elevi și devenind pentru profesor un instrument util în procesul de predare/ aprofundare/ evaluare a cunostințelor despre articol este, atât pentru clasa a V-a, cât și pentru clasa a VI-a, cel redactat de Editura Humanitas.

Acesta se remarcă prin abordarea integrată a cunoștintelor de limbă și literatură, prin alegerea unor texte, atât literare, cât și nonliterare– accesibile cerințelor de vârstă ale elevilor -prin ilustrațiile asociate exemplelor și utilizarea metodelor diverse (problematizarea, observația, demonstrația, învățarea prin descoperire, diferitele tipuri de exerciții etc.), prin structurarea clară a noțiunilor în tabele, scheme etc.

Manualul Editurii Humanitas vizează dobândirea unor competențe de comunicare, elevul însușindu-și noțiunile despre articol în vederea integrării lor corecte în mesaje proprii, formulate oral, în răspunsurile date profesorului, sau scris, valorificând diferitele tipuri de exerciții.

Tipologii ale articolului reflectate în manualele alternative pentru gimnaziu

Subclasele articolului sunt abordate diferit în manualele de limba și literatura română pentru gimnaziu, remarcându-se lipsa unei prezentări unitare care să surprindă toate categoriile de articole, astfel încât elevul să aibă o viziune de ansamblu asupra acestei părți de vorbire.

În cele ce urmează vom prezenta abordările diferite din manualele alternative, în ceea ce privește tipologia articolului.

***

Manualul Editurii Petrion, clasa a V-a are în vedere următoarea clasificare:

▪ articol hotărât – ,, masculin: lupul, lupului, lupii, lupilor

feminin: floarea, florii, florile, florilor

neutru: tabloul, tabloului, tablourile, tablourilor”

▪ articol nehotărât – ,,masculin: un lup, unui lup, niște lupi, unor lupi

feminin: o floare, unei flori, niște flori, unor flori

neutru: un tablou, unui tablou, niște tablouri, unor tablouri”.

Se poate observa lipsa marcării grafice a articolului enclitic/ proclitic.

Prezența articolului genitival sau posesiv în exemplele date pentru cazul genitiv implică și exemplificarea acestuia, astfel încât putem adăuga tipologiei o a treia categorie:

▪ articolul posesiv sau genitival: ,,a; al; ai; ale”.

***

Autorii manualului Humanitas pentru clasa a V-a ilustrează, de asemenea, cele trei categorii de articole (incluse în programă), formele lor fiind evidențiate în tabele distincte, în funcție de gen și număr:

▪articol hotărât:

Tabelul 1. Formele articolului hotărât (Editura Humanitas)

▪articol nehotărât:

Tabelul 2. Formele articolului nehotărât (Editura Humanitas)

▪ articol genitival (asociat cazului genitiv):

Tabelul 3. Formele articolului genitival (Editura Humanitas)

Comparând manualele pentru clasele a V-a și a VI-a, ale aceleiași edituri, se observă diferențe de abordare a tipologiei articolului, introducându-se, treptat, elemente noi ce implică și eventuale dificultăți de abordare a acestei părți de vorbire. Astfel, elevul își însușește gradat noțiuni noi despre articol și se poate autoevalua, poate constata ceea ce știe, ceea ce a înțeles și ceea ce dorește să aprofundeze în noul an de studiu.

Manualul Humanitas pentru clasa a VI-a detaliază, așadar, conținuturile prezentate în manualul pentru clasa a V-a – cu exemplificări – vizând toate cele patru subclase de articole.

Se constată diferențe de prezentare a articolului hotărât/ nehotărât, exemplificarea fiind făcută nu doar în funcție de gen, număr, ci și de caz.

▪ articol hotărât:

Tabelul 4. Formele articolului hotărât (Editura Humanitas)

▪ articol nehotărât:

Tabelul 5. Formele articolului nehotărât (Editura Humanitas)

Articolul posesiv/ genitival (al, a, ai, ale) este prezentat, spre deosebire de alte manuale în care este asociat cazului genitiv, alături de articolul hotărât și de cel nehotărât. Acesta este menționat și ca element component în structura pronumelui posesiv.

Într-un capitol distinct – Adjectivul –se prezintă articolul demonstrativ sau adjectival, formele sale variabile după gen, număr și caz fiind ilustrate în următorul tabel:

Tabelul 6. Formele articolului demonstrativ sau adjectival (Editura Humanitas)

***

Deși programa în vigoare pentru clasa a VI-a include între conținuturile învățării toate categoriile de articole, manualul Editurii All omite actualizarea articolului hotărât și nehotărât.

Articolul posesiv/ genitival (al, a, ai, ale, alor) este discutat doar ca element formativ al pronumelui posesiv.

Unitatea de învățare Adjectivul include și detalierea cunoștințelor despre articolul demonstrativ/ adjectival, ale cărui forme sunt incluse sub forma unui exercițiu de completare, dând posibilitatea elevului să le descopere singuri:

Tabelul 8. Formele articolului demonstrativ/ adjectival (Editura All)

***

Manualul Editurii Art pentru clasa a V-a insistă asupra articolului hotărât și, respectiv, asupra celui nehotărât, ale căror forme sunt conturate într-un tabel unic.

Tabelul 9. Formele articolului hotărât și nehotărât (Editura Art)

Articolul genitival (al, a, ai, ale) este doar menționat ca precedând – uneori – substantivul în cazul genitiv.

În manualul pentru clasa a VI-a al aceleiași edituri, se reactualizează articolul hotărât și cel nehotărât, insistându-se asupra articolului posesiv sau genitival, ale cărui forme sunt detaliate într-un tabel, după gen și număr – al, ai (masculin, singular și plural); a, ale (feminin, singular și plural).

Ca și în celelalte manuale, problematica articolului demonstrativ sau adjectival este discutată într-un alt capitol (Adjectivul).

***

Analizând modul în care este abordată problematica tipologiei articolului în manualele alternative pentru gimnaziu, se constată o serie de inconveniente care fac dificilă înțelegerea acestei părți de vorbire de către elevi.

Articolul, fiind o clasă eterogenă de cuvinte, implică dificultăți în ceea ce privește abordarea subclaselor sale.

Este imposibilă clasificarea articolului după un criteriu unic (așa cum se întâmplă în cazul altor părți de vorbire – după formă/ sens etc.), însă se impune tratarea acestei părți de vorbire în-tr-un capitol unitar, care să vizeze toate categoriile sale.

Astfel, după gradul de individualizare exprimat de substantivul pe care îl însoțește, articolul poate fi hotărât sau nehotărât, completându-se, desigur, cu situațiile ce se constituie în excepții: articolul – element component în structura unor părți de vorbire; marcă a substantivizării etc.

Elevii vor constata, astfel, rolul de instrument gramatical al articolului.

Se va completa cu celelalte două categorii de articole: articolul posesiv/ genitival (marcă a genitivului, element formant în structura pronumelui posesiv) și articolul demonstrativ/ adjectival – ce însoțește adjectivul, ajutând, de asemenea, la formarea unor grade de comparație sau la substantivizarea unor părți de vorbire.

2.4. Tipuri de aplicații (și, implicit, metode didactice) asociate, în manualele alternative, studierii articolului

Articolul este prezentat diferit în manualele/ auxiliarele prezentate, unele dintre ele insistând asupra poziției acestora – enclitic vs. proclitic –, altele – asupra tipologiei sau asupra unor elemente de dificultate (articolul și ortografia; articolul și omonimia etc.).

Aplicațiile și, implicit, metodele didactice asociate, în manualele alternative, studierii articolului sunt diverse, îmbinând maniera clasică de prezentare a conținuturilor și de întărire a lor cu cea modernă.

Metode precum explicația, observația, analiza gramaticală se îmbină cu tipuri diferite de exerciții – de completare, de recunoaștere, de identificare, dar și cu exerciții creatoare sau cu caracter ludic, ce vizează dezvoltarea capacității de exprimare scrisă/ orală, subsumându-și anumite competențe de comunicare – dezvoltarea, la elevi, a deprinderilor necesare producerii unor mesaje proprii.

Vom exemplifica, în cele ce urmează, modul de abordare a acestor metode în manualele alternative/ auxiliarele folosite la clasă.

Observația – în asociere cu problematizarea și învățarea prin descoperire

Ex. Citiți formele substantivelor de mai jos. În care dintre coloane obiectul denumit de substantiv nu este cunoscut vorbitorului?

băiat…………băiatul………..un băiat

uliță……….ulița……….o uliță

sat………satul………….un sat

Ce se adaugă substantivelor pentru ca vorbitorul să indice gradul de cunoaștere a obiectului denumit de ele?

Exerciții

→ de completare:

Completați textul următor cu articolele nehotărâte potrivite:

Am văzut…..carte în vitrina………anticariat. ……prieteni mi-au spus că este ……exemplar al………ediții rare. O să întreb…..specialist înainte de a-l cumpăra.

→ creatoare

Redactează o compunere de 8-10 rânduri (80-100 de cuvinte) în care să descrii un peisaj care te-a impresionat. Folosește în această compunere:

● două substantive comune în cazul nominativ, articulate hotărât etc.

→cu caracter ludic

● Imaginează-ți următoarea situație: Camera ta este plină de cuvinte. Este o dezordine lingvistică de nedescris! Pentru că ești o persoană ordonată le-ai grupat pe fiecare într-un carnețel. Acum mai ai de scris doar numele fiecărei părți de vorbire.(sunt desenate apoi 10 cărți, fiecare având pe o pagină definiția unei părți de vorbire. Elevul trebuie să completeze pe cealaltă pagină numele părții de vorbire identificate).

● Substantivele sunt nehotărâte azi! Completează spațiile libere din textul următor cu articolele potrivite.

Am primit……cadou interesant. Când l-am deschis, am găsit………stilou,………creioane colorate,……..carte. Știam că ideea a aparținut ………prieteni apropoiați.

→de asociere

Asociază exemplele din stânga cu tipul de conversiune realizat prin articulare.

Am luat un zece. ● ● de la interjecție la substantiv

Mă gândesc și la aproapele meu. ● ● de la adjectiv la substantive

Are un of mare. ● ● de la numeral la substantive

Istețul ăsta s-a prins imediat. ● ● de la adverb la substantiv

→de recunoaștere/ identificare prin subliniere:

Subliniază articolele adjectivale din versurile de mai jos.

,,Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină

Și sub trestia cea lină

Vom ședea în foi de mure.” (Mihai eminescu, Floare albastră)

Explicația:

Explicați ortografia formelor subliniate:

,,Crainici iepurii cei repezi

Purtători ei sunt de vești” (M. Eminescu)

,,Ce-i tu, soro? Ce să fie?

Nuntă mare-n crâng.” (G. Coșbuc)

Analiza gramaticală:

Analizează, în caiet, substantivele din următorul fragment, urmând modelul dat. Analiza substantivelor implică și prezența/ absența articolului (hotărât, nehotărât/ posesiv/ genitival).

2.5. Puncte forte și puncte slabe ale reprezentării articolului în Programe și în manualele alternative în uz

Lipsa prezentării articolului într-un capitol unitar, atât în programele în vigoare, cât și în manualele alternative în uz, face dificilă predarea acestuia de către profesor și, implicit, înțelegerea și învățarea articolului de către elev.

Adesea, întrebați care sunt părțile de vorbire flexibile, elevii omit articolul, considerân- du-l neimportant, deși sunt multe aspecte care impun o atenție deosebită și care se pot constitui în subiectul unei evaluări periodice/ semestriale sau finale (examen).

Există, desigur, și aspecte pozitive ale structurării programei/ manualelor alternative, care facilitează abordarea articolului la clasă

Puncte forte:

Dacă programa clasică viza, în primul rând, achiziția cunoștințelor, programa modernă urmărește, cu precădere, dezvoltarea unor competențe. Elevii își vor însuși, așadar, cunoștințele despre articol, în vederea formării unor deprinderi necesare producerii de mesaje proprii.

În programă sunt prezentate cunoștințele esențiale despre articol, pentru a se evita supraîncărcarea, vizându-se dezvoltarea capacităților creatoare.

Manualele, de asemenea, prezintă informațiile despre articol într-o manieră atractivă, asociind învățării texte bine alese, imagini sugestive și tipuri diverse de aplicații.

Un exemplu de manual bine conceput este cel al Editurii Humanitas, definițiile fiind descoperite de elevi, din exemplele date, exercițiile fiind variate și vizând, în primul rând, dezvoltarea competențelor de comunicare.

Puncte slabe

Programa de limba și literatura română nu acordă aceeași importanță articolului ca și celorlalte părți de vorbire; implicit, în practică, cel mai frecvent, la clasa a V-a, articolul (hotărât și nehotărât) este predat într-o singură oră, fără a se mai aloca timp pentru fixarea/ evaluarea cunoștințelor însușite. Articolul posesiv/ genitival este predat împreună cu cazul genitiv, iar articolul demonstrativ/ adjectival este menționat alături de adjectiv.

În ceea ce privește manualele alternative în uz, se remarcă lipsa unui capitol unitar despre articol, capitol în care să fie explicate toate aspectele ce vizează abordarea acestei teme – definire, tipologie, exemple, aplicații – desigur, într-o manieră simplă, fără a supraîncărca învățarea și a suprasolicita elevul.

Un alt inconvenient este acela că prezentarea articolului în manualul de la clasă insistă asupra anumitor aspecte, dar nu și asupra excepțiilor de la regulile prezentate. De exemplu, articolul este definit ca fiind o parte de vorbire flexibilă care însoțește substantivul, însă elevii îl pot întâlni și în componența altor părți de vorbire – pronume, numerale.

Profesorul devine, astfel, responsabil de structurarea noțiunilor, astfel încât să lase loc pentru cât mai puține interpretări – într-o manieră simplă, clară, folosind cât mai multe exemple care să stimuleze gândirea critică a elevilor.

Capitolul 3. Perspective didactice clasice și moderne

ȋn predarea articolului ȋn gimnaziu

Vom identifica, în cele ce urmează, principalele dificultăți întâmpinate la clasă la orele de predare a articolului. Acesta va fi punctul de plecare în conturarea unei viziuni proprii de abordare a temei articolului – ilustrând folosirea metodelor diverse, atât clasice, cât și moderne în cadrul orelor de limba și literatura română.

3.1. Dificultăți identificate, în activitatea la clasă, în abordarea articolului

Problematica articolului – temă abordată la orele de limba română din gimnaziu –implică, în practica abordării acestuia la clasă, întâmpinarea unor dificultăți atât de către profesor, cât și de către elev.

Prima dificultate constă în oferirea unei motivații elevului de azi, pus în fața unor situații de învățare. La întrebările: De ce studiem articolul în școală? Unde ne ajută? Cum ne ajută?, profesorul va trebui să dea răspunsuri motivante, care să incite curiozitatea elevilor, să îi sensibilizeze, pornind de la faptul că învățarea este o componentă esențială a dezvoltării personale, că a cunoaște limba pe care o vorbesc înseamnă a se cunoaște pe ei înșiși, a avea o exprimare corectă, a impune în societatea actuală valorile (în detrimentul non-valorilor promovate, adesea, de Media), vorbirea îngrijită, a deveni ei înșiși modele pentru cei din jur.

O altă dificultate – atât pentru profesorul ce predă articolul la clasă, cât și pentru elevul ce își însușește noile cunoștințe – constă în aceea că articolul, considerat în toate manualele de gimnaziu drept parte de vorbire flexibilă, nu este tratat într-un capitol unitar, elementele sale fiind abordate disparat și asociate altor diverse aspecte ale limbii (de exemplu, articolul hotărât și cel nehotărât sunt asociate substantivului; articolul posesiv/ genitival este considerat marcă a cazului genitiv, pentru ca în clasa a VI-a să fie prezentat un alt aspect – element constitutiv al pronumelui posesiv, iar articolul demonstrativ/ adjectival este asociat adjectivului).

Considerând că lecția de limba română trebuie să fie foarte bine structurată, să abordeze fiecare aspect al limbii într-un mod unitar, articolul este o temă ce ar trebui regândită de către profesor, astfel încât elevul să-și însușească – eficient – noile conținuturi și să-și formeze deprinderi corecte de lucru și de utilizare optimă a elementelor limbii în comunicare.

Cele mai mari dificultăți sunt întâmpinate de către elevi în identificarea valorilor morfologice diferite ale unor cuvinte ce fac parte din clasa gramaticală a articolului.

Având în vedere faptul că la examenele naționale nu se acordă importanță acestor excepții, profesorul trebuie să găsească modalități ingenioase – jocuri didactice, exerciții creative – prin care să favorizeze înțelegerea acestor noțiuni.

Vom enumera, în continuare, câteva dintre greșelile întâlnite frecvent (la elevi) în cadrul orelor de predare-învățare a articolului:

● ortografierea greșită a unor substantive articulate hotărât: fii vs. forma corectă fiii; copii vs. forma corectă copiii; ouălelor vs. forma corectă ouălor; partyul vs. forma corectă party-ul;

● confundarea cuvintelor articulate cu articol hotarât enclitic cu substantivele derivate (elevii includ – în mod greșit – în familia lexicală alături de cuvinte derivate de tipul frunziș, frunzuliță, înfrunzit și forme articulate cu articol hotărât – frunza, frunzele etc.);

● utilizarea incorectă a terminologiei enclitic/ proclitic (dificilă pentru elevii din clasele V-VIII);

● nerealizarea acordului articolului posesiv/ genitival: Florile sunt a mamei. Vs. forma corectă – Florile sunt ale mamei;

● realizarea greșită a acordului articolului demonstrativ/ adjectival în cazul adverbelor la gradul superlativ relativ:

oamenii cei mai bine intenționați vs. forma corectă oamenii cel mai bine intenționați.

La finalul unitații de învățare, profesorul ar trebui să insiste asupra acestor elemente de dificultate.

Pe de altă parte, dificultățile sunt datorate manualelor cu care se lucrează la clasă – unele dintre ele, nu foarte bine structurate, fără exemple bine alese, fără teme de lucru diverse, fără a aborda metode originale.

Baza materială a școlii se reduce, adesea, la ,,baza materială” pe care profesorul o poate crea – fișe de lucru, imagini etc. Ora devine mai dinamică atunci când spațiul permite crearea grupelor de elevi, organizarea unor jocuri, prezentarea unor materiale audio-video.

3.2. Metode clasice și moderne valorificabile în predarea articolului în gimnaziu

Orele de limba română vizează – în timpul celor patru ani de gimnaziu – însușirea noțiunilor gramaticale și formarea de deprinderi pentru a opera cu ele. Elevul de gimnaziu trebuie să fie un partener activ al profesorului de limba română în procesul de predare – învățare – evaluare – pentru a dobândi, ,,treptat, capacitatea de a se orienta cu claritate în cercetarea faptelor de limbă, de a descoperi trăsăturile lor esențiale, pentru a putea ajunge la înțelegerea structurii limbii”.

Proiectarea activităților didactice implică stabilirea, de către profesor, a obiectivelor urmărite, dar și proiectarea, la nivel ideatic, a ,,ceea ce urmează să realizeze – rezultatele (performanțele finale) la care intenționează să ajungă cei pe care ii instruiește”.

O etapă foarte importantă în realizarea unui act didactic de calitate o reprezintă alegerea metodelor de predare,ce reflectă stilul profesorului, modul în care acesta se adaptează la nivelul clasei, la tipul lecției etc.

Metodele trebuie să incite curiozitatea elevilor, să îi atragă către disciplina predată, să aducă mereu elemente de noutate, dacă nu prin conținut, atunci prin formă, prin modalitatea de abordare a conținuturilor predate.

În ceea ce privește predarea articolului la orele de limba română, vom aborda atât metodele clasice, cât și pe cele moderne, conform unui ,,criteriu istoric, de raportare a metodelor la cerințele de ieri și de astăzi ale învățământului”.

Înainte de a utiliza o anumită metodă, profesorul de limba română trebuie să fie informat, să citească literatura de specialitate pentru a avea o privire de ansamblu asupra sistemului de metode, ,,să fie informat asupra progreselor metodologiei didactice moderne și să practice curajos un sistem coerent de metode în activitatea sa cu elevii”.

Vom avea în vedere, în cele ce urmează,felul în care pot fi utilizate o parte din metodele clasice (,,tradiționale”), dar și dintre cele moderne (,,de dată mai recentă, dar și de ultimă generație”) în cadrul lecțiilor de predare a articolului.

Metode clasice/ tradiționale:

Expunerea didactică

Profesorul prezintă, într-o formă monologată, informațiile despre articol, captând atenția elevilor cu explicații și scheme, realizând, în paralel, pe tablă/ fleep-chart, un ciorchine care sintetizează ideile de bază prezentate. Atenția elevilor trebuie captată prin exemple bine alese, imagini etc. Expunerea – pentru a deveni mai activă – se poate împleti cu conversația, astfel încât elevul să se simtă co-participant al actului de predare. Un elev poate prelua rolul profesorului – expunând, la rândul său, o parte din teorie (expunerea, ca metodă clasică, translând, astfel, către o tehnică modernă). Putem vorbi astfel despre ,,explicația gramaticală ca formă demonstrativă a expunerii ce implică participarea activă a elevilor la definirea noțiunilor, la stabilirea regulilor gramaticale, a legăturilor cauzale între fenomenele limbii ș.a. sub îndrumarea profesorului, în desfășurarea proceselor de gândire necesare”.

● Exemplu: folosirea expunerii într-o lecție de predare – tema – Articolul (clasa a VI-a):

Profesorul captează atenția elevilor cu diferite jocuri de spargere a gheții, pentru a crea o atmosferă relaxată și dinamică, prezentând apoi titlul lecției și obiectivele urmărite.

Va începe apoi expunerea noțiunilor despre articol. Se va defini articolul – o parte de vorbire flexibilă care însoțește substantivul, arătând în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Se vor da exemple de forme diferite de articol.

Poate interveni încă de la începutul lecției unul dintre elevi, care prezintă tipologia articolelor.

Profesorul va prezenta apoi categoriile gramaticale – genul, numărul și cazul – pe care elevii le-au întâlnit și la substantiv. Se va discuta despre absența funcțiilor sintactice, articolele fiind instrumente gramaticale, ca și prepozițiile sau conjuncțiile.

La finalul lecției, pe tablă și pe caiete va fi o schemă care să conțină elementele de limbă expuse.

Li se va atrage atenția elevilor că există numeroase elemente de dificultate care vizează această categorie gramaticală în raport cu diferite aspecte ale limbii – ce vor fi discutate într-o lecție următoare.

Expunerea poate fi mai dinamică dacă profesorul are în clasă un videoproiector, cu ajutorul căruia se prezintă un power-point sugestiv, ce ilustrează aceleași noțiuni însoțite de imagini, muzică, culoare.

Conversația didactică

Conversația este ,,metoda de învățământ constând din valorificarea didactică a întrebărilor și răspunsurilor”.

Dialogul dirijat de profesor ajută la dezvoltarea competențelor de comunicare verbală, încurajează elevul să se exprime liber, să adreseze întrebări proprii și să răspundă corect întrebărilor formulate de profesor/ de alți colegi.

● Exemplu: folosirea conversației euristice într-o lecție de predare; tema – Articolul (clasa a V-a) – întrebări și răspunsuri posibile:

Î: ,,Comparând forme diferite ale aceluiași cuvânt – floare, floarea, o floare – ce observații puteți face?”

R: Există atât diferențe de formă, cât și diferențe (subtile) de conținut…

Î: Care dintre cuvinte exprimă ideea de floare cunoscută vorbitorului?

R: Floarea. Etc.

Astfel, din aproape în aproape, se construiesc noțiunile de bază pe care elevii le înțeleg pornind de la exemple date – fie scrise pe tablă, fie pe fișe de lucru. Conversația devine, astfel, procedeu, în cadrul metodei învățării prin descoperire.

Elevul trebuie corectat atunci când greșește, fără a fi sancționat, răspunsurile bune fiind întărite pozitiv, astfel încât el să se autoevalueze corect, să sesizeze elementele care necesită mai multe explicații din partea profesorului. Acesta trebuie să încurajeze elevul să se exprime liber, corectându-l doar după ce interlocutorul a formulat propriul răspuns.

Demonstrația

Demonstrația poate fi folosită la orele de predare a articolului ,,în scopul dezvoltării gândirii logice, formale și a capacitații elevilor de a face raționamente stricte”.

Profesorul de limba română poate apela, astfel,atât la demonstrația cu substitute – liste de tabele lingvistice; tabele; scheme ce vizează tema dată – Articolul (definire, tipologie, categorii gramaticale etc.) –, cât și la demonstrația cu mijloace audio-vizuale (atunci când dotările școlii permit) – prezentarea unui power-point sugestiv, cu exemple bine alese, ce ilustrează tipologia articolelor, categoriile gramaticale, elemente de dificultate în învățarea articolului etc.

● Exemplu: folosirea demonstrației într-o lecție de predare; tema – Articolul (clasa a VI-a)

Elevii reactualizează noțiunile însușite despre articol în clasa a V-a – pornind de la exemplele scrise pe tablă de către profesor.

Se conturează o schemă ce include definiția, clasificarea și categoriile gramaticale ale articolului. Profesorul explică elevilor că alături de articolul hotărât și cel nehotărât și de articolul posesiv/ genitival, învățate în clasa a V-a, mai există o categorie de articole – cel demonstrativ/ adjectival.

Profesorul de limba română desenează pe tablă – elevii, pe caiete – o schemă cu diferitele tipuri de articole, exemplificând fiecare categorie:

Figura 2. Schema diferitelor tipuri de articole

Lucrul cu manualul

Lucrul cu manualul este o ,,metodă didactică în cadrul căreia învățarea are ca sursă esențială și ca instrument de formare a elevului cartea școlară sau alte surse similare”.

Elevii vor utiliza manualul fie în clasă, dirijați de profesor, fie în contextul unei munci individuale, respectiv acasă – scopul fiind acela de a-și forma ,,deprinderi de abordare a textului în general și de practicare a lecturii individuale, atât de necesare elevului în activitatea școlară”.

● Exemplu: folosirea lucrului cu manualul într-o lecție de predare; tema – Articolul (clasa a VI-a)

Elevii și-au însușit noțiuni despre articol – definire, tipologie, categorii gramaticale. Evaluarea formativă constă într-o muncă individuală, elevii trebuind să rezolve – în scris – cerințele din manual:

,,Folosiți-vă cunoștințele!

Indicați articolul genitival din textul de la începutul lecției.

Arătați cum se face acordul articolului genitival.

Construiți un enunț în care să aveți o enumerare de substantive în genitiv”.

Profesorul verifică răspunsurile elevilor și dă explicațiile necesare acolo unde există dificultăți de înțelegere.

Exercițiul

În cadrul orelor de predare a articolului se pot folosi atât exerciții orale, cât și scrise, vizând formarea deprinderilor de lucru cu noțiunile învățate, dar și consolidarea cunoștințelor dobândite. Exercițiul constă în ,,executarea conștientă și repetată a unor operații cu scopul dobândirii unei deprinderi automatizate sau semi-automatizate, care vizează activitatea educativă”.

● Exemplu: folosirea exercițiului într-o lecție de predare; tema – Articolul (clasa a V-a):

,,Completează spațiile libere cu articolele posesive/ genitivale potrivite:

Pe o coastă, în munte, tresări un foc, ca un ochi….singurătăților. (Mihail Sadoveanu)

Blana groasă…… câinelui lucea neagră prin bătaia ninsorii. (Mihail Sadoveanu)

Apoi el dispare ca șoimul cu ….. sa pradă. (Vasile Alecsandri) etc.”

Sau:

Alcătuiește un text de 5-7 rânduri în care să folosești toate articolele învățate.

Metode moderne:

Problematizarea

Problematizarea este o metodă care constă în plasarea unei situații-problemă în lecție, aplicându-se ,,selectiv, în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor, de experiența și capacitățile individuale ale elevilor, de conținutul sarcinii (temei) didactice etc.”

După ce elevul și-a însușit noțiunile de bază despre articol, este pus în fața unor elemente de dificultate ce vizează valori morfologice diferite ale unor elemente ce intră în clasa gramaticală a articolului, creându-se astfel situații problematice ,,din depășirea cărora prin efort propriu elevul învață ceva nou”.

● Exemplu: folosirea problematizării într-o lecție de predare; tema – Articolul (clasa a VII-a):

Elevii primesc o fișă de lucru cu următoarea cerință:

Indică valorile morfologice ale cuvintelor o și un din enunțurile date:

O zi din cele șapte ale săptămânii este consacrată pentru o reuniune de familie.

Atunci când un copil cântă și altul râde în timpul orei de limba română, doar un profesor poate să facă ordine și să impună o liniște deplină.

Nu a înțeles-o când a exclamat: O!

!!!Argumentează alegerile făcute și indică situațiile problematice care necesită explicații suplimentare.☺

Ciorchinele

Metoda ciorchinelui constă în organizarea grafică a principalelor conținuturi ale învățării, devenind ,,un instrument eficient în dezvoltarea unor deprinderi, între care esențială este aceea de asociere a informațiilor pe idei ancoră”.

● Exemplu: folosirea ciorchinelui într-o lecție de predare; tema: Articolul (clasa a VI-a)

Figura 3. Ciorchinele – articolul

Studiul de caz

Studiul de caz este o ,,metodă de confruntare directă a participanților cu o situație reală, autentică, luată drept exemplu tipic, reprezentativ pentru un set de situații și evenimente problematice”. Metoda este extrem de utilă în vederea dezvoltării competențelor de comunicare orală, educând personalitatea elevului, încurajându-l să-și afirme propriile valori și să-și exprime atitudinea față de ceilalți participanți, față de situația prezentată, tratând cu maturitate situații reale de viață.

● Exemplu: folosirea studiului de caz într-o lecție de predare; tema –Articolul (clasa a V-a)

Etapele studiului de caz:

Elevii de la clasele mai mari ilustrează într-o scenetă – personaje fiind D-l Goe și Ionel – incultura unor copii needucați ce folosesc greșit articolul – dezacorduri, absența articolului etc.

Elevii claselor a V-a primesc – într-o mapă – textul scris.

Este lansată provocarea de a descoperi greșelile introduse intenționat în text.

Va fi anchetat cazul, procurându-se informații corecte despre articol – observare, anchetă etc.

Se va sistematiza materialul cules.

Se va dezbate – în jurul unei mese rotunde – informația culeasă, raportată la textul avut în vedere.

Se vor stabili concluziile.

Textul va fi corectat, putându-se face și un proces literar în care personajele să fie amendate pentru greșelile gramaticale făcute.

Metoda brainstorming

Brainstormingul este o metodă care stimulează creativitatea elevului. Profesorul expune o problemă – un aspect de limbă ce implică dificultăți de înțelegere din partea elevilor –,,după care, în mod spontan, se emit soluții, fără preocuparea validității acestora”.

● Exemplu: folosirea metodei brainstorming într-o lecție de predare – tema – Articolul (clasa a VIII-a)

Elevii clasei vor fi împărțiți în trei grupe a câte 5 elevi, fiecare grupă primind o sarcină de rezolvat.

Grupa I:

Exprimă-ți opinia despre semnificația titlului poeziei Lacul, de Mihai Eminescu, raportându-te la forma articulată a substantivului.

Grupa II:

Exprimă-ți opinia despre semnificația titlului operei literare Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, raportându-te la forma nearticulată a substantivelor.

Grupa III:

Exprimă-ți opinia despre semnificația titlului poeziei Izvorul nopții, de Lucian Blaga, raportându-te la forma articulată a substantivelor.

Cerințe: Fiecare grup trebuie să emită cât mai multe idei într-un timp limitat (15 minute). În fiecare grupă va fi numit un elev responsabil cu notarea pe scurt a ideilor.

Ceilalți elevi ai clasei vor constitui juriul de experți care va evalua – critic – ideile emise și va ierarhiza grupele într-un podium (vizând atât cantitatea ideilor, cât și calitatea lor). Profesorul va monitoriza activitatea, încurajând elevii să gândească critic, să se exprime corect, să îmbine cunoștințele dobândite în timpul orelor de literatură cu cele dobândite la orele de limba română, vizând cunoașterea rolului articolului (valorii stilistice a acestuia).

Metoda mozaicului

Această metodă ,,îmbină învățarea individuală cu învățarea în echipă”, dezvoltând abilitățile de comunicare și de relaționare în cadrul unui grup. Elevii sunt puși în situații diverse – de a colabora, de a asculta, de a se exprima, de a explica sau de a cere explicații, acceptând părerile diferite ale celorlați, astfel încât ,,tendințele de ierarhizare se diminuează sau pot să dispară”.

● Exemplu: folosirea metodei mozaicului într-o lecție de predare; tema – Articolul (clasa a VI-a):

Profesorul stabilește tema lecției – Articolul, fiind subliniate subtemele pe care elevii le vor aprofunda, dirijați de profesor:

Articolul hotărât;

Articolul nehotărât;

Articolul posesiv/ genitival;

Articolul demonstrativ/ adjectival.

Elevii vor fi împărțiți în grupe de câte patru, fiecare dintre ei urmând să devină ,,expert” în studierea uneia din subtemele date.

Pentru fiecare echipă va fi pregătit un set de fișe, numerotate de la 1 la 4, vizând subtemele propuse spre învățare. După ce fiecare expert a lucrat independent fișa corespunzătoare numărului său, elevii își schimba locul, reunindu-se în funcție de subteme pentru a se consulta (la aceeași masă – elevii cu numărul 1/ 2/ 3/ 4).

După discuții, se reunesc echipele inițiale în care elevii se instruiesc unul pe celălalt. Profesorul va coordona activitatea, stimulând exprimarea opiniilor proprii, încurajând întrebările și răspunsurile prin care sunt clarificate probleme ce vizează învătarea articolului.

La finalul orei, grupurile de experți prezintă rezultatele în fața clasei.

Jocurile de spargere a gheții

Ora de limba română poate deveni mult mai atractivă pentru elevii de gimnaziu prin folosirea, în diferite momente ale lecției, a jocurilor didactice. Nu trebuie neglijat faptul că vârsta elevilor implică o componentă ludică, iar jocul ,,fortifică energiile intelectuale și fizice ale acestora, furnizează o motivație secundară dar stimulatorie, o prezență indispensabilă în ritmul muncii școlare”.

Jocurile de spargere a gheții pot fi folosite la orele de limba română pentru a capta atenția elevilor, pregătindu-i pentru activitatea de învățare.

●Exemplu: folosirea jocurilor de spargere a gheții într-o lecție de predare; tema – Articolul (clasa a V-a):

→ Profesorul are un set de cartonașe pe care sunt scrise silabe: RE, CA, DE etc. Elevii trebuie să dea exemple de substantive care încep cu aceste silabe și apoi să numească alți colegi care să alcătuiască propoziții în care substantivele respective să fie subiecte. Jocul va fi contra cronometru, vizându-se corectitudinea, dar și rapiditatea răspunsurilor.

(Scopul acestui joc este acela de a determina elevii să observe prezența articolului ce însoțește substantivul cu funcția de subiect: cuvânt cu RE → reducere → Subiect →Reducerea a fost mică./ O reducere ne avantajează. etc.)

Metoda cubului

Metoda cubului facilitează abordarea unei teme, urmărindu-se același aspect din mai multe puncte de vedere și reprezintă ,,o modalitate de predare-învățare ce valorifică resursele elevilor de participare conștientă la descoperirea cunoștințelor și a relațiilor dintre acestea”.

● Exemplu: folosirea metodei cubului într-o lecție de predare; tema – Articolul (clasa a VI-a)

Profesorul pregătește un cub, pe fiecare din cele șase fețe fiind scrisă câte o sarcină de lucru ce vizează învățarea articolului/ fixarea cunoștintelor deja însușite despre articol:

Definește articolul.

Compară formele articolului hotărât cu cele ale articolului nehotărât. Ce observi?

Completează enunțul următor cu articolele potrivite:

….copii aleargă către teren….de fotbal …școli…

Analizează articolul nehotarât din enunțul următor: Gândul cel bun l-a încurajat.

Scrie forma corectă a articolului posesiv/ genitival:

Florile sunt …mamei.

Alcătuiește două enunțuri în care cuvântul luisă aibă valori morfologice diferite. Argumentează soluțiile găsite.

Metoda Acvariului

Numele acestei metode provine de la modul de dispunere a participanților (două cercuri concentrice), elevii fiind ,,puși, prin alternanță, într-o dublă ipostază: atât aceea de participanți activi la dezbatere, cât și de observatori ai interacțiunilor care au loc”.

La clasele V-VIII – această metodă poate fi adaptată sub forma unui joc.

● Exemplu: folosirea metodei acvariului într-o lecție de predare; tema – Articolul:

Patru elevi formează în fața clasei un cerc care reprezintă acvariul. În mijloc este ales un elev – peștișorul care trebuie să ,,înoate” bine, respectiv, să răspundă întrebărilor adresate de colegi (ce vizează cunoștințele despre articol predate de profesor). Dacă ,,peștișorul” ezită/ greșește, este înlocuit de un coleg. Jocul continuă timp de 5-10 minute.

3.3. Materiale utile pentru facilitarea abordării articolului în gimnaziu

Pentru o abordare corectă a articolului la clasă – într-un mod unitar și coerent – considerăm utilă structurarea noțiunilor despre articol în fișe de lucru, materiale audio-video ce facilitează munca la clasă a profesorului și, implicit, activitatea de învățare a elevului.

3.3.1. Fișe de lucru

În vederea unei bune abordări teoretice și practice a articolului, este nevoie ca profesorul să fie bine organizat, lecția să fie structurată cu multă claritate, iar materialele didactice folosite în timpul lecției să fie bine conturate și să abordeze diverse niveluri ale limbii, astfel încât elevul să se pregăteasă pentru abordarea corectă a unor itemi diverși la testele inițiale/ formative/ sumative sau la evaluări semestriale și examene ulterioare – evaluări naționale (clasa a VIII-a).

În cele ce urmează, vom structura noțiunile ce vizează articolul în fișe de lucru, utile atât profesorilor în pregătirea proiectelor de lecții, pentru predarea la clasă, cât și elevilor, în fixarea cunoștințelor dobândite în timpul lecțiilor de limba/ literatura română.

Fișele de lucru vor fi structurate, vizând asocierea articolului cu fiecare nivel al limbii române

Figura 4. Asocierea articolului cu fiecare nivel al limbii române

Articolul și numărul de silabe

FIȘĂ DE LUCRU

Cerințe:

Scrie numărul de silabe pentru următoarele cuvinte:

copil/ copilul; om/ omul; fiu/ fiul

Indică măsura versurilor următoare:

,,Dediței și viorele, brebenei și toporași

Ce răzbat prin crengi uscate și s-arată drăgălași.”

(Vasile Alecsandri, Dimineața)

Transformă versurile, adăugând fiecărui substantiv articol hotărât și precizează măsura versurilor în urma modificării făcute.

Articolul și ortografia – în cazul elementelor din DOOM

FIȘĂ DE LUCRU

Cerințe:

Indică forma corectă a următoarelor substantive la G/D singular:

Ioanei/ lui Ioana, mamei/ lui mama, Lizucăi/ lui Lizuca

Taie forma greșită:

Toți colegii/ toți colegi au plecat în excursie.

Indică forma de plural, corectă, a substantivului articulat cu articol hotărât ou(l).

Indică forma următoarelor substantive, adăugând articol hotărât:

show, party, story, RATP.

Articolul și conversiunea

FIȘĂ DE LUCRU

Cerințe:

Indică valorile morfologice ale cuvintelor subliniate din textele următoare:

Frumosul copil a fost speriat de acea apariție neașteptată.

Frumosul și urâtul se regăsesc în fiecare dintre noi.

Aproape de noi vor fi mereu – părinții.

Aproapele nostru nu ne e întotdeauna prieten.

Spusele mele se vor adeveri în curând.

Spusul pe de rost al lecției nu e soluție eficientă.

Alcătuiește enunțuri în care să exemplifici conversiunea următoarelor părți de vorbire în substantive (adăugând articol hotărât/ nehotărât):

eu – pronume personal→substantiv

(Ex.: Eul liric își transmite în mod direct sentimentele.)

ales – verb la participiu →substantiv

(Ex.: Alesul inimii sale este el.)

of – interjecție →substantiv

(Ex.: Avea un of pe care nimic nu îl putea alunga.)

Articolul și omonimia

FIȘĂ DE LUCRU – valorile morfologice ale cuvintelor a, o, -l, ai, un, i, cel, lui

Varianta 1: Enumerați și exemplificați valorile morfologice ale cuvintelor: a, o, -l, ai, un, i, cel, lui.

Sau, prin raportare la exemplele de mai jos:

Varianta 2: Precizați valorile morfologice ale cuvintelor a, o, -l, ai, un, i, cel, lui din exemplele de mai jos.

Varianta 3: Exemplificați următoarele valori morfologice ale cuvintelor a, o, -l, ai, un, i, cel, lui.

a – valori morfologice

Articol hotărât: Fata aceea este un om extraordinar.

Articol posesiv/ genitival:Nota cea mai mare este a colegei noastre.

Verb auxiliar:Copilul a plecat în vacanță. (ajută la formarea perfectului compus al modului indicativ)

A merge el la pădure, când s-or termina lemnele. (ajută la formarea timpului viitor – formă populară – al modului indicativ)

Prepoziție: A greși e omenește, a ierta e divin. (marca modului infinitiv)

Miroase a crini.(marca cazului acuzativ)

Apariția a ceva nou ne-ar fi schimbat planurile.(marca cazului genitiv)

Substantiv: ,,A” este o vocală.

Interjecție: A!Ideea ta este genială!

o – valori morfologice

Articol nehotărât: Copilăria e o lume a viselor colorate.

Verb auxiliar: O să plece în curând. (ajută la formarea timpului viitor – formă populară – al modului indicativ)

Pronume personal: În acea zi, avăzut-o plângând.(cazul acuzativ, formă neaccentuată)

Substantiv: ,,O” este absent în acel cuvânt.

Interjecție: O! Este senzațional răspunsul tău.

Numeral cardinal: O fată a luat premiul întâi, două au luat mențiune.(cu precizarea că trebuie să apară în același context cu un alt numeral, pentru a exprima numărul/ determinarea numerică)

Adjectiv pronominal nehotărât: O problemă a fost rezolvată, alta a impus dificultăți.(se precizează că trebuie să apară în același context cu un pronume/ adjectiv pronominal nehotărât)

l – valori morfologice

Articol hotărât: Copilul acela a fost lăudat de profesori.

Pronume personal: Pe el nu l-a ajutat nimeni.

Substantiv: ,,L” este un pronume personal.

ai – valori morfologice

Articol posesiv/genitival:Banii sunt ai mamei mele.

Verb auxiliar: Ai plecat înainte de a ne consulta.(ajută la formarea timpului perfect compus al modului indicativ)

Ai lupta, dacă ai avea cu cine.(ajută la formarea modului condițional optativ)

Ai să pleci, dacă ai să termini lucrul.(ajută la formarea timpului viitor – forma populară, al modului indicativ)

Verb predicativ:Tu ai multe idei extraordinare.

Substantiv:A mâncat mult ai. (formă regională a cuvântului usturoi)

,,Ai” este verb auxiliar.

Interjecție: Ai! Ai! Ai! Cât de urât ai procedat!

!!!Obs. Se va insista asupra celor două valori – verb predicativ, verb auxiliar – ce impun adesea probleme elevilor! Profesorul va preciza că verbul a avea este verb predicativ atunci când are înțeles de sine stătător – a deține, a poseda.

Elevii au tendința de a confunda forma populară a viitorului cu forma verbului la modul conjunctiv, datorită prezenței conjuncției să – ai să termini. Li se va face recomandarea să citească cu atenție textul pentru a observa sensul verbului – ai să pleci = vei pleca.

un – valori morfologice

Articol nehotărât: A rostit un discurs emoționant.

Numeral cardinal: A cumpărat un creion și două caiete. (cu precizarea că trebuie să apară în același context cu un alt numeral, pentru a exprima numărul/ determinarea numerică)

Adjectiv pronominal nehotărât: Un prieten te ajută, altul te păcălește. (se precizează că trebuie să apară în același context cu un pronume/ adjectiv pronominal nehotărât)

Substantiv: ,,Un” este articol.

Adverb de loc: Un’ te duci mâine?(apostroful marchează căderea a două sunete ,,-de”)

i – valori morfologice

Articol hotărât: A fost mereu aproape de prietenii săi.

Pronume personal: Nu i-a dat rezultatul corect. (forma neaccentuată, cazul dativ)

I-a certat pe cei doi. (forma neaccentuată, cazul acuzativ)

Verb predicativ: Băiatu-i la școală. (se explică valoarea de verb predicativ –i= se află)

Verb copulativ: Omu-i gânditor.(elevii vor remarca prezenta numelui predicativ –gânditor)

Verb auxiliar: Băiatu-i ajutat de familia sa.(ajută la formarea diatezei pasive)

Substantiv: ,,I” este un cuvânt.

Interjecție: I!!!Cât mă bucur pentru tine!!!

cel – valori morfologice

Articol adjectival: Cel mai important lucru este a câștiga respectul celorlalți.

Pronume demonstrativ: L-a ajutat pe cel care nu a fost mofturos.

Adjectiv pronominal demonstrativ: Cel copil…e doar naiv!

Substantiv: ,,Cel” este un articol.

lui – valori morfologice

Articol hotărât: Îi ofer lui Andrei premiul./ Copilului îi este teamă de examen.

Pronume personal: I-am dat lui toate informațiile.

Substantiv: ,,Lui” este un cuvânt.

Articolul și categoriile gramaticale

FIȘĂ DE LUCRU

Cerințe:

Indică genul, numărul și cazul substantivelor articulate hotărât/nehotărât din enunțul următor:

S-a desprins raza din ghemul ei de aur și a rătăcit prin senin. Și-n întâia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească. Într-o poiană din mijlocul unei păduri găsi urma copitei unui cerb plină ochi de apa ploilor.[…]

Raza călători mai departe. Munți, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume când te-ai așternut la drum. Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiți, osteniți, aduși de șale, merg laolaltă. Pe umeri de-abia își duc puștile cu spăngile ascuțite.[…]

Un colț curat, senin și liniștit nu e pe lumea aceasta?

(Emil Gârleanu, O rază)

a. Alcătuiește propoziții în care substantivul casă (pl.) – articulat cu articol hotărât – să fie la toate cazurile, având funcții sintactice diferite.

b. Transformă enunțurile, schimbând articolul hotărât în articol nehotărât.

sau, prin raportare la enunțurile de mai jos:

c. Analizează morfologic și sintactic substantivele marcate în enunțurile de mai jos.

d. Formulează enunțuri în care substantivul case să fie la cazul indicat și să îndeplinească funcția sintactică precizată.

N/ subiect: Casele noastre sunt mereu curate.

Ac./C.ind.: Am povestit despre casele desenate.

G/A.subst.gen.: Ferestrele caselor oferă o priveliște de neuitat.

D/C.ind.: Caselor le sunt desenate porți uriașe.

V/-: Caselor, deschideți-vă porțile!

N/ subiect: Niște casesunt mereu curate.

Ac./C.ind.: Am povestit despre niște case desenate.

G/A.subst.gen.: Ferestrele unor case oferă o priveliște de neuitat.

D/C.ind.: Unor case le sunt desenate porți uriașe.

Articolul și adjectivul antepus substantivului

FIȘĂ DE LUCRU

Cerințe:

Observați locul articolului în exemplele următoare:

Parfumata floare și-a deschis petalele în lumina dimineții.

Luminosul zâmbet ne-a înseninat tuturor ziua.

Ne-am îndreptat privirile spre curiosul copil.

Explicați prezența articolelor hotarâte la adjectivele scrise cursiv.

Numiți figura de stil prezentă în exemplele date.

Alcătuiți un text descriptiv de 5-10 rânduri în care să folosiți următoarele perechi de substantive -adjective: pădure fioroasă, arbori uriași, zgomot asurzitor, schimbând locul adjectivului (acesta va fi antepus substantivului determinat.) Ce observați?

!!!Obs. Articolul hotărât enclitic se atașează adjectivului, atunci când acesta este antepus substantivului determinat.

Articolul și funcția sintactică a cuvintelor articulate

FIȘĂ DE LUCRU

Cerințe:

Alcătuiește propoziții în care funcția de subiect să fie realizată prin:

substantiv articulat cu articol hotărât,

substantiv articulat cu articol nehotărât,

substantiv nearticulat.

Sau, prin raportare la enunțurile de mai jos:

Analizați morfologic subiectele din enunțurile de mai jos.

Vacanța este așteptată de toți copiii.

O vacanță este binemeritată de noi toți.

Acea vacanță a fost de neuitat.

Obs.!!!Elevii vor observa, ajutați de profesor, că în situația în care un substantiv nearticulat devine subiect în cazul nominativ are nevoie de o determinare atributivă – acea vacanță.

Același tip de cerință se poate aplica pentru funcții sintactice diferite – atribut substantival genitival, complement direct, nume predicativ etc.

Articolul și stilul comunicării familiare, respectiv curente

FIȘĂ DE LUCRU

Cerințe:

Ce observații puteți face pornind de la exemplele următoare?

Omu este dator să învețe.

Cântecu ăsta e despre suferință.

Lemnu de brad este folosit la focu nostru de tabără.

Elevii vor observa absența articolului hotărât și vor discuta despre corectitudinea unor astfel de exemple.

Conform noului DOOM ,,Articolul hotărât la nominativ-acuzativ masculin și neutru singular -l este obligatoriu în scris, precum și în vorbirea solemnă, chiar dacă în vorbirea curentă actuală se manifesta tendința de a nu-l mai pronunța (la numele proprii de locuri, situația este însă neclarificată)”.

Materiale audio-video

Mijloacele moderne pot transforma lecția de limba română într-o lecție atractivă pentru elevul care are ca preocupare de bază – petrecerea timpului în fața calculatorului. Astfel, dacă dotările școlii îi permit, profesorul de limba și literatura română poate să apeleze la prezentări power-point, utile mai ales la lecțiile de fixare a cunostințelor, astfel încât elevii, în urma vizionării materialelor audio-video, să constate dacă și-au însușit noțiunile predate, dacă mai există elemente de dificultate a căror înțelegere impune explicații suplimentare. Ora devine dinamică, interactivă, stimulează gândirea critică și creativitatea elevului de astăzi, ale cărui repere sunt diferite față de elevul ,,de ieri” (unii dintre ei, profesorii de azi).

Modalitățile de realizare a unui power-point în lecțiile de predare a noțiunilor despre articol la clasele de gimnaziu pot fi diferite, vizând aspecte pe care profesorul le consideră importante. Aceste materiale – prin asocierea conținuturilor cu imagini, desene, scheme, muzică – sunt atractive pentru copii și solicită memoria vizuală, captând atenția prin maniera originală/ modernă de prezentare a ideilor.

Se poate realiza un power-point care prezintă tipuri diferite de aplicații pentru a verifica diferitele cunoștințe ale elevilor, sau un material în care sunt prezentate principalele aspecte învățate, în vederea întăririi acestora. Elevii se pot autoevalua, pot pune întrebări, lecția devenind astfel interactivă și centrată pe elev.

Articolul este partea de vorbire flexibilă care însoțește, de obicei,

un substantiv și arată în ce măsură obiectul denumit

de acesta este cunoscut vorbitorilor.

Articolul hotărât însoțește, de obicei,

substantivul și denumește un obiect cunoscut

vorbitorului. Articolul nehotărăt precede

Articolul hotărât poate fi: substantivul, denumind un obiect

→enclitic: omul, cartea individualizat, dar mai puțin cunoscut

→proclitic: lui Andrei, lui Carmen; vorbitorului.

→ un copil, niște fete etc.

Articolul posesiv/ Articolul demonstrativ/

genitival adjectival

însotește un substantiv/ un substitut al însoțește un adjectiv sau un

acestuia în cazul genitiv numeral, pe care îl leagă

(Problema este a tuturor.); de substantivul determinat

→poate intra în structura pronumelor (omul cel bun);

posesive →intră în structura gradului

(a mea)/ a numeralelor ordinale superlativ relativ (cel mai bun).

(al doilea);

Figura. 5. Prezentare Power-Point – Articolul

Clasic și modern în evaluarea cunoștințelor elevilor despre articol

Evaluarea școlară este un proces complex ,,prin care se delimitează, se obțin și se furnizează informații utile, permițând luarea unor decizii ulterioare. Actul evaluării presupune trei momente relativ distincte: măsurarea, aprecierea rezultatelor școlare și adoptarea măsurilor ameliorative”.

Fiecare elev este astfel ,,măsurat” – după criteriile subiective ale dascălului –, conform cerințelor pe care le impune profesorul de la clasă, în funcție de nivelul clasei, de capacitățile sale de învățare și de înțelegere. Va fi apreciat apoi, fie verbal, fie prin note, fie prin puncte în plus sau în minus la următoarele evaluări. Va învăța astfel să-i aprecieze pe ceilalți/ să se autoaprecieze – corect și pertinent – își va crea propriile criterii de evaluare, care îi vor fi de folos nu doar la disciplina limba și literatura română, ci și în viață – prin raportare la sine-însuși în momente diferite, dar și prin raportare la ceilalți.

Punând în discuție evaluarea de tip clasic, comparativ cu evaluarea de tip modern, vom înclina balanța către cea de a doua categorie care este – din foarte multe puncte de vedere – în avantajul elevului. Depinde, însă, de tipologia educatorului raportată la clasă/ la elev, de disciplina interioară a fiecăruia dintre noi, dar și de felul în care ne adaptăm la cerințele unui sistem educațional în continuă schimbare, centrat pe nevoile elevului.

Vom discuta în continuare despre avantajele și dezavantajele evaluării de tip clasic/ modern/ oral/ scris.

Tabelul 9. Evaluarea de tip clasic versus evaluarea de tip modern

Conform opiniei lui Constantin Cucoș, în Teoria și metodologia evaluării, ,,metodele și instrumentele utilizate în evaluarea performanțelor școlare sunt de mai multe feluri”. Astfel, autorul are în vedere metodele și instrumentele de evaluare:

,,Tradiționale ● Probe orale;

● Probe scrise;

● Probe practice;

Complementare ● Observarea sistematică a elevilor;

● Investigația;

●Proiectul;

● Portofoliul;

● Tema pentru acasă;

●Tema de lucru în clasă;

● Autoevaluarea”.

În continuare, vom da exemple de evaluare atât de tip clasic, cât și modern, ilustrate prin diferite tipuri de cerințe, probe scrise/ materiale care pot fi utile profesorului de limba și literatura română în evaluarea cunoștințelor despre articol.

A.Proba scrisă

A.1. Teste inițiale

Școala Gimnazială ,,Vasile Conta", Iași

Profesor: Elena Apetria-Moruzi

Numele și prenumele elevului:

Test inițial

Clasa a VII-a

10 puncte din oficiu

1. Construiește patru enunțuri în care substantivele barcagiu, fiu, macaragiu, palavragiu să fie, pe rând, la plural, în cazul nominativ, articulate cu articol hotărât.

…………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

(12 puncte)

Subliniază forma corectă:

Cărțile mamei sunt interesante. / Cărțile lui mama sunt interesante.

Lui Andreea nu îi pasă de nimic./ Andreei nu îi pasă de nimic. (12 puncte)

3. Forma de N-Ac plural a substantivului copil– articulată cu articol hotărât este………….. Alcătuiește un enunț în care forma obținută,în cazul acuzativ,să aibă funcția de complement direct.

………………………………………………………………………………………………

(12 puncte)

4. Exemplifică în enunțuri omofonele:

al………………………………………………………………………………………………………

a-l ……………………………………………………………………………………………………..

ce-i …………………………………………………………………………………………………..

cei…………………………………………………………………………………………………….

ai…………………………………………………………………………………………………….

a-i……………………………………………………………………………………………………

de puncte)

5. Alcătuiește o compunere de 15-20 de rânduri în care să descrii vacanța de vara perfectă.

Folosește în compunerea ta toate tipurile de articole învățate. Subliniază-le.

(30 de puncte)

A.2.Teste de evaluare formativă

(teste a căror rezolvare necesită 5-10 min. și verifică înțelegerea noțiunilor predate)

Test 1

Ilustrează, în enunțuri, următoarele valori morfologice pentru cuvintele o și i:

Articol nehotarât/ hotărât;

Pronume personal;

Verb auxiliar.

Test 2

Alcătuiește enunțuri în care substantivul copil să fie, pe rând, nearticulat, însoțit de articol hotărât, nehotărât, în cazul nominativ, având funcția de nume predicativ.

Test 3

Subliniază articolele din textele următoare și precizează felul acestora:

Florile de pe biroul gri erau ale mamei.

Ai mei nu au înțeles mesajul frumoasei poezii.

Cel mai mare dintre frați l-a îmbrățișat.

Test 4

Transcrie substantivele articulate cu articol hotărât enclitic din textul următor:

,,Și satul Broștenii fiind împrăștiat, mai ca toate satele de la munte, nu se rușinau lupul și ursul a se arăta ziua-miaza-mare prin el; o casă ici, sub tihăraia asta, alta dincolo de Bistriță, sub altă tihăraie, mă rog, unde i-a venit omului îndemână să și-o facă.”

(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

Test 5

Alcătuiește enunțuri cu omofonele: al/ a-l; cei/ ce-i; cel/ ce-l; ale/ a le.

Test 6

Realizează o compunere de 5-10 rânduri cu titlul Autoportret, în care să existe toate tipurile de articole învățate.

A.3. Teste de evaluare sumativă

Teste a căror rezolvare necesită 50’ – la finalul unității de învățare.

Școala Gimnazială ,,Vasile Conta", Iași

Profesor: Elena Apetria-Moruzi

Numele și prenumele elevului:

Test de evaluare

Clasa a VII-a

(10 puncte din oficiu)

Citește cu atenție textul următor:

,,Se pare ȋnsă că simbolul cheilor cu care sfȃntul Petre te ȋntȃmpină din pragul fiecărei biserici mai are și altă interpretare decȃt cea pe care mi-o dăduse popa Gheorghe, profesorul nostru de religie din cursul inferior. Ȋn viață, ca și după moarte, porțile raiului nu se deschid decȃt pentru cei săraci cu duhul. De cele mai multe ori podoabele minții și ale sufletului sunt bagaje inutile, care-ți ȋngreuiază drumul spre ȋmpărăția cerurilor. Și dacă știi să cetești cărțile sfinte și printre rȃnduri, ȋnveti că adevărata fericire pămȃnteană este să te poți lepăda la timp deai tăi și de tine ȋnsuți, sau, cum s-ar zice ȋn stilul evanghelic: să n-aștepți niciodată să cȃnte cocoșul de trei ori !…"

(Ion Minulescu, Corigent la limba romȃnă)

Scrie răspunsul pentru fiecare dintre cerințele următoare:

Identifică, în textul dat:

un articol hotărât;

un articol demonstrativ/ adjectival;

un articol posesiv/ genitival; (9 puncte)

Alcătuiește enunțuri în care cuvântul o să aibă patru valori morfologice diferite.

(12 puncte)

Transcrie, din textul dat, un substantiv în cazul genitiv articulat cu articol hotărât și alcătuiește un enunț în care acesta să fie însoțit de articol nehotărât (se păstrează cazul substantivului). (8 puncte)

Alcătuiește enunțuri în care a să fie, pe rând, articol hotărât și, respectiv, articol posesiv/genitival. (8 puncte)

Completează spațiile punctate cu formele potrivite:

● cu articole genitivale și cu pronume relative

Citesc un roman……………………………….autor e cunoscut.

Iată băieții…………………………………..surori sunt soliste.

Am o casă la………………………ferestre sunt flori.

Vei cunoaște niște sportivi……………………………….meci a fost grozav. (12 puncte)

Cuvântul subliniat din enunțul – mai are și altă interpretare decȃt cea pe care mi-o dăduse popa Gheorghe – este:

adjectiv pronominal demonstrativ de apropiere;

articol demonstrativ/ adjectival;

pronume demonstrativ de apropiere; (9 puncte)

Construiește patru enunțuri în care substantivul sfânt, articulat cu articol nehotărât, să fie în cazuri diferite, având funcții sintactice diferite. Precizează-le. (12 puncte)

Scrie o compunere gramaticală de 10-15 rȃnduri cu titlul Corigent la limba romȃnă, ȋn care să te raportezi la următoarea idee: …Sătul de cărțile de gramatică, un elev corigent a ajuns din întâmplare în lumea articolului. Personajele pe care le întâlnește sunt DOMNIȘOARA O, prietenii ei – CEL și UN –, care sunt supărați pe elevii clasei a VII-a A ce au uitat să învețe articolul…

Folosește în compunerea ta toate tipurile de articole învățate. Subliniază-le.

(20 de puncte)

Școala Gimnazială ,,Vasile Conta", Iași

Numele și prenumele…………………….

Test final

Clasa a V-a

10 puncte din oficiu

Scrie răspunsul pentru fiecare dintre cerințele următoare:

1. Articolul este parte de vorbire neflexibilă.

a) DA b) NU (8 puncte)

2. Subliniază articolele din propoziția de mai jos și precizează felul lor:

Băiatul le-a dăruit unor fete buchetele de flori cumpărate. (9 puncte)

3. Substantivul ,,palavragii” este:

a) articulat cu articol hotărât;

b) nearticulat. (8 puncte)

4. Alcătuiește un enunț în care să folosești forma articulată cu articol nehotărât a substantivului ,,fată” pentru G-D

…………………………………………………………………………………………………………… (8 puncte)

5. Explică ortografia substantivului ,,fiii”. (8 puncte)

6. Articulează cu articol hotărât și cu articol nehotărât, la singular și plural, substantivul ,,vioară”.

(8 puncte)

7. Corectează greșelile din enunțul:

,,Ochii femei priveau melancolic către albi norii”. (9 puncte)

8. Completează spațiile punctate cu articolele corespunzatoare:

Zbor………..păsări……….le-a dat……….copii idee………..de a inventa…………..aparat de zbor original. (15 puncte)

9. Exemplifică în enunțuri ortogramele:

al /a-l (8 puncte)

10. Scrie toate categoriile de articole învățate. (9 puncte)

A.4. Tema pentru acasă

Orele de limba română devin mult mai atractive pentru elevi atunci când se face apel la imagine, sunet, mișcare, la mijloace clasice – fișe de lucru, dar și la mijloace audio-vizuale.

Tema trebuie să fie în concordanță cu programa de limba și literatura română și să vizeze, în primul rând, competențele de comunicare ale elevilor.

Astfel, temele din manual, auxiliare, ce cuprind adesea exerciții de același fel – având itemi de completare, cu alegere multiplă, exerciții ce vizează analiza unor elemente de limbă precum articolul, trebuie să alterneze cu teme ce îi pregătesc pe copii pentru examenele ulterioare. Vom avea în vedere, în cele ce urmează,modele de compuneri – propuse drept teme pentru acasă, în concordanță cu cerințele modelelor de subiecte de la evaluările naționale

Modele de teme pentru acasă:

1.

Realizează o compunere descriptivă de 15-20 de rânduri, având ca punct de plecare imaginea de mai sus.

!!!În compunerea ta trebuie să folosești cu precădere substantive articulate cu articol hotărât. Spune ce ai observat în urma folosirii acestora.

2. Într-o compunere de 10-15 rânduri, exprimă-ți opinia despre importanța folosirii corecte a substantivelor articulate, atât în exprimarea scrisă, cât și în cea vorbită – omul și nu omu, copilul și nu copilu, televizorul și nu televizoru etc.

Realizează o compunere narativă de 15-20 de rânduri, în care să prezinți o întâmplare petrecută în timpul participării la o oră de limba română în care profesorul prezintă dificultățile predării articolului.

Imaginează-ți un dialog de zece replici cu un copil care nu folosește corect articolul. Indică la final varianta corectă pentru cuvintele greșite.

Pornind de la tabloul de mai jos, realizează o compunere descriptivă în care să existe cel puțin cinci adjective antepuse substantivului. Ce observații poți face despre articolul substantivului?

A.5. Tema de lucru în clasă

Elevii pot fi evaluați în urma realizării unor cerințe ce necesită un timp scurt de rezolvare/ evaluare, în timpul orelor de fixare a cunoștințelor.

Exemple de teme ce se pot realiza în ateliere de lucru – elevii pot lucra în grupe (câte 2-4) sau individual:

Indică valorile morfologice ale cuvintelor o, a etc.

Explică prezența articolului în titlul unor opere literare – Bunicul, Bunica etc.

Prezintă în 5-10 rânduri semnificația titlului operei literare ,,Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă, insistând asupra prezenței substantivului nearticulat ,,amintiri”.

Astfel de cerințe, precum exprimarea unei opinii, redactarea unei compuneri descriptive/ narative/ monologate/ dialogate, comentarea semnificației titlului etc. trebuie să fie introduse frecvent în lucrul la clasă, în temele de acasă sau de lucru în clasă, în testele de evaluare (atât în cadrul orelor de literatură, cât și în cadrul orelor de limba română), întrucât sunt cerințe de examen obligatorii, cărora elevul de gimnaziu trebuie să fie pregătit să le facă față.

A.6. Portofoliul/ parte din portofliu

Model de portofoliu:

Părțile de vorbire flexibile

Substantivul

Definiție;

Clasificare;

Categorii gramaticale;

Funcții sintactice;

Valori stilistice;

Elemente de dificultate;

Articolul

Definiție;

Tipologie/ Clasificare;

Categorii gramaticale;

Rolul articolului – instrument gramatical;

Absența funcției sintactice (însotește substantivul/ alte situații);

Valori stilistice (semnificația titlului – substantiv articulat/ nearticulat etc.);

Elemente de dificultate;

Portofoliul va fi, astfel, completat cu fișe pentru fiecare parte de vorbire învățată.

A.7. Proiectul

Profesorul de limba și literatura română poate să propună, la începutul semestrului/ al unei unități de învățare/ al unui capitol etc., o temă de proiect în vederea evaluării competențelor elevilor vizând: elemente de conținut diverse, felul în care aceștia și-au însușit cunoștințele despre articol, verb, substantiv etc.

Proiectul trebuie să incite curiozitatea elevilor, aceștia urmând a fi evaluați prin note/ diplome/ eventuale premii simbolice (de exemplu semne de carte realizate de colegi) care să-i stimuleze și pentru realizarea unor alte proiecte viitoare.

Vom prezenta, în continuare, modele posibile de proiecte care să vizeze și evaluarea cunoștințelor despre articol.

TEMA PROIECTULUI 1 – Părțile de vorbire și speciile literare

La sfârșitul capitolului substantivul/ articolul, elevii vor fi evaluați pentru realizarea unor proiecte ce vizează atât elementele de limbă învățate, cât și trăsăturile unor specii literare precum basmul și legenda.

Proiectul va trebui să conțină patru compuneri gramaticale, pe o temă dată:

Legenda substantivului

Legenda articolului

Prâslea cel voinic și substantivele fermecate

Făt frumos în regatul articolului hotărât

TEMA PROIECTULUI 2 – Joaca părților de vorbire flexibile

Substantivul

Realizează un text narativ cu titlul Năzdrăvăniile colegului de bancă la ora de română în care să folosești substantive în cazuri diferite.

II. Articolul

Ești redactor la revista școlii. Redactează o știre despre un coleg care a uitat ce este politețea. Subliniază toate articolele învățate.

III. Verbul

Imaginează-ți că ai avea posibilitatea să te întorci în trecut. Scrie un dialog posibil cu una dintre personalitățile istoriei pe care le apreciezi. Subliniază verbele copulative și pe cele auxiliare folosite.

IV. Numeralul

Redactează o compunere reflexivă cu titlul Să ne numărăm visele…În compunerea ta vei folosi toate numeralele învățate.

V. Adjectivul

Descrie o zi perfectă alături de un prieten drag. Subliniază adjectivele identificate în compunerea ta.

VI. Pronumele

Redactează un text de 15-20 de rânduri pe marginea următoarei teme – Politețea între ,,tu” și ,,dumneavoastră”. Subliniază toate pronumele învățate.

OBS!!! Fiecare text trebuie să se încadreze în limita de spațiu indicată la ultima cerință – 15-20 de rânduri.

Cele mai frumoase proiecte vor fi notate în catalog.

Cele mai interesante texte vor fi publicate în revista școlii.

B. Proba orală

În practica școlară, evaluarea orală ocupă o mai mare pondere decât cea scrisă, fiind o modalitate prin care profesorul de limba română constată modul/ măsura în care elevii și-au însușit noțiunile predate.

Apelând la metoda conversației catihetice/ euristice, profesorul ,,urmărește identificarea cantității și calității instrucției”.

Evaluarea tradițională, în care profesorul examinator evalua cantitatea informațiilor, tinde să fie înlocuită de evaluarea modernă – dialogată –, în care elevul este partener activ.

Așadar, se impune ca profesorul să pornească demersul evaluării căutând în sine răspunsurile unor întrebări: Ce evaluăm? Cantitatea sau calitatea? Achiziția cunoștintelor sau capacitatea de a opera cu noțiunile învățate? Reproducerea mecanică sau originalitatea și gândirea critică?

Evaluarea noțiunilor despre articol se poate face – oral – prin diferite modalitați:

Conversația profesor – elevi: ,,individuală, frontală sau combinată”

→Profesorul adresează întrebări elevilor al căror grad de dificultate crește treptat:

Ce este articolul?

Cunoașteți categoriile gramaticale ale articolului?

Puteți da exemple de articole diferite?

Cunoașteți alte părți de vorbire care nu au funcție sintactică?

Ce rol are articolul din enunțul următor: ,,Frumosul aleargă.”?

prezentarea orală a anumitor piese ale portofoliului de catre elevi:

→La începutul unității de învățare Articolul, elevilor li se dă ca temă – de realizat pe parcursul unei săptămâni – un portofoliu care să cuprindă principalele aspecte învățate.

Aceștia vor fi evaluați în urma prezentarii orale a fișelor din portofoliu – tipologia articolului; definire; exemplificare; valori stilistice etc.

prezentarea orală a produsului activității, în cazul unui proiect:

→Proiectul exemplificat în paragraful anterior – Joaca părților de

vorbire flexibile. Partea a II-a. Articolul: Ești redactor la revista școlii. Redactează o știre despre un coleg care a uitat ce este politețea. Subliniază toate articolele învățate. – va fi evaluat oral prin aprecieri făcute de către profesor, dar și de către colegi. Se va discuta atât despre modul de redactare a unei știri, cât și despre folosirea corectă a articolelor în textul realizat.

autoevaluarea:

→elevii vor prezenta tema pentru acasă – o compunere gramaticală în care să folosească toate tipurile de articole învățate;

▪ se vor autoevalua, constatând dificultăți de exprimare, dificultăți în alegerea unor substantive articulate cu articol posesiv/ genitival etc.

evaluarea reciprocă:

▪ La ascultările orale vizând noțiunile despre articol, colegii sunt rugați să noteze greșelile elevului evaluat, să intervină cu aprecieri, argumentând opiniile proprii.

CONCLUZII

Am ilustrat în lucrarea de față problematica articolului în limba română, atât din perspectivă teoretică, cât și din perspectiva abordării acestei teme în practica didactică.

În primul capitol – Articolul în limba română – delimitări teoretice –, am prezentat diferitele concepții despre articol reflectate în lucrările de specialitate. O problemă controversată ce se impune în literatura de specialitate consultată este aceea a «categoriei» gramaticale a determinării. Pentru ca o categorie gramaticală să existe, trebuie să aibă, obligatoriu, un conținut și o formă proprii.

Conținutul categorial al determinării – gradul de individualizare a entității numite de un substantiv comun – nu este identificabil la toate substantivele românești. Am considerat, astfel, că nu e convenabil să discutăm despre un conținut categorial – gradul de individualizare a entităților denumite de substantive, datorită gradului subiectiv al stabilirii valorilor exprimate și a numărului mare de excepții.

În ceea ce privește forma categorială a determinării, sistemul de mărci este neunitar. Considerând articolele hotărâte/ nehotărâte drept mărci categoriale, rămâne nesoluționată problema articolului hotărât și a celui nehotărât – excepție de la forma categorială – element constitutiv în structura unor părți de vorbire – pronume, numerale etc. –, a articolului hotărât proclitic lui – marcă a cazului G/D, a articolului posesiv/genitival sau a articolului adjectival. De asemenea, conținutul exprimat de substantivele comune poate fi precizat și cu ajutorul unor determinanți de natură sintactică –om, omul, acel om, omul cel drag etc. Am considerat, astfel, că excluderea articolului din rândul părților de vorbire nu este o soluție în momentul actual al evoluției limbii române.

Neadmițând prezența conținutului categorial și nici a articolulul hotărât/ nehotărât – marcă categorială, nu putem vorbi despre o nouă «categorie» gramaticală la substantivele românești – aceea a determinării, alături de gen, număr și caz.

Concluziile celui de-al doilea capitol, vizând modul în care este reprezentat articolul în programele și în manualele alternative în vigoare, au ca punct comun lipsa tratării unitare a articolului, diversele sale aspecte fiind ilustrate disparat, astfel îngreunând procesul învățării.

Deși decongestionată, programa de Limba și literatura română rămâne încărcată, unele noțiuni fiind bine detaliate, altele – neglijate, depinzând de abilitatea pedagogică a profesorului în structurarea planificărilor și în abordarea diverselor teme pentru a facilita procesul de învățare.

În ultimul capitol, Perspective didactice clasice și moderne în predarea articolului în gimnaziu, am încercat găsirea unor soluții care să faciliteze munca profesorului de limba română la clasă, astfel încât articolul să fie tratat unitar, clar și coerent, vizând aspecte diverse ale limbii. Dificultățile identificate în activitatea la clasă în abordarea articolului pot fi, astfel, depășite prin valorificarea de metode diverse – atât clasice, cât și moderne –, prin alegerea unor materiale bine concepute – fișe de lucru, materiale audio-video – și prin utilizarea unor probe de evaluare diverse, prin care elevul să dobândească și să demonstreze nu doar cunoștinte solide de limbă, ci și competențe de comunicare orală și scrisă.

A aborda, ,,în dulcele stil clasic”, elemente de limbă precum articolul – tema lucrării de față – nu pare a fi o soluție eficientă în fața unui elev modern, cu așteptări mari de la profesor, de la societatea în care pare să-și găsească cu greu locul. Timpul pare să nu aibă prea multă răbdare cu profesorul de modă veche, care își expune clasic…lecția, fără a oferi motivații elevilor, fără a le răspunde întrebărilor curioase.

A renunța la clasic…nici aceasta nu pare a fi abordarea corectă, întrucât a nega tradiția poate fi echivalentul pierderii unor valori.

Așa că…propunem să pendulăm între clasic și modern, să predăm lecția cu multă claritate, dar să ne și jucăm, să comunicăm, să utilizăm – în lecții ce par a fi plictisitoare – metode atât clasice, cât și moderne, astfel încât elevul să învețe ușor, să iubească limba română și să aplice ceea ce a învățat.

Modul de abordare a disciplinei Limba și literatura română ar trebui să se schimbe, astfel încât elevul să fie pregătit pentru orice tip de comunicare, pentru viață.

BIBLIOGRAFIE

Cerghit, I., Metode de învățământ, Ed. a IV-a, Editura Polirom, Iași, 2006.

Cerghit, I. (coord.), Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iași, 2001.

Coja, Ion, Preliminarii la gramatica ratională a limbii romȃne, Vol. I, Gramatica articolului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Coteanu, Ion, Contribuții la teoria articolului, SCL, Nr. 1, 1958, p. 17-44.

Coteanu, Ion și colectiv, Limba romȃnă contemporană, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1985, Vol. II.Fonetica. Fonologia. Morfologia.

Cucoș, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2008.

Cucoș, Constantin, Pedagogie, Ed. a II-a, Editura Polirom Iași, 2002.

Cucoș, Constantin, Teoria și metodologia evaluării, Editura Polirom, Iași, 2008.

Diaconescu, Paula, Un mod de descriere a flexiunii nominale cu aplicație la limba romȃnă contemporană, SCL, XII, 1961, Nr.2, p. 163-192.

Diaconescu, Paula, Structură și evoluție ȋn morfologia substantivului romȃnesc, Editura Academiei, București, 1970.

Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Romȃne (DOOM), ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Enciclopedic Gold, București, 2010 [DOOM 2].

Dimitriu, Corneliu, Articolul trebuie exclus din rȃndul părților de vorbire? SCL, XLIII, 1992, Nr, 2, p.169-171.

Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii romȃne. Morfologia, Institutul European, Iași, 1999.

Dindelegan, Gabriela Pană, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse,noi interpretări, Editura Humanitas Educational, București 2003.

Dindelegan, Gabriela Pană; Dragomirescu, Adina;Nedelcu, Isabela, Morfosintaxa limbii române. Sinteze teoretice și exerciții, Editura Universității din București, 2010.

Drăgotoiu, Ion (coord.), Principii și metode noi în didactica literaturii și limbilor moderne, Universitatea din Cluj-Napoca, Cluj, 1989.

Eftenie, Nicolae, Metodica studierii limbii și literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

Frȃncu, Constantin, Geneza limbii și a poporului romȃn, Casa Editorială Demiurg, Iași, 1997.

Frâncu, Constantin, Gramatica limbii române vechi, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009.

Goia, Vistian, Drăgătoiu, Ion, Didactica predării limbii și literaturii române, Editura Didactica și Pedagogică, București, 1995.

Gramatica limbii romȃne, Vol. I, București, Editura Academiei, 1963 [GA].

Gramatica limbii romȃne, Vol. I, Cuvȃntul, București, Editura Academiei Romȃne, 2005 [GALR].

Guțu Romalo, Valeria, Articolul și categoria determinării ȋn limba romȃnă contemporană, Sinaia, 25 iulie-25 august 1966 (Univ. București, Cursurile de vară și colocviile științifice).

Guțu Romalo,Valeria, Articolul și categoria determinării în limba română actuală, în Elemente de lingvistică structurală, Editura Științifică, București, 1967.

Guțu Romalo, Valeria, Unele valori ale articolului ȋn limba romȃnă contemporană, ȋn Omagiu Iordan, Ed. Academiei, București, 1958, p.365-371.

Guțu Romalo, Valeria, Morfologie structurală a limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968.

Hoarță Lăzărescu, Luminița, Sinonimia și omonimia gramaticală în limba română, Editura Cermi, Iași, 1999.

Hoarță Cărăușu, Luminița, Dinamica morfosintaxei și pragmaticii limbii române actuale, Editura Cermi, Iași, 2007.

Hoarță Cărăușu, Luminița, Probleme de morfologie a limbii române, Editura Cermi, Iași, 2001.

Iordan, Iorgu; Guțu Romalo, Valeria; Niculescu, Al., Structura morfologică a limbii romȃne contemporane, Ed. Științifică, București, 1967.

Iordan, Iorgu; Robu Valentin, Limba română contemporană, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii romȃne, Ed. Polirom, Iași, 1997.

Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.

Manolescu, M., Evaluarea școlară. Metode , tehnici, instrumente, Editura Meteor, București,2006.

Neamțu, G. G., Teoria și practica analizei gramaticale, Editura Ecelsior, Cluj-Na-poca, 1999.

Oprea, C.L., Strategii didactice interactive: repere teoretice și practice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006.

Pamfil, Alina,Limba și literatura română în gimnaziu.Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, 2003.

Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie și analiză gramaticală, ediția a 2-a, Editura Coresi, Bucuresti, 1993.

Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi interpretări, Editura Humanitas Educațional, 2003.

Parfene, C., Metodica studierii limbii și literaturii române în școală. Ghid teore- tico-aplicativ, Editura Polirom, Iași, 1999.

Secrieru, Mihaela, Didactica limbii romȃne, Editura Studis, Iași, 2008 (Ediția a IV-a).

Secrieru, Mihaela, Didactica limbii romȃne. Pentru studenții Facultăților de Litere și pentru pregătirea examenelor de titularizare, definitivat, grade didactice, ediția a III-a, Iași, Editura Sedcom Libris, 2006.

Secrieru, Mihaela, Bibliografie signaletică de didactică a limbii și literaturii române, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2007.

Vrăjitoru, Ana, Nominalitatea ȋn limba romȃnă, Ed. Vasiliana '98, Iași, 1999.

Vrăjitoru, Ana, Interferențe categoriale la substantivele romȃnești, Ed. Vasiliana '98, Iași, 1999.

Surse online

Pană Dindelegan,Gabriela, Aspecte ale substantivizării în limba română actuală. Forme de manifestare a substantivizării adjectivului, vol. ,,Aspecte ale dinamicii limbii române actuale”, Colocviul catedrei de limbă română a facultății de Litere din cadrul Universității București, noiembrie 2002. ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/cuprins.html, consultată pe 15 iulie 2014.

Secrieru, Mihaela, Metode de predare a limbii române, Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVII, 2007 –www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=738.

Ordinul MECT 5097/ 10.09.2009, Limbă și comunicare/ Pagina ministerului cu planuri cadru și programe școlare: http://administraresite.edu.ro/index.php/articles/c539/.

B. IZVOARE

Caragiale, Mateiu, Craii de curtea veche, Editura pentru Literatură, București, 1965.

Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, Editura Tineretului, București, 1966.

Eminescu, Mihai, Poezii, Editura Facla, Timișoara, 1991.

Eminescu, Mihai, Proză literară, Editura Minerva, București, 1981.

Preda, Marin, Viața ca o pradă, Editura Marin Preda, București, 1993.

Sadoveanu, Mihail, Creanga de aur, Editura Minerva, București, 1976.

Stănescu, Nichita, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, București, 1990.

C. MANUALE/ AUXILIARE ȘCOLARE

Cîrstea, Mihaela Daniela; Hristescu, Ioana; Iosif, Carmen; Papazi, Adina; Surugiu, Laura Raluca, Limba și literatura română, clasa a V-a, Editura Corint Educațional, București, 2013.

Crișan, Alexandru; Dobra, Sofia; Sâmihăian, Florentina, Limba română, manual pentru clasa a V-a, Editura Humanitas, București, 2003.

Crișan, Alexandru; Dobra, Sofia; Sâmihăian, Florentina, Limba română, manual pentru clasa a VI-a, Editura Humanitas, București, 2009.

Davidoiu-Roman, Anca; Doboș, Mihaela; Paraipan, Luminița; Stoica, Dumitrița, Limba și literatura română- standard. Clasa a VI-a, Editura Paralela 45, 2013.

Dumitrache, Mimi, Limba și literatura română. Caiet de vacanță pentru clasa a VII-a, Editura Booklet, București, 2014.

Dumitriu, Amalia; Ilinca, Șt.M.; Jianu, Mihaela, Limba și literatura română, Evaluare curentă pentru clasa a VI-a, Editura Art, 2009.

(Coord.) Furdui, Veronica-Mirona; Negrea, Petru; Lupșa, Alina; Negrescu, Elena; Samson, Ana-Maria, Limba și literatura română. Clasa a V-a, Editura Delta Cart Educațional, Pitești, 2011.

Iancu, Marin; Molan, Vasile; Dumitru, Ioan; Chelaru, Gabriel, Limba română. Manual pentru clasa a V-a, Editura Petrion, București, 2004.

Ioniță, Fl.; Cârstocea, E.; Columban, M.; Coman, A.; Gal, V.; Kudor, D.; Sfîrlea, L., Literatură. Limbă română. Comunicare. pentru clasa a V-a, editura Art, 2008.

Ioniță, Fl.; Cârstocea, E.; Columban, M.; Coman, A.; Gal, V.; Kudor, D.; Sfîrlea, L., Literatură. Limbă română. Comunicare. pentru clasa a VI-a, editura Art, 2008.

(Coord.)Popescu, Cristina; Dindelegan, Corina; Opriș, Liliana; Stînga, Iuliana; Șufană, Alina, Limba și literatura română. Clasa a V-a. Caiet pentru timpul liber, Editura Paralela 45, Pitești, 2013.

(Coord.)Popescu, Cristina; Dindelegan, Corina; Opriș, Liliana; Stînga, Iuliana; Șufană, Alina, Limba și literatura română. Clasa a VI-a. Caiet pentru timpul liber, Editura Paralela 45, Pitești, 2013.

Sâmihăian, Florentina; Ioniță, Florin; Cârstocea, Elena; Columban, Monica H.; Kudor, Dorina; Sfîrlea, Lenuța, Limba și literatura română pentru clasa a VII-a, Editura Art, București, 2011.

Sâmihăian, Florentina; Dobra, Sofia; Șerban, Marilena, Limba și literatura română pentru clasa a VI-a, Editura Art, București, 2011.

Sâmihăian, Florentina; Dobra, Sofia; Kuttesch, Nicoleta, Limba și literatura română pentru clasa a V-a, Editura Art, 2010.

Șerban, Anca; Șerban, Sergiu, Limba Română. Manual pentru clasa a VI-a, Editura All Educational, București, 2005.

Șufană, Alina; Burcă, Ramona, Limba și literatura română. Jurnal de vacanță. Clasa a VII-a, Editura Delfin, 2014.

Topan, Claudia; Fetti, Lavinia, Limba și literatura română. Auxiliar, Clasa a VI-a, Editura Delfin, 2013.

BIBLIOGRAFIE

Cerghit, I., Metode de învățământ, Ed. a IV-a, Editura Polirom, Iași, 2006.

Cerghit, I. (coord.), Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iași, 2001.

Coja, Ion, Preliminarii la gramatica ratională a limbii romȃne, Vol. I, Gramatica articolului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Coteanu, Ion, Contribuții la teoria articolului, SCL, Nr. 1, 1958, p. 17-44.

Coteanu, Ion și colectiv, Limba romȃnă contemporană, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1985, Vol. II.Fonetica. Fonologia. Morfologia.

Cucoș, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2008.

Cucoș, Constantin, Pedagogie, Ed. a II-a, Editura Polirom Iași, 2002.

Cucoș, Constantin, Teoria și metodologia evaluării, Editura Polirom, Iași, 2008.

Diaconescu, Paula, Un mod de descriere a flexiunii nominale cu aplicație la limba romȃnă contemporană, SCL, XII, 1961, Nr.2, p. 163-192.

Diaconescu, Paula, Structură și evoluție ȋn morfologia substantivului romȃnesc, Editura Academiei, București, 1970.

Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Romȃne (DOOM), ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Enciclopedic Gold, București, 2010 [DOOM 2].

Dimitriu, Corneliu, Articolul trebuie exclus din rȃndul părților de vorbire? SCL, XLIII, 1992, Nr, 2, p.169-171.

Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii romȃne. Morfologia, Institutul European, Iași, 1999.

Dindelegan, Gabriela Pană, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse,noi interpretări, Editura Humanitas Educational, București 2003.

Dindelegan, Gabriela Pană; Dragomirescu, Adina;Nedelcu, Isabela, Morfosintaxa limbii române. Sinteze teoretice și exerciții, Editura Universității din București, 2010.

Drăgotoiu, Ion (coord.), Principii și metode noi în didactica literaturii și limbilor moderne, Universitatea din Cluj-Napoca, Cluj, 1989.

Eftenie, Nicolae, Metodica studierii limbii și literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

Frȃncu, Constantin, Geneza limbii și a poporului romȃn, Casa Editorială Demiurg, Iași, 1997.

Frâncu, Constantin, Gramatica limbii române vechi, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009.

Goia, Vistian, Drăgătoiu, Ion, Didactica predării limbii și literaturii române, Editura Didactica și Pedagogică, București, 1995.

Gramatica limbii romȃne, Vol. I, București, Editura Academiei, 1963 [GA].

Gramatica limbii romȃne, Vol. I, Cuvȃntul, București, Editura Academiei Romȃne, 2005 [GALR].

Guțu Romalo, Valeria, Articolul și categoria determinării ȋn limba romȃnă contemporană, Sinaia, 25 iulie-25 august 1966 (Univ. București, Cursurile de vară și colocviile științifice).

Guțu Romalo,Valeria, Articolul și categoria determinării în limba română actuală, în Elemente de lingvistică structurală, Editura Științifică, București, 1967.

Guțu Romalo, Valeria, Unele valori ale articolului ȋn limba romȃnă contemporană, ȋn Omagiu Iordan, Ed. Academiei, București, 1958, p.365-371.

Guțu Romalo, Valeria, Morfologie structurală a limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968.

Hoarță Lăzărescu, Luminița, Sinonimia și omonimia gramaticală în limba română, Editura Cermi, Iași, 1999.

Hoarță Cărăușu, Luminița, Dinamica morfosintaxei și pragmaticii limbii române actuale, Editura Cermi, Iași, 2007.

Hoarță Cărăușu, Luminița, Probleme de morfologie a limbii române, Editura Cermi, Iași, 2001.

Iordan, Iorgu; Guțu Romalo, Valeria; Niculescu, Al., Structura morfologică a limbii romȃne contemporane, Ed. Științifică, București, 1967.

Iordan, Iorgu; Robu Valentin, Limba română contemporană, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii romȃne, Ed. Polirom, Iași, 1997.

Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.

Manolescu, M., Evaluarea școlară. Metode , tehnici, instrumente, Editura Meteor, București,2006.

Neamțu, G. G., Teoria și practica analizei gramaticale, Editura Ecelsior, Cluj-Na-poca, 1999.

Oprea, C.L., Strategii didactice interactive: repere teoretice și practice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006.

Pamfil, Alina,Limba și literatura română în gimnaziu.Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, 2003.

Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie și analiză gramaticală, ediția a 2-a, Editura Coresi, Bucuresti, 1993.

Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi interpretări, Editura Humanitas Educațional, 2003.

Parfene, C., Metodica studierii limbii și literaturii române în școală. Ghid teore- tico-aplicativ, Editura Polirom, Iași, 1999.

Secrieru, Mihaela, Didactica limbii romȃne, Editura Studis, Iași, 2008 (Ediția a IV-a).

Secrieru, Mihaela, Didactica limbii romȃne. Pentru studenții Facultăților de Litere și pentru pregătirea examenelor de titularizare, definitivat, grade didactice, ediția a III-a, Iași, Editura Sedcom Libris, 2006.

Secrieru, Mihaela, Bibliografie signaletică de didactică a limbii și literaturii române, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2007.

Vrăjitoru, Ana, Nominalitatea ȋn limba romȃnă, Ed. Vasiliana '98, Iași, 1999.

Vrăjitoru, Ana, Interferențe categoriale la substantivele romȃnești, Ed. Vasiliana '98, Iași, 1999.

Surse online

Pană Dindelegan,Gabriela, Aspecte ale substantivizării în limba română actuală. Forme de manifestare a substantivizării adjectivului, vol. ,,Aspecte ale dinamicii limbii române actuale”, Colocviul catedrei de limbă română a facultății de Litere din cadrul Universității București, noiembrie 2002. ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/cuprins.html, consultată pe 15 iulie 2014.

Secrieru, Mihaela, Metode de predare a limbii române, Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVII, 2007 –www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=738.

Ordinul MECT 5097/ 10.09.2009, Limbă și comunicare/ Pagina ministerului cu planuri cadru și programe școlare: http://administraresite.edu.ro/index.php/articles/c539/.

B. IZVOARE

Caragiale, Mateiu, Craii de curtea veche, Editura pentru Literatură, București, 1965.

Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, Editura Tineretului, București, 1966.

Eminescu, Mihai, Poezii, Editura Facla, Timișoara, 1991.

Eminescu, Mihai, Proză literară, Editura Minerva, București, 1981.

Preda, Marin, Viața ca o pradă, Editura Marin Preda, București, 1993.

Sadoveanu, Mihail, Creanga de aur, Editura Minerva, București, 1976.

Stănescu, Nichita, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, București, 1990.

C. MANUALE/ AUXILIARE ȘCOLARE

Cîrstea, Mihaela Daniela; Hristescu, Ioana; Iosif, Carmen; Papazi, Adina; Surugiu, Laura Raluca, Limba și literatura română, clasa a V-a, Editura Corint Educațional, București, 2013.

Crișan, Alexandru; Dobra, Sofia; Sâmihăian, Florentina, Limba română, manual pentru clasa a V-a, Editura Humanitas, București, 2003.

Crișan, Alexandru; Dobra, Sofia; Sâmihăian, Florentina, Limba română, manual pentru clasa a VI-a, Editura Humanitas, București, 2009.

Davidoiu-Roman, Anca; Doboș, Mihaela; Paraipan, Luminița; Stoica, Dumitrița, Limba și literatura română- standard. Clasa a VI-a, Editura Paralela 45, 2013.

Dumitrache, Mimi, Limba și literatura română. Caiet de vacanță pentru clasa a VII-a, Editura Booklet, București, 2014.

Dumitriu, Amalia; Ilinca, Șt.M.; Jianu, Mihaela, Limba și literatura română, Evaluare curentă pentru clasa a VI-a, Editura Art, 2009.

(Coord.) Furdui, Veronica-Mirona; Negrea, Petru; Lupșa, Alina; Negrescu, Elena; Samson, Ana-Maria, Limba și literatura română. Clasa a V-a, Editura Delta Cart Educațional, Pitești, 2011.

Iancu, Marin; Molan, Vasile; Dumitru, Ioan; Chelaru, Gabriel, Limba română. Manual pentru clasa a V-a, Editura Petrion, București, 2004.

Ioniță, Fl.; Cârstocea, E.; Columban, M.; Coman, A.; Gal, V.; Kudor, D.; Sfîrlea, L., Literatură. Limbă română. Comunicare. pentru clasa a V-a, editura Art, 2008.

Ioniță, Fl.; Cârstocea, E.; Columban, M.; Coman, A.; Gal, V.; Kudor, D.; Sfîrlea, L., Literatură. Limbă română. Comunicare. pentru clasa a VI-a, editura Art, 2008.

(Coord.)Popescu, Cristina; Dindelegan, Corina; Opriș, Liliana; Stînga, Iuliana; Șufană, Alina, Limba și literatura română. Clasa a V-a. Caiet pentru timpul liber, Editura Paralela 45, Pitești, 2013.

(Coord.)Popescu, Cristina; Dindelegan, Corina; Opriș, Liliana; Stînga, Iuliana; Șufană, Alina, Limba și literatura română. Clasa a VI-a. Caiet pentru timpul liber, Editura Paralela 45, Pitești, 2013.

Sâmihăian, Florentina; Ioniță, Florin; Cârstocea, Elena; Columban, Monica H.; Kudor, Dorina; Sfîrlea, Lenuța, Limba și literatura română pentru clasa a VII-a, Editura Art, București, 2011.

Sâmihăian, Florentina; Dobra, Sofia; Șerban, Marilena, Limba și literatura română pentru clasa a VI-a, Editura Art, București, 2011.

Sâmihăian, Florentina; Dobra, Sofia; Kuttesch, Nicoleta, Limba și literatura română pentru clasa a V-a, Editura Art, 2010.

Șerban, Anca; Șerban, Sergiu, Limba Română. Manual pentru clasa a VI-a, Editura All Educational, București, 2005.

Șufană, Alina; Burcă, Ramona, Limba și literatura română. Jurnal de vacanță. Clasa a VII-a, Editura Delfin, 2014.

Topan, Claudia; Fetti, Lavinia, Limba și literatura română. Auxiliar, Clasa a VI-a, Editura Delfin, 2013.