Circumstanțe Agravante

=== Circumstantele agravante_final ===

CUPRINS

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

CAPITOLULII CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA ÎMPREJURĂRILOR CARE AGRAVEAZĂ SAU ATENUEAZĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

2.1. Istoric; noțiune; precedente legislative

2.1.1. Istoric

2.1.2. Noțiune și caracterizare

2.1.3. Precedente legislative

2.2. Clasificarea circumstanțelor

CAPITOLUL III CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE

Noțiune

Sediul materiei

Analiza circumstanțelor agravante

CAPITOLUL IV CONCURSUL ÎNTRE CAUZELE DE AGRAVARE ȘI DE ATENUARE A PEDEPSEI

Noțiuni și caracterizare

Concursul numai între cauzele de agravare

CAPITOLUL V PRACTICĂ JUDICIARĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.A.B. – Curtea de Apel București

C.D – Culegere de decizii

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

H.G. – Hotărârea Guvernului

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.P. – C. pen.

N.C.P.P. – Noul Cod de Procedură Penală

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista Română de Drept

ș.a. – și alții

T.M.B – Tribunalul Municipiului București

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o „radiografie” a ceea ce presupune, în matreie penală, circumstanțele agravante.

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept penal, drept procesual penal.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu instituția individualizării pedepselor astfel cum estea aceasta reglementată în noul Cod penal..

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului penal, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc, prin noul Cod penal., reglementări noi privind circumstanțele agravante.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;

cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțe pentru a înțelege pe deplin procedura individualizării pedepselor;

cercetarea documentară întreprinsă la sediul instanțelor pentru evindețierea numărului de dosare ce au ca obiect reținerea circumstanțelor agravante.

Rеfеrințеlе bibliogrаficе cаrе stаu lа bаzа аcеstеi lucrări sunt lucrări nаționаlе și intеrnаționаlе, lеgislаțiе, sursе divеrsе dе pе intеrnеt.

În cаlitаtе dе suport tеorеtico-științific аu sеrvit rеzultаtеlе studiilor și invеstigаțiilor următorilor аutori: Аntoniu G., Bulаi C., Grigа I., Ivаn Gh., Mitrаchе C-tin., Molnаr I., Pаscu I., Pșcа V., Prеdеscu O., Bаlа I., Bаsаrаb M., Boroi Аl., Boroi Аlеx, Nistorеаnu Ghе., Crânguș I., Аdriаn N., Drаgomir I., Ghighеci C., Ioniță I., Ghе., Mitrаchе C-tin, Mitrаchе C., Simionеscu Е., G., Tеodor M., А., Udroiu M., Uzlаu А., S., Pаscu I..

;

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

Definirea noțiunii. Criterii

Potrivit art. 74 alin. (1) C. pen., instanța de judecată, în vederea satisfacerii scopurilor pedepsei, trebuie să țină seama la stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei stabilite persoanei fizice de gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii generale:

împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;

Se va avea în vedere locul și timpul săvârșirii infracțiunii (de pildă, în timpul nopții, al unei calamități, într-un aeroport etc), precum și modul de pregătire și de executare a infracțiunii.

Mijloacele folosite la comiterea infracțiunii pot releva, de asemenea, un pericol social sporit al faptei (de exemplu, în cazul în care fapta este săvârșite prin mijloace care pun în pericol viața a mai multor persoane sau prin incendiere ori prin folosirea de material explozibil).

starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

Starea de pericol creată prezintă o importanță deosebită la individualizarea pedepsei în cazul infracțiunilor formale (de pericol) ori al tentativei idonee.

natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;

Vor fi avute în vedere în cazul infracțiunilor materiale (de rezultat).

La individualizarea pedepsei, se va avea în vedere nu numai rezultatul direct produs prin săvârșirea infracțiunii, ci și alte urmări indirecte produse de aceasta [de pildă, în cazul săvârșirii unui furt calificat prin scoaterea din funcțiune a sistemului de supraveghere, vor fi avute în vedere nu numai valoarea bunurilor sustrase, dar și celelalte urmări produse persoanei vătămate determinate de punerea în starea de nefuncționare a sistemului de supraveghere (costuri de reparare, de înlocuire a sistemului etc.).

motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;

Mobilul și scopul din structura laturii subiective a infracțiunii constituie, în același timp, elemente de care se va ține seama la individualizarea pedepsei.

natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului;

Se va avea în vedere specializarea infractorului într-un anumit domeniu infracțional (de exemplu, furturi din locuințe), precum și intervalul de timp de la condamnările anterioare în care și-a reluat activitatea infracțională; în acest context, urmează a fi avut în vedere faptul că infractorul a săvârșit o pluralitate de infracțiuni, ceea ce conduce la reținerea concursului, recidivei ori a pluralității intermediare.

conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;

Prezintă importanță pentru individualizarea pedepsei comportamentul infractorului după săvârșirea faptei și înainte de începerea procesului penal (de exemplu, autodenunțare, încercarea de a împiedica producerea rezultatului, restituirea bunurilor sustrase, încercarea de a ascunde urmele infracțiunii etc), dar și comportamentul acestuia în cadrul procesului penal (de pildă, recunoașterea faptei, încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției cu procurorul, sustragerea de la urmărire penală, încercarea de intimidare a martorilor etc).

Nu sunt temeiuri care să justifice reducerea pedepsei, chiar dacă inculpatul a regretat comiterea faptei, având în vedere gradul de pericol social mărit al faptelor comise, împrejurările și modul cum au fost săvârșite, constând în aceea că inculpatul, în urma rezoluției luate, s-a deplasat la domiciliul victimei unde a așteptat-o și când a realizat că poate pătrunde în locuința acesteia, pentru a-și atinge scopul, a intrat, i-a aplicat trei lovituri cu un briceag, în zone vitale și de intensitate mărită, ceea ce a avut drept rezultat decesul victimei la scurt timp, iar pentru a ascunde urmele infracțiunii a incendiat imobilul, punând în pericol și pe ceilalți membri ai familiei.

nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Pot fi avute în vedere aspecte referitoare la abandonul școlar, vârsta adolescenței, starea de sănătate precară ori existența unor tulburări psihice (care nu îi afectează discernământul), mediul familial în care a crescut și s-a dezvoltat infractorul, influența anturajului etc.

Aceste criterii generale de individualizare sunt obligatorii și se iau în considerare împreună la stabilirea și aplicarea pedepsei;

În situația în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedepse alternative, se va fine seama de criteriile enumerate mai sus, mai întâi pentru alegerea uneia dintre aceste pedepse, iar apoi pentru individualizarea acesteia.

La stabilirea numărului zilelor-amendă pentru infractorul persoană juridică se ține seama tot de criteriile generale prevăzute în art. 74 C. pen.; determinarea cuantumului unei zile-amendă se va face în funcție de criteriile speciale prevăzute de art. 137 alin. (3) teza a II-a C. pen.

Instanța va trebui să țină cont la individualizarea pedepsei de principiul pro-porționalității pedepsei cu natura și gradul de pericol al faptei săvârșite, avându-se în vedere drepturile și libertățile fundamentale sau alte valori sociale protejate care au fost vătămate prin comiterea infracțiunii; de asemenea, trebuie avut în vedere și gradul de participare al infractorului la activitatea infracțională.

C. pen. prevede și o serie de criterii speciale de individualizare a pedepsei care sunt avute în vedere în procesul de individualizare, alături de criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen, dintre care amintim următoarele:

în cazul participanților la o infracțiune comisă cu intenție, art. 49 C. pen. prevede că aceștia se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, iar la stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 74 C. pen.;

la stabilirea pedepsei amenzii pentru infractorul persoană fizică, dacă numărul zilelor-amendă se stabilește potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei (art. 74 C. pen.), cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa [art. 61 alin. (3) teza a II-a]; în ipoteza în care potrivit art. 62 C. pen.. amenda însoțește pedeapsa închisorii la determinarea cuantumului unei zile-amendă se va avea în vedere criteriul special prevăzut de art. 62 alin. (3) C. pen. constând în valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit;

la stabilirea pedepsei amenzii pentru infractorul persoană juridică instanța va stabili, mai întâi, numărul zilelor-amendă la care va fi obligat pe persoana juridică inculpată, având în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 74 C. pen.

Ulterior, instanța va stabili cuantumul unei zile-amendă, ținând seama de cifra de afaceri (în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ), respectiv de valoarea activului patrimonial, în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice. [art. 137 alin. (3) teza a II-a C. pen.];

la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, art. 67 alin. (1) C. pen. prevede că instanța trebuie să constate că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, aplicarea acestei pedepsei este necesară.

În susținerea celor ce mai sus voi aduce în discuție cateva aspecte de practivă judiciară.

Astfel, într-o speță instanța de apel a încălcat tehnica de individualizare, deoarece, cum pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani, instanța de apel trebuia să argumenteze alegerea pedepsei alternative a detențiunii pe viață, iar nu să motiveze simplist că, în raport cu criteriile expuse în considerente, se impune majorarea pedepsei, întrucât în speță nu este vorba de o majorare a pedepsei de 18 ani închisoare aplicată de instanța de fond, ce putea atinge maxim 25 de ani, ci de alegerea altei pedepse alternative prevăzute de lege.

În al doilea rând, indiferent de modalitatea în care a ajuns să aplice pedeapsa
respectivă – a detențiunii pe viață – instanța de fond a făcut o individualizare greșită, întrucât, deși circumstanțele de fapt sunt corect reținute, iar gravitatea faptelor este de necontestat, în raport cu circumstanțele personale ale inculpatului – care a recunoscut, nu neapărat formal, faptele și este la prima încălcare a legii penale – Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se justifică aplicarea pedepsei detențiunii pe viață, aceasta nefiind în măsură să asigure reeducarea inculpatului, în vârstă de doar 22 de ani la momentul comiterii faptei, practic acesta nemaiîntrevăzând nicio perspectivă socială.

Cu privire la inculpatul Spitalul clinic de urgență „SF. I", la stabilirea și aplicarea pedepsei principale pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă din culpă instanța va reține în principal specificul acestui inculpat, respectiv faptul că este o unitate spitalicească, o persoană juridică care desfășoară un serviciu de interes public – servicii medicale. Instanța va mai avea în vedere natura serviciilor prestate, faptul că pentru îngrijirea pacienților trebuie acordată o atenție deosebită în îndeplinirea oricăror obligații stabilite în sarcina sa. Față de cele sus-menționate, instanța va porni de la prezumția (de mult ori neconfirmată de realitățile din țara noastră) că natura serviciilor medicale prestate impune existența la nivelul conducerii spitalului a unor persoane bine pregătite profesional, pentru care respectarea obligațiilor legale care le revin în desfășurarea activităților și grija pentru siguranța pacienților sunt primordiale asigurării unor servicii medicale corespunzătoare.

Prin urmare, la aplicarea sancțiunii în ceea ce îl privește pe acest inculpat, instanța nu va reține nicio circumstanță atenuantă sau vreun alt element care să permită o justificare pentru neîndeplinirea îndatoririlor legale care le revin.

Nicio altă circumstanță nu poate justifica producerea unor vătămări corporale unui pacient minor, nou-născut, ca urmare a funcționării necorespunzătoare a unui incubator pentru care nu fusese obținut o evaluare a performanțelor acestuia și un aviz de funcționare din partea O.T.D.M.

Totodată, instanța va mai avea în vedere și urmările faptei acestuia, respectiv producerea unor leziuni de arsură care au necesitat 200 de zile îngrijiri medicale și care prin amploarea acestora (20% din suprafața corpului), profunzimea lor (5% zone de carbonizare), vârsta extremă a pacientului la momentul producerii leziunilor (3 zile post natal), răsunetul sistemic al leziunilor (șoc com-bustional), necesitatea terapiei intensive, complexe de lungă durată, caracterul extins al leziunilor post arsură grad III-IV i-au pus în pericol viața nou-născu-tului, producând în prezent o sluțire pentru dezvoltarea armonioasă a trăsăturilor sale fizice.

Pe cale de consecință, instanța apreciază că, în cauză, aplicarea față de inculpatul Spitalul clinic de urgență „SF. I." a unei pedepse de 300.000 lei amendă penală, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, este de natură a reglementa asigura rolul educativ-preventiv și punitiv al pedepsei și a atrage atenția pe viitor că furnizarea unor servicii medicale pacienților ar trebui realizată cu respectarea primordială a principiului securității și integrității corporale a pacientului.

CAPITOLUL II

ÎMPREJURĂRI CARE AGRAVEAZĂ SAU ATENUEAZĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Istoric; noțiune; precedente legislative

Istoric

De-a lungul istoriei, omenirea a luat act și a pedepsit pe cei care încălcau normele, regulile statuate în cadrul grupului lor și mai târziu în cadrul societății. O dată cu apariția societății și cu cristalizarea primelor reguli de drept, măsurile punitive au început și ele să fie stabilite prin norme de drept, norme care au continuat să se dezvolte în permanență de-a lungul timpului, culminând cu normele dreptului modern, în speță a dreptului penal modern.

De-a lungul timpului s-a pus deseori problema aplicării unei pedepse drepte făptuitorului, pedeapsă care să corespundă gradului de vinovăție pe care acesta l-a avut în săvârșirea faptei penale, grad care depinde de diferite circumstanțe, împrejurări, situații.

Dar acestor împrejurări în care a fost săvârșită o faptă penală nu li s-a acordat întotdeauna importanța cuvenită. În diferite sisteme de drept aceste împrejurări au fost și continuă să fie privite încă în funcție de înțelesul ce se dă noțiunii de infracțiune, de criteriile de stabilire a vinovăției și de scopurile urmărite prin aplicarea pedepsei. Astfel, uneori acordarea circumstanțelor atenuante era legată de anumite întâmplări, deseori cu caracter mistic, ca de exemplu: ruperea frânghiei în timpul executării condamnatului prin spânzurătoare, creștinarea infractorului, declarația unei fete de a se căsători cu cel osândit, etc. Alteori, aplicarea circumstanțelor atenuante rămânea la bunul plac al judecătorilor.

Pentru a evita un asemenea arbitrariu, C. pen. francez din 1791 a introdus sistemul pedepselor absolut determinate. Aceste dispoziții au rămas în vigoare până în 1810 când au fost introduse pedepsele mărginite, iar circumstanțele atenuante puteau să fie recunoscute, dar numai în materie corecțională și anume pentru faptele prin care se cauzau prejudicii de o valoare mai mică de 25 franci, apoi, în 1824, aplicarea circumstanțelor atenuante a fost extinsă și la alte infracțiuni.

În alte legislații penale se prevedea posibilitatea de a coborî pedepsele numai atunci când circumstanțele se refereau exclusiv la persoana vinovatului.

Astfel în Condica Sturza, din 1826 în paragraful 174 se prevede : „hotărârea din pravilă a pedepsei vreunei fapte, când se va judeca a fi foarte aspră, după gingășia persoanei vinovatului, atunci se micșorează, pentru că trebuie să se socotească duhul pravilei și sfârșitului ei, care privește, și nu totdeauna să se ia după glăsuirea cuvintelor”. Spre deosebire, în alte legislații, se preciza faptul că acordarea „împrejurărilor micșorătoare” și reducerea pedepsei pe baza acestora este de atributul exclusiv al domnitorului.

Sesizând că prin stabilirea împrejurărilor în care au fost săvârșite infracțiunile pot fi identificate adevăratele cauze ale acestor fapte, în sistemele penale moderne, infractorul nu este cercetat izolat de fapta săvârșită și invers. Trăsăturile subiective și cele obiective care caracterizează infracțiunea se influențează reciproc.

Mai mult, pentru a se putea stabili cu mai multă certitudine gradul de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul și fapta comisă, trebuie avute în vedere nu numai trăsăturile care caracterizează în mod obligatoriu conținutul infracțiunii, dar și celelalte împrejurări anterioare, concomitente și posterioare săvârșirii faptei.

De aceea o pedeapsă nu poate fi corect individualizată fără o analiză temeinică a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea. Numai luând în considerare aceste împrejurări se poate justifica de ce unui anumit infractor i-a fost aplicată o anume pedeapsă și nu alta; de ce într-un anume caz a fost aplicată suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în altul n-a fost aplicată o asemenea măsură, de ce pentru acțiuni (inacțiuni) aproape similare, instanța a pronunțat o pedeapsă penală, iar în altul a dispus înlocuirea răspunderii penale cu o altă sancțiune disciplinară sau administrativă, etc.

Noțiune și caracterizare

După cum am mai arătat, unele împrejurări sunt prevăzute ca trăsături ce caracterizează însuși conținutul infracțiunii, de cele mai multe ori dând faptei forma atenuantă sau agravantă; altele sunt prevăzute de lege ca circumstanțe agravante sau atenuante și alte împrejurări pot fi considerate de instanță ca fiind circumstanțe atenuante sau agravante.

Sub aspectul consecințelor juridice, legea penală și practica judiciară nu fac nicio deosebire între circumstanțele prevăzute expres de lege și împrejurările considerate ca atare de către instanțele judecătorești.

Desigur, nu orice împrejurare va putea fi considerată fie circumstanță atenuantă, fie circumstanță agravantă. Din multitudinea de împrejurări în care a fost săvârșită o infracțiune vor putea constitui circumstanțe numai cele care sunt în măsură să reducă ori să sporească simțitor gradul de pericol social al făptuitorului sau a faptei săvârșite.

Într-o altă opinie, sub denumirea de împrejurări care agravează sau atenuează răspunderea penală sunt cuprinse diferite stări, situații, întâmplări, calități sau alte date ale realității care stau în afara conținutului infracțiunii, dar care, având legătură fie cu fapta săvârșită, fie cu persoana infractorului, sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului, putând determina datorită acestei influențe, fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete.

Aceste împrejurări sau circumstanțe au un caracter accidental, deoarece ele nu însoțesc în mod obligatoriu un anumit act infracțional și nu sunt legate de persoana oricărui infractor.

De asemenea aceste circumstanțe nu trebuie confundate cu acele stări, situații, calități, etc, pe care legiuitorul le-a introdus în conținutul infracțiunii ca elemente ale conținutului agravat sau calificat al acesteia.

Elementele circumstanțiale ale infracțiunii, denumite uneori în mod greșit circumstanțe legale, deși sunt la origine circumstanțe, au fost ridicate de legiuitor la rangul de elemente ale infracțiunii și au încetat prin aceasta să mai stea în afara conținutului infracțiunii, fiind incluse în aceasta. Astfel, de exemplu, împrejurarea că delapidarea a avut consecințe grave este folosită de legiuitor pentru a caracteriza variantele agravate ale acestei infracțiuni; timpul nopții sau timpul unei calamitați au fost folosite la caracterizarea infracțiunii de furt calificat; împrejurarea ca informațiile transmise de trădător priveau alte date sau documente decât secretele de stat a fost folosită la caracterizarea variantei atenuante a infracțiunii de trădare prin transmitere de secrete etc. În toate aceste cazuri avem de-a face nu cu circumstanțe, ci cu elemente circumstanțiale care servesc la calificarea infracțiunii și nu la stabilirea și aplicarea pedepsei pentru această infracțiune.

Într-o alta opinie întâlnită în doctrină, termenul de circumstanțe este folosit în dreptul penal pentru a denumi împrejurări, calități, stări sau situații care însoțesc fapta, contribuind la determinarea gradului de pericol social, la gravitatea și calificarea acesteia sau care privesc situația personală a infractorului, determinând periculozitatea socială a acestuia, felul vinovăției sale și incidența răspunderii penale.

Aceste circumstanțe se găsesc în afara conținutului esențial al infracțiunii, ele alcătuind așa-zisul conținut circumstanțial al acesteia. Prevăzând o anumită faptă ca infracțiune, legea are în vedere numai acele elemente și cerințe fără de care acea faptă nu poate prezenta gradul de pericol social specific infracțiunii. Realizarea acestor elemente și cerințe în conținutul faptei concrete determina calificarea acesteia ca infracțiune. Săvârșirea faptei are loc însă întotdeauna într-un complex de realități variabile cu fiecare caz concret și care, fără a caracteriza fapta ca infracțiune și persoana ca subiect al acesteia, contribuie totuși la determinarea gradului de pericol social sau a gravitații faptei săvârșite și la cunoașterea persoanei făptuitorului și a periculozității sociale a acestuia.

Având o asemenea înrâurire asupra gradului de pericol social al faptei săvârșite și asupra răspunderii penale a infractorului; circumstanțele au un rol deosebit de important în proporționalitatea și individualizarea sancțiunilor penale. De aceea în reglementarea operei de individualizare a pedepselor penale nu a lipsit preocuparea legiuitorului de a stabili care sunt sau care ar putea constitui aceste circumstanțe, în ce măsura ar putea ele influența la stabilirea pedepsei concrete și cum trebuie să fie folosite de către judecător în realizarea individualizării.

Examinând problema influenței pe care circumstanțele o au asupra gradului de pericol social al faptei și asupra periculozității infractorului trebuie să avem în vedere că ele constau în împrejurări sau situații care în mod întâmplător însoțesc pregătirea, săvârșirea sau consecințele faptei (de exemplu, împrejurări privind locul, timpul sau modul săvârșirii, fapte extrinseci care au pregătit, înlesnit sau desăvârșit infracțiunea, situația sau starea victimei) sau care au legătură cu persoana infractorului (de exemplu, vârsta , sexul, calitatea făptuitorului, premeditarea, mobilul, condiția psihologică în momentul săvârșirii faptei antisociale).

Aceste circumstanțe nu trebuie confundate cu alte acuze de modificare a pedepsei cum ar fi stările de agravare sau cauzele de diferențiere a pedepsei. Într-adevăr, sunt unele stări sau situații care, deși nu au o legătură directă cu fapta penală săvârșită, se răsfrâng totuși asupra persoanei făptuitorului, relevând periculozitatea socială a acestuia și, deci, implicit, și gradul concret de pericol social al faptei săvârșite de el (de exemplu concursul de infracțiuni, recidiva), din care cauza pot atrage o agravare a pedepsei.

De asemenea există și unele situații care pot antrena o diminuare a pedepsei, o atenuare a acesteia (de exemplu rămânerea infracțiunii în stare de tentativă.) Aceste cauze de modificare a pedepsei exercită o influență de sine stătătoare asupra acesteia, influență la care se poate adăuga întotdeauna aceea a circumstanțelor care însoțesc săvârșirea faptei penale sau care caracterizează persoana infractorului.

Din caracterul accidental al circumstanțelor reiese că acestea nu însoțesc și nu caracterizează în mod obligatoriu orice faptă penală și nu sunt legate de persoana oricărui infractor. Aceste circumstanțe nu au deci caracterul de circumstanțe particulare ale unui anumit fel de infracțiuni, fiindcă în raport cu același tip de activitate infracțională, ele pot fi uneori prezente sau alteori pot să lipsească.

Cu tot caracterul lor accidental, circumstanțele, odată existente, pot determina uneori o schimbare simțitoare a tratamentului juridic prevăzut de lege a se aplica faptei săvârșite, bineînțeles în măsura și în condițiile prevăzute de dispozițiile care reglementează aceste cauze de modificare a sancțiunilor penale.

În explicațiile privitoare la criteriile generale de individualizare a pedepsei s-a arătat că nesocotirea, la stabilirea și aplicarea pedepsei a vreunuia din aceste criterii conduce la netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei. Cum printre criteriile generale de individualizare sunt enumerate și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, iar în cadrul acestor împrejurări circumstanțele ocupă locul principal, neobservarea dispozițiilor privitoare la circumstanțele atenuante sau agravante va putea duce la netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei aplicate de către instanța de judecată.

Circumstanțele atenuante și agravante constituie unul din criteriile generale de individualizare a răspunderii penale, de aceea căutarea și stabilirea lor reclamă o atenție sporită din partea celor chemați să înfăptuiască opera de justiție. Organele de urmărire penală și instanțele de judecată au datoria de a descoperi, constata și stabili orice împrejurare, situație, stare, relație, etc. care, având direct sau indirect legătură cu fapta sau cu făptuitorul, este susceptibilă a servi la justa aplicare a pedepsei. Această îndatorire privește deopotrivă atât circumstanțele legale cât și pe cele judiciare. În cazul circumstanțelor prevăzute de lege, dacă dispoziția care le caracterizează este imperativă, ea produce efecte în mod obligatoriu; dacă dispoziția enunță anumite circumstanțe cu titlu explicativ, acele circumstanțe nu produc efecte decât atunci când instanța apreciază că pot fi caracterizate în sensul indicat de lege, exact ca și în cazul circumstanțelor legale. Circumstanțele judiciare, atât cele atenuante, cât și cele agravante, dacă trebuie să fie constatate și caracterizate fiecare în parte, în schimb, ele trebuie să fie apreciate și evaluate în raport cu ansamblul circumstanțelor reținute ca existente în cauza respectivă, precum și în raport cu fapta și cu situația personală a infractorului , cântărite în lumina acestor circumstanțe.

Pentru corecta aplicare a regulilor referitoare la efectele circumstanțelor trebuie, în primul rând, ca organele de urmărire penală și instanțele de judecată să facă deosebire între circumstanțele care modifică însăși calificarea faptei și cele care nu atrag decât modificarea pedepsei.

Concluziile instanței cu privire la stabilirea existenței de fapt a diferitelor circumstanțe și aprecierea valorii fiecăreia dintre ele trebuie să fie arătate în hotărârea judecătorească, pentru ca aceasta să cuprindă temeiurile care justifică agravarea sau atenuarea sancțiunii penale și să facă totodată posibilă verificarea legalității și temeiniciei sale, sub raportul sancțiunii aplicate. Aceasta nu constituie o simplă recomandare pentru instanța de judecată, ci o îndatorire.

Obligația instanței de a motiva hotărârea din acest punct de vedere derivă din faptul că aplicarea circumstanțelor, atunci când ele există, constituie pentru judecător o îndatorire și nu ceva facultativ; ei constată și nu „acordă” circumstanțe. De aici rezultă că instanța judecătorească trebuie să pornească de la constatarea circumstanțelor la fixarea pedepsei și nu invers.

Totodată motivarea aplicării circumstanțelor nu numai că oferă instanței ierarhic superioare posibilitatea să verifice temeinicia concluziilor la care a ajuns prima instanță, dar ea are și o valoare educativă, întrucât întărește convingerea că pedeapsa stabilită este o măsură dreaptă, iar inculpatul își va da mai bine seama de ce a fost condamnat la o anumită pedeapsă și nu la alta. Neobservarea acestei reguli de drept, la fel ca și celelalte dispoziții referitoare la circumstanțele atenuante, va putea constitui un caz de netemeinicie sau ilegalitate a pedepsei aplicate.

Stabilirea în fapt a unei circumstanțe se exprimă printr-o concluzie care conține, pe de o parte, o judecată de existență asupra circumstanței iar pe de altă parte, o judecată de valoare asupra efectului agravant sau atenuant al acesteia.

Așadar, modul de stabilire a unei circumstanțe se răsfrânge în dubla obligație a instanței: mai întâi de a indica în fapt împrejurarea reținută în fapt ca circumstanță agravantă sau atenuantă și apoi de a motiva eficiența concretă a acesteia.

Precedente legislative

Printre primele încercări de legiferare a circumstanțelor, de reglementare a acestora în cadrul unor acte legislative, se încadrează dispozițiile din paragraful 174 al Condicii Sturza din 1826 sau art. 262 și 293, lit. e din Regulamentul Organic al Munteniei, dispoziții care prevedeau posibilitatea de a reduce pedepsele atunci când existau anumite circumstanțe referitoare la persoana făptuitorului sau se refereau la acordarea „împrejurărilor mișcătoare” și reducerea pedepsei pe baza acestora.

De asemenea dispoziții referitoare la instituția circumstanțelor întâlnim atât în C. pen. de la 1864, cât și în cel din 1936.

În sistemul Codului penal de la 1864 erau prevăzute sub denumirea de „scuze atenuante”, atât unele cauze de diferențiere (exemplu minoritatea cât și unele circumstanțe atenuante (de exemplu provocarea). Circumstanțele atenuante judecătorești erau generic prevăzute în art. 60, care lăsa acordarea acestor circumstanțe cu totul la aprecierea judecătorilor, legea prevăzând numai limitele în care pedeapsa putea fi redusă în prezența circumstanțelor atenuante. În partea specială a Codului penal erau prevăzute unele circumstanțe atenuante legale speciale. Circumstanțele agravante generale nu erau prevăzute. Codul prevedea printre cauzele generale de agravare unele stări de agravare (de exemplu recidiva), iar în partea specială se prevedeau circumstanțe agravante legale speciale (de exemplu în materie de furt).

Același sistem, cu oarecare îmbunătățiri se găsește și în C. pen. de la 1936, care îngloba în același despărțământ (Titlul VII din Partea generală), cauzele care apără de răspundere cu cele care micșorează răspunderea, lăsând în afară cauzele de agravare.

Clasificarea circumstanțelor

Circumstanțele care însoțesc săvârșirea faptei sau care privesc persoana infractorului pot înfățișa în mod concret numeroase și variate forme și aspecte. De aceea, pentru cercetarea lor este necesar ca ele să fie pe cât posibil grupate în categorii, ținându-se seama de anumite elemente de diferențiere. Stabilirea criteriilor de clasificare a circumstanțelor ajută nu numai la delimitarea împrejurărilor care pot constitui circumstanțe atenuante sau agravante, dar și la o justă aplicare a dispozițiilor codului penal ce reglementează cazurile în care unele circumstanțe se răsfrâng și asupra altor persoane participante la aceeași infracțiune.

Printre criteriile avute în vedere de legiuitor la reglementarea circumstanțelor sunt:

efectul pe care acestea îl produc asupra pedepsei. Din acest punct de vedere există circumstanțe atenuante – care au ca efect reducerea obligatorie a pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită și circumstanțe agravante – care au ca efect aplicarea unei pedepse apropiate de maximul special sau chiar cu depășirea acestui maxim;

momentul când a intervenit împrejurarea respectivă. Sub acest aspect, circumstanțele pot fi: anterioare săvârșirii infracțiunii, concomitente cu acțiunea infracțiunii și posterioare comiterii infracțiunii sau subsecvente;

în raport cu obiectul la care se referă (faptă sau făptuitor). După acest criteriu circumstanțele se clasifică în circumstanțe reale și circumstanțe personale;

după atitudinea subiectivă a infractorului, circumstanțele pot fi circumstanțe cunoscute sau circumstanțe necunoscute infractorului;

după cum sunt prevăzute expres și limitativ sau nu de către legea penală distingem între circumstanțele legale și circumstanțele judiciare

Circumstanțe atenuate și circumstanțe agravante.

Acest prim criteriu de clasificare este cel mai important din doctrina penală. Astfel după acest criteriu al efectului pe care circumstanțele îl produc în operațiunea de stabilire și aplicare a pedepselor, distingem între circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante, după cum ele atrag o ușurare sau o înăsprire a tratamentului sancționator.

Caracterizarea circumstanțelor ca atenuante sau agravante decurge fie din însăși natura circumstanței, fie din semnificația pe care o are în raport cu complexul împrejurărilor în care a fost săvârșită o faptă.

Circumstanțele putând fi numeroase și foarte variate în funcție de condițiile date, este posibil ca o circumstanță care în unele cazuri are un caracter atenuant să devină alteori, în condiții modificate, o agravantă (de exemplu, starea de ebrietate este de cele mai multe ori o circumstanță atenuantă; ea devine însă o agravantă în cazul celor care mânuiesc în stare de ebrietate mijloace de transport care pot provoca pericol public și care au provocat moartea sau vătămarea corporală a unor persoane).

Acest caracter bivalent al multor circumstanțe, sub raportul efectului pe care-l produc asupra pedepsei, face cu neputință stabilirea cu anticipație și gruparea circumstanțelor în atenuante și agravante, natura efectului lor putând fi cunoscută abia după ce acesta s-a produs în condițiile concrete.

Circumstanțe anterioare, concomitente și posterioare sau subsecvente.

Dacă raportăm existența circumstanțelor la momentul sau intervalul în care a fost săvârșită o infracțiune, acestea pot fi împărțite în circumstanțe anterioare, concomitente, sau subsecvente.

Această clasificare servește nu numai ca o orientare, în sensul că instanțele trebuie să cerceteze faptele penale în raport cu realitățile care le-au precedat, le-au însoțit sau le-au urmat, dar și ca un criteriu de evaluare a diferitelor circumstanțe după poziția lor față de desfășurarea activității infracționale. Fie că sunt anterioare, concomitente sau subsecvente, oricare dintre aceste circumstanțe pot fi reale sau personale, atenuante sau agravante.

Dintre circumstanțele anterioare amintim: premeditarea, înțelegerea prealabilă, organizarea, provocarea, antecedentele infractorului; dintre cele concomitente cităm pe cele referitoare la locul, timpul, modul de săvârșire a infracțiunii (de exemplu intr-un loc public, în timpul nopții, în timp de război, în participare, prin escaladare, prin efracție, cu ajutorul armelor sau purtând arme), dintre circumstanțele subsecvente menționăm: prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală și recunoașterea vinei, sustragerea de la urmărirea penală ori derutarea acesteia, împiedicarea sau agravarea urmărilor faptei datorită atitudinii infractorului ori a victimei, repararea de bună voie a prejudiciului, retractarea cuvintelor injurioase, etc.

Circumstanțe reale și circumstanțe personale

Atât doctrina cât și legiuitorul fac distincție între circumstanțele reale și circumstanțele personale după cum aceste au legătură cu fapta sau cu făptuitorul.

Circumstanțele reale prezintă un caracter obiectiv și constau în diferite stări, situații, întâmplări, etc. existente în realitatea obiectivă, care exprimă o relație de la o faptă la ambianța acesteia și care dau anumite trăsături specifice faptei concrete sub raportul gradului de pericol social al acesteia. Circumstanțele personale sunt stări, situații, calități, însușiri, etc. care au legătură cu făptuitorul și exprimă o relație de la persoana acestuia către biografia lui, caracterizându-l sub aspectul periculozități sale.

Distincția între circumstanțele reale și circumstanțele personale prezintă un interes practic deosebit în legătură cu răspunderea penală a participanților la infracțiune. Așa cum se prevede în dispozițiile codului penal circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți; pe când circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților, dar numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Este deci important să fie precis delimitate cele două categorii de circumstanțe.

Circumstanțele personale pot privi atitudinea psihică a unui participant față de contribuția sa la infracțiune și față de urmările acesteia, caz în care circumstanțele se mai numesc și subiective, sau anumite particularități ale personalității participantului respectiv, circumstanțele mai numindu-se și de individualizare.

Printre circumstanțele obiective pot fi menționate: scopul urmărit de fiecare participant, mobilul care l-a determinat să participe la infracțiune, împiedicarea de către participant a consemnării infracțiunii. Printre circumstanțele personale de individualizare pot fi menționate diferite calități pe care le poate avea făptuitorul (funcționar, militar, educator, etc.); starea civilă a acestuia (căsătorit, văduv, divorțat, necăsătorit); relațiile cu victima (rudă apropiată, soț, prieten, dușman, etc.); antecedentele judiciare (condamnat, recidivist, amnistiat, grațiat, etc.). Trebuie avută în vedere însă și deosebirea dintre circumstanțe și elementele circumstanțiale. De aceea, dacă vreuna din calitățile făptuitorului este prevăzută de lege ca element constitutiv al unei infracțiuni (de exemplu calitatea de funcționar la infracțiunile de serviciu) sau ca element circumstanțial (de exemplu calitatea de soț sau de rudă apropiată în cazul infracțiunii de omor calificat), acestea nu pot fi reținute și ca circumstanțe personale.

La stabilirea pedepsei pentru fiecare participant se ține seama de circumstanțele personale ale acestuia, făcându-se abstracție de circumstanțe personale privitoare la ceilalți participanți. Circumstanțele personale nu profită și nici nu îngreunează situația celorlalți participanți.

De asemenea se poate întâmpla uneori ca o circumstanță personală prin natura ei să se convertească intr-o circumstanță reală. Astfel, de exemplu săvârșirea cu premeditare a infracțiunii, deși circumstanță personală devine circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților care au contribuit la actele preparatorii în vederea săvârșirii infracțiunii, cunoscând scopul acestora; calitatea de persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel evadat, devine o circumstanță reală și se răsfrânge și asupra celor care au determinat sau au ajutat persoana respectivă să săvârșească înlesnirea evadării etc.

De asemenea sunt situații sau stări de fapt obiective pe care se grefează în genere cauze care exclud existența infracțiunii (legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea, etc.) care capătă relevanță datorită influenței pe care o exercită asupra psihicului persoanei care este constrânsă să acționeze sub imperiul lor și să săvârșească fără vinovăție fapte prevăzute de legea penală.

Aceste cazuri trebuie deci să fie tratate ca circumstanțe subiective care poartă numai asupra persoanelor care acționează sub influența lor.

Circumstanțele reale reprezintă acele stări, situații, întâmplări etc. care precedă, însoțesc sau succedă săvârșirea faptei. Ele pot fi dintre cele mai diferite: locul unde infracțiunea este pregătită sau săvârșită, mijloacele utilizate în săvârșirea acesteia, timpul când s-a săvârșit, numărul persoanelor care au participat la infracțiune, modul cum s-a comis, dacă executarea a fost întreruptă și reluată, etc.

Circumstanțele reale se răsfrâng și asupra celorlalți participanți în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Dacă un participant nu a cunoscut circumstanța agravantă reală (de exemplu nu a cunoscut că unul dintre făptuitori a comis fapta împreună cu un minor sau n-a prevăzut că autorul va săvârși o infracțiune mai gravă decât aceea la care a înțeles să participe), aceasta nu-i este aplicabilă.

Circumstanțe cunoscute și circumstanțe necunoscute.

Criteriul distincției îl constituie așadar atitudinea subiectivă a infractorului față de aceste circumstanțe care îi pot fi cunoscute sau necunoscute infractorului. Sunt considerate ca fiind cunoscute infractorului acele circumstanțe a căror existență el o cunoaște sau a căror ivire el ar fi trebuit să o prevadă în momentul în care săvârșit infracțiunea. De asemenea, sunt considerate ca fiind cunoscute infractorului și acele circumstanțe pe care el, deși le-a prevăzut, a socotit totuși că nu se vor ivi, fără însă să fi luat vreo măsură de preîntâmpinare.

Deosebirea dintre circumstanțele cunoscute și cele necunoscute infractorului ne interesează din punctul de vedere al efectelor pe care acestea le produc.

Circumstanțele agravante nu produc efect decât atunci când au fost cunoscute de către făptuitor. Nu se pun deci în sarcina inculpatului circumstanțele agravante pe care el nu le-a cunoscut (de exemplu nu se pedepsește ca patricid cel care nu a știut că victima este părintele său sau nu este luată în calcul ca circumstanță agravantă situația în care făptuitorul săvârșește infracțiunea împreună cu un minor, fără a cunoaște însă vârsta acestuia, etc.).

De asemenea, circumstanțele reale se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau prevăzut ori ar fi putut să le prevadă.

Într-o altă situație, în cazul infracțiunilor din culpă, circumstanța agravantă necunoscută nu produce efecte decât în cazul în care necunoașterea este rezultatul culpei.

Când inculpatul a crezut din eroare că există o circumstanță agravantă, inexistentă în realitate, această credință eronată nu produce efecte (agravantă putativă).

În cazul circumstanțelor atenuante, acestea produc întotdeauna efecte, indiferent dacă au fost sau nu cunoscute de făptuitor (de exemplu infractorul nu a știut că obiectul furat este de minimă valoare) sau dacă infractorul, din eroare, a crezut că există o circumstanță atenuantă (de exemplu provocarea putativă).

Circumstanțe legale și circumstanțe judiciare.

Criteriul de clasificare este constituit din modul de stabilire al circumstanțelor și forța cu care se impun instanței de judecată în opera de individualizare a pedepsei.

Circumstanțele legale sunt acelea pe care legea le prevede ca circumstanțe atenuante sau ca circumstanțe agravante, avându-se în vedere caracterul sau univoc atenuant sau agravant, oricând ar apărea în realitate.

Legea prevede ca circumstanțe legale acele împrejurări care influențează întotdeauna în același sens asupra pedepsei. Fiind caracterizate de lege ca circumstanțe atenuante sau agravante, aceste împrejurări, situații, etc. se impun ca atare judecătorului, care nu poate aprecia caracterul lor, ci numai existența sau inexistența lor în realitate. De asemenea în doctrină, aceste circumstanțe legale mai cunosc și o altă subclasificare.

Circumstanțele legale speciale sunt prevăzute în anumite situații în însăși norma de încriminare și ele nu produc efecte decât în cazul acelei infracțiuni în al cărei conținut legal sunt prevăzute. Dacă aceeași situație de fapt realizează atât conținutul unei circumstanțe legale generale, cât și conținutul unei circumstanțe legale speciale, nu se va reține decât aceasta din urmă.

Spre deosebire de circumstanțele legale, circumstanțele atenuante sau agravante judecătorești nu sunt caracterizate prin lege ca atare, ci sunt lăsate la aprecierea instanței de judecată, care are dreptul să aprecieze semnificația lor juridico-penală, să le considere ca fiind circumstanțe agravante sau circumstanțe atenuante ori să aprecieze că nu au o asemenea semnificație. Instanța poate deci să rețină sau să nu rețină, în favoarea sau în defavoarea inculpatului, circumstanțele atenuante sau agravante judiciare.

Împărțirea circumstanțelor în aceste criterii de clasificare prezintă o importanță deosebită în realizarea operei judiciare de către instanțele de judecată. Gruparea circumstanțelor după aceste criterii dă posibilitatea instanțelor judecătorești să realizeze o corectă încadrare a acestor circumstanțe în funcție de realitățile obiective și subiective ale fiecărui caz în parte și astfel să conducă la dezideratul final: realizarea unei temeinice și drepte individualizări a răspunderii penale și în final realizarea justiției penale într-o formă cât mai adecvată și mai echitabilă.

CAPITOLUL III

CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE

Noțiune

Circumstanțele agravante sunt acele stări, situații, împrejurări, calități, alte date ale realității, exterioare conținutului infracțiunii, anterioare, concomitente sau subsecvente săvârșirii infracțiunii ce au legătură cu fapta infracțională ori cu infractorul și care reflectă o gravitate mai ridicată a faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului. Ca și circumstanțele atenuante, circumstanțele agravante au un caracter accidental

Sediul materiei

Circumstanțele agravante și efectele lor își găsesc reglementarea în dispozițiile
art. 77 și art. 78 C.p. Circumstanțele agravante sunt numai legale, în Codul penal neprevăzându-se posibilitatea instanței de a reține și alte circumstanțe agravante (circumstanțe agravante judiciare).

Astfel, prin expresia următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante folosită în dispozițiile art. 77 alin. 1 lit. a-h C.p., sunt desemnate limitativ circumstanțele agravante legale.

Analiza circumstanțelor agravante

Săvârșirea faptei de 3 sau mai multe persoane împreună

Condiția esențială pentru reținerea circumstanței este ca trei sau mai multe persoane să comită împreună o faptă prevăzută de legea penală.

Plecând de la acest imperativ, circumstanța va fi reținută dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarete condiții:

la comiterea faptei să participe cel puțin trei persoane

Observăm că legea face referire la noțiunea de „faptă", iar nu la cea de infracțiune", ceea ce conduce la ideea că pentru reținerea elementelor circumstanței este suficient ca minimum trei persoane să fi avut o oarecare contribuție la comiterea acesteia.

Prin urmare, nu are importanță dacă toate persoanele răspund penal (spre exemplu, complicele este un major, iar coautorii sunt minori care acționează fără discernământ) ori dacă unele beneficiază de efectul unei cauze de nepedepsire; de asemenea, nu interesează dacă unii făptuitori au o contribuție esențială, iar alții o participare extrem de redusă etc.

contribuția concomitentă cu activitatea autorului sau a coautorilor

Prin utilizarea sintagmei „săvârșirea (…) împreună", legiuitorul impune o legătură materială specifică, ce implică acte de participație simultane la comiterea faptei.

Prin urmare, alături de autor și coautori, vor fi luați în considerare doar participanții concomitenți. Astfel, va fi cazul complicilor concomitenți, dar și al instigatorului, în măsura în care acesta comite și acte de complicitate concomitentă (ce vor fi absorbite în conținutul formei de participație mai grave a instigării).

Condiția concomitenței intervenției nu se cere în cazul coautorilor, aceștia putând acționa și succesiv.

Utilizarea termenului „împreună" în cuprinsul circumstanței nu trebuie să conducă la ideea că este necesar ca cel puțin trei persoane să fie prezente la locul săvârșirii infracțiunii. Este necesară și suficientă „conlucrarea" temporală, aceasta putând fi realizată și de la distanță (de exemplu, complicele care ține paznicul la telefon sau complicele care ghidează coautorii prin indicarea în timp real a unor obstacole pe care le observă pe monitoare prin intermediul unor camere de supraveghere online etc.).

Soluția raportării doar la participanții concomitenți și la autor sau coautori s-a impus atât în doctrina, cât și în jurisprudența majoritară sub imperiul Codului penal anterior.

Cu toate acestea, deși Codul actual nu aduce modificări de substanță circumstanței analizate, s-a susținut, în mod izolat, în literatura de specialitate și în practica judiciară recentă, ideea luării în considerare a tuturor participanților, indiferent de calitatea lor.

să existe o legătură subiectivă între făptuitori

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, condiția va fi întotdeauna îndeplinită în cazurile în care suntem în prezența unei participații proprii.

Probleme pot însă să se ivească în ipoteza participației improprii, când unul sau mai mulți participanți acționează din culpă, fără vinovăție sau în prezența unei cauze de neimputabilitate.

Se cerede însă că și în aceste cazuri va putea fi îndeplinită condiția, căci este suficient ca unul dintre făptuitori să acționeze cu intenție, fiind lipsită de relevanță reprezentarea pe care ceilalți participanți ar avea-o referitor la fapta efectiv comisă. Evident însă, în cazul participanților improprii, circumstanța nu va fi incidență, aceștia putând invoca, după cum vom arăta mai jos, eroarea.

pluralitatea de participanți să nu fie cerută de natura infracțiunii sau de conținutul

legal

În literatura de specialitate au existat, de-a lungul timpului, numeroase discuții în raport cu posibilitatea reținerii circumstanței în cazul infracțiunilor caracterizate de pluralitate naturală sau constituită (autorat colectiv).

Opinia majoritară este în sensul imposibilității reținerii circumstanței, deoarece aceste infracțiuni impun fie prin natura lor (cazul pluralității naturale), fie prin voința legiuitorului (cazul pluralității constituite) existența mai multor persoane ce acționează în calitate de autor. Există autori care susțin că se poate generaliza, fiind necesar a se verifica, de la caz la caz, chiar și în ipoteza infracțiunilor caracterizate de pluralitate naturală sau constituită.

Astfel, specificul pluralității naturale este că avem cel puțin două persoane care comit acte de executare. Prin urmare, din perspectiva circumstanței analizate, discuția se poarte purta cu ușurință pe ipoteza mai multor complici concomitenți – spre exemplu, în cazul unei încăierări (doi trecători aleg să ajute o persoană implicată în conflictul generalizat, aruncându-i un spray paralizant și o bâtă) ori în cazul infracțiunii de incest (punerea la dispoziție a apartamentului pentru întreținerea relațiilor incestuoase) sau bigamie (mai multe persoane aleg să semneze în registrul de stare civilă ca martori la încheierea căsătoriei).

De asemenea, în raport cu pluralitatea constituită în condițiile în care definiția grupului infracțional organizat (art. 367 C.pen.) prevede cel puțin trei persoane, circumstanța agravantă nu va putea fi reținută.

În schimb, odată ce se comit infracțiunile-program ale grupului infracțional organizat (spre exemplu, trafic de droguri, de migranți etc.), nimic nu împiedică reținerea circumstanței agravante în raport cu aceste infracțiuni, în măsura în care avem cel puțin trei participanți concomitenți.

De altfel, pentru infracțiunile-program se aplică regulile generale în materia participației, astfel că și circumstanța va urma regimul de drept comun.

Circumstanța analizată este una reală, deoarece privește modul de comitere a faptei, ceea ce se înseamnă că ea se va răsfrânge asupra tuturor participanților (inclusiv complici anteriori sau instigatori), în măsura în care aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o, în condițiile art. 50 alin. (2) C.pen.

Din perspectiva infracțiunilor cu durată de consumare în timp, în măsura în care pentru una dintre acțiunile sau inacțiunile din componența lor se va reține această circumstanță, ea va fi incidență în cazul întregii forme de unitate infracțională (spre exemplu, în cazul unui furt comis în formă continuată, este suficient ca la una dintre acțiunile componente să reținem circumstanța agravantă pentru a o reține, în mod obligatoriu, la întreaga infracțiune; faptul că toate celelalte acțiuni din compone-ta continuatei nu au mai fost comise de trei sau mai multe persoane împreună va putea fi luat în considerare doar la individualizarea judiciară a pedepsei.

Săvârșirea infracțiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante

În realitate, suntem în prezența a două circumstanțe agravante distincte: comiterea faptei prin cruzimi, respectiv prin supunerea victimei la tratamente degradante.

Rațiunea circumstanței săvârșirii infracțiunii prin cruzimi rezidă în ferocitatea de care dă dovadă infractorul, care alege să supună victima unor chinuri inutile pentru comiterea faptei.

Pentru a se reține circumstanța, atât jurisprudența, cât și literatura de specialitate consideră necesar a fi întrunite două condiții: în primul rând, prin comiterea faptei să se cauzeze victimei suferințe inutile pe o perioadă îndelungată de timp, suferințe care nu erau necesare pentru a fi consumată fapta, respectiv, în al doilea rând, fapta, prin natura ei, să cauzeze un sentiment de oroare victimei și altor persoane care află de săvârșirea ei.

În acest sens, în doctrină s-a arătat că este indiferent dacă actele au dus prin ele însele la producerea rezultatului infracțiunii sau dacă făptuitorul le-a comis doar pentru a chinui victima.

Raportat la condițiile mai sus amintite, arătăm că, în opinia noastră, actele de cruzime nu se vor reține dacă ele intervin după producerea rezultatului, în măsura în care nu mai poate fi îndeplinită condiția producerii de suferințe inutile victimei – spre exemplu, în cazul infracțiunii de omor, când, după uciderea victimei, autorul ar decapita victima și
i-ar secționa membrele (în realitate, aici am discuta mai degrabă despre o posibilă profanare de cadavre).

De asemenea, considerăm că a doua condiție cerută de doctrină – oroarea produsă terților – este mai degrabă o consecință firească a condiției producerii de suferințe inutile o perioadă îndelungată de timp. Prin urmare, credem că, pentru a fi în prezența cruzimilor, este suficientă îndeplinirea primei condiții.

Circumstanța este una reală, deoarece privește modul de comitere a infracțiunii.

Circumstanța agravantă generală nu se va reține în măsura în care împrejurarea se regăsește fie ca element constitutiv, fie ca circumstanță agravantă specială-spre exemplu, omorul comis prin cruzimi sau infracțiunile de război contra persoanelor prin aplicarea de tratamente cu cruzime sau inumane.

De asemenea, în doctrină s-a arătat că nu se va reține circumstanța în cazul infracțiunilor al căror element material impune, prin sine însuși, existența unor acte de cruzime, chiar dacă textul legal nu folosește această noțiune în mod expres, în aceste cazuri acteie de cruzime făcând parte din conținutul constitutiv al infracțiunii și fiind
indispensabile pentru realizarea tipicității – de exemplu, infracțiunea de tortură ce implică în mod necesar „provocarea unor puternice suferințe fizice ori psihice".

Conform reglementării actuale, circumstanța a fost completată cu o teză nouă, distinctă, și anume comiterea faptei prin supunerea victimei la tratamente degradante.

Pe marginea textului nou-introdus, în doctrină s-a arătat că vom fi în prezența acestei circumstanțe atunci când sunt utilizate mijloace sau procedee care umilesc victima, fiind de natură a provoca suferințe fizice ori psihice, importându-se sensul cristalizat în jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 3 din Convenție.

Și această circumstanță este una reală, ținând de mijloacele și procedeele de comitere a faptei, urmând a se răsfrânge asupra tuturor participanților, în măsura în care aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

Săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri

Suntem din nou în prezența unei circumstanțe reale, caracterul agravant al circumstanței fiind justificat aici de metodele sau mijloacele de comitere a faptei, care, prin ele însele, sunt extrem de vuinerante, având aptitudinea de a leza alte persoane sau bunuri decât cele direct vizate prin comiterea faptei (de exemplu, incendiere, explozii, inundații, utilizare de substanțe toxice, chimice, asfixiante, inflamabile, infectarea surselor de apă etc.).

Pentru reținerea circumstanței agravante este suficient ca metodele sau mijloacele folosite să fie susceptibile să producă un pericol pentru alte valori sociale, nefiind necesar să se fi produs și urmarea potențială în raport cu acestea.

Pe marginea acestui aspect, în literatura de specialitate s-a arătat, cu referire la infracțiunea de omor, că circumstanța va fi reținută doar atunci când s-a produs moartea unei singure persoane, deoarece, dacă se reține moartea a două sau mai multor persoane, se va reține numai infracțiunea de omor calificat, fără a putea fi reținută și agravanta în discuție. Există autori care consideră că nu există vreo incompatibilitate în a reține circumstanța agravantă generală chiar în situația omorului calificat, în forma prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. f) C.pen.- spre exemplu, cazul uciderii a două persoane prin incendierea apartamentului în care se aflau, incendiul provocat generând o stare de pericol și pentru celelalte apartamente din imobil.

Circumstanța agravantă nu va fi reținută atunci când starea de pericol pentru alte bunuri sau persoane constituie un element constitutiv al infracțiunii – de exemplu, natura obiectului material al infracțiunii, cum se întâmplă în cazul furtului calificat care are ca obiect material bunuri prin care se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice, prevăzut de art. 229 alin. (3) lit. g) C.pen., ori urmarea acesteia, în cazul diversiunii (art. 403 C.pen..

Aceeași va fi soluția și în ipoteza în care împrejurarea care face obiectul analizei este reglementată ca o circumstanță agravantă specială, cum se întâmplă în cazul distrugerii calificate prevăzute de art. 253 alin. (4) C.pen. sau al cei din culpă – art. 255 alin. (1) C.pen..

Săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor

Circumstanța urmărește înăsprirea tratamentului sancționator pentru infractorii majori, care demonstrează un pericol social sporit, manifestat prin faptul că atrag în câmpul infracțional minori, cu discernământ lipsă sau parțial format, afectând dezvoltarea acestora pe viitor. Va fi incidență circumstanța și dacă minorul este cel care a avut inițiativa infracțională (el fiind instigatorul, de exemplu), deoarece infractorii majori sunt la fel de responsabili în acest caz prin menținerea minorului în activitatea infracțională.

Ținând seama de rațiunea care fundamentează circumstanța agravantă în discuție, aceasta credem că poate subzista doar în cazul infracțiunilor care au la bază un element intențional, majorul având reprezentarea că antrenează sau menține în câmpul infracțional un minor.

Pentru aceleași considerente este necesar ca majorul să fi cunoscut starea de minoritate a persoanei cu care a comis infracțiunea sau să o fi prevăzut.

Circumstanța agravantă este incidență indiferent de vârsta minorului, respectiv indiferent dacă minorul răspunde sau nu penal – ipoteză în care, în funcție de existența sau nu a discernământului acestuia și de forma sa de participație, ne vom putea situa pe terenul participației penale proprii sau, după caz, improprii.

Nu are relevanță nici forma de participație a minorului, aceasta putând îmbrăca oricare dintre formele reglementate de lege. Așa cum s-a arătat în mod corect în doctrină, în acest caz nu ne mai aflăm în situația de la circumstanța agravantă a comiterii faptei de trei sau mai multe persoane împreună, când se cerea condiția concomitenței participanților. În cazul de față se sancționează mai drastic majorii care atrag și mențin în câmpul infracțional minori (persoane fără discernământ sau cu discernământ parțial format), astfel că nu mai are importanță care este forma de participație pe care o îmbracă la cazul concret contribuția minorului.

Circumstanța este incidență nu doar pentru cazurile de pluralitate ocazională de făptuitori, ci și pentru ipotezele de pluralitate naturală, respectiv constituită.

Din perspectiva pluralității naturale, exemplul cel mai facil este cel al infracțiunii de incest, unde un minor ajută doi frați majori să întrețină raporturi sexuale.

În fine, raportat la pluralitatea constituită (de exemplu, constituirea unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 C.pen.), se va reține circumstanța agravantă, atât pentru infracțiunea de constituire a grupului, cât și pentru infracțiunile-program, în măsura în care acestea vor fi comise împreună de membrii grupului (format din majori și cel puțin un minor).

Săvârșirea infracțiunii de un infractor major cu un infractor minor este o circumstanță reală, ea referindu-se la modul de comitere a infracțiunii. Circumstanța nu trebuie confundată cu cauza (starea) personală subiectivă a minorității, căci aici nu discutăm despre răspunderea minorului, ci de faptul obiectiv că acesta participă la comiterea unei infracțiuni, împreună cu un major.

Odată catalogată această circumstanță ca fiind una reală, ea se va răsfrânge asupra tuturor participanților, în măsura în care aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o. în aceste condiții, se pune întrebarea dacă circumstanța se va reține și asupra celorlalți participanți minori – spre exemplu, la săvârșirea infracțiunii au participat un minor de 13 ani, altul de 17 ani și un major, fiecare dintre aceștia cunoscând vârsta celorlalți.

Contrar regulii generale reglementate în cuprinsul art. 50 C.pen. privind modul de producere (răsfrângere) a efectelor circumstanțelor reale asupra participanților în situația cunoașterii sau prevederii acestora, în acest caz circumstanța nu își va produce efectul asupra participanților minori: explicația rezidă în conținutul reglementării, care impune calitatea de major a infractorului.

Săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze

Este o agravantă nou-introdusă, care nu are un corespondent directîn vechea reglementare, introducerea ei fiind justificată de periculozitatea ridicată a infracțiunii dar și a infractorului, pe care o asemenea împrejurare o evidențiază.

Analizând conținutul circumstanței, în literatura de specialitate s-a arătat că pentru existența acesteia este necesară îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor condiții:

persoana vătămată să fie, la momentul comiterii infracțiunii, într-o stare de vădită vulnerabilitate

Prin sintagma „vădită vulnerabilitate" se înțelege situația specială a persoanei vătămate, care este expusă în raport cu comiterea unor infracțiuni, fiind în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, implicând o stare de neputință fizică sau psihică, stare ce nu îi permite să reacționeze, să se apere în fața agresorului, înlesnind astfel comiterea infracțiunii. În doctrină s-a considerat că aceasta poate reieși și din disproporția vădită din punct de vedere fizic dintre victimă și agresor.

Starea de vulnerabilitate vădită se va evalua de instanță întotdeauna in concreto, prin raportare la toate circumstanțele speței și punându-se accent pe particularitățile persoanei vătămate și ale infractorului.

Modul de formulare a textului de lege impune ca starea persoanei vătămate să existe la momentul comiterii infracțiunii. În cazul unei infracțiuni cu durată de consumare în timp, este suficient ca una dintre componente acesteia să fie săvârșite în condițiile circumstanței, pentru ca aceasta să se rețină în raport cu întreaga infracțiune (de exemplu, autorul sustrage bunuri în mod repetat din apartamentul victimei, profitând de neatenția acesteia, iar într-o ocazie sustrage bunuri profitând de faptul că aceasta era imobilizată la pat ca urmare a unei afecțiuni medicale).

starea de vulnerabilitate să se datoreze vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze

În raport cu ipoteza vârstei, aceasta poate fi fie fragedă, fie una înaintată, în ambele cazuri trebuind însă să se constate că vârsta a determinat o stare de vulnerabilitate de care a profitat infractorul în comiterea faptei.

În situațiile în care sursa stării de vulnerabilitate este generată de starea de sănătate a victimei, aceasta poate fi reprezentată, în concret, de unele afecțiuni psihice, dar și de unele probleme de ordin fizic.

Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecințelor
posttraumatice, care constă într-o vătămare corporală gravă, totală sau parțială, cu caracter permanent, ce presupune existența unei urmări de natură morfologică, morfo-funcțională sau doar funcțională, care produce un handicap fizic și/sau psihic și care generează persoanei respective o stare de inferioritate.

Infirmitatea poate fi fizică (de exemplu, pierderea unui organ și/sau încetarea ori diminuarea semnificativă și permanentă a funcționării acestuia, pierderea sau reducerea semnificativă și permanentă a unui simț, lipsa unui segment corporal și/sau paralizia etc.) sau psihică (când, indiferent de forma sau intensitatea sub care se manifestă, trebuie să aibă un substrat organic, care să poată fi obiectivabil – de exemplu, cicatricea meningo-cerebrală).

Din categoria altor cauze, ne gândim aici la ipoteza somnului, hipnozei, consumului de alcool sau substanțe psihoactive ori la situația unei epuizări fizice a persoanei vătămate.

starea de vulnerabilitate să nu fie cauzată de inculpat sau de vreunul dintre participanții la infracțiune, pentru a facilita comiterea faptei

Condiția propusă în doctrină în raport cu noua circumstanță își are fundamentul în practica judiciară formată în aplicarea prevederilor art. 175 alin. (1) lit. d) C.pen. 1969, în materia infracțiunii de omor profitând de neputința victimei de a se apăra.

Astfel, pentru a fi incidență circumstanța agravantă în discuție, este necesar – ca o condiție negativă de existență – ca autorul sau oricare dintre participanți să nu fi provocat (indus) starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate, pentru a putea comite infracțiunea.

În caz contrar, răspunderea autorului se va putea antrena fie pentru infracțiunea ce se dorea a fi comisă, inducerea stării de vulnerabilitate fiind doar un act de pregătire (absorbit în infracțiune), fie pentru o formă calificată a infracțiunii inițial propuse (de exemplu, în loc să se rețină o tâlhărie simplă, se va reține o tâlhărie în formă agravată, prin utilizarea unei substanțe narcotice sau paralizante), fie pentru o altă infracțiune distinctă (de exemplu, lovind victima, care ajunge în stare de inconștiență, pentru a-i putea sustrage telefonul, dintr-un furt, fapta se transformă într-o tâlhărie).

infractorul să fi cunoscut și să fi profitat efectiv de acea stare vulnerabilă a persoanei vătămate

O ultimă condiție necesar a fi îndeplinită este ca autorul să cunoască starea de vulnerabilitate a victimei și, mai mult, să fi profitat de aceasta în comiterea infracțiunii. în cazul în care aceste două elemente nu sunt întrunite, starea de vulnerabilitate – deși existentă obiectiv – nu se va putea reține, autorul aflându-se în ipoteza unei erori de fapt asupra circumstanței agravante [art. 30 alin. (3) C.pen.].

În acest sens, în raport cu prima cerință, doctrina a exemplificat cu ipoteza unui hoț care pătrunde în locuință crezând că proprietarul este plecat și sustrage bunuri din holul de la intrare, fără a cunoaște că, în realitate, proprietarul se afla în imobil, însă dormea profund.

Ținând seama că face referire la situația specială a subiectului pasiv, circumstanța este unanim recunoscută în jurisprudență și în doctrină ca fiind una reală.

Circumstanța nu se va reține, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile mai sus expuse, în măsura în care norme de incriminare din Partea specială a Codului sau din legi speciale includ această împrejurare ca element constitutiv sau de agravare.

Astfel, nu va fi posibilă reținerea agravantei generale în cazul infracțiunilor de viol sau de agresiune sexuală comise prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau a-și exprima voința, lipsirea de libertate prin răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra.

Săvârșirea infracțiunii în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracțiunii

Circumstanța agravantă se regăsea și în reglementarea anterioară, art. 75 alin. (1) lit. e) C.pen. 1969 reglementând comiterea infracțiunii în stare de beție anume provocată în vederea comiterii faptei, așa-numita circumstanță a bețieipreordinate.

Conform Expunerii de motive la Cod, sfera de aplicare a circumstanței a fost extinsă, reglementând actualmente intoxicația preordinată: astfel, la cauzele care determină această stare au fost adăugate, pe lângă alcool, și alte substanțe psihoactive, a căror consumare reprezintă o încălcare a unei interdicții legale sau medicale, consecință a constatărilor practicii judiciare din ultimii ani conform cărora numeroase infracțiuni contra persoanei și contra patrimoniului, dar nu numai, se comit pe fondul consumului de alcool, de droguri sau de alte substanțe interzise ori cu regim special.

În ceea ce privește noțiunea de substanțe psihoactive, art. 241 din Legea
nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal arată că „prin substanțe psihoactive se înțelege substanțele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătății".

Analizând conținutul circumstanței, reiese că, pentru a se putea reține, este necesar a fi întrunite mai multe condiții, după cum urmează:

infracțiunea să fie comisă sub imperiul unei stări de intoxicație cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive

În cazul infracțiunilor cu durată de consumare în timp, este suficient să se constate că starea de intoxicație a existat la una dintre componentele unității de infracțiune (act de executare la unitatea naturală colectivă, acțiune sau inacțiune din structura continuatei, act de la infracțiunea de obicei, odată probată obișnuința, una dintre infracțiunile absorbite în cazul infracțiunii complexe) pentru a se reține circumstanța agravantă în raport cu infracțiunea comisă;

intoxicația să fie una voluntară, indiferent dacă este completă sau incompletă.

În acest sens, în doctrină s-a arătat că este irelevant pentru existența agravantei dacă

intoxicația este completă sau incompletă, ceea ce prezintă însă importanță este ca infractorul să fi consumat o cantitate de alcool sau de substanțe psihoactive „care să-i fi creat climatul psihic necesar săvârșirii infracțiunii";

intoxicația să fie comisă în scopul săvârșirii infracțiunii.

Pentru a se putea reține circumstanța, este esențial necesar a se demonstra scopul consumului, care nu poate fi prezumat.

În cazul în care nu se va putea proba acest scop, starea de intoxicație va putea avea, eventual, semnificația unui criteriu general de individualizare (legat de împrejurările comiterii faptei sau de starea de sănătate a inculpatului, în măsura în care discutăm de o posibilă dependență de alcool sau alte substanțe interzise) sau chiar a unei circumstanțe atenuante judiciare, în sensul art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen., constituind o împrejurare legată de infracțiune care poate diminua periculozitatea acesteia sau a infractorului.

De regulă, doctrina considera că se va reține circumstanța din art. 75 alin. (1) lit. e) C.pen. 1969 în condițiile în care infractorul consumă băuturile alcoolice pentru a-și face curaj să comită fapta sau pentru a putea invoca ulterior starea de beție (intoxicare acum) ca o împrejurare care ar putea să conducă la excluderea sau atenuarea răspunderii penale.

Circumstanța intoxicației preordinate este o circumstanță personală subiectivă, ea ținând de psihicul infractorului, motiv pentru care ea se poate reține în cazul participanților doar în ipoteza în care se constată, în cazul fiecăruia în parte, toate condițiile cumulative necesar a fi îndeplinite.

Săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență

Circumstanța avea un corespondent parțial în Codul penal din 1969, care prevedea ca circumstanță agravantă comiterea infracțiunii „de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate". În forma actuală, se extinde sfera de aplicare a circumstanței, legiuitorul adăugând și starea de asediu și starea de urgență ca situații-premisă, considerându-se că toate aceste ipoteze reflectă gradul crescut de pericol social al infractorului, care, pentru comiterea de infracțiuni, profită de aceste evenimente.

Din analiza conținutului circumstanței reiese că aceasta trebuie reținută de către instanța de judecată în măsura în care sunt întrunite următoarele condiții:

să se fi produs o calamitate sau să fi fost decretată starea de urgență ori starea de asediu.

Calamitatea a fost definită de doctrină ca semnificând o nenorocire, un flagel, un dezastru provocat, de regulă, de un eveniment natural de proporții, care lovește o comunitate (cutremur, inundație, incendiu de mari dimensiuni), sau un alt incident de asemenea amploare (spre exemplu, cazul unei ciocniri violente între două trenuri de călători, pline de pasageri, care au deraiat).

Starea de asediu și starea de urgență privesc situații de criză ce impun măsuri
excepționale care se instituie în cazuri determinate de apariția unor pericole grave la adresa apărării țării și securității naționale, a democrației constituționale ori pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre (art. 1 din O.U.G. nr. 1/1999).

Starea de asediu desemnează, conform art. 2 din O.U.G. nr. 1/1999, ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, militară, economică, socială și de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacității de apărare a țării la pericole grave, actuale sau iminente, care amenință suveranitatea, independența, unitatea ori integritatea teritorială a statului (măsura se poate institui pe o durată de maximum 60 de zile).

La rândul ei, starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situații: a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale; b) iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre (măsura se poate institui pe o durată de cel mult 30 de zile);

infracțiunea este comisă în timpul cât durează starea de urgență, de asediu sau cât mai există situația specifică provocată de calamitate.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, prezintă relevanță momentul comiterii actului de executare, iar nu cel al producerii efective a rezultatului – astfel, în cazul unei infracțiuni cu durată de consumare în timp, se va considera îndeplinită această condiție chiar dacă rezultatul socialmente periculos s-a produs ulterior stării de calamitate ori după expirarea duratei stării de asediu sau de urgență (spre pildă, un pompier – profitând de intervenția la stingerea unui incendiu de pădure de mari proporții – lovește cu o piatră un coleg în zona capului, pentru a-l ucide, abandonându-l apoi în speranța că trupul îi va fi mistuit de flăcări; în realitate, victima este descoperită de alți salvatori, dar decedează la spital câteva zile mai târziu, ca urmare a rănilor și arsurilor suferite);

infractorul să fi profitat de situația creată de calamitate sau de starea de asediu ori de urgență la comiterea infracțiunii.

Cu alte cuvinte, se cere ca infractorul să fi folosit efectiv respectiva situație în avantajul său, pentru comiterea infracțiunii, nefiind suficient doar ca temporal fapta să fie comisă în intervalul respectiv.

De exemplu, condiția este verificată în cazul în care infractorul, profitând de evacuarea locuitorilor dintr-o localitate afectată de inundații, sustrage bunuri dintr-o gospodărie. În schimb, nu se va reține circumstanța în cazul soțului care își ucide soția în timpul stării de asediu sau de urgență, pe fondul unor certuri conjugale.

Circumstanța are un caracter real.

Săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte

Suntem în prezența unei circumstanțe personale subiective, ținând de mobilul care îl determină pe autor să treacă la săvârșirea faptei, și anume unul dintre criteriile discriminatorii enumerate expres.

În literatura de specialitate s-a arătat că circumstanța, ținând de mobilul comiterii infracțiunii, „(…) nu se poate obiectiva, devenind o circumstanță reală, chiar dacă ceilalți participanți au cunoscut sau au prevăzut motivul pentru care infractorul a acționat, acceptând, în aceste împrejurări, să îi acorde asistența necesară, fără, însă, a-și însuși mobilul respectiv (de exemplu, circumstanța agravantă nu va fi incidență și cu privire la complicele care a ajutat la comiterea unei vătămări corporale asupra unei persoane de altă etnie, dacă nu și-a însușit mobilul infracțiunii care îl anima pe autor, vizând aspectele legate de etnia diferită a persoanei vătămate, ci era animat de dorința de a-i administra acestei persoane o corecție, pentru nerestituirea unui împrumut)".

În consecință, pentru a putea fi reținută circumstanța agravantă cu privire la toți participanții, este necesar ca fiecare dintre ei să fi acționat animat de acest mobil discriminatoriu.

Pentru a reține circumstanța nu este suficient să se constate că, obiectiv, victima se încadrează într-unul dintre grupurile identificate prin criteriile de discriminare enumerate în textul de lege (de exemplu, persoană cu o anumită etnie, de o anumită rasă etc.), ci trebuie să se probeze că între comiterea infracțiunii și această apartenență există o legătură motivațională.

Împrejurarea obiectivă va putea constitui însă un indiciu, pentru a se stabili, pe baza altor probe coroborate, dacă infractorul a acționat animat de unul dintre temeiurile de discriminare.

Ținând seama de caracterul esențialmente personal al circumstanței, există autori care consideră că circumstanța își va fi incidență chiar și în cazul în care, obiectiv, subiectul pasiv nu aparține unuia dintre grupurile minoritare, dar infractorul, din eroare, crede că există această situație. Argumentul care sprijină această soluție ține de rațiunea circumstanței, legiuitorul alegând să îl sancționeze mai drastic pe infractor în considerarea mobilului care l-a determinat să treacă la săvârșirea faptei, or, acesta este prezent chiar și în ipoteza unei erori de fapt asupra calității subiectului pasiv (spre exemplu, infractorul crede, în mod eronat, că victima aparține unui alt grup etnic și îi vatămă integritatea corporală, atât el, cât și victima aparținând, în realitate, aceluiași grup etnic).

Existența mobilului special care este valorificat în conținutul circumstanței i-a determinat pe numeroși autori să considere că aceasta se poate reține doar în cazul infracțiunii comise cu intenție directă, căci, în ipoteza celorlalte forme de vinovăție (intenție indirectă sau culpă), mobilul acțiunii, deși există, nu este relevant penal.

Soluția este susceptibilă de rezerve: astfel, în mod evident, autorul trebuie să acționeze urmărind (intenție directă) o anumită lezare a intereselor subiectului pasiv în considerarea unuia dintre criteriile menționate.

În măsura în care se produce însă o urmare mai gravă, prevăzută și acceptată de către autor (ipoteza intenției indirecte) sau una pe care o prevede, dar nu o acceptă ori nu o prevede, deși trebuia și putea (culpa, suprapusă peste intenția directă, deci o intenție depășită), nu credem că mobilul existent inițial în raport cu rezultatul de mai mică intensitate își pierde relevanța, acesta fiind în continuare incident.

Exemplificând, menționez ipoteza autorului care dorește să aplice o serioasă corecție corporală victimei, în considerarea religiei acesteia, dar acceptă, raportat la numărul și intensitatea loviturilor, că victima ar putea deceda, fapt care însă îi este indiferent.

Dacă victima decedează în final, fiind în prezența unui omor comis cu intenție eventuală, nu vedem de ce nu trebuie reținută agravanta inițială, reprezentată de mobilul care l-a determinat pe autor să treacă la executare. Soluția este aceeași și în ipoteza praeterintenției: în același exemplu, autorul – animat de același mobil – dorește doar aplicarea unei corecții corporale de mică intensitate și nu prevede, deși trebuia și putea, că victima ar putea să decedeze, lucru care se și întâmplă. Pentru infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte din speță trebuie, fără doar și poate, reținută și circumstanța agravantă de la art. 77 lit. h) C.pen.

Conchizând subliniem că, și în cazul întrunirii tuturor condițiilor impuse de conținutul circumstanței, aceasta va fi reținută doar dacă norma de incriminare nu include în conținutul constitutiv-de bază sau agravat-împrejurarea comiterii infracțiunii din motive care vizează discriminarea victimei pe vreunul dintre criteriile menționate.

Cu titlu de exemplu, circumstanța nu se va reține în cazul infracțiunii de abuz în serviciu în forma prevăzut de art. 297 alin. (2) C.pen.

Efectele circumstanțelor agravante în cazul persoanei fizice.

Prin dispozițiile art. 78 alin. 1 C.p. s-a consacrat regula agravării facultative a pedepsei în cazul constatării circumstanțelor agravante. Agravarea se va putea face numai cu privire la pedepsele principale.

În prezența circumstanțelor agravante se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.

De ex., dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la un an la 5 ani, ca efect al circumstanțelor agravante pedeapsa se va putea aplica până la maximul special de 5 ani, iar dacă acesta este neîndestulător se mai poate adăuga un spor de cel mult un an și 8 luni (nu se va putea ajunge cu sporul până la 2 ani pentru că 1/3 din maximul special de 5 ani este de doar un an și 8 luni).

Pedeapsa principală pentru infracțiunea săvârșită cu reținerea unei circumstanțe agravante se aplică într-o singură etapă, dintr-odată, între minimul special prevăzut de lege și maximul special, în cazul închisorii depășit cu până la o treime, dar nu mai mult de 2 ani, iar în cazul pedepsei amenzii între minimul special prevăzut de lege și maximul special depășit cu un spor de până la o treime din acest maxim.

Dacă legea prevede pedepse principale alternative, instanța va alege mai întâi pedeapsa principală pe care o va putea agrava conform celor arătate. Pedeapsa detențiunii pe viață nu mai poate fi agravată.

Dacă pe lângă pedeapsa închisorii, agravată sau nu ca efect al circumstanțelor agravante, s-a aplicat și pedeapsa amenzii care însoțește închisoarea, în condițiile art. 62 alin. 2 C.p., această pedeapsă a amenzii va fi determinată în raport cu pedeapsa închisorii stabilită de instanță, neputând fi agravată ca efect al circumstanțelor agravante.

Efectele circumstanțelor agravante în cazul persoanei juridice vor avea același regim ca în cazul pedepsei amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică

De ex.: dacă pedeapsa amenzii prevăzută de lege pentru persoana juridică este între 60 și 180 de zile-amendă, ca efect al circumstanțelor agravante amenda va fi aplicată mai întâi până la 180 de zile-amendă, iar dacă această limită este neîndestulătoare se va putea adăuga un spor de cel mult 60 de zile-amendă (o treime din 180); limitele între care se va stabili pedeapsa vor fi de la 60 la 240 de zile-amendă.

CAPITOLUL IV

CONCURSUL ÎNTRE CAUZELE DE AGRAVARE ȘI DE ATENUARE A PEDEPSEI

Noțiuni și caracterizare

Preocuparea legiuitorului de a stabili cadrul legal de aplicare a pedepsei se manifestă nu numai prin prevederea efectelor ce le au asupra pedepsei, cauzele de atenuare ori cauzele de agravare, ci și atunci când în aceeași cauză sunt concurente cauze de atenuare și de agravare.

Prin dispozițiile art. 79 C.pen.. s-a prevăzut ordinea în care se va da eficiență cauzelor de agravare și de atenuare când acestea sunt concurente în aceeași cauză.

Circumstanțele care vin în concurs cu privire la aceeași faptă și același făptuitor sunt generale, adică exterioare conținutului agravant ori atenuant al infracțiunii. Când astfel de circumstanțe sunt prevăzute și în conținutul agravat ori atenuat al infracțiunii, reflectând gradul de pericol social al faptei și de periculozitate al infractorului, vor avea eficiență determinată prin norma de incriminare și nu vor mai fi valorificate încă o dată ca fiind circumstanțe – nu vor intra în concurs cu eventualele circumstanțe atenuante ori agravante incidente în aceeași cauză. Aceste dispoziții sunt aplicabile și persoanei juridice

Concursul numai între cauzele de agravare

Conform art. 79 alin. 2 C. pen.., dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs sau recidivă.

Față de redactarea din alin. 1 al art. 79 C. pen. care stabilea ordinea obligatorie de aplicare succesivă a dispozițiilor ce au ca efect reducerea pedepsei, în alin. 2 al aceluiași articol, care enumeră dispozițiile ce au ca efect agravarea pedepsei, se observă că legiuitorul nu mai folosește expresia „în această ordine”.

În lipsa expresiei „în această ordine” din cuprinsul alin. 2 al art. 79 C.pen, se pune întrebarea firească dacă ordinea în care sunt enumerate dispozițiile ce au ca efect agravarea pedepsei este tot obligatorie sau nu.

Considerăm că discuția ar putea privi ordinea în care se produc efectele primelor două cauze de agravare din enumerarea de la art. 79 alin. 2 C.pen. (circumstanțe agravante și infracțiunea continuată), fiindcă celelalte două cauze (concursul ori recidiva) își vor produce efectul ulterior primelor două și potrivit dispozițiilor ce reglementează stabilirea și aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracțiuni realizată în cauză.

La întrebarea de mai sus s-ar putea susține, într-o opinie, că aplicarea dispozițiilor ce au ca efect agravarea pedepsei, astfel cum au fost enumerate, este tot obligatorie, iar legiuitorul nu a mai repetat expresia „în această ordine” din considerente de tehnică legislativă, pentru a evita o repetare în reglementare.

Într-o altă opinie, s-ar putea susține că nu întâmplător legiuitorul nu a mai folosit expresia „în această ordine” de aplicare a dispozițiilor ce privesc agravarea pedepsei, fiindcă enumerarea cuprinde ultimele două cauze – concurs sau recidivă – într-o formulare alternativă, care nu permite, astfel, o ordonare. Opinia potrivit căreia ordinea de aplicare a dispozițiilor ce au ca efect agravarea pedepsei este cea din enumerare nu este la adăpost de critică, fiindcă se dă efect circumstanțelor agravante mai înainte de a da efect infracțiunii continuate. Infracțiunea continuată este formă a unității de infracțiune, a unității legale și mai întâi se dă efect acestui întreg, limitele de pedeapsă la care ne raportăm pentru eventuale agravări sunt pentru această unitate. Circumstanțele agravante sunt exterioare conținutului infracțiunii și vor fi valorificate ulterior în raport cu întregul, cu unitatea care este infracțiunea continuată, chiar dacă circumstanța de agravare ar fi incidență doar în raport cu una ori unele dintre acțiunile ori inacțiunile ce intră în componența acesteia.

Așadar, instanța de judecată, reținând forma unității legale a infracțiunii continuate, ar trebui mai întâi să dea efecte acesteia, maximul special al pedepsei putându-se majora cu cel mult 3 ani în cazul închisorii și cu cel mult o treime în cazul amenzii, iar apoi va da efect și circumstanțelor agravante.

Potrivit acestei opinii, agravarea ar putea fi mai severă, cel puțin în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită are un maxim mai mic de 6 ani, iar agravarea în cazul în care se dă prioritate circumstanțelor agravante ar fi mai puțin severă în condițiile date.

Ar putea fi susținută și opinia că legiuitorul a avut în vedere această interpretare, de a crea cadrul legal pentru aplicarea unei pedepse mai puțin severe. Discuția este teoretică, fiindcă prin aplicarea succesivă a circumstanțelor de agravare și a infracțiunii continuate se determină maximul special al pedepsei până la care facultativ poate fi stabilită ori aplicată pedeapsa, iar judecătorul are limitele în care poate aplica pedeapsa concretă și nu este obligat să aplice acel maxim. De lege ferenda, ar trebui ca infracțiunea continuată să fie prevăzută înainte de circumstanțele agravante în enumerare de la art. 79 alin. 2 C.pen.

Considerând că efectele infracțiunii continuate au prioritate față de cele ale circumstanțelor agravante, examinăm și alte aspecte ale individualizării pedepsei.

În cazul săvârșirii unei infracțiuni continuate pentru care pedeapsa aplicabilă este închisoarea, dacă este incidență o circumstanță agravantă și dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă agravarea pedepsei închisorii ca urmare a celor două cauze de agravare se va putea adăuga și pedeapsa amenzii, conform dispozițiilor art. 62 C.p. în acest caz, se va da eficiență dispozițiilor de agravare privitoare la infracțiunea continuată (art. 36 alin. 1 teza I C.p.), apoi celor de la circumstanța agravantă (art. 78 C.p.), iar în final, pe lângă pedeapsa închisorii stabilită între limitele eventual majorate conform dispozițiilor arătate mai sus, se va putea aplica și pedeapsa amenzii, conform dispozițiilor art. 62 C.p. Așadar, agravarea pedepsei în cazul în care prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial se va face după ce s-a dat efect dispozițiilor privind infracțiunea continuată și circumstanțele agravante, iar limitele speciale ale zilelor-amendă se vor determina în raport cu durata pedepsei închisorii stabilite de instanță (pedeapsă eventual agravată ca efect al infracțiunii continuate și circumstanțelor agravante). Cuantumul corespunzător al unei zile-amendă se va stabili în funcție de valoarea folosului patrimon ial obținut sau urmărit.

În cazul săvârșirii unei infracțiuni continuate, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este doar amenda, ca și atunci când amenda a fost aleasă dintre pedepsele alternative prevăzute de lege pentru sancționarea faptei, dacă în speță se reține o circumstanță agravantă și dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, vor fi incidente trei dispoziții de agravare succesivă a pedepsei și care vor privi numai pedeapsa amenzii. în acord cu cele prezentate anterior, considerăm că limitele pedepsei amenzii între care se va face individualizarea pedepsei se vor determina astfel:

mai întâi maximul special al pedepsei amenzii va putea fi majorat cu cel mult o treime din acest maxim (efectul infracțiunii continuate – art. 36 alin. 1 teza a II-a C.p.);

apoi maximul special va mai putea fi majorat cu cel mult o treime din maximul eventual deja majorat din operațiunea anterioară (efectul circumstanței agravante – art. 78 C.pen.);

în final, limitele speciale (minimul special prevăzut de lege și maximul special eventual majorat ca efect al agravărilor anterioare) vor putea fi majorate cu cel mult o treime, deoarece prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial (art. 61 alin. 5 C.pen.).

În acest caz, cuantumul corespunzător unei zile-amendă se va stabili în funcție de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în întreținerea sa.

Prin aplicarea succesivă a cauzelor de agravare nu va fi admisă depășirea maximului general. Dacă prin aplicarea succesivă a dispozițiilor de la cauzele de agravare (între care concurs și recidivă) se îndeplinesc condițiile de la art. 39 alin. 2 C.p. ori 43 alin. 3 C.pen, instanța va putea aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

CAPITOLUL V

PRACTICĂ JUDICIARĂ

Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal se pot lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

Î.C.C.J, compl. DCD pen., decizia nr. 8 din 26 iunie 2014

Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Dolj, Secția penală, a dispus, prin Încheierea din data de 27 martie 2014 în Dosarul nr. 3.004/215/2014, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: "dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal se pot lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă"

Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 3.004/215/2014 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, Secția penală

La data de 30 ianuarie 2014, prin Adresa nr. C3 17689 din data de 29 ianuarie 2014, Comisia de evaluare din cadrul Penitenciarului de minori și tineri Craiova, constituită în baza Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale, a sesizat Judecătoria Craiova pentru a dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul condamnatului P.M

Potrivit înscrisurilor atașate sesizării respective, prin Sentința penală nr. 40 din data de 26 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 347/304/2013, Judecătoria Segarcea a hotărât condamnarea inculpatului P.M. (judecat în stare de arest preventiv) la pedeapsa principală de 4 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea ordinii și liniștii publice prevăzută de art. 321 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), art. 75 alin. 2 din Codul penal din 1969.

De asemenea, a aplicat acestuia pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1969. Prin aceeași sentință penală s-a dispus condamnarea inculpatului P.M. la pedeapsa principală de 4 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), art. 75 alin. 2 din Codul penal din 1969

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. 2 din Codul penal din 1969 i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1969.

În temeiul art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului și, conform art. 88 alin. 1 din Codul penal din 1969, s-a dedus din pedeapsa principală perioada cât acesta a fost arestat preventiv, începând cu data de 16 aprilie 2013 la zi.

Prin Decizia penală nr. 1.891 din data de 8 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 347/304/2013, Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze penale cu minori a admis recursurile formulate de către inculpații M.I.L., U. I., P. E. și P. M., a casat sentința în parte sub aspectul laturii penale și civile în ceea ce îi privește pe inculpații anterior menționați și a repus în individualitatea lor pedepsele aplicate acestora.

De asemenea, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. h) din Codul de procedură penală a încetat procesul penal privind pe inculpații M.I.L., U. I. și P.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 181 din Codul penal din 1969, prin împăcarea părților.

A redus pedepsele aplicate inculpaților M.I. L. și P.M. pentru infracțiunile prevăzute de art. 321 din Codul penal cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), alin. 2 și art. 37 lit. b) din Codul penal, respectiv art. 321 din Codul penal cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), alin. 2 din Codul penal la câte 3 ani și 6 luni închisoare.

A menținut modalitatea de executare a pedepselor aplicată inculpaților M. I. L., U. I. și P.M.

S-a dedus detenția preventivă pentru fiecare dintre inculpații de mai sus, de la 26.06.2013 la zi.

Punctul de vedere al comisiei de evaluare din cadrul penitenciarului unde condamnatul se află încarcerat a fost în sensul că, în privința acestuia, sunt incidente prevederile art. 6 din Codul penal, întrucât pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare depășește maximul special prevăzut de legea nouă [art. 371 din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a), art. 78 din același cod].

Prin Sentința penală nr. 433 din data de 04 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.004/215/2014, Judecătoria Craiova, în temeiul art. 23 din Legea nr. 255/2013 și art. 595 din Codul de procedură penală, a admis contestația la executare privind pe condamnatul P.M.

În baza art. 6 alin. (1) din Codul penal a redus pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată condamnatului prin Sentința penală nr. 40/26.06.2013 a Judecătoriei Segarcea, definitivă prin Decizia penală nr. 1.891/08.10.2013 a Curții de Apel Craiova, în baza art. 321 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a), alin. 2 din Codul penal din 1969, la 2 ani și 8 luni închisoare, maximul special prevăzut de art. 371 din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a), art. 78 din Codul penal.

A făcut aplicarea art. 65 din Codul penal, art. 66 lit. a), b) din Codul penal.â

S-a dedus din pedeapsa aplicată durata executată de la 16.04.2013 la zi.

S-a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 176/08.10.2013 emis de Judecătoria Segarcea și s-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii corespunzător prezentei sentințe.

S-au menținut celelalte dispoziții ale Sentinței penale nr. 40/26.06.2013 a Judecătoriei Segarcea, definitivă prin Decizia penală nr. 1.891/08.10.2013 a Curții de Apel Craiova.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Craiova a constatat că fapta comisă de inculpat, astfel cum a fost descrisă anterior, se regăsește incriminată în noul Cod penal în cuprinsul articolului 371 și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani. Având în vedere că în sarcina inculpatului a fost reținută și circumstanța agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) din Codul penal [art. 75 lit. a) din Codul penal din 1969], rezultă că pedeapsa maximă care s-ar putea aplica inculpatului conform art. 78 alin. (1) din noul Cod penal este de 2 ani și 8 luni închisoare (2 ani, la care se adaugă un spor de o treime din maximul de 2 ani), pedeapsă mai redusă decât cea aplicată în fapt inculpatului prin sentința de condamnare.

Sentința Judecătoriei Craiova a fost atacată cu contestație de către condamnat [care a invocat faptul că în mod greșit prima instanță a aplicat sporul de 8 luni închisoare prevăzut de art. 78 alin. (1) din Codul penal, prin aplicarea automată a acestui spor procedându-se practic la o rejudecare pe fond a cauzei, în condițiile în care, la momentul condamnării sale, instanța a ținut cont la aplicarea pedepsei de circumstanța agravantă prevăzută de legea în vigoare la momentul respectiv, circumstanță ce se regăsește acum în dispozițiile art. 77 lit. a) din Codul penal].

III. Punctul de vedere al Tribunalului Dolj, Secția penală, cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este în sensul că la compararea sancțiunii aplicate, în condițiile reținerii unor circumstanțe fie agravante, fie atenuante, cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, exclude ab initio luarea în considerare a acestora.

În sensul opiniei, au fost aduse următoarele argumente

Aplicarea separată a dispozițiilor legii penale mai favorabile nu este posibilă în cazul circumstanțelor de agravare, în raport cu încadrarea faptei, deoarece fapta fiind evaluată împreună cu circumstanțele în care s-a comis, tot împreună sunt evaluate și în privința legii penale mai favorabile.

În privința aplicării legii penale mai favorabile, raportat la momentul când legea nouă intervine, înainte de judecarea definitivă a cauzei sau după judecarea definitivă a cauzei, criteriile de determinare a caracterului mai favorabil sunt diferite.

Astfel, pentru prima ipoteză, acestea sunt multiple (cuantumul și conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante și agravante, tentativă, recidivă etc.), pe când, pentru cea de-a doua, în vederea determinării caracterului mai favorabil se are în vedere cuantumul sau conținutul pedepsei (mitior poena).

A accepta influența circumstanțelor agravante sau, după caz, atenuante, la determinarea caracterului mai favorabil al legii penale, în situația cauzelor definitiv judecate, înseamnă o reindividualizare post judicium a pedepsei, pornind de la limita maximă specială prevăzută de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, textul de drept material prevăzut de art. 6 alin. (1) din Codul penal nemaigăsindu-și eficiența.

În condițiile în care tratamentul sancționator pe care l-a prevăzut Codul penal din 1969 în cadrul dispozițiilor art. 78 și Legea penală nr. 286/2009 în art. 78 este unul facultativ, în aplicarea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită, deși reținute aceste circumstanțe, efectul lor nu operează întotdeauna, nu se regăsește în pedeapsa aplicată.

A considera că influența circumstanței agravante asupra maximului special prevăzut de legea penală nouă pentru infracțiunea săvârșită operează de drept prin simplul fapt că ele au fost reținute, înseamnă a înlătura principiul agravării facultative a acestui efect.

Totodată, se constată că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal restrâng determinarea caracterului mai favorabil doar cu privire la cuantumul pedepsei, stabilind în apreciere două limite: una cu privire la sancțiunea aplicată, iar cea de-a doua la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită. Această restrângere este prevăzută și în dispozițiile art. 4 și 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare.

Sintagma folosită de legiuitor – "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită" – nu poate fi acceptată decât în considerarea dispozițiilor art. 187 din Codul penal. Orice adăugare la acest maxim special în considerarea unor circumstanțe agravante înseamnă, folosind același raționament logico-juridic, acceptarea reducerii limitei maximului special, în condițiile reținerii unor circumstanțe atenuante. Aceste ipoteze sunt excluse de legiuitor în mod expres prin dispozițiile art. 8 raportate la art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare.

În acest context este previzibil că se trece peste voința legiuitorului, care nu este decât aceea, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, să nu se depășească maximul special prevăzut de lege, să nu se adauge un plus de pedeapsă la cea stabilită prin norma de incriminare care, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Codul penal, ar fi echivalentă cu o pedeapsă care nu este prevăzută de legea penală.

IV. Punctul de vedere al părții cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Condamnatul P.M. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele de judecată arondate

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în majoritate, punctele de vedere comunicate de către instanțe au fost în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, nu se pot lua în considerare la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că în cadrul Secției judiciare – Serviciul judiciar penal nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării.

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public, în concluziile scrise depuse la dosar, după expunerea argumentelor de drept și jurisprudențiale, a arătat că soluția propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea:

În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

VII. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a statuat în repetate rânduri că legea trebuie să fie previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru a satisface exigențele de previzibilitate ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi cetățeanului o protecție adecvată contra arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta.

Apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate, el trebuie să prevadă într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită conduită (Hotărârea din 4 mai 2000 în Cauza Rotaru împotriva României și Hotărârea din 25 ianuarie 2007 în Cauza Sissanis împotriva României).

De asemenea, un alt principiu consacrat în jurisprudența CEDO se referă la securitatea raporturilor juridice, iar exigențele acestui principiu se opun repunerii în discuție a unei soluții definitive dată unui litigiu și nu sunt admise derogări decât dacă o impun motive substanțiale și serioase (Hotărârea din 7 iulie 2009 în Cauza Stanca Popescu împotriva României).

Relevante în materie sunt și deciziile CEDO care se referă la principiul egalității și al nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia: "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Legat de acest text, CEDO a arătat că art. 14 nu poate fi interpretat în sensul că ar interzice orice discriminare bazată pe criteriile pe care le conține sau pe altele cuprinse implicit în sintagma "orice altă situație", pentru că a distinge nu înseamnă a discrimina.

Diferența de tratament devine discriminare numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În explicarea termenelor folosiți, CEDO arată că "lipsa justificării obiective și rezonabile semnifică faptul că diferența de tratament nu urmărește un scop legitim ori faptul că nu există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat".

VIII Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

O abordare similară există și în jurisprudența acesteia, conform căreia "principiul egalității și nediscriminării presupune ca situații comparabile să nu fie tratate diferit, în afară de cazul în care un astfel de tratament este justificat obiectiv" (Cauza C-248/04, Cauza C-303/2005).

Soluția instanței supreme

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, reține următoarele:

Cu privire la condițiile de admisibilitate ale sesizării

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 3.004/215/2014 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, Secția penală.

Din verificările efectuate a rezultat și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită și, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Constatând, deci, îndeplinite condițiile de admisibilitate menționate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă:

În contextul cauzei, Înalta Curte reține că, în aplicarea corectă a dispozițiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituție a dreptului substanțial incidentă în această fază, trebuie să pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din Codul penal, stabilind în raport cu acesta modul în care litera și rațiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.

Astfel, se reține că art. 6 din Codul penal realizează echilibrul dintre principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Dispoziția menționată justifică limitarea autorității de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivității principiului legalității pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunțării sale, cât și în cel al executării).

Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Conchidem că, pe de o parte, singura situație în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancționator aplicat excede limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din Codul penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.

Așadar, principiul legalității pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.

Pe de altă parte, criteriile de stabilire a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei au fost reduse la unul singur, și anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancțiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nou.

În dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se prevede că, atunci "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim".

În același sens, în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, se prevede că "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi". De asemenea, conform prevederilor art. 8 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, dispozițiile art. 4 din aceeași lege se aplică în mod corespunzător și pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, pentru fapte incriminate de actele normative prevăzute în titlul II al legii menționate.

Art. 6 alin. (1) din Codul penal stabilește, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, stabilește, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea noului Cod penal, ca legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de noul Cod penal. În același sens, conform art. 8 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, care menține același unic criteriu, pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul actelor normative prevăzute în titlul II al Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, în forma anterioară modificărilor realizate prin această lege, care nu depășește maximul special prevăzut în titlul II al Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acesteia.

Noul Cod penal, în cuprinsul dispozițiilor art. 187, definește expresia "pedeapsă prevăzută de lege", stabilind că prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Dispozițiile art. 187 din noul Cod penal, care definesc expresia "pedeapsă prevăzută de lege" și, implicit, noțiunea de maxim special prevăzut de lege, se referă la pedeapsa prevăzută în norma de incriminare și exclud luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În temeiul acestor dispoziții, pentru determinarea pedepsei prevăzute de lege și, în consecință, a maximului special prevăzut de lege, se exclude luarea în considerare a circumstanțelor atenuante (cauze de reducere a pedepsei) sau a circumstanțelor agravante (cauze de majorare a pedepsei). Natura circumstanțelor atenuante, de cauze de reducere a pedepsei și a circumstanțelor agravante, de cauze de majorare a pedepsei, este stabilită prin dispozițiile art. 79 din Codul penal.

În lipsa unei dispoziții legale, care, conform art. 172 din Codul penal, să atribuie un alt înțeles expresiei "pedeapsă prevăzută de lege" și, implicit, noțiunii de maxim special prevăzut de lege, în reglementarea aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, sunt incidente dispozițiile art. 187 din Codul penal.

În aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, instanța compară pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare cu maximul special prevăzut în norma de incriminare cuprinsă în legea penală nouă, fără luarea în considerare a efectelor circumstanțelor atenuante sau agravante și, dacă pedeapsa aplicată, inclusiv prin valorificarea efectelor circumstanțelor atenuante ori agravante, depășește maximul special prevăzut în norma de incriminare, reduce pedeapsa aplicată la acest maxim.

Circumstanțele nu pot fi disociate de limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, întrucât valorificarea acestora în ipoteza art. 6 din Codul penal ar echivala cu o individualizare judiciară în faza de executare a pedepsei, situație care ar aduce atingere autorității de lucru judecat și principiului supremației dreptului, astfel cum este consacrat în jurisprudența CEDO și care se opune repunerii în discuție a unei soluții definitive și nu admite derogări decât dacă o impun motive serioase și substanțiale, iar în procesul de interpretare și aplicare a legii judecătorul are obligația de a identifica acel înțeles al normei juridice compatibil nu doar cu voința prezumată a legiuitorului, ci și cu principiile de rang constituțional ori european.

Concluzionând, în considerarea celor expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 alin. (1 ) din Codul penal, în cazul faptelor definitiv judecate, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

Admite sesizarea formulată de către Tribunalul Dolj, Secția penală, în Dosarul nr. 3.004/215/2014, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce vizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită și a circumstanțelor atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, stabilește că la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită nu se vor lua în considerare circumstanțele atenuante sau agravante reținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

CONCLUZII

Individualizarea judiciară a pedepei este individualizarea realizată de instanța de judecată cu ocazia aplicării pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită în funcție de gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea infractorului care se evaluează în funcție de criteriile generale de individualizare.

Adaptarea pedepsei concrete realizată de instanța judecătorească are loc cu respectarea criteriilor de individualizare legală, între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă, limite a căror depășire este posibilă în funcție de stările și circumstanțele de agravare sau de atenuare și al căror efect este prevăzut de lege.

În realizarea oricărei forme de individualizare a pedepsei, dar cu deosebire în cadrul individualizării judiciare, un rol important îl au stările, situațiile sau împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracțiunii și care scot în evidență un grad mai ridicat ori mai scăzut de pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului.

În știința dreptului penal, aceste stări, situații sau împrejurări, sunt denumite cauze, care agravează sau atenuează răspunderea penală și pentru o bună cunoaștere, sunt clasificate după diferite criterii.

În cadrul cauzelor de agravare ori de atenuare a pedepsei se face distincție între stări și circumstanțe.

Stările sunt anumite entități, fapte, situații, cu semnificație în ceea ce privește gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a făptuitorului, care sunt reglementate în Partea generală a Codului penal ca instituții distincte cu efectele lor de atenuare ori de agravare a pedepsei.

Stabilirea de către lege a acestor circumstanțe ca fiind de agravare constituie un mijloc de individualizare legală a sancțiunilor penale, iar posibilitatea acestei stabiliri, a acestei caracterizări reiese din natura și semnificația invariabilă a acestor circumstanțe.

Sfera de aplicare a circumstanțelor enumerate de către dispozițiile art.77 și 78
C. pen. este generală, aceste circumstanțe fiind posibile în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni.

Instanța de judecată care a constatat existența lor nu are posibilitatea decât de a constata această existentă, nu și de a stabili dacă ele constituie sau nu circumstanțe agravante, stabilirea aceasta fiind deja realizată de către legea penală.

Constatarea în concret și reținerea împrejurărilor, situațiilor sau faptelor care constituie circumstanțe agravante este obligatorie pentru orice instanță de judecată, iar efectele acestor circumstanțe asupra pedepsei sunt obligatorii (ceea ce este de esența circumstanțelor legale).

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. monografii

Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;

M. Basarab, Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Editura Hamangiu, București 2007;

Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;

David, B. Drept procesual penal, Partea generală și specială, Editura Pro Universitară București 2003;

Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;

Hanga, V. Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, 1977;

Lefterache, L.V. Drept penal. Partea generală,iEditura Hamangiu, București 2016;

Mateuț, Ghe. Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Chemarea, Iași 1994;

Mitrache, C-tin, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2014;

Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția a III-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;

Oancea, I. Drept penal. Partea generală, București, Editura Didactică și Pedagogică 1971;

Rămureanu, V. Competența penală a organelor judiciare, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1980;

Streteanu, F, D. Nițu, Drept penal, Partea generală, vol. II, Editura Universul juridic, București 2018,

Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;

Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;

Udroiu,M. Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, București 2015;