Ciuperci Patogene Care Produc Putregaiuri Arborilor Si Arbustilor

PREZENTAREA UNITÃTII

Direcția Silvica Iași este o unitate a Regiei Nationale a Pădurilor.

Administrează o suprafața de fond forestier – domeniu public de 75683 ha, astfel:

a. 73504 ha pe raza județului Iași

b. 2179 ha pe raza județului Vaslui

OBIECTIVUL PRINCIPAL: – îl reprezintă gospodărirea durabilă și unitară în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice și a normelor de regim silvic.

SCOPUL: – contribuția pădurilor la asigurarea economiei nationale cu lemn, cu alte produse și servicii, făra a dezechilibra ecosistemele forestiere ca factori de mediu.

3

ASEZARE FIZICO – GEOGRAFICĂ

FONDUL FORESTIER- domeniul public – administrat de Direcția Silvică Iași se învecineaza la Nord cu Direcția Silvică Suceava, la vest cu Direcția Silvică Piatra Neamț, la sud cu Direcția Silvică Vaslui, iar la est cu Republica Moldova.

PRINCIPALELE SPECII ȘI GRUPE DE SPECII CE INTRĂ ÎN COMPOZIȚIA FONDULUI FORESTIER NATIONAL SITUAT IN DIRECȚIA SILVICĂ IAȘI

4

 1. NOTIUNI INTRODUCTIVE

Plantele agricole sunt afectate în dezvoltarea lor de la sământa pâna la recoltare, precum și în perioada de păstrare, de numeroși factori biotici (microorganisme) și abiotici, care pot înfluența sănatatea lor luată individual și a culturii privită din punct de vedere populațional.

2. SCURT ISTORIC AL FITOPATOLOGIEI ÎN ȚARA NOASTRĂ

Fitopatologia sau patologia vegetală este o disciplină care se ocupă cu studiul factorilor primari (biotici și abiotici) care produc boli la plante, cu studiul bolilor propriu-zise și al metodelor de prevenire și combatere a acestora. Aceasta știința a aparut din necesitatea de a proteja recoltele și de a reduce pierderile ce se înregistrează ca urmare a atacului diferiților patogeni.
În cadrul fitopatologiei se disting câteva capitole importante, care permit o mai bună întelegere a problemelor cu care se ocupa, și anume :
– etiologia bolilor, care studiază cauzele bolilor plantelor ;
– patogenia, care se ocupă de modul în care patogenii produc bolile plantelor
– patografia, care descrie simptomele prin care se manifestă bolile și metodele cu care se determină ;
– ecologia patogenilor și bolilor plantelor agricole, care studiază relațiile acestora cu factorii de mediu ;
– epidemiologia (epifitologia), care se ocupă cu studiul populațiilor de patogeni în populatiile gazdei (culturi agricole) și cu bolile ce apar în contextul influențelor mediului înconjurator și al factorilor antropologici ;
-profilaxia bolilor, care se referă la elaborarea și aplicarea mijloacelor de luptă preventivă ;
– terapia bolilor, care se preocupă de elaborarea și aplicarea mijloacelor de luptă curativă ;
– protectia integrată a culturilor agricole împotriva bolilor, care se referă la îmbinarea diferitelor mijloace de combatere în cadrul agro-ecosistemului și aplicarea lor numai atunci când se justifică economic și ecologic.

Fitopatologia are legături cu o serie de discipline agricole și biologice care sunt prezentate mai jos: Botanica sistematica Fitotehnie (micologie, bacteriologie, Viticultura virologie) Legumicultura Morfologie vegetala Pomicultura Anatomie vegetala Ameliorarea plantelor Microbiologie Agrochimie Biochimie Agrotehnica Fiziologie vegetala Masini agricole Genetica Economie agricola Ecologie.

In țara noastră cunostințele din domeniul fitopatologiei au provenit cu certitudine de la strămoșii noștri daci și români, cauzele bolilor plantelor fiind considerate în general de ordin supranatural.

5

Denumirile populare ale multor boli ale plantelor demonstrează ca poporul nostru le-a diferențiat, dar fara să le interpreteze corect cauzele. Cu toate acestea, vechea zicală românească – malura din grâu se spală la râu" demonstrează totusi ca țăranii au găsit în mod empiric o soluție pentru a reduce o parte din pierderile provocate de aceasta boală a grâului.
În secolele al XVIlI-lea și al XlX-lea se cunosc primele semnalări ale unor ciuperci parazite în Transilvania în lucrările unor micologi străini. Dupa anul 1915, apar primele lucrări românești de micologie, cum sunt cele referitoare la mixomicete a lui Mihai Brânza, la uredinale a lui Costel Constantineanu, cea despre macromicete a lui Alexandru Popovici sau despre flora micologică a Moldovei, scrisa de Cornel Petrescu.

Toate aceste lucrări au contribuit în general la cunoașterea florei micologice a țării noastre și în special la cunoașterea patogenilor plantelor de cultură.
Cunoașterea ciupercilor microscopice în general și a celor fitopatogene în special a progresat mult în România o data cu înființarea I.C.A.R., în care secția de fitopatologie a început sa editeze o exsicată de ciuperci – Herbarium mycologicum romanicum". Tot în cadrul I.C.A.R. au lucrat o serie de fitopatologi, care, în frunte cu Tudor Săvulescu, au creat școala românească de fitopatologie. Dintre acești fitopatologi cităm pe : Traian Rayss, Alexandru Alexandri, Ana Hulea, Vera Bontea, Alice Savulescu. La Iași, Costel Sandu – Ville a aprofundat studiul diferitelor grupe de ciuperci parazite (Erysiphaceae, Pyrenomycetes), iar la Cluj Eugen Radulescu a dezvoltat cercetări de fitopatologie teoretică și aplicativă.
În anul1941, Viorel Ghimpu a publicat un tratat despre bolile tutunului, iar în 1950 Sorin Fosteris, Vera Bontea si Dumintru Becerescu au publicat primul manual românesc de fitopatologie, în 1957 Eugen Radulescu si Vasile Bulinaru au elaborat o lucrare documentată despre bolile plantelor industriale ; în aceeași perioadă se remarcă lucrările magistrale despre uredinale (1953) și ustilaginale (1957) ale lui Tudor Săvulescu.

In 1959 apare cartea – Protecția, plantelor de Florin Paulian si Alexandru Alexandri, iar în 1967 începe editarea tratatului de fitopatologie sub redactia profesorului Eugen Rădulescu si Costel Rafailă, opera în 4 volume, la care au contribuit majoritatea fitopatologilor din țară noastră. De asemenea, trebuie mentionat aportul profesorilor Emil Docea, Ion Comes, Alexandru Lazar, Mihai Hatman, Alina Dracea, Ion Bobes, Olga Săvulescu si Eugenia Eliade și a altor dascăli care au format generații de specialiști în domeniul agricol și biologic si au contribuit la identificarea de agenți patogeni și boli noi în România.

O contribuție importantă au avut și au la dezvoltarea cunostințelor de fitopatologie o serie de cercetători care au abordat studiul diferitelor categorii de boli ale plantelor, cum sunt : bacteriozele (Viorel Severin și colaboratorii, 1985), virozele (Ion Pop, 1984, 1986, 1988), micoplasmozele (Paul Ploaie, 1968). O lucrare de sinteză asupra ciupercilor parazite și saprofite din România a publicat Vera Bontea (1985 – 1986).

6

NOȚIUNI GENERALE DESPRE BOLILE PLANTELOR

DEFINIȚIA BOLII

Pentru a întelege ceea ce înseamnă starea de boală, trebuie mai întâi definita, noțiunea de sănatate. Prin sănatate se înțelege funcționarea normală a unui sistem viu, ale carui procese oscilează în cadrul limitelor normale ale adaptabilitații organismului și care, în final, duc la realizarea potențialului genetic, și a ciclului biologic, precum și la obtinerea unei recolte optime (Baicu, 1989).

Notiunea de boală a fost definită ca ,,o alterare dăunătoare a unuia sau a mai multor procese ordonate ale unui sistem viu, cauzată de către un factor primar” . Când sistemul viu este alterat în afara limitelor sale normale de toleranță facila, este bolnav, iar dacă este împins în afara limitelor sale de toleranța absolută, el „moare" (Bateman, 1976).

Trecerea de la starea de sănătate la starea de boală este un proces treptat, care presupune o situație intermediară care poate fi reversibilă, cu revenire spre sănatate, dacă factorii care au indus-o dispar sau își reduc intensitatea acțiunii. Starea intermediară are multe elemente comune cu starea de stres și poate fi definită ca o situație între sănătate și boală, care se caracterizeaza mai ales prin dereglarea proceselor informaționale.

CLASIFICAREA BOLILOR

Boli neparazitare, produse de acțiunea nefavorabilă a unor factori externi (temperatură, umiditate, lumină, substante poluante eccetera) sau interni, proprii plantei (respirație, metabolism dereglat în general eccetera). Din punct de vedere populațional al culturii agricole, există adesea o multitudine de manifestări de acest tip induse de tasare (strat de sol mai dens ce apare la arături repetate la aceeași adâncime), zone cu exces de apă, exces de săruri, zone cu reziduuri fitotoxice de erbicide etc. Boli parazitare, provocate de diferiti patogeni: parazite (antofite). Aceste boli se clasifica, în functie de natura factorilor care produc îmbolnăviri , ele se clasifica astfel:

~ viroze – boli produse de virusuri;

~ micoplasmoze – boli produse de microorganisme asemănătoare micoplasmelor ;

~ bacterioze – boli produse de bacterii ;

~ rickettioze- boli produse de ricketsii ;

~micoze- boli produse de ciuperci ;

7

~antofitoze- boli produse de plante superioare (antofite);

~ lichenoze- boli produse de licheni;

~ ficoze- boli produse de alge ;

~flageloze – boli produse de flagelate.

Sistemele patogene sau patosistemele (Robinson, 1976) cuprind totalitatea elementelor și relațiilor dintre plante și patogen. Privite din acest punct de vedere, pentru boli se ia în considerare, în primul rând, modul de nutritie. Modul de nutritie nu trebuie confundat cu modul de viată, care se referă mai ales la sistemele biocenotice.

Paraziții cu mod de nutriție biotrof se hrănesc cu țesuturile vii ale plantelor de cultura (exemplu : Puccinia graminis, Plasmopara viticola eccetera).

Paraziții necrofiți se hrănesc cu substratul mort, provenit din țesuturile vii, care mai întâi sunt omorâte de patogeni și după aceea sunt utilizate în nutriție (exemplu Pythium debaryanum).

Paraziții facultativi au în cadrul ciclului de evoluție stadii saprofite (exemplu Verticillium alboatrum, Fusarium specia). În același grup pot fi incluși și semisaprofiții, care se hrănesc o perioadă mai îndelungată cu substratul mort.

Triptofitele sunt acele organisme care atacă plantele vii, dar se hrănesc cu țesuturile moarte din alte cauze (exemplu Nectria cinnubarina).

Procesul patologic de îmbolnăvire a plantelor poate să se desfașoare foarte repede, adică poate fi acut sau se desfășoară lent, adică are un caracter cronic. Atacul ciupercii Pythium debaryanum pe plăntuțele de tomate are un caracter acut, o planta putând fi distrusa, în funcție de temperatură și umiditate, în 12-24 ore, iar din punct de vedere al răsadului (culturii), în câteva zile pot disparea majoritatea plantuțelor.

Alteori, evolutia bolii este lentă și de lungă durată, cum este, de exemplu, cea a cancerului bacterian a pomilor fructiferi și viței de vie, produs de bacteria Agrobacterium tumefaciens care, în decurs de câțiva ani, duce la moartea plantelor, iar în cultură trec de la o plantă la alta pe diferite căi, astfel încât, o mare parte a plantațiilor pot fi afectate numai după o perioadă mai mare de timp (ani).

Există și boli care au caracter cronic, dar cu simptome acute, cum este cazul apoplexiei caisului, care, sub influența unor factori abiotici și biotici, are o evolutie lentă, de câțiva ani, pentru că deodată primavara pomii să se usuce în plina floare sau în vegetație.

Datorită capacității ridicate de multiplicare a unor ciuperci și bacterii fitopatogene, acestea pot provoca adevarate epifiții, cu intensitate mare, ceea ce duce la pierderi enorme de recoltă. Astfel de cazuri sunt cunoscute la ruginile cerealelor (Puccinia specia) la mana tutunului (Peronospora tabacina). În cazul în care boala respectivă se manifestă an de an în aceeași zonă, aceasta are caracter endemic.

Astfel de boli sunt bolile principale dintr-o cultură agricolă.

Bolile plantelor se pot manifesta, ca simptome, pe diferite organe (sămânța, rădacini, colet, tulpini, frunze, fructe) sau pe mai multe organe în același timp.

8

Există unele boli care au un caracter generalizat, provocând îmbolnăvirea întregii plante, cum este cazul virozelor, tracheobacteriozelor și tracheomicozelor, sau boli care atacă anumite organe ale plantei.

În funcție de faza de dezvoltare a plantelor, se pot distinge: boli ale plantulelor (căderea răsadului, produsă de Pythium debaryanum și alte ciuperci), boli ale plantelor mature (rapănul mărului, produs de ciuperca Venturia inaequalis), boli ale plantelor în declin (cancerul negru al ramurilor produs de Physalospora cydoniae).

Mai importantă pentru practica protecției plantelor și mai ales pentru perspectiva elaborării sistemelor de protecție integrată este clasificarea ecologică a bolilor.

În acest sistem, patogenii sunt grupați după localizarea de bază a atacului și după mecanismul de transmitere. Această clasificare este importantă pentru întelegerea manifestării bolilor din punct de vedere epidemiologic și mai ales pentru abordarea ecologică a problemelor de prevenire și combatere. De asemenea, această clasificare corespunde în mare măsură și principalelor tipuri de măsuri de combatere și anume : tratarea solului, tratarea semintelor, tratamente foliare eccetera.

Din punct de vedere ecologic, este foarte important să se cunoască legăturile trofice ale patogenului cu diferite plante gazda. Cele mai frecvente sunt sistemele parazitare cu 2 componente (parazit – gazdă), ca de exemplu mana viței de vie (Plasmopara viticola – vița de vie), cu 3 componente (parazit – gazda intermediară – planta gazdă de bază), ca de exemplu rugina neagră a grâului (Puccinia graminis – cu planta gazdă dracila la grâu) și cu mai multe componente (parazit – câteva plante gazdă), ca de exemplu putregaiul alb produs de ciuperca Sclerotinia sclerotiorum.

Cunoașterea acestor probleme permite o orientare mult mai bună a măsurilor de protecție a culturilor agricole.

BOLILE PRINCIPALE, BOLILE SECUNDARE Sl ALTE BOLI

Când se trece la elaborarea măsurilor de protecție a plantelor pe baza cunoștințelor ecologice mai aprofundate, bolile se clasifică în patru categorii :

a. Boli principale, care se întâlnesc an de an în cultura agricolă din zonă și care produc pierderi de recoltă ce impun lucrări sistematice de protecție.

De exemplu : rapănul mărului, malura grâului eccetera.

b. Boli secundare, care se întâlnesc în cultura agricolă, dar pot produce pierderi numai în unii ani și impun în aceste condiții lucrări de combatere. De exemplu, pătarea în ochi a bazei tulpinilor de grâu, septorioza grâului, rincthosporioza.

c. Boli potential pagubitoare, care se întâlnesc în culturi dar, de regula, nu produc pierderi.

d. Bolile produse de patogeni polifagi (Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis cinerea, Rhizoctonia solani etc), care, în funcție de cultură și zonă, se pot încadra în una din primele doua categorii de boli.

9

Această clasificare are o importanță ecologica deosebita, deoarece sistemul de protecție al culturilor agricole se construiește numai pe bolile principale, diminuând deci considerabil presiunea substanțelor chimice asupra agrobiocenozei ; pentru bolile secundare tratamentele intervin mult mai rar și numai atunci când acestea se justifica economic.

Exista două tipuri de agenti capabili să cauzeze boli la plante: abiotici și biotici, adică factori fara viața și factori vii. In mediul natural, nu este neobișnuit ca plantele să fie afectate atat de factori biotici, cât și abiotici și este greu de stabilit care a intervenit in primul rând.

Oricum, în majoritatea cazurilor, plantele afectate de agenți abiotici sunt mai fragile și deci predispuse la acțiunea factorilor biotici. De exemplu, rododendronul ale cărui rădăcini au fost slabite de lipsa de apă vor fi atacate mai repede de rugină decât celelalte părti ale plantei care sunt sănătoase.

Agenți biotici
Spre deosebire de agenții abiotici, cei biotici sunt organisme vii și se pot răspândi de la o plantă la alta. Aceasta este o caracteristică foarte importantă a lor, pentru ca numărul plantelor bolnave crește în timp ca rezultat direct al dezvoltării, înmulțirii și migrării agentului bacterial.

Ciupercile (fungi)
Cel mai mare număr de boli la plante sunt cauzate de ciuperci sau fungi, și aici nu ne referim neapărat la cele comestibile sau de dimensiuni mari. Există mai mult de 100.000 de specii de ciuperci și, surprinzător, numai o mică parte din acestea e capabilă sa infecteze plantele.

10

Ciupercile sunt asemănătoare plantelor, dar sunt lipsite de clorofilă și țesuturile vasculate care se găsesc la ferigi si plantele cu semințe. Fungi sunt mici, de obicei organisme microscopice, compuse dintr-o masă de filamente.

Modul principal de înmulțire al ciupercilor sau fungilor sunt sporii. Multe ciuperci produc mai mult de un tip de spori pe parcursul vieții lor și acest lucru influențează de cele mai multe ori modul de răspândire a bolii.

Principalul mod în care ciupercile infectează plantele este prin penetrarea directă a țesuturilor, deși se mai poate și prin infectarea deschizăturilor naturale sau a ranilor. În majoritatea cazurilor, ciupercile infectează plantele prin suprafețele ude sau umede ale acestora; datorită acestei condiții de infectare, bolile cauzate de ciuperci sunt mai frecvente după perioadele mai secetoase, când se utilizează măsuri suplimentare de irigație și udare. Ciupercile se răspândesc în primul rând pentru că sunt purtate de vânt, de stropii de apă (de ploaie sau de udat), insecte și prin operații efectuate pentru intreținerea plantelor (de exemplu, de pe foarfeca de grădină, din ghivece sau din pământ).

Bacteriile
Bacteriile sunt foarte diferite de ciuperci (fungi). Ele sunt microorganisme unicelulare care nu au un nucleu organizat. Ca și la ciuperci, doar un mic procent din bacteriile existente în natură sunt capabile să invadeze plantele vii și să le cauzeze moartea. Bacteriile au pereti celulari si majoritatea bacteriilor patogene pentru plante au forma unui băt. Bacteriile se reproduc în primul rând prin diviziunea celulelor; acest proces poate avea loc foarte repede, iar prezența și răspândirea lor pe o plantă nu sunt de obicei vizibile.

Spre deosebire de ciuperci, bacteriile nu pot invada țesuturile intacte și sănătoase ale plantelor. Ca urmare a acestui fapt, majoritatea infecțiilor au loc la nivelul rănilor. Bacteriile infectează plantele și prin ranile provocate de insecte (ramase după ce acestea s-au hrănit cu frunzele sau seva plantei respective), dar și prin deschizăturile provocate (prin tăierea ramurilor sau ruperea frunzelor) sau naturale ale plantelor. Bacteriile se răspândesc de la o plantă la alta prin picăturile de apa (picături de ploaie sau de la apa de udat), prin insecte, precum și printr-o gamă largă de practici de grădinărit (contaminarea prin foarfecile de grădină, ghivece sau pământ). Bacteriile se pot transmite și prin semințe.

Fitoplasmele
Fitoplasma este un tip relativ nou de agent patogen care este asemănător cu bacteria, dar se deosebește de aceasta pentru că nu are perete celular rigid. Aceste organisme purtau denumirea de MLO (mycoplasma-like organisms), adică organisme asemănătoare micoplasmei. La fel ca in cazul bacteriilor, fitoplasmele nu au nucleu organizat, sunt microscopice si unicelulare.

Ele pot avea forma neregulată, ca amiba, sau de spirală.

La fitoplasme este foarte important țesutul și nu pot trăi decat într-o substanță numită folem (cu care se hranesc insectele) sau în sistemul de transport al substanțelor nutritive din planta pe care o infestează. Majoritatea fitoplasmelor nu pot trăi separat de plantele sau insectele gazdă.

11

Cum fitoplasmele nu pot supraviețui ca microorganisme de sine stătătoare, ele nu pot infecta plantele fară "ajutor" din afară, care ia de cele mai multe ori forma insectelor.

Prin urmare, modul principal de răspândire a acestor organisme este prin insectele care se hrănesc cu frunze sau seva (de exemplu, lăcustele); ele se mai pot răspândi prin altoirea plantelor sănătoase.

Virusii
Virusii sunt agenți patogeni specifici plantelor deoarece conțin acid nucleic și inveliș de proteine; nu au structura celulară. In plus, virușii nu se pot înmulți sau reproduce fără ajutorul componentelor celulei din planta – gazdă.

Datorită naturii simpliste a acestor agenți patogeni, ei infectează plantele numai prin răni. Mijlocul principal de răspândire a virusilor sunt insectele, mai ales afidele, musculițele albe și lăcustele. Virușii mai pot fi răspândiți de nematode și prin polenul infectat; și oamenii pot răspândi virușii prin tăierile aplicate arborilor sau plantelor și prin lucrul cu plante infectate deja.

Nematodele
Sunt viermi mici, translucizi, de cele mai multe ori de abia vizibili cu ochiul liber. La fel ca la ciuperci și bacterii, numai o mică parte din nematodele care se găsesc în natură sunt parazite pentru plante. Majoritatea nematodelor au trei stadii de viata: ou, larvă și adult. Ultimele două stadii sunt cele mai dăunatoare pentru plante. Nematodele parazite pentru plante sunt agenți patogeni cu structuri specializate care le permit să rupă peretele celular al plantei și să extragă conținutul celulei.

Nematodele pot infecta plantele direct, iar infecția are loc de obicei la vârful rădăcinii. EIe mai pot pătrunde în plantă prin răni, deschizături naturale sau prin intermediul insectelor; se mai pot răspândi prin plantele, pământul sau ghivecele infectate.

Agenți abiotici
Problemele de sănătate ale plantelor atribuite agenților abiotici mai pot fi denumite afecțiuni, mai degrabă decât boli.

Ambii termeni sunt folosiți pentru a descrie aceleași tipuri de stări anormale la plante, deși afecțiunea presupune ca factorul declansator să nu fie un organism viu. Agenții abiotici care pot provoca boli pot fi clasificați în: factori de mediu sau factori legați de cultură a plantelor. Acest tip de factori sunt de cele mai multe ori trecuți cu vederea când vine vorba de cauze ale apariției vreunei boli, deoarece sunt greu de identificat (nu sunt agenți patogeni vizibili cu ochiul liber sau la microscop).

In consecinta, abillitatea de a descoperi si numi exact un astfe de factor este strans legata de cunoasterea si examinarea istoricului plantei si a mediului in care s-a dezvoltat aceasta.

12

Factorii de mediu
Există o varietate de factori de mediu care pot cauza boli la plante. Printre aceștia se numără:
– cantitățile naturale neregulate de apă pe care le primește planta sau arborele (perioade de seceta alternate cu perioade de ploi abundente);
– un strat subțire de zăpadă pe perioada iernii;
– vânturi foarte puternice;
– fulgere;
– grîndină;
– înghețurile neașteptate care pot surveni primăvara târziu sau toamna devreme;
– fluctuațiile extreme de temperatură, mai ales pe timpul iernii;

– poluarea aerului, mai ales in marile orase (fluorid de hidrogen, dioxid de sulf, etilena, nitrat).

Agenții patogeni de mediu sau o gamă largă de simptome. De exemplu, seceta sau pământul uscat pot dăuna rădăcinii și pot duce la moartea plantei. În acest caz, rădăcinile nelemnoase, localizate de obicei in primii 38 de cm în pământ, sunt cel mai sensibile și sunt primele afectate. Făra umezeală, acestea se usucă și mor; când aceste rădacini devin nefuncționale incepe să apară un deficit de apă, pentru că ele nu mai pot alimenta partea superioară a plantei.

Simptomele "secetei" variază de la o plantă la alta în funcție de specie și de severitatea lipsei de apă, și nu se observă decât după ce râul a fost făcut (uneori și după 2 – 3 ani). Simptomele includ pierderea vigorii frunzelor și acelor (dacă există), ofilirea, scofalcirea, îngălbenirea, caderea prematură a frunzelor sau acelor, dungi negre, uscarea ramurilor. Frunzele copacilor pot părea chiar arse pe margini și dau semne de necroză în locurile unde acele și frunzele devin maronii. Copacii și arbuștii afectați de secetă au un foliaj redus, se dezvoltă greu și de cele mai multe ori rămân pitici. În cazuri extreme, seceta poate duce la moartea plantei.

Factorii legați de cultivarea plantelor
Factorii de acest tip care sunt asociați cu problemele de sănătate ale plantelor sun foarte mulți. Printre cei mai des întâlniți sunt:
– caracteristicile solului (pH-ul, materiile organice, drenajul, tipul solului, eccetera);
– modul în care s-a desfăsurat plantarea (pregătirea rădăcinii inainte de a fi plantată și pregătirea locului de plantare, plantarea la un nivel adânc sau nu, eccetera);
– rezistența plantei;
– diferite activități care pot duce la compactarea solului în jurul rădacinii;
– rani mecanice produse de mașinile de taiat iarba.
– tăierea încorectă a arborilor și arbuștilor;
– acoperirea incorectă cu paie a straturilor de flori sau a bazei rădăcinilor la arbori și arbuști;

13

– fertilizarea realizată în perioade nepotrivite și chiar aplicarea necorespunzătoare (este foarte important să urmați instrucțiunile de pe ambalaj când este vorba de aplicarea de substanțe);
– udarea nepotrivită (e vorba de perioada din zi, cantitatea și frecvența).

Un alt tip de factor de mediu care poate duce la afectarea plantei și in cele din urmă la moartea ei, implică substanțele chimice. În această categorie sunt incluse sărurile și pesticidele aplicate greșit, mai ales substanțele ierbicide.

De exemplu, când nu sunt aplicate cum trebuie, ierbicidele pot duce la pagube care variază de la o specie la alta. Simptomele pot aparea la câteva zile sau chiar săptămâni după expunere sau, în unele cazuri, numai în primăvara viitoare. Simptomele includ cloroza, pete necrotice, arsuri pe marginile frunzelor, învârtirea marginilor, anomalii în dezvoltarea plantei, căderea acelor sau frunzelor, uscarea ramurilor și a frunzelor, un declin general al stării plantei sau chiar moartea acesteia.

La fel ca la factorii de mediu, factorii ce țin de cultivarea plantei pot afecta sănătatea acesteia în multe feluri, și pot avea o gamă largă de simptome. De exemplu, când este aplicat un strat protector prea mare de paie sau frunze, acesta poate duce la asfixierea rădăcinii.

Orice tulburare care apare în structură și funcțiile unui organism, sub influența unui agent patogen sau de altă natură, urmată de modificări biochimice, fiziologice, citologice, histologice, anatomice și morfologice, poartă denumirea de boală. La plantele de cultură, noțiunea de boală are un sens practic, economic, determionat de procesul patologic care se concretizează în scăderea cantitativă și deprecierea calitativă a producției.

Trecerea unei plante de la starea normală la cea patologică este greu de stabilit cu precizie, deoarece la început simptomele sunt imperceptibile dar mai târziu acestea se accentuează inducând schimbări evidente ce caracterizează starea de boală. Pentru diagnosticarea cu precizie a unei boli este necesară cunoașterea detaliată a simptomelor, care reprezintă principalul criteriu macroscopic și care îmbracă diferite forme în evoluția bolii în timp.

Totalitatea modificărilor vizibile survenite în procesul de patogeneză, alcătuiesc tabloul simptomatologic al bolii.

Evoluția procesului patologic trebuit privită în contextul interacțiunii dintre plantă gazdă – agentul patogen – factorii externi. În trecut bolile plantelor erau clasificate numai după simptomele pe care le provocau, fiind denumite: pătări, vestejiri, făinări, rugini, arsuri, putregaiuri eccetera.

După etiologie (cauza bolii) bolile sunt grupate în boli neinfecțioase (fiziologice) și boli infecțioase (parazitare).

Bolile neinfecțioase se datoresc acțiunii nefavorabile a factorilor de mediu (edafici, climatici) sau tehnologiei de cultură necorespunzătoare.

Bolile infecțioase sunt provocate de agenți fitopatogeni.

Bolile infecțioase se clasifică după mai multe criterii și anume:

a) după natura agentului ficopatogen:

– viroze – boli produse de virusuri

– micoplasmoze – boli produse de microorganisme de tip Mycoplasma

14

– bacterioze – boli produse de bacterii

– micoze – boli produse de ciuperci antofitoze- boli produse de antofite semiparazite și holoparazite;

b) după evoluția și durata procesului patologic, există:

– boli acute(ritm de dezvoltare rapid);

– boli cronice(ritm de dezvoltare lent);

c)după caracterul infecției se deosebesc:

– boli localizate(majoritatea)

– boli generalizate(viroze, micoplasmoze, traheobacterioze, traheomicoze);

d)după aria de răspândire, deosebim:

– boli epidemice sau epifiții (se răspândesc cu viteză mare, ocupă suprafețe întinse, provoacă adevărate invazii însă apar periodic);

– boli endemice sau endemii, sunt cantonate într-o anumită regiune,se manifestă an de an cu o intensitate variabilă).

Determinarea cu exactitate a unui agent patogen presupune pe lângă cunoașterea simptomelor tipice bolii și examinarea microscopică a acestuia.

Modificări anatomo-morfologice induse de agenții fitopatogeni în procesul de patogeneză

În zilele noastre este tot mai puternică dorința de a se realiza o legătură mai strânsă între om și natură , fapt constatat mai cu seamă de locuitorii mediului urban . Una din posibilitățile de creare a acestei legături este decorarea căminului cu plante și flori . Această îndeletnicire nu este doar o petrecere plăcută a timpului ci este și o preocupare serioasă de cultivare a acestor plante datorită cerințelor sporite de piață. Plantele de interior sunt foarte variate ca formă , culoare , dimensiune și se deosebesc prin cerințele fiecăreia în pare în cea ce privește lumina , umiditatea și nevoia de substanțe nutritive . De asemenea și înmulțirea și sensibilitatea plantelor față de boli și dăunători este foarte variată.

Tematica vastă a bolilor speciilor floricole cultivate în sere și apartamente se datorează numărului mare și variat de plante cultivate .

În cele ce urmează voi prezenta biologia ,profilaxia și terapia celor mai frecvente boli întâlnite la plantele floricole cel mai des cultivate în sere și apartamente .

FĂINĂRILE

Făinările sunt boli produse de ciupercile Ersiphales (Ascomycotina ). Se recunosc după petele albicioase , pâsloase , apoi prăfoase, ceea ce dă organelor plantelor aspectul că ar fi pudrate cu făină .

De fapt pâsla reprezintă corpul sau miceliul ciupercii, iar făina este formată din fructele asexuate ale ciupercii – conidiofori cu conidii sau oidii ( organele care răspândesc boala în vegetație ).

15

În pâsla miceliană, care poate îndeplinii și funcția de rezistență peste iarnă cu ochiul liber, se observă puncte brune – negricioase – periteciile cu asce și ascospori (fructe sexuate ), ce îndeplinesc și funcția de rezistență. Datorită atacului, plantele sunt stânjenite sau oprite în creștere și dezvoltare .

Făinarea trandafirului ( Sphaerotheca pannosa varianta rosae ) este cea mai frecventă boală care se manifestă în culturile de trandafir din câmp și spații protejate (sere, solarii).

Simptomatologie pe ambele fețe ale frunzelor apar pete de formă neregulată și culoare albicioasă cu aspect pulverulent, ca urmare a formării conidioforilor și conidiilor .

Pe măsură ce boala evoluează, petele acoperă parțial sau total limbul frunzelor, care se îngălbenesc se brunifică,se usucă și cad. Când atacul este puternic, boboci atacați nu se mai deschid.

Profilaxie și terapie .

Lăstarii puternic afectați se îndepărtează și se distrug prin ardere . În spațiile protejate se vor efectua aerisiri frecvente pentru diminuarea umidității atmosferice. Soiurile Fairy, Frühlingsgold, Dortmund, Kazanlyk, Mme Leon Guinotte și Portland prezintă o rezistență înaltă la Sphaerotheca pannosa var. rosae, astfel încât pot fi utilizate ca genitori de rezistență . În timpul perioadei de vegetație , la toate soiurile sunt necesare tratamente cu fungicide . Cele mai bune rezultate s-au obținut cu produsele Nimrod 0,1%,Afugan 0,06%, Benlate 0,1% , Fundazol 0,1% , Metoden 0,1%, Bazistin 0,05 – 0,1%, Derosal 0,1%, Plondrel 0,05%, Persulon 0,1%, Morestan 0,05%, karathane 0,1%, Meltatox 0,25% , Kumulan 0,3% sau sulf muiabil 0,3%. Tratamentele cu fungicide de contact se repetă la 7- 10 zile, iar cele cu fungicide sistemice la 10 – 14 zile. În suspensiile de stropit se adaugă aracet 0,2%.

În Canada și Columbia au fost semnalate forme rezistente ale agentului patogen la benomil ( Benlate , Fundazol ) ,care sunt de regulă rezistente și la tiofanat metil (Topsin –M , Metoden )și carbendazin (derosal , Bavistin). Pentru prevenirea acestui fenomen se vor alterna fungicidele de contact cu cele sistemice cu bază chimică diferită . Făinarea crizantemelor (Oidium Chrisanthemi ),se manifestă pe ambele fețe ale frunzelor și pe tulpini . Pe organele susceptibile apar zone acoperite cu un praf albicios cu aspect pulverulent . În timpul perioadei de vegetație agentul patogen se răspândește prin intermediul conidiilor antrenate de curenții de aer. Atacul este favorizat de temperaturi de peste 200C lipsa de aerisire a serelor și excesul de îngrășămintelor cu azot .

Pentru combaterea agentului patogen în perioada vegetației se pot aplica tratamente cu sulf muiabil 0,45, Karathane 0,1% ,Morestan 0,05% Meltatox 0,2%-0,25% Nimrod 0,055 – 0,15 sau Saprol 0,1%. Tratamentele cu fungicide de contact se repetă la 7- 10 zile , iar cele cu fungicide sistemice (Nimrod , Saprol )la 10 – 14 zile .

16

Făinarea Begoniei ( Oidium Begoniae ). La noi în țară a fost observată în anul 1965 ( Săvulescu O. și Tudosescu 1968 ).

Simptopatologie . Atacul se manifestă pe frunze , tulpini , pe muguri florali și flori. Odată cu formarea conidioforilor și conidiilor petele capătă un aspect pulverulent . În dreptul petelor, țesuturile se îngălbenesc se necrozează și se usucă , iar frunzele puternic atacate se desprind și cad .

Măsuri de prevenire și combatere .Măsuri de igienă a culturii , distrugerea frunzelor atacate limitează extinderea atacului la plantele sănătoase . Pentru combaterea boli la soiurile sensibile sunt necesare tratamente foliare cu fungicide de contact sau sistemice .

Din clasa plantelor cultivate în spații protejate , mai sunt atacate de bolile de făinare următoarele plante :

Cineraria atacată de Oidium cinerariae

Petunia atacată de Sphaerotheca furiginea

Salvie atacată de Eriysiphe salviae

Verbina atacată de Sphaerotheca verbanae

Panseluțe atacate de Erysiphe communis specia violarum

Simptomatologia, profilaxia și terapia la aceste plante este asemănătoare cu cea a plantelor prezentate mai sus .

FUZARIOZELE

Speciile de ciuperci din genul Fusarium care cauzează aceste boli au miceliul localizat în interiorul vaselor conducătoare (tracheomicoze) unde produc toxine și substanțe vâscoase rezultate din degradarea enzimatică a pereților vaselor de către ciuperci, producându-se astfel obturarea sau astuparea vaselor conducatoare, defapt ofilirea. Din interiorul vaselor conducătoare ciupercile cu ajutorul enzimelor distrug celulele dinspre interior sre exteriorul plantelor moarte, unde fructifică caracteristic prin sporidochii – aglomerări miceliene pe care se diferențiează conidiofori cu conidii mici (microconidii) și mari (macroconidii) care sunt fusiforme si septate (cornulețe). Speciile de ciuperci din genul fusarium sunt parazite facultativ, adică în lipsa plantei gazdă se dezvoltă saprofit pe resturile vegetale; rezistă sub formă de miceliu în resturile vegetale, în semințele infectate și prin camidiospori. După o cultură fuzariată se poate reveni cu planta respectivă după 5 ani.

Fuzarioza sau ofilirea garoafelor (fusarium oxysporum) este cea mai frecventă boală a culturilor de garoafe.

Simptopatologie. Plantele pot fi atacate în toate stadiile de dezvoltare. Plantele tinere au tendința săse curbeze într-o parte.

Culoarea verde intens a frunzelor și tulpinii se schimbă la început în verde ceschis spre cenușiu și apoi în galben pal. În secțiuni longitudinale prin tulpină se observă brunificarea pereților vaselor conducătoare , tipică tracheomicozelor. Brunificarea se extinde treptat din partea bazală spre vârful plantelor.

Măsuri de prevenire și combatere. Prevenirea și combaterea eficientă a fuzariozei se poate realiza numai pin aplicarea unui complex de măsuri.

17

Dezinfecția termică si chimică a solului nu dă întotdeauna rezultatele scontate pentru că ciuperca de fusarium oxysporum poate supraviețui în sol până la adâncimea de 80 cm . Substratul de înrădăcinare a butașilor se tratează chimic cu Benzimidazoli 0,05% sau cu Dodine (Carpene, Syllit, Venturol ) – 0,1%, 4 l suspensie la metru .

În vegetație , la soiurile sensibile și tolerante , preventiv se fac tratamente la sol cu Benzimidasili 0,1 – 0,2% – Benlate , Derosal , Dithane , Vondozeb, în amestec cu Ditocarbonați 0,2 – 0,3% suspensie /metru. , al doilea și al treilea în primele 1-3 luni (la interval de 12 zile ) iar în perioada mai – octombrie tratamentele se fac lunar și în restul anului în interval de 2 – 3 luni . Rezultate bune în combatere au dat și fungicidul Nirage F – 0,5%.

Putrezirea tulpini garoafelor (fusarium roseum (Link.)Sn.et Hansen )

Fuzarioza gladiolelor (fusarium oxyporum Hansen gladioli Massey).

Pentru prevenire cu o zi înainte de plantare, bulbii și bulbiliise imersează pentru 12 ore în suspensie formată din Benzimidazoli 0,2% și Dicarboximide (Romilan 0,1%, Rovlan, Sumilex 0,2%; după plantare, la 15 zile, se udă solul cu 4 -5 l / etru din aceeași suspensie .

Fuzarioza freziei (fusarium oxysporum (Schl) Sn. et Hansen )

Agentul patogen invadează rădăcinile principale ,pe cele laterale și perișorii absorbanți care capătă o culoare roz caracteristică . în evoluția ulterioară rădăcinile putrezesc , și sunt acoperite de un înveliș superficial de miceliu și spori . De la rădăcinile infectate atacul progresează la bulbi . Pe măsură ce putrezirea se extinde și cuprinde bulbul în întregime , țesuturile afectate capătă o textură nisipoasă și se sfărâmă cu ușurință la presiune ușoară .

Rezultate bune s-au obținut prin tratarea bulbilor , după depozitare , cu Benlate 0,5% sau Tecto 90 1% timp re 5 ore .

În sere solul va fi dezinfectat termic sau chimic cu produse fumigante și se va face o rotație a culturilor pe cel puțin 4 ani .

Fuzarioza Crizantemelor (Fusarium exysporum specie chrisantemi(Litt.) Fusarium oxysporum specie trachipillum (Eugen Florin Smith Sn. et Hansen )

Înainte de plantare se aplică pe sol amendamente cu carbonat de calciu hidratat și piatră de varianta ( 2 :1 ), pentru a ridica pH solului la 7.5.

Fertilizarea se face cu azot nitric . În perioada de înrădăcinare a butașilor, substratul se stropește cu Benzimidazoli 0,05%, 4 l /mp . Dacă solul este infectat cu Fusarium , în sere lunar se fac tratamente (mai – octombrie ) cu amestec de Benzimidazoli 0,1 % și Diticarbonați 0,2% – 4 – 5 suspensie la metru.

Fuzarioze se mai întâlnesc la stânjenel, crin, lalea, gerbera; profilaxia și terapia sunt similare cu cele descrise .

18

VERTICILIOZE

Ofilirea verticiliană produsă de ciuperca Verticillium dahliae (deuteromicotina), este o boală vasculară (trachemicoză ) frecventă în culturile din sere și solarii afectând și plantele ornamentale .

La toate plantele atacate, în secțiune prin tulpini în pețioli frunzele și pedunculul fructelor se observă o culoare brun – deschisă a vaselor conducătoare unde trăiește miceliul ciupercii care opturează deschiderea vaselor, provocând astfel ofilirea. Miceliul ciupercile din vasele conducătoare ajunge la exteriorul plantelor pe care fructifică princonidiofori ramificați în verticil ce poartă în vârf conidii, organe care răspândesc boala în vegetație (prin vânt și ploaie ). Peste iarnă rezisă sub formă de microscleroți micelieni în resturile vegetale .

Vertucilioza Crizantemelor (Verticillium dahliae Kleb.)

Patul în care înrădăcinează butașii, la interval de de 14 zile se stropesc cu Benzimidazoli 0,05% – 4 – 5 litru/metru; la plantare rădăcinile butașilor se îmbăiază într-o suspensie cu același fungicide, dar în concentrație mai de 0,1 – 0,2%; în aprilie – octombrie, dacă este cazul se fac tratamente cu același substanțe în concentrație de 0,1 – 4 – 5 litru / metru.

Verticilioza garoafelor (Verticillium dahliae Kleb.) identic cu Verticilioza crizantemelor .

Verticilioza gerberei (Verticillium dahliae Kleb.)

În timpul vegetației , preventiv se fac 3-4 tratamente la sol și în jurul bazei tulpinilor cu amestec de Benzimidazoli 0,05 – 0,1% + Deticarbonați (Vondozeb, Dithane M – 45) 0,2 – 0,3 % – 4 – 5 litru / metru și 250 – 500 milimetru / plantă . Dacă există îndoială în ce privește sănătatea semințelor , acestea se tratează cu Benzimidazoli (4 gram / 1 kilogram sămânță ) .

CĂDEREA ȘI PUTREZIREA PLĂNTUȚELOR

Este una din cele mai periculoase boli cu caracter acut (evoluție rapidă 24 – 48 ore) ale plăntuțelor plantelor ornamentale din răsadniță și sere. Cauza boli este atribuită la trei ciuperci și anume Pythium debaryanum, Phytophtora parasitica (mastigomicotine) și Rhizoctonia solani (deuteromicotina). Infecția pornește în totdeauna din sol și este favorizată de umiditate mare, temperatură ridicată (20 – 30o C), lipsa de aerisire și desimea prea mare a plantelor .

Frecvența infecției ajunge la 70 – 90 % în primele zile după germinarea semințelor , apoi scade în ziua a treia și a patra, revenind la un procent ridicat până la transplantare .

19

Udarea rațională, aerisirea bună și dirijarea temperaturii sunt măsuri profilactice. Se va stropi pământul și răsadul, la interval de 4 – 5 zile, cu Previcur 0,15 – 0,25 % – 3,5 litru / metru, Captadin, Folpan, Captan, Merpan – 0,2 – 0,5 % sau cu fungicide din grupa Diticarbonați : Polyram Combi, Tiuram, Dithane Merpan – 45 –0,2%. În cazul în care apar focare de atac acestea se lichidează cu sol cu tot iar vetrele rămase goale se stropesc cu Zeamă bordeleză 1 – 2% (1% = 1kilogram CuSo4 +1 kilogram pastă de var sau 0,5 kilogram var nestins în 100 litru apă ).

SEPTORIOZELE

Sunt boli maculicole (ale frunzelor) produse de ciuperci din genul Septoria (deuteromicotine).Frunzele plantelor bolnave prezintă pete circulare sau în colțuri cu marginile brune și centru decolorat până la alb. La suprafața petelor sunt prezente puncte negre ( se văd cu ochiul liber ) care sunt fructificațiile asexuate ale ciupercilor – picnidiile sferopsidale (odinul Sphaeropsidales) care conțin picnospori alungiți și septați ( de aici vine denumirea de ,,Septoria”). Organele ce răspândesc boala în timpul vegetației. De la un an la altul se permanentizează sub formă de miceliu în resturile vegetale rămase după recoltare.

Pătarea frunzelor de garoafe (Septoria sinarum Speg.)

Punctele negre, adică picnidiile cu picnosporoi se găsesc pe ambele fețe ale frunzelor. Boala evoluează foarte rapid ( super acută) la temperaturi de 22 – 26o C și UR de 100%. Sunt eficace tratamentele chimice cu Diticarbamați și Benzimidazoli .

Pătarea și uscarea frunzelor la crizanteme (Septoria chrizanthemella Pass)

Atacul este mai frecvent și mai intens toamna. Epidemia se instalează dacă sunt focare de infecție și temperatura depășește 20o C iar UR 90% . Diticarbamați și Benzimidazolii se folosesc în amestec( Dithane Merpan – 45 – 0,25% + Metoden 0,1%) pentru a preveni apariția raselor rezistente la benzimidazoli .

RUGINILE

Sunt boli produse de ciupercile microscopice din ordinul Uredinales (Basidiomycotina).

Simptomul ruginilor este pustula , un microlagăr de sporulare ; cândeste ruginie se numește uredopustulă ( conține uredospori), iar când este negriciosă –teleutopustulă (teleutospori).

Se întâlnesc la speciile floricole cultivate prin parcuri, grădini și flori tăiate (gura leului, la florile perene, cultivate în teren deschis (crizantema, margareta, tufănica) la florile rustice (zambila, stânjenel), la florile decorative cultivate în ghivece (mușcata ) sau în sol (garoafă, trandafir ).

20

Rugina trandafirului (Phragmidium disciflorum (Tode )J.F.James)

Este una din cele mai păgubitoare boli prezentă în toate rosariile din România, boala se manifestă pe frunzele și ramurile tinere pe care apar pustule alungite, circulare sau neregulate, de culoare portocalie, care reprezintă picnidiile cu picnospori și ecidiile cu ecidiospori .

Profilaxia și terapia. În vederea diminuării sursei de infecție, toamna se taie ramurile atacate și se folosesc ca genitori soiuri rezistenți la rugină cum ar fi Fairy, Flühlingsgold și Dortmund. La soiurile mai sensibile se aplică tratamente chimice. Cele mai bune rezultate se obțin cu fungicidele de bază de oxicarboxină (planvax 75 – 0,1%) , de triforine (saprol 0,1%) din grupa amine, amide, de triazoli (tropas 100 – 0,05%, Tilt 0,02%) de dicarboximide (Cordel 0,075%), de benzimidazoli (Bazistin 0,05 – 0,1%) și pe bază de ditiocarbonați (Polyram M- 0,2%, Porezin B75 – 0,3% , Tiuran 75 – 0,3%, Dithane Merpan – 45 – 0,2%, Onefung 0,25%, Polyram Combi 0,2%).

Rugina garoafelor (Uromyces caryophillinus (Schrank.) Winter.)

În sere se comportă ca specie hemiciclică. Infecția se realizează la valori termice de 5,14 și 28oC cu condiția ca picăturile de apă să persiste pe frunze cel puțin 3 ore în acest caz irigarea se va face la sol și aerisire energică și repetată . În combaterea chimică se folosesc fungicide din grupele ,,Amine, amide„ (Platvax 20 CE – 0,3% , Platvax 75 WP – 0,3% ), Diazine și heterociclice ( Baycor 25WP – 0,2% ) și Triazoli (Topas100 CE – 0,05%, Tilt 250CE – 0,02%) Se mai pot folosi Bayleton, Bumper 0,02% (Triazoli), Polyram Combi, Polyram DF 0,3% (Diticarbamați).

Stropirile foliare se repetă la 10 – 14 zile și în suspensii sau emulsii se adaugă Aracet sau Detersin 0,2% .

Rugina zambilei (Uromyces scillarum (Grev. Winter.)

Boala a început să se răspândească în județul Timiș și Arad. Este o excepție, adică are numai teleutospori – microciclică. Pentru combatere se folosesc fungicidele specifice ruginilor – grupa ,,Amine , Amide„ – Plantvax 20 CE (oxicarboxină ) – 0,3%, Platvax 75(pulbere) 0,2 – 0,3%, sau grupa ,,Triazoli„

– Topas 100 CE – 0,05% , Tilt 350 CE – 0,02% la suspensii sau emulsii se adaugă Aracet pentru fixare 0,02%.

CINEROZELE

Sunt boli produse de specii de ciuperci ale genului Botrytis (deuteromycotina ) . Boala este răspândită și foarte păguboasă prin putregaiul cenușiu ce-l produce asupra plantelor (cineres =cenușiu , de unde și numele ,,cineroză” ).

Putregaiurile (mucegaiurile )cenușii ale florilor (Botrytis – diferite specii).

21

Se întâlnesc la florile hemicriptofite (crizantema și bujorul), rustice (crinul și laleaua) semirustice (gladiola), la speciile decorative prin flori cultivate în ghivece (ciclamen și violeta africană – Saintpaulia).

La apariția simptomelor se fac tratamente chimice cu fungicide dicarboximide sau diticarbamice sau preparatele biologice de tipul Kasumin – 0,15% au eficacitate ridicată în combatere .

VIROZELE

Sunt boli produse de virusuri , sisteme acelulare formate din proteină (înveliș) și acid nucleic (ARN, mai rar ADN ). Se măsoară în milimicroni și se multiplică numai în celulele vii. Virozele plantelor se manifestă prin simptome foarte variate: Mozaic, cloroză (îngălbenire ), pete de diferite forme și culoare brună sau bronzată (necroze), deformări, atrofii și hipertrofii .

Încrețirea frunzelor de mușcată ( Pelargonium leaf curl virus )

Pe frunze apar pete colțuroase, la început clorotice, iar apoi necrotice. Țesutul din dreptul petelor se desprinde și cade. Frunzele sunt mici și cu suprafață încrețită.

Plantele infectate au creștere stagnată. Pelargonium leaf curl viru este sinonim cu piticire plantelor .

Metode de prevenire și combatere. Eliminarea de la înmulțirea vegetativă a plantelor cu simptome și obținerea de plante libere de virus prin cultivarea ,,in vitro” a meristemelor apicale, prelevate de la plante tratate termic timp de 4 săptămâni, la 38oC.

Pătarea inelară neagră a tomatelor la mușcată (virusul pătării inelare a tomatelor la mușcate ) Tomato Black ring virus in pelargonium

Simptopatologia. Pe frunzele mature apar pete și inele concentrice, ovale , clorotice. Creșterea plantelor este stopată. Plantele infectate produc inflorescențe puține , cu număr redus de flori în inflorescență. Florile prezintă petale gofrate, iar bracteolele sunt îngălbenite .

Măsuri de prevenire și combatere. Dezinfecția termică a solului, eliminarea plantelor infectate și regenerarea plantelor prin metoda culturilor de meristeme ,,in vitro”.

Pătarea inelară a garoafelor (virusul pătării inelare a garoafelor) Carnation Rigstot virus

Simptopatologie. Pe frunze apar pete inelare, uneori zonate concentric, de culoare cenușie sau verde –gălbui și necroze apicale. Frunzele sunt deformate , cu marginea ondulată , iar mai târziu pot căpăta o culoare purpurie. Florile sunt mici și deformate .

22

Producția de flori se reduce cu 15 – 20 % .

Virusul se transmite în sol prin intermediul nematozilor și prin contactul între rădăcini .

Măsuri de prevenire și combatere . Combaterea chimică a nematozilor vectori ai virusului , îndepărtarea din cultură a plantelor prin metoda culturilor de meristeme ,, in vitro”.

Alte boli virale la garoafe mai sunt :

– pătarea inelară gravată a garoafelor produs de Carnation etched ring virus

– virusul latent al garoafelor produs de Carnation latent virus

– pătare galbenă și pătarea necrotică a garoafelor Carnation Yellow fleck virus , Carnation necrotic fleck virus.

BACTERIOZELE

Sunt produse de bacterii adevărate sau eubacterii și bacterii de tip particular – microplasme sau fitoplasme și richeții. Eubacteriile produc la plantele horticole, simptome ca : pătări, arsuri, (necroze brumificări), putregaiuri, hipertofii, ofiliri, ulcere. Micoplasmele sau Fitoplasmele, ca formă sunt foarte diferite și localizate în floem. Produc boli sistemice, generalizate (afectează întreaga plantă). Frecvente sunt simptomele de cloroză, nanism, hipercromatism, (antocianare) metaplazii (transformări de organe ), virescență (înverzire ) .

Veștejirea bacteriană a garoafelor (Pseudomonas Caryophylli)

Frunzele plantelor bolnave devin verzi-cenușii apoi se îngălbenesc, iar apoi se veștejesc. În secțiune se constată îngălbenire și brunificarea vaselor conducătoare. Rădăcinile plantelor atacate putrezesc. Cercetările au dovedit că boala prezintă două forme de manifestare : acută și cronică .

În primul caz, boala evoluează rapid , în special la butașii înrădăcinați în paturi de gunoi de grajd . Frunzele tinere se deformează, se răsucesc, devin verzi – cenușii apoi se veștejesc.

La forma de atac cronic la plantele mature se constată diminuarea habitusului plantei, iar tulpina crapă longitudinal în zona apropiată solului. Deseori se constată descompunerea fasciculelor de vase și prezența exsudatului bacterian sub scoarța tulpinii și a rădăcinii atacate .

Măsuri de prevenire și combatere . Importanță deosebită se va acorda măsurilor de igienă culturală , în primul rând pentru obținerea de butași sănătoși . Astfel butași vor fi plantați numai în sol dezinfectat pe cale termică sau pe cale chimică cu produse fumigante ca Di – Trapex CP, bromură de metil, Vapan . De asemenea, uneltele folosite în special la înrădăcinarea butașilor vor fi dezinfectate . Se va aplica un asolament de 3 – 4 ani .

23

Pătarea bacteriană a garoafelor Pseudomonas Woodsii

Boala se manifestă pe toate organele aeriene . Caracteristic este atacul pe frunze prin apariția de pete necrotice, la început circulare de 1 – 2 milimetru, apoi ovale, adâncite amplasate pe axul limbului. Prin transparență, zona externă a petelor apare galbenă și hidrozată .

Un rol important în prevenirea atacului cu bacteria Pseudomonas Woodsii îl au măsurile de igienă fitosanitară și reglarea condițiilor de mediu, știind că umiditatea și temperatura prea mare favorizează apariția și evoluția bolii în cultură.

În perioada de vegetație, s-a constatat că tratamentele foliare cu produse pe bază de zinc au dat rezultate bune în prevenirea și limitarea atacului cu acest agent patogen .

Putregaiul bacterian al mușcatei Xantomonas Pelargonii

Atacul se manifestă pe toate organele plantei. Pe frunze sunt cunoscute două tipuri de simptome: pete rotunde de 2 – 4 mm numite pete ,,în ochi ”și pete ,,în colț ” sub forma unor pete necrotice. Stomatele și rănile provocate prin tehnicile culturale în mod deosebit la multiplicarea vegetativă , reprezintă căi de pătrundere a bacteriei în plantă și totodată factori care favorizează transmiterea și menținerea agentului patogen în cultură .

Bogdan Digat (1970) semnalează că antibioticele : sulfat de streptomicină , terramycin și oxitetraciclina au prezentat eficacitate atât în dezinfecție cât și în accelerarea cicatrizării.

Arsura bacteriană a frunzelor de mușcată Pseudomonas Erodii Lewis

Atacul pe frunze constă în apariția de pete transparente ce se măresc cu timpul și au o formă circulară sau neregulată . Zona centrală a acestor pete este ușor adâncită, de culoare brun –roșiatică și mărginită de o bordură de decolorare. Țesutul atacat este distrus, se usucă și întâlnim în acest caz , producerea ,, petelor ochi de broască”- simptom caracteristic pentru acest tip de bacterioză .

În evoluție , frunzele se îngălbenesc , par zdrențuite și ,,arse”.

Ca măsuri de prevenire și combatere se va acționa în direcția : folosirea amestecului de pământ numai după prealabilă dezinfecție, evitarea unei densități exagerate a plantelor în sere, reglarea temperaturii și umidității atmosferice din sere, strângerea și distrugerea prin ardere a frunzelor infectate .

Cancerul bacterian la mușcată Agrobacterium Tumefaciens

Bacteria Agrobacterium nu poate pătrunde în plantă numai urmare a unei răni . După pătrundere, provoacă transformarea unei celule normale a vegetalului în celulă tumorală .

24

Celula tumorală se multiplică dezordonat și dă naștere la tumori de suprafață mai mult sau mai puțin mamelonare de culoare albă sau brună.

La mușcată aceste tumori se formează în general la extremitatea inferioară a butașilor tineri. S-a constatat că prin formarea acestor tumori se anulează procesul de rizogeneză .

Măsuri de prevenire și combatere. Combaterea chimică este ineficace pentru acest gen de patogen . Se va acționa prin măsuri de prevenire a cancerului bacterian ce constă în : dezinfecția amestecului de pământ , dezinfecția uneltelor folosite , examen riguros al plantelor mamă , eliminarea și distrugerea plantelor atacate .

Alte boli bacteriene la muscate mai sunt :

– bacterioza golicolă a mușcatei Corynebacterium Fascians (Tilford)Dowson

– pătarea bacteriană a frunzelor de mușcată Xantomonas Geranii

– pătarea bacteriană a frunzelor și florilor de mușcată Pseudomonas Cichorii(Swingle) Stapp.

Tulburările fiziologice și citologice ce au loc în plantele bolnave, duc prin acumularea lor treptată la apariția unor modificări morfologice evidente, modificări care constituie principalele elemente ale descrierii unei boli.

Simptomele prin care se manifestă bolile plantelor pot fi grupate astfel:

a. Pătarea este cel mai frecvent simptom fiind întâlnit la viroze, micoplasmoze, bacterioze, și mai ales la micoze. Petele care apar, pot fi albicioase, galbene, roșiatice, brune, negre, au forme și mărimi diferite, apar în majoritatea cazurilor pe frunze dar se întâlnesc și pe fructe sau ramuri.

Petele galbene sunt provocate de fenomenul de manare fiind întâlnite la plantele atacate de ciuperci din familia Peronosporaceae care produc mane, virusuri și micoplasme. Petele pot fi localizate (petele untdelemnii de la frunzele de viță-de-vie atacate de Plasmopara viticola) sau pot fi extinse pe întreaga suprafață a frunzei, ca la majoritatea virozelor.

La multe boli virotice, petele de decolorare alternează cu porțiuni de limb de culoare verde, ceea ce dă frunzei aspectul caracteristic de mozaic(mozaicul frunzelor de măr – Apple mosaic virus).

25

Pe frunzele de grâu atacate de Puccinia striiformis specia tritici apar dungi gălbui, longitudinale, paralele cu nervurile. Petele roșiatice apar pe frunzele de prun în cazul atacului ciupercii Polystigma rubrum. La cartoful atacat de Alternaria porri specia solani apar pe frunze pete de culoare brună.

Petele pot avea și culoarea neagră (frunze de trandafir atacate de Diplocarpon rosae).

26

b. Necroza sau arsura este un stadiu avansat al pătării și apare datorită mortificării țesuturilor. Ca exemple, cităm necroza frunzelor de fasole, produsă de bacteria Xanthomonas campestris pv. Phaseoli ,arsura ramurilor de măr cauzată de Erwinia amylovora.

c) Ciuruirea frunzelor se datorește apariției unui strat de sciziune între zona sănătoasă și zona necrozată, care determină desprinderea porțiunii atacate, frunza râmânând în acest caz perforată.

Acest simptom este întâlnit frecvent la frunzele pomilor din familia Prunoideae, în cazul atacului de Pseudomonas syringae și Xanthomonas campestris vv. Pruni.

27

e) Hipertrofii. Acestea apar datorită acțiunii unor enzime secretate de agenții fitopatogeni care determină înmulțirea exagerată a celulelor și proliferarea haotică a țesuturilor. Astfel de tumori sunt produse de Agrobacteriumradiobacter pv. Tumefaciens pe rădăcina sau coletul pomilor fructiferi și pe rădăcina de sfeclă.

De asemenea, ciuperca Plasmodiophora brassicae provoacă hipertrofia rădăcinilor de varză.

28

e) Atrofii. Sunt modificări contrare hipertrofiilor și se manifestă prin incompleta dezvoltare a unor organe sau chiar prin avortarea lor.

Plantele de tomate atacate de Mycoplama sau de Cucumber mosaic virus au limbul foliar atrofiat.

Uneori hipertrofiile apar asociate cu atrofiile, ca în cazul hurlupilor provocați de Taphrina pruni, la care mezocarpul este hipertrofiat iar endocarpul și sămânța sunt atrofiate.

29

f) Putregaiurile apar datorită distrugerii lamelei pectice din pereții celulari sub acțiunea unor bacterii sau ciuperci. După consistența organelor atacate și în funcție de condițiile climatice, putregaiurile pot fi de două feluri: umede și uscate.

Putregaiul umed(moale) se dezvoltă pe cărnoase și suculente, în condiții de umiditate ridicată. De exemplu Erwinia carotovora var. atroseptica care produce putregaiul umed al cartofului și ciuperca Monilinia specia care produce putregaiul brun al fructelor semințoaselor și sâmburoaselor.

Putregaiul uscat se manifestă pe organele mai puțin suculente ale plantelor și condiții de umiditate atmosferică scăzută.

Exemple : putregaiul uscat al știuleților de porumb produs de ciuperca Nigrospora oryze și putregaiul uscat al tuberculilor de cartof produs de diferit specii de Fusarium.

30

Putregaiul uscat al știuleților de porumb -Nigrospora oryze

g) Nanismul sau piticirea este determinat de ritmul redus de dezvoltare al plantelor în comparație cu ritmul de dezvoltare al plantelor sănătoase. Plantele înfectate au talia redusă cu circa 60 – 80%, internoduri scurte, dau producții scăzute sau rămân sterile. Tilletia controversa atacă grâul și produce un nanism accentuat plantelor infectate. În culturile de floarea soarelui infectate de Plasmopara helianthi apar plante pitice cu tulpini subțiri, internodii scurte,frunze încrețite și apropiate.

h) Distrugerea organelor. Majoritatea agenților fitopatogeni distrug parțial organele atacate, în puține cazuri înregistrându-se distrugerea totală a acestora. Tăciunele comun al porumbului produs de ciuperca Ustilago maydis determină formarea unor pungi sau tumori la baza plantei sau pe știuleti.

31

În cazul grâului atacat de Ustilago tritici sunt distruse toate elementele spicului cu excepția rahisului.

32

Deformarea organelor este o modificare produsă de virusuri, bacterii și ciuperci. De exemplu, răsucirea frunzelor de cartof produsă de Potato leaf roll virus și deformarea fructelor de păr produsă de Venturia pirina.

j) Ofilirea sau veștejirea este o modificare foarte gravă determinată de insuficiența apei, survenită la un moment dat în plantă. Ofilirea poate fi fiziologică sau parazitară în funcție de agentul cauzator. Ofilirea parazitară poate fi parțială sau totală. Ofilirea parțială a frunzelor și florilor de pe lăstarii prunoideelor se observă la pomii atacați de Monilinia laxa.

33

Ofilirea totală este determinată de paraziții care afectează sistemul radicular(Plasmodiophora brassicae) și mai ales de bacteriile și ciupercile traheifile(Erwinia tracheiphila, Fusarium oxisporum).

k) Căderea frunzelor, florilor și fructelor caracterizează atacul multor paraziți. De exemplu defolierea piersicului atacat de Taphrina deformans și căderea fructelor de măr și păr produsă de Monilinia frutigena.

l) Producerea de exudat și gome. Exudatul este un lichid eliminat sub formă de picături incolore sau gălbui de către plantele infectate de bacterii (Xanthomonas campestris Phaseoli). Goma sau cleiul este o substanță mucilaginoasă care apare în vasele conducătoare ale plantelor, astupândle sau poate să apară pe trunchiul sau ramurile diferiților pomi fructiferi în cazul infectării cu ciuperci (Stigmina carophyla).

m) Distrugerea organelor plantei și înlocuirea lor cu organe proprii parazitului. În spicele gramineelor atacate de Claviceps purpurea, în locul cariopselor se dezvoltă organele de rezistență ale ciupercii ce poartă numele de scleroți.

34

n) Asimetria organelor atacate este un simptom care apare frecvent la plantele virozate. Acestea prezintă frunze care au cele două jumătăți inegale ca suprafață și lungime a marginii limbului. Acest fenomen se observă la frunzele de prun atacat de Plum pox virus.

o) Hidroze. În acest caz frunzele atacate par a fi îmbibate cu apă și devin translucide. Aceste modificări apar mai ales în cazul bacteriozelor.

Pe frunzele de castraveți atacate de bacteria Pseudomonas syringae pv. lacrimans, se observă porțiuni hidrozate ce înconjoară zonele necrozate.

35

APARATELE VEGETATIVE ALE CIUPERCILOR

Ciupercile sunt organisme heterotrofe care au un aparat vegetativ numit tal, lipsit de clorofilă sau alt pigment asimilator.

În general, talul ciupercilor este numit miceliu, dar în funcție de constituția sa pot fi diferențiate mai multe tipuri. Cel mai simplu tip de aparat vegetativ poartă numele de gimnoplast iar cel mai evoluat este talul masiv.

a) Gimnoplastul este constituit din citoplasmă și nucleu. Deoarece este lipsit de o membrană proprie, giamnoplastul nu are o formă precisă. De regulă gimnoplastul unei ciuperci parazite trăiește intracelular luând forma celulei parazitate. Acest tip de aparat vegetativ este întâlnit la ciupercile inferioare din clasa Ascomycetes – Synchitrium endobioticum.

36

b) Plasmodiul este reprezentat de o masă da citoplasmă în care se află mai mulți nuclei. Plasmodiul are formă variabilă, ca și gimnoplastul, fiind lipsit de membrană. Plasamodiul este prezent la ciupercile din familia Plasmodiophoraceae, clasa Ascomycetes. Intr-o secțiune efectuată prin rădăcina de varză atacată de Plasmodiophora brassicae se observă celule gigantice pline cu plasmodii sporulate.

c) Dermatoplastul se prezintă ca o celulă tipică, cu toate elementele constitutive: membrană, citoplasmă și nucleu. Prezența membranei imprimă dermatoplastului o formă fixă. Dermatoplastul se întâlnește la ciupercile inferioare din clasa Phycomycetes și Ascomycetes. Uneori dormatoplaștii înmuguresc și formează coenobii, mai ales la suprafața mediilor lichide ( exemplu Saccharomyces cerevisiae).

37

d) Sifonoplastul este caracteristic ciupercilor din clasa

Phycomycetes. Este alcătuit din filamente simple sau ramificate, continui, fără pereți despărțitori, care conțin citoplasma și numeroși nuclei.

La ciupercile saprofite, sifonoplastul este alcătuit din formațiuni adaptate îndeplinirii unor funcții: rizoizi, sporangiofori, sporangi, stoloni.

La ciupercile parazite sifonoplastul prezintă anumite prelungiri specializate în absorbția elementelor nutritive, numite haustori (Plasmopara viticola).

38

e) Talul filamentos este cel mai răspândit aparat vegetativ al ciupercilor.

Acesta este este reprezentat de filamente multicelulare, simple sau ramificate, fiecare compartiment reprezentând o celulă.

Atât sifonoplastul cât și talul filamentos, mai sunt cunoscute sub numele de miceliu, iar filamentele care îl alcătuiesc sunt numite hife miceliene. Talul filamentos este alcătuit la ciupercile din clasa Ascomycetes, la ordinul Ustilaginales și Uredinales(clasa Basidiomycetes) și la grupul Deuteromycetes(Nigrospora oryze).

f) Țalul masiv este o împletire mai laxă sau mai densă, de taluri filamentoase ce dă naștere unor false țesuturi numite plectenchime ( de absorbție, de rezistență, de conducere etc.). Acest tip de tal este caracteristic ciupercilor din clasa Basidiomycetes și unor ciuperci din clasa Ascomycetes.

Scleroții de Claviceps purpurea prezintă în secțiune o porțiune externă cu celule moarte, îngroșate, cu denumirea de paraplectenchim, iar în interior filamentele miceliene sunt întrețesute mai lax, fiind alcătuite din celule vii, zonă numită prosoplectenchim.

39

Înmulțirea vegetativă și asexuată

Inmulțirea vegetativă se face prin fragmente de miceliu care, în condiții prielnice, reproduc ciuperca. Se cunosc și celule sau grupuri de celule cu membrana îngroșată care pot reproduce ciuperca pe cale vegetativă. Aceste celule poartă numele de artrospori (Oidium lactis), aleurospori (Aleurisma specia) și blastospori (spori rezultați în urma înmuguririi dermatoplaștilor ciupercilor din familia Saccaromycetaceae).

Înmulțirea asexuată are loc prin organe special diferențiate numite spori. Inmulțirea prin spori reprezintă un stadiu din ciclul de viață al ciupercilor și se realizează în funcție de condițiile de mediu (nutriție, temperatură, umiditate). Sporii joacă un rol important în răspândirea ciupercilor iar în unele cazuri pot îndeplini și funcții nespecifice de rezistență sau sexualitate. Sporii sunt foarte variați ca formă , dimensiuni, număr de celule, loc de formare.

Sporii se împart în două categorii (după mobilitate):

– spori mobili (zoospori), ce prezintă unul sau doi flageli;

– spori imobili (aplanospori).

După locul unde se formează deosebim:

– spori endogeni (endospori), formați în interiorul unor organe specielizate;

-spori exogeni(exospori), formați pe suporturi speciale.

Dintre sporii endogeni fac parte: sporangiosporii(se formează în sporangi) și ascosporii(se formează în asce în urma procesului de sexualitate).

Ca spori exogeni, menționăm conidiile formate pe conidiofori și bazidiosporii (formați pe epibazidii sau promiceliu).

40

Ciupercile din clasa Ascomycetes se înmulțesc asexuat prin zoospori (Synchitryum endobioticum) sau aplanospori (Plasmodiophora brassicae), formați prin transformarea întregului aparat vegetativ într-un organ sporifer.

Ciupercile din clasa Phycomycetes se înmulțesc asexuat prin aplanospori endogeni sau prin zoospori ce apar în zoosporangi caduci numiți metasporangi. Ortosporangii se pot observa la ciuperca Pythium de Baryanum.

În secțiunea făcută prin tulpina de Capsella bursa pastoris (traista ciobanului) atacată de ciuperca Albugo candida, se poate observa modul de formare și desprindere a metasporangilor. Din zoosporangi (pseudoconidii) prin germinare apar fie zoospori, fie direct filamente de infecție.

Ciupercile din clasa Ascomycetes grupul Deuteromycetes și parțial din clasa Basidyomycetes (ordinul Uredinales) se înmulțesc asexuat prin conidii, spori exogeni și caduci, formați pe conidiofori. La maturitate, conidiile se desprind de pe conidiofor, germinează și dau naștere unui tal filamentos.

După aspectul morfologic al conidiilor, deosebim trei tipuri:

a) hifal – conidii ce apar pe conidiofori aerieni. Acest tip de conidii se observă la Oidium farinosum care produc făinarea la măr, precum și la Botrytis fuckeliana, ce produc putregaiul cenușiu al strugurilor;

41

b) melanconial- conidii ce apar pe conidiofori scurți, grupați în lagăre numite acervuli. În frunza atacată de ciuperca Gloeosporium juglandis, se observă, în secțiune, acervuli adânciți în substrat, ce conțin conidii de formă semilunară;

c) sferopsidal- conidii ce apar în fructificații (picnidii) formate în țesutul infectat. Aceste conidii se mai numesc și picnospori.

Într-o secțiune efectuată prin frunza de grâu atacată de ciuperca Septoria tritici, se observă picnidii globuloase ce conțin numeroși picnospori multicelulari, filamentoși de culoare gălbuie.

42

Conditile sunt de regulă sensibile la factorii climatici nefavorabili și din această cauză ciclul de dezvoltare al ciupercilor din clasa Ascomycetes și Basidiomycetes este reluat în primăvară de către ascospori și respectiv, bazidiospori.

Înmulțirea sexuată

Acest tip de înmulțire presupune existența sau parcurgerea a două procese: fecundarea și reducerea cromatică.

Prin fecundație ciupercile trec de la haplofază (1n cromozomi în nucleu) la diplofază (2n cromozomi în nucleu).

Reducerea cromatică este procesul opus fecundației și constă în revenirea ciupercilor din diplofază în haplofază. Datorită acestor două procese în viața ciupercilor are loc o alternanță de două faze: faza haploidă și faza diploidă.

Procesul de fecundație constă în unirea a două celule ce joacă rol de gameți, cursul a două etape:

– plasmogamia – sau fuzionarea celor două mase citoplasmatice ale gameților;

– cariogamia – sau contopirea celor doi nuclei, în urmă căreia se formează un nucleu diploid.

La ciuperci, aceeași celulă joacă atât rolul de celulă zeugit (în care are loc cariogamia) cât și rolul de celulă gonotocont (unde are loc reducerea cromatică).

Produsul de sexualitate se numește zigozoospor. La Synchytrium endobioticum Zigozoosporul se transformă într-un spor de rezistență numit akinetosporange.

43

El este poliedric, colțuros, galben-brun, învelit într-o membrană tristratificată. Din akinetosporangi prin germinare apar zoosporii.

Produsul final al procesului sexuat de înmulțire se numește zigot.

Ciupercile de Mucor hiemalis formează zigoți de culoare neagră, cu suprafața rugoasă.

44

Ciupercile din clasa Phycomycetes ordinul Omycetales prezintă două gametangii diferențiate ca formă: gametangiul mascul numit anteridie și cel femel numit oogon. Procesul sexuat este o heterogametangiogamie sau oogamie iar produsul final oospor.

Ca exemplu: în frunza de mohor atacată de Sclerospora graminicola se formează numeroși oospori, de culoare gălbuie, de formă sferică, cu membrana îngroșată, dispuși în straturi paralele.

La majoritatea ciupercilor din clasa Ascomycetes, procesul de fecundație este mult simplificat în sensul regresiei gametangiilor și preluării funcțiilor acestora de către celulele vegetative. Acest proces sexuat poartă numele de somatogamie.

Ascele , organele diploide ale ciupercilor din clasa Ascomycetes, se pot forma la suprafața organului parazitat(Taphrina defromans), sau în cavități sau fructificații numite ascofructe.

45

Ascofructele pot fi de patru tipuri:

-loculi- fără perete propriu, formate în stroma ciupercii;

-cleistotecii- cu perete propriu, complet închise- sunt puse în libertate prin putrezirea peretelui;

-peritecii-au perete propriu și sunt prevăzute cu un por pentru eliminarea ascei;

-apotecii- cu perete propriu în formă de disc, cupă, pâlnie, taler etc. pereții interiori sunt tapetați cu asce.

În desenul de mai sus se observă, într-o secțiune efectuată prin tulpina de grâu atacată de Ophiobolus graminis, loculi în stromă.

Pe frunzele de grâu atacate de Erysiphe graminis apar puncte mici, negre care sunt cleistotecii.

46

Într-o secțiune prin ascostroma care rezultă prin germinația sclerotului Claviceps purpurea se observă mai multe peritecii dispuse radiar, pe un singur rând cu porul de eliminare al ascelor orientat spre exterior.

Din scleroții de la ciuperca Sclerotinia sclerotiorum, rezultă prin germinare apotecii în formă de pâlnie, larg deschise. Între asce se observă filamente sterile numite parafize cu rol în protejarea ascelor până la maturitate.

47

Ciupercile din clasa Basidiomycetes prezintă un proces de înmulțire simplificat numit somatogamie. Procesul de plasmogamie are loc între două celule haploidale ale miceliului primar, diferențiate ca sex, prin simpla dispariție a peretelui despărțitor. În urma plasmogamiei rezultă miceliul secundar, parazit în dicariofază și de lungă durată. Acesta își încheie vegetația cu formarea bazidiei, ca ultim produs de sexualitate.

Ciupercile din ordinul Uredinales prezintă bazidii sclerificate numite clamidospori.

Procesul de plasmogamie are loc între două sporadii prin intermediul unui canal de conjugare (Tilletia specia).

48

Ciupercile din ordinul Uredinales formează pe miceliul secundar, imediat după plasmogamie fructificații numite ecidii în care se formează ecidiospori. După formă ecidiile pot fi de patru tipuri: cupă, mamelon, dezvoltată peste lanțurile de ecidiospori, cu deschidere prin por, larg deschisă.

În frunza de Berberis vulgaris se formează în cazul infecției cu Puccinia graminis, Specia tritici, picnidii și ecidii în formă de cupă.

Într-o altă etapă de dezvoltare, ulterioară, pe miceliul secundar al ciupercilor din ordinul Uredinales se formează pustule(lagăre) cu uredospori sesili sau pedunculați, binucleați. Ultimul produs de sexualitate-bazidia sclerificată, se numește teleutospor.

49

Ciupercile care au toate cele cinci tipuri de spori (bazidiospori, picnospori, ecidiospori, uredospori și teleutospori) se numesc macrociclice, iar celelalte microciclice.

Ciupercile care formează sporii pe o singură plantă gazdă se numesc autoice iar cele care parazitează două sau mai multe plante sunt numite heteroice.

PREVENIREA ȘI COMBATEREA BOLILOR PLANTELOR

Folosirea unilaterală și uneori fără discernământ a metodelor de combatere a agenților fitopatogeni mai ales cele chimice, are ca rezultat final, apariția unor fenomene secundare, negative, nedorite.

Soluția reală constă în îmbinarea mijloacelor preventive fizice și agrotehnice cu metodele de combatere chimică și biologică astfel încât, pierderile înregistrate în urma atacurilor unor paraziți vegetali să fie situate sub nivelul pragului economic de dăunare (PED). Pentru aceasta este necesară elaborarea și introducerea unor scheme sau a unor programe de combatere integrată. Aceste scheme se elaborează în mod obișnuit, împotriva tuturor bolilor și dăunătorilor care afectează o cultură.

Prognoza și avertizarea

Printre măsurile de protecția plantelor, prognoza și avertizarea la paraziți sunt de mare importanță în activitatea organizată și sistematică de prevenire și combatere a acestora.

Prognoza constă în stabilirea cu precizie a apariției unui anumit agent patogen și prevederea evoluției lui în timp și spațiu. Pentru a întocmi o prognoză trebuie cunoscute mai multe elemente:

• urmărirea apariției și răspândirii parazitului într-o anumită regiune, pentru un interval de mai mulți ani, pentru a cunoaște dinamica acestora în timp;

• studierea biologiei agentului patogen în condițiile de climă ale regiunii pentru care se face prognoza;

50

• studierea căilor de transmitere ale agentului patogen în timpul perioadei de vegetație sau de la un an la altul.

Stabilirea unei prognoze cât mai exacte creează posibilitatea aplicării tratamentelor în perioade optime, cu minimum de efort, cheltuieli de producție și pierderi de producție și cu maximum de eficiență. Prognoza poate fi:

• de scurtă durată (pe timp de un an), stabilită de către stațiile de avertizare;

• de lungă durată (pe mai mulți ani), stabilită de către laboratoarele de prognoză.

Pentru elaborarea prognozei, stațiile de avertizare fac sondaje(probe luate după o anumită tehnică și care se cercetează apoi sub raportul frecvenței și intensității atacului),ale căror rezultate se centralizează la centrele teritoriale de prognoză, unde se prelucrează și se stabilesc hărțile de răspândire pe plan județean. Evaluarea cantitativă a atacului se face prin stabilirea frecvenței (F%), intensității (I%) și a gradului de atac (G%).

Frecvența atacului unui agent patogen reprezintă procentul de plante(organe) atacate din numărul total de plante(organe) analizate. Se calculează după formula:

F%=[n x 100] : N

în care: n = numărul de plante(organe ) atacate;

N = numărul total de plante (organe) analizate.

Intensitatea atacului este gradul în care este atacată planta analizată(organul) sau pierderea de recoltă înregistrată la o plantă sau la o cultură pe unitatea de suprafață.

Intensitatea se notează direct în procente sau acordând note. In prezent pentru majoritatea bolilor se utilizează scara de notare de la zero la șase.

Nota Suprafața atacată %

0 0

1 1-3

2 4-10

3 11-25

4 26-50

5 51-75

6 76-100

În ultimul timp se folosește tot mai mult scara de notare F.A.O cu note de la 1 la 9.

Intensitatea de atac rezultă din media intensităților de atac pentru o anumită suprafață, calculată după formula:

I = [i x f]: n

în care: i = nota de atac ;

f = numărul de cazuri la fiecare notă;

n = numărul total de cazuri cu atac.

51

În cazul în care se apreciază pierderea de recoltă înregistrată la o plantă, intensitatea atacului se calculează după formula:

I = {[a – b ] : a } x 100

în care: a= producția plantei neatacate;

b = producția plantei atacate.

Gradul de atac indică gravitatea atacului în cultura respectivă. Se calculează pe baza observațiilor făcute asupra frecvenței și intensității:

G.A = [ F x I ] : 100

În timpul controlului fitosanitar al culturilor pot fi folosite scări de notare specifice pentru unii agenți patogeni (Puccinia specia, Ustilago maydis, Streptomyces scabies). deoarece nu se poate stabili cu precizie producția plantelor sănătoase s-au calculat pe cale experimentală coeficienții care înmulțiți cu gradul de atac indică cu aproximație pierderile de producție(%). Valoarea acestor coeficienți este cuprinsă între 0,1- 1 (coeficientul 1 indicând pierderea totală a producției la plantele atacate).

Odată elaborată prognoza apariției parazitului, adică răspândirea în spațiu, urmează stabilirea în timp a apariției stadiilor dăunătoare în funcție de biologia parazitului și de complexul factorilor de mediu.

Avertizarea constă în determinarea momentului optim de aplicare a tratamentelor, lansarea semnalelor, precum și metodele și mijloacele prin care se realizează tratamentul. Avertizările au ca scop transmiterea prin buletine de avertizare, rețea telefonică, radio, televiziune, a termenelor de combatere, la unităților de producție, în vederea aplicării tratamentelor.

Exemplu :

MANA VITEI DE VIE

Avertizarea se bazează pe trei criterii: biologic, fenologic și ecologic, cel mai important fiind criteriul biologic.

CRITERIUL BIOLOGIC:

Boala este  produsa de o ciuperca, Plasmopara viticola. Ea ataca toate organele verzi ale plantei: frunze, lastari, inflorescente, boabe, circei si chiar muguri. Frunzele sint atacate din primele varste, maximum de sensibilitate prezentand cand ating suprafata de cea 20 cm patrati. Pe masura ce frunzele cresc si tesuturile imbatranesc, ele devin mai rezistente si infectiile cu mana se produc mai greu. Pe frunze aspectul atacului este diferit, in functie de stadiul de dezvoltare a bolii. Ciuperca patrunde in tesuturile frunIzei, pe fata inferioara a frunzelor, sau prin rani. In dreptul punctelor unde s-a produs infectia, dupa citeva zile, pe fata superioara a frunzei apar pete galbui, mai lucioase decit restul frunzei, asemanatoare cu petele de untdelemn, numite din aceasta cauza "pete untdelemnii".Dupa 1-2 zile, in functie de temperatura si umiditatea atmosferica, pe partea inferioara a frunzelor, in dreptul petelor apare un puf albicios, reprezentind fructificatiile ciupercii.

52

Pe masura ce boala avanseaza, tesuturile din centrul petelor se brunifica si se usuca. Aceasta este faza de "arsuri pe frunze". Toamna (septembrie – octombrie), pe frunzele mature, in tesuturile infectate, apar numeroase pete mici, colturoase, brune, dand frunzei un aspect mozaicat.

In aceste pete iau nastere sporii de iarna (oosporii), forma sub care ciuperca rezista peste iarna in frunzele cazute.

Cea mai pagubitoare forma de atac se manifesta pe inflorescente, care pot fi total distruse. Boabele sint atacate de la formarea lor pina la intrarea in parga.

Masuri de prevenire si combatere. Pentru prevenirea si combaterea manei la vita de vie se recomanda aplicarea unui complex de masuri culturale si tratamente chimice.

Masurile culturale se refera la: evitarea efectuarii de plantatii insuficient aerisite, legarea corecta a lastarilor, aplicarea echilibrata a ingrasamintelor, cu evitarea excesului de azot, executarea la timp a prasilelor, evitarea stagnarii apei in plantatii etc.

CRITERIUL FENOLOGIC:

Tratamentele chimice au un rol preventiv, aplicandu-se prin stropiri in timpul incubatiei ciupercii. Pe vara se executa 4-8 si chiar 10 stropiri la avertizare, in functie de conditiile de mediu, mai numeroase in verile cu precipitatii multe. Deosebit de importante sunt tratamentele aplicate inainte de inflorit si imediat dupa legarea boabelor.
In prima parte a perioadei de vegetatie stropirile se fac cu produse acuprice si sistemice ca: Dithane M-45 (0,2%), Orto – phalthan 50 WP (0,2%), Captadin 50 PU (0,2%), Zineb S-80 (0,3-0,4%), Ridomil 48 WP (0,2%)etc.
Ultimele 2-3 stropiri se fac cu zeama bordeleza (0,75-1,00%) sau cu oxiclorura de cupru (Turdacupral – 0,4-0,5%). Pentru a spori remanenta solutiei pe plantele tratate se adauga un adeziv (Aracet – 0,2%).

53

BOLILE PLANTELOR ULEIOASE

Bolile florii soarelui

Boli produse de ciuperci

Mana florii soarelui – Plasmopara helianthi

SIMPTOME: Primele simptome se observă la plantele tinere, ce apar din semințele infectate.

Aceste plante rămân pitice (moșnegi), au înălțimea de cel mult 25-30 cm, cu internodii scurte, frunze mici, decolorate, încrețite și prezintă rădăcini slab dezvoltate.

Aceste plante au pe fața superioară a frunzelor, zone mari galbene, în dreptul cărora pe fața inferioară începând de la coada frunzei, de-a lungul nervurilor principale și între nervuri, se formează o pâslă albă, deasă de miceliu. Plantele pot forma pălării mici, de 1-5 cm în diametru, dar nu înfloresc și nu dau semințe.

Plantele mature infectate mai târziu, prezintă pe frunze pete galbene-undelemnii lângă nervuri, zone care se brunifică în scurt timp. În dreptul lor, pe fața inferioară, apare un puf alb de miceliu.

Plantele infectate mai târziu, formează pălării mai mici, înfloresc înaintea plantelor sănătoase și uneori pot fructifica dar, semințele sunt infectate fără să prezinte la exteriorul lor simptome.

54

În țesuturile necrozate, pe frunzele mature, apar spori sferici de rezistență, galben-aurii, prevăzuți cu o membrană groasă.

Putregaiul alb al florii soarelui – Sclerotinia sclerotiorum

SIMPTOME: Boala afectează rădăcinile, tulpinile, pălăriile și semințele, fiind favorizată de cantitatea mare de precipitații din toamnă, deși pot fi atacate și plantele abia răsărite.

Primele simptome se observă pe tulpina tânără, unde apar pete galben-brune ce pot înconjura tulpina și în acest caz tânăra plantulă putrezită cade și piere.

O a doua fază de atac se observă când plantele au 90-100 cm înălime și încep să formeze pălării. Pe aceste plante, la bază, apare o zonă sau un inel de mucegai de înălțime variabilă, sub care țesuturile sunt putrezite, vasele conducătoare invadate de miceliu, iar planta suferă o ofilire totală și se usucă.

În cazul în care atacul este numai parțial și intervine o vreme secetoasă, ciuperca va evolua numai în interiorul tulpinii, distruge măduva, o putrezește și produce în final fracturarea plantei. După formarea pălăriilor, boala poate afecta curbura tulpinii când, datorită putrezirii acesteia, palariile vor cădea în întregime pe sol. La soiurile la care după ce pălăria se apleacă, în cavitatea ce apare, se adună apă din precipitații și în acest fel apar condiții optime pentru infectarea pălăriilor prin partea lor inferioară. La început apar pete de decolorare, apoi acestea se măresc, devin brune, iar țesuturile pălăriilor putrezesc umed și între rândurile de semințe apare un mucegai alb care prin uscare va forma scleroți în formă de rețea .

Semințele de pe pălăriile infectate au coaja decolorată, pătată, lipsită de luciu.

55

Boli produse de plante parazite

Lupoaia (verigelul) – Orobanche specia

Simptome de parazitare. Plantele de floarea soarelui parazitate se dezvoltă mult mai încet, au înălțime mai mică și prezintă tulpini subțiri fără pălării sau cu pălării mici, cu semințe seci, sărace sub aspectul procentului de ulei. În jurul unei plante, în suprafața sa de hrănire, pot apărea 30 – 40 plante sau chiar peste 100, în terenurile puternic infestate, după cum se precizează în lucrările prof. C. Sandu-Ville.

Planta ce parazitează – Orobanche cumana Wallr.

Semințele plantei din sol dau la germinare un filament subțire care vine în contact cu rădăcinile de floarea soarelui, se îngroașă ca un bulb cu proeminențe (conuri de pătrundere), ce intră și stabilesc contactul cu vasele conducătoare. La partea superioară a bulbului apare un mugure din care iese la suprafață tulpina floriferă, pe care se găsesc rudimente de frunză sub formă de solzi.

Până la ieșirea la suprafață timpul de parazitare este destul de lung (2 luni), timp în care planta parazitată nu poate fi depistată.

Tulpinile ei sunt drepte, de 40 cm înălțime, 2,5 cm în diametru la bază, neramificate, de culoare gălbuie cu reflexe violacei, acoperite cu perișori.

56

Florile fără codițe au culoare gălbuie sau albăstruie cu nuanțe violacei și se deschid în lunile iunie-iulie.

Fructul este o capsulă ce conține 1200-1500 semințe foarte mici, ovoid-alungite, cenușii închis la culoare, aspre și aripate (au pe margini o membrană).

Aceste semințe fiind foarte ușoare, sunt duse de apa de ploaie sau de vânt la distanțe foarte mari. Semințele nu germinează decât în prezența rădăcinilor de floarea soarelui în soluri ușoare, uscate. Germinarea poate avea loc și în prezența resturilor vegetale de floarea soarelui, caracteristică pe care se bazează și una din metodele de combatere, prin răspândirea pe teren a resturilor mărunțite la moara cu ciocănele. Semințele pornesc în vegetație, dar neavând pe ce parazita, tânăra plantulă va muri.

Floarea soarelui poate fi parazitată uneori și de Orobanche ramosa Lupes, (lupoaia cu tulpină ramificată) plantă ce are înălțime mai mică, 10 – 40 cm și tulpina ramificată, de culoare gălbuie.

SIMPTOME: Pe frunzele plantelor atacate, apar pete fără un contur precis, gălbui, în dreptul cărora pe fața inferioară apare un puf cenușiu-plumburiu. Plantele rămân slab dezvoltate, cu un frunziș decolorat, care va cădea înainte de vreme.

57

BOLILE LEGUMELOR

Bolile tomatelor

Micoplasmoze

Stolburul tomatelor – Stolbur disease mycoplasma

SIMPTOME: Cercul de plante gazdă a acestei micoplasme este foarte larg și simptomele variază pe grupe de plante. La roșii, vinete, lemn câinesc, cuscută, volbură și tutunul turcesc, micoplasma produce virescență (înverziri ale organelor, ce în mod normal nu sunt verzi), filodie (transformarea organelor florale în frunze), proliferări (creșteri exagerate), malformări (creșteri anormale) și aspermii (deformări ale inflorescențelor ce nu vor produce sămânță). La cartof, vinete, ardei, ochiul boului și tutunul turcesc, virusul produce decolorări și ofiliri rapide. La morcov și cartof mai sunt semnalate și altfel de simptome ca înroșirea frunzișului sau colorarea sa în mov, paralel cu reducerea suprafeței limbului.

Tomatele atacate prezintă hipertrofieri (creșteri exagerate) ale caliciului florilor, lignificări ale vaselor conducătoare din fructele care nu vor ajunge la maturitate să aibă culoarea roșie caracteristică.

58

Bacterioze

Ofilirea bacteriană a tomatelor – Corynebacterium michiganense michiganense

SIMPTOME: Boala este prezentă pe răsaduri dar și pe tomatele cultivate în sere, solarii și câmp. Observarea bolii se face ușor datorită simptomului clar de ofilire, la început a frunzelor, apoi a plantei în întregime. Pe primele 2 frunzulițe ale răsadurilor, apar pete circulare de 1-5 mm, albicioase, apoi prin unirea petelor, suprafața acestora se încrețește. Petele albicioase de pe frunze devin răni galben-verzui, iar pe tulpină în zona bazală, apar pete ovale mici de culoare alb-crem, ce devin mici răni adâncite.

Frunzele plantelor bolnave din câmp, solarii sau seră se ofilesc, își răsucesc marginea spre partea superioară, apoi nervura principală se curbează și planta se usucă. Pe toate organele, în dreptul petelor, apar mici răni din care, pe vreme umedă, apare exudatul bacterian (picături cleioase).

Infecția fiind generală, florile avortează sau fructele ce apar, rămân mici, se coc prematur, au puncte cu inele argintii și semințe brune.

Fructele puțin atacate pot prezenta simptome de marmorare (zone verzi înconjurate de zone albicioase), petele fiind superficiale, limitate la coajă și nu prezintă exudat. In unele cazuri, chiar cozile fructelor pot fi ușor brunificate sau cu pete brune, cu marginea întunecată.

Semințele din fructele atacate sunt mici, brune sau negre, cu germinație redusă dar pot transmite bacteria.

59

Boli produse de ciuperci

Putrezirea coletului (bazei tulpiniței) și căderea răsadurilor de legume – Pythium de Baryanum

SIMPTOME: Plantulele răsărite din teren infestat, prezintă în zona bazală a tulpiniței o brunificare a țesuturilor, care se extinde atât în sus pe tulpină cât și în jos spre rădăcină. Tulpinițele se subțiază în zona atacată iar plantula se veștejește și se culcă pe pământ unde va putrezi în întregime.

Simptomele apar sub formă de vatră de atac ce se extinde repede, în cazul în care temperatura se menține la 20 – 30oC și umiditatea este peste 90 %. În 2 – 3 zile întreaga răsadniță sau seră înmulțitor poate prezenta toate plantele distruse.

La suprafața solului se constată prezența unui strat fin micelian, albicios, care se extinde. În cazul unei infestări puternice a solului se observă doar vetre de atac fără plante răsărite, deoarece acestea sunt putrezite până la ieșirea lor la suprafață.

Atacul are o evoluție mai lentă după repicare, când plantele sunt mai bine aerisite și capătă rezistență prin înverzirea tulpinițelor și formarea țesuturilor mecanice, protectoare. Absența luminii, insuficienta aerare, excesul de umiditate și pH-ul acid, sunt factori favorizanți ai instalării și evoluției grave a ciupercii .

Mana tomatelor – Phytophthora infestans

SIMPTOME: Tomatele pot fi infectate în toate fenofazele. În condiții de umiditate atmosferică pe fața inferioară a frunzelor, în dreptul petelor apare un puf, nu prea dens, de culoare albă. Cozile frunzelor, lăstarii și tulpinile atacate, prezintă pete alungite brune, superficiale, fără puf albicios.

60

Inflorescențele atacate prezintă pe frunzulițele de la baza florilor și pe codițele lor, zone brune, se usucă și cad.

Atacul semnificativ este cel de pe fructe, acestea putând fi parazitate în toate fazele de dezvoltare.

Ciuperca pătrunde pe la locul de prindere a fructului, produce pete mari brune-olivacei și cu rapiditate distruge tot fructul. Tomatele verzi devin tari, aspre iar cele coapte au pete brune-deschise, pe suprafața cărora apar zonalități concentrice; pe fructele căzute pe sol unde este umiditate mare, ciuperca formează miceliu cu mulți spori. În culturile de tomate din seră (ciclul doi), atacul evoluează rapid, datorită variațiilor de temperatură de zi-noapte, care produc apariția condensului de apă pe organele vegetative, condens ce ușurează infecțiile.

Bolile vinetelor

Viroze

Mozaicul castraveților la vinete – Cucumber mosaic virus in eggplant

SIMPTOME: Pe frunzele plantelor apar mai întâi simptome de mozaicare slabă, care evoluează în arsuri paralele cu nervurile și ca urmare apar ofiliri. Plantele fructifică slab, iar fructele sunt mici, deformate, pătate sau au dungi galbui.

61

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Transmiterea virusului de la plantă la plantă este făcută de insecte, iar de la un an la altul virusul rezistă în plantele perene.

Bolile castraveților, pepenilor verzi, pepenilor galbeni și dovleceilor

Mozaicul castraveților – Cucumber mosaic virus

Boala are o mare răspândire, fiind cunoscută la o mulțime de bostănoase cultivate, solanacee cultivate (tomate, ardei, vinete) sau spontane precum și la alte specii de plante ierboase sau lemnoase.

SIMPTOME: Pe frunzele tinere de la castraveți apar pete galbene-verzui, circulare sau colțuroase, delimitate de nervurile secundare . Simptomul clasic de mozaic se observă la frunzele bătrâne, unde alternează petele verzi-deschis cu cele galbene, iar limbul frunzei prezintă gofrări, încrețiri evidente. Cozile frunzelor, ca și internodurile vrejilor sunt scurtate și cu simptome clare de arsuri. În perioadele calde ale anului, se observă o ofilire rapidă a frunzișului și chiar pe fructe apar zone de îngălbenire, ce se extind de la locul de prindere a fructului spre vârful lui, rămânând în final doar câteva zone verzi pe fructul îngălbenit.

Simptome evidente de mozaicare și veștejire a frunzișului sunt observate și la dovlecel sau la pepenele galben. La pepenele verde, infecția produce simptome puțin evidente, este mai înceată sau apare brusc o uscare a frunzelor.

62

Bacterioze

Pătarea unghiulară a castraveților – Pseudomonas syringae pv. lachrymans

SIMPTOME: Încă de la începutul vegetației, pe primele 2 frunzulițe apar pete mici, circulare sau colțuroase, verzi-închis, cu aspect umed; acestea se brunifică și se usucă. Pe frunze apar pete colțuroase, situate între nervurile secundare, de culoare verde-închis, umede, care în final capătă o colorație gri-bej, se usucă și se desprind din frunză.

În condiții favorabile (vreme umedă) petele ce la început au 2 – 7 milimetri, se pot uni și sunt distruse suprafețe mari din frunză. Pe fața inferioară a frunzei, după irigarea culturii, după ploi sau pe timp cețos, se constată prezența unui exudat (lichid) bacterian mucilaginos, sub formă de picături. Pe vreme secetoasă, însorită, exudatul bacterian se usucă și dă naștere unei pelicule fine, cu aspect de celofan.

63

Prin desprinderea zonelor atacate frunzele rămân perforate și se pot deforma.

Pot fi observate simptome asemănătoare pe cozile frunzelor și tulpini care, pot prezenta zone uscate sau putrezite în funcție de umiditatea atmosferică.

Fructele atacate prezintă pete de 1 – 3 milimetri, verzi – închis, circulare, cu aspect umed și cu o zonă centrală albicioasă.

În dreptul acestor pete, fructul poate crăpa pe vreme secetoasă sau, se acoperă cu lichid bacterian, pe vreme umedă.

Boli produse de ciuperci

Mana cucurbitaceelor – Pseudoperonospora cubensis

SIMPTOME: Mana atacă numai frunzele, sub forma unor pete verzi – deschis pe fața superioară, pete de formă colțuroasă, bine delimitate de nervurile frunzelor.

Culoarea petelor se schimbă în galben, apoi în brun, iar pe fața inferioară, apare un puf cenușiu-violaceu sau bej.

În condiții favorabile, petele se pot uni și este distrusă o mare parte din frunză, iar plantele vor rămâne repede fără frunziș.

Infecțiile se produc pe vreme umedă, la temperaturi cuprinse între 5 – 30oC (la optim 23oC) când, apar sporii ce vor germina și vor da filamente de infecție care, pătrund prin stomatele (deschideri naturale) frunzelor ce au cel puțin jumătate din suprafața normală.

Viabilitatea sporilor depinde de temperatură, de intensitatea luminoasă și de umiditatea atmosferică. Pe timp secetos și la temperaturi de peste 32oC sporii mor. În țesuturile uscate, se formează spori de rezistență sferici, galbeni-bruni.

Făinarea cucurbitaceelor – Erysiphe cichoracearum și Sphaerotheca fuliginea

Boala este răspândită în toate țările cultivatoare și produce pagube mari, datorită uscării rapide a frunzelor. Deși este cunoscută de foarte multă vreme (1800) în țara noastră a fost semnalată de M. Fuss (1853), Costel Oescu și Eugen Rădulescu (1933) dar, studiată amănunțit de Cristina Sandu Ville abia în 1967.

64

SIMPTOME: Organele aeriene (tulpini, frunze și chiar fructe sunt atacate în toate stadiile de dezvoltare.

Pe suprafața acestor organe apare un miceliu alb, făinos, sub forma unor pâsle mai mult sau mai puțin extinse. Pe limbul frunzelor, petele se pot uni și acoperă suprafețe mari de limb care, în scurt timp se vor usca. Sub acest miceliu țesuturile se îngălbenesc și se brunifică.

În condiții de secetă atmosferică, atacul se extinde pe cozile frunzelor, pe tulpini și chiar pe fructe. Condi]iile optime de instalare și evoluție a ciupercilor diferă. Pentru Erysiphe temperatura optimă este de 15 – 26oC și nu necesită o umiditate ridicată, în timp ce pentru Sphaerotheca, temperatura optimă este de 15 – 21oC dar, necesită o umiditate ridicată.

Bolile la varză, conopidă, ridichi, gulie și hrean

Bacterioze

Nervațiunea neagră a frunzelor de varză – Xanthomonas campestris

SIMPTOME: Încă din primele faze de vegetație, pe primele frunzulițe apare o decolorare sau brunificare a acestora, urmată de veștejirea plantulelor și căderea lor. Pe frunzele plantelor infectate, apar pete mari neregulate, galbene, în dreptul cărora nervurile sunt brunificate și apoi înnegrite.

Țesuturile din dreptul petelor devin pergamentoase, subțiate și se usucă.

65

Uneori, din cauza zonelor afectate, frunza în urma creșterii diferențiate, devine asimetrică. Evoluția bolii, pe timp secetos, are loc prin putrezirea uscată a zonelor afectate și uscarea măduvei coceanului.

Dacă vremea este ploioasă, boala evoluează rapid și pe țesuturile putrezite umed, se fixează și alte ciuperci. La hibrizii rezistenți, în urma infecțiilor, se observă numai mici pete decolorate și răni brunificate. Varza, chiar cu frunze infectate parțial, învelește și în interiorul căpățânii apar frunze brune, putrezite umed, cu miros neplăcut, iar în timpul păstrării acestea se strică. Dacă se secționează coceanul, se observă brunificarea, înnegrirea vaselor conducătoare din care se scurge un lichid (gomă bacteriană).

Boli produse de ciuperci

Înnegrirea și putrezirea bazei plantei- Olpidium brassicae

SIMPTOME: În primele stadii de vegetație a răsadurilor (2 – 3 frunze) apare o înnegrire urmată de putrezirea răsadurilor și a tulpinițelor în dreptul bazei plantei.

Plantele putrezesc și cad la pământ, atacul putând fi confundat cu cel produs de Pythium.

Hernia rădăcinilor de crucifere – Plasmodiophora brassicae

SIMPTOME: Boala poate fi întâlnită în toate fazele de vegetație ale plantelor, fiind ușor de semnalat datorită simptomelor aeriene – veștejiri sau îngălbeniri, cât mai ales a simptomelor prezente pe rădăcini. Acestea suferă îngroșări care pot fi de 15 – 30 ori mai mari ca diametrul rădăcinii. Rădăcina hipertrofiată prezintă ștrangulări așa încât, denumirea de "hernie" este foarte corectă.

66

Pe rădăcina principală, tumorile sunt mai mari decât cele de pe rădăcinile secundare. Atacul ciupercii este intens la culturile de pe terenuri ușor acide, cu pH-ul=6-6,5. În solurile alcaline boala nu apare.

Mana cruciferelor – Peronospora brassicae

SIMPTOME: Boala apare mai frecvent pe plantele tinere în răsadnițe sau imediat după plantare în câmp. Pe primele frunze apar pete de 1-3 mm de decolorare, gălbui, ce evoluează spre culoarea cenușie-brună. Pe fața inferioară a frunzelor, în dreptul petelor ce au o formă neregulată, apare un puf cenușiu, apoi petele se întind, se unesc și dacă vremea este umedă, sunt distruse suprafețe mari din frunzele, ce putrezesc sau se usucă.

67

Când atacul are loc mai târziu, se pot semnala chiar căpățâni putrezite. Semincerii atacați au frunzele de culoare cenușie sau cu pete brunii; fructele sunt și ele pătate și conțin semințe depreciate.Atacul acestei ciuperci pe conopidă împiedică formarea inflorescenței iar la gulii, ridichi și napi porcești, se poate vedea o infecție generalizată.

BOLILE POMILOR ȘI ARBUȘTILOR FRUCTIFERI

Bolile mărului și părului

Viroze

Mozaicul mărului – Apple mosaic virus

Mozaicul la mar este o boala frecventa în livezile din Europa și America. A fost

observata în anul 1928 de H.L. White, iar la noi în tara viroza a fost semnalata pe soiul de mar Jonathan, în anul 1956, de catre Olga Savulescu si Eugenia Eliade. Virusul a fost depistat la numeroase soiuri de mar cât si la portaltoii vegetativi. La soiurile foarte sensibile, pagubele pot ajunge la 40 % din productie.

SIMPTOME: Pe frunze apar pete neregulate ca formă, de culoare galbenă cu o nuanță crem, răspândite neuniform pe suprafața lor. Atacul se manifestă numai pe o parte din frunze, de regulă, cele tinere din vârful lăstarilor neprezentând simptome. Temperaturile ridicate din timpul verii fac ca țesuturile frunzelor parazitate să devină brunii. Simptomele sunt grave la 18-20oC și mascate, la peste 26oC. Frunzele cad înainte de vreme, ducând la slăbirea pomilor atacați, în special a celor tineri. Fructele provenite de la pomii bolnavi sunt mici și nu au calități gustative. Sensibile sunt soiurile Jonathan, Lord Lambourne, Golden delicious, EM VII (portaltoi), iar mai puțin sensibile Boskoop, Parmen auriu, Ontario, fiind cunoscute si unele soiuri tolerante.

68

Micoplasmoze

Proliferarea marului – Apple proliferation

Boala, considerata pâna nu demult ca o viroza sau o boala neparazitara, este raspândita în toate tarile, procentul de pomi infectati fiind îngrijorator de ridicat în plantatiile tinere, intensive sau supraintensive, cât i în pepiniere.

În tara noastra proliferarea marului este frecventa, unele soiuri fiind infectate în proportie de pâna la 30 % (Victoria Șuta și colectia, 1974, Paul Ploaie 1973, Eftimia Gheorghiu, 1989).

SIMPTOME: Atacul se manifesta începând din câmpul II prin oprirea in crestere a

pomului, însotita de intrarea în vegetatie cu anticipatie a mugurilor dorminzi, ceea ce duce la “proliferarea” lastarilor, dar si la deformarea si apoi pierderea înainte de vreme a frunzelor.

În livezile tinere, aspectele parazitare sunt foarte variate si evidente; pomii continua sa prezinte reduceri de cre tere datorita intrarii în vegetatie a mugurilor axilari si deci a opririi în dezvoltare a lastarilor terminali. Ca aspect general, pomii sunt foarte ramuroai, tufosi, lastarii prezentând o crestere aproape verticala. Frunzele au dimensiuni mai mici decât cele ce apartin pomilor sanatosi, mugurii au codite, iar fructele sunt fara gust si de dimensiuni reduse. Toate aceste simptome duc la reducerea an de an a recoltelor, atât cantitativ cât si calitativ si în final la uscarea pomilor.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Soiurile Jonathan, Red Delicious, Golden delicious, Booskoop, London Pepping si Cox orange sunt foarte sensibile la aceasta boala.

69

Micoplasma poate infecta marul paduret, precum si unele plante ca: pirul gros si volbura. Ca transmitatori sunt unele cicade (Philaenus spumarius si Artianus interstitialis). Transmiterea directa se realizeaza prin altoire, alipiri de radacini si niciodata pe cale mecanica. Perioada de de la infectie pâna la simptome dureaza de la 6 – 7 luni la 3 – 4 ani.

Prevenire si combatere. Obtinerea unui material corespunzator în pepiniere prin folosirea altoilor si portaltoilor sanatosi, verificati prin testare, se impune înainte de livrarea puietilor. Eliminarea pomilor cu simptome din câmpul II din pepiniera, prin observatii ce se executa în lunile mai-iulie este obligatorie în toate pepinierile. Asigurarea în livezile tinere a unui agrofond corespunzator (îngra minte, irigatii, lucrari de întretinere executate la timp) duce la mic orarea efectelor negative ale bolii. Tratamente fizice (termoterapie) aplicate ramurilor altoi, tratamentele chimice cu antibiotice ca, Tetraciclina 200 ppm sau cu produsul Benomil, dau de asemenea, rezultate foarte bune.

Bacterioze

Arsura bacteriană comună a mărului și părului – Pseudomonas syringae pv. syringae

Aceasta boala bacteriana a fost semnalata în Anglia în 1914 pe par de catre K.F. Barker si O. Grove. În prezent, arsura comuna a merilor si perilor este raspândita în toate tarile din Europa si America. La noi, boala a fost constatata pentru prima data în anul 1932 în nordul Moldovei pe puieti de mar, pentru ca în prezent sa fie raspândita în toate zonele pomicole ale tarii, agentul patogen neproducând pagube importante. Cercetarile facute de Elena Bucur si Ion Lazar au demonstrat ca la noi în tara bacteria ce da arsura comuna a marului i parului este Pseudomonas syringae pv. syringae van Hall. Bacteria ataca mai multe specii de pomi fructiferi si alte plante ca marul paduret, parul paduret, gutuiul ornamental, paducel si cununita ( Spiraea).

SIMPTOME: Boala apare pe toate organele plantei în afară de rădăcini, prezentând simptome variate în funcție de organul parazitat și fiind favorizată de timpul mai rece și umed. Astfel, pe frunze între nervurile ce se înnegresc, în special la păr apar pete brune, transparente, care extinzându-se vor duce la distrugerea întregului frunziș al pomului. Frunzele nu cad de pe pom, nici când ramurile sunt puternic scuturate.

Atacul arsurii comune se manifestă mai frecvent la inflorescențe, dar nu progresează către cozile florilor și rar se extinde în scoarța ramurilor mai groase. Așa se explică răspândirea relativ slabă a atacului în comparație cu cel al focului bacterian. Lăstarii atacați prezintă pete cu o separare clară între partea vie și cea brunificată. Rănile de pe ramuri sunt de culoare mai deschisă, iar scoarța prezintă crăpături. Fructele sunt atacate din momentul legării și până la maturitate; pe fructele tinere, care au și cel mai mult de suferit de pe urma acestei boli, apar pete negricioase cu aspect umed și picături de lichid bacterian. Fructele se zbârcesc, se înnegresc, cad jos în luna mai sau, rămân mici și atârnă de ramuri chiar și în timpul iernii.

70

Focul bacterian al rozaceelor – Erwinia amylovora

Boala a fost semnalata pentru prima data în America, în anul 1801, de catre Will Denning si denumita "fire blight" de catre Will Coxe în 1817. În 1878 Tom Jhon Burrill stabileste ca agentul patogen este o bacterie, fiind primul care se refera la bolile bacteriene la plante.

71

În Europa boala a fost semnalata în 1957 – 1968 în Anglia, în 1967 în Polonia si între 1970 – 1990 în aproape toate tarile din Europa si din Orientul Mijlociu.

În România au fost semnalate în anul 1992 primele focare la Braila si la Pitesti (V. Severin, 1994). Boala s-a extins repede, a a ca în 1993 a fost observata în alte localitati din 11 judete, fiind considerata la ora actuala cea mai periculoasa boala la gutui, par si mar. În primul an de la semnalarea bolii au fost distruse deja circa 300 ha de pomi din speciile, par, gutui si mar.

SIMPTOME: Focul bacterian al rozaceelor, prezinta o serie de simptome pe partile aeriene ale pomilor atacati, începând cu frunzele, inflorescentele, lastarii, scoarta ramurilor tinere si fructele. Arsura inflorescentelor apare primavara devreme, florile au aspect umed, se ofilesc, se brunifica si apoi se înnegresc. Infectia progreseaza catre coada florii, care apare umeda si apoi se înnegreste. Pe timp umed si calduros pe coditele atacate apar picaturi de lichid ce contin numeroase bacterii. Acestea trec foarte repede de la inflorescente la lastari si apoi la ramuri, intrarea facându-se prin lenticelele, osteolele (deschideri naturale) din scoarta, sau prin rani. Frunzele se brunifica, apoi se înnegresc si nu cad de pe pomi. Arsura lastarilor este forma de atac cea mai periculoasa, fiind urmata de cea a inflorescentelor. Lastarii pot avea infectii generalizate si atunci mugurii lor se coloreaza în galben sau oranj, sau se infecteaza extern si apare ofilirea a 1- 3 frunze de la vârful acestora si îndoirea lor în forma de cârja, iar pe lastari pot aparea picaturi de lichid în conditii favorabile (vreme umeda). Lichidul poate avea culori variate de la galben pai, pâna la rosu anchis, brun sau portocaliu. Uneori din tesuturile bolnave ies filamente incolore, care au un aspect prafos, ca de vata si lungime de pâna la câtiva centimetri, pe timp secetos. Atacul pe fructe apare numai pe fructele verzi sub forma de pete umede care se brunifica, se înnegresc, apoi se zbârcesc si ramân atasate pe pom. Atacul pe ramurile mai vechi, arpante sau trunchiuri, produce rani (ulcere) cu lichid si brunificarea tesuturilor sub scoarta atacata. Arsura bazei tulpinii se produce în urma infectiilor prin rani. Tesuturile atacate sunt umede si mai întunecate, sau de culoare purpurie si scoarta prezinta crapaturi.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Bacteria este rezistenta la uscaciune si la razele solare, putând supravietui în picaturile de lichid ferite de razele soarelui între 3 si 12 luni. Peste iarna, bacteriile se mentin viabile în zonele marginale ale ulcerelor de pe ramuri, mai ales la par si paducel (Crataegus) si mai putin la mar. De asemenea, bacteriile mai pot supravietui în muguri si în fructele bolnave, acestea constituind sursa de infectie primara în primavara urmatoare. Conditiile meteorologice favorabile infectiei sunt precipitatiile însotite de vânt care disemineaza inoculul la peste 1 m distanta, cu o viteza de pâna la 22 kilometri/ora. Filamentele bacteriene aeriene pot fi raspândite prin vânt, în perioadele fara ploi. Insectele au de asemenea, un rol foarte important în raspândirea bacteriilor. Astfel, polenizatorii ca, albinele si viespile preiau odata cu nectarul si polenul din florile infectate si bacteriile pe care le difuzeaza la alte flori vizitate. Pasarile , mai ales graurii, sunt si ele transmitatoare a bacteriei.

72

Se stie în prezent ca la distante scurte între 0 – 100 m diseminarea este produsa de ploaie sau de unele insecte; între 100 – 5000 m un rol însemnat revine insectelor polenizatoare; la peste 5000 m pasarile raspândesc bacteriile, iar omul le poate raspândi si de la o tara la alta sau chiar pe alte continente.

Boli produse de ciuperci

Făinarea mărului – Podosphaera leucotricha

Fainarea merilor produce pagube mari în pepiniere si în livezi, în special la anumite soiuri de mar sensibile si în anumiti ani cu conditii favorabile evolutiei ciupercii.

Prima data boala a fost semnalata în anul 1877 în statul Yowa de catre V. Bessey, iar astazi este prezenta pe toate continentele, în tarile unde se cultiva marul. În tara noastra, ca urmare a intensivizarii tehnologiei marului, a cultivarii unor soiuri sensibile, a aplicarii îngra mintelor cu azot în cantitati prea mari sau administrate unilateral ai a aparitiei unor noi tulpini a ciupercii, pagubele sunt din ce în ce mai mari, atacul extinzându-se în toate zonele pomicol (Gheorghe Lefter si Neculai Minoiu, 1990).

SIMPTOME: Boala se manifestă în tot cursul perioadei de vegetație, începând de la dezmugurire și până la căderea frunzelor, cu intensitate mai mare în cursul lunii mai și la începutul lunii iunie. Sunt atacate frunzele, florile, lăstarii și uneori fructele tinere. Atacul pe frunzele tinere apare sub forma unei pâsle albicioase, prăfoase, care acoperă ambele fețe ale frunzei. În scurt timp frunzele se înconvoaie ușor spre partea superioară, sunt mai puțin elastice și se usucă de timpuriu.

Ciuperca atacă cu rapiditate lăstarii tineri pe care-i acoperă cu un manșon de miceliu albicios, prăfos, datorită formării sporilor, iar spre toamnă acesta devine bruniu în urma formării fructificațiilor ciupercii (cleistoteciilor) de culoare neagră. Lăstarii puternic atacați se îndoaie în formă de cârlig și se usucă.

73

Florile atacate prezintă petalele deformate, în sensul că limbul petalelor se îngustează, uneori chiar se despică în două, pierd culoarea alb-roză și devin albe iar în unele cazuri se îngroașă, se veștejesc și se brunifică. Florile atacate denumite și "flori de ceară" se usucă fără a forma fructe. La soiurile de măr sensibile la făinare, această formă de atac, duce în unii ani la importante pierderi de recoltă. Atacul pe fructele tinere determină o oprire a creșterii și în unele cazuri, chiar o cădere a acestora. La soiurile foarte sensibile (Jonathan) pe fructe apare o rețea fină de țesut brunificat.

Pătarea cafenie a frunzelor, fructelor și rapănul merilor – Venturia inaequalis

Prima descriere a bolii a fost facuta de catre botanistul suedez Fries. În

prezent ciuperca este raspândita în toate tarile unde se cultiva marul. La noi datorita pierderilor mari de recolta, atât cantitative cât si calitative, patarea cafenie si rapanul merilor este considerata ca una dintre cele mai periculoase boli.

SIMPTOME: Ciuperca atacă toate organele aeriene ale pomului ca, frunze, flori, ramuri și fructe. Pe frunzele tinere, în special pe partea inferioară a frunzei apar pete mici, cenușii-măslinii, din dreptul cărora se observă miceliile ce se întind ca niște raze, de culoare măslinie. Petele se măresc, atingând 5-10 milimetri, sunt inițial de culoare verde-măslinie și apoi brunii, fără margini precise. Pe măsură ce miceliul subcuticular fructifică, petele capătă un aspect catifelat, închizându-se la culoare; la unele soiuri de măr, petele se formează pe ambele fețe ale frunzelor.

Atacul pe flori și în special pe frunzulițele de sub floare, este asemănător cu cel descris pe frunze. Pe acestea apar pete mici, cenușii, care iau un aspect catifelat datorită miceliului cu spori.

Pe fructe apar, de asemenea, pete cenușii-măslinii în dreptul cărora țesuturile se întăresc, se brunifică și crapă. Fructele tinere se deformează puternic, iar pulpa lor nu are gust bun.

74

Deseori, crăpăturile de pe fructe reprezintă porți de intrare pentru sporii altor ciuperci care distrug pulpa.

Ciuperca determină o ușoară cojire a scoarței, iar sub țesutul atacat se formează un strat de celule moarte care separă partea sănătoasă de cea bolnavă.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Sporii pot germina daca se gasesc în picaturi de apa, la o temperaturi cuprinse între 15-25C, optima fiind de 19-20 C. Infectia pe organele marului are loc daca acestea sunt umectate o perioada de 4-18 ore.

Ciuperca ierneaza sub forma de miceliu de rezistenta în scoarta ramurilor, iar în primavara formeaza spori ce asigura primele infectii pe toate organele tinere ale pomilor. Dupa Victoria Suta si colectia, (1974), sporii ce au ramas în muguri vegetativi si de rod, pot ierna si în primavara urmatoare vor produce de asemenea infectii timpurii. Sporii din fructificatiile de rezistenta, ajung la maturitate în primavara, însa eliminarea lor are loc, începând din luna martie pâna în mai-iunie, în functie de umiditate si temperatura. Ploile de primavara umecteaza aceste fructificatii aflate în frunzele cazute pe teren si sporii ies începând de la o temperatura de 5C. Cele mai puternice infectii primavara

sunt produse de catre acesti spori. Infectia are loc dupa 37-73 ore

daca temperatura este o de 5C, iar dupa 22 zile apar noi simptome.

Filamentele de infectie provenite din germinarea sporilor, patrund în interiorul plantei , prin strapungerea directa a tesuturilor.

Uscarea ramurilor – Nectria cinnabarina

Boala apare pe ramurile pomilor si arbustilor fructiferi precum si la speciile forestiere debilitate, datorita actiunii temperaturilor scazute sau daca acestea sunt atacate de insecte, rapan, monilioza etc.

SIMPTOME: Atacul devine evident în perioada de vegetație când ramurile și scoarța se usucă, iar la nivelul acesteia apar mici pustule miceliene roșiatice.

75

Ciuperca pătrunde în profunzimea țesuturilor (scoarță și lemn) și consumă lignina, ceea ce face ca ramurile atacate să fie mai ușoare, în secțiune prezentând o culoare albicioasă datorită celulozei.

Pe pernițele stromatice de 2 – 3 milimetri în diametru, ciuperca formează micelii și spori, iar în anul următor, în interiorul acestora, fructificații cu de rezistență cu spori.

Monilioza sau putregaiul brun și mumifierea fructelor – Monilinia fructigena

Aceasta boala este cunoscuta de foarte multa vreme în toata lumea si produce pagube foarte mari în livezi si depozite. Se întâlne te pe mar, par, gutui i mai putin pe mosmon si piersic. Ataca sporadic un numar mare de specii lemnoase ce apartin la diferite familii botanice .

SIMPTOME: Ciuperca parazitează ramurile, florile și fructele în diferite faze de dezvoltare. Primăvara, în timpul înfloritului, unele ramuri tinere încep să se veștejească, iar frunzele și florile se brunifică și se usucă.

Atât pe scoarța ramurilor atacate cât și pe flori apar mici "pernuțe" de mucegai, de culoare cenușie-gălbuie, alcătuite din miceliu și sporii ciupercii. Atacul pe flori seamănă cu efectul înghețurilor târzii de primăvară cu deosebirea că printre florile distruse, brunificate, se mai găsesc și flori normale. Acest aspect parazitar poartă numele de "monilioza din anul precedent".

Mai târziu, când fructele au dimensiunea unei alune, în special la păr, acestea se înnegresc și cad în masă. Deseori, acest aspect parazitar, cunoscut și sub numele de "monilioza de primăvară", este confundat cu căderea fiziologică a fructelor tinere, dar la aceasta fructele cad verzi de pe pom, nu brune ca în cazul moniliozei.

În timpul verii, când fructele au ajuns aproape de maturitate, apar pe suprafața lor pete brune ce se întind la suprafață și cuprind pulpa în profunzime. În scurt timp, fructul putrezește aproape în totalitate, deseori căzând de pe pom. Dacă temperatura este ridicată și atmosfera umedă, pe suprafa]a fructului, în dreptul zonei putrezite, apar fructificațiile ciupercii, sub forma unor pernuțe dispuse în cercuri concentrice. Această formă de atac este cunoscută sub numele de « putregai brun ».

76

Dacă timpul este umed, cu temperaturi mai scăzute, fructele putrezesc, se brunifică și apoi se înnegresc, fără ca pe suprafața lor să mai apară fructificații cu spori, dar în ele se formează scleroți. Această formă de atac întâlnită deseori și în depozite poartă numele de "putregai negru". Alteori, timpul secetos face ca fructele atacate să se usuce, să se zbârcească și să rămână atârnate pe pomi și în timpul iernii. Acest ultim aspect parazitar poartă numele de "mumifierea fructelor". La unele fructele ciuperca poate produce un "putregai al inimii", vizibil la exterior doar printr-o pată brună la locul de inserție al codiței sau în partea opusă acesteia.

Atacul de monilioză produce pagube mari aproape de maturitatea fructelor, iar infecțiile târzii care au loc în timpul recoltării, se manifestă în depozite.

După parcurgerea a două ierni, din scleroții fructelor mumifiate care au fost îngropate în sol, în primăvara celui de al treilea an, apar fructificații de forma unor pâlnii cu picior lung (apotecii), de culoare gălbuie, cu diametrul de 3-5 milimetri.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Sporii asigura raspândirea ciupercii în timpul verii. Ei germineaza la temperaturi cuprinse între 0-25C, optimum fiind în jur de 15C. Filamentele ciupercii Monilinia patrund prin diferite rani provocate de insecte (Cydia pomonella, viespi etc.) sau de grindina. De asemenea, în timpul recoltatului si al transportului fructelor, ranile provocate de lovituri favorizeaza infectiile cu aceasta ciuperca. Iernarea ciupercii are loc atât sub forma de miceliu de infectie în scoarta ramurilor, cât si sub forma de scleroti în interiorul fructelor mumifiate. Sporii aparuti pe fructificatiile în forma de pâlnie produc de obicei infectii pe fructele tinere, de dimensiunea unei alune, cauzând alaturi de infectiile cu spori aparuti pe organele ce au "monilioza din anul precedent", "monilioza de primavara". Comportarea soiurilor fata de atacul de monilioza este diferita. Sensibilitatea soiurilor este marita în livezile irigate si în cele fertilizate unilateral cu azot mineral sau organic.

Umezeala exagerata a aerului, picaturile de apa de pe fructe, cât si ranirea acestora, constituie principalii factori care fac ca, în unii ani, pagubele produse de monilioza sa fie foarte mari.

77

Marul si în special parul pot fi atacati si de Monilia laxa. Simptomele, sunt

asemanatoare cu ale speciei precedente, cu unele diferentieri astfel: culoarea sporilor de Monilinia laxa este cenu ie, iar infectiile cu aceasta ciuperca sunt mai puternice în primavara deoarece sporii acestei ciuperci rezista peste iarna.

Bolile prunului

Viroze

Vărsatul prunelor – Plum pox virus

Este apreciata ca una dintre cele mai periculoase boli ale prunului, atât prin pagubele produse, dar mai ales prin extinderea mare pe care o are în tarile din Balcani. Boala a fost observata prima data în Macedonia, în timpul primului razboi mondial si a fost partial studiata de catre D. Atanasoff (1932), în Bulgaria. La noi în tara, boala a fost semnalata în anul 1922 de catre Tr. Savulescu. Cercetarile ulterioare au aratat ca varsatul prunelor este mult raspândit, atât în pepiniere cât si în livezi, în multe judete din Moldova, Muntenia, Oltenia si Transilvania (Al. Lazar si colectia, 1974). În afara de prun, virusul mai ataca si alti pomi fructiferi printre care piersicul, caisul, zarzarul si corcodusul.

SIMPTOME: Atacul se manifestă pe frunzele si pe fructele de prun. Pe frunzele complet dezvoltate, se formează pete de culoare verde-deschis sau gălbui, de formă circulară sau semilunară, răspândite pe întreaga suprafață. Simptomele pot apare vizibile în cursul lunilor mai-iunie și septembrie-octombrie. În timpul lunilor călduroase de vară simptomele dispar, putându-se observa doar pe frunzele din partea umbrită a pomului dinspre nord. Frunzele bolnave, în general, au aceleași dimensiuni cu cele sănătoase.

78

Atacul pe fructe determină apariția unor pete circulare sau ovale, de culoare gălbui-verzui, cu aspect apos, destul de vizibile pe fructele dezvoltate, însă nematurate (verzi). Deseori, țesuturile din dreptul petelor nu mai cresc și fructele apar deformate, prezentând scurgeri de clei. Fructele atacate cad din pom cu aproximativ o lună înainte de a se matura, ceea ce constituie o pierdere foarte mare de recoltă.

De asemenea, în fructele atacate se găsesc cantități reduse de zahăr, comparativ cu cele sănătoase, așa încât, prunele căzute nu sunt bune nici pentru țuică. Pete sau inele de decolorare apar chiar și pe sâmburi.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Unele soiuri de prun reactioneaza puternic la infectia cu cest virus, prin oprirea în crestere a pomilor tineri si prin reducerea simtitoare a ecoltei, atât cantitativ cât si calitativ. Raspândirea virusului se face prin folosirea unui material saditor infectat si prin afide, cicade si polen (Al. Macovei, 1972).

Bacterioze

Ulcerația și ciuruirea bacteriană a frunzelor pomilor sâmburoși – Pseudomonas syringae pv. mors-prunorum

Boala a fost descrisa în Anglia în 1931 de unde s-a raspândit aproape în toata

lumea. La noi în tara Elena Bucur si colectia (1960) au studiat aceasta bacterioza care este destul de raspândita. Boala poate fi întâlnita pe prun, cais, zarzar, piersic, corcodu si migdal.

SIMPTOME: Boala se manifestă pe frunze, fructe și pe lăstarii nelignificați, semănând uneori cu arsurile produse de diferite soluții chimice. Pe aceste organe apar pete circulare, variind ca dimensiuni între 0,5-5 mm și o culoare verde-închis, cu aspect apos. Pe timp umed, în dreptul petelor se observă o peliculă umedă de lichid bacterian. Pe timp uscat, țesuturile atacate se usucă, cad, iar frunza apare ciuruită. Un atac puternic determină căderea frunzelor în masă, în special în verile ploioase urmate de perioade uscate. Deseori, mugurii afectați se umflă și apoi se veștejesc, iar ramurile se usucă în timpul verii.

Pe fructele de piersic, cais și cireș, petele sunt circulare, de 1 mm în diametru, de culoare roșiatică, cu tendință de a deveni brunii și cu aspect umed. Lichidul care apare la suprafața petelor, are o culoare ușor gălbuie. Atacul timpuriu pe fructele tinere, determină apariția unor deformări și adâncituri pline cu bacterii. Țesuturile pulpei fructelor prezintă numeroase crăpături mici localizate în dreptul petelor. Fructele își pierd valoarea comercială sau pot să putrezească datorită instalării și a altor ciuperci, ce pătrund în interiorul pulpei.

Pe lăstarii tineri atacul acestor bacterii produce pete alungite, care pot atinge lungimi de 7- 8 mm. Scoarța ramurilor se brunifică, este distrusă, iar printre crăpături apare un lichid cleios, caracteristic. Rănile de pe ramuri, se măresc în fiecare an și pot evolua în cancere deschise.

79

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Bacteriile patrund în interiorul tesuturilor frunzei, prin stomate(deschideri naturale), iar în scoarta ramurilor prin lenticele. O mare parte din infectii se produc în timpul altoitului . Boala este favorizata de ploile abundente din timpul perioadei de vegetatie si de numarul mare al insectelor ce transmit bacteria.

80

Boli produse de ciuperci

Hurlupii – Taphrina pruni

Boala este cunoscuta de foarte multa vreme si este raspândita în tarile europene si unele tari asiatice pe soiurile de prun, malin si porumbar.

SIMPTOME: Boala se manifestă la începutul lunii mai, pe fructele tinere; cele atacate au o culoare galbenă-verzuie și sunt mult mai mari decât cele sănătoase. Pulpa este mult mărită, determinând alungirea fructelor și o ușoară încovoiere a acestuia, iar coaja sâmburelui este distrusă. Pe suprafața hurlupilor se constată prezența unui strat catifelat de culoare albicioasă-cenușie format din miceliu cu spori, fructele având un gust acrișor-dulceag, mult mai plăcut decât cele sănătoase. După 3-4 săptămâni de la apariția simptomelor, fructele se zbârcesc, se brunifică și cad în masă.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Ciuperca ierneaza sub forma de miceliu în muguri si ramuri, atacul fiind favorizat de primaverile reci si umede. Sporii care apar pe hurlupi raspândesc ciuperca în primavara.

Fainarea prunului – Podosphaera tridactyla

Boala nu produce pagube mari în livezile de prun, însa poate sa constituie o primejdie pentru pomii sâmburosi din pepiniere în anii secetosi si caldurosi, conditii climatice favorabile evolutiei ciupercii. Ciuperca paraziteaza pe diferite specii ale genului Prunus (corcodus, cais, prun).

SIMPTOME: Atacul pe frunze si lastari apare târziu în vara si se manifesta prin formarea, pe ambele fete ale limbului, a unui miceliu albicios, ca o pânza de paianjen, cu aspect fainos, datorita formarii unui numar mare de lanturi de spori. Spre sfârsitul verii sau începutul lunii septembrie, pe fata inferioara a frunzei cât si pe scoarta lastarilor incomplet lignificati, apar formatiuni negre, punctiforme-fructificatiile de rezistenta ale ciupercii.

81

Un atac puternic determina îngalbenirea si apoi caderea frunzelor pomilor

din pepiniere, în special la cais si corcodus .

TRANSMITERE – RASPANDIRE: În anii secetosi, raspândirea ciupercii se face prin spori, iar transmiterea de la un an la altul este asigurata de catre fructificatiile de rezistenta ce vor elimina în primavara urmatoare sporii ce vor da primele infectii.

Monilioza sau putregaiul brun si mumifierea fructelor – Monilinia laxa

Boala se întâlne te frecvent pe pomii sâmburo i, fiind pagubitoare la prun, cires , visin, cais si mai putin la piersic.

SIMPTOME: Atacul se manifesta pe ramuri, frunze, flori si fructe. Spre deosebire de monilioza speciilor semintoase, monilioza sâmburoaselor ia un caracter foarte grav în primaverile reci si ploioase, când ramurile cu frunze si flori se vestejesc în numar mare. Frunzele atacate atârna fara a cadea, florile se brunifica si se usuca, iar ramurile vestejite se îndoaie în forma de cârlig. Acest aspect parazitar mai este denumit si "boala stindardului" sau "arsura moniliana", foarte frecventa la cires , visin, cais, piersic si migdal si corespunde cu "monilioza din anul precedent", întâlnita la pomii semintosi. Fructele tinere sunt, de asemenea, parazitate; acestea se zbârcesc, se brunifica si cad masiv. Pe fructele ajunse la maturitate, atacul ciupercii determina o putrezire a pulpei si aparitia unor pernute mici(sporodochiile), galbui-cenu ii, dispuse neuniform, formate din micelii si spori. La prun sporodochiile (perinutele) produc perforarea cojii fructelor, iar sucul zaharat se scurge în afara, lipind fructele între ele.

82

Pachetele de fructe putrezite si mumifiate (zbârcite-uscate) ramân deseori atârnate de pomi si în timpul iernii .

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Sporii ce se formeaza pe fructele mumifiate care ramân pe pom rezista la temperaturile scazute din timpul iernii si produc infectii în primavara pe frunze, pe flori si pe ramuri. Deseori, miceliul de infectie ajunge în flori si trece prin cozile acestora în scoarta ramurilor, producând infectii în primavara. Ciuperca mai ierneaza ca miceliu de rezistenta în scoarta ramurilor cât si în fructele mumifiate. Dupa doi ani, pe fructele mumifiate, apar din scleroti (organe de rezistenta), apotecii (fructificatii ca ni te pâlnii) cu spori. Atacul pe fructele ajunse aproape de maturitate este favorizat de întepaturile insectelor (de exemplu Ragoletis cerasi, Grapholita funebrana etc.) sau de prezenta unor rani produse de grindina si de ciuperci ( Fusicladium, Stigmina).

83

Bolile piersicului și migdalului

Bacterioze

Cancerul bacterian-Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens

Cancerul, datorita aspectului sau caracteristic, este cunoscut din cele mai vechi timpuri, dar abia în 1985, F. Cavara a demonstrat ca este vorba de o bacterie. E.F.Smith, parintele bacteriologiei fitopatogene, a introdus termenul de cancer la plante, considerând ca aspectele produse de bacterie sunt asemanatoare cu cancerul de la animale. În prezent prin cancer la plante se întelege boala produsa de o bacterie,caracterizata prin tumori cu crestere continua si autonomie de crestere, transplantabil pe plante sanatoase si cultivabile pe medii sintetice. În România, prima semnalare a cancerului a fost facuta de Tr. Savulescu în 1928 pe radacini de meri tineri de la Curtea de Arge .

Importanta economica a cancerului, mult timp este deosebita în functie de planta, soi si conditiile pedo-climatice. Dintre pomii fructiferi, piersicul i migdalul sunt sensibili, în unele zone plantatiile fiind compromise.

SIMPTOME: La pomii fructiferi, îndeosebi în pepiniere, pe rădăcini și la baza tulpinii, se dezvoltă tumori, la început albicioase, moi, cât un bob de mazăre, iar mai târziu brune și lemnoase. Tumorile sunt de mărimi, forme și consistențe diferite, cu suprafața rugoasă.

Caracteristic bolii este apariția de tumori secundare la o oarecare distanță de tumoarea primară, după un timp mai îndelungat, de obicei acestea formându-se deasupra tumorii principale. Uneori tumorile generează formațiuni de organizare rudimentară, asemănătoare unor organe ca frunze, muguri, lăstari, rădăcini, denumite teratoame.

84

Celulele care alcătuiesc tumorile, sunt foarte mari, deformate sau foarte mici, cu o compoziție a conținutului modificată.

Pe baza unor caractere fiziologice tulpinile de A. radiobacter pv. tumefaciens au fost împărțite în 3 biotipuri, care în oarecare măsură au alt cerc de gazde: biotipul 1 și 2 sunt virulente față de pomi fructiferi, trandafiri și unele plante erbacee, iar cele din biotipul 3 sunt virulente față de vița de vie.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Bacteria poate supravietui în sol mai multi ani în functie de proprietatile fizice si chimice ale acestuia. S-a dovedit ca lânga radacinile de porumb înmultirea bacteriilor nu are loc, pe când radacinile unor plante gazda o stimuleaza. Raspândirea bacteriilor se realizeaza prin diferite cai: apa, praful, instrumente agricole. Bacteriile patrund prin rani care sunt esentiale în procesul de infectie; bacteriile Agrabacterium radiobacter pv. tumefaciens introduse prin deschideri naturale, nu produc tumori. Aparitia si cresterea tumorilor este dependenta si de alti factori ca specia, gazda, vârsta plantei si conditiile climatice. Temperatura optima pentru bacterie este de 22-30C, iar umiditatea de 80 %, lumina în general având un efect inhibitor. Boala poate fi favorizata de solurile umede si compacte, de excesul îngra mintelor azotate, precum si de grindina, atacul unor nematozi, efectul gerului etc.

Bolile produse de ciuperci

Bășicarea frunzelor de piersic – Taphrina deformans

Boala este cunoscuta din anul 1821 în Anglia, însa abia în anul 1860 M.J. Berkeley descrie ciuperca. Astazi boala poate fi întâlnita pe tot globul, în tarile unde se cultiva piersicul.

Ciuperca paraziteaza piersicul si foarte rar caisul si migdalul, producând pagube mari în primaverile si verile bogate în precipitatii.

SIMPTOME: Atacul se manifestă pe frunze și uneori pe ramuri și fructe. Imediat după dezmugurire, frunzele tinere încep să prezinte pe partea superioară bășicări și gofrări, cărora le corespund pe partea inferioară, adâncituri.

85

La început frunzele au o culoare roșiatică, pentru ca mai târziu acestea să capete o nuanță gălbuie. Frunzele atacate sunt mai mari decât cele sănătoase. Pe partea inferioară, în dreptul porțiunilor bășicate, apare un strat catifelat, fuctificațiile ciupercii cu spori. Frunzele se brunifică și cad în luna iunie, iar pomii sunt puternic epuizați în urma refacerii frunzișului pe seama rezervelor din țesuturile ramurilor, fiind sensibilizați la gerurile iernii. Noile frunze ce se formează în vară nu mai prezintă simptome ale bolii. Ramurile și lăstarii atacați cresc mai încet, prezintă îngroșări și internodii scurte.

Pe fructe, atacul se manifestă prin apariția unor pete de 1-2 cm în diametru, albicioase și puțin reliefate, în dreptul cărora țesuturile, cu timpul, se brunifică și putrezesc.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Din germinarea sporilor ce se formeaza pe frunze rezulta un miceliu care ierneaza în scoarta ramurilor sau sub solzii mugurilor. Infectiile cu acest miceliu se fac în primavara, în momentul dezmuguririi, în conditii de umiditate ridicata si temperaturi mai scazute (7-20C).

Fainarea piersicului – Sphaerotheca pannosa var. persicae

Fainarea piersicului este o boala mult raspândita în tara noastra producând pagube în anii cu primaveri reci si umede, urmate de veri secetoase, calduroase.

SIMPTOME: Atacul apare mai întâi pe frunzele tinere de la vârful lastarilor, sub forma unor pete albe de miceliu, care se pot întinde si ocupa întreaga suprafta. Frunzele parazitate iau un aspect prafos, se deformeaza, se încretesc si în cele din urma se usuca. Atacul pe frunzele bine dezvoltate apare sub forma unor pete conturate, în dreptul carora se formeaza o pâsla miceliana mai densa si cu aspect prafos, datorita formarii sporilor.

86

Lastarii nelignificati pot fi acoperiti de pâsla miceliana, care apare ca un manonsi albicios; cei puternic atacati se îndoaie, se ve tejesc si apoi se usuca. Pe lastarii atacati, ciuperca formeaza uneori fructificatii de rezistenta (cleistotecii) care contin spori dar, la noi în tara acestea au fost semnalate foarte rar.

Atacul pe fructele tinere sau în curs de maturare este asemanator cu cel ce apare pe frunzele dezvoltate. În dreptul petelor albicioase, tesuturile fructului se brunifica, crapa si încep sa putrezeasca.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Iernarea parazitului are loc sub forma de miceliu în muguri sau sub forma de cleistotecii (fructificatii de rezistenta), din care apar sporii ce produc infectii în primavara . Temperaturile peste 10C cu optimum 20 C, umiditatea relativa a aerului ridicata si îngrasamintele cu azot în exces favorizeaza evolutia bolii,înregistrându-se pagube considerabile ce se rasfrâng si asupra productiei din anul urmator.

Ciuruirea frunzelor pomilor sâmburoși – Stigmina carpophylla

Boala este foarte comuna în livezile neîngrijite si produce pagube importante la pomii fructiferi sâmburosi. A fost observata pentru prima data în Franta, în anul 1853. Ciuperca ataca piersicul, caisul, zarzarul, ciresul, visinul, prunul, migdalul si diferite alte specii ale genului Prunus.

SIMPTOME: Atacul se manifestă pe frunze, fructe și lăstarii tineri. Pe frunze apar, în lunile mai-iunie, pete circulare de 1-4 mm în diametru, în dreptul cărora țesuturile se brunifică, se desprind de restul frunzei și cad (de aici provine denumirea de "ciuruire" dată bolii).

87

Pe fructe se observă formațiuni punctiforme, de 1-2 mm în diametru, în jurul cărora se formează un inel roșu-violaceu la piersic, zarzăr și cais. Petele ies puțin în relief, ceea ce face ca fructele să fie aspre la pipăit. Pulpa fructelor de cais și zarzăr devine pâsloasă și nu are un gust bun. Pe lăstarii verzi, în jurul mugurilor, scoarța se brunifică, crapă și apar ușoare răni ce fac ca mugurii să se usuce. Uneori ramurile tinere se deformează, apar umflături, răni, cancere deschise, prin care se produc scurgeri de clei. Atacul pe lăstari este foarte periculos, întrucât duce la uscarea lăstarilor fructiferi ai pomilor.

Scurgeri gomoase se constată aproape la toți pomii sâmburoși, în cazul unui atac de Stigmina carpophylla, acestea ducând la epuizarea rapidă a plantelor.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Sporii raspândesc ciuperca în timpul perioadei de vegetatie germinând la temperaturi cuprinse între 2-24C si pot rezista si la temperaturile scazute din timpul iernii, când se gasesc în cleiul ce se afla în crapaturile scoartei ramurilor. Ciuperca mai poate ierna si sub forma de miceliu în scoarta ramurilor. Atacul acestei ciuperci este puternic în primaverile umede ce urmeaza dupa ierni cu temperaturi moderate, care au permis sporilor sa- i pastreze viabilitatea. Infectiile ciupercii sunt favorizate de ranile de pe scoarta ramurilor, rani produse de grindina sau de insecte.

88

BOLILE CAISULULUI SI ZARZARULUI

Micoplasmoze

Rasucirea clorotica a frunzelor – Apricot chlorotic leafroll.

Aceasta micoplasmoza este specifica numai acestei gazde. Ea a fost pusa în

evidenta prima data în Franta, fiind asociata cu apoplexia caisului, care este un sindrom produs de mai multi patogeni asociati.

SIMPTOME: Frunzele pomilor atacati sunt decolorate, de dimensiuni mai reduse si au tendinta de a se rasuci longitudinal catre fata superioara.

Lastarii tineri au internodii scurte si sunt ramificati anormal. Pomii mai puternic atacati se usuca pâna la intrarea pe rod, fiind foarte sensibili la temperaturile scazute din timpul iernii.

Pomii care rezista dupa intrarea pe rod dau productii slabe, cu fructe mici si fara gust. Toate soiurile de cais sunt puternic atacate daca sunt altoite pe portaltoi-piersic si prezinta simptome mai slabe, daca sunt altoite pe zarzar sau mirobolan.

Boli produse de ciuperci

Monilioza sau putregaiul fructelor de cais si zarzar – Monilinia laxa

Moniliozele produc scadeea recoltelor si scurtarea vietii pomilor, contribuind în parte la aparitia "apoplexiei" (pieirea caisului).

SIMIPTOME: Atacul este foarte periculos în timpul înfloritului prin faptul ca un numar mare de lastari cu flori sunt brunificati si uscati. Fructele tinere si ajunse aproape de maturitate prezinta pete brune în dreptul carora tesuturile se dezorganizeaza si putrezesc; la suprafata lor se formeaza un numar mare de pernute de miceliu, purtatoare de lanturi de sporii. Pernutele ciupercii Monilinia laxa sunt de culoare cenusie si dispuse neregulat. Ciuperca ataca puternic în primavara pe ramuri si flori producând aspecte asemanatoare cu cele de la visin (boala stindardului); în timp, ataca si fructele ajunse aproape de maturitate. Boala a fost descrisa la prun, iar tratamentele recomandate sunt bune si pentru monilioza caisului. Pe fructele verzi cât si pe cele mai dezvoltate, ciuperca formeaza pete punctiforme, crustoase, de culoare cafenie, înconjurate de un inel rosiatic. Deseori pielita fructului crapa, se deformeaza, favorizându-se atacul de monilioza si putrezirea totala a fructelor.

Transmiterea ciupercii ca si masurile de prevenire si combatere sunt la fel cu cele recomandate la ciuruirea frunzelor de cires , visin, prun.

89

Bolile cireșului și vișinului

Patarea inelara a frunzelor de cire – Cherry necrotic ring spot virus

Boala este raspândita în America si Europa, fiind semnalata în tara noastra în anul 1962 de E. Docea si E. Fratila. Aceasta viroza poate fi întâlnita pe toate speciile de sâmburoase, purtând denumirea de "patare inelara" (ring spot).

SIMPTOME: Pe frunzele de cire apar deseori pete circulare, inelare, de decolorare sau brune, care ating dimensiuni cuprinse între 0,5-1 cetimetri. Tesuturile atacate cad si frunza apare perforata. Alteori, între nervuri apar pete difuze, alungite sub forma unor benzi. Pomii atacati sunt debilitati.

Deseori sunt atacate cu mare intensitate frunzele formate în primavara, pentru ca cele ce apar mai târziu, sa fie fara simptome (Ion Pop, 1975).

Patarea inelara necrotica poate fi întâlnita la toate speciile de sâmburoase, fiind frecventa pe cires , visin, piersic, migdal, mahaleb, trandafir si hamei. Pe frunzele plantelor gazde amintite pot aparea inele sau benzi de culoare verde-deschis, vizibile dupa primul an de patrundere, aspectul parazitar purtând numele de patare inelara clorotica.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Virusul se raspânde te în natura prin polen ajungând la 80 % pomi infectati, dupa cinci ani de la plantare. Acarienii si nematozii pot de asemenea sa transmita virusul.

90

Boli produse de ciuperci

Patarea rosiatica si rasucirea frunzelor de cires – Gnomonia erytrostoma

Boala este întânita pe cires si numai rareori pe visin.

SIMPTOME: Ciuperca paraziteaza frunzele si fructele. Pe frunzele diferitelor soiuri de cires sau visin complet dezvoltate apar pete mari, fara margini precise, la început galbui, iar mai târziu tesuturile se înro esc. Petele rosiatice ocupa mari portiuni de frunza. Pe partea inferioara a frunzei, în dreptul acestor pete, se observa prezenta unor punctisoare brun-închise, usor bombate, care sunt fructificatiile ciupercii. Frunzele parazitate se rasucesc parca ar fi atacate de catre larva insectei "tigarar" (Rhynchites), iar cozile frunzelor se înconvoaie în jos. Frunzele atacate ramân atârnate pe pomi în timpul iernii.

Pe frunzele cazute, începând din toamna, apar peritecii (fructificatii de rezistenta prevazute cu un gât lung, ce contin în interior spori ce ajung la maturitate în si rasucirea frunzelor de primavara urmatoare, producând infectii pe frunze.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Ciuperca rezista în frunzele cazute si umiditatea atmosferica ridicata din primavara ajuta la maturarea si eliminarea sporilor ce determina infectiile puternice pe frunzele ce cires.

Monilioza sau putregaiul fructelor de cire – Monilinia laxa si – Monilinia fructigena.

Aceasta boala frecventa si pagubitoare la cires si visin, poate capata un caracter catastrofal în anii cu primaveri si veri ploioase.

SIMPTOME: Prima ciuperca produce pe frunze simptome asemanatoare pe toti pomii sâmburosi; la visin însa atacul în primavara pe frunze, flori si fructe tinere este deosebit de periculos prin ofilirea brusca a unui numar mare de lastari ("boala stindardului"), ceea ce determina pierderi de recolta de pâna la 60-90 %.

Lastarii atacati cu frunze si flori brunificate, poarta pernute cu spori, ceea ce reprezinta o sursa puternica de infectie ce se manifesta pe fructele mature. Frunzele ofilite si uscate ramân atârnate pe pomi pâna toamna sau chiar în timpul iernii. Pe fructele în pârga sau cele mature, alaturi de Monilinia laxa se gaseste si Monilinia fructigena Caracteristicile ciupercilor, transmiterea, raspândirea, si masurile de protectie au fost prezentate la bolile marului, parului si respectiv ale prunului.

91

BOLILE VIȚEI DE VIE

Viroze

Bacterioze

Scurt-nodarea – Grapevine fan leaf virus

Boala este mult raspândita în zonele viticole din Europa i nordul Africii.

Scurt-nodarea (Court-noué) produce pagube pe soiurile nobile de vita de vie , cât si pe hibrizii producatori directi. În tara noastra, boala se întâlne te în plantatiile situate pe terenuri argiloase si în anii cu primaveri reci si umede. Ea a fost semnalata de Tudor Săvulescu si colectia, în anul 1931, în prezent apreciindu-se ca este întâlnita în toate podgoriile tarii (Ion Pop, 1988).

SIMPTOME:Plantele virotice prezinta lastarii slab dezvoltati, cu internodurile scurte, dispuse în zig-zag. Datorita acestui fapt, frunzele apar înghesuite, lastarii luând aspectul de tufa deasa. Planta apare mult înghesuita si prin manifestarea fenomenului de proliferare a lastarilor. Frunzele de pe lastarii atacati sunt mult mai mici decât cele sanatoase, deformate, cu aspect de evantai, asimetrice si cu numeroase pete de colorare. Uneori apar, inele sau pete cu aspect uleios, ce imprima acestor organe un aspect mozaicat. Pe unele soiuri, asemenea simptome sunt mascate putându-se constata doar deformarea frunzelor si scurtarea internodurilor. Deseori, plantele atacate au ciorchini ce prezinta fenomenul de meiere (bobitele ramân mici si nu se matureaza). Radacinile plantelor atacate sunt slab dezvoltate, cu aspect de încretire, iar în sectiune lemnul are o colora]ie rosiatica. Ca aspect general plantele sunt mai mici ca talie, vegeteaza defectuos, productiile fiind din ce în ce mai mici, iar bobitele sunt lipsite partial de seminte.

92

Cancerul bacterian- Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens

Prima cercetare care ademonstrat ca o bacterie da cancerul a fost cea a lui Florin Cavara în 1885. Vita de vie este cultura cea mai afectata de cancer, aproape în toate tarile cultivatoare.

SIMPTOME: La viața de vie spre deosebire de pomii fructiferi, există două feluri de simptome, ambele pe părțile aeriene ale plantei, rar pe cele subterane. Plantele din școala de viță, formează tumori atât pe partea aeriană, în locurile unde au fost extirpați ochii sau la punctul de altoire, cât și subteran la nodul bazal. La plantele pe rod, se dezvoltă tumori pe tulpina butucului și ariceala (o aglomerare de gale mici – tumorete) pe cordoane și coarde.

Majoritatea țesuturilor tumorale putrezesc la sfârșitul fiecărui an, iar în anul următor apar altele noi. De regulă, aceste porțiuni moarte se taie și ca urmare, butucul apare sărăcit de formațiuni fructifere, iar producția scade.

93

Boli produse de ciuperci

Mana viței de vie – Plasmopara viticola

Boala este originara din America de Nord, unde a fost observata înca din anul 1834 de catre Leonard Schweinitz. Datorita schimburilor comerciale, mana a fost introdusa în Europa, mai întâi în Franta, unde primele infectii au fost constatate de catre Jhon Planchon în anul 1878 și din aceasta tara s-a raspândit peste tot cu mare rapiditate, determinând împreuna cu filoxera pagube considerabile planta]iilor viticole. La noi în tara, mana a fost observata în anul 1887 în podgoriile Buzaului dar, dupa Paul Viala, este aproape imposibil ca ea sa fi aparut a a de târziu, tinând seama ca boala era semnalata în tarile vecine înca din anul 1881. Pagubele produse de mana sunt foarte mari, nu numai în anul când boala se manifesta cu intensitate, ci si în anii urmatori. Pierderile de recolta datorita acestei boli pot varia de la 10 % pâna la 70 – 80 %, în functie de conditiile climatice din anul respectiv.

SIMPTOME: Atacul de mană se manifestă pe toate organele aeriene ale vi]ei de vie: frunze, lăstari tineri, cârcei, flori, ciorchini și boabe.

94

Atacul pe frunze. Frunzele pot fi atacate după ce ating o suprafață de 10-25 cm2 și până ce îmbătrânesc, când practic manifestă o rezistență sporită la mană. Petele de mană pe frunze au aspect variat în funcție de momentul când se produce infecția. În primăvară, petele sunt de culoare galbenă-untdelemnie, au un contur difuz, atingând dimensiuni ce variază de la câțiva mm la câțiva cm (stadiul petelor untdelemnii). Cu timpul, centrul acestor pete se brunifică, frunzele luând un aspect uscat (stadiul de arsuri pe frunze).

Pe partea inferioară a frunzei în dreptul acestor pete galbene-untdelemnii, se constată prezența unui puf albicios, alcătuit din miceliul și sporii ciupercii.

În funcție de condițiile climatice (temperatură ridicată în jur de 20-22oC și umiditate accentuată), ce determină o evoluție rapidă, faza de "pete untdelemnii" nu mai apare, iar frunzele nu mai prezintă pe fața inferioară acel puf albicios, caracteristic.

La soiurile cu struguri roșii sau negri, petele de mană sunt înconjurate de un inel vișiniu, iar la cele rezistente față de această boală petele se brunifică, iau o formă colțurată și sunt limitate de nervuri.

Către toamnă, când frunzele devin mai rezistente, în urma infecțiilor apar pete mici, colțuroase, de 1 – 2 mm în diametru, în dreptul cărora țesuturile se brunifică, în timp ce restul frunzei rămâne de culoare verde. Această formă de atac poartă numele de "pete de mozaic". În această fază ciuperca nu mai produce pe partea inferioară a limbului puf alb.

Lăstarii ierbacei și cârceii atacați prezintă pete alungite de culoare brună, care pe timp umed, se acoperă cu un puf albicios, alcătuit din masa de miceliu cu spori. Pe lăstarii mai evoluați și lignificați, atacul de mană apare sub forma unor pete alungite de culoare brună, ce apar în preajma nodurilor, în dreptul cărora scoarța este moartă. Coardele atacate nu se maturează.

95

Atacul pe ciorchinii tineri poate fi foarte periculos în anii cu precipitații abundente. Infecția are loc prin cozile inflorescențelor, prin flori sau prin partea mai dezvoltată a codiței boabelor. Ciorchinii mici, pe timp umed se îngălbenesc și se acoperă cu miceliu și spori de culoare albă, "putregai gri" sau se brunifică și se usucă, pe timp secetos. Bobițele se acoperă cu un puf albicios format din miceliu și spori, deoarece bobițele tinere neacoperite de stratul ceros, permit ieșirea miceliului în exterior. Infecția pe boabe continuă și după ce boabele sunt mai mari și acoperite cu stratul ceros, ciuperca pătrunzând prin partea lățită a codiței bobului cât și prin diferite răni produse de insecte sau grindină. Bobițele atacate se brunifică, se zbârcesc și uneori se desprind de pe ciorchine și cad cu ușurință. Acest aspect parazitar întâlnit pe bobițele mai dezvoltate, care ating aproximativ 2/3 din dimensiunea lor normală, poartă numele "putregai brun" .

Formarea miceliului și a sporilor are loc într-un timp relativ scurt (6 – 10 ore), dacă umiditatea atmosferică este ridicată (95 – 100 %) și temperatura este cuprinsă între 18 – 24oC.

Către toamnă, în frunzele mozaicate, ciuperca formează organele de rezistență și de iernare. Aceștia sunt sferici, bruni, prevăzuți cu un perete gros. Numărul lor variază în funcție de sensibilitatea soiurilor de viță de vie față de mană cât și de condițiile climatice ale anului respectiv, ajungând la 200 – 1250 pe milimetri2.

TRANSMITERE- RASPANDIRE: În primavara , sporii de rezistența germineaza la suprafața solului îmbibat cu apa, la temperaturi de peste 10oC (maxima fiind de 32oC, iar optimum de 22 – 23oC). În timpul germinarii, sporul crapa, iar din interior apare un filament micelian cu un spor mare, ce va cădea pe sol. În timpul ploilor repezi din primăvara, sporii ce plutesc în băltoacele din jurul butucilor, sunt proiectați pe partea inferioara a frunzelor, produc filamente de infecție ce pătrund în țesuturile plantei – gazdă prin stomate. Acest proces poartă numele de contaminare primară. Deoarece sporii de rezistență germinează în mod e alonat, infecțiile primare au loc din luna aprilie pâna în luna iunie. Uneori, sporii de rezistență pot germina de timpuriu, înainte ca vița de vie să intre în vegetatie și în acest caz, infecția primară nu poate avea loc decât după ce apar frunzele, care au cam 5 centimetri în diametru, organe ale plantei receptive la mană.

Dupa ce se produc infecțiile primare, urmează perioada de hrănire a ciupercii în frunză, în tipul căreia pe frunze apar pete galbene – untdelemnii.

Manifestarea bolii este marcată de aparitia miceliilor (puf alb), ce poartă spori.

Numărul sporilor de vară, ce se formează pe miceliu, este foarte mare, fiind cuprins între 200 – 400. Sporii sunt luati de curentii de aer și duși la distanțe mari. Ei își pot păstra viabilitatea 7 – 8 zile. Ajunși pe organele viței de vie, sporii după ce stau în picăturile de apă, timp de 1,5 – 2 ore, produc filamente de infecție ce pătrund prin deschiderile naturale ale frunzei (stomate). Aceste infecții, produse de sporii de vară poartă denumirea de infecții sau contaminări secundare.

Contaminările secundare cu ajutorul sporilor de vară se pot repeta de mai multe ori în timpul perioadei de vegetație, în funcție de numărul și durata ploilor. În anii favorabili pentru mană, numărul infecțiilor secundare poate ajunge la 10 -20 și chiar mai multe.

96

Stabilirea momentului când are loc o infecție secundară și determinarea

duratei perioadei de incubație are o mare importanță în combaterea raționala a manei.

Tratamentele chimice trebuie aplicate numai în timpul perioadei de incubație, pentru ca la apariția miceliului și a sporilor, când în mod sigur exista pericolul unei noi infecții, organele viței de vie sa fie acoperite cu o pelicula de substanta care sa le protejeze.

Spre toamnă, dupa efectuarea ultimei contaminări secundare, ciuperca formează sporii de rezistența, sub forma carora ciuperca iernează.

În ceea ce privește comportarea soiurilor la atacul de mană, soiurile superioare de masă și de vin sunt mai sensibile la atac.

Făinarea viței de vie – Uncinula necator

Fainarea sau oidiumul viței de vie este o boala originară din America de Nord. În anul 1845 a fost observată în Anglia de catreTuker și studiata în 1847 de catre John Berkeley, de unde s-a raspândit în toate podgoriile din Europa.

La noi în tara, făinarea a fost descoperită în anul 1851, iar astăzi este des întâlnită în toate podgoriile țării, fiind considerată ca o boală ce depașește în unii ani, pierderile produse de mană.

SIMPTOME: Ciuperca atacă frunzele, lăstarii ierbacei, ciorchinii și boabele, din primăvară până toamna târziu.

Pe frunze se observă un miceliu fin, ca o pânză de paianjen, cu aspect prăfos, ce se întinde formând pete albicioase pe ambele suprafețe ale limbului. Sub pâsla de miceliu, țesuturile se brunifică sau se înroșesc puțin, dar frunzele nu cad decât spre toamnă.

Lăstarii nelignificați, prezintă aceleași pete albicioase, uneori prăfoase, sunt opriți din creștere, iar frunzele se încrețesc.

Atacul pe ciorchini face ca aceștia să se brunifice și apoi să se usuce pe timp de secetă. Pâsla miceliană acoperă și bobițele care, ca urmare a măririi volumului, de multe ori crapă, iar conținutul acestora se scurge în afară, oferind un mediu excelent pentru dezvoltarea altor ciuperci. Pe timp secetos, bobițele se usucă, semințele ies în evidență, iar ciorchinii distruși în totalitate, au miros de mucegai. În toamnele ploioase, bobițele atacate de făinare sunt acoperite cu putregai cenușiu, pagubele putând fi foarte mari.

Spre toamnă, pe pâsla miceliană și pe organele parazitate se constată uneori prezența fructificațiilor de rezistenă (cleistotecii), care apar ca niște puncte mici, de culoare neagră. Atacurile târzii de pe bobițele ajunse la maturitate le depreciază calitativ strugurii, la suprafața acestora formându-se numeroase pete brune.

97

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Principalele forme de iernare a parazitului sunt miceliu de rezistență, mai ales din mugurii lăstarilor infectați și în al doilea rând cleistoteciile (fructificatiile de rezistenta) din care în primavară ies spori.

Primele infecții se fac cu spori produși de miceliile ce au rezistat în muguri.

Boala este favorizată de temperaturi mai ridicate, în jur de 20 – 25oC, când perioada de incubatie este de 7 – 10 zile, situație des întâlnită în verile secetoase. După ce infecțiile s-au produs, evoluția bolii este favorizata de temperaturi cuprinse între 18 – 25oC și de o umiditate relativă moderată a aerului (50 – 80 %), când atacul pe ciorchini și boabe produce pagube deosebit de mari.

Sporii nu germinează în picăturile de apă, iar ploile abundente împiedică evolutia bolii cât și efectuarea de noi infecții prin spălarea sporilor.

Soiurile de vița de vie cu coaja boabelor subțire, cu ciorchini cu boabe dese și albe sunt mai sensibile decât cele cu pielița groasă și boabe colorate.

Putregaiul cenușiu al strugurilor – Botryotinia fuckeliana

Atacul acestei ciuperci se manifestă cu foarte mare intensitate în toamnele ploioase, când pagubele pot fi deosebit de mari. În unele podgorii, pagubele s-au ridicat la 70 – 80 % din recoltă. De asemenea, se înregistrează atacuri puternice în depozitele de fortat vițe altoite precum și în pepinierele viticole.

SIMPTOME: În camerele de forțat vițe, butașii altoiți prezintă la nivelul scoarței un puf cenușiu, alcătuit din miceliul și sporii ciupercii.

98

Scoarța este putrezită și pe suprafața acesteia apar numeroși scleroți (corpi negri, tari). Alteori, prezența ciupercii determină formarea scleroților în jurul zonei de altoire sau aceștia se interpun între altoi și portaltoi, împiedicând sudura acestor două componente .

Atacul început în serele de forțat poate continua și în școlile de vițe, ciuperca împiedicând dezvoltarea normală a frunzulițelor, a lăstarului și distrugând calusul ce sudează altoiul și portaltoiul. În plantațiile pe rod, sunt atacați ciorchinii, coardele și lăstarii ce prezintă lovituri mecanice (grindină sau răniri date de insecte etc.), miceliul și sporii constituind o puternică sursă de infecție a strugurilor spre toamnă.

Atacul cel mai cunoscut de viticultori apare toamna, pe struguri, după ce se acumulează suficient zahăr în celule. Pielița este brunificată, se desprinde ușor de pulpă și întreaga boabă putrezită, se acoperă cu un puf cenușiu. Boala se răspândește cu rapiditate, cuprinzând întregul ciorchine, ce putrezește în totalitate. Dacă intervine o perioadă secetoasă, ciorchinii se usucă, iar boabele, pe care se dezvoltă și alte ciuperci saprofite, se zbârcesc și se scutură foarte ușor.

99

Boala este favorizată de atacul larvelor de Cochylis și Eudemis și de viespi, de prezența rănilor produse de grindină, cât și de crăparea bobițelor în pârgă, fenomen ce apare frecvent în timpul ploilor din toamnă, mai ales după atacul de făinare.

Din boabele distruse, nu se pot obține vinuri roșii de calitate; se obțin vinuri cu o cantitate necorespunzătoare de alcool, supuse îmbolnăvilor.

TRANSMITERE – RASPANDIRE: Din cercetările efectuate de Costel Sandu-Ville, Alexandru Lazar si Mihai Hatman (1960, 1962), rezultă că ciuperca se dezvoltă cu usurin pe bobitele ce au o concentratie în zahăr cuprinsă între 14 – 22 %; peste acest procent ciuperca nu mai formează miceliu și spori, sucul zaharat comportându-se ca o soluție inhibitoare.

Temperatura optimă de dezvoltare a ciupercii este cuprinsă între 22 – 25oC, când perioada de incubație este extrem de scurtă (2 zile). Astfel se explică pagubele foarte mari ce le produce ciuperca în toamnele ploioase și călduroase. Dezvoltarea ciupercii începând cu 1 – 2oC, duce la pierderi mari și la strugurii păstrati în depozite frigorifice. Pe organele atacate, ciuperca formează microscleroti sub forma cărora iernează. În primavara, în urma germinării sclerotilor, se formează atât spori cât și fructificații (apotecii ) cu spori.

Plantațiile amplasate în vii umede, unde nu circulă curenți de aer, au mult de suferit de pe urma acestei ciuperci, mai ales în toamnele călduroase și bogate în precipitații. Soiurile de viță cu boabe dese și pielița subțire sunt mai sensibile la această boală decât cele cu boabe rare și pielita groasa.

TRANSFORMAREA, CIRCULAȚIA ȘI DEPUNEREA SUBSTANȚELOR ORGANICE ÎN PLANTE

În urma procesului de fotosinteză în plantele verzi se acumulează o serie de substanțe care sunt transportate spre zonele de creștere pentru sporirea în greutate și volum a organelor vegetale. O parte din aceste substanțe organice se consumă în procesul de respirație, iar restul se depun în organele de rezervă și fructe. Aceste substanțe organice se împart în doua grupe : substanțe organice plastice și substanțe organice energice.

Cea mai mare parte a substanțelor plastice sunt formative (de constituție) și participă la alcătuirea structurală a componentelor celulei. Ca exemple : nucleoproteinele, lipoproteinele și celulozele. O altă parte din substanțele plastice se depun în diferite organe ca substanțe de rezervă, fiind utilizate la formarea noilor organe. Amintim : amidonul, hemiceluloza, zaharoza, proteinele simple și grăsimile.

Între substanțele plastice și cele energetice nu există o separare, ele putând face parte fie dintr-o grupă, fie din cealaltă. Pe lângă aceste substanțe, în plante, în urma diverselor transformări se pot forma și unele substanțe ca : alcaloizii, fitoncidele, acizii organici, glicozizii, care îndeplinesc diferite funcții în plantă, printre care și funcția de apărare.

100

Dintre toate substanțele produse prin fotosinteză, glucidele (în special hidrații de carbon) formează aproximativ doua treimi, iar restul fiind alte substanțe organice, mai ales cele cu azot.

În plante glucidele sunt substanțe în care proporția carbon /oxigen /hidrogen este de 1 la 1 la 2 și alcătuiesc substanțele de bază ale țesuturilor de susținere și ale tuturor celulelor vegetale.

Dintre glucide, MONOGLUCIDELE sunt întâlnite în toate organele plantelor sub formă de pentoze și hexoze.

Pentozele trec ușor în forme polimere și se găsesc în plante sub formă de riboză, xiloză și arabioză. Aceste pentoze însoțesc celuloza în membranele celulare și se întâlnesc în pectine, hemiceluloze și mucilagii.

Hexozele – din această grupă amintim: glucoza, manoza și galactoza. Din grupa cetohexozelor fac parte fructoza și sorboza.

Glucoza se găsește în fructele coapte și în nectarul florilor.

Manoza se găsește în stare liberă și intră în alcătuirea mucilagiilor și a lemnului moale de conifere.

Galactoza nu se întâlnește în stare liberă în natură, iar aceasta servește la sinteza lactozei și a rafinozei din semințele de in.

Fructoza este prezentă în fructele cărnoase ale pomilor și arbuștilor fructiferi.

Sorboza servește la sinteza acidului ascorbic.

OLIGOGLUCIDELE sunt tot glucide alcătuite din 2 – 8 molecule de hexoze. Amintim: maltoza, celobioza, lactoza, zaharoza și trehaloza.

Maltoza este prezentă în germenii de orz încolțit, în lăstarii de cartof, în frunzele unor plante și în nectarul florilor.

Celobioza este prezentă în plantele tinere, în seva unor arbori și în multe microorganisme.

Lactoza rezultă din galactoză și glucoză și este prezentă în florile și fructele unor plante tropicale, iar sub influența unor bacterii are loc o fermentație lactică prin care lactoza trece în acid lactic.

Zaharoza este prezentă în fructe, frunze, semințe, rădăcinile de sfeclă de zahăr, tulpinile de trestie de zahăr și în sorgul zaharat.

Trehaloza este prezentă în unele ciuperci și în drojdia de bere.

Triglucidele – rafinoza este prezentă în semințele de bumbac și în rizomii speciilor de flori de gentiana.

POLIGLUCIDELE – sunt formate dintr-un număr mai mare de opt molecule de monoglucide, iar aceste poliglucide în plante prezintă rolul fiziologic de a alcătui scheletul rigid al membranelor celulare.

Amintim : celuloza și hemiceluloza, amidonul, inulina, glicogenul.

Amidonul se găsește în semințe, în unele fructe neacide, în tuberculii și în rizomii anumitor plante. În cazul plantelor lemnoase, amidonul se găsește în cantități mari în tulpini, ramuri, rădăcini.

Celuloza are rol de substanță formativă și constituie partea principală a pereților celulari și asigură scheletul rigid al organismului plantelor.

Hemiceluloza însoțește celuloza în toate țesuturile din semințe și tulpini lemnoase (25 – 30 % din suprafața lemnului).

101

Glicogenul este prezent ca substanță de rezervă la ciuperci și în boabele de porumb zaharat.

Substanțele pectice, prin hidrolizare, dau xiloza, galactoza, arabinoza, acidul acetic, alcoolul metilic, acidul galacturonic, proces care are loc în fructele în curs de maturizare, supramaturare, precum și în timpul prelucrării fibrelor de in și cânepă ; la procesul de fermentare a tutunului.

SINTEZA, TRANSFORMAREA ȘI DEPUNEREA LIPIDELOR

Lipidele sunt substanțe grase simple și complexe, insolubile în apă și solubile în solvenți organici :alcoolii si eterul. Lipidele pot fi extrase din toate țesuturile vii. Există 2 categorii de lipide: simple și complexe.

Lipide simple – gliceride, steride și ceride.

Gliceridele – sinteza lor are loc în timpul zilei, cel mai frecvent pe suprafața mitocondriilor din citoplasma celulei și se face prin transformarea glucidelor hexoze(glucoza și fructoza) și mai puțin a glucidelor pentoze.

Steridele – sunt esteri ai acizilor grași cu sterolii. Există mai multe tipuri de steroli : sistosteroli (în uleiul semințelor de bumbac, soia, fasole, in, în semințele cerealelor), stigmasterol (în uleiul de soia), brasicosterol (la semințele de muștar și rapiță), spinasterol (în semințele de spanac și lucernă), ergosterol (în semințele de secară, cereale, struguri, ciuperci.

Ceridele – împreună cu alte substanțe (hidrocarburi, parafine, rășini, hidroacizi), se transformă în ceruri, care sunt secretate de cuticulă și formează un strat subțire pe suprafața frunzelor, florilor și a fructelor, având un rol protector împotriva unei transpirații excesive și a unor agenți dăunători.

Lipidele complexe (lipoide) – se găsesc în plante în proporție de 1-2 % sub formă de glicero-fosfolipide, sfingolipide, glicolipide, gluco-sulfolipide și lipoproteine.

SINTEZA, TRANSFORMAREA ȘI DEPUNEREA SUBSTANȚELOR CU AZOT

Aminoacizii – sunt cele mai simple substanțe organice cu azot și de pot forma direct în procesul de fotosinteză, fapt care s-a demonstrat prin aceea că la lumină sinteza proteinelor în plante are loc în doar 3 – 5 minute.

Proteinele din substanțele fundamentale ale protoplasmei celulare au în compoziția lor o pondere mai mare de 50 %, iar în organele vegetale aceste proteine se acumulează ca substanțe de rezervă în semințe, în special la leguminoase, in, fasole, mazăre, soia sau lupin. Proteinele se depun și în cariopsele de grâu și porumb.

Din punct de vedere biochimic, proteinele sunt clasificate astfel :

– Holoproteide – aminoacizi și peptide care conțin 2 – 30 aminoacizi, proteine moleculare

– Heteroproteide – fac parte fosfoproteidele, glucoproteidele, nucleoproteidele și cromoproteidele.

102

Dintre diferitele substanțe proteice, în plante se mai găsesc : albumina, globulina (în cariopsele de grâu), prolaminele (în zeina de porumb).

Dintre heteroproteide, grupa cea mai importantă este cea a cromoproteidelor, din care fac parte : clorofila, carotenoproteidele și enzimele, citocromi, citocromoxidaza, peroxidazele și catalazele.

Dintre substanțele cu rol secundar amintim : uleiurile eterice, rășinile, alcaloizii și taninurile.

Uleiurile eterice – se acumulează la nivelul frunzelor sau ramurilor unor plante: menta, crizantema, levănțica și în nucile verzi.

Rășinile – se întâlnesc la speciile de rășinoase și foioase, formând diverse celule în tulpină și frunze.

Alcaloizii – se acumulează în diverse specii din familia Magnoliaceae, Papaveraceae, Ranunculaceae, Cruciferae, Solanaceaeșsi Liliaceae.

Taninurile – se acumulează în sucul vacuolar, în rădăcini, în scoarță, în lemnul unor plantele de stejar, molid și în conurile de brad. Transportul substanțelor organice în plante se realizează prin vasele conducătoare lemnoase (xilem) și vasele conducătoare liberiene (floem).

Transportul substanțelor organice prin xilem – substanțele organice utilizate în rădăcini se deplasează spre organele aeriene.

Transportul substanțelor organice prin floem – substanțele organice sunt sintetizate în frunze, de unde circulă prin toate țesuturile vii.

Formele sub care circulă substanțele organice prin floem.

În floem se găsesc următoarele subst. organice: glucide, proteine, acizi organici și substanțe minerale.

Glucidele constituie cca 90 % din substanța uscată, iar singurul glucid întâlnit în floem a fost zaharoza (la plopul negru – Populus nigra , carpen – Carpinus betulus și la castan – Castanea sativa).

Proteinele sunt transportate prin tuburile ciuruite sub formă de aminoacizi și amide. Se întâlnesc primăvara în mugurii umflați, unde azotul total a fost de 0,2 %, față de 0,03 %, cât a fost găsit în frunzele mature.

Acizii organici s-au întâlnit în exudatul plantelor sub formă de acid citric, lactic și acid oxalic.

Substanțele minerale circulă prin tuburile ciuruite, substanțe care nu sunt utilizate de frunze, astfel că în exudatul scoarței a fost depistat fosforul anorganic în concentrație de 0,1 %.

Factorii care influențează transpirația și depunerea substanțelor organice sunt lumina, temperatura, specia de plantă, vârsta plantei, poziția frunzei, apropierea de fructe și intoxicarea locală a unor țesuturi.

103

RESPIRAȚIA PLANTELOR

Este procesul fiziologic în care substanțele organice sunt descompuse în celule vii pe cale enzimatică, prin reacții de oxido-reducere cu eliberare de energie chimică. Este un proces de mare însemnătate în viața plantelor deoarece furnizează energia necesară reacțiilor de sinteză a proteinelor, grăsimilor, de absorbție a elementelor nutritive din sol, mișcării plantelor și creșterii.

Substanțele organice de rezervă sunt folosite potrivit cerințelor celulei pentru energie.

Respirația este de doua feluri : – aerobă- aerobioza

– anaerobă- anaerobioza

Respirația aerobă este specifică plantelor superioare și unor plante inferiore care sunt adaptate să respire în prezenta oxigenului molecular.

Respirația anaerobă este specifică speciilor de plante anaerobionte (microorganisme de fermentație care sunt capabile să respire în absența oxigenului molecular).

MECANISMUL RESPIRAȚIEI

În procesul de respirație se consumă cantități mici de substanțe organice de rezervă care se găsesc în plante. În afară de amidon în celulele plantelor se găsesc numeroase substanțe organice complexe care se consumă în proporții diferite. Prioritate prezintă glucidele, lipidele și mai târziu proteinele. Respirația este un proces de oxido-reducere care se realizează cu sau fără oxigenul atmosferic.

INFLUENȚA FACTORILOR EXTERNI ȘI INTERNI ASUPRA RESPIRAȚIEI

Dintre factorii interni amintim:

– plantele tinere, la care respirația decurge mai intens decât la plantele mai în vârstă

– organul și țesutul vegetativ- la plantele în stare de viată activă respirația este redusă (la rădăcină), însă prezintă o intensitate mai mare la tulpină și frunze

– cantitatea de rezerve naturale

– activatorii și inhibitorii enzimelor respiratorii. Amintim : Fe, Cu, mangan, zinc, cobalt, care prezintă rol de coenzimă și măresc intensitatea respirației celulare.

Dintre factorii externi care influențează procesul de respirație amintim : temperatura, lumina ,umiditatea din sol și aer, concentrația în oxigen si CO2 din mediu, diversele substanțe minerale din sol (nitrații, sulfații, sărurile de amoniu și potasiu) și acțiunea unor substanțe chimice ( ierbicide, insecticide, fungicide, diverși inhibitori și îngrășăminte chimice și organice folosite în agricultură).

104

CREȘTEREA PLANTELOR

Creșterea este proprietatea fiziologică a materiei vii ca fiind o mărire stabilă și ireversibilă a volumului și greutății totale a celulelor, țesuturilor și organismului datorită sporirii continue a cantității de substanță uscată în urma proceselor de sinteză, transformare și depunere a materiei organice. În acest proces se pornește de la o celulă (zigot sau spor) care, prin înmulțire, precum și mărire în volum și acumulare de noi compuși se transformă în anumite țesuturi și organe care sporesc în greutate și dimensiuni până ce ajung la limite caracteristice. Exemplu: umflarea fizică a semințelor prin îmbibare cu apă, care deși se manifestă printr-o modificare a dimensiunilor, nu poate fi considerată un fenomen de creștere fiziologică deoarece după uscare semințele revin la volumul și greutatea inițială.

Paralel cu procesele de creștere se desfășoară procesul de dezvoltare a plantelor care includ evoluția plantei de la celula nediferențiată până la organismul matur care poartă toate organele vegetative și generative caracteristice speciei.

ETAPELE DE CREȘTERE

Procesul fiziologic de creștere include creșterea celulelor, țesuturilor și creșterea organelor și a plantei întregi. Acest proces se desfășoară în 3 etape:

1. Etapa creșterii embrionare (mereză)- are loc diviziunea celulară

2. Etapa creșterii prin alungire sau extensie celulară (aureză)

3. Etapa de diferențiere internă a elementelor celulare, formându-se primordiile de rădăcină, tulpină, frunze și fructe.

Aceste etape de creștere pot fi localizate topografic la rădăcini, tulpini și frunze și care se succed în timp la fructe.

1. Etapa creșterii embrionare (mereză)- constă din diviziunea celulelor existente în țesuturile meristematice și formarea protoplasmei în celulele prin acumulare de materie organică, în special de substanțe proteice și diferiți compuși macromoleculari (amidon, lipide, acizi nucleici și fosfatide).

2. Etapa creșterii prin alungire sau extensie celulară (aureză)- constă din mărirea de mai multe ori a volumului celular, în special prin alungirea celulelor și a vacuolelor mici, care îșî măresc volumul foarte mult odată cu pătrunderea apei prin procesele de osmoză, contopindu-se apoi într-o singură vacuolă mare, situată în centrul celulei.

3. Etapa de diferențiere internă- din masa celulelor care rezultă în primele 2 procese iau naștere primordiile unor țesuturi sau organe ale plantei cu particularități distincte. În cadrul acestei diferențieri fiecare celulă capătă structura, caracterele și însușirile proprii țesutului pe care îl va forma (epidermă, scoarță, cilindrul central, vasele conducătoare, diversele țesuturi mecanice sau țesuturile de depozitare).

105

MECANISMUL CREȘTERII PLANTELOR – este rezultanta unui proces fiziologic și biochimic complex, determinat de activitatea țesuturilor, de însușirile biologice ale fiecărei specii și de activitatea factorilor de mediu din anul sau sezonul respectiv.

Creșterea în lungime a tulpinii– se disting 3 tipuri de creștere:

– Creștere acropetală (terminală sau subterminală)- la in

– Creștere intercalară- se realizează la fiecare internod sau la baza tulpinii –la plantele din fam. Gramineae, Epusetaceae (coada calului).

– Creștere liniară- se realizează pe toată lungimea tulpinii și a internodurilor –la majoritatea plantelor superioare cu tulpini nearticulate, la care creșterea în lungime este îndeplinită de țesuturile meristematice.

Creșterea în grosime a tulpinii- creșterea se realizează prin activitatea țesuturilor meristematice cu poziție laterală (cambiul din cilindrul central și felogenul din scoarță).

Creșterea rădăcinilor- se realizează tot prin activitatea țesuturilor meristematice, însă acestea sunt localizate în zona netedă. Deasupra pilorizei există o zonă de diviziune celulară (meresis), mai sus este zona extensiei celulare (auxesis) și apoi este zona de diferențiere celulară.

Creșterea frunzelor- la frunzele plantelor dicotiledonate creșterea în suprafață a limbului se face prin activitatea țesutului meristematic situat într-o zonă intercalară.

Creșterea fructelor- se realizează în mai multe etape, care corespund cu etapele de creștere a celulelor. La început fructele cresc prin diviziune celulară, urmează mărirea în volum prin extensie celulară și diferențiere celulară.

Factorii externi care influențează creșterea sunt: temperatura, lumina, gradul de saturare în apă și oxigenul.

SUBSTANȚE REGULATOARE DE CREȘTERE

Acestea sunt denumite hormoni sau fitohormoni. Există 3 grupe de substanțe regulatoare de creștere:stimulatoare, retardante și inhibitoare.

Substanțe stimulatoare de creștere – auxinele, giberelinele și citochininele Auxinele – sunt compuși naturali, care în doze extrem de reduse pot influența în mod direct sau indirect creșterea și dezvoltarea plantelor, formarea organelor vegetative și generative.

Se găsesc în concentrații reduse în muguri, în ovar, în vârfuri de tulpină, rădăcină, frunze tinere, cotiledoane și în diferite semințe imature.

Auxinele naturale și cele sintetice au diverse acțiuni fiziologice care declanșează reacții particulare de creștere, dezvoltare și metabolism. Prin aplicarea unui tratament cu auxine se intensifică creșterea prin extensie celulară, alungirea și îngroșarea membranei celulare.

Giberelinele – sunt sintetizate în embrionii semințelor în curs de germinare, în frunzele tinere, în muguri, în organele florale sau vârfuri de rădăcini. Giberelinele determină întreruperea stării de repaus seminal și stimulează facultatea și energia germinativă a semințelor.

106

Citochininele – includ substanțe care determină un nr. mare de reacții de creștere și efecte fiziologice privind reglarea diviziunii celulare, creșterea celulei prin extensie, diferențierea și organogeneza plantelor.

2.Substanțe retardante – au rol în metabolismul plantelor care reduc într-o anumită perioadă ritmul proceselor de diviziune și alungire celulară din tulpini, ce determină o frânare a creșterii în înălțime. Datorită efectului de întârziere a creșterii acești compuși au primit denumirea de retardanți.

Tipuri de compuși sintetici: în practica agricolă cea mai mare aplicabilitate o au clorura de trimetil amoniu, clorura de clorcolină, liozinul și retacel. La grâu, aplicarea acestor substanțe determină o reducere a lungimii paiului cu 25-50 cm și o reducere a înfloririi, fructificării și maturării fructelor.

3.Substanțe inhibitoare – sunt prezente în diferite organe ale plantelor ( semințe, bulbi, tuberculi și muguri) și au capacitatea de a reduce sau anula activitatea creșterii plantelor, care prezintă intensitate variată până la starea de repaus.

Inhibitori naturali: abscisic, inhibitorul β ,florizinul, cumarina și acidul cinamic.

Inhibitori sintetici: hidrazida maleică, cloramfenicolul, puromicina. Aceste substanțe prezintă multiple proprietăți:

– mențin starea de repaus a plantelor, fiind prezente în embrion și în oosfere nefecundate

– reglează creșterea mugurilor și înflorirea

– favorizează procesul de cădere (abscisie) a fructelor și frunzelor

– previne încolțirea semințelor din fruct.

VITAMINELE CA SUBSTANȚE BIOACTIVE

Vitaminele sunt substanțe nehormonale și necalorigene cu structuri chimice diversificate. Există 2 tipuri de vitamine: – liposolubile: A, D, E, F, K

– hidrosolubile: B1 , B2 , B6 , B12 ,C, H, PP

Vitaminele care sunt sintetizate în plante exercită acțiuni asupra proceselor de creștere și reproducere, astfel vitaminele C , B1 și PP stimulează energia germinativă a semințelor, creșterea embrionului, tulpinii și a rădăcinii. Vitaminele B1 și PP pot mări producția la mazăre, ridichi, lucernă, trifoi.

Vitaminele C , PP , B1 și B6 măresc producția la grâu, tomate, tutun, fl.soarelui, ca urmare a creșterii masei vegetative aeriene sau subterane.

CORELAȚIILE ȘI DOMINANȚA APICALĂ

Acestea reprezintă interacțiunile fiziologice stabilite între organele și țesuturile plantelor care duc la o creștere armonioasă a tuturor părților plantelor și mențin o rezervă de muguri pentru ciclurile următoare de vegetație.

107

REGENERAREA ȘI POLARITATEA LA PLANTE

Regenerarea este procesul fiziologic prin care organismul se reface din părți izolate: tulpini cu muguri, rădăcini, frunze și celule individualizate și formează țesuturi și organe cu funcții bine definite. Regenerarea stă la baza înmulțirii vegetative prin butași de frunze (la begonia) sau prin stoloni (căpșuni), prin marcotare (vița de vie) sau prin butași de tulpină la pomi fructiferi. Altoirile au la bază tot un proces de regenerare a calusului dintre altoi și portaltoi. *Polaritatea este însușirea plantelor de a forma la capete opuse organe diferite ca structură anatomo-morfologică. În cazul regenerării plantelor din butași la capătul inferior se vor forma rădăcini (care va fi un pol rizogen), iar la capătul superior se formează lăstari cu frunze(pol caulogen).

MIȘCĂRILE DE ORIENTARE ȘI DE CREȘTERE LA PLANTE

Mișcarea reprezintă o însușire esențială a materiei vii, întâlnită atât la plante, cât și la animale. La plante mișcarea se realizează prin deplasarea în întregime sau orientarea organelor spre sursele de substanțe nutritive, de apă, de energie, necesare sintezei substanțelor organice. Mișcările sunt de 2 feluri:

– mișcări pasive – în efectuarea cărora plantele nu intervin

– mișcări active – pentru care plantele consumă energie proprie.

Ambele categorii de mișcări se întâlnesc la plantele libere și diverse specii de plante fixate pe substrat. Dintre mișcările pasive amintim: mișcări prin imbibiție, coeziune și mișcări prin aruncare.

Mișcările active sunt întâlnite frecvent în viața plantelor și se efectuează cu un consum de energie. Amintim: mișcări intracelulare, mișcarea plantelor fixate pe substrat, mișcarea plantelor libere.

Mișcările intracelulare sunt mișcări pe care le fac organitele celulare (mișcarea cloroplastelor, nucleului, citoplasmei). La plantele fixate pe substrat s-au constatat atât mișcări active, cât și pasive. Anumiți factori externi (lumina, apa, gravitația, concentrația substanțelor chimice) pot provoca diverse excitații ce vor determina o reacție privind modul de orientare a organelor. Dintre mișcări amintim: tropismele și nastiile.

Tropismele sunt mișcări de creștere determinate de acțiunea unilaterală a unui factor. Pot fi: pozitive și negative. Cele pozitive sunt atunci când organul de creștere se orientează în direcția de acțiune a excitantului, iar tropismele negative sunt când organul se orientează în direcția opusă excitantului.

Nastiile sunt mișcări de creștere neorientate, determinate de acțiunea uniformă a unor factori fizici sau chimici, iar direcția de mișcare este determinată de organul plantei și nu de excitant.

Mișcările pot fi epinastice și hiponastice.

108

STAREA DE REPAUS LA PLANTE

Repausul este o reacție de adaptare caracterizată prin scăderea proceselor metabolice sub acțiunea factorilor nefavorabili. Ca tipuri principale de repaus amintim: repausul biologic obligatoriu (repaus endogen sau organic) și repausul impus (repaus forțat).

Repausul biologic reprezintă o însușire ereditară a plantelor ca rezultat al adaptării la condițiile nefavorabile. Este provocat de acumularea în țesuturi a unor substanțe inhibitoare de creștere, precum și de scăderea bruscă a conținutului în auxine. Acest repaus biologic se caracterizează printr-o activitate vitală foarte scăzută (respirație, transpirație).

Repausul forțat este determinat de condițiile nefavorabile de mediu, temperatură, lumină, lipsa de apă și oxigen din lunile ianuarie și februarie.

În natură se mai întâlnesc și alte tipuri de repaus: relativ, secundar sau indus, periodic, aparent.

Repausul mugural – se întâlnește la diverse plante lemnoase precum și unele plante ierbacee, plante bulboase (ceapă, usturoi) și tuberculifere (cartof). Repausul este realizat de către muguri. Aceste repaus mugural reprezintă un proces de adaptare la condițiile nefavorabile din timpul iernii. Ex.: cerealele de toamnă, arborii și arbuștii, vița de vie. La aceste specii provocarea repausului la muguri este determinată de temperatura scăzută, precum și de durata de iluminare zilnică, care determină modificări în echilibrul hormonal. În timpul repausului mugural au loc modificări în conținutul substanțelor organice de rezervă, sporind astfel conținutul în glucide solubile care sunt rezultate prin hidroliza amidonului.

Repausul seminal se realizează sub influența factorilor interni și externi și apare în timpul maturării fiziologice a seminței. În cadrul repausului seminal avem 3 tipuri de repausuri: tegumentar, embrionar și hormonal.

1.Repausul tegumentar este dat de natura și structura tegumentului seminal care îi imprimă seminței un anumit grad de impermeabilitate pentru apă și gaze. Ex.: speciile de leguminoase au tegumentul tare și impermeabil, din această cauză pătrunderea apei se realizează prin intermediul hilului.

2.Repausul embrionar este dat de starea fiziologică a embrionului nematurat fiziologic.

3.Repausul hormonal este declanșat de prezența inhibitorilor germinației în țesuturile fructului, în tegumentul seminal, în endosperm și în embrion. Repausul la semințe precum și profunzimea acestora au la bază atât cauze de natură genetică, cât și cauze legate de condițiile meteorologice din timpul coacerii. De asemenea, condițiile de păstrare a semințelor după recoltare pot influența starea de repaus precum și germinarea acestora.

Ieșirea din repaus trebuie a semințelor trebuie corelată cu acțiunea temperaturii, luminii și a aerisirii.

109

Pentru ca semințele să poată germina trebuie să posede o capacitaet germinativă care este condiționată de o serie de factori interni și externi:

-gradul de vătămare a seminței, -vechimea sau durata de păstrare;

-atacul unor paraziți vegetali și animali, -starea sanitară a semințe;

-formarea și maturarea embrionului seminței.

În funcție de durata de timp cât se păstrează capacitatea germinativă, semințele se împart în trei grupe de longevitate: semințe microbiotice, semințe macrobiotice și semințe mezobiotice.

1.Semințele microbiotice au o longevitate scurtă, de câteva zile sau câteva săptămâni. Ex.: salcie, plop

2.Semințele macrobiotice pot germina după păstrare în repaus forțat timp îndelungat, până la 200 ani.

3.Semințele mezobiotice au o longevitate cuprinsă între 4-15 ani, cum sunt la rapiță, morcov, spanac, dovlecel, sfeclă de zahăr și cicoare.

Pentru ca semințele să poată germina sunt necesare anumite condiții externe: apa și oxigenul în cantități suficiente, temperatura înre anumite limite, lumina sau întunericul.

Apa sau umiditatea solului reprezintă o condiție obligatorie a germinării semințelor. Cantitatea de apă necesară germinării se numește apă de germinare, iar cantitatea maximă de apă pe care o poate fixa sămânța poartă denumirea de putere absorbantă a seminței. Aceasta variază în funcție de specie: la porumb 50 -65%, mazăre 100 – 130%, lupinul alb 170% .

Oxigenul sau aerația solului – oxigenul din mediul extern influențează germinarea seminței. Sub influența lui decurg foarte intens, în paralel cu respirația, toate reacțiile de degradare a rezervelor și de noi sinteze la nivelul celulelor în diviziune sau creștere.

Temperatura influențează germinația semințelor în mod direct în funcție de specia de plantă și de adaptarea plantelor la condițiile de mediu.

Pentru germinarea semințelor este necesară o temperatură minimă considerată limita inferioară sub care germinarea are loc. Avem și o temperatură optimă, la care intensitatea proceselor metabolice este maximă. Temperatura maximă reprezintă limita superioară deasupra căreia germinația semințelor este imposibilă. Lumina are un rol important pentru germinarea semințelor numai la acele semințe care germinează la lumină: tutunul, salata, vâscul și firuța. Semințele de cereale și leguminoase sunt indiferente la lumină, pot germina și la lumină șu la întuneric.

DEZVOLTAREA PLANTELOR

Spre deosebire de creștere, care reprezintă un fenomen cantitativ de acumulare de masă vegetativă, dezvoltarea plantelor constituie evoluția individuală a plantelor, începând cu germinația și încheindu-se cu înflorirea și fructificarea. Ciclul de dezvoltare a plantelor cuprinde mai multe etape: etapa vegetativă, etapa generativă, îmbătrânirea și moartea individului.

Se disting câteva grupe de plante. plante efemere, monocarpice și policarpice.

110

Plantele efemere au ciclul de vegetație foarte scurt, de 5-6 săptămâni.

Plantele monocarpice sunt plante care fructifică numai odată într-un ciclu de viață individual. Avem plante anuale, bienale și plurienale. Plantele bienale au un ciclu de vegetație de 2 ani, în primul an cresc părțile vegetative, în al 2-lea an se formează flori și fructe.

Plantele policarpice trăiesc mai mulți ani. Planele perene înfloresc în fiecare an sau la 2 ani, înflorirea lor nefiind urmată de moartea lor, creșterea vegetativă este reluată în fiecare an, urmată de înflorire.

Exemplu: mărul, părul.

FORMAREA FLORILOR (anteza)

Cuprinde mai multe etape:

Inducția florală- are loc transformarea meristemelor vegetative în primordii florale

Formarea mugurului floral

Formarea părților reproducătoare (polenul și ovulul)

Deschiderea florilor

VERNALIZAREA (iarovizare a plantelor)

La majoritatea speciilor de plante temperaturile joase pozitive au o influență profundă asupra inițierii și dezvoltării organelor de reproducere, în acest scop plantele anuale necesitând temperaturi scăzute în primele faze de creștere, iar plantele bienale rămân vegetative în primul an și înfloresc în al II-lea, dacă vor fi expuse la un tratament cu temperaturi scăzute.

Vernalizarea reprezintă dobândirea sau accelerarea capacității de înflorire sub influența tratamentului cu temperaturi scăzute. După cerințele față de temperaturile scăzute plantele se împart în 3 grupe:

1. Plante anuale de toamnă- care își încep vegetația la sfârșitul toamnei, rezistă iarna sub formă de plantule și sunt vernalizate semințele germinate.

2. Plante bienale- care intră în iarnă sub formă de plante destul de mari, înfloresc în anul următor și sunt vernalizate într-o fază mai avansată de creștere.

3. Plante perene- care produc în fiecare sezon lăstari sau ramificații noi și necesită temperaturi scăzute pentru a putea forma flori. Acest proces de vernalizare se explică prin prezența unui hormon ipotetic (vernalin) care este încă neidentificat și care se formează în timpul iarovizării. Acest hormon poate fi transmis la plante prin altoire. Efectul de vernalizare se transmite prin diviziune celulară de la celulă la celulă, iar lumina are influență numai asupra meristemelor lăstarilor cu diviziune celulară și vernalizare. Acest proces de vernalizare are un caracter de autoreproducere.

111

FOTOPERIODISMUL LA PLANTE

Fotoperiodismul reprezintă reacția unei plante la durata perioadelor zilnice de lumină și întuneric. Plantele folosesc alternativ atât perioada de lumină, cât și cea de întuneric. Există fotoperioade inductive, acestea determină înflorirea plantelor și fotoperioade neinductive, care mențin plantele în stare de vegetație. Plantele de cultură reacționează diferit față de lungimea zilei. În funcție de durata de lumină, avem următoarele tipuri de plante:

– Plante de zi scurtă (plante nictiperiodice)- au nevoie de 6-12 ore de lumină pe zi și înfloresc când lungimea zilei este inferioară lungimii critice. Lungimea critică reprezintă durata minimă de iluminare în decursul a 24 de ore. Exemple de plante de zi scurtă: tutun, soia, orez, loboda, meiul și cânepa.

– Plante de zi lungă (plante hemeroperiodice)- au nevoie de peste 14 ore de lumină pe zi și înfloresc când se depășește numărul de ore de lumină critică. Ex.: grâul, orzul, spanacul, salata, inul, sfecla, morcovul și bumbacul.

– Plante indiferente sau neutre- înfloresc după o anumită perioadă de creștere vegetativă, independent de lungimea fotoperioadei. Ex.: mazărea, fasolea, ardeiul, floarea soarelui, păpădia.

FIZIOLOGIA REZISTENȚEI PLANTELOR LA CONDIȚIILE DE MEDIU NEFAVORABILE

Rezistența fiziologică reprezintă însușirile organismelor de a supraviețui influenței dăunătoare a mediului, precum și capacitatea lor de a asigura o desfășurare normală a proceselor vitale. Diverși factori climatici nefavorabili acționează asupra plantelor cu intensități diferite și provoacă tulburări funcționale și structurale. Tulburările funcționale perturbă desfășurarea normală a proceselor metabolice cu efect nefavorabil asupra dezvoltării plantelor. Tulburările structurale afectează ultrastructura materiei vii, determinând moartea plantelor. Dintre factorii abiotici din mediul extern care au rol limitativ în desfășurarea activității vitale la plante amintim:

– temperaturile scăzute pozitive și negative;

-temperaturile ridicate;

– lipsa, insuficiența sau excesul apei din sol și atmosferă;

– excesul de săruri din sol;

– excesul de gaze și substanțe toxice care poluează atmosfera, solul și apele.

Temperatura de răcire poate fi definită ca temperatură suficient de coborâtă pentru a produce leziuni, dar nu suficient de coborâtă pentru a produce înghețarea plantelor. Plantele supuse temperaturii de răcire pot să sufere vătămări elastice, reversibile, sau vătămări plastice, ireversibile și pot duce la moartea plantelor.

112

După viteza de reacție față de răcire avem două tipuri de plante:

– Tipul 1 de plante prezintă pete pe frunze după câteva ore;

– Tipul 2 de plante sunt mai rezistente, se ofilesc numai după 5 – 6 zile de răcire.

La tipul 1 de plante avem leziuni directe, la tipul 2 de plante leziuni indirecte.

Leziunea directă apare atunci când planta este răcită brusc, în urma unui șoc rece, ceea ce se poate explica prin creșterea bruscă a protoplasmei și a membranelor plasmatice.

Leziunea indirectă de răcire lentă – se produce după zile sau săptămâni de frig continuu.

ACȚIUNEA DĂUNĂTOARE A TEMPERATURILOR

SCĂZUTE NEGATIVE ASUPRA PLANTELOR

Intervalul de temperaturi scăzute pozitive cuprinse între 0-10ºC cuprinde zona de răcire, în care au loc fenomene biofizice de îngheț și fenomene biochimice cu efect celular asupra metabolismului.

Temperaturile scăzute negative începând de la 0ºC cuprind zona de suprarăcire, care este împărțită în subzone. Cele mai dăunătoare sunt temperaturile cuprinse între 5 – 50ºC.

Mai există o zonă periculoasă în care efectele osmotice ale celulei se manifestă prin creșterea concentrației soluțiilor, denaturarea sau coagularea proteinelor și prin extinderea cristalelor de gheață.

Principii privind rezistența la ger și iernare

Cele 2 tipuri de rezistență, la ger și iernare, nu sunt identice. Prin rezistența la ger se înțelege capacitatea plantelor de a supraviețui la acțiunile temperaturilor scăzute mult sub 0ºC, iar prin rezistența la iernare se înțelege capacitatea plantelor de a suporta fără vătămări semnificative condițiile nefavorabile din perioada de iarnă, respectiv alternanța dintre perioadele cu ger mai lungi sau mai scurte de temperaturi scăzute pozitive, însoțite de ninsori, ploi, topirea zăpezii și polei.

Plantele anuale suportă iarna sub formă de semințe mature și uscate foarte rezistente la ger. Plantele perene pierd organele aeriene și iernează sub formă de bulbi, rizomi sau tuberculi bine protejați împotriva gerului printr-un strat de pământ și zăpadă.La pomi și viță pagubele produse de ger ajung la cifre uriașe, putând fi desființate plantații întregi. Înghețurile târzii de primăvară cauzează pagube la culturile de tomate, fasole, cartof, iar cele timpurii de toamnă produc pagube legumelor.

113

Asupra plantelor în timpul iernii acționează un complex de factori nefavorabili:

1.Acțiunea directă a gerului, care provoacă scăderea temperaturii aerului, uscarea frunzelor, scăderea bruscă a temperaturii la venirea iernii fără o călire prealabilă a plantelor.

2.Acțiunea stratului de zăpadă- poate provoca asfixierea plantelor, mai ales dacă survine topirea zăpezii sau o ploaie torențială, urmată de îngheț brusc, care înlesnește formarea unei cruste de gheață.

3.Acțiunea indirectă a gerului- provoacă fenomenul de descălțare și ruperea rădăcinii plantelor datorită dilatării solului, favorizând atacul unor paraziți.

Factori externi care influențează rezistența la ger și iernare

Amintim: factori climatici, edafici, biologici și factori agrotehnici.

Printre factorii climatici care au o influență asupra plantelor care iernează în stare vegetativă putem menționa temperatura aerului cu pragurile termice minime, temperatura solului, lumina, umiditatea/seceta solului, stratul de zăpadă cu grosimi protectoare sau dăunătoare și crusta de gheață care este vătămătoare.

Factorii edafici- aceștia sunt: tipurile de sol cu mari variații de structură, textură și porozitate; componenta mecanică și mineralogică; panta terenului și expoziția lui; microrelieful; umflarea solului prin înghețare, care pot produce fenomenul de descălțare a plantelor.

Factorii biologici- influența mucegaiurilor, a bacteriilor și a diferitelor ciuperci. Mucegaiuri: mucegaiul de zăpadă, Fusarium nivale.

Factorii agrotehnici- aplicate în toamnă, influențează în mod hotărâtor asupra comportării plantelor în perioada de iarnă. De o mare importanță este: -calitatea superioară a soiurilor sau speciile de plante cu potențial ridicat la rezistența la ger;

– epoca optimă de semănat pentru intrarea culturilor în faza de rezistență maximă la ger;

– adâncimea optimă de semănat și sistemul de fertlizat, factori agrotehnici ce pot fi reglați de către cultivator în vederea asigurării unor condiții de rezistență mărită a plantelor la trecerea prin iarnă.

FIZIOLOGIA REZISTENȚEI PLANTELOR LA SECETĂ

Sub acțiunea secetei plantele suferă din cauza deshidratării celulelor și a țesuturilor și din cauza creșterii considerabile a temperaturii corpului lor. Rezistența plantelor la secetă cuprinde: capacitatea plantelor de a suporta supraâncălzirea (rezistența plantelor la arșiță). Există 2 tipuri de secetă: seceta atmosferică și seceta pedologică (a solului).

114

Seceta atmosferică se caracterizează prin temperatură ridicată și umiditatea aerului relativ scăzută (10-20ºC) și care acționează prin încălzirea puternică a frunzelor sub acțiunea radiațiilor solare, a intensificării exagerate a transpirației, fenomene care stau la baza ofilirii plantelor.

Seceta pedologică apare la sfârșitul verii, ca o consecință a insuficienței precipitațiilor, motiv pentru care bilanțul de apă al plantelor devine progresiv deficitar. Rezerva de apă din sol scade sub coeficientul de ofilire până la o cantitate inaccesibilă plantelor (apa moartă), ceea ce determină fenomenul de ofilire al plantelor. Acesta poate fi: temporar, ofilire permanentă și ofilire de durată.

Ofilirea temporară – vara pe timp de arșiță, la orele amiezii, când în atmosferă există deficit de vapori de apă, plantele se ofilesc, pierzându-și turgescența.

Apare din cauza unui dezechilibru între absorbția radiculară și transpirație, chiar dacă există puțină apă în sol.

Ofilirea permanentă- apare atunci când seceta atmosferică se suprapune peste seceta pedologică, acționând concomitent, motiv pentru care deficitul de apă din plante nu se restabilește în cursul nopții, devenind un deficit restant care crește de la o zi la alta. Deficitul restant apare la plante în general dimineața, înainte de răsăritul soarelui.

Seceta solului și deshidratarea plantelor determină modificări în metabolismul nitric, în acest caz sinteza proteinelor este inhibată, după care acestea devin mai active.

FIZIOLOGIA REZISTENȚEI PLANTELOR LA ARȘIȚĂ

Supra incălzirea plantelor modifică însușirile chimice ale protoplasmei celulare și a metabolismului, determinând diverse reacții de adaptare, apărare a plantelor. Temperaturile foarte ridicate determină apariția unor pete galbene sau brune pe frunze, numite arsuri.

Plantele cultivate își bazează rezistența la arșiță pe un coeficient de transpirație foarte ridicat, care le protejează de supraâncălzire.

Temperaturile ridicate dereglează metabolismul plantei prin descompunerea proteinelor în aminoacizi și care determină apariția de leziuni și chiar moartea plantei.

BIBLIOGRAFIE

Fitopatologie – Gheorghe Popescu , Camelia Giurchici, Ioana Grozea; Editura Agroprint Timișoara

Baicu Tudor, Tatiana Eugenia Seșan – Fitopatologie agricolă. Editura CERES, București, 1996.

Baicu Tudor, Săvescu Alina – Sisteme de combatere integrată a bolilor și dăunătorilor pe culturi. Editura CERES, 1986.

115

Bontea Vera – Ciuperci parazite și saprofite din România. Editura Academiei, București, 1985.

Docea Emil, Severin Violeta – Ghid pentru recunoașterea și combaterea bolilor plantelor agricole. Editura CERES, București, 1991.

Hatman Mihai, Bobeș Laura, Lazăr Alexandru, Perjii Tudor, Săpunaru Tudor – Protecția plantelor cultivate. Editura CERES, București, 1986.

Hatman Mihai, Bobeș Ion, Lazăr Alexandru, plantelor. Editura Academica R.S.R. București, 1983.

Seșan Tatiana – Ciuperci cu importanță practică în combaterea biologică a micozelor plantelor de cultură. Eduard Propagandă Tehnică Agricolă, București, 1986.