Circumstantele Atenuante

PLANUL LUCRĂRII :

CAPITOLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA ÎMPREJURĂRILOR CARE AGRAVEAZĂ SAU ATENUEAZĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Secțiunea 1 : Noțiune; istoric; importanță

Secțiunea 2 : Clasificarea circumstanțelor.

CAPITOLUL II : CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE

Secțiunea 1 : Noțiunea și clasificarea circumstanțelor atenuante

Secțiunea 2 : Circumstanțele atenuante legale.

2.1. Circumstanțele atenuante legale generale.

2.1.1. Depășirea limitelor legitimei apărări

2.1.2. Depășirea limitelor stării de necesitate

2.1.3. Provocarea din partea victimei

2.2. Circumstanțele atenuante legale speciale.

Secțiunea 3 : Circumstanțele atenuante judiciare.

3.1. Conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii

3.2. Stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită

3.3. Atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii

3.4. Beția voluntară completă

3.5. Alte împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante judiciare :

Facultățile mintale slăbite ale infractorului în momentul comiterii faptei;

Nivelul educației scăzut și o experiență redusă în viață;

Vârsta înaintată a infractorului.

CAPITOLUL III : EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR ATENUANTE.

Secțiunea 1 : Considerații generale.

Secțiunea 2 : Efectele circumstanțelor atenuante asupra pedepselor principale.

Secțiunea 3 : Efectele circumstanțelor atenuante asupra pedepselor complimentare.

Secțiunea 4 : Concurs între cauzele de atenuare și de agravare.

CAPITOLUL IV : PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII

86 pagini

=== l ===

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA IMPREJURĂRILOR CARE AGRAVEAZĂ SAU ATENUEAZĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Secțiunea 1 : Noțiune; istoric; importanță.

Istoric

De-a lungul istoriei, omenirea a luat act și a pedepsit pe cei care încălcau normele, regulile statuate în cadrul grupului lor și mai târziu în cadrul societății. O dată cu apariția societății și cu cristalizarea primelor reguli de drept, măsurile punitive au început și ele să fie stabilite prin norme de drept, norme care au continuat să se dezvolte în permanență de-a lungul timpului, culminând cu normele dreptului modern, în speță a dreptului penal modern. De-a lungul timpului s-a pus deseori problema aplicării unei pedepse drepte făptuitorului, pedeapsă care să corespundă gradului de vinovăție pe care acesta l-a avut în săvârșirea faptei penale, grad care depinde de diferite circumstanțe, împrejurări, situații.

Dar acestor împrejurări în care a fost săvârșită o faptă penală nu li s-a acordat întotdeauna importanța cuvenită. În diferite sisteme de drept aceste împrejurări au fost și continuă să fie privite încă în funcție de înțelesul ce se dă noțiunii de infracțiune, de criteriile de stabilire a vinovăției și de scopurile urmărite prin aplicarea pedepsei. Astfel, uneori acordarea circumstanțelor atenuante era legată de anumite întâmplări, deseori cu caracter mistic, ca de exemplu: ruperea frânghiei în timpul executării condamnatului prin spânzurătoare, creștinarea infractorului, declarația unei fete de a se căsători cu cel osândit, etc. Alteori, aplicarea circumstanțelor atenuante rămânea la bunul plac al judecătorilor.

Pentru a evita un asemenea arbitrariu, Codul penal francez din 1791 a introdus sistemul pedepselor absolut determinate. Aceste dispoziții au rămas în vigoare până în 1810 când au fost introduse pedepsele mărginite, iar circumstanțele atenuante puteau să fie recunoscute, dar numai în materie corecțională și anume pentru faptele prin care se cauzau prejudicii de o valoare mai mică de 25 franci, apoi, în 1824, aplicarea circumstanțelor atenuante a fost extinsă și la alte infracțiuni.

În alte legislații penale se prevedea posibilitatea de a coborî pedepsele numai atunci când circumstanțele se refereau exclusiv la persoana vinovatului. Astfel în Condica Sturza, din 1826 în paragraful 174 se prevede : „hotărârea din pravilă a pedepsei vreunei fapte, când se va judeca a fi foarte aspră, după gingășia persoanei vinovatului, atunci se micșorează, pentru că trebuie să se socotească duhul pravilei și sfârșitului ei, care privește, și nu totdeauna să se ia după glăsuirea cuvintelor”. Spre deosebire, în alte legislații, se preciza faptul că acordarea „împrejurărilor micșorătoare” și reducerea pedepsei pe baza acestora este de atributul exclusiv al domnitorului.1

Sesizând că prin stabilirea împrejurărilor în care au fost săvârșite infracțiunile pot fi identificate adevăratele cauze ale acestor fapte, în sistemele penale moderne, infractorul nu este cercetat izolat de fapta săvârșită și invers. Trăsăturile subiective și cele obiective care caracterizează infracțiunea se influențează reciproc. Mai mult, pentru a se putea stabili cu mai multă certitudine gradul de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul și fapta comisă, trebuie avute în vedere nu numai trăsăturile care caracterizează în mod obligatoriu conținutul infracțiunii, dar și celelalte împrejurări anterioare, concomitente și posterioare săvârșirii faptei. De aceea o pedeapsă nu poate fi corect individualizată fără o analiză temeinică a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea. Numai luând în considerare aceste împrejurări se poate justifica de ce unui anumit infractor i-a fost aplicată o anume pedeapsă și nu alta; de ce într-un anume caz a fost aplicată suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în altul n-a fost aplicată o asemenea măsură, de ce pentru acțiuni (inacțiuni) aproape similare, instanța a pronunțat o pedeapsă penală, iar în altul a dispus înlocuirea răspunderii penale cu o altă sancțiune disciplinară sau administrativă, etc.

Noțiune și caracterizare

După cum am mai arătat, unele împrejurări sunt prevăzute ca trăsături ce caracterizează însuși conținutul infracțiunii, de cele mai multe ori dând faptei forma atenuantă sau agravantă; altele sunt prevăzute de lege ca circumstanțe agravante sau atenuante si alte împrejurări pot fi considerate de instanță ca fiind circumstanțe atenuante sau agravante. Sub aspectul consecințelor juridice, legea penală și practica judiciară nu fac nici o deosebire intre circumstanțele prevăzute expres de lege și împrejurările considerate ca atare de către instanțele judecătorești.

Desigur, nu orice împrejurare va putea fi considerată fie circumstanță atenuantă, fie circumstanță agravantă. Din multitudinea de împrejurări în care a fost săvârșită o infracțiune vor putea constitui circumstanțe numai cele care sunt în măsură să reducă ori să sporească simțitor gradul de pericol social al făptuitorului sau a faptei săvârșite.2

Într-o altă opinie, sub denumirea de împrejurări care agravează sau atenuează răspunderea penală sunt cuprinse diferite stări, situații, întâmplări, calități sau alte date ale realității care stau în afara conținutului infracțiunii, dar care, având legătură fie cu fapta săvârșită, fie cu persoana infractorului, sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului, putând determina datorită acestei influențe, fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete.

Aceste împrejurări sau circumstanțe au un caracter accidental, deoarece ele nu însoțesc în mod obligatoriu un anumit act infracțional și nu sunt legate de persoana oricărui infractor. De asemenea aceste circumstanțe nu trebuie confundate cu acele stări, situații, calități, etc, pe care legiuitorul le-a introdus în conținutul infracțiunii ca elemente ale conținutului agravat sau calificat al acesteia. Aceste elemente circumstanțiale ale infracțiunii, denumite uneori în mod greșit circumstanțe legale, deși sunt la origine circumstanțe, au fost ridicate de legiuitor la rangul de elemente ale infracțiunii și au încetat prin aceasta să mai stea în afara conținutului infracțiunii, fiind incluse în aceasta. Astfel, de exemplu, împrejurarea că delapidarea a avut consecințe grave este folosită de legiuitor pentru a caracteriza variantele agravate ale acestei infracțiuni (art. 223, alin. 2 și 3, c.pen.); timpul nopții sau timpul unei calamitați au fost folosite la caracterizarea infracțiunii de furt calificat( art. 209, lit. e și f, c.pen); împrejurarea ca informațiile transmise de trădător priveau alte date sau documente decât secretele de stat a fost folosită la caracterizarea variantei atenuante a infracțiunii de trădare prin transmitere de secrete (art. 157, alin. 2, c.pen.) etc. În toate aceste cazuri avem de-a face nu cu circumstanțe, ci cu elemente circumstanțiale care servesc la calificarea infracțiunii și nu la stabilirea și aplicarea pedepsei pentru această infracțiune.

Într-o alta opinie întâlnită în doctrină, termenul de circumstanțe este folosit în dreptul penal pentru a denumi împrejurări, calități, stări sau situații care însoțesc fapta, contribuind la determinarea gradului de pericol social, la gravitatea și calificarea acesteia sau care privesc situația personală a infractorului, determinând periculozitatea socială a acestuia, felul vinovăției sale și incidența răspunderii penale. Aceste circumstanțe se găsesc în afara conținutului esențial al infracțiunii, ele alcătuind așa zisul conținut circumstanțial al acesteia. Prevăzând o anumită faptă ca infracțiune, legea are în vedere numai acele elemente și cerințe fără de care acea faptă nu poate prezenta gradul de pericol social specific infracțiunii. Realizarea acestor elemente și cerințe în conținutul faptei concrete determina calificarea acesteia ca infracțiune. Săvârșirea faptei are loc însă întotdeauna într-un complex de realități variabile cu fiecare caz concret și care, fără a caracteriza fapta ca infracțiune și persoana ca subiect al acesteia, contribuie totuși la determinarea gradului de pericol social sau a gravitații faptei săvârșite și la cunoașterea persoanei făptuitorului și a periculozității sociale a acestuia.

Având o asemenea înrâurire asupra gradului de pericol social al faptei săvârșite și asupra răspunderii penale a infractorului; circumstanțele au un rol deosebit de important în proporționalitatea și individualizarea sancțiunilor penale. De aceea în reglementarea operei de individualizare a pedepselor penale nu a lipsit preocuparea legiuitorului de a stabili care sunt sau care ar putea constitui aceste circumstanțe, în ce măsura ar putea ele influența la stabilirea pedepsei concrete și cum trebuie să fie folosite de către judecător în realizarea individualizării.

Examinând problema influenței pe care circumstanțele o au asupra gradului de pericol social al faptei și asupra periculozității infractorului trebuie să avem în vedere că ele constau în împrejurări sau situații care în mod întâmplător însoțesc pregătirea, săvârșirea sau consecințele faptei (de exemplu, împrejurări privind locul, timpul sau modul săvârșirii, fapte extrinseci care au pregătit, înlesnit sau desăvârșit infracțiunea, situația sau starea victimei) sau care au legătură cu persoana infractorului (de exemplu, vârsta , sexul, calitatea făptuitorului, premeditarea, mobilul, condiția psihologică în momentul săvârșirii faptei antisociale).

Aceste circumstanțe nu trebuie confundate cu alte acuze de modificare a pedepsei cum ar fi stările de agravare sau cauzele de diferențiere a pedepsei. Într-adevăr, sunt unele stări sau situații care, deși nu au o legătură directă cu fapta penală săvârșită, se răsfrâng totuși asupra persoanei făptuitorului, relevând periculozitatea socială a acestuia și, deci, implicit, și gradul concret de pericol social al faptei săvârșite de el (de exemplu concursul de infracțiuni, recidive), din care cauza pot atrage o agravare a pedepsei. De asemenea există și unele situații care pot antrena o diminuare a pedepsei, o atenuare a acesteia (de exemplu rămânerea infracțiunii în stare de tentativă.) Aceste cauze de modificare a pedepsei exercită o influență de sine stătătoare asupra acesteia, influență la care se poate adăuga întotdeauna aceea a circumstanțelor care însoțesc săvârșirea faptei penale sau care caracterizează persoana infractorului.

Din caracterul accidental al circumstanțelor reiese că acestea nu însoțesc și nu caracterizează în mod obligatoriu orice faptă penală și nu sunt legate de persoana oricărui infractor. Aceste circumstanțe nu au deci caracterul de circumstanțe particulare ale unui anumit fel de infracțiuni, fiindcă în raport cu același tip de activitate infracțională, ele pot fi uneori prezente sau alteori pot să lipsească.

Cu tot caracterul lor accidental, circumstanțele, odată existente, pot determina uneori o schimbare simțitoare a tratamentului juridic prevăzut de lege a se aplica faptei săvârșite, bineînțeles în măsura și în condițiile prevăzute de dispozițiile care reglementează aceste cauze de modificare a sancțiunilor penale.

De aceea, dispozițiile cuprinse în secțiunea a II a din capitolul V, intitulat „Individualizarea pedepselor” din Codul penal român, au ca obiect tocmai reglementarea efectelor modificatoare ale circumstanțelor modificatoare referitoare la fapta și la făptuitor, reglementare care imprimă acestor circumstanțe caracterul de mijloace de realizare a individualizării pedepsei.

În explicațiile privitoare la criteriile generale de individualizare a pedepsei s-a arătat că nesocotirea, la stabilirea și aplicarea pedepsei a vreunuia din aceste criterii conduce la netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei. Cum printre criteriile generale de individualizare sunt enumerate și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, iar în cadrul acestor împrejurări circumstanțele ocupă locul principal, neobservarea dispozițiilor privitoare la circumstanțele atenuante sau agravante va putea duce la netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei aplicate de către instanța de judecată.

Prevederea în lege a circumstanțelor.

Stabilirea existenței diferitelor circumstanțe și aprecierea valorii ce urmează să fie atribuită fiecăreia dintre ele au loc în cadrul operației de individualizare a pedepsei. Modul în care se face stabilirea și evaluarea circumstanțelor variază însă după cum circumstanța este anume prevăzută de lege sau dimpotrivă acțiunea ei ca atare este lăsată la aprecierea instanței de judecată. În legătură cu acestea se pune problema prevederii în lege a circumstanțelor.

Preocupat, pe de o parte, de a asigura judecătorului suficientă libertate în opera de individualizare a pedepselor penale, iar pe de altă parte de a menține această operă în cadrul strict al legalității, legiuitorul Codului penal a adoptat procedeul enumerării în lege a unor anumite circumstanțe atenuante și agravante; enumerarea cuprinde deci un număr restrâns de împrejurări pe care legea le consideră circumstanțe atenuante sau agravante. Acest lucru este explicabil dacă luăm în considerare, pe de o parte, imposibilitatea prevederii circumstanțelor, datorită caracterului lor variabil cu fiecare faptă concretă, iar pe de altă parte, caracterul bivalent al multor circumstanțe care în funcție de condițiile concrete pot avea fie caracter atenuant, fie caracter agravant. De altfel, chiar dacă ar fi posibilă prevederea tuturor circumstanțelor, o enumerare a lor în lege, ar fi cu neputință deoarece ar determina o dezvoltare exagerată a legii penale5. De aceea, enumerarea nu cuprinde decât acele împrejurării care atunci când apar influențează întotdeauna în mod substanțial în același sens asupra gradului de pericol social al faptei.

Pe lângă împrejurările pe care legea le caracterizează ca circumstanțe agravante sau atenuate există însă numeroase împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante sau agravante, dar pe care legiuitorul nu le-a caracterizat, fie datorită caracterului lor bivalent, fie datorită faptului că influența lor asupra gradului de pericol social al faptei nu este întotdeauna hotărâtoare pentru adaptarea pedepsei, această influență fiind în toate cazurile condiționată de ambianța faptei concrete. De aceea, considerarea unei împrejurări sau date, ca fiind o circumstanță de care trebuie să se țină cont la stabilirea pedepsei, nu poate aparține decât instanței care cunoaște toate împrejurările de fapt ale săvârșirii faptei periculoase. Ținând cont de această situație, Codul penal a lăsat la aprecierea instanței caracterizarea ca circumstanțe agravante sau atenuate și a altor împrejurări și situații, altele decât acelea pe care legea le-a considerat ca atare.

În doctrina dreptului penal sunt folosite denumirile de circumstanțe legale și circumstanțe judiciare, înțelegându-se prin circumstanțele legale circumstanțele pe care legea le caracterizează ca atare, stabilind totodată și măsura în care ele influențează asupra pedepsei, iar prin circumstanțele judiciare cele pe care instanța de judecată le consideră ca atare și care pot influența asupra pedepsei în limite stabilite de lege.

Codul penal nu folosește aceste denumiri. Circumstanțele caracterizate de Codul penal în partea generală nu se deosebesc în esență de cele pe care instanța de judecată le-ar considera că pot fi luate în seamă la individualizarea pedepsei, iar pe de altă parte nu s-ar putea spune că acestea din urmă n-ar fi și ele legale. Același criteriu al influenței pe care o împrejurare o exercită asupra gradului de pericol social al faptei sau făptuitorului stă la baza atât a caracterizării legale a acesteia, ca circumstanță agravantă sau atenuantă, cât și a caracterizării judiciare. De aceea, legea nu atribuie o valoare deosebită circumstanțelor considerate de ea ca atare, în raport cu cele cărora instanța, în temeiul legii le stabilește acest caracter. Influența circumstanțelor asupra pedepsei este determinată de lege numai relativ, prin prevederea limitelor până la care pedeapsa poate fi sporită sau redusă.

Dispozițiile din secțiunea a II-a, capitolul V, Titlul III din partea generală a Codului penal se referă numai la circumstanțele atenuante și agravante generale, nu și la circumstanțele speciale prevăzute de lege în legătură cu alte infracțiuni și care determină fie forme agravante ale acestora (de exemplu, starea sau numărul victimelor (art. 176), consecințele deosebit de grave ale faptei (art. 231, 232, etc.), fie forme atenuante (de exemplu, retragerea mărturiei mincinoase, în anumite condiții (art.260, alin. 3). Îndeosebi exemplele de circumstanțe agravante abundă în partea specială a Codului penal. Constatarea lor atrage calificarea sau încadrarea obligatorie a faptei potrivit conținutului agravat și aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru această formă agravantă. Și în acest caz instanța poate constata existența circumstanțelor atenuante sau agravante generale, dispozițiile corespunzătoare din parte a generală trebuind să-și găsească aplicare6.

Constatarea circumstanțelor

Circumstanțele atenuante și agravante constituie unul din criteriile generale de individualizare a răspunderii penale, de aceea căutarea și stabilirea lor reclamă o atenție sporită din partea celor chemați să înfăptuiască opera de justiție. Organele de urmărire penală și instanțele de judecată au datoria de a descoperi, constata și stabili orice împrejurare, situație, stare, relație, etc. care, având direct sau indirect legătură cu fapta sau cu făptuitorul, este susceptibilă a servi la justa aplicare a pedepsei.

Această îndatorire privește deopotrivă atât circumstanțele legale cât și pe cele judiciare. În cazul circumstanțelor prevăzute de lege, dacă dispoziția care le caracterizează este imperativă (art. 73 și 75 ), ea produce efecte în mod obligatoriu; dacă dispoziția enunță anumite circumstanțe cu titlu explicativ (art.74), acele circumstanțe nu produc efecte decât atunci când instanța apreciază că pot fi caracterizate în sensul indicat de lege, exact ca și în cazul circumstanțelor legale.

Circumstanțele judiciare, atât cele atenuante, cât și cele agravante, dacă trebuie să fie constatate și caracterizate fiecare în parte, în schimb, ele trebuie să fie apreciate și evaluate în raport cu ansamblul circumstanțelor reținute ca existente în cauza respectivă, precum și în raport cu fapta și cu situația personală a infractorului , cântărite în lumina acestor circumstanțe.

Pentru corecta aplicare a regulilor referitoare la efectele circumstanțelor trebuie, în primul rând, ca organele de urmărire penală și instanțele de judecată să facă deosebire între circumstanțele care modifică însăși calificarea faptei și cele care nu atrag decât modificarea pedepsei.

Concluziile instanței cu privire la stabilirea existenței de fapt a diferitelor circumstanțe și aprecierea valorii fiecăreia dintre ele trebuie să fie arătate în hotărârea judecătorească, pentru ca aceasta să cuprindă temeiurile care justifică agravarea sau atenuarea sancțiunii penale și să facă totodată posibilă verificarea legalității și temeiniciei sale, sub raportul sancțiunii aplicate. Aceasta nu constituie o simplă recomandare pentru instanța de judecată, ci o îndatorire pe care Codul penal o prevede în mod expres în art. 79. Dispozițiile din art. 79 constituie baza de drept substanțial a obligației procesuale pe care o are instanța de a arăta în hotărâre împrejurările reținute ca circumstanțe agravante sau atenuante. Obligația instanței de a motiva hotărârea din acest punct de vedere derivă din faptul că aplicarea circumstanțelor, atunci când ele există, constituie pentru judecător o îndatorire și nu ceva facultativ; ei constată și nu „acordă” circumstanțe. De aici rezultă că instanța judecătorească trebuie să pornească de la constatarea circumstanțelor la fixarea pedepsei și nu invers7 .

Totodată motivarea aplicării circumstanțelor nu numai că oferă instanței ierarhic superioare posibilitatea să verifice temeinicia concluziilor la care a ajuns prima instanță, dar ea are și o valoare educativă, întrucât întărește convingerea că pedeapsa stabilită este o măsură dreaptă, iar inculpatul își va da mai bine seama de ce a fost condamnat la o anumită pedeapsă și nu la alta. Neobservarea acestei reguli de drept, la fel ca și celelalte dispoziții referitoare la circumstanțele atenuante, va putea constitui un caz de netemeinicie sau ilegalitate a pedepsei aplicate.

Stabilirea în fapt a unei circumstanțe se exprimă printr-o concluzie care conține, pe de o parte, o judecată de existență asupra circumstanței iar pe de altă parte, o judecată de valoare asupra efectului agravant sau atenuant al acesteia.

Așadar, modul de stabilire a unei circumstanțe se răsfrânge în dubla obligație a instanței: mai întâi de a indica în fapt împrejurarea reținută în fapt ca circumstanță agravantă sau atenuantă și apoi de a motiva eficiența concretă a acesteia.

Precedente legislative

Printre primele încercări de legiferare a circumstanțelor, de reglementare a acestora în cadrul unor acte legislative, se încadrează dispozițiile din paragraful 174 al Condicii Sturza din 1826 sau art. 262 și 293, lit. e din Regulamentul Organic al Munteniei, dispoziții care prevedeau posibilitatea de a reduce pedepsele atunci când existau anumite circumstanțe referitoare la persoana făptuitorului sau se refereau la acordarea „împrejurărilor mișcătoare” și reducerea pedepsei pe baza acestora.

De asemenea dispoziții referitoare la instituția circumstanțelor întâlnim atât în Codul penal de la 1864, cât și în cel din 1936.

In sistemul Codului penal de la 1864 erau prevăzute sub denumirea de „scuze atenuante”, atât unele cauze de diferențiere (exemplu minoritatea cât și unele circumstanțe atenuante (de exemplu provocarea). Circumstanțele atenuante judecătorești erau generic prevăzute în art. 60, care lăsa acordarea acestor circumstanțe cu totul la aprecierea judecătorilor, legea prevăzând numai limitele în care pedeapsa putea fi redusă în prezența circumstanțelor atenuante. În partea specială a Codului penal erau prevăzute unele circumstanțe atenuante legale speciale. Circumstanțele agravante generale nu erau prevăzute. Codul prevedea printre cauzele generale de agravare unele stări de agravare (de exemplu recidiva), iar în partea specială se prevedeau circumstanțe agravante legale speciale (de exemplu în materie de furt).

Același sistem, cu oarecare îmbunătățiri se găsește și în Codul penal de la 1936, care îngloba în același despărțământ (Titlul VII din Partea generală), cauzele care apără de răspundere cu cele care micșorează răspunderea, lăsând în afară cauzele de agravare.

Secțiunea 2 : Clasificarea circumstanțelor

Circumstanțele care însoțesc săvârșirea faptei sau care privesc persoana infractorului pot înfățișa în mod concret numeroase și variate forme și aspecte. De aceea, pentru cercetarea lor este necesar ca ele să fie pe cât posibil grupate în categorii, ținându-se seama de anumite elemente de diferențiere. Stabilirea criteriilor de clasificare a circumstanțelor ajută nu numai la delimitarea împrejurărilor care pot constitui circumstanțe atenuante sau agravante, dar și la o justă aplicare a dispozițiilor art. 28, c.pen. ce reglementează cazurile în care unele circumstanțe se răsfrâng și asupra altor persoane participante la aceeași infracțiune.

Printre criteriile avute în vedere de legiuitor la reglementarea circumstanțelor sunt:

efectul pe care acestea îl produc asupra pedepsei. Din acest punct de vedere există circumstanțe atenuante – care au ca efect reducerea obligatorie a pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită (art. 76, c.pen.) – și circumstanțe agravante – care au ca efect aplicarea unei pedepse apropiate de maximul special sau chiar cu depășirea acestui maxim (art. 78, c.pen.).

momentul când a intervenit împrejurarea respectivă. Sub acest aspect, circumstanțele pot fi: anterioare săvârșirii infracțiunii, concomitente cu acțiunea infracțiunii și posterioare comiterii infracțiunii sau subsecvente.

în raport cu obiectul la care se referă (faptă sau făptuitor). După acest criteriu circumstanțele se clasifică în circumstanțe reale și circumstanțe personale.

după atitudinea subiectivă a infractorului, circumstanțele pot fi circumstanțe cunoscute sau circumstanțe necunoscute infractorului.

după cum sunt prevăzute expres și limitativ sau nu de către legea penală distingem între circumstanțele legale și circumstanțele judiciare.

Circumstanțe atenuate și circumstanțe agravante.

Acest prim criteriu de clasificare este cel mai important din doctrina penală. Astfel după acest criteriu al efectului pe care circumstanțele îl produc în operațiunea de stabilire și aplicare a pedepselor, distingem între circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante, după cum ele atrag o ușurare sau o înăsprire a tratamentului sancționator.

Caracterizarea circumstanțelor ca atenuante sau agravante decurge fie din însăși natura circumstanței, fie din semnificația pe care o are în raport cu complexul împrejurărilor în care a fost săvârșită o faptă.

Circumstanțele putând fi numeroase și foarte variate în funcție de condițiile date, este posibil ca o circumstanță care în unele cazuri are un caracter atenuant să devină alteori, în condiții modificate, o agravantă (de exemplu, starea de ebrietate este de cele mai multe ori o circumstanță atenuantă; ea devine însă o agravantă în cazul celor care mânuiesc în stare de ebrietate mijloace de transport care pot provoca pericol public și care au provocat moartea sau vătămarea corporală a unor persoane). Acest caracter bivalent al multor circumstanțe, sub raportul efectului pe care-l produc asupra pedepsei, face cu neputință stabilirea cu anticipație și gruparea circumstanțelor în atenuante și agravante, natura efectului lor putând fi cunoscută abia după ce acesta s-a produs în condițiile concrete8.

Circumstanțe anterioare, concomitente și posterioare sau subsecvente.

Dacă raportăm existența circumstanțelor la momentul sau intervalul în care a fost săvârșită o infracțiune, acestea pot fi împărțite în circumstanțe anterioare, concomitente, sau subsecvente.

Această clasificare servește nu numai ca o orientare, în sensul că instanțele trebuie să cerceteze faptele penale în raport cu realitățile care le-au precedat, le-au însoțit sau le-au urmat, dar și ca un criteriu de evaluare a diferitelor circumstanțe după poziția lor față de desfășurarea activității infracționale. Fie că sunt anterioare, concomitente sau subsecvente, oricare dintre aceste circumstanțe pot fi reale sau personale, atenuante sau agravante.

Dintre circumstanțele anterioare amintim: premeditarea, înțelegerea prealabilă, organizarea, provocarea, antecedentele infractorului; dintre cele concomitente cităm pe cele referitoare la locul, timpul, modul de săvârșire a infracțiunii (de exemplu intr-un loc public, în timpul nopții, în timp de război, în participare, prin escaladare, prin efracție, cu ajutorul armelor sau purtând arme), dintre circumstanțele subsecvente menționăm: prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală și recunoașterea vinei, sustragerea de la urmărirea penală ori derutarea acesteia, împiedicarea sau agravarea urmărilor faptei datorită atitudinii infractorului ori a victimei, repararea de bună voie a prejudiciului, retractarea cuvintelor injurioase, etc.

c) Circumstanțe reale și circumstanțe personale

În doctrina dreptului penal se face distincție între circumstanțele reale și circumstanțele personale după cum aceste au legătură cu fapta sau cu făptuitorul. Circumstanțele reale prezintă un caracter obiectiv și constau în diferite stări, situații, întâmplări, etc. existente în realitatea obiectivă, care exprimă o relație de la o faptă la ambianța acesteia și care dau anumite trăsături specifice faptei concrete sub raportul gradului de pericol social al acesteia. Circumstanțele personale sunt stări, situații, calități, însușiri, etc. care au legătură cu făptuitorul și exprimă o relație de la persoana acestuia către biografia lui, caracterizându-l sub aspectul periculozități sale.

Distincția între circumstanțele reale și circumstanțele personale prezintă un interes practic deosebit în legătură cu răspunderea penală a participanților la infracțiune. Așa cum se prevede în dispozițiile articolului 28 c.pen, circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți; pe când circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților, dar numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Este deci important să fie precis delimitate cele două categorii de circumstanțe.

Circumstanțele personale pot privi atitudinea psihică a unui participant față de contribuția sa la infracțiune și față de urmările acesteia, caz în care circumstanțele se mai numesc și subiective, sau anumite particularități ale personalității participantului respectiv, circumstanțele mai numindu-se și de individualizare9. Printre circumstanțele obiective pot fi menționate: scopul urmărit de fiecare participant, mobilul care l-a determinat să participe la infracțiune, împiedicarea de către participant a consemnării infracțiunii. Printre circumstanțele personale de individualizare pot fi menționate diferite calități pe care le poate avea făptuitorul (funcționar, militar, educator, etc.); starea civilă a acestuia (căsătorit, văduv, divorțat, necăsătorit); relațiile cu victima (rudă apropiată, soț, prieten, dușman, etc.); antecedentele judiciare (condamnat, recidivist, amnistiat, grațiat, etc.). Trebuie avută în vedere însă și deosebirea dintre circumstanțe și elementele circumstanțiale. De aceea, dacă vreuna din calitățile făptuitorului este prevăzută de lege ca element constitutiv al unei infracțiuni (de exemplu calitatea de funcționar la infracțiunile de serviciu) sau ca element circumstanțial (de exemplu calitatea de soț sau de rudă apropiată în cazul infracțiunii de omor calificat), acestea nu pot fi reținute și ca circumstanțe personale.

Așa cum prevede legea, la stabilirea pedepsei pentru fiecare participant se ține seama de circumstanțele personale ale acestuia, făcându-se abstracție de circumstanțe personale privitoare la ceilalți participanți. Circumstanțele personale nu profită și nici nu îngreunează situația celorlalți participanți10.

De asemenea se poate întâmpla uneori ca o circumstanță personală prin natura ei să se convertească intr-o circumstanță reală. Astfel , de exemplu săvârșirea cu premeditare a infracțiunii, deși circumstanță personală devine circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților care au contribuit la actele preparatorii în vederea săvârșirii infracțiunii, cunoscând scopul acestora; calitatea de persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel evadat, devine o circumstanță reală și se răsfrânge și asupra celor care au determinat sau au ajutat persoana respectivă să săvârșească înlesnirea evadării(art. 270 c.pen.) etc. De asemenea sunt situații sau stări de fapt obiective pe care se grefează în genere cauze care exclud existența infracțiunii(legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea, etc.) care capătă relevanță datorită influenței pe care o exercită asupra psihicului persoanei care este constrânsă să acționeze sub imperiul lor și să săvârșească fără vinovăție fapte prevăzute de legea penală. Aceste cazuri trebuie deci să fie tratate ca circumstanțe subiective care poartă numai asupra persoanelor care acționează sub influența lor.

Circumstanțele reale reprezintă acele stări, situații, întâmplări etc. care precedă, însoțesc sau succedă săvârșirea faptei. Ele pot fi dintre cele mai diferite: locul unde infracțiunea este pregătită sau săvârșită, mijloacele utilizate în săvârșirea acesteia, timpul când s-a săvârșit, numărul persoanelor care au participat la infracțiune, modul cum s-a comis, dacă executarea a fost întreruptă și reluată, etc.

Potrivit prevederilor legii transpuse în articolul 28 Cod penal, circumstanțele reale se răsfrâng și asupra celorlalți participanți în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Dacă un participant nu a cunoscut circumstanța agravantă reală (de exemplu nu a cunoscut că unul dintre făptuitori a comis fapta împreună cu un minor sau n-a prevăzut că autorul va săvârși o infracțiune mai gravă decât aceea la care a înțeles să participe), aceasta nu-i este aplicabilă.

Circumstanțe cunoscute și circumstanțe necunoscute.

Criteriul distincției îl constituie așadar atitudinea subiectivă a infractorului față de aceste circumstanțe care îi pot fi cunoscute sau necunoscute infractorului. Sunt considerate ca fiind cunoscute infractorului acele circumstanțe a căror existență el o cunoaște sau a căror ivire el ar fi trebuit să o prevadă în momentul în care săvârșit infracțiunea. De asemenea, sunt considerate ca fiind cunoscute infractorului și acele circumstanțe pe care el, deși le-a prevăzut, a socotit totuși că nu se vor ivi, fără însă să fi luat vreo măsură de preîntâmpinare.

Deosebirea dintre circumstanțele cunoscute și cele necunoscute infractorului ne interesează din punctul de vedere al efectelor pe care acestea le produc. Circumstanțele agravante nu produc efect decât atunci când au fost cunoscute de către făptuitor (art. 51, alin 2, c.pen.). Nu se pun deci în sarcina inculpatului circumstanțele agravante pe care el nu le-a cunoscut (de exemplu nu se pedepsește ca patricid cel care nu a știut că victima este părintele său sau nu este luată în calcul ca circumstanță agravantă situația în care făptuitorul săvârșește infracțiunea împreună cu un minor, fără a cunoaște însă vârsta acestuia, etc.). De asemenea, circumstanțele reale se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau prevăzut ori ar fi putut să le prevadă.

Într-o altă situație, în cazul infracțiunilor din culpă, circumstanța agravantă necunoscută nu produce efecte decât în cazul în care necunoașterea este rezultatul culpei.

Când inculpatul a crezut din eroare că există o circumstanță agravantă, inexistentă în realitate, această credință eronată nu produce efecte (agravantă putativă).11

În cazul circumstanțelor atenuante, acestea produc întotdeauna efecte, indiferent dacă au fost sau nu cunoscute de făptuitor (de exemplu infractorul nu a știut că obiectul furat este de minimă valoare) sau dacă infractorul, din eroare, a crezut că există o circumstanță atenuantă (de exemplu provocarea putativă).

Circumstanțe legale și circumstanțe judiciare.

Criteriul de clasificare este constituit din modul de stabilire al circumstanțelor și forța cu care se impun instanței de judecată în opera de individualizare a pedepsei. Circumstanțele legale sunt acelea pe care legea le prevede ca circumstanțe atenuante sau ca circumstanțe agravante, avându-se în vedere caracterul sau univoc atenuant sau agravant, oricând ar apărea în realitate. Legea prevede ca circumstanțe legale acele împrejurări care influențează întotdeauna în același sens asupra pedepsei. Fiind caracterizate de lege ca circumstanțe atenuante sau agravante, aceste împrejurări, situații, etc. se impun ca atare judecătorului, care nu poate aprecia caracterul lor, ci numai existența sau inexistența lor în realitate. De asemenea în doctrină, aceste circumstanțe legale mai cunosc și o altă subclasificare. Astfel, circumstanțele prevăzute în Partea generală a Codului penal sunt denumite și generale și pot fi întâlnite producându-și efectul specific, în principiu, în cazul oricăreia din faptele încriminate ca infracțiuni în partea specială a Codului penal sau în alte legi speciale nepenale cu dispoziții penale. Circumstanțele legale speciale sunt prevăzute în anumite situații în însăși norma de încriminare și ele nu produc efecte decât în cazul acelei infracțiuni în al cărei conținut legal sunt prevăzute. Dacă aceeași situație de fapt realizează atât conținutul unei circumstanțe legale generale, cât și conținutul unei circumstanțe legale speciale, nu se va reține decât aceasta din urmă.12

Spre deosebire de circumstanțele legale, circumstanțele atenuante sau agravante judecătorești nu sunt caracterizate prin lege ca atare, ci sunt lăsate la aprecierea instanței de judecată, care are dreptul să aprecieze semnificația lor juridico-penală, să le considere ca fiind circumstanțe agravante sau circumstanțe atenuante ori să aprecieze că nu au o asemenea semnificație. Instanța poate deci să rețină sau să nu rețină, în favoarea sau în defavoarea inculpatului, circumstanțele atenuante sau agravante judiciare.

Împărțirea circumstanțelor în aceste criterii de clasificare prezintă o importanță deosebită în realizarea operei judiciare de către instanțele de judecată. Gruparea circumstanțelor după aceste criterii dă posibilitatea instanțelor judecătorești să realizeze o corectă încadrare a acestor circumstanțe în funcție de realitățile obiective și subiective ale fiecărui caz în parte și astfel să conducă la dezideratul final: realizarea unei temeinice și drepte individualizări a răspunderii penale și în final realizarea justiției penale intr-o formă cât mai adecvată și mai echitabilă.

________________________________________________________________

NOTE

1 Regulamentul Organic al Munteniei art. 262 și art. 293, lit. e .

2 Justin Grigoraș- „Individualizarea răspunderii penale”, pag. 124.

3 C-tin Bulai-„ Drept penal-parte generală”, pag.57 și următoarele.

4 Vintilă Dongoroz „ Explicații teoretice ale Codului penal român” partea generală- vol. II, pag. 138 și următoarele.

5 Vintilă Dongoroz – op. cit, pag. 142.

6 Vintilă Dongoroz -op. cit, pag143.

7 Justin Grigoraș – op. cit, pag 126.

8 Vintilă Dongoroz – op. cit, pag. 140.

9 C-tin Bulai – op. cit, pag 59.

10 C-tin Bulai- op. cit, pag. 59.

11 Vintilă Dongoroz –op. cit, pag 141.

12 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Molnar, Al. Boroi, I. Pascu, V.Lazăr –„Drept penal –partea generală – pag. 431.

CAPITOLUL II

CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE

Secțiunea 1: Noțiunea și clasificarea circumstanțelor atenuante

După cum am arătat și în precedentul capitol, clasificând circumstanțele după criteriul efectului pe care acesta îl produc în operațiunea de individualizare și aplicare a pedepsei, distingem existența a două categorii fundamentale de circumstanțe, prevăzută ca atare și de legiuitorul Codului penal român: circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante.

Făcând obiectul studiului nostru ne vom apleca asupra circumstanțelor atenuante. Așa cum am mai arătat, Codul penal se mărginește a enumera explicativ câteva categorii de circumstanțe și nedând acestora nici o definiție. Neexistând nici o definiție legală prevăzută ca atare de legiuitor în Partea generală a Codului penal, doctrina s-a văzut obligată să formuleze o definiție care să umple acest gol. Conform părerilor exprimate de doctrina dreptului penal constituie circumstanțe atenuante acele împrejurări, calități, stări, date sau situații care însoțesc fapta, contribuind la determinarea gradului de pericol social, la gravitatea și la calificarea acesteia sau care privesc situația personală a infractorului, determinând periculozitatea socială a acestuia, felul vinovăției sale și incidența răspunderii penale, împrejurări, situații, care au ca efect reducerea obligatorie a pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită. Într-o exprimare mai sintetică putem să concluzionăm că circumstanțele atenuante sunt reprezentate de acele împrejurări sau situații care însoțesc fapta sau făptuitorul și care determină o ameliorare,o îmbunătățire a pedepsei în urma operațiunii de individualizare a pedepsei.

De asemenea, pornind de la clasificările prezentate în secțiunea a II-a a primului capitol, se poate afirma că aceste clasificări se pot suprapune și circumstanțelor atenuante. Astfel se poate adapta și circumstanțelor atenuante criteriile de clasificare folosite în categorisirea circumstanțelor în general.

Astfel plecând de la momentul când a intervenit împrejurarea respectivă și circumstanțele atenuante pot fi anterioare (de exemplu provocarea din partea victimei, conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii), concomitente (de exemplu beția voluntară incompletă) sau posterioare sau subsecvente cu comiterea infracțiunii (de exemplu stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită; atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii, etc.).

Folosind un alt criteriu și anume cel al raportului cu obiectul la care se referă (faptă sau făptuitor), putem deosebi între circumstanțe atenuante reale și circumstanțe atenuante personale. De asemenea și circumstanțele atenuante pot fi cunoscute sau necunoscute infractorului, dacă avem în vedere un alt criteriu de clasificare al circumstanțelor după atitudinea subiectivă a infractorului.

Însă cea mai uzuală clasificare a circumstanțelor atenuante este aceea care pornește de la criteriul care are în vedere dacă sunt prevăzute expres și limitativ sau nu de către legea penală. Pornind de la acest criteriu de clasificare distingem între circumstanțele atenuante legale și circumstanțele atenuante judiciare. După cum s-a mai arătat, Codul penal român a adoptat sistemul enumerării în lege a unor împrejurări care constituie circumstanțe atenuante. Deși în cadrul acestei enumerări legiuitorul nu face distincție în mod expres între circumstanțele atenuante legale și circumstanțele atenuante judiciare, această deosebire există în mod implicit, deoarece circumstanțele arătate în art. 73, c.pen. sunt legale (obligatorii), pe când cele arătate în art. 79, c.pen. sunt considerate a fi circumstanțe atenuante judecătorești (deoarece pot fi considerate de către instanță ca fiind circumstanțe atenuante).

Codul penal român caracterizează ca fiind circumstanțe atenuante numai câteva împrejurări care apar întotdeauna în această calitate, lăsând în sarcina instanței de judecată caracterizarea ca atare și a altor împrejurări care pot fi circumstanțe atenuante sau care nu au întotdeauna această calitate, acest caracter atenuant. Astfel legiuitorul Codului penal român a dat posibilitatea instanțelor de judecată să se implice mai puternic în operațiunea de individualizare a răspunderii penale și totodată în opera de realizare a unei drepte justiții. Instanțele de judecată studiind aprofundat fiecare caz, fiecare speță în parte au posibilitatea unei mai juste, a unei mai corecte observări realităților obiective și subiective ale fiecărui caz în parte. Legiuitorul Codului penal român a înțeles această aptitudine pe care o posedă instanțele de judecată și de aceea, s-a mărginit doar la a enumera câteva împrejurări, situații care au întotdeauna caracter de circumstanțe atenuante (încadrându-le astfel în categoria circumstanțelor legale, numite și obligatorii de către o parte a doctrinei juridice penale), în direcția circumstanțelor atenuante judecătorești oprindu-se doar asupra unei enumerări cu „caracter explicativ”1 și asupra unei indicări a circumstanțelor, asupra unei trăsături a obligației instanței judecătorești constând în aceea că „ orice împrejurare reținută ca circumstanță atenuantă (–) trebuie arătată în hotărâre2.

Secțiunea 2 : Circumstanțele atenuante legale

În reglementarea circumstanțelor atenuante, Codul penal a consacrat, după cum s-a mai specificat, clasificarea acestora în circumstanțe legale și circumstanțe judecătorești.

Astfel în dispozițiile art. 73 c. pen. sunt prevăzute împrejurările, situațiile care constituie circumstanțe atenuante. Stabilirea de către lege a acestor circumstanțe ca fiind atenuante constituie un mijloc de individualizare legală a sancțiunilor penale, iar posibilitatea acestei stabiliri , a acestei caracterizări reiese, așa cum s-a mai menționat, din natura și semnificația invariabilă a acestor circumstanțe.

Sfera de aplicare a circumstanțelor enumerate de către dispozițiile art.73 c.pen. este generală, aceste circumstanțe fiind posibile în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni. Expresia, folosită în textul art. 73 c. pen, „constituie circumstanțe atenuante”, arată că împrejurările respective primesc de la lege calitatea de circumstanțe atenuante și deci oricând vor apărea în realitate, în orice speță, vor purta acest atribut. Instanța de judecată care a constatat existența lor nu are posibilitatea decât de a constata această existentă, nu și de a stabili dacă ele constituie sau nu circumstanțe atenuante, stabilirea aceasta fiind deja realizată de către legea penală. Constatarea în concret și reținerea împrejurărilor, situațiilor sau faptelor care constituie circumstanțe atenuante este obligatorie pentru orice instanță de judecată, iar efectele acestor circumstanțe asupra pedepsei sunt obligatorii (ceea ce este de esența circumstanțelor atenuante legale).

În doctrina juridică penală aceste circumstanțe atenuante legale au făcut obiectul unui studiu aprofundat, ca de altminteri și circumstanțele atenuante judecătorești. Astfel în doctrina juridică penală în cazul circumstanțelor atenuante legale au apărut o serie de opinii care au scos în evidență necesitatea unei subclasificări a acestora pentru a se realiza o mai bună structurare a acesteia și totodată o mai aprofundată cercetare. Ca urmare a acestei noi subclasificări putem distinge între circumstanțele atenuante legale generale reprezentate de acele împrejurări, situați caracterizate ca atare de către legiuitor în partea generală a Codului penal., în cadrul art. 73, și circumstanțele atenuante legale speciale care sunt acele împrejurări, situați prevăzute în anumite cazuri în însăși norma de încriminare și care nu produc efecte specifice decât doar în cazul acelei infracțiuni în al cărei conținut legal sunt prevăzute.

2.1. Circumstanțele atenuante legale generale.

În doctrina juridică penală, circumstanțele atenuante legale generale sunt reprezentate de către acele circumstanțe atenuante legale prevăzute în partea generală a Codului penal și care sunt întâlnite producându-și efectul specific, în principiu, în cazul oricărei fapte încriminate ca infracțiune în partea specială a Codului penal sau în alte legi speciale nepenale, dar care conțin și dispoziții penale. Deci, în principiu, aceste împrejurări sunt situații generale care sunt pretabile să fie aplicate și să-și producă efectul atenuant în cazul oricărei infracțiuni.

Deși Codul penal nu le prevede expres sub această denumire circumstanțele atenuante legale, conform părerilor formulate în cadrul literaturii juridice de specialitate, sunt reprezentate de către acele circumstanțe prezentate enunțiativ în cadrul dispozițiilor art. 73, c.pen. Astfel conform art. 73, c.pen. „Următoarele împrejurări constituie circumstanțe atenuante” :

depășirea limitelor legitimei apărări și ale stării de necesitate;

săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Deci, în cuprinsul sau, Codul penal român prevede în mod expres doar circumstanțele atenuante legale generale. Din nevoia unei mai bune structurări și a unei mai bune aprofundări a materiei studiului asupra circumstanțelor atenuante, vom încerca realizarea unei caracterizări și a unui comentariu adus fiecărei circumstanțe în parte, totodată realizând și o nouă împărțire a acestora și o delimitare a primelor două circumstanțe față de cum sunt prevăzute în textul de lege.

2.1.1. Depășirea limitelor legitimei apărări

Constituie o primă circumstanță atenuantă legală și generală. Este prevăzută expres în art. 73 lit. a, c. pen. Pentru o mai bună înțelegere și explicare a acestei circumstanțe atenuante trebuie avute în vedere dispozițiile art.44 c.pen. care arată că „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de legitimă apărare”.

Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Dacă pretinsul atac nu întrunește toate condițiile prevăzute de lege, sau dacă limitele unei legitime apărări au fost depășite, subiectul va răspunde penal. Totuși împrejurarea că făptuitorul a depășit limitele legitimei apărări în vederea înlăturării unui act material, direct, imediat și injust poate constitui o circumstanță atenuantă. Fiindcă nu orice depășire a limitelor legitimei apărări poate constitui o circumstanță atenuantă, se pune întrebarea în ce anume condiții această împrejurare poate fi o cauză de atenuare a răspunderii penale.

Deci, după cum rezultă din explicațiile privitoare la instituția legitimei apărări, există o limită în efectuarea actelor de apărare îndreptate spre înlăturarea sau paralizarea atacului. Această limită este determinată de felul și gravitatea atacului în condițiile concrete în care s-a săvârșit fapta și deci de justa proporție dintre atac și apărare. Desigur, această proporționare nu poate fi de o precizie matematică; de aceea, constatarea și evaluarea proporției dintre atac și apărare trebuie efectuate de organele de urmărire penală și de judecată, de la caz la caz, în raport cu împrejurările concrete.

Dacă excesul de apărare este datorat unei stări subiective excepționale a persoanei care se apără (tulburare sau temere ), el apare ca justificat, ducând la înlăturarea caracterului penal al faptei, după cum reiese și din art. 46, alin ultim, Codul penal. Este cazul legitimei apărări improprii, în care excesul scuzabil este asimilat, în ceea ce privește tratamentul juridic al făptuitorului, cu legitima apărare propriu-zisă.

Așadar, o depășire a limitelor apărării, care nu este justificată de o stare de tulburare sau temere în care s-a găsit persoana care se apără sau care efectua acțiunea de apărare, nu înlătură caracterul penal al faptei și nu exclude răspunderea penală a celui care s-a apărat sau a efectuat o apărare excesivă. Codul penal consideră că această depășire a limitelor este o circumstanță atenuantă (o scuză atenuantă).

Pentru existența acestei circumstanțe atenuante prevăzute de art. 73, lit. a, c.pen. se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele trei condiții

fapta să fi fost săvârșită in stare de” legitimă apărare”;

fapta de apărare să fie disproporționată în raport cu pericolul și împrejurările în care s-a produs atacul;

depășirea limitelor unei apărări proporționale să nu se datoreze unei stări de tulburare sau temere.3

Astfel pentru a exista prima condiție este nevoie ca împotriva făptuitorului să fi fost îndreptată o acțiune care să-l fi pus pe acesta în ipostaza de legitimă apărare. Pentru a exista această situație trebuie ca victima infracțiunii să fi exercitat un atac care să întrunească condițiile prevăzute în art. 44, alin 2, c. pen. și anume:

să fie material, adică manifestat printr-o agresiune materială, iar nu morală (de exemplu: prin injurii, calomnii, ultraj constând în expresii jignitoare, amenințări că în viitor va cauza un rău);

direct, adică o acțiune care să amenințe nemijlocit valoarea socială împotriva căreia este îndreptată acțiunea;

imediat, adică iminent sau chiar dezlănțuit;

atacul să fie injust, adică lipsit de temei, nedrept și să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori un interes obștesc.

Dacă aceste condiții nu sunt întrunite cumulativ, nu numai că nu mai poate exista legitima apărare, dar nici circumstanța atenuantă prevăzută de lit. a art. 73 c.pen. De altfel practica judiciară s-a pronunțat asupra faptului că „Nu există legitimă apărare atunci când inculpatul a fost lovit de victimă după ce atacul acesteia încetase, deci nu mai era imediat”4 și astfel nu mai era întrunită o condiție din cele patru obligatorii, în sensul art. 44, c.pen.

Referitor la cea de a doua condiție care trebuie îndeplinită se are în vedere modul de răspundere al făptuitorului la atacul victimei. Pentru ca apărarea să fie considerată legitimă trebuie, în mod obligatoriu, să existe un raport de proporționalitate, sub raportul gravității, între fapta prevăzută de legea penală săvârșită în apărare și atacul care a determinat comiterea ei. Legea nu stabilește și de altfel nici nu este posibil stabilirea unor criterii apriorice de apreciere a proporționalității dintre gravitatea atacului și aceea a apărării. De altfel nici nu se cere o echivalență absolută sub acest raport, ci doar o proporționalitate relativă, aproximativă.5 Dacă aceasta există sau nu, doar organele judiciare sunt în măsură să aprecieze și, în acest scop, ele trebuie să ia în considerare nu numai valorile împotriva cărora s-au îndreptat atacul și actele de apărare, ci și toate împrejurările în care s-a produs agresiunea, ca de exemplu intensitatea atacului, mijloacele folosite de agresor, forța și posibilitățile acestuia și ale celui atacat (vârstă, sex, etc.), numărul persoanelor implicate în atac și, respectiv în apărare, timpul și locul desfășurării faptelor, etc.6

Dacă instanța ajunge la concluzia că această proporționalitate nu există, atunci sunt în situația unui așa numit exces de apărare scuzabil; în fapt circumstanța atenuantă prevăzută în art. 73, lit. a, c.pen. Astfel, de exemplu poate fi reprezentat de următoarea speță când ” pentru a respinge un atac ce constă în loviri aplicate cu palma, cel atacat folosește un obiect contondent care cauzează moartea agresorului”.7

Cea de a treia și ultima condiție care trebuie îndeplinită constă în aceea că depășirea limitelor unei apărări proporționale să nu se datorează unei stări de tulburare sau de temere. În momentul în care această condiție nu există, nu se mai poate vorbi despre un exces de apărare scuzabil. Astfel, dacă sunt îndeplinite toate cerințele unei legitime apărări, dar fapta săvârșită nu este proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs agresiunea ca urmare a faptului că riposta a depășit în gravitate atacul datorită tulburării sau temerii de care a fost stăpânită victima agresiunii.8

Dacă s-a constat îndeplinirea celor trei condiții, mai trebuie avut în vedere în care anume cazuri ne găsim în fața unei depășiri a legitimei apărări și deci în situația de a fi aplicată circumstanța prevăzută în art. 73, lit. a, c. pen. Aici trebuie avute în vedere, bineînțeles, situațiile în care defensorul își dă seama că depășește limitele unei legitime apărări. Așa cum am mai arătat, când depășirea limitelor unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul se datorează tulburării sau temerii, defensorul se va afla în situația prevăzută în art. 44, alin.3, c.pen, iar dacă s-a aflat în eroare cu privire la existența însăși a atacului, fapta va fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 55, c.pen., referitoare la eroarea de fapt sau ca infracțiune din culpă, după caz.

Dispozițiile art. 73, lit. a, c.pen. își pot găsi aplicare, numai în situațiile ce se plasează în imediata apropiere de limitele legitimei apărări, situații în care subiectul acționează, pentru prevenirea unui pretins atac, dintr-un exces de precauție sau datorită perceperii unor elemente faptice insuficient analizate de pretinsul defensor, deși putea să deducă inexistența atacului, ca urmare a condițiilor concrete în care s-au desfășurat faptele.

Depășirea limitelor legitimei apărări, ca împrejurare ce poate constitui o cauză de atenuare a răspunderii penale, poate lua forma excesului extensiv, când momentele în care se desfășoară atacul și apărarea sunt distanțate în timp, sau a excesului intensiv, când apărarea este disproporțională ca intensitate față de atac.

a) Excesul extensiv există atunci când defensorul a acționat mai înainte ca agresorul să-și fi dezlănțuit efectiv atacul ori ca acest atac să fi devenit iminent, după ce atacul a fost consumat, abandonat sau a dat greș și nu mai există amenințarea repetării sau intensificării acestei acțiuni. Astfel în sprijinul acestei ultime idei vine și practica judiciară care arată că „ Nu se poate vorbi de o apărare necesară, atunci când agresorul, fiind dezarmat încercând să se salveze cu fuga, este urmărit și lovit de inculpat” 9.

Dispozițiile art. 73, lit. a, c. pen. nu sunt aplicabile însă atunci când pretinsa apărare a intervenit cu mult înainte de a se produce un atac sau ca atacul să fi devenit iminent- invocându-se o simplă bănuială cu privire la acest atac, și nici când acțiunea pretinsului defensor s-a desfășurat cu mult după încetarea atacului. În acest din urmă caz trebuie să se verifice dacă subiectul nu a acționat sub imperiul unei tulburări psihice caracteristice stării de provocare și astfel să fie aplicabile dispozițiile art. 73, lit. b, c. pen.

De asemenea nu va exista circumstanță atenuantă nici când pretinsa apărare a fost exercitată din sentimente de răzbunare, din porniri huliganice, din dorința de a-și face singur dreptate, etc.; în aceste cazuri nu numai că va putea fi aplicată dispoziția legală de atenuare a pedepsei, dar ele constituie o dovadă că infractorul prezintă un grad de pericol social sporit.

b) Excesul intensiv există atunci când actele de apărare sunt disproporționat de grave față de natura și intensitatea atacului, față de gravitatea urmărilor pe care acestea le-ar fi putut produce. Nu se poate însă susține că între gravitatea atacului și gravitatea actelor de apărare trebuie să există un echilibru perfect. Dozarea intensității apărării este în funcție de un complex de împrejurări, ca de exemplu: numărul agresorilor, mijloacele de atac folosite, valoarea socială împotriva căreia este îndreptat atacul, timpul și locul desfășurării atacului, relațiile de dușmănie sau de prietenie ce au existat între agresor și defensor.

Astfel, dacă din împrejurările în care se desfășoară atacul se deduce că agresorul urmărește suprimarea vieții defensorului, acesta din urmă poate folosi orice mijloc posibil pentru a înlătura acțiunea agresorului, fără a se afla în situații de depășire a limitelor legitimei apărări. Situația este identică și atunci când în locuința defensorului pătrunde un grup de persoane înarmate, cu intenția de a fura, sau, defensorul mergând pe un drum puțin frecventat este acostat de un hoț, înarmat, care încearcă să-l jefuiască.

Alta este însă situația, de exemplu, când pretinsul atac pornește din partea unei singure persoane, înarmate, în stare de ebrietate, iar cei atacați fiind un grup alcătuit din mai multe persoane, când pretinsul atac provine din partea unei femei, înarmate, iar cel atacat este un bărbat, etc. În asemenea cazuri, admițând că agresorii au dezlănțuit atacul și ar fi putut cauza celor atacați vătămări corporale, dacă aceștia din urmă, ripostând ar fi depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și fără ca ei să fi acționat din pricina tulburări sau temerii, este evident că pretinșii defensori nu au săvârșit faptele în condițiile legitimei apărări, dar ei vor beneficia de dispozițiile art. 73, lit. a, c. pen.

Se mai pot întâlni și alte cazuri în care disproporția dintre pretinsul atac și apărare este așa de mare încât nici nu se poate pune problema aplicării prevederilor art. 73., lit. a, c. pen. Spre exemplu paznicul unei livezi cauzează vătămări corporale unui copil care, fiind surprins în timp ce fura niște fructe, i-a opus rezistență; o persoană îmbrâncește o altă persoană, iar aceasta din urmă, ripostând, o ucide. În primul caz se observă existența unei disproporții vădite de forțe (între paznic și fetiță), iar în cel de al doilea, disproporția vădită este între atac și apărare. În aceste cazuri nu mai poate fi vorba despre o depășire a limitelor legitimei apărări și nici de aplicarea dispozițiilor art. 73, lit. a, c.pen.

Instanța de judecată trebuie să fie foarte atentă în analiza cazurilor și să stabilească cumularea celor trei condiții pentru a putea fi pusă în discuție această circumstanță. Constatarea trebuie făcută în concret, ținându-se seama de situația de fapt și de condițiile subiective ale făptuitorului. Numai astfel se va putea conchide în mod just dacă făptuitorul s-a aflat sau nu sub imperiul tulburării sau temerii în momentul când a depășit limitele legitimei apărări, și dacă depășirea este de natură să înlăture caracterul penal al faptei sau are numai valoarea unei circumstanțe atenuante.10

Considerarea de către legiuitor a depășirii limitelor legitimei apărări ca circumstanță atenuantă se justifică prin aceea că fapta care constituie depășirea legitimei apărări a fost generată, in primul rând de comportarea agresorului.

Depășirea limitelor legitimei apărări, fiind o circumstanță personală, de atenuare a pedepsei, nu se răsfrânge și asupra celorlalți participanți. De asemenea de această circumstanță beneficiază persoana care a efectuat actul de apărare, indiferent dacă ea a fost victima atacului sau este o terță persoană. În concluzie doar instanța poate determina dacă există circumstanța atenuantă prevăzută de art. 73, lit. a, c.pen. și aceasta va putea exista numai atunci când limitele legitimei apărări au fost depășite, dar nu într-o așa măsură încât apărarea să-și piardă caracterul de a mai fi necesară, fie datorită disproporției evidente între forțele angajate în conflict, fie datorită faptului că apărarea este atât de exagerată, încât își pierde caracterul de ripostă firească din partea pretinsului defensor, fie din cauză că apărarea intervine într-un moment când nu mai prezintă utilitate.

2.1.2. Depășirea limitelor stării de necesitate

Aceasta reprezintă cea de a doua circumstanță atenuantă legală, prevăzută în art. 73, lit. a, c. pen .Starea de necesitate, ca și legitima apărare, constituie una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Potrivit dispozițiilor art. 45, alin 2, c. pen. „Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc”.

În schimb, potrivit art. 45, alin. 3, c.pen. „Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.

Pentru analiza acestei circumstanțe trebuie pornit de la prevederile alin. 2 și 3 ale art. 45, c.pen. Dacă în cazul alin 2, art. 45 persoana care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală este scutită de răspunderea penală, în cazul alin. 3 al art. 45 c.pen. infractorul va răspunde penal, cu reținerea circumstanței atenuante a depășirii limitelor stării de necesitate. Când datorită condițiilor concrete de săvârșire și a posibilităților de reprezentare ale făptuitorului, acesta nu si-a dat seama de producerea unor urmări vădit mai grave, se va considera că a acționat în limitele stării de necesitate.

Pentru a se putea vorbi de existența acestei circumstanțe atenuante este necesar a fi întrunite cumulativ următoarele trei cerințe:

a) fapta să fi fost săvârșită pentru a salva de la un pericol iminent una din valorile sociale arătate în art. 45, alin. 2, c. pen. Trebuie avut în vedere ca subiectul să acționeze în condițiile unui pericol care caracterizează starea de necesitate. În alte cuvinte, făptuitorul trebuie să se găsească în fața unui pericol:

iminent, adică de imediată realizare;

care să amenințe în mod real și grav una din valorile limitativ prevăzute de lege (viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său sau al altuia sau un interes obștesc);

pericolul să nu poată fi evitat prin alte mijloace;

răul pe care l-ar produce pericolul să fie mai mare sau cel puțin egal cu acela cauzat pentru înlăturarea sa;

pericolul să nu fi fost ocazionat chiar prin fapta subiectului.

b) urmările faptei să fi fost vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs în cazul în care pericolul nu ar fi fost înlăturat.

făptuitorul să-și fi dat seama în momentul comiterii faptei de această disproporție

Ca și în cazul legitimei apărări, depășirea limitelor stării de necesitate poate îmbrăca forma unui exces extensiv, sau a unui exces intensiv:

Excesul extensiv există atunci când făptuitorul a provocat, prin faptele sale, urmări dăunătoare, mai înainte ca pericolul să devină actual, sau după ce acest pericol s-a consumat în totalitate. Pentru a se putea însă aplica dispozițiile art 73 lit. a, c.pen. nu este suficient numai ca subiectul să fi acționat într-un moment cât mai apropiat de cel al dezlănțuirii unui pericol sau îndată după ce pericolul s-a sfârșit; mai trebuie să se stabilească dacă, în împrejurările obiective și subiective în care a acționat făptuitorul, a fost posibil ca el să distingă într-un mod eronat unele elemente ce priveau iminența pericolului sau momentul încetării acestuia, ceea ce a contribuit ca subiectul respectiv să acționeze în afara limitelor stării de necesitate, dar sub imperiul unei constrângeri psihice caracteristice acestei cauze de înlăturare a caracterului penal al respectivei fapte.

De exemplu, de la un banal semnal de incendiu, un locatar distruge intrarea de la apartamentul unei alte persoane pentru a se folosi de instalația de apă, deși și-ar fi putut da seama cu ușurință de inexistența pericolului semnalat totuși într-un mod eronat. Sau într-un alt exemplu, o persoană aflându-se într-o ambarcațiune în parte distrusă, continuă să arunce din ea bagajele ce aparțineau unor ale persoane, deși între timp acest vas fusese salvat. În aceste două exemple, dispozițiile art. 73, lit a, c.pen, pot fi aplicate totuși numai în măsura în care făptuitorul nu a acționat în condițiile prevăzute de art. 51, c.pen. referitoare la eroarea de fapt. Totuși, în asemenea cazuri, precum cele arătate în cele două exemple anterioare, este evident că subiectul săvârșește acțiunea de distrugere prin depășirea limitelor stării de necesitate și, ca urmare, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 73, lit. a, c.pen. Situația s-ar schimba radical dacă, în primul caz făptuitorul ar fi distrus ușile apartamentului fără să fi existat vreun semnal cu privire la iminenta producere a incidentului, iar în cel de al doilea caz, dacă făptuitorul ar fi aruncat bagajele din ambarcațiune, după ce aceasta ar fi fost adusă la mal și, prin urmare, scoasă în afara oricărui pericol; în asemenea condiții nu mai poate fi vorba despre o depășire a limitelor stării de necesitate, și, drept urmare, dispozițiile art. 73 lit. a, c. pen nu și-ar mai găsi aplicabilitatea.

Excesul intensiv apare atunci când făptuitorul, pentru a salva de la un pericol una din valorile prevăzute de art. 45, alin. 2, c.pen. adică: viața, integritatea corporală ori sănătatea sa sau a altuia, un bun important al său sau al altuia sau un interes obștesc, se folosește de un alt mijloc decât cel care îi era mai la îndemână, sau când răul cauzat depășește ca mărime valoarea salvată.

Pentru a stabili dacă făptuitorul a utilizat cele mai indicate mijloace spre a salva o valoare de la un anumit pericol, precum și dacă a putut să realizeze că prin fapta sa va pricinui urmări mult mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat, trebuie avute în vedere nu doar condițiile obiective în care au fost săvârșite faptele, dar și posibilitățile făptuitorului de a-și alege mijlocul cel mai adecvat pentru a evita producerea unui rău și de a aprecia raportul valoric dintre răul cauzat și bunul salvat11.

Astfel, spre exemplu, pentru a localiza un incendiu posesorul imobilului amenințat de incendiere taie copacii din grădina vecină, deși pentru prevenirea pericolului, cel puțin cu aceeași eficacitate, se putea folosi un jet de apă. Sau, alt exemplu, în timpul unei inundații, o anumită persoană, pentru a-si salva un costum de haine, aruncă un balot cu diferite alte lucruri casnice care aparțineau unei alte persoane, lucruri care aveau o valoare mai mare decât bunul (costumul de haine) care a fost salvat.

Din aceste două exemple de mai sus reiese în evidență faptul că subiectele (făptuitorii în fiecare caz în parte) au depășit limitele stări de necesitate, întrucât ei au avut fie posibilitatea să constate că mai existau și alte mijloace, cel puțin tot atât de eficiente, pentru a preîntâmpina și stopa extinderea incendiului, fie posibilitatea de a-și da seama că valoarea prejudiciului cauzat prin aruncarea balotului depășește valoarea lucrului salvat. Această depășire a limitelor stării de necesitate poate constitui circumstanța atenuantă prevăzută de art. 78, lit.a, c.pen, deoarece făptuitorul a acționat sub influența unui pericol iminent sau existent și nu a putut avea posibilitatea să verifice cu certitudine eficiența fiecăruia dintre mijloacele apte să înlăture pericolul, sau valoarea reală a bunurilor salvate și a celor distruse.

De această circumstanță atenuantă beneficiază infractorul indiferent dacă actul său a fost săvârșit pentru înlăturarea unui pericol la care era expus el sau o altă persoană. Ca și în cazul depășirii limitelor legitimei apărări, și depășirea limitelor stării de necesitate constituie o circumstanță personală de atenuare a pedepsei, prin urmare ea nu se răsfrânge decât asupra făptuitorului și nu și asupra celorlalți participanți.

Considerând depășirea limitelor stării de necesitate ca fiind o circumstanță atenuantă, legiuitorul Codului penal a avut în obiectiv, situația excepțională în care s-a săvârșit fapta ce a provocat urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul n-ar fi fost înlăturat. Această situație se caracterizează tocmai prin existența pericolului care a creat starea de necesitate. Desigur, din moment ce prin săvârșirea faptei s-au cauzat urmări mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul n-ar fi fost înlăturat, această faptă constituie o infracțiune, cu atât mai mult cu cât de cele mai multe ori făptuitorul sacrifică dintr-un impuls egoist valori mai mari (care de cele mai multe ori nu sunt ale sale) pentru a salva valori mai mici (care, de asemenea, de cele mai multe ori îi aparțin). Totuși, nici de astă dată nu se poate trece cu vederea faptul că infractorul a acționat sub imperiul amenințării cu un pericol, fără de care el nu ar fi fost în situația de a înfrânge legea penală. Această împrejurare se răsfrânge indirect asupra persoanei făptuitorului, vădind o periculozitate socială mai redusă a acestuia.12

Instanța de judecată, în a cărei sarcină cade, totuși, constatarea existenței unei asemenea circumstanțe atenuante, trebuie să examineze cu atenție nu numai condițiile de existență ale acesteia, dar și mărimea disproporției dintre gravitatea urmărilor cauzate prin săvârșirea faptei și gravitatea urmărilor care s-ar fi putut produce dacă făptuitorul n-ar fi acționat pentru înlăturarea pericolului, mobilul faptei raportate la valoarea atribuită de făptuitor bunurilor salvate cu sacrificarea altora. În funcție de rezultatul acestei examinări, instanța de judecată va trebui să stabilească măsura concretă în care pedeapsa va fi redusă în limitele stabilite de lege.

2.1.3. Provocarea din partea victimei

Noțiunea termenului de provocare

Potrivit art. 73, lit.b, c. pen. constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă”.

Astfel provocarea venită din partea victimei a fost asimilată de către legiuitorul Codului penal român cu o circumstanță atenuantă.

Pentru o mai bună înțelegere a conceptului de provocare – circumstanță atenuantă, trebuie lămurit sensul noțiunii de provocare. Astfel, în accepțiunea curentă prin provocare se desemnează: un îndemn la fapte necinstite sau nechibzuite, o chemare la luptă, o ațâțare la luptă. Prin urmare este vorba de acte, de stimulenți din afara psihicului provocatului. Dintr-un alt aspect, ar putea reieși că provocarea nu reprezintă altceva decât efectul influenței exercitate de provocator asupra provocatului, adică tulburarea psihică (perturbatio animi) sau starea de emoție cauzată unei persoane, chiar dacă faptele care au determinat o asemenea stare psihică nu reprezintă întotdeauna, din punctul de vedere al gravității lor, o importanță deosebită.

Pentru a se putea reține circumstanța atenuantă prevăzută de art. 73, lit. b, c.pen, trebuie să existe pe de o parte, o anumită activitate din parte victimei și anume de violentare, de atingerea gravă a demnității infractorului sau comiterea altor infracțiuni ilicite grave; pe de altă parte aceste acte provocatoare trebuie să aibă ca efect o puternică tulburare psihică sau o emoție care să slăbească puterea de inhibiție a forțelor care concurează în procesul de determinare a voinței infractorului, adică a celui provocat.

Așadar, provocarea, ca circumstanță atenuantă, desemnează o stare de tulburare psihică sau de emoție cauzată unei persoane de către victimă, prin violență, printr-o atingere gravă a demnității sau prin orice altă acțiune ilicită gravă și aflându-se sub stăpânirea acestei tulburări sau emoții persoana respectivă a săvârșit o infracțiune prin care au fost aduse atingeri intereselor victimelor.

Natura juridică a provocării

În doctrina juridică s-au emis o serie de păreri cu privire la natura juridică a provocării, ca circumstanță atenuantă.

Astfel, potrivit unei idei din literatura juridică penală, provocarea ar constitui pentru infractor un drept de a pedepsi pe provocator13 ,o reacție de răzbunare, o cvasi-compensație a reacției provocatului la agresiunea provocatorului 14. Ca urmare a acestor opinii pentru a exista o provocare, este suficient ca infracțiunea să fi fost precedată de comportarea ilicită a victimei fără a ține cont de factorii psihici care leagă aceste activități. Mai mult decât atât, reacția față de actul provocator constituie un „drept pentru provocat”. Ca urmare a acestor opinii s-ar putea totuși admite că infractorul în atare situații ar trebui să fie absolvit de răspunderea penală. Nu se poate accepta o asemenea idee, deoarece, potrivit normelor morale și de drept existente într-o societate, provocatul are obligația să adopte o poziție inhibitivă față de asemenea acțiuni.

Totuși nu se poate tăgădui că in anumite cazuri, un anumit act este considerat de infractor drept o provocare, și în acest sens își creează un prilej de a-și realiza dorința de răzbunare, de a-și face dreptate singur, de „a pedepsi” pe „provocator”. În practică însă instanțele au considerat că fapta infractorului de a acționa dintr-un sentiment de răzbunare sau pentru a-și face singur dreptate scoate în evidență faptul că acesta prezintă un pericol social mai ridicat.

Dar nu mobilul sau scopul unei infracțiuni sunt caracteristice provocării ci acea împrejurare că infractorul a acționat sub influența unei puternice tulburări a psihicului, tulburare determinată de conduita ilicită a victimei. Această tulburare influențează factorii intelectiv și volitiv, antrenând o grăbire a procesului de deliberare, o amplificare a procesului volitiv, subiectul activ al infracțiunii trecând astfel cu mai multă ușurință la săvârșirea acesteia. Această împrejurare că puterea de reținere a infractorului de la săvârșirea faptei penale a fost puternic influențată de tulburarea psihică sau starea de emoție cauzată de activitatea ilicită a victimei, determină atenuarea răspunderii penale.

Așadar, esența provocării este, pe de o parte, existența unui raport de condiționare între activitatea ilicită a victimei și starea de emoție sau tulburare psihică a infractorului, iar, pe de altă parte, infractorul să fi acționat sub imperiul acestei stări psihice.15

O altă problemă ridicată de doctrina juridică penală este reprezentată de faptul că provocarea constituie o circumstanță referitoare la faptă sau la persoana infractorului. Justa rezolvare a acestei probleme prezintă interes în special pentru stabilirea răspunderii penale în cazul infracțiunilor săvârșite în participație, deoarece potrivit art. 28, c.pen., asupra participanților se răsfrâng numai circumstanțele reale, și acestea doar în măsura în care au fost cunoscute sau prevăzute.

În literatura juridică penală s-a vehiculat o primă idee conform căreia provocarea constituie o circumstanță reală, deoarece influențează latura obiectivă a infracțiunii săvârșite de cel provocat. Potrivit unei alte păreri, contrare celei dintâi, provocarea privește persoana infractorului, fiind o circumstanță personală întrucât influențează latura subiectivă a infracțiunii16.

Circumstanța atenuantă a provocării există, așadar, atunci când infracțiunea este săvârșită ca urmare a unei stări de tulburare psihică sau de emoție, stare cauzată de acțiunea ilicită a victimei. Pentru existența acestei circumstanțe atenuante trebuie studiată îndeplinirea atât a condițiilor ce privesc fapta și persoana provocatorului, cât și condițiile ce privesc fapta și persoana provocatului.

Condiții privind fapta și persoana provocatorului.

Una dintre problemele ce trebuie rezolvată este reprezentată de faptele care pot cauza infractorului o tulburare psihică sau o stare de emoție. Potrivit art. 73 lit. b c.pen., actele de provocare pot îmbrăca forma unor violențe, atingeri grave aduse demnității persoanei sau alte acțiuni ilicite grave.

Prin prima modalitate de manifestare a provocării, prin termenul de violență se înțelege orice act agresiv de natură să provoace o tulburare sufletească sau o emoție puternică. Legea vorbește de violență în general, așa încât va putea exista provocare atât în cazul violenței fizice (loviri sau acte provocatoare de constrângeri sau suferințe fizice, de vătămări ale integrității corporale sau sănătății), cât și în cazul violenței morale (amenințarea). În acest sens s-a pronunțat și practica judiciară. Astfel „noțiunea de violență nu trebuie însă limitată numai la accepțiunea de atingere adusă inviolabilității corporale a persoanei infractorului; poate exista scuza provocării și în caz de violență psihică manifestată prin amenințarea de a recurge la violență fizică”.17

Actul material de violență poate consta dintr-o activitate directă a celui care o exercită (de exemplu: lovituri aplicate cu un ciomag sau cu pumnul, aruncarea cu apă fierbinte, pietre etc.), sau indirectă (de exemplu: pe timp de noapte, cineva conduce o persoană pe un drum pe care îl știe că este traversat de un șanț, în care cel condus cade și se lovește); nemijlocită (săvârșită în mod direct de către provocator, ca de exemplu: aplicarea unei lovituri directe cu pumnul de către victimă infractorului), sau nemijlocită (de exemplu: faptul de a îndemna o altă persoană care lovește, sau de asmuți un câine care cauzează o rănire). Violența morală se materializează prin șantaj, amenințări, injurii.

Sub aspectul lor ilicit, actele de violență pot fi elemente constitutive ale infracțiunii de lovire (art. 180, c.pen.), de vătămare corporală (art. 181 și 182, c.pen.) sau elemente care fac parte din latura obiectivă a unor infracțiuni complexe, cum este în cazul infracțiunii de tâlhărie (art. 211 c.pen.), de tulburare de posesie (art. 220, c.pen.), etc., dar și elemente constitutive ale infracțiunilor de șantaj (art. 194, c.pen.), amenințare (art. 193 c.pen.).

O a doua modalitate de manifestare a actului provocator o constituie, în formularea legii, atingerea gravă adusă demnității. Actele de provocare ce se încadrează în sfera faptelor ce ating grav demnitatea persoanei pot consta în acțiuni ce realizează conținutul infracțiunilor de insultă (art. 205, c.pen.), calomnie (art. 206, c.pen.) ce se realizează prin cuvinte sau gesturi insultătoare, obscene, sau prin afirmații calomniatoare, precum și prin numeroase alte modalități faptice care pot aduce atingeri grave demnității persoanei, cum sunt: infracțiunile de ultraj (art. 239, c.pen.), purtare abuzivă (art. 250, c.pen.), adulter (art. 304, c.pen.), viol (art. 197, c.pen.), etc. Totuși, practica judiciară a scos în evidență o serie de cazuri în care, deși ar părea aplicabilă, nu poate fi aplicată în practică circumstanța atenuantă a provocării. Astfel nu se poate considera că există o atingere gravă adusă demnității – susceptibilă de a provoca o puternică tulburare sau emoție – atunci când, imediat după ce l-a insultat pe inculpat, victima i-a cerut acestuia scuze și i-a spus că nu are nimic cu el.18 De asemenea nu poate exista provocare în cazul în care atingerea demnității persoanei ar fi fost cauzată de către „o persoană care nu are discernământul faptelor sale (împrejurare cunoscută ca atare de către inculpat)19 ori a fost determinată de o persoană ce se află în stare de ebrietate vădită20.

În sfârșit, legiuitorul mai prevede că actul provocator se poate realiza și prin orice altă acțiune ilicită gravă. Prin acțiune ilicită gravă se înțelege orice faptă ilicită de natură să producă acea stare sufletească de tulburare sau emoție sub stăpânirea căreia a acționat infractorul. Legiuitorul penal a avut în vedere în primul rând ilicitul penal, considerând că, în general o faptă de această natură poate provoca tulburare sufletească prin caracterul ei nedrept, ofensator, agresiv sau exagerat. Asemenea fapte ilicite grave pot fi: lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189, c.pen.), violarea de domiciliu (art.192, c.pen.), amenințarea (art.193, c.pen.), etc. În categoria acestor fapte ilicite grave, deoarece legea nu limitează acest caracter ilicit numai la sfera faptelor penale, mai pot fi incluse și diferite abateri privind normele de drept administrativ, de drept civil, etc., cu singura condiție ca aceste din urmă fapte să aibă un caracter injust și grav și să fi cauzat infractorului o puternică tulburare psihică sau emoție.

O altă problemă care s-a mai ridicat este aceea dacă infracțiunile săvârșite din culpă (distrugere din culpă, vătămare din culpă) pot constitui acte provocatoare, iar faptele (infracțiunile) generate de acestea pot beneficia de atenuanta provocării. Opinia dominantă în doctrină este aceea că și asemenea acțiuni pot intra în categoria faptelor provocatoare, deoarece legea, prin enumerarea faptelor care pot genera stare de tulburare sau de emoție, nu impune vreo restricție din punct de vedere subiectiv al acestora (să fie săvârșite numai cu intenție). Nu interesează poziția subiectivă a victimei în acțiunea realizată, care constituie actul provocator, ci este suficient ca aceasta să se încadreze în categoria faptelor prevăzute de art.73, lit. b, c.pen. și să determine astfel în psihicul persoanei ce reacționează o puternică stare de tulburare psihică, de emoție, surescitare nervoasă. Este greu ca acela care a reacționat sub puternica stare de tulburare să-și fi dat seama dacă victima a acționat intenționat sau din culpă. Nu este mai puțin adevărat, însă, că o faptă comisă din culpă, când infractorul și-a dat seama de aceasta, generează mai greu stare de tulburare, dar în măsura în care aceasta s-a produs, condițiile legii sunt îndeplinite.

Totuși, pentru ca să constituie un act provocator, nu este suficient doar ca fapta persoanei vătămate să se manifeste printr-o violență îndreptată împotriva unei alte persoane, să aducă atingere demnității acesteia ori să aibă doar un caracter ilicit. Mai este necesar ca aceste acțiuni să fie și de o anumită gravitate și în măsura să cauzeze infractorului o puternică tulburare psihică sau emoție.

Caracterul provocator al unei acțiuni (inacțiuni) este determinat de condițiile concrete în care aceasta s-a desfășurat și nu de simpla împrejurare că întrunește trăsăturile unei anumite fapte ilicite, sau că acțiunea este săvârșită într-un anumit mod, ca de exemplu: injuriile au fost însoțite de gesturi, amenințările au fost făcute cu arma.

Aceasta înseamnă că instanța trebuie să stabilească, în primul rând, caracterul injust al actului provocator și anume, că fapta persoanei vătămate nu a fost determinată de conduita pretinsului provocat. Astfel este inadmisibilă scuza provocării atunci când acțiunea agresivă, provocatoare a pornit de la inculpat21. Prin urmare, pentru ca fapta persoanei vătămate să constituie un act de provocare, trebuie ca ea să nu fie precedată de o stare de fapt imputabilă chiar celui care pretinde că a fost provocat.

De asemenea este necesar ca pretinsele acte de provocare să prezinte o anumită gravitate. Astfel, de exemplu, în cazul actelor de violență, gravitatea lor este în funcție de intensitatea cu care au fost exercitate, dacă au fost repetate, dacă au fost îndreptate împotriva unui copil sau a unei persoane cu infirmitate fizică, etc. Nu poate exista provocare însă dacă loviturile aplicate de victimă inculpatului (gesturi lipsite de brutalitate) n-au prezentat nici o gravitate, iar inculpatul le-a luat în glumă neproducând în conștiința sa nici o tulburare sub stăpânirea căreia să fi săvârșit infracțiunea22.

Dacă prin fapte se aduce atingerea demnității persoanei, pentru stabilirea gradului de gravitate este necesar a se constata dacă aceste fapte au un caracter explicit sau caracter implicit, dacă sunt adresate direct provocatului sau se referă indirect la persoana acestuia (de exemplu injuriile sunt adresate unuia dintre membrii familiei provocatului); dacă au fost rostite în glumă (animus jocandi), sau cu scopul de a mustra (animus consolendi); dacă se referă personal la provocat sau la grupul din care acesta face parte (de exemplu locatarii dintr-un bloc, membrii unei comunități, etc.); dacă au fost exprimate cu un sens de batjocură, cu brutalitate sau numai cu o semnificație peiorativă. Nu pot constitui acte de provocare epitete ca: om rău, lipsă de caracter, lipsă de răspundere.

Pentru stabilirea gradului de gravitate a unei fapte provocatoare trebuie avute în vedere și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită și anume spre exemplu, dacă faptele provocatoare au fost exercitate într-un loc în care se află multe persoane, dacă provocatul era cunoscut sau nu de aceste persoane, dacă el a fost prezent sau nu.

Se mai pune de asemenea problema dacă, pentru a constitui un act de provocare, în toate cazurile activitatea persoanei vătămate trebuie să fie consumată sau nu. Astfel în practică s-a arătat că „pentru existența scuzei provocării este necesar ca actul de provocare să fi fost, în principiu consumat”23. Existența unui act de provocare nu este determinat de împrejurarea dacă acesta a fost dus sau nu până la capăt, ci de faptul, dacă actul, în materialitatea sa și în condițiile în care s-a manifestat, a fost de natură să cauzeze unei persoane o puternică tulburare psihică sau o emoție24.

Plecând de la premisa ca actul pretins a fi provocator trebuie să aibă un caracter ilicit și că el poate fi săvârșit cu intenție sau din culpă, se poate trage concluzia că nu poate constitui o activitate provocatoare fapta persoanei vătămate de a salva o rudă sau oricare altă persoană de la actul infractorului25. Nu există act provocator nici în cazul în care victima intervine să despartă pe infractor de o altă persoană cu care se încăierase26.

De asemenea, deoarece actul provocator trebuie săvârșit de persoana vătămată cu intenție sau din culpă, reiese faptul că nu poate fi circumstanță atenuantă a provocării când acesta provine de la un iresponsabil (minor fără discernământ, alienat mintal), iar cel provocat a avut cunoștință despre acest lucru27.

Condiții privind fapta și persoana provocatului.

În cazul în care infractorul a acționat sub imperiul unei puternice tulburări psihice sau emoții, atenuarea răspunderii penale este determinată de faptul că infractorul a suferit o diminuare a puterii de inhibiție, a capacității normale de a delibera și în acest mod, fiindu-i influențat procesul volițional. Reiese, așadar că provocarea acționează asupra procesului de formare a rezoluției infracționale. Prin urmare poate exista provocare numai în cazul infracțiunilor intenționate sau praeternintenționate.

Astfel de tulburări sau emoții se pot produce și în cazul infracțiunilor săvârșite de culpă (spre exemplu actele de violență sau calomniere îi pot produce conducătorului auto o tulburare psihică care să conducă la scăderea atenției și în aceste condiții să realizeze o manevră greșită care să cauzeze diferite distrugeri sau chiar vătămări corporale), dar asemenea împrejurări nu pot fi reținute ca fiind provocări.

Dar și în cazul infracțiunilor intenționate sau praeternitenționate, nu oricare dintre aceste fapte este susceptibilă de a fi săvârșită în condițiile provocării. De exemplu este greu de conceput că ar putea fi comise în stare de provocare unele infracțiuni precum abuzul de încredere, favorizarea infractorului, luarea de mită, nedenunțarea unor infracțiuni, etc. Pot fi susceptibile de provocare infracțiuni ca: omor, lovire sau vătămare corporală, ultraj, distrugere.

Pot exista cazuri în care provocatul acționează chiar cu intenție premeditată. De exemplu, soțul este informat că soția sa are relații extraconjugale, o urmărește și o surprinde în adulter. Astfel, infidelitatea soției produce soțului inocent o puternică tulburare și dacă, sub influența acestei tulburări psihice, el săvârșește, de pildă, infracțiunea de lovire sau vătămare corporală, el poate beneficia de circumstanța atenuantă a provocării.

În alte cazuri premeditarea urmează provocării. Pentru ca în asemenea situații să poată coexista provocarea și premeditarea, este necesar ca starea de tulburare psihică ce caracterizează provocarea să persiste în timp, iar actele pregătitoare, precum și infracțiunea să fie săvârșite sub imperiul aceleiași stări de tulburare psihică.

Ori de câte ori se ridică problema existenței acestor două circumstanțe (provocare și premeditare) în cazul aceleiași infracțiuni, instanța de judecată urmează să verifice cu toată atenția dacă pretinsa provocare nu este pentru făptuitor decât un pretext pentru a se răzbuna, sau pentru a-și satisface alte interese josnice28.

În cazul infracțiunilor săvârșite cu premeditare, pentru a constata existența circumstanței atenuante a provocării, instanța de judecată trebuie să ia în calcul elemente subiective care au contribuit la formarea rezoluției infracționale, și anume stimulenții care au influențat factorii intelectual și volițional ce caracterizează intenția.

Se pune întrebarea dacă în toate cazurile în care persoana vătămată a desfășurat una din activitățile prevăzute în art. 73, lit. b, c.pen. în mod automat urmează a se reține și circumstanța atenuantă a provocării; cu alte cuvinte, dacă în asemenea situații intervine o prezumție legală sau judecătorească. Calea de stabilire a existenței circumstanței atenuante a provocării nu poate fi însă cea a „prezumțiilor legale” ci verificarea atentă a faptelor și a tuturor împrejurărilor, a modului cum acestea s-au succedat și a raportului de condiționare ce există între ele. Aceasta înseamnă că pentru aplicarea dispozițiilor art. 73, lit. b, c.pen, instanța de judecată trebuie să cerceteze dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: dacă pretinsul act provocator, în condițiile concrete în care a fost săvârșit, a fost de natură să producă subiectului infracțiunii o puternică tulburare psihică sau o emoție; dacă într-adevăr a cauzat subiectului o asemenea stare psihică; dacă pretinsa faptă provocatoare n-a fost determinată chiar de conduita infractorului; dacă infracțiunea a fost săvârșită sub stăpânirea unei tulburări psihice și nu dintr-un sentiment de ură, de răzbunare, de porniri huliganice, etc.

Totodată, pentru a stabili dacă a existat o tulburare psihică și intensitatea acestei tulburări, instanța trebuie să aibă în vedere situația concretă în care au avut loc faptele provocatoare și personalitatea provocatului și nu trebuie să plece de la modul cum ar fi trebuit să se reflecte actul provocator în conștiința unui om mediu, izolat de condițiile concrete în care a fost săvârșită fapta. Totuși nu se poate admite circumstanța atenuantă a provocării când de exemplu i-au fost adresate cuvinte de dojană pentru abatere sau ”afirmațiile victimei că va aduce la cunoștința autorităților comportarea inculpatului”29.

Pentru existența provocării nu este necesar ca între actul provocator și fapta provocatului să fie o anumită „simetrie”, un raport de proporționalitate. Ceea ce determină existența acestei circumstanțe atenuante într-o cauză dată, nu este „împrejurarea dacă riposta infractorului este proporțională cu activitatea provocatoare, ci dacă actul provocator a produs sau nu în psihicul infractorului o tulburare”30.

Ca să existe, deci, provocare, este necesar ca pretinsul act provocator să nu fie rezultatul unei stări de fapt imputabile chiar infractorului. De asemenea, existența provocării nu este condiționată de faptul că activitatea provocatoare să fi fost îndreptată direct, nemijlocit împotriva infractorului, sau ca acesta să fi fost de fată în locul unde au avut loc actele pretinse a fi provocatoare. Deci, pot exista situații când cineva să fie adânc tulburat de cele întâmplate, fiind de față în timp ce o rudă sau prieten al său, un bătrân, un copil, o persoană infirmă sunt supuse unor maltratări grave sau, dimpotrivă, deși nu a fost de față la săvârșirea actului provocator, totuși despre aceasta a luat la cunoștință ulterior, fie nemijlocit, fie prin intermediul altor persoane31.

În concluzie provocarea este o circumstanță atenuantă personală. Cei care au participat la săvârșirea infracțiunii provocate pot beneficia de atenuanta provocării, dacă și asupra lor actul provocator a creat o stare de puternică tulburare sufletească.

Legiuitorul a conferit provocării caracterul de circumstanță atenuantă obligatorie, întrucât acțiunea provocatului a fost aceea care a dus la săvârșirea infracțiunii, ce a fost comisă nu în condițiile unei stări subiective obișnuite, ci de puternică emoție, care i-a influențat puterea de inhibiție și întregul proces volițional. Chiar în aceste condiții, fapta rămâne o infracțiune, întrucât ea apare ca o cvas-sancțiune aplicată provocatului, conduită care nu este permisă de legea penală. Restabilirea ordinii încălcate este o prerogativă numai de competența organelor stabilite de lege32.

2.2. Circumstanțe atenuante legale speciale.

Circumstanțele atenuante legale speciale reprezintă o subcategorie a circumstanțelor atenuante legale, clasificare ce se realizează plecând de la faptul după cum sunt prevăzute în partea generală a Codului penal român sau în partea specială a acestuia, în cuprinsul conținutului unor infracțiuni.

Așadar, aceste circumstanțe atenuante legale speciale sunt prevăzute în conținutul normelor de încriminare, acestora fiindu-le caracteristic faptul că operează, își produc efectul atenuant numai în cazul infracțiunilor respective, neputându-se aplica și altor activități infracționale. Astfel în cazul în care cel care a comis infracțiunea de denunțare calomnioasă declară mai înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale față de persoana căreia s-a făcut denunțul sau plângerea ori împotriva căreia s-au produs probe, că denunțul, plângerea ori probele sunt mincinoase, sunt falsificate, beneficiază de o reducere a pedepsei, în conformitate cu dispozițiile art. 76, c.pen.

De asemenea o circumstanță atenuantă legală specială întâlnim și în cazul art. 260, alin. 3, c.pen. care prevede că pedeapsa pentru această infracțiune se va reduce dacă intervine retragerea mărturiei mincinoase în cauzele penale, după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele, după ce s-a pronunțat o hotărâre ori s-a dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase33.

O altă asemenea circumstanță atenuantă legală specială este și cea prevăzută în alin. 3 art. 172, c.pen. cu referire la dispozițiile art. 170, c. pen. și care atenuează răspunderea penală în cazul în care „participantul care, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost descoperiți, înlesnește arestarea acestora”.

Într-o altă situație prevăzută de art. 173, alin. 5, c.pen. circumstanțele de atenuare legală specială sunt legate de calitatea făptuitorului. Astfel în conformitate cu dispozițiile art. 173, alin 5 „Tăinuirea și favorizarea săvârșite de către soț sau de o rudă apropiată constituie o circumstanță de atenuare a sancțiunii penale ca se aplică persoanelor care au săvârșit respectiva infracțiune și prezintă și calitatea cerută de lege.

Spre deosebire de dispozițiile art. 259 și 260, c.pen. care conțin circumstanțe atenuante legale speciale ale căror efecte, după cum se prevede expres în textul de lege, se produc în conformitate cu dispozițiile art. 76, c.pen, aceste ultime două circumstanțe atenuante legale speciale prevăzute în art. 172, alin. 2 și art. 173, alin. 5, c.pen. își produc efectele atenuante prin reducerea la jumătate a limitelor pedepselor.

Secțiunea 3. Circumstanțele atenuante judiciare.

Pe lângă circumstanțele atenuante legale prevăzute expres de art. 73, c.pen. și care sunt considerate de o mare parte a doctrinei juridice penale ca fiind circumstanțe obligatorii care trebuie luate în considerare fără dubii de către instanțele de judecată, legea penală română mai prevede și alte împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante atunci când instanța de judecată constată că una sau mai multe din aceste împrejurări reduc simțitor gradul de pericol social al persoanei infractorului și al faptei săvârșite.

Deși constatarea și caracterizarea acestora ca atare sunt lăsate la aprecierea instanțelor de judecată, legea penală prevede totuși, cu titlu exemplificativ în dispozițiile art. 74, unele împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante, dacă judecătorul constată existența lor în realitate și dacă apreciază că pot fi reținute în acest sens.

Așadar, organul de judecată poate să recunoască unele situații, împrejurări, stări ca fiind circumstanțe atenuante, în funcție de aprecierea de ansamblu a faptei și a condițiilor ei de săvârșire34. Pe de altă parte, instanța poate să constate existența lor, dar, în același timp, poate aprecia că, având în vedere ansamblul împrejurărilor ce caracterizează fapta comisă, reținerea acestora nu este compatibilă cu condițiile concrete în care a fost săvârșită, iar reducerea pedepsei sub minimul special nu mai are, deci, justificare. Dacă o anumită împrejurare nu mai este reținută drept circumstanță atenuantă cu efectul prevăzut de lege, ea poate fi valorificată în operațiunea de individualizare a pedepsei și a stabilirii ei între cele două limite legale, cuantumul ei fiind astfel fixat mai aproape de minimul special35.

Ca și în cazul circumstanțelor atenuante legale, instanțele de judecată trebuie să indice și să motiveze în hotărârea judecească de condamnare circumstanțele atenuante judecătorești sau facultative, după cum mai sunt denumite de către o parte a doctrinei juridice penale.

Art. 74, c.pen. reglementează situația circumstanțelor atenuante judiciare. Astfel, în conformitate cu articolul respectiv „Următoarele împrejurări pot fi considerate circumstanțe atenuante:

conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii;

stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită;

atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii, rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților;

Așadar spre deosebire de împrejurările prevăzute în art. 73, c.pen. în cazul în care existența lor este concret constatată, constituie în mod obligatoriu circumstanțe atenuante, având efectele prevăzute de art. 76, c.pen. împrejurările prevăzute în art 74, c.pen. „pot” constitui circumstanțe atenuante. După cum reiese și din prevederile alin. ultim al art. 74, c.pen. „împrejurările enumerate (….) au un caracter exemplificativ”.

Enumerarea circumstanțelor atenuante nu ar putea fi cuprinsă în lege, deoarece ele sunt numeroase și extrem de variate. Pe de altă parte, o astfel de enumerare ar necesita mai întâi caracterizarea în abstract a împrejurărilor având efecte atenuante, ceea ce nu este posibil, întrucât aceeași împrejurare poate avea semnificații diferite în raport de fapta concretă și de caracteristicile făptuitorului.

Acest caracter al circumstanțelor atenuante poate fi regăsit chiar în dispozițiile Codului penal, în art. 49, alin ultim, care arată: „starea de beție voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanță agravantă sau atenuantă”. Astfel, spre exemplu, dacă o persoană consumă cu ocazia unei anumite petreceri o mare cantitate de alcool și, fiind în stare de beție voluntară completă, săvârșește o infracțiune, împrejurarea în care a fost comisă fapta poate constitui o circumstanță atenuantă. Dimpotrivă, când infractorul își provoacă intenționat starea de beție voluntară pentru a săvârși respectiva infracțiune, aceasta constituie o circumstanță agravantă.

Nefiind posibilă enumerarea tuturor circumstanțelor atenuante în cuprinsul legii, s-a considerat totuși util pentru orientarea practicienilor dreptului să fie date, cu titlul de exemplu, câteva din împrejurările pe care în mod obișnuit instanțele le rețin ca având semnificație atenuantă. Enumerarea din acest articol având, așa cum se arată expres în aliniatul final, numai un caracter exemplificativ, instanțele vor putea reține ca circumstanțe atenuante și orice alte împrejurări pe care le vor aprecia că trebuie luate în considerare pentru o justă individualizare a pedepsei.

Împrejurările privind fapta sau persoana infractorului, pe care instanța are facultatea de ale reține ca circumstanțe atenuante, trebuie să fie examinate cu o deosebită atenție în ansamblul lor. Astfel, de exemplu, numai gravitatea redusă a faptei nu ar putea prevala asupra pericolului social pe care eventual l-ar prezenta persoana infractorului, deoarece la stabilirea pedepsei trebuie să se aibă în vedere ca aceasta să constituie un mijloc eficient de reeducare a infractorului.

Astfel, plecând de la dispozițiile Codului penal, între împrejurările care pot fi reținute de către instanța de judecată ca putând constitui circumstanțe atenuante, în continuare ne vom opri pentru a analiza următoarele împrejurări: conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii; stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau pentru a repara paguba pricinuită; atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii, beția voluntară completă; dar și alte împrejurări precum facultățile mintale slăbite ale infractorului în momentul comiterii faptei, nivelul educației scăzut și o experiență redusă în viață, vârsta înaintată a infractorului. În afară de aceste circumstanțe enumerate exemplificativ mai sus, instanța mai poate reține drept circumstanțe atenuante și alte împrejurări, dacă constată că acestea au determinat o scădere a gradului de pericol social al infractorului și al faptei.

3.1. Conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii

Conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii constituie una din împrejurările enumerate cu titlu exemplificativ în art. 74, alin. 1, lit. a, c.pen. și pe care instanța de judecată le poate lua în considerare la individualizarea răspunderii penale.

Cunoașterea caracteristicilor unui infractor prezintă o importanță deosebită în determinarea gradului concret de pericol social al acestuia și, prin urmare, pentru stabilirea unei pedepse eficiente. Modul de comportare în societate a infractorului reflectând tocmai aceste caracteristici, cunoașterea conduitei lui înainte de săvârșirea infracțiunii este necesară deci pentru stabilirea pedepsei36.

Prin buna conduită a infractorului se înțelege nu numai lipsa antecedentelor penale, ci și o conduită la locul de muncă, în familie, în societate care vădește că atitudinea sa în viață a fost exemplară și că săvârșirea infracțiunii constituie un accident cu totul întâmplător, nepretabil, că nu reflectă unele deprinderi antisociale.

Pentru a stabili dacă, înainte de săvârșirea infracțiunii, infractorul a avut o conduită bună, nu este suficientă doar împrejurarea că acesta n-a avut antecedente penale. Chiar Codul penal în enumerarea exemplificativă din art. 74 se referă la „conduita bună a infractorului” și nu la faptul că „infractorul n-a mai săvârșit o altă infracțiune”, după cum se prevedea în art. 157, alin. 1 al Codul penal anterior.

Trebuie avută în vedere întreaga conduită a infractorului și nu doar lipsa antecedentelor penale, deoarece în practică pot fi întâlnite cazuri în care un infractor, deși a mai suferit și alte condamnări penale (de exemplu o infracțiune din culpă) înainte de a fi săvârșit ultima infracțiune, acesta să fi avut o conduită bună și, invers, acesta să nu mai fi săvârșit nici o infracțiune până în momentul respectiv, dar totuși el să fi avut o atitudine reproșabilă. În aceste sens se pronunță și practica judiciară. Astfel, ”împrejurarea că inculpatul nu are antecedente penale nu constituie în mod obligatoriu o circumstanță atenuantă, de natură a duce la coborârea pedepsei sub minimul special al pedepsei; în stabilirea sancțiunii, instanța trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea ca pedeapsa aplicată sa-și îndeplinească scopul de prevenire generală și reeducare a infractorului37.

Pentru o justă individualizare a pedepsei ce se aplică infractorului; această circumstanță trebuie raportată și la fapta comisă; dacă fapta este de o gravitate deosebită, dacă modul de săvârșire și alte elemente ce o caracterizează pun în evidență o periculozitate socială sporită a infractorului, împrejurarea amintită nu poate fi reținută ca atare38. Astfel, în această situație, dacă prin gravitatea faptei săvârșite, prin modul săvârșirii și prin întreaga sa comportare în timpul comiterii infracțiunii, făptuitorul dovedește un grad de periculozitate socială sporită, în contrast vădit cu viața sa anterioară, apare chiar necesitatea unei reacții represive mai severe. Astfel, spre exemplu, nu poate fi reținută de către instanța de judecată ca fiind circumstanță atenuantă, împrejurarea în care făptuitorul, deși până în momentul respectiv nu mai săvârșise nici o infracțiune, în momentul comiterii acesteia dă dovadă de o violență ieșită din comun, sau chiar săvârșește infracțiunea prin acte de cruzime, situație în care ne găsim sub incidența art. 75, c.pen.

Așadar instanța de judecată trebuie să aibă în vedere conduita infractorului în ansamblul ei, coroborată cu gravitatea faptei, modul de săvârșire și alte elemente obiective ce privesc situația concretă în momentul comiterii faptei antisociale și nu trebuie să se oprească doar asupra unei anumite laturi și mai ales asupra faptului că infractorul nu a avut antecedente penale.

3.2. Stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită .

Această împrejurare constituie o altă circumstanță atenuantă judiciară, pe care instanța o poate avea în vedere la individualizarea pedepsei. E prevăzută în Codul penal, cu titlu exemplificativ ca de altfel și celelalte circumstanțe atenuante judiciare, în art. 74, alin 1, lit. b.

Cunoscută în doctrină și sub denumirea de pocăință activă, această stăruință pentru a înlătura rezultatul infracțiunii manifestată prin acte concrete care dovedesc regretul sincer al infractorului pentru fapta comisă pune în evidență o periculozitate socială mai redusă din partea sa și deci posibilitatea aplicării unei pedepse mai reduse . Această, pocăință activă se poate manifesta prin stăruința depusă pentru a șterge urmările faptei sale, pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau pentru a repara paguba pricinuită. Această comportare a infractorului, în cazul în care ea este sinceră, adică confirmată prin acte concrete, constituie o dovadă că făptuitorul regretă fapta comisă și totodată, un indiciu că va putea fi reeducat și prin aplicarea unei pedepse mai ușoare.

Evident, dacă împrejurarea în cauză nu se referă la înlăturarea rezultatului produs prin săvârșirea infracțiunii, ci privește împiedicarea producerii rezultatului mai înainte ca fapta să fi fost săvârșită, iar actele îndeplinite până în momentul când au fost prevenite urmările nu constituie o altă infracțiune, această împrejurare nu va constitui o circumstanță atenuantă judiciară, ci va constitui o cauză de nepedepsire prevăzută în dispozițiile art. 22, alin. 1 și art. 30, c.pen.

Practica judiciară penală cunoaște diferite modalități faptice din cele mai diverse prin care infractorii își manifestă stăruința lor de a repara sau înlătura urmările infracțiunii. Astfel, un trădător se prezintă la organele competente pentru a-și recunoaște fapta și a ajuta la prinderea spionului căruia i-a furnizat unele secrete de stat sau împiedicarea scurgerii acestor informații către un alt stat; un delapidor acoperă lipsa produsă de el în gestiune; autorul unei infracțiunii de viol stăruie pentru a se căsători cu victima sa; cel care a adus atingere demnității unei persoane prin insulte și calomnii își recunoaște vina și cere scuze victimei sale, etc. În toate situațiile este necesar să se verifice și să se stabilească momentul când a avut loc o asemenea conduită din partea infractorului, dacă într-adevăr, a avut ca efect înlăturarea sau repararea urmărilor infracțiunii, mobilul sau scopul care l-a determinat pe autorul infracțiunii în adoptarea unei astfel de atitudini, etc. Numai verificând toate aceste aspecte se poate stabili dacă infractorul este sincer și dacă stăruința lui de a repara urmările faptei constituie o împrejurare care să ducă la atenuarea răspunderii penale.

De asemenea, atunci când actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului socialmente periculos al faptei, constituie o altă infracțiune, potrivit art. 22, alin. 2 și art. 30, c.pen. infractorul urmează să fie condamnat pentru această din urmă faptă, la stabilirea pedepsei, instanța de judecată va putea lua în considerare ca fiind circumstanță atenuantă, împrejurarea că subiectul a împiedicat producerea urmărilor ce puteau fi cauzate prin infracțiunea inițial propusă. Acest mod de rezolvare se poate deduce din însăși rațiunea, care, în asemenea cazuri, justifică atenuarea răspunderii penale și anume, că prin stăruința depusă pentru a înlătura urmările activității infracționale, subiectul dovedește că a adoptat o altă conduită și regretă fapta comisă39.

Pentru existența unei asemenea circumstanțe atenuante este deci necesar ca din comportarea infractorului, să rezulte cu certitudine stăruința de a înlătura rezultatul infracțiunii sau de a repara paguba pricinuită persoanei vătămate. De aceea, nu poate fi considerată drept circumstanță atenuantă împrejurarea că infractorul, la rugămintea insistentă a victimei, a consimțit să extragă cuțitul din corpul acesteia sau să înceteze să-i mai aplice lovituri, ori simpla promisiune de a despăgubi pe victimă40.

3.3. Atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii

Prevăzută cu titlu exemplificativ în art. 74, alin 1, lit. c, c.pen. atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii, cunoscută în literatura juridică penală și sub denumirea de atitudine procesuală, poate fi reținută de către instanța de judecată ca fiind o circumstanță atenuantă în procesul de individualizare a răspunderii penale.

Această atitudine procesuală a infractorului, pentru a constitui o circumstanță atenuantă se poate manifesta prin comportarea sinceră în timpul procesului, înlesnirea descoperirii sau arestării celorlalți participanți sau poate să rezulte din prezentarea sa în fața autorităților. Toate aceste atitudini ale infractorului denotă că acesta încearcă să-și schimbe atitudinea sa inițială, să revină asupra conduitei sale, că încearcă să ajute organele judiciare în realizarea actului de justiție și deci justifică aplicarea unei pedepse în limite mai reduse41. O asemenea atitudine dovedește așadar, o stare de periculozitate mai redusă a infractorului și un început de a se încadra în viața socială corectă, de a deveni un om onest.

Comportarea sinceră în timpul procesului penal presupune recunoașterea faptei și relatarea exactă a tuturor împrejurărilor cunoscute de el în legătură cu săvârșirea faptei. Prezentarea de bună voie, sinceritatea în proces și înlesnirea descoperirii sau arestării participanților, când este cazul, reprezintă o constantă în atitudinea infractorului, ceea ce justifică atenuarea. Orice comportare necorectă în vreuna dintre aceste modalități ale atitudinii post-delictuale face ca circumstanța atenuantă să nu poată fi reținută.

În reținerea acestei împrejurări ca fiind circumstanțe atenuante instanța va porni de la ideea că infractorul din moment ce are o conduită corectă în derularea procesului penal și chiar ajutarea organelor de urmărire penală la descoperirea și arestarea celorlalți participanți la săvârșirea respectivei infracțiuni a dat semne serioase de îndreptare și de regretare a faptului că a comis această faptă antisocială, prezentând totodată un pericol mai redus, fapt pentru car i se poate aplica acestuia o sancțiune atenuantă, existând în acest sens serioase indicii că reeducarea lui și reintegrarea în societate se poate face mai lesne, chiar și prin aplicarea unei pedepse mai blânde.

3.4. Starea de beție voluntară completă.

Starea de beție voluntară completă poate constitui, după caz, o împrejurare care atenuează sau agravează răspunderea penală, după cum reiese din dispozițiile art. 49, alin. 3, c. pen.42 După cum reiese tot din articolul citat mai sus această stare poate fi produsă de consumul de alcool sau de alte substanțe. Deși termenul prin care se exprimă mai exact starea psiho-fiziologică a individului, în cazul ingerării unei cantități de alcool, de stupefiante sau de alte substanțe toxice, este cel de „intoxicație acută”, legea penală se mărginește însă la a folosi o expresie mai uzuală, la îndemâna tuturor straturilor sociale, indiferent de gradul lor de cultură.

Pe cale științifică, s-a stabilit că alcoolul, consumat în cantități excesive produce tulburări fiziologice și psihice, „micșorează precizia mișcărilor fine și delicate și randamentul muncii intelectuale; scade memoria, rațiunea și atenția43.

Consumarea abuzivă de alcool face ca omul să-și piardă din capacitatea de cenzură a acțiunilor sala, de cele mai multe ori el devenind indecent, brutal, cu un redus simț al răspunderii. Starea de intoxicație alcoolică, deși prin natura ei nu constituie o cauză directă generatoare de infracțiuni, totuși creează condiții pentru ca unele deprinderi și concepții antisociale din conștiința individului să prindă contur și să se manifeste astfel cu mai multă ușurință. Uneori starea de intoxicație alcoolică constituie un factor determinant în săvârșirea unor fapte antisociale. Acesta este cazul conducătorilor de autovehicule care, datorită îmbibației alcoolice din sânge, își pierd din reflexele necesare conducerii, și ca urmare a acestei stări, ei cauzează vătămări corporale sau chiar uciderea unor persoane, deteriorări sau distrugeri de bunuri, etc. De aceea simplul fapt că o persoană cu o îmbibație alcoolică în sânge de cel puțin 1‰ conduce un autovehicul, constituie infracțiune și este pedepsită ca atare (art. 36, art. 50 din Decretul nr. 328/1996); de asemenea, constituie infracțiune și fapta unui angajat care, fiind în stare de ebrietate, își exercită atribuțiile de serviciu prin care asigură direct siguranța circulației mijloacelor de transport pe căile ferate (art. 275, alin. 2, c.pen.).

Cele două cazuri prezentate reprezintă situații în care legea creează interdicția consumului de băuturi alcoolice, starea de beție atrăgând răspunderea penală și constituind totodată un element al conținutului constitutiv al infracțiunilor respective.

Faptul că starea de intoxicație alcoolică nu este un factor determinant, nici cel puțin în luarea unor hotărâri infracționale, rezultă și din aceea că nu toate persoanele care consumă alcool au aceleași manifestări. Astfel, persoanele cu principii sănătoase de viață, chiar și sub influența băuturilor alcoolice, nu săvârșesc fapte antisociale, păstrându-și controlul asupra acestor decizii.

Deprinderea de a consuma băuturi alcoolice în cantități excesive trebuie privită ca un vestigiu nefast al trecutului, vestigiu care, la rândul lui, facilitează manifestarea altor rămășițe ca: lipsa de respect față de cei din jur, egoismul meschin, etc.44

Înainte să treacă la aplicarea dispozițiilor art. 49, alin. 2, c.pen. instanța de judecată trebuie să cerceteze cu multă atenție toate împrejurările cauzei, pentru a nu pronunța hotărâri nedrepte și, în același timp, să prilejuiască o încurajare la săvârșirea de infracțiuni. În legătură cu circumstanța atenuantă prevăzută de art. 49, alin. 2, c.pen. este necesar să se știe următoarele: în ce anume cazuri există stare de beție completă; când anume această stare de beție completă este în același timp și voluntară și dacă se constată că, într-adevăr, în momentul săvârșirii infracțiunii inculpatul se afla ori nu în stare de beție voluntară completă, instanța de judecată are obligația sau nu ca în toate cazurile să considere această împrejurare ca fiind o circumstanță atenuantă.

Cât privește gradul de intoxicație alcoolică, în medicina legală se disting trei faze și anume: faza de intoxicație a funcțiilor intelectuale, faza de perturbații psiho-senzoriale și faza comatoasă45.

În faza comatoasă, fără nici un dubiu, individul se găsește într-o stare de inconștiență și astfel, fiind lipsit de discernământ nu se poate pune problema vinovăției și prin urmare, nici a aplicării art. 49, alin. 2, c.pen.

Starea de beție completă, luând în discuție persoanele care au săvârșit fapte penale, corespunde fazei de perturbație psiho-senzorială profundă, fază în care individul respectiv își pierde simțitor autocontrolul, suferă o modificare patologică a facultăților intelectuale, încât se apropie foarte mult de starea de iresponsabilitate. Tocmai din faptul că legiuitorul a prevăzut tragerea la răspundere penală a persoanelor care în momentul săvârșirii faptei se aflau în stare de beție voluntară completă, rezultă că aceste persoane nu și-au pierdut cu totul puterea de discernământ.

O altă condiție pe care trebuie să o îndeplinească starea de beție este și aceea că ea trebuie să fie voluntară. În cazul în care starea de beție completă este involuntară, nu se mai pune problema dacă în această împrejurare instanța poate lua în discuție caracterizarea ei ca fiind circumstanță atenuantă, în această situație înlăturându-se răspunderea penală.

Simplul fapt că infractorul a acționat în stare de beție completă voluntară, nu îndreptățește totuși și cu atât mai mult nici nu obligă instanța de judecată ca în toate cazurile să considere această împrejurare ca circumstanță atenuantă. Pentru a edifica mai bine acest aspect vom exemplifica cu următoarea speță: inculpatul B.C., cu antecedente penale, își abandonează familia (soția și doi copii minori) și se mută în locuința mamei sale, victima B.F. Întrucât inculpatul consuma alcool în mod obișnuit și refuza să muncească, victima îl sfătuia să-și schimbe felul de viață și să-și asigure existența în mod cinstit. Drept răspuns, inculpatul își tortura mama cauzându-i grave vătămări corporale. În cele din urmă după ce a consumat o cantitate apreciabilă de alcool, inculpatul s-a repezit asupra mamei sale, aplicându-i mai multe lovituri cu un obiect contondent în zona capului, fapt care i-a cauzat moartea. Condamnat de prima instanță pentru infracțiunea de omor, inculpatul a declarat recurs susținând, printre altele, că în mod greșit nu s-a constatat în favoarea sa circumstanța atenuantă a stării de beție voluntară completă. Instanța de recurs a respins recursul, motivând că din probele administrate nu rezultă că în momentul săvârșirii infracțiunii inculpatul se afla în stare de beție voluntară completă46.

Admițând că în speța de mai sus s-ar fi constatat că inculpatul se găsea într-o stare de beție voluntară completă în momentul săvârșirii infracțiunii, această împrejurare nu putea fi considerată circumstanță atenuantă de către instanța de judecată. Chiar dacă inculpatul B.C. devenise un obișnuit consumator de alcool, tot atât de obișnuit își maltrata și mama. Rezultă astfel că în situația lui B.C. nu poate fi vorba de o slăbire a forțelor inhibitive și nici despre o reprezentare greșită a împrejurărilor, din care cauză inculpatul a acționat necorespunzător. Plecând de la aceasta, aplicarea în acest caz a circumstanței atenuante a beției voluntare complete poate constitui cel mult un act de indulgență din partea instanței; cu efecte negative de viitor pentru inculpat și pentru alte persoane cu înclinații antisociale.

De asemenea, în doctrină s-a mai arătat că această circumstanță nu poate fi aplicată; de exemplu, nici în cazul altor infracțiuni cum ar fi neglijența serviciu. Însuși faptul că un funcționar, fiind în stare de beție voluntară completă, își asumă unele sarcini de serviciu, constituie un aspect care agravează vinovăția sa, dacă în îndeplinirea acestor sarcini de serviciu, a cauzat vreuna din urmările prevăzute de art. 249, c.pen, iar ușurința sau neprevederea s-ar datora, în parte, și consumului de alcool.47

Instanța de judecată trebuie să examineze cu atenție toate împrejurările legate de faptă și făptuitor și să aplice această circumstanță atenuantă a beției voluntare complete numai atunci când starea de intoxicație a contribuit într-un mod esențial la diminuarea forțelor inhibitive ale individului și a scăzut simțitor luciditatea și capacitatea acestuia de a-și da seama de semnificația antisocială a faptelor sale și de urmările socialmente periculoase cauzate de aceasta.

Numai respectând aceste cerințe instanța de judecată va stabili corect gradul de vinovăție al infractorului și totodată va realiza și o justă individualizare a pedepsei.

3.5. Alte împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante judiciare.

Legea penală menționează în mod expres în art. 74, alin 2, c.pen. că împrejurările enumerate în articolul menționat au un caracter exemplificativ, ceea ce înseamnă că instanța de judecată poate reține ca circumstanțe atenuante orice împrejurări asemănătoare sau alte împrejurări; dacă apreciază că ele au semnificația unor indicii de mai mic pericol social al faptei și de mai mică periculozitate a infractorului.

Codul penal român dă astfel instanțelor de judecată posibilitatea de a aprecia singure, fără a le fi impusă de lege, necesitatea reținerii anumitor împrejurări ca fiind circumstanțe atenuante, dacă se constată că aceste împrejurări diminuează într-un mod simțitor gradul de pericol social al faptei sau al făptuitorului. Astfel legea penală română creează toate condițiile pentru o mai bună judecată și analiză a cauzelor penale, spre a conduce la o mai justă individualizare a răspunderii penale, aplicându-se astfel o sancțiune dreaptă și corespunzătoare cu pericolul social vădit de fapta ilicită, creându-se totodată și speranța unei mai bune reeducări și reintegrări sociale a infractorului prin inocularea acestuia a faptului că răspunde după periculozitatea sa și a faptei comise de el.

În schimb totuși se limitează această libertate a instanțelor la faptul că ele nu pot justifica aplicarea dispozițiilor privind circumstanțele atenuante pe considerentul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este prea severă; de asemenea, ea nu poate invoca, în sprijinul acestei soluții, nici împrejurarea ca inculpatul a recunoscut faptele săvârșite, dacă această recunoaștere a avut loc abia după ce s-au administrat suficiente dovezi împotriva lui.48

În practica judiciară s-au reținut ca fiind circumstanțe atenuante și alte împrejurări cum ar fi: facultățile mintale slăbite ale infractorului în momentul comiterii faptei, nivelul educației scăzut și o experiență redusă în viață, vârsta înaintată a inculpatului.

Facultățile mintale slăbite ale infractorului în momentul comiterii faptei În reținerea acestei împrejurări ca fiind o circumstanță atenuantă instanța de judecată a pornit de la ideea că datorită unor împrejurări extrinseci, puterea inhibitivă a individului poate fi mult redusă și nemaiputând prezenta un grad de pericol social ridicat.49 Această stare a făptuitorului poate fi determinată de un eveniment exterior, spre exemplu victima a omorât pe cineva apropiat infractorului sub ochii acestuia, fapt ce i-a provocat o dereglare importantă a capacităților psihice și o reducere bruscă și semnificativă a puterii de inhibiție, subiectul pierzându-și autocontrolul și lovindu-l pe cel care a ucis, provocându-i vătămări corporale grave sau, într-o altă situație, ca urmare a groazei provocate de atacator, făptuitorul îl lovește și-i cauzează vătămări corporale. Plecând de la împrejurările concrete ale exemplelor de mai sus, se poate concluziona că inculpatul a reacționat având puterea de inhibiție mult diminuată, ca urmare a unor facultăți mintale reduse și deci prezintă un pericol social mai redus, activitatea infracțională putând fi în asemenea situații chiar și un simplu accident.

Aceste facultăți mintale reduse pot apărea și sub forma unei stări patologice de înapoiere mintală, stare care poate să nu atragă iresponsabilitatea penală a acestuia, în asemenea situații fiind o împrejurare care poate constitui circumstanță atenuantă.

Așadar o asemenea împrejurare poate constitui o circumstanță atenuantă, instanța justificând aceasta prin gradul de pericol redus al infractorului, acesta neputându-și reprezenta într-un mod corect și real pericolul faptei sale și urmările pe care le-ar putea produce.

Nivelul educației scăzut și o experiență redusă în viață poate fi considerată o împrejurare de atenuare a răspunderii penale.50 În reținerea acestei împrejurări ca fiind o circumstanță atenuantă, practica judiciară penală a pornit de la considerentul că infractorul aflat într-o asemenea situație are o reprezentare vagă a valorilor fundamentale existente în societate. Această împrejurare poate fi întâlnită cu prisosință în cazul tinerilor, deci în cazul delicvenței juvenile. În această privință se exprimă și studiile criminologice. Conform teoriei criminologului american Edwin Sutherland, comportamentul delincvent se învață printr-un proces obișnuit de comunicare cu alte persoane, în cadrul unor grupuri. În elaborarea teoriei sale, criminologul american preia ideile teoriei „imitației” de la criminologul francez Gabriel Tarde, care arată că omul are o tendință extraordinară de a imita, mai ales la o vârstă tânără și cu preponderență caracterele negative.51

În considerarea acestei circumstanțe instanțele de judecată au în vedere situația familiilor dezorganizate, care au membri cu antecedente penale, și care de cele mai multe ori nu pot asigura copiilor și tinerilor o educație bună, conformă cu normele și valorile fundamentale ale societății. Tinerii, provenind din astfel de familii, pe lângă faptul că au o educație deficitară, mai manifestă și o experiență redusă de viață

Desigur că nu pot fi absolviți de răspunderea penală cei aflați într-o atare situație, dar fără îndoială această situație poate fi reținută ca o circumstanță atenuantă, tocmai plecând de la ideea că aceste făptuitor nu are o reprezentare fidelă a faptelor sale și a urmărilor pricinuite, lipsa situației adecvate și a experienței de viață creând o oarecare scuză a activității sale și punând în evidență o periculozitate mai redusă. Practica judiciară a considerat că aplicarea unei pedepse atenuante poate realiza o mai bună reeducare a acestora; pedeapsa redusă coroborată cu alte măsuri educaționale pot conduce la reintegrarea acestuia în societate și acoperirea acestor carențe educaționale și de experiență.

Vârsta înaintată a inculpatului constituie o împrejurare care poate fi reținută ca circumstanță atenuantă de către instanțele de judecată.52 În considerarea acestei împrejurări ca circumstanță atenuantă s-a pornit de la ideea că odată înaintat în vârstă omul își pierde din capacitățile fizice și psihice. De asemenea la o vârstă înaintată, individul poate să aibă serioase deficiențe psihice, o scădere a puterii de inhibiție. Pornind de la aceste aspecte, practica judiciară penală a luat în considerare faptul că individul respectiv nu mai constituie un pericol deosebit pentru societate, de cele mai multe ori, bineînțeles luând în calcul toate împrejurările obiective și subiective ale fiecărei spețe în parte în care este ținut un individ înaintat în vârstă, instanța chiar alege măsuri alternative pedepsei cu închisoarea.

Pe lângă circumstanțele prevăzute de lege cu titlu exemplificativ în art. 74, c.pen. și cele analizate mai sus, instanța poate reține și alte împrejurări cărora să le atribuie un caracter atenuant. Ori de câte ori se va constata că există împrejurări care pot dovedi că persoana infractorului sau fapta săvârșită prezintă un pericol social mai scăzut, după cum prevede art. 74, alin 2, c.pen. instanța de judecată le va putea considera ca circumstanțe atenuante.

O asemenea împrejurare poate fi și faptul că infractorul este surdomut. Datorită acestei infirmități fizice, dezvoltarea fizică a individului este puternic influențată. Fiind lipsit de simțul auzului și de posibilitatea de a comunica prin grai, surdomutul nu este în măsură să acumuleze cunoștințele necesare și totodată să fie într-un contact mai strâns cu viața, și ca atare, nu are condițiile unei dezvoltări normale ale facultăților sale psihice. De aceea, indiferent de vârsta unui surdomut, pentru a fi vorba de tragerea lui la răspundere penală este necesar să se verifice mai întâi dacă el a acționat cu discernământ.

În literatura de specialitate s-a arătat că starea de beție accidentală incompletă cu privire la care nu se face nici o mențiune în lege, trebuie considerată, de regulă, ca circumstanță atenuantă, ținând seama de faptul că fără existența acestei stări de beție, străină de voința infractorului, acesta n-ar fi săvârșit fapta. 53

În literatura și practica judiciară penală au mai fost reținute, spre exemplu, ca fiind circumstanțe atenuante și alte împrejurări cum ar fi nivelul redus de instruire al infractorului, lipsa de experiență în activitatea prestată, numărul mare de copii avut în întreținere, beția completă ocazională54, mobilul sau scopul săvârșirii infracțiunii, starea de boală, etc.

Aceste împrejurări pot fi reținute ca circumstanțe atenuante de către instanța de judecată. Existența uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74, c.pen. sau a altor împrejurări asemănătoare nu obligă instanța de judecată să le considere circumstanțe atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art. 74, c.pen. rezultă că recunoașterea unor atare împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată la aprecierea instanței de judecată. În această apreciere, se va ține seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de urmările produse, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului. 55

___________________________________________________________________________

NOTE

1 Codul penal – art. 74

2 Codul penal – art 79

3 Maria Zolyneak- „Drept penal- parte generală” vol. III, pag. 902

4 Fostul Trib Supr. Col. pen- dec. nr. 84/ 1962

5 V Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Molnar, Al. Boroi, I.Pascu V. Lazăr- op. cit, pag. 296

6 Maria Zilyneak – op. cit, pag. 362

7 Trib. Supr, secț. pen. dec. nr. 325/1974, RRD nr. 12/ 1974, pag. 74

8 Trib. Supr, secț. pen. dec. nr 969/ 1974, RRD nr. 10/ 1974, pag. 73

9 Trib. Supr,col. pen. dec. nr. 396/1958

10 G. Antoniu, C-tin Bulai,- „Practica judiciară penală „ vol. II, pag. 73

11 Justin Grigoraș- op. cit. pag. 138

12 Vintilă Dongoroz- op. cit. pag. 149

13 C-tin G. Rotărescu – „ Codul penal adnotat „, vol. I, pag. 377

14 E. Garcon- „ Code penal annoté”, vol. I, art. 321, nr. 7, pag. 798

15 Justin Grigoraș – op. cit, pag. 141

16 Trib. Supr. col. pen. dec. nr. 228/1962, „ J N „ nr. 1/ 1963, pag. 173

17 Trib Supr. col. pen. dec. nr.1902/1966, RRD nr. 3/1967, pag. 166

18 Trib. Jud. Timiș scut pen. nr. 155/1969, RRD nr. 1/1971, pag. 157

19 Trib. Supr, col. pen. dec. nr. 1694/1966, RRD nr. 1/1967, pag. 156

20 Trib. Supr, dec. Nr. 25/1980, RRD nr. 1981, pag. 70

21 Trib. Supr, col. pen. dec nr. 940/1959, LP nr 12/1956, pag. 89

22 Trib. Supr. col. pen. dec. nr. 1062/1964, CD, 1964, pag. 321

23 Trib Supr, col. pen, dec nr. 1750/1953, JN nr. 6/1956, pag. 1108

24 Justin Grigoraș- op. cit, pag. 149

25 Trib. Supr, col. pen, dec nr. 357/1965

26 Trib. Supr, col. pen. dec. nr. 556/1964,CD 1963, pag. 322-323

27 Trib. Supr, col pen. dec. nr. 1483/1963, CD 1963, pag. 293-294

28 Justin Grigoraș – op. cit. pag. 153

29 Trib. Supr, col. pen. dec. nr. 765/ 1966, CD 1966, pag. 344

30 Trib. Supr, col. pen, dec. nr. 731/ 1961, CD 1961, pag. 423

31 Trib. Supr, col pen. dec. nr. 671/1964, CD 1964, pag. 323-324

32 Maria Zolyneak- op. cit., pag. 909-910

33 V Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Molnar, Al. Boroi, I. Pascu, V. Lazăr- op. cit, pag. 434

34 Trib. Supr. s.p. dec. nr. 652/1978, CD 1979 pag. 341, Supr. s.p. dec. Nr. 156/1983, RRD nr. 1984, pag. 171

35 Maria Zolyneak- op. cit pag. 910

36 G. Antoniu, C-tin Bulai- op. cit. pag. 447

37 Trib. Supr, Col. pen. dec. nr. 2058/1957, LP nr. 4/1958, pag. 48

38 C-tin Bulai- „Explicații teoretice ale c. pen.” vol II, pag. 153

39 Justin Grigoraș – op. cit, pag. 167

40 Vintilă Dongoroz – op. cit., pag. 153

41 Maria Zolyneak – op. cit, pag. 911

42 Art. 49, alin. 2, c. pen. : „Starea de beție voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanță atenuantă sau agravantă”

43 M. Kernbach – „Medicina judiciară”, Editura Medicală, București 1958, pag. 382

44 Justin Grigoraș- op. cit, pag. 163

45 M. Kernbach – op. cit, pag. 383

46 Trib. Supr, col. pen, dec. dec nr. 1277/1964

47 Justin Grigoraș –op. cit, pag. 165

48 Trib. Supr, col. pen, dec. nr. 241/1963, JN nr. 8/1963, pag. 168

49 Trib. Supr, ccol. Pen, dec. nr. 44/1961. CD 1961, pag. 443

50 Trib. Jud. Dolj, dec. pen. nr 40/1975, RRD nr. 11/1975, pag. 74

51 Gh. Nistoreanu, C. Păun- „Criminologie” pag. 143-144

52 Trib. Mun. București, secț. a II a pen, dec. nr. 1279/1978

53 C-tin Bulai- op. cit, pag. 64

54 Trib. Supr. secț. dec. nr. 1841/1987, RRD, nr. 7/1988, pag. 74

55 Trib. Jud. Timiș, Secț. pen, dec. nr. 245/1970, RRD nr. 7/1970. pag. 184

CAPITOLUL III:

EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR ATENUANTE

Secțiunea 1: Considerații generale.

Importanța circumstanțelor atenuante ca mijloc de individualizare a răspunderii penale decurge din influența pe care ele o pot avea asupra pedepsei concrete, în sensul atenuării acesteia în raport de influența pe care circumstanțele o au asupra gradului de pericol social al faptei ori al făptuitorului. Existența unei circumstanțe atenuante, în toate cazurile scoate în evidență o stare de periculozitate mai mică a infractorului și implicit posibilitatea ca acesta să se poată îndrepta și printr-o pedeapsă mai redusă ca durată sau cuantum. Codul penal român consacră regula că circumstanțele atenuante constatate trebuie să aibă întotdeauna ca efect o atenuare a pedepsei.

Codul penal nu face nici o diferențiere între efectele circumstanțelor calificate de lege ca atare sau efectele circumstanțelor pe care instanțele le-au constatat și calificat astfel. Când sunt în discuție împrejurări care pot fi considerate drept circumstanțe atenuante, instanța de judecată are obligația să le constate și să le califice ca atare, adică să identifice în ele influența concretă asupra gradului de pericol social al faptei și al făptuitorului. Imediat ce instanța a reținut aceste împrejurări, circumstanțele atenuante judiciare au același regim juridic ca și cele calificate de lege ca atare.

Legea penală română a statuat un caracter obligatoriu al atenuării pedepselor ca efect al circumstanțelor atenuante.1 În toate cazurile, circumstanțele atenuante constatate au ca efect o atenuare obligatorie a pedepsei concrete (cu excepția cazurilor în care există concomitent și circumstanțe agravante sau stare de recidivă), atenuare ce constă fie într-o reducere, fie într-o schimbare a pedepsei principale prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită (art. 76, alin 1, c.pen.). În concepția legiuitorului român pentru a se da efect circumstanțelor atenuante, pedeapsa trebuie să fie coborâtă în mod obligatoriu sub minimul special al pedepsei.

Codul penal român determină numai relativ însă limitele până la care pedeapsa poate fi redusă sau măsura în care poate fi modificată sub influența circumstanțelor atenuante. Această determinare relativă dă posibilitatea instanței de judecată să adâncească opera de individualizare a pedepsei de la o cauză la alta, ținând cont de ansamblul împrejurărilor în care fapta antisocială a fost săvârșită. Existența mai multor circumstanțe atenuante nu implică efectuarea atâtor reduceri a pedepsei câte circumstanțe există; pedeapsa va primi o singură reducere, dar intr-o măsură care să reflecte influența multiplă a complexului de circumstanțe asupra gradului de pericol social al faptei sau al făptuitorului.

Efectele circumstanțelor atenuante se produc atât asupra pedepselor principale, cât și asupra pedepselor complimentare, după cum se prevede în reglementările Codului penal. De asemenea, conform practicii judiciare, circumstanțele atenuante își produc efectele și când există concurs între acestea și circumstanțele agravante, cât și în cazul concursului de infracțiuni. În acest caz de infracțiuni concurente, recunoașterea unor circumstanțe atenuante specifice numai uneia dintre fapte, are ca efect doar reducerea pedepsei aplicate pentru acea infracțiune.2

Secțiunea 2. Efectele circumstanțelor atenuante asupra pedepselor principale

Codul penal prevede că ori de câte ori instanța de judecată constată că există una sau mai multe circumstanțe atenuante prevăzute de art. 73, c.pen. sau împrejurări care au fost considerate circumstanțe atenuante în conformitate cu dispozițiile art. 74, c.pen. ea este obligată să reducă sau să schimbe pedeapsa ce trebuie aplicată infractorului. Măsura în care poate avea loc reducerea pedepsei și cazurile în care pedeapsa poate fi înlocuită sunt stabilita prin dispozițiile din art.76, c.pen. în raport cu pedeapsa prevăzută pentru fapta săvârșită.

Regula generală care se desprinde din art. 76, c.pen. este că, prin reținerea acestora, pedeapsa se coboară în mod obligatoriu sub minimul special. Deci, ca bază de reducere a pedepsei se ia limita minimă specială, care constituie aprecierea legală a pragului de pericol social al unui anumit tip de infracțiune, pedeapsa coborându-se sub acest minim până la anumite limite indicate expres de lege.

Potrivit art. 76, alin 1, c.pen, în cazul în care există circumstanțe atenuante, pedeapsa principală se reduce sau se schimbă după cum urmează:

când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani;

când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an;

când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni ;

când minimul special al pedepsei închisorii este de 1 an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special ,până la minimul general;

când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni, sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general, sau se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 300.000 lei, iar când minimul special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 200.000 lei;

când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub minimul special, putând fi redusă până la 150.000 lei în cazul când minimul special este de 350.000 lei sau mai mare , ori până la minimul general când minimul special este sub 350.000 lei.4

După cum reiese din art. 76, alin 1. c. pen. lit. a-d, reglementează măsura în care pedeapsa închisorii poate fi redusă, fără ca ea să fie înlocuită cu amenda. Deci, dacă minimul special al închisorii este de cel puțin 10 ani,5 ani, 3 ani sau un an, pedeapsa nu poate fi redusă sub 3 ani și respectiv sub un an, sub 3 luni sau sub 15 zile.

Întrucât în prezența circumstanțelor atenuante și în lipsa vreunor circumstanțe agravante, pedeapsa trebuie coborâtă în mod obligatoriu sub minimul special, rezultă că în acest caz are loc o schimbare a limitelor speciale a pedepsei, în sensul că maximul special îl constituie închisoarea de o durată imediat inferioară minimului special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, iar minimul special devine închisoarea de durată minimă până la care, potrivit legii, poate fi redusă pedeapsa. Orice pedeapsă stabilită între aceste limite este legală și exprimă efectul circumstanțelor atenuante.5

Dispoziția din art. 76, alin 1, lit. e, prevede cazul în care pedeapsa închisorii poate fi înlocuită cu aceea a amenzii, ca urmare a existenței circumstanțelor atenuante. Această înlocuire a pedepsei poate avea loc în cazul în care minimul legal special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai mare. În acest caz instanța are la dispoziție alternativa aplicării pedepsei cu închisoarea ce poate fi redusă până la minimul general de 15 zile sau transformarea pedepsei închisorii în pedeapsă cu amendă care nu poate fi însă mai mică de 300.000 lei. Teza a II a din art. 76, alin. 1, lit. e pune la dispoziția instanței de judecată posibilitatea transformării directe a pedepsei închisorii în amendă, în situația în care minimul special al pedepsei închisorii este mai mic de 3 luni. În această situație cuantumul minim al amenzii este de 200.000 lei. Așadar, înlocuirea pedepsei închisorii cu aceea a amenzii este facultativă sau obligatorie, după cum minimul special al închisorii este mai mare sau mai mic de 3 luni.

Când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea respectivă este amenda, efectul circumstanțelor atenuante este asigurat prin coborârea obligatorie sub minimul special până la 150.000 lei, în cazul când minimul special este de 350.000 lei, sau prin coborârea la minimul general prevăzut de lege de 100.000 lei când minimul special este sub 350.000 lei.

Tot în art. 76, în alin 2, se prevăd și unele restrângeri privind efectele atenuării pedepsei. Astfel, „în cazul infracțiunilor contra siguranței statului, al infracțiunilor contra păcii și omenirii, al infracțiunii de omor, al infracțiunilor săvârșite cu intenție ca au avut ca urmare moartea unei persoane, sau al infracțiunilor prin care s-au produs consecințe deosebit de grave, dacă se constată că există circumstanțe atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special”. Restrângerea atenuării constă în ridicarea limitei minime până la care pedeapsa poate fi coborâtă. Această limită este stabilită la o treime din minimul special care, ținând seama de gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru acesta infracțiuni, este de regulă superior minimului până la care pedeapsa poate fi în general coborâtă. Rațiunea acestei restrângeri constă în gradul de pericol social deosebit de ridicat al acestor infracțiuni și al celor ce le săvârșesc, pericol care face necesară o reacție mai severă, chiar și în condițiile circumstanțelor atenuante.

Când în favoarea infractorului se constată mai multe circumstanțe atenuante, dar cu aceleași efecte juridice în ceea ce privește aplicarea pedepsei, ca de exemplu, provocarea, conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii sau alte circumstanțe atenuante, instanța va ține seama de toate aceste circumstanțe în ansamblu, stabilind pedeapsa în funcție de limitele prevăzute de textul sancționator și de prevederile art. 76, c. pen.6

În cazul în care se rețin circumstanțe atenuante în favoarea unui infractor minor, reducerea pedepsei se face ținându-se seama de minimul special al pedepsei prevăzut pentru infracțiunea săvârșită, redus la jumătate potrivit art. 109, c. pen, minim care – în conformitate cu dispozițiile aceluiași text de lege – nu va putea depăși în nici un caz 5 ani7 .

Când fapta minorului constituie tentativă (bineînțeles în situațiile în care tentativa se pedepsește) și în același timp în favoarea infractorului se constată și circumstanțe atenuante, ordinea de aplicare a cauzelor de micșorare a pedepsei este următoarea: împrejurarea că infractorul a săvârșit o tentativă, că subiectul este minor și la final efectele circumstanțelor atenuante. Astfel, de exemplu, un minor săvârșește în stare de provocare o tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută și pedepsită de art. 174 c.pen; în acest caz se va proceda după cum urmează: potrivit art. 21, alin 2, c.pen, limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege (cuprinse în acest caz între 10 și 20 ani) se vor reduce la jumătate adică între 5 și 10 ani; făcându-se apoi aplicarea art. 109, alin 1, c.pen. aceste limite vor fi reduse din nou la jumătate, adică între 2 ani și 6 luni și 5 ani închisoare; în sfârșit, dând eficiență circumstanței atenuante a provocării, potrivit art. 76, lit d, alin 1 și între 10 luni și 1 an și 8 luni închisoare8.

La baza acestei succedări, drept criteriu de aplicare a dispozițiilor legale referitoare la reducerea pedepsei, stă gradul de generalitate al fiecărei circumstanțe raportată la celelalte. Astfel, în cazul, tentativei, reducerea pedepsei în condițiile art. 21, c.pen. operează pentru toți infractorii, indiferent dacă sunt majori sau minori, dacă activitatea infracțională a acestora a fost întreruptă sau și-a produs efectul; sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei decurgând din starea de minoritate este mai restrânsă decât aceea a tentativei, deoarece ea privește numai persoane cu vârste cuprinse între 16 și 18 ani, iar uneori între 14 și 16 ani; de asemenea, sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei ce decurge din circumstanța atenuantă a provocării este și mai restrânsă; căci ea își produce efectele numai pentru anumite infracțiuni și numai atunci când subiectul a acționat sub imperiul unei anumite stări psihice determinată de conduita ilicită și incitatoare a victimei.

Legea reglementează, de asemenea, și efectele circumstanțelor atenuante în cazul pedepsei detențiunii pe viață. Astfel, în conformitate cu art. 77, c.pen. așa cum a fost el modificat prin Legea nr. 140/1996,”când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, dacă există circumstanțe atenuante , se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani. Înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață este deci obligatorie în condițiile legii.9

O problemă se ridică când legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii. În aceste cazuri, instanța de judecată, ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepselor prevăzute în art. 72, c.pen, va trebui mai întâi să aleagă una dintre cele două pedepse alternative10; în cazul în care a ajuns la concluzia că trebuie aleasă pedeapsa detențiunii pe viață, dacă există circumstanțe atenuante, vor fi aplicate dispozițiile art. 77, c.pen. care prevăd pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani.

Dacă instanța s-a oprit asupra pedepsei cu închisoarea, sunt aplicabile dispozițiile art. 76, c.pen. și, astfel, pedeapsa va trebui în mod obligatoriu coborâtă sub minimul special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită, însă nu mai jos de limitele arătate în articolul citat.

Se observă deci că, în funcție cum instanța de judecată va alege pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii, efectele circumstanțelor atenuante sunt mai restrânse sau mai largi, putându-se realiza astfel o justă individualizare a pedepsei.

Secțiunea 3 : Efectele circumstanțelor atenuante asupra pedepselor complimentare.

Circumstanțele atenuante când sunt reținute ca atare de către instanța de judecată, își produc efectele și asupra pedepselor complimentare. Astfel, legea penală română arată în mod expres în dispozițiile art. 76, alin. ultim, c. pen, următoarele: „când există circumstanțe atenuante, pedeapsa complimentară privativă de drepturi, prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, poate fi înlăturată”.

Așadar, după cum reiese din textul art. 76, alin. ultim, atunci când se constată existența unor circumstanțe atenuante, instanța de judecată are facultatea, fie să mențină pedeapsa complimentară privativă de drepturi, prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, fie să o înlăture. Această dispoziție se aplică atât în cazul când pedeapsa complimentară constă în interzicerea unuia sau unor drepturi (art. 64, c.pen), cât și atunci când se aplică degradarea militară (art. 67, c.pen), deoarece amândouă aceste sancțiuni penale sunt privative de drepturi11.

Acordând instanței de judecată, în cazul în care se constată existența unor împrejurări ce pot fi caracterizate și reținute ca circumstanțe atenuante, facultatea de a menține sau înlătura pedeapsa complimentară, privativă de drepturi prevăzută de legea penală pentru infracțiunea săvârșită, textul de lege se referă la cazurile în care aplicarea acestei pedepse este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 65, alin 1 și 3 (ce se referă la interzicerea unor drepturi) și art. 67, alin. 2, c.pen (în cazul pedepsei complimentare a degradării militare). Acestea două sunt cazurile în care a apărut necesară reglementarea efectelor circumstanțelor atenuante, în sensul de a acorda instanței facultatea să aplice sau nu pedeapsa privativă de drepturi; în situațiile când aplicarea acestei pedepse nu este însă obligatorie, instanța de judecată are o astfel de posibilitate chiar dacă nu există circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului.

Din art. 76, alin. ultim, coroborat cu art. 65, alin. 2 și 3, c.pen reiese că se au în vedere cazurile când pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi este obligatorie, adică în situația când pedeapsa stabilită de instanța de judecată este de cel puțin doi ani de închisoare, iar interzicerea unor drepturi este expres prevăzută de lege în normele de incriminare. Dacă instanța aplică totuși pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, la stabilirea duratei acesteia se va ține seama de existența circumstanțelor atenuante. Când pedepsele complimentare de interzicere a unor drepturi sunt facultative, latitudinea instanței în aplicarea lor va fi și mai mult influențată în prezența circumstanțelor atenuante12.

În ceea ce privește pedeapsa complimentară a degradării militare, după cum se prevede în art.67, alin. 2, c.pen, aceasta este obligatorie când pedeapsa principală stabilită de instanța de judecată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață, și facultativă, în conformitate cu art. 67, alin. 3, când pedeapsa principală, în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, este de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani. Așa cum arată și articolul 67 pedeapsa complimentară a degradării militare ce constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă, se poate aplica condamnaților militari și rezerviști. Așadar, aceasta se referă la o categorie mult mai redusă, dar pe care legea penală nu a omis-o. Deci prin recunoașterea circumstanțelor atenuante pedeapsa complimentară a degradării militare, din obligatorie se transformă în pedeapsă complimentară facultativă, în sensul că instanța poate să înlăture aplicarea ei.

În reținerea circumstanțelor atenuante legea penală a stabilit, în mod expres că efectele acestora se produc și asupra pedepselor complimentare și nu doar asupra pedepselor principale. Ca și în cazul pedepselor principale, această necesitate a aplicării efectelor circumstanțelor atenuante și asupra pedepselor complimentare reiese tot din gradul de periculozitate mai redus al infractorului, deoarece capacitățile lui psihice și mai ales putere de inhibiție, de reținere de la săvârșirea de fapte antisociale au fost afectate într-un mod determinat de anumite împrejurări sau situații, cărora legea le acordă calitate de circumstanțe atenuante sau instanțele de judecată, în temeiul legii, le pot reține ca atare.

De asemenea, circumstanțele atenuante produc efecte și în ceea ce privește pedepsele accesorii care însoțesc pedepsele principale privative de libertate, până la stingerea executării acestora, în sensul că măsura în care pedeapsa principală este micșorată, în aceeași măsură se reduce și durata pedepselor accesorii 13.

Secțiunea 4 : Concurs între cauzele de atenuare și de agravare.

Complexitatea împrejurărilor în care este săvârșită uneori o infracțiune poate duce la existența atât a unor cauze de agravare, cât și a unor cauze de atenuare a răspunderii penale. Din redactarea art. 80, c.pen rezultă că prevederile care se referă atât la circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante, cât și la situații care, deși nu au legătură cu fapta săvârșită (concursul de infracțiuni, recidiva), se răsfrâng asupra persoanei infractorului și, prin aceasta, relevă gradul sporit de pericol social pe care îl prezintă infracțiunea.

Pentru a rezolva asemenea situații, majoritatea legislațiilor penale au folosit diverse criterii și metode. Astfel printre metodele sau sistemele folosite întâlnim: sistemul absorbției sau al prevalenței, care dă eficiență numai acelor circumstanțe care au efecte mai largi, excluzându-le pe celelalte14; sistemul ierarhizării legale, potrivit căruia ordinea de aplicare a fiecărei circumstanțe este dinainte stabilită prin lege15.

Legislația penală română se întemeiază pe principiul că orice infracțiune se săvârșește, în anumite împrejurări, care în condițiile concrete pot agrava sau atenua răspunderea penală și că, la rândul lor, aceste împrejurări nu pot fi izolate unele de altele, formând un tot în aprecierea gradului de pericol social concret al infracțiunii.

În art. 80, alin. 1, c.pen. se prevede că „în caz de concurs între cauzele de agravare și cauzele de atenuare, pedeapsa se stabilește ținându-se seama de circumstanțele agravante, de circumstanțele atenuante și de starea de recidivă. Astfel, în dispozițiile articolului 80 nu se face o simplă enumerare a cauzelor de atenuare și agravare a pedepselor, totodată se stabilește o ordine obligatorie în care urmează a se face aplicarea circumstanțelor agravante, a circumstanțelor atenuante și a stării de recidivă când acestea intră în concurs.

Această ordine este stabilită în mod judicios pentru a asigura o individualizare a pedepsei corespunzătoare gradului de pericol social concret, pe care îl prezintă fapta și făptuitorul. Astfel s-a dat prioritate împrejurărilor (și circumstanțelor agravante și circumstanțelor atenuante) legate de infracțiunea cu privire la care trebuie stabilită pedeapsa.

Această prioritate este pe deplin justificată, deoarece instanța va trebui să se pronunțe mai întâi asupra gradului de pericol social concret al infracțiunii pe care o judecă, în raport de toate împrejurările în care ea a fost săvârșită, și numai după aceea urmează să stabilească în ce măsură starea de recidivă, împrejurare independentă de fapta care se judecă, extrinsecă acesteia, dar răsfrângându-se asupra persoanei infractorului, relevă un grad de pericol social sporit al acestuia și , prin consecință, al infracțiunii săvârșite ulterior16.

Potrivit dispozițiilor art. 76, c.pen. circumstanțele atenuante au ca efect reducerea în mod obligatoriu a pedepsei sub minimul special. Aplicarea acestei reguli și în prezența circumstanțelor agravante ar fi avut ca efect anihilarea acestora, nemaiputându-se realiza astfel o justă individualizare a pedepsei. Pentru a preîntâmpina acest lucru, art. 80, alin 2, c.pen, specifică următoarele:” în caz de concurs între circumstanțele agravante și circumstanțele atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie”.

Așadar, legea a lăsat în acest caz deplină libertate de apreciere a instanței de judecată, înlăturând obligativitatea coborârii pedepsei sub minimul special, prezența circumstanțelor agravante făcând nerațională o asemenea coborâre care ar fi anihilat practic efectul circumstanțelor agravante, oricât de evidentă ar fi fost necesitatea agravării.17 Instanța de judecată va putea aplica deci în situații de concurs între circumstanțele agravante și circumstanțele atenuante, o pedeapsă către maximul special sau chiar peste acest maxim, în limitele sporului prevăzut de lege, sau să aplice o pedeapsă către minimul special sau chiar să coboare sub acest minim, după preponderența sau importanța împrejurărilor agravante sau atenuante. De asemenea, ea va putea să stabilească o pedeapsă în limitele stabilite de lege, în situația în care va considera că efectul agravant și efectul atenuant al circumstanțelor se neutralizează reciproc.

În art. 80, alin. 3, c.pen. se prevede că : ”în cazul aplicării concomitente a dispozițiilor cu privire la circumstanțele agravante, recidivă și concurs de infracțiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăși 25 ani, dacă maximul special pentru fiecare infracțiune este de 10 ani sau mai mic și de 30 ani, dacă maximul special pentru cel puțin una din infracțiuni este mai mare de 10 ani. Nefăcând parte din tema abordată, ne vom rezuma doar la această simplă consemnare a prevederilor art. 80, alin. 3, c.pen.

În literatura juridică penală s-a susținut uneori că în cazul în care ne găsim în prezența unor pedepse alternative, ar trebui să conchidem că pentru aceste infracțiuni au fost desființate circumstanțele ușurătoare deoarece acordarea lor nu mai poate duce la nici un rezultat practic18. Acest punct de vedere exprimat este criticabil. Criteriile care stau la baza stabilirii genului de pedeapsă ce urmează să fie aplicat atunci când legea prevede pedepse alternative nu sunt identice cu cele care duc la aplicare circumstanțelor agravante sau atenuante19. Este posibil ca într-un asemenea caz, instanța să aplice genul mai blând de pedeapsă, și să constate în același timp și circumstanțe atenuante sau chiar circumstanțe agravante. Într-o asemenea situație, circumstanțele își vor produce efectele în funcție de limitele genului de pedeapsă aplicat20.

________________________________________________________________

NOTE

1 C-tin Bulai – op. cit. pag 64

2 Trib. Supr, col. pen, dec nr. 2042/1957, LP nr. 4/1958, pag 48

3 Maria Zolyneak – op. cit. pag. 912

4 Lit e și f din alin. 5, al art. 73, c. pen au fost modificate prin Legea nr. 140/ 1996

5 Vintilă Dongoroz – op. cit. pag. 155-156

6 Justin Grigoraș – op. cit pag 181-182

7 G. Antoniu, C-tin Bulai – op. cit pag. 458

8 Justin Grigoraș –op. cit. pag. 182

9 C-tin Bulai – op. cit pag. 66

10 G. Antoniu, C-tin Bulai, – op. cit. pag. 459-460

11 G. Antoniu, C-tin Bulai – op. cit. pag. 458

12 Maria Zolyneak –op. cit. pag. 913

13 Vintilă Dongoroz – op. cit pag 157

14 Codul penal italian din 1930, art. 69

15 Codul penal francez din 1832, art. 142-143

16 G. Antoniu, C-tin Bulai – op. cit. pag. 464

17 Vintilă Dongoroz – op. cit. pag. 173

18 T. Câmpeanu- „Modalitatea de aplicare a circumstanțelor ușurătoare pentru o justă individualizare a pedepsei” în JN nr. 3/ 1955, pag. 354

19 Justin Grigoraș op. cit. pag. 188

20 Plenul Trib. Supr., dec de îndrumare nr. 1/ 1956, CD 1956, vol. I pag 20-23

Capitolul IV:

PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII

Dintre reglementările legislative anterioare ne vom opri cu prisosință asupra Codului penal român din 1936, deoarece se realizează o evoluție față de reglementările penale române anterioare și mai cu seamă, pentru că a precedat în mod nemijlocit Codul penal român din 1968, de care a fost înlocuit.

Codul penal din 1936 nu reglementa materia circumstanțelor atenuante într-un tot organic de dispozițiuni. Acest cod reglementa separat așa-numitele circumstanțe atenuante legale, denumite și scuze atenuante (scuza provocării (art. 155-156), scuza beției (art. 129)); stabilind condițiile de existență ale acestora și măsura în care fiecare din ele avea influență asupra individualizării pedepsei. Într-un mod separat, distinct de acestea erau reglementate circumstanțele atenuante judecătorești (art. 157-159) care, atunci când veneau în concurs cu scuzele atenuante, adăugau efectul lor la efectul acestora din urmă. Depășirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate nu era prevăzută în mod expres ca circumstanță atenuantă, această împrejurare putând fi reținută ca circumstanță atenuantă judecătorească.

În sistemul Codului penal de la 1936, ca și în sistemul Codului penal de la 1864, acordarea circumstanțelor atenuante judecătorești avea ca efect, în materie criminală, coborârea pedepsei cu un grad obligatoriu sau două grade facultativ până la minimul general, putându-se substitui amenda în locul închisorii corecționale (art. 157 Codul penal de la 1936 și art. 60 Codul penal de la 1864).

Textele prevedeau unele limite care derogau de la regulă, pentru pedepsele care depășeau un anumit cuantum. În ambele coduri se prevedea că circumstanțele atenuante își produceau efectele lor atenuante chiar și în caz de recidivă.

Totuși, tot în Codul penal român de la 1936 se prevedea, pentru anumite infracțiuni, posibilitatea înlăturării, prin dispozițiuni exprese, a beneficiului circumstanțelor atenuante.

Spre deosebire de Codul penal din 1936, dispoziția din art. 73 din Codul penal de la 1968 apare ca mai favorabilă, deoarece legislația anterioară nu prevedea ca circumstanțe atenuante depășirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate. Potrivit legii vechi, aceste împrejurări puteau fi considerate de instanță ca circumstanțe atenuante, dar puteau și să nu fie reținute ca atare, în timp ce potrivit noului Cod instanța care constată aceste împrejurări este obligată să le rețină ca circumstanțe atenuante pentru că legea le caracterizează astfel1.

Săvârșirea faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinate de provocare (art. 73, lit. b) era prevăzută ca circumstanță atenuantă legală și în Codul penal din 1936 (art. 155-156). Sub aspectul condițiilor de existență a acestei circumstanțe, deși reglementarea din cele două legi este în esență asemănătoare, totuși în Codul Penal din 1968 dispozițiile par a fi mai favorabile, pentru că nu mai prevăd acele restrângeri bazate pe relațiile de rudenie sau de reverență dintre infractor și victimă care a săvârșit actul provocator, în noul Cod penal fiind esențială tulburarea sufletească sau emoția puternică determinată de actul de provocare venit din partea victimei, sub stăpânirea căruia a acționat infractorul în săvârșirea infracțiunii.

Tot spre deosebire de actuala legislație penală, potrivit cu care constatarea circumstanței atenuante a stării de beție completă are aceleași efecte, cu privire la atenuarea pedepsei, ca și în situația celorlalte circumstanțe atenuante, în vechiul Cod penal de la 1936 (art. 129, alin. 2) reducerea pedepsei consta în aceea că maximul special se reducea cu o cincime; dacă pedeapsa era munca silnică pe viață, pedeapsa era înlocuită cu muncă silnică de la 20 la 25 de ani, iar dacă se prevedea pedeapsa cu moartea aceasta era înlocuită cu munca silnică pe viață. Potrivit acestui din urmă sistem ori de câte ori, pe baza celorlalte criterii de fixare a pedepsei, instanța de judecată ar fi ajuns la stabilirea unei pedepse sub maximul special astfel cum a fost redus, aplicarea articolului 129, aliniat 2, Cod penal, devenea formală2.

Tot într-un mod deosebit, Codul penal de la 1936 prevedea ca circumstanță atenuantă legală săvârșirea infracțiunii în stare de beție voluntară completă produsă într-un mod întâmplător (prevăzută după cum am arătat mai sus în art. 129, alin. 2). Spre deosebire, noul Cod penal de la 1968 nu mai prevede această împrejurare a stării de beție într-un mod expres ca fiind o circumstanță atenuantă, ci arată în art. 49, alin. 2 că această împrejurare poate constitui, după caz, o circumstanță atenuantă sau o circumstanță agravantă3.

Așadar, spre deosebire de legislațiile penale anterioare, în Codul penal de la 1968, cu toate modificările aduse la zi (ultima modificare a Codului penal făcându-se prin legea nr. 140/1996) se constată o evoluție a reglementărilor cu privire la circumstanțele atenuante. Astfel în noul Cod penal se prevăd expres circumstanțele atenuante legale, se arată în mod exemplificativ împrejurările care pot fi reținute de instanța de judecată ca circumstanțe atenuante, se prevăd expres efectele pe care acestea le pot produce asupra sancțiunii penale, toate aceste reglementări fiind cuprinse laolaltă, într-o secțiune distinctă.

________________________________________________________________

NOTE

1 Vintilă Dongoroz – op. cit. pag. 159

2 Justin Grigoraș – op. cit. pag. 165

3 Vintilă Dongoroz – op cit. pag. 160