Circulatia Cambiei In Comertul International

Circulația cambiei in comerțul internațional

Cuprins

Introducere

Capitolul I – Considerații generale privind cambia

1.1.Conceptul de cambie

1.2.Aspecte privind semnificatia și funcțiile cambiei

1.3.Variantele de transmitere a cambiei

Capitolul II – Girul

2.1.Noțiunea girului

2.2.Mentiuni privind condițiile de valabilitate si clasificarea girurilor

2.3.Efectele girului

2.4.Aspecte privitoare la girurile improprii

Capitolul III – Formele specifice de circulație ale cambiei

3.1.Scontarea

3.2.Rescontarea

3.3.Forfetarea

Capitolul VI – Practică judiciară

Concluzii

-Bibliografie si Acte normative

INTRODUCERE

În lucrarea de față analizează circulația cambiei si a girului, inclusiv formele specifice de circulatie ale cambiei in comertul international.

În capitolul unu am tratat notiunea de cambie, aspecte privind semnificatia si functiile cambiei si variantele de transmitere a cambiei.

Cambia este unul dintre titlurile de credit cu larga aplicabilitate în activitatea comercială internațională. Aparitia acestei instituții marcheaza un moment istoric important in evolutia comertului si a mijloacelor de plata, alaturi de moneda fiduciara (bancnota) si moneda scripturala (de cont). În același timp, ea a fost optatată drept unul din cele mai vechi titluri de credit, dar in forma sa prezenta este rezultatul unei evolutii si a unor sedimentari indelungate. Evul mediu a cunoscut pe scara larga un mecanism de inlocuire a transportului de bani, respectiv o scrisoare comerciala emisa de un bancher local, pentru un negustor (client) al sau care avea nevoie de moneda locala pentru achizitii in teritorii (tari) diferite, catre un bancher corespondent pentru eliberarea catre negustor, la destinatie, a echivalentului banilor sai in moneda locala (cambium trajecticium).

Noțiunea de cambie provine din italianul cambio ceea ce înseamnă schimb. Textele din vechiul codul comercial foloseau termenii de “trată” sau “poliță”. Denumirile au fost înlocuite prin “cambie” conform Legii 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin. Totuși, în practică, se mai utilizează deși în mod impropriu, denumirea de “trată”. Ea cuprinde însă, anumite dispoziții privind cuprinsul cambiei pe baza cărora se poate defini acest titlu de credit.

Din punct de vedere legal ea reprezintă un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă dispoziție altei persoane, numită tras, să plătească la scadență o sumă de bani unei a treia persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.

În capitolul al doilea am tratat noțiunea de gir. Circuitul cambial, transmiterea cambiei, in calitate de titlu de credit, este realizata printr-un procedeu juridic special. Primul act de circulatie al cambiei este remiterea acesteia de catre tragator beneficiarului cambiei. Acesta poate pastra cambia pentru a o prezenta trasului la scadenta pentru plata, dar are si posibilitatea transmiterii mai departe a inscrisului impreuna cu toate drepturile incorporate, pe calea girului.

Girul este un ordin de plată, adresat trasului sau emitentului de către posesorul cambiei și prin care acesta din urmă își manifestă voința de a învesti cu drepturi cambiale pe acela în favoarea căruia este făcut ordinul. Posesorul cambiei care dă ordinul se numește girant, iar beneficiarul acestuia poartă denumirea de giratar. Girul, ca declarație cambială, devine apt să confere tradițiunii cambiei, de la girant la giratar, acea semnificație juridică particulară prin care se determină justificarea documentală a posesiei pentru scopuri cambiale.

Potrivit legii, chiar daca nu contine mentiunea expres la ordin, cambia poate fi transmisa prin gir. Transmiterea vizeaza in primul rand proprietatea asupra cambiei care avand incorporate drepturi speciale in ea, ele se transmit in mod natural noului proprietar. Din aceasta perspectiva a titlului, girul este translativ de proprietate.

Ca atare, deși cambia, ca și celelalte lucruri mobile, se transmite printr-un acord de voințe, totuși acest act juridic bilateral și cauzal nu își realizează plenitudinea de efecte juridice decât când i se suprapune o declarație cambială unilaterală, formală și abstractă care este girul, urmată de tradiția titlului.

Girul este mijlocul tipic prin care se realizeaza circulatia cambiei, un „negotiu cambial accesoriu” ce consta intr-o declaratie scrisa si subscrisa pe titlu a girantului, insotita de predarea documentului. El cuprinde o declaratie unilaterala de vointa a carei valabilitate nu este conditionata de acceptare.

Cu alte cuvinte, girul se poate analiza ca o manifestare de voință complexă exprimată în scris, într-o anumită formă prin care posesorul cambiei transmite proprietatea documentului altei persoane, legitimând-o să ceară prestația la care s-a obligat debitorul cambial. Manifestarea de voință este complexă atât ca formă cât și ca conținut: ca formă, vizează două acțiuni concrete – dispozitia asupra documentului prin remiterea acestuia dobânditorului și subrogarea giratarului în drepturile girantului prin scrierea unei formule specifice perfecte, sau capabilă de a deveni perfectă pe titlu; conținutul are în vedere proprietatea documentului și dreptul de creanță pe care titlul îl încorporează. Altfel spus, manifestarea de voință are în vedere transmisiunea titularității drepturilor pe care le conține documentul: dreptul de proprietate și dreptul de creanță (credit).

În același capitol sunt prezentate condițiile de valabilitate ale girului, clasificarea, efectele, si girurile improprii. Transmiterea cambiei prin gir se face în condițiile legii. Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și condiții de formă. Girul trebuie să fie necondiționat. Orice condiție care afectează girul este socotită nescrisă. Legea interzice girul condiționat pentru a proteja siguranța circulației cambiei. După efectele pe care le poate produce girul este propriu și impropriu. Girurile proprii sunt constituite din girul nominativ, girul în alb și girul la purtător. Girurile care nu produc efectele specifice raportului cambial, în special efectul translativ, ori produc numai unele din aceste efecte sunt considerate giruri anormale sau improprii. Fac parte din această categorie: girul cu clauza “nu la ordin”; girul cu clauza “pentru procură”, girul cu clauza “în garanție”, girul cu clauza “fără garanție”, girul de întoarcere, girul după protest, girul fiduciar si girul simulat.

În al treilea capitol am prezentat alte forme specifice de circulatie ale cambiei. Scontarea, ca o forma speciala a girului, este operatiunea juridica prin care beneficiarul transmite cambia catre o institutie de credit autorizata (de regula o banca comerciala), urmarind ca in schimbul acestui transfer sa obtina o parte din suma indicata in titlu, inainte de implinirea scadentei. Este, deci, o modalitate de negociere a cambiei pentru mobilizarea rapida a unor resurse financiare, necesare beneficiarului. Institutia de credit plateste suma determinata in cambie, deducand in valoarea acesteia o asa numita taxa de scont (care reprezinta marja ei de profit) si un comision destinat acoperirii eventualelor cheltuieli rezultate din scontarea si executarea cambiei (cheltuieli de protest, de regres, etc.). Potrivit practicii bancare, taxa de scont reprezinta cel putin echivalentul dobanzii percepute de institutia de credit pentru un credit a carui scadenta coincide cu cea din cambia scontata.

Cu alte cuvinte, prin scontare, posesorul cambiei obține valoarea nominală a cambiei minus dobânda (scontul) pentru suma plătită, calculată din momentul scontării până la data scadenței, la care se adaugă și anumite cheltuieli – comision – legate de încasarea cambiei la scadență. Scontarea reprezintă o formă de mobilizare a creditelor pe termen scurt și constă în vânzarea unui titlu de credit unei bănci înainte de scadență. Pentru a fi acceptate de bancă la scontare, cambiile trebuie neapărat să fi fost acceptate în prealabil de importator.

Procedeul sau operațiunea prin care o bancă comercială scontează cambia la o bancă centrală se numește rescontare. Rescontarea este operațiunea prin care băncile comerciale revând titlurile primite prin scontare băncii centrale. Dacă la scontare se plătește taxa scontului, reescontarea se face prin plata taxei de rescont denumită și taxa oficială a scontului. Taxa oficială a scontului constituie baza de stabilire a taxei scontului la băncile comerciale. Rescontul constituie o modalitate de procurare a unor noi resurse de creditare prin cedarea portofoliului de efecte comerciale provenite, de regulă, prin scontare, unei alte bănci, băncilor de scont, dar de regulă băncii de emisiune. Banca comercială recurge la reescontare în funcție de interesele sale de a obtine disponibilități (adesea în scopul unei mai bune valorificări). Esențial este faptul că, prin reescontare, banca de depozit înregistrează un profit chiar în aceeași zi în care s-a efectuat scontarea, ca diferența dintre dobanda la care se scontează (taxa scontului privat), mai mare, și taxa oficială a scontului, mai mică, practicata la banca de emisiune.

Forfetarea este vânzarea de către exportator a unei creanțe asupra importatorului, pe termen mediu sau lung, unei bănci sau instituții financiare specializate (forfetist), cu condiția renunțării de către aceasta la dreptul de regres asupra exportatorului.

Forfetarea este tot mai frecvent utilizată pe plan internațional, mai mult decât atât, titlurile forfetare pot fi nu numai cambii, ci și bilete la ordin, scrisori de garanție bancară și o anumită formă a acreditivului documentar.

Capitolul I

Considerații generale privind cambia

1.1. Conceptul de cambie

Bunurile realizate de producatori sunt destinate satisfacerii trebuințelor celor care au nevoie de ele. Prin schimb, aceste bunuri trec, prin intermediul banilor, de la producatori la consumatori. Diversitatea bunurilor care fac obiectul circulatiei determina o varietate a formelor juridice prin care se realizeaza circulatia. O forma juridica moderna a circulatiei bunurilor o constituie circulatia inscrisurilor (titlurilor) care incorporeaza anumite valori patrimoniale. Institutionalizarea circulației titlurilor reprezinta una dintre cele mai importante contrbuții ale dreptului la progresul activitații comerciale moderne internaționale.

Toate inscrisurile reprezintă efecte de comerț, iar dintre acestea, titlurile de credit sunt o categorie. Unii autori consideră ca termenul corect este cel de titluri de credit si precizeaza ca acesta este termenul utilizat de legiuitorul român pentru a desemna instrumente financiare diverse, instrumente care incorporeaza o valoare si chiar tehnici financiare. In sistemul juridic român, expresia „titlu de valoare” reprezintă produsul unei opere efectuate de doctrina romaneasca si straina care au elaborat un pachet de principii aplicabile unei intregi categorii de documente constatatoare de drepturi si obligății. Titlurile de valoare sunt utilizate in activitatea bancară, dar si in afara acesteia.

Titlurile de credit se exprima prin inscrisuri care au rolul de a constitui drepturi; cu alte cuvinte, titlul de credit este un document constitutiv de drepturi incorporate in titlu. In cazul titlurilor de credit, dreptul subiectiv este incorporat in document; altfel spus, dreptul si documentul se intrepatrund, astfel incat nasterea, transmiterea si exercitarea acestui drept este necesara existentă unui inscris. Dreptul nu exista in afara inscrisului. In consecinta, pentru dovedirea dreptului este necesar inscrisul care il incorporeaza iar pentru obținerea prestației debitorului este necesara prezentarea documentului. Distrugerea inscrisului echivaleaza cu pierderea dreptului, iar transferarea insinscrisuri care au rolul de a constitui drepturi; cu alte cuvinte, titlul de credit este un document constitutiv de drepturi incorporate in titlu. In cazul titlurilor de credit, dreptul subiectiv este incorporat in document; altfel spus, dreptul si documentul se intrepatrund, astfel incat nasterea, transmiterea si exercitarea acestui drept este necesara existentă unui inscris. Dreptul nu exista in afara inscrisului. In consecinta, pentru dovedirea dreptului este necesar inscrisul care il incorporeaza iar pentru obținerea prestației debitorului este necesara prezentarea documentului. Distrugerea inscrisului echivaleaza cu pierderea dreptului, iar transferarea inscrisului, cu observarea formelor legale, transfera si dreptul. Ca efect al formalismului, titlul de credit trebuie sa cuprindă anumite mențiuni obligatorii, enumerate legal, in absentă carora inscrisul nu are valoarea unui titlu de credit. Formalismul titlurilor de credit are, deci, un rol de protectie a semnatarilor care se angajează precum si a titularilor succesivi ai titlului, care pot verifica cu usurinta regularitatea formala a titlului.

Inovația titlurilor de credit consta in emiterea unor inscrisuri speciale constatatoare a creanțelor si asigurarea circulației lor independent de raportul juridic din care provin si intr-un mod formalizat, dar simplificat(gir). In acest mod pozitia vanzatorului din exemplul anterior este mult usurata. El poate transmite foarte usor creanța independenta constatată de titlul sau, obtinand o refinantare prin tehnica numita scontare, respectiv va obține valoarea creanței diminuată cu o taxa dată de perioada de timp pana la scadența si achitarea efectiva a creanței. Circulatia titlurilor in mod independent fața de raportul juridic care are in continut dreptul transmis, dar mai ales simplificarea acestei circulații si eliberarea ei de formalismul cesiunii de creanța reprezintă avantaje foarte mari pentru activitatea economica. Eliberarea dreptului subiectiv de conținutul raportului juridic din care a luat naștere si circulația lui independentă este denumită in mod tradițional incorporarea dreptului in titlu. In privinta denumirii titlului independent relevat este folosita in mod traditional denumirea de titlu de credit. Fața de existența unor specii de titluri care nu realizeaza efectiv funcția economica a creditului, ci a plații, a fost propusă si denumirea de titluri de valoare (comerciale). Desi noțiunea de titlu de valoare se dorește mai incapatoare, cele două noțiuni sunt percepute de obicei ca interschimbabile si sinonime. Titlul de credit este perceput in doctrina ca un inscris in temeiul caruia posesorul sau legitim are dreptul sa exercite, la o dată determinată, dreptul aratat in cuprinsul lui, sau ca documentul necesar si suficient pentru obținerea de la debitor a prestatiei pe care acesta o cuprinde.

Cambia este unul dintre titlurile de credit cu largă aplicabilitate în activitatea comercială internațională. Aparitia cambiei marcheaza un moment istoric important in evolutia comertului si a mijloacelor de plata, alaturi de moneda fiduciara (bancnota) si moneda scripturala (de cont).

Cambia este unul dintre cele mai vechi titluri de credit, dar in forma sa prezenta este rezultatul unei evolutii si a unor sedimentari indelungate. Evul mediu a cunoscut pe scara larga un mecanism de inlocuire a transportului de bani, respectiv o scrisoare comerciala emisa de un bancher local, pentru un negustor (client) al sau care avea nevoie de moneda locala pentru achizitii in teritorii (tari) diferite, catre un bancher corespondent pentru eliberarea catre negustor, la destinatie, a echivalentului banilor sai in moneda locala (cambium trajecticium). In acest mod era realizat si schimbul de moneda si evitarea transportului monedei pana la destinatie. O asemenea constructie nu era titlu de credit. Scrisoarea era strict nominala, nu era negociabila (transmisibila). Subsecvent acestei faze cambia a evoluat catre un instrument de plata. Urmatoarea faza a cambiei este aceea in care initiatorul mecanismului (tragatorul) nu mai apeleaza la un bancher pentru plata titlului sau, ci remite cambia creditorilor sai pentru plata datoriilor sale. Acestia pot proceda la fel cu creditorii lor, pana cand, la data scadentei, cambia este achitata de debitor ultimului posesor. In acest mod transmiterea succesiva a cambiei are rol e plata pentru stingerea datoriilor, fara apelarea la moneda. In aceasta faza cambia dobandeste caracteristicile moderne ale titlurilor de credit. Ea este acum un titlu la ordin, respectiv ea poate fi transmisa la ordinal detinatorului prin simpla semnare a reversului titlului (andosare) si indicarea noului beneficiar. Titlul este unul negociabil prin modul de transmitere. Folosirea ca mijloc de plata necesita acceptarea din partea debitorului(trasului), fapt care da securitate circuitului cambiei. In sfarsit, inopozabilitatea exceptiilor personale fata de detinatorii subsecventi intareste pozitia ultimului posesor al titlului care se bucura de o protectie sporita. Restrictiile valutarea si metodele moderne de plata dezvoltate in ultimele decenii au lasat in umbra si aceasta functie pentru a accentua functia de instrument de credit pentru cambie. In urma emiterii titlului, vanzatorul poate realiza scontarea cambiei, respectiv transmiterea ei catre o banca care o va achizitiona in schimbul valorii nominale diminuata cu scont, aferent perioadeipana la scadenta (si o taxa de scontare pentru serviciul bancar). Prin acest mecanism se realizeaza « mobilizarea » creantelor si accesul rapid al detinatorului la finantare fara a trebui sa astepte scadenta cambiei. Fara a fi invalidate de mecansimul cambial functia de instrument de transport de valori si schimb si functia de plata sunt inlocuite in prezent in cvasitotalitate de functia de instrument de credit.

Reglementarea medievala a cambiei a fost reprezentata de un drept uniform cutumiar, lex mercatoria, nascut din folosirea intensa in relatiile comerciale ale vremii. Dreptul national a rupt aceasta unitate prin viziune si finalitati diferite conferite cambiei. Dreptul german, englez, francez, difera dupa cum confera circuitului cambial un cadru independent si abstract sau pastreaza legatura cu raporturile juridice fundamentale din care se naste cambia. Toate aceste diferente au necesitat o reglementare uniforma a cambiei, la nivel european, realizata prin Conventia de la Geneva, 1930.

Desi Romania nu a aderat la Conventia de la Geneva, intrata in vigoare in anul 1934, reglementarea interna din acea vreme era in ton cu conventia uniforma europeana. Acest izvor normativ intern, din anul 1934, are o vechime apreciabila, fiind insa adus la zi prin modificari multiple. Principala reglementare a cambiei in Romania o reprezinta Legea nr.58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin.

Lipsa unei definitii legale a cambiei este compensata de o doctrina indelungata in domeniu. Notiunea este definita de regula chiar prin mecanismul sau, prin persoanele implicate si drepturile lor. Cambia este un titlu de valoare (inscris) prin care o persoana, denumita tragator da ordin altei persoane (tras) sa plateasca o suma de bani unei a treia persoane (beneficiar), sau la ordinul acesteia, la scadenta. Prin definitie sunt fixate si subiectele cambiei :tragatorul, initiatorul operatiunii este persoana care da ordin sa se efectueze o anumita prestatie, dari si asuma indeplinirea acestei obligatii ; trasul este persoana careia i se ordona sa efectueze prestatia, desi cel putin initial el nu isi asuma aceasta obligatie ; beneficiarul este persoana in folosul careia se efectueaza prestatia ordonata de catre tragator de catre tras. Mecanismul juridic al cambiei devine transparent odata cu intelegerea functiei sale comerciale, cu intelegerea modului in care poate fi folosita ca mijloc de credit, deoarece cambiile sunt receptate si ca « banii comerciantilor », indeplinind rolul de mijloc de stingere a obligatiilor comerciale. Mecanismul cambiei se releva total doar odata cu dezvaluirea premiselor particulare, desi ambitia constructiei cambiale este tocmai desprinderea de aceste premise si evolutia independenta in interiorul regulilor de drept cambial, nu in dreptul comun al teoriei obligatiilor.

Dupa cum spuneam, cambia este unul dintre titlurile de credit cu larga aplicabilitate în activitatea comercială internațională.

Datorita utilizării ei pe scară largă și în raporturile comerciale internaționale, cambia a făcut obiectul unei reglementări juridice unitare. În anul 1930, s-a încheiat la Geneva convenția referitoare la legea uniformă a cambiei și biletului la ordin.

Cu toate că România nu a aderat la această convenție, cele mai multe prevederi ale legii uniforme au fost preluate în legea română. Legea nr. 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei și biletului la ordin a folosit ca model legea italiană asupra cambiei și biletului la ordin din 14 decembrie 1933, care se întemeia pe legea uniformă a cambiei și biletului la ordin.

În situatia realizarii economiei de piață în țara noastră, au fost luate măsuri privind utilizarea cambiei în raporturile comerciale interne si internationale.

Prin O.G. nr. 11/1993 au fost aduse unele modificări și completări Legii nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin.

Banca Națională a României a emis anumite norme-cadru privind comerțul făcut de societățile bancare și celelalte instituții de credit cu cambii, bilete la ordin și cecuri, precum și norme tehnice privind cambia și biletul la ordin, potrivit uzanțelor internaționale actuale.

De asemenea, Banca Națională a reglementat un sistem informațional menit să întărească siguranța creditului cambiei, biletului la ordin și cecului, prin crearea Centralei Incidențelor de Plăți.

La nivel internațional se constată realizarea Convenției Națiunilor Unite cu privire la cambiile și biletele la ordin internaționale, care este rezultatul efortului depus în decurs de aproape 20 de ani de lucrări ale Comisiei Națiunilor Unite pentru dreptul comerțului internațional (engl. U.N.C.I.T.R.A.L, fr. C.N.U.D.C.I.). Ea a fost adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, pe baza recomandării celei de-a 6-a comisii (juridică), la 9 decembrie 1988 la New York.

Obiectivul U.N.C.I.T.R.A.L., New York, 1988 l-a constituit limitarea la minimum a divergențelor de fond existente între principalele sisteme cambiale existente: cel genevez, pe de o parte, și cel anglo – american, pe de altă parte, ținându-se însă seama de noile exigente ale comerțului internațional, a practicilor bancare și ale piețelor financiare.

Legea nr. 58/1934 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 39/2008. Legea nr.58/1934 nu dă o definiție cambiei.

Noțiunea de cambie provine din italianul cambio ceea ce înseamnă schimb. Textele din vechiul codul comercial foloseau termenii de “trată” sau “poliță”. Denumirile au fost înlocuite prin “cambie” conform Legii 58/1934. Totuși, în practică, se mai utilizează deși în mod impropriu, denumirea de “trată”. Ea cuprinde însă, anumite dispoziții privind cuprinsul cambiei pe baza cărora se poate defini acest titlu de credit.

Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă dispoziție altei persoane, numită tras, să plătească la scadență o sumă de bani unei a treia persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.

O altă definiție este aceea conform căreia “cambia este un titlu de credit girabil, formal și complet care cuprinde obligația necondiționată de a face să se plătească o sumă determinată la un termen anumit și într-un loc anume stabilit”.

În raporturile comerciale internaționale, calitatea de trăgător o deține, de regulă, un exportator, iar trasul este importatorul, debitor al prețului.

Astfel înțeleasă, cambia constituie un înscris cu însușiri specifice. Ea este mai întâi un titlu formal, deoarece trebuie, sub sancțiunea nevalidității, să fie consemnată în cuprinsul unui act scris; se cere, în plus, să conțina anumite mențiuni, pe care legea le impune prin dispoziții imperative. Aceste exigențe asigură încorporarea dreptului de creanță în titlu, realizând o fuziune indisolubilă între fond și formă, între negotium și instrumentum.

Descifrarea naturii juridice a cambiei și justificarea pe plan teoretic a independenței ei față de raportul fundamental a prilejuit vii controverse. Au fost propuse îndeosebi explicații întemeiate pe asimilarea cu instituții de drept civil înrudite, precum cesiunea de creanță, delegația imperfectă, stipulația pentru altul, declarația unilaterală a trăgătorului. Natura cambiei este totuși ireductibilă la atare prototipuri tradiționale, tributare în mod exclusiv voinței emitentului. În realitate, cambia asociază într-un mod original efecte ce derivă dintr-un dublu izvor: atât actul volițional al trăgătorului, cât și puterea legii. Drepturile posesorului iau naștere din înscrisul care exprimă voința emitentului; exercitarea lor împotriva semnatarilor coobligați beneficiază, totodată, de prezumția de regularitate a titlului, care decurge din voința legii.

Dispozițiile imperative – și numai ele – asigură posesorului protecție juridică deplină, odată ce cambia îmbracă formele necesare, indiferent dacă ea corespunde sau nu, prin conținut, unor raporturi de credit efective. Suma exigibilă trebuie necondiționat plătită titularului, chiar dacă în fapt o datorie nu ar exista: aparența prevalează asupra realității. S-a scris în sensul arătat că “dreptul posesorului se bazează pe aparență” (creată de titlu). Spre a se ajunge la acest rezultat, voința trăgătorului ar fi insuficientă prin ea însăși, necoroborată cu intervenția decisivă a legii: “în principiu, legea consideră ca regulat față de posesori orice titlu care are aparența unui titlu regulat”. Asemenea atribute exorbitante recunoscute aparenței depășesc în mod evident efectele uzuale ale unui act juridic, denotând contribuția distinctă adusă de voința legiuitorului de a învesti cambia cu anumite valențe proprii unei monede comerciale.

Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să conțină mențiunile obligatorii cuprinse în Legea nr. 58/1934, cu modificările și completările ulterioare: denumirea “cambie” în titlul textului; un ordin necondiționat de a plăti o anumită sumă de bani; trasul; data scadenței; locul unde se va efectua plata; trăgătorul; data și locul unde a fost emisă cambia; semnătura trăgătorului.

Spre deosebire de dreptul continental, cambia este definită de legea britanică în felul următor: un ordin necondiționat dat în scris, adresat de către o persoană (trăgătorul) unei alte persoane (tras) semnat de persoană care dă ordinul, adica de trăgător solicitând persoanei căreia îi este adresat (trăgătorului) să plătească la cerere sau la o dată fixă sau determinabilă în viitor o anumită sumă de bani lui, sau la ordinul unei persoane specificate (beneficiarului) sau purtătorului.

Cuvântul “la cerere” înseamnă “la vedere” și îi solicită trasului să onoreze cambia la scadență. Cambia poate, de asemenea, să fie plătită la o dată fixată în viitor sau la o data determinabilă în viitor.

Fiind un titlu de valoare, cambia are caracterele care sunt comune titlurilor comerciale de valoare. Pe lângă aceste caractere generale, cambia are și anumite caractere proprii, care îi configurează specificitatea ca titlu comercial de valoare.

Cambia este un titlu de credit. Cambia a fost considerată ca titlu de credit prin excelență și luată ca model pentru construcția teoretică a tuturor titlurilor de credit, nu numai pe considerația că posedă trăsăturile comune ale acestora, dar și pentru faptul că le duce la un grad maxim de eficacitate, caracteristicile cambiei fiind în concordanță perfectă cu funcțiunea ei economică. Cambia este un înscris care conferă posesorului legitim dreptul de a primi suma de bani menționată în cuprinsul său. Plata dispusă de trăgător devine exigibilă după scurgerea unui termen de la data emiterii cambiei. Datorită acestui fapt, prin cambie se realizează o operație de credit. Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un tert în raport cu acea obligatie.

Scadența este unică pentru toate obligațiile cambiale rezultate din cambie.

Cambia este un titlu de credit complet. Dreptul și obligația corelativă sunt cele cuprinse în înscris. În lipsa unei mențiuni esențiale din înscris este exclusă folosirea unor elemente exterioare, chiar dacă în cambii s-ar face trimitere la ele. Imposibilitatea de a recurge la elementele exterioare pentru a reîntregi cambia este consecința formalismului dreptului cambial. Cambia fiind un titlu formal, nu are valoare ca atare, decât dacă este redactată în formele prevăzute de lege și cuprinde elementele cerute de aceasta. În dreptul modern acest formalism se explică prin nevoia de a întări creditul, apărând pe creditor și mai ales, pe terții dobânditori de bună-credință.

Cambia este un titlu la ordin. Dreptul cuprins în cambii poate fi exercitat de beneficiar sau de persoana căreia acesta i-a transmis cambia prin gir. Clauza “la ordin” este subînțelesă în orice titlu care cuprinde denumirea de cambie. Deci, emitentul cambiei autorizează pe posesorul ei să o transmită altei persoane oricând dorește și la infinit. În dreptul anglo-saxon, se admite și emiterea cambiei la purtător.

Legea admite ca părțile să întrebuințeze și celelalte moduri de circulație. Cambia poate fi transmisă pe calea dreptului comun a cesiunii de creanță. Clauza “nu la ordin” sau o alta echivalentă poate fi inserată de trăgător sau emitent.

Cambia este un titlu abstract. Drepturile și obligațiile rezultate din cambii există în mod valabil, independent de cauza juridică care le-a generat (raporturile fundamentale).

Întrucât cambia este un titlu abstract, pentru valorificarea drepturilor și realizarea obligațiilor cambiale nu trebuie făcută dovada raporturilor fundamentale. Din moment ce a fost emisă, cambia se emancipează total de cauza juridică din care s-a născut. În consecință, drepturile și obligațiile cambiale sunt analizate în sine, fără vreo referire la raporturile fundamentale

Cambia are ca obiect plata unei sume de bani. Dispoziția trăgătorului dată trasului privește plata unei sume de bani. Deci, obligația cambială poate avea ca obiect numai plata unei sume de bani, cu excluderea oricărei alte prestații cu un conținut diferit. De remarcat că toate obligațiile cambiale vor avea ca obiect plata aceleiași sume de bani, pe care trăgătorul a menționat-o în cambie.

Cambia creează obligații autonome. Toate obligațiile care se nasc din cambie au o existență juridică de sine stătătoare. Fiecare semnătură pusă pe titlu creează un raport juridic distinct cu regim propriu. În consecință, viciile sau lipsurile unui raport juridic nu afectează valabilitatea celorlalte raporturi juridice. Astfel, dacă beneficiarul transmite cambia prin gir, el își asumă față de dobânditor (giratar) o obligație valabilă, chiar dacă dreptul său era afectat de vicii.

Tot astfel, dacă o persoană (analist) garantează obligația trasului acceptant, obligația de garanție (obligație accesorie) este valabilă, chiar dacă obligația trasului (obligație principală) este anulabilă pentru vicii de consimțământ ori incapacitate. Trebuie arătat că recunoașterea valabilității obligațiilor cambiale are ca premisă existența unei cambii emise cu respectarea cerințelor legii.

Cambia creează obligații necondiționate. Obligațiile cambiale nu pot fi subordonate unei condiții (eveniment viitor și nesigur) ori unei contraprestații din partea posesorului cambiei. Stipularea unei condiții are drept consecință subminarea siguranței circulației cambiei întrucât afectează însăși existența obligației cambiale. De aceea, legea prevede nulitatea cambiei, în cazul când ordinul de plată al trasului este condiționat.

Cambia creează obligații solidare. Prin specificul ei, cambia este menită să circule. Deci, prin transmiterea cambiei pe calea girului, obligației inițiale a trăgătorului privind acceptarea și plata cambiei de către tras i se adaugă obligațiile succesive asumate prin semnătură proprie, de fiecare transmițător (girant) față de dobânditor (giratar). Girul realizează nu numai transmiterea cambiei, ci și garantarea dobânditorilor succesivi ai cambiei. În consecință, fiecare semnatar al cambiei se obligă la acceptarea și plata cambiei la scadență. Obligațiile cambiale născute din semnarea cambiei sunt solidare. Aceasta înseamnă că la scadență, ultimul posesor al cambiei va putea cere plata sumei de bani prevăzută în cambie de la oricare dintre semnatarii cambiei, fără a exista o ordine prestabilită.

Cambia se poate defini ca fiind un titlu de credit la ordin, complet și formal, care cuprinde o obligație abstractă și necondiționată de natură comercială și autonomă de plată a unei sume de bani și ai cărei semnatari sunt ținuți solidar pentru executarea obligației.

Cambia implică participarea a trei persoane: trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziția să se plătescă o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul își asumă obligația de a face să se plăteasca suma de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător, deoarece „trage” titlul asupra debitorului care este obligat să efectueze plata; trasul este persoana căreia i se adresează dispoziția (ordinul) de a plăti o sumă de bani; beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de către tras.

1.2.Aspecte privind semnificatia și funcțiile cambiei

Semnificatia cambiei. Cu toate că nu exista date certe cu privire la apariția cambiei, documentele atestă că această operație era cunoscută în Grecia și Roma Antică, conturându-se în Evul Mediu, ca înscris care confirmă un vărsământ, adică remiterea unei sume de bani de pe o piață pe alta.

În epoca romană operațiunea era numită permutatio, iar în Evul Mediu se numește cambium. Dacă scrisoarea romană denumită permutatio, avea doar eficacitatea tratei din anii următori, cambium din Evul Mediu conținea și importante trăsături ale cambiei în forma în care a fost definită mai târziu.

Relațiile comerciale internaționale implică operații de credit, deoarece în cadrul acestor relații există obligații afectate de termen, unul din elementele ce caracterizează creditul. Într-adevăr, creditul se caracterizează prin unele trăsături, cum ar fi: factorul timp, încredere, risc și lipsa oricărei idei de speculație, cu alte cuvinte creditul implică un decalaj în timp între două prestații: cea a creditorului, actuală, și cealaltă, a celui creditat, viitoare, operații pe care creditorul le acceptă fiindcă are încredere în cel căruia îi acordă credit (deseori luându-și, de altfel, și unele garanții în această privință), riscul inerent unor atare operații și în sfârșit lipsa oricărei idei de speculație (creditorul) având doar o remunerație corespunzătoare dobânzii pentru un împrumut.

Funcțiile cambiei. Mai departe sunt de interes deosebit funcțiile cambiei. Doctrina dreptului comercial consideră că trei sunt funcțiile cambiei: funcția de instrument de schimb valutar, funcția de instrument de credit și funcția de instrument de plată.

Rolul fiecăreia dintre aceste funcții ale cambiei a cunoscut o anumită evoluție, determinată de nevoile activității comerciale.

Funcția de instrument de credit . Principala funcție a cambiei este aceea de instrument de credit. Într-adevar, deoarece suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un anumit termen, prin intermediul cambiei, se acordă debitorului un credit pe intervalul de timp până la scadență.

Astfel, angrosistul vinde o cantitate de marfă comerciantului cu amănuntul, cu plata prețului la 30 de zile de la primirea mărfii (timp necesar pentru vânzarea en detail a mărfii și procurarea sumei de bani pentru achitarea prețului). Pentru acoperirea creditului acordat, angrosistul trage o cambie asupra comerciantului cu amănuntul în care se indică pe sine ca beneficiar al cambiei, pentru suma care reprezintă prețul mărfii și la o scadență care coincide cu termenul de 30 de zile prevăzut pentru achitarea prețului. Acordând un credit, angrosistul va avea drept la dobândă, care este inclusă în suma menționată în cambie.

Fiind beneficiarul cambiei, angrosistul nu este obligat să aștepte scadența; el poate procura suma de bani prin scontarea cambiei la banca specializată, primind suma prevăzută în cambie, mai puțin valoarea dobânzii până la scadență.

De asemenea, beneficiarul cambiei poate să o transmită prin gir unui alt comerciant, care are fonduri disponibile și dorește să le plaseze.

Funcția de instrument de plată. Cambia are și funcția de instrument de plată.

Această funcție de instrument de plata este asemănătoare funcției pe care o îndeplinește moneda. Cambia prezintă însă avantajul că evită folosirea de numerar.

Având de achitat o datorie față de un creditor al său, beneficiarul unei cambii ar putea să sconteze cambia și cu suma de bani obținută să efectueze plata către creditor. Dar, în loc să sconteze cambia, beneficiarul poate să iși achite datoria prin transmiterea cambiei, prin gir, către creditorul său (giratar). Acesta, la scadență, va obține suma de bani înscrisă în cambie de la debitor (tras). Prin plata cambiei toate datoriile cambiale se sting, inclusiv datoria beneficiarului față de creditorul său.

De asemenea cambia poate fi folosită ca instrument de plată și în alt mod. Un comerciant care are de plătit o sumă de bani poate trage o cambie asupra unui debitor al său (tras) în favoarea creditorului, pe care îl indică în calitate de beneficiar al cambiei. Datoria se stinge prin plata cambiei. De exemplu, o cambie plătibilă la 90 zile de la vedere se va plati în termen de 90 de zile de la prezentare. Trasul acceptă cambia prin semnarea acesteia pe față, în felul acesta fiind de acord să efectueze plata la acea dată în viitor.

Cambiile pot fi transferate/transmise prin girare. Girul reprezintă existența pe spatele cambiei a semnăturii persoanei care transferă cambia (verso-ul acesteia).

Banca exportatorului poate cumpăra cambia la o valoare mai mică decât cea înscrisă pe fața instrumentului, acordând veniturile respective exportatorului. Banca poate păstra cambia până la scadență sau poate să o resconteze la banca centrală.

Cambia este un instrument de credit și de plată și se folosește în circuitul internațional, de obicei, sub incidența unui acreditiv documentar sau al unui incasso documentar.

1.3.Variantele de transmitere a cambiei

Orice eveniment, orice fapt sau orice act material care are un efect juridic, adică naște, transmite sau stinge un drept, poartă numele generic de fapt juridic.

Dar printre faptele juridice, unele sunt făcute de o persoană cu scopul expres de a produce un efect juridic; ele poartă numele de acte juridice. Alte fapte juridice produc efecte juridice independent de voința persoanei; ele poartă numele de fapte juridice propriu-zise, luând termenul într-un înțeles restrictiv.

Se numește deci act juridic orice act făcut de om în mod voluntar și cu intenția de a crea, a transmite sau a distinge un drept.

Altă definiție o întâlnim la alți autori: prin act juridic civil se înțelege manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Din cele enuntate mai sus rezultă că elementele caracteristice actului juridic civil sunt următoarele: prezența unei manifestări de voință, care poate să provină de la una sau de la mai multe persoane fizice ori juridice; manifestarea de voință este exprimată cu intenția de a produce efecte juridice civile (prin acest element, actul juridic civil se deosebeste de faptul juridic civil, acesta din urmă fiind săvârșit fără intenția de a se produce efecte juridice, efecte care insă se produc in temeiul legii); efectele juridice urmărite pot consta în a da naștere, a modifica sau stinge un raport juridic civil concret (prin acest element, actul juridic civil se delimitează de actele juridice din alte ramuri de drept).

Termenul act poate avea două înțelesuri. Primul sens este acela care se desprinde din definiția de mai sus, deci de operațiune juridică. Pentru acest sens, se utilizează și formula negotium iuris sau, mai simplu, cuvântul negotium. Însă, atât în legislație, cât și in doctrină sau în jurisprudență, prin act (uneori chiar prin sintagma “act juridic”) se desemnează și înscrisul constatator al manifestării de voință, adică suportul material care consemnează sau redă operațiunea juridică. Pentru acest al doilea sens, se folosește și expresia instrumentum probationis sau, mai simplu, cuvântul instrumentum. Într-o exprimare riguros exactă, pentru cel de al doilea sens ar trebui să se folosească temenul de înscris. În general actele juridice joacă un rol covârșitor în viața juridică, și importanța lor, în studiul dreptului, întrece cu mult pe aceea a simplelor fapte juridice. Actele juridice având la bază voința omului, și constituind marea majoritate a raporturilor de drept, studiul voinței este o condiție necesară și prealabilă pentru ințelegerea dreptului.

A fost definit actul juridic ca un fapt făcut cu scopul de a produce un efect juridic. În acest sens, se întrebuințează cuvântul act pentru a desemna operația juridică care produce efectul voit de părți, adică manifestarea de voință privită în ea însăși, independent de forma exterioară în care se manifestă și de felul în care se constată. Dar afară de acest înțeles, cuvântul act mai are și o altă semnificație: el se întrebuințează pentru a desemna înscrisul pe care părțile îl fac pentru a constata operația juridică pe care au încheiat-o, și a-și procura astfel un mijloc de probă pentru cazul când, într-un eventual litigiu, ar trebui să dovedească operația juridică. În acest ultim înțeles, act înseamnă instrument probatoriu al manifestării de voință.

Românii aveau două denumiri deosebite pentru cele două înțelesuri ale cuvântului act. Ei numeau operația juridică negotium, iar înscrisul probatoriu al operațiunii instrumentum. În acest sens să luăm un exemplu practic pentru a fixa deosebirea între cele două înțelesuri, o vânzare. Operația juridică a vânzării, privită în ea însăși, ca o manifestare de voință ce produce efectul juridic dorit de părți, indiferent de modul ei de constatare materială, este un act în sens de negotium. Dacă vânzarea s-a constatat printr-un înscris, acest înscris este un act în sens de instrumentum.

Cu alte cuvinte, când se vorbește de act de administrație, act translativ, act de dispoziție etc., se înțelege operația juridică în ea însăși. Când însă se vorbește de act autentic, act sub semnătura privată etc., nu se înțelege decât înscrisul care constată o operație juridică.

Circulația juridică a cambiei se realizează, chiar dacă nu a fost trasă explicit la ordin, prin gir. Acesta constă în declarația posesorului (girant) că transferă altei persoane (giratar) anumite drepturi izvorâte din titlu. Girul intervine în mod normal înainte de scadență. Totuși, chiar girul ulterior datei de exigibilitate produce aceleași efecte, cu condiția să fie făcut anterior protestului de neplată sau înainte de expirarea termenului acordat de lege în acest scop. Cambia își sporește garanțiile de plată pe măsură ce este transmisă de la un titular la altul prin gir; cu cât există mai mulți semnatari, ei devin de plin drept coobligați solidari, astfel încât șansele de onorare a datoriei se întăresc: vires crescunt eundo (puterile – cambiei – cresc circulând). Din punctul de vedere arătat, deși titlurile la purtător se transmit mai lesne decât cambiile, remiterea materială de la un titular la altul nu le influențează valoarea; prin oricâte mâini ar trece, drepturile posesorului rămân invariabil aceleași.

Drepturile din cambie mai pot fi transmise și pe calea dreptului comun, deoarece încorporarea lor nu este atât de desăvârșită încât formele de transmitere a creanțelor din dreptul comun al obligațiilor să fie excluse. Drepturile de credit pot trece în mod direct de la transmițător la dobânditor și nu numai ca o consecință a dobândirii proprietății titlului. Ca urmare a acestei operații juridice dobânditorul ia poziția juridică a autorului său, iar documentul cambial trebuie să-i revină lui, fiindu-i necesar atât pentru exercitarea drepturilor cuprinse în el, cât și ca un mijloc de legitimare, așa cum era necesar și autorului său. Așa că, deși pentru perfectarea cesiunii nu este esențială predarea titlului, cesionarul este în drept să pretindă să-i fie predat.

Caracteristic circulației de drept comun este faptul că dobânditorul nu obține drepturi autonome, ci drepturi derivate, adică așa cum le-a avut autorul său; i se vor putea opune deci nu numai excepțiile născute din raporturile dintre el și debitor, ci și acelea care puteau fi opuse transmițătorului său.

De aceea, pentru a determina dacă un mod de circulație este cambial sau de drept comun este esențial să privim efectele pe care le produce, nu forma pe care o îmbracă, deoarece aceasta poate fi aparent cambială, dar lipsită de caracteristica inopozabilității excepțiilor posesorilor anteriori.

Cele mai importante cazuri de transmitere după dreptul comun sunt următoarele:

̶ Cesiunea, care se realizează conform regulilor din dreptul civil. Este necesară întrebuințarea ei când titlul este creat de la început într-o formă care îl face inapt pentru circulația cambială prin inserarea clauzei „nu la ordin” și când constituie singurul mijloc pentru realizarea unei circulații chiar greoaie. Posesorul cambiei poate să aleagă acest mod de circulație pentru una sau mai multe cambii, atunci când voiește să înlăture responsabilitatea cambială, pe care și-ar asuma-o transmițând cambia prin gir.

̶ Girul efectuat după protest sau după scurgerea termenului pentru dresarea protestului. Calitatea de titlu circulabil a cambiei este destinată să dureze până la scadență, iar termenul final pentru pierderea acestei calități este fixat de legiuitor pentru considerente practice, la dresarea protestului pentru neplată sau la scurgerea termenului pentru dresarea acestui protest. Girul efectuat după această dată nu mai produce efectele unui gir propriu-zis și trebuie considerat ca un instrument pentru realizarea cesiunii creanțelor cambiale; el servește ca mijloc de legitimare lesnicioasă a cesionarului și înlocuiește sub acest aspect notificarea ce ar fi trebuit făcută debitorului.

̶ Subrogarea legală, când plata este făcută de un intervenient, dar în afara termenelor și formelor prescrise de legea cambiei.

̶ Succesiunea sau fuzionarea (fie că este vorba de moștenire propriu-zisă, fie că este o urmare a fuziunii) a două societăți prin absorbirea uneia dintre ele de către cealaltă.

În toate aceste cazuri posesiunea titlului trebuie justificată totuși prin document.

Între gir și cesiune există importante deosebiri. Astfel, prin gir, giratarul dobândește un drept propriu și autonom, fără să i se poată opune excepțiile care puteau fi opuse girantului; în cazul cesiunii, cesionarul dobândește drepturile pe care le-a avut cedentul și deci excepțiile pe care debitorul le putea invoca cedentului nu pot fi opuse și cesionarului.

Prin gir, girantul garantează plata de către obligatul principal (trasul) a sumei de bani față de giratar; în cesiunea de creanță, cedentul garantează numai existența creanței iar nu și solvabilitatea debitorului. Girul este trecut pe titlu, pe când în cazul cesiunii de creanță este necesară notificarea către debitor sau acceptarea din partea acestuia.

Mai departe vom vedea aspecte legate de gir în dreptul anglo-american. În dreptul anglo – american, clasificarea girurilor pornește de la cauzele ce stau la baza transmiterii titlului prin gir. Astfel, există două motive care explică circulația prin gir: unul, care constă în intenția de a modifica transmisibilitatea titlului (engleza. „negotiation”), iar celălalt, în dorința de a afecta răspunderea, în sensul de întindere a drepturilor și obligațiilor (engl. „liability”) titularului cambiei.

Conform primului criteriu, cel ce deține titlul, pentru a efectua o transmitere valabilă a acestuia: fie trebuie să îl gireze specificând numele persoanei (giratarul) căreia, sau la al cărei ordin, urmează a se face plata; obligația precizării numelui giratarului corespunde girului special (engl. „special “); fie este suficientă depunerea semnăturii girantului, precizarea numelui persoanei căreia i se transmite titlul nemaifiind necesară; motiv pentru care girul poartă denumirea de gir în alb (engl. „blank”) și transformă titlul din unul la ordin, în unul la purtător (engl. „bearer paper”).

Circulația titlului va trebui să se limiteze la anumite domenii ale activității comerciale, cum ar fi cel bancar sau circulația titlului să produca doar o parte din efectele girului, motiv pentru care este cunoscut sub denumirea de gir restrictiv (engl. „restrictiv”).

Capitolul II

Girul

2.1.Noțiunea girului

Cambia este acel titlu de credit la ordin, complet si formal, care cuprinde o obligație abstractă si neconditionată, comercială si autonomă, de plată a unei sume de bani si ai carei semnatari sunt tinuți in mod solidar, titlul fiind dat cu o anumită forta procesuala. Discutam deci despre inscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoana numita tragator, unei alte persoane numita tras de a plati unei terte persoane numita beneficiar, la scadenta sau la ordinul acesteia o suma de bani stabilită. Creditorul dintr-o operațiune va emite asupra debitorului sau o cambie, pe care o va remite unui creditor al sau pentru a nu-l plăti in numerar si evită in acest fel sa i se opuna vreo excepție care ar ridica contractului eficacitate juridica. In ceea ce-l priveste pe debitorul emitentului, acesta va fi nevoit sa-și indeplinească obligația deoarece nu poate invoca fața de posesorul legitim al cambiei o excepție ce rezultă din contractul său cu emitentul.

În raporturile de comerț exterior și de cooperare economică cu strainătatea cambia constituie procedeu pentru evitarea schimbului de devize și modalitate de înlăturare a executării în străinătate a debitorului rău platnic.

Inscrisul cambial trebuie sa cuprinda denumirea de cambie trecuta in insusi textul titlului si exprimata in limba intrebuintata pentru redactarea acestui titlu. Denumirea trebuie sa atentioneze in privinta existentei acestui titlu de valoare cu caracter formal, dar si executoriu in privinta obligatiilor asumate.

Deși cambia prin încorporarea drepturilor de creanță în document ajunge să aibă caracteristicile unui bun mobil, totuși posesia documentului – fie ca rezultat al unei transmisiuni în baza unui acord de voințe, fie ca o posesie de bună credință în cazurile de dobândire a non domino -, nu este suficientă ca să justifice exercitarea drepturilor derivând din cambie.

Așa cum rezultă din definiția de mai sus, cambia implică participarea a trei persoane: 1.trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul. El dă dispoziția să se plătească o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul își asumă obligația de a face să se plătească suma de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător, deoarece “trage” titlul asupra debitorului care este obligat să efectueze plata; 2.trasul este persoana căreia i se adresează dispoziția (ordinul) de a plăti o sumă de bani; 3.beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata.

Una din formele juridice moderne ale circulației bunurilor o constituie circulația înscrisurilor (titlurilor) care încorporează anumite valori patrimoniale. Instituționalizarea circulației titlurilor reprezintă una dintre cele mai importante contribuții ale dreptului la progresul activității comerciale internationale moderne.

Titlurile de valoare circula atat prin mijloace de drept comun cat si prin mijloace specifice, iar cambia, unul dintre cele mai relevante titluri comerciale de valoare, prezinta la randul sau particularitati in ceea ce priveste modurile de transmitere. Regula este ca titlul cambial circula voluntar, iar situatiile in care acesta circula involuntar sunt exceptii, situatii atipice intalnite in cazul cambiei in alb sau cambiei girata in alb. Circulatia cambiei poate sa fie circulatie regulata (negot translativ, ope legis) atunci cand trecerea documentului cu drepturile incorporate in el se realizeaza dintr-un patrimoniu in alt patrimoniu printr-o transmitere (traditio) de catre cel care are dreptul sa dispuna de cambie si circulatie neregulata care are loc atunci cand documentul se dobandeste in temeiul unui document viciat, primitorul obtinand drepturi pe care predecesorul sau nu le avea. Drepturile rezultate din cambie pot fi transmise prin moduri de dobandire diverse, iar distinctia dintre acestea trebuie observata in functie de efectele pe care acestea le produc si nu in functie de forma circulatiei inscrisului, deoarece aceasta este uneori doar aparent cambiala.

Sub raport formal, se cere ca girul să fie scris pe cambie sau pe un adaos al acesteia. El trebuie să fie necondiționat, în caz contrar socotindu-se ca nescris.

Cambia, ca titlu la ordin, este, într-adevăr, de la început destinată unei persoane anume determinate și numai înscrierea numelui acesteia în document îi poate atribui calitatea de titular de drepturi.

Drepturile cambiale vor putea fi exercitate de primitorul documentului, atunci când va exista identitate între persoana specificată în document și primitor.

Primul act de punere a cambiei în circulație, adică predarea cambiei, se face de trăgător, în majoritatea cazurilor în baza convenției de predare – act juridic bilateral și cauzal – primitorului. Acesta nu poate fi decât persoană indicată ca beneficiar prin declarația cambială originară, ce constituie actul de creare a cambiei și care din punct de vedere formal nu poate fi perfectă fără o asemenea indicație. Primitorul cambiei este legitimat pentru exercitarea drepturilor din cambie prin simplul fapt al indicării sale ca beneficiar și are prin aceasta justificarea documentală a posesiei sale.

Circuitul cambial, transmiterea cambiei, in calitate de titlu de credit, este realizata printr-un procedeu juridic special. Primul act de circulatie al cambiei este remiterea acesteia de catre tragator beneficiarului cambiei. Acesta poate pastra cambia pentru a o prezenta trasului la scadenta pentru plata, dar are si posibilitatea transmiterii mai departe a inscrisului impreuna cu toate drepturile incorporate, pe calea girului.

În actele următoare de transmisiune, pentru justificarea documentală intervine o altă declarație cambială: girul.

Girul este un ordin de plată, adresat trasului sau emitentului de către posesorul cambiei și prin care acesta din urmă își manifestă voința de a învesti cu drepturi cambiale pe acela în favoarea căruia este făcut ordinul. Posesorul cambiei care dă ordinul se numește girant, iar beneficiarul acestuia poartă denumirea de giratar. Girul, ca declarație cambială, devine apt să confere tradițiunii cambiei, de la girant la giratar, acea semnificație juridică particulară prin care se determină justificarea documentală a posesiei pentru scopuri cambiale.

Potrivit legii, chiar daca nu contine mentiunea expres la ordin, cambia poate fi transmisa prin gir. Transmiterea vizeaza in primul rand proprietatea asupra cambiei care avand incorporate drepturi speciale in ea, ele se transmit in mod natural noului proprietar. Din aceasta perspectiva a titlului, girul este translativ de proprietate.

Ca atare, deși cambia, ca și celelalte lucruri mobile, se transmite printr-un acord de voințe, totuși acest act juridic bilateral și cauzal nu își realizează plenitudinea de efecte juridice decât când i se suprapune o declarație cambială unilaterală, formală și abstractă care este girul, urmată de tradiția titlului.

Girul este mijlocul tipic prin care se realizeaza circulatia cambiei, un „negotiu cambial accesoriu” ce consta intr-o declaratie scrisa si subscrisa pe titlu a girantului, insotita de predarea documentului. El cuprinde o declaratie unilaterala de vointa a carei valabilitate nu este conditionata de acceptare. Sunt însă anumite împrejurări când transmiterea cambiei se poate efectua numai în virtutea legii. Aceasta se întâmplă în cazurile când titularul cambiei este achitat de unul dintre obligați, care primind înapoi cambia se găsește învestit cu drepturile inerente cambiei pentru a se putea întoarce împotriva persoanelor anterioare din nexul cambial, care sunt obligate față de el. Este o formă de circulație cu o sferă mai restrânsă decât a girului, atât pentru că de ea nu beneficiază decât anumite persoane care se găsesc într-o anume situație prevăzută de legiuitor, cât și pentru că noul titular nu dobândește drepturile cambiale în genere, ci numai față de acele persoane care ocupă în nexul cambial anumite poziții.

De această formă de circulație se bucură în primul rând obligatul subsidiar care îl plătește pe cel de regres și care nu mai are nevoie de vreo altă justificare a posesiei sale, deoarece numele său se găsește pe cambie, iar exercitarea drepturilor o va face pe baza calității anterioare avută în titlu. Legea cambiei (art. 55) prevede că girantul care a plătit, poate șterge propriul său gir, precum și pe acelea succesive.

În al doilea rând, acest mod de transmitere operează în favoarea avalistului și a intervenientului pentru plată.

Aceștia n-au fost niciodată titulari ai drepturilor din cambie, dar avalistul este un obligat cambial și având dreptul de a i se da cambia în schimbul plății făcute, posesia sa va fi considerată justificată din punct de vedere documental, fiindcă numele său se găsește inserat pe cambie, iar intervenientul pentru plată primește și el o astfel de justificare documentală prin chitanțarea titlului restituit, adică prin menționarea plății pe document.

În al treilea rând, dobândește cambia pe această cale falsul reprezentant, care plătește în virtutea obligației sale impusă de lege, bineînțeles dacă falsul reprezentant avea a astfel de poziție în nexul cambial, încât prin plată să fi dobândit drepturi împotriva obligaților anteriori

Cele două moduri de circulație – negoț translativ și ope legis – de care ne-am ocupat până acum sunt moduri de circulație regulată, trecerea documentului cu drepturile încorporate în el făcându-se dintr-un patrimoniu în celelalte printr-o transmitere (traditio) efectuată de acela care are dreptul de a dispune de cambie. Le putem denumi moduri de dobândire derivată, bineînțeles numai în sensul că dreptul asupra titlului se transmite dobânditorului de predecesorul său, în timp ce drepturile născând din titlu sunt autonome în persoana lui.

De asemenea mai există însă și o circulație neregulată a cambiei, care se împlinește atunci când documentul nu se mai dobândește în baza șirului de transmiteri de la titular la primitorul succesiv, ci în baza unui document viciat și când primitorul obține drepturi pe care nu le avea predecesorul său.

De exemplu, sunt împrejurări în care cel care avea posesia cambiei o pierde. Noul dobânditor primește titlul de la un non dominus și trebuie să-și justifice documental posesia printr-un șir neîntrerupt de giruri. Sub aspectul formal, exterior, această circulație nu se deosebește prin nimic de cele examinate mai sus, însă titlul pe baza căruia se întemeiază posesia actualului deținător al titlului este viciat; circulația efectuată rămâne totuși valabilă, dacă noul dobânditor este un posesor de bună credință și nu a săvârșit o culpă gravă cu ocazia dobândirii.

Principiul are aplicare și în alte cazuri, cum ar fi cambia în alb completată în mod abuziv. Aici, viciul privește nu numai actul de transferare, ci însuși actul de creare al cambiei și totuși excepția este inopozabilă posesorului de bună credință căruia nu i se poate imputa o culpă gravă.

Circulatia prin gir nu surprinde nici ea raporturile juridice preexistente intre parti. Transmiterea cambiei presupune existenta unei creante, a unei plati eliberatoare realizata in acest mod de catre girant catre giratar. Natura abstracta si formala a cambiei ignora aceste raporturi juridice ocupandu-se strict de aparenta si formalismul cambial ca garantie pentru circuitul cambial. Doctrina cunoaste alaturi de acesta reglementare, translativa de proprietate, a girului si alte variante precum girul pentru procura, care vizeaza doar dreptul de incasare a platii de catre giratarul mandatar si girul pentru garantie care vizeaza doar garantarea unei obligatii cu proprietatea asupra cambiei. Girul este privit fie ca act juridic independent cu deosebiri importante fata de cesiunea de creanta, fie ca o forma simplificata de cesiune de creanta, superioara acesteia. Transmiterea proprietatii asupra cambiei, garantia solidara a subscriitorilor si inopozabilitatea exceptiilor care privesc detinatorii anteriori sunt vazute ca elemente care fixeaza superioritatea girului fata de cesiunea de creanta.

Un alt aspect important este reprezentat de semnăturile de pe cambie. Trasul sau, dacă este cazul, indicatul la nevoie, în situația prezentării cambiei la acceptare de către posesor, în condițiile și termenele prevăzute de reglementările legale în vigoare, dacă o acceptă, semnează pe fața cambiei. Avalistul, la acordarea avalului, trebuie să semneze în zona rezervată de pe fața cambiei. La girarea cambiei, girantul/giranții trebuie să semneze pe spatele cambiei, în ordine, într-una din zonele rezervate.

Avalul sau girul pot fi date și pe un adaos la titlu; acceptarea trebuie scrisă pe titlu. Avalul și acceptarea pot fi scrise și pe spatele cambiei, menționând la ce se referă operațiunea, pentru a nu fi confundate cu girul.

Cambiile se semnează numai de către persoanele împuternicite și reprezentanții legali ai societății conform datelor înscrise în Fișa specimenelor de semnătură. Semnăturile și amprenta ștampilei trebuie să corespundă întocmai cu acelea de pe Fișa specimenelor de semnătură. Semnătura în care prenumele este prescurtat sau indicat prin inițială este valabilă. Simpla ștampilă a unui obligat cambial, persoană juridică, neînsoțită de semnătura reprezentantului autorizat al acestuia, nu este valabilă. Semnătura numai prin aplicarea unei parafe cuprinzând un nume de persoană fizică nu este permisă.

Obligații cambiali pot recurge la darea unei împuterniciri prin act autentic.

Acceptarea cambiei, în legislația română, reprezintă angajamentul luat de către tras față de orice posesor legitim de a plăti cambia la scadență. Trasul nu este obligat prin lege să accepte, dar, în cazul în care acceptă, el devine debitorul principal.

Prezentarea cambiei la acceptare, poate fi:

– facultativă – putând fi făcută oricând până la scadență; sau

– obligatorie – atunci când trăgătorul indică, în mod expres, în titlu acest lucru, fixând sau nu un termen pentru prezentare, sau atunci când cambia este plătibilă la un anume timp de la vedere, în termen de un an de la data emiterii.

Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei persoane, numită giratar, printr-o declarație scrisă și semnată pe titlu și prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv.

Girul se poate analiza ca o manifestare de voință complexă exprimată în scris, într-o anumită formă prin care posesorul cambiei transmite proprietatea documentului altei persoane, legitimând-o să ceară prestația la care s-a obligat debitorul cambial. Manifestarea de voință este complexă atât ca formă cât și ca conținut: ca formă, vizează două acțiuni concrete – dispozitia asupra documentului prin remiterea acestuia dobânditorului și subrogarea giratarului în drepturile girantului prin scrierea unei formule specifice perfecte, sau capabilă de a deveni perfectă pe titlu; conținutul are în vedere proprietatea documentului și dreptul de creanță pe care titlul îl încorporează. Altfel spus, manifestarea de voință are în vedere transmisiunea titularității drepturilor pe care le conține documentul: dreptul de proprietate și dreptul de creanță (credit).

Separat de asta, transmițătorul asumă față de primitor sau față de cei care îi succed, obligația de a face să se plăteasca titlul: garanția acceptării și plății cambiei de către debitor. Cu alte cuvinte, prin gir posesorul cambiei dă ordin trasului să plătească suma menționată în titlu persoanei în favoarea căreia a transmis cambia.

Potrivit legii chiar dacă nu a fost expres trasă la ordin, cambia este transmisibilă prin gir (art.13 din Legea nr.58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin).

Girul poate fi “translativ” (atunci când transferă proprietatea cambiei), “în garanție” (atunci când girantul urmărește doar să constituie cambia drept garanție pentru noul posesor, care va putea exercita toate drepturile cambiale dar nu va putea transfera titlul decât cu titlu de procură) și “de procură”(atunci când girul are caracterul unui mandat dat giratarului pentru încasarea sumei cambiale sau pentru conservarea unor drepturi cambiale – de exemplu, prin dresarea unui protest).

Fiind un mijloc de transmitere a unor drepturi, girul este un act juridic accesoriu, el presupunând existența unei cambii valabile.

În mod obișnuit, girul intervine înainte de scadență. Girul trebuie să fie anterior protestului de neplată sau datei expirării termenului legal pentru dresarea acestui protest. Girantul este persoana titulară a dreptului legitimată în condițiile legii și care este posesoarea titlului. Primul girant este persoana indicată de către trăgător în calitate de beneficiar al cambiei. Cum giratarul poate la rându-i să transmită prin gir drepturile dobândite, înseamnă că, ulterior, al doilea girant este primul giratar, al treilea girant este al doilea giratar etc. Ultimul dobânditor, care este posesorul actual al titlului, trebuie să se legitimeze prin șirul neîntrerupt de giruri în care fusese girant să fie giratarul beneficiar al girului anterior. Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o persoană străină sau care este implicată în raportul cambial (trăgător, tras etc).

Girul trebuie să cuprindă ordinul de plată adresat trasului, cu privire la obligația de a plăti noului beneficiar suma de bani înscrisă în cambie precum și semnătura girantului. Dacă nu este arătat numele noului beneficiar, girul este în alb și posesorul unei astfel de cambii are la dispoziție următoarele posibilități: să completeze girul cu propriul său nume, sau cu numele altei persoane; să gireze cambia din nou în alb sau la ordinul unei anume persoane; să predea cambia unui terț fără să completeze girul și fără s-o gireze.

La fel cum emiterea cambiei se justifică prin existența prealabilă a unor raporturi juridice între persoanele implicate în raportul cambial (raporturi juridice fundamentale), tot astfel și girul are la bază un aspect juridic preexistent între girant și giratar, de exemplu posesorul cambiei avea de plătit unui creditor o sumă de bani dintr-un contract de împrumut și pentru achitarea datoriei, girează cambia în favoarea creditorului său.

Mecanismul juridic al cambiei. În mod obișnuit, emiterea unei cambii are la bază existența unor raporturi juridice anterioare între persoanele în cauză care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor raporturi juridice denumite “raporturi fundamentale” fiecare persoană are calitatea de creditor sau debitor în raporturile juridice la care participă. Prin emiterea cambiei și efectuarea plății se execută obligația fiecăreia dintre persoanele implicate.

Cele arătate pot fi mai bine înțelese prin următorul exemplu: comerciantul A vinde comerciantului B o cantitate de marfă la prețul de 30.000 lei plătibil la 60 zile de la primirea mărfii. Deci cumpărătorul B datorează vânzătorului A prețul mărfii 30.000 lei care va fi plătit la termenul convenit. În același timp comerciantul A datorează la rându-i, față de comerciantul C, la același termen, suma de 30.000 lei dintr-un contract de împrumut.

În situația dată pentru simplificarea operațiilor de plată a sumelor de bani datorate, comerciantul A va trage o cambie asupra comerciantului B în favoarea comerciantului C. Deci, fiind creditor al prețului, comerciantul A (trăgător) va da o dispoziție comerciantului B (tras), care este debitor al prețului, să plătească la scadență suma de 30.000 lei direct comerciantului C (beneficiar) care este creditorul comerciantului A din contractul de împrumut. Prin plata la scadență a sumei de 30.000 lei făcută de comerciantul B (tras) către comerciantul C (beneficiar) se stinge atât obligația comerciantului B față de comerciantul A (deci contractul de vânzare-cumpărare), cât și obligația comerciantului A față de comerciantul C (deci contractul de împrumut). În situația arătată, în loc să plătească în numerar datoria sa din contractul de împrumut, comerciantul A îi remite comerciantului C cambia trasă asupra comerciantului B urmând ca, la scadență posesorul cambiei să încaseze suma de 30.000 lei de la comerciantul B.

În doctrină, creanța trăgătorului față de tras, care justifică emiterea cambiei, este denumită proviziune sau acoperirea cambiei, iar creanța beneficiarului față de trăgător se numește valoarea furnizată.

Trebuie subliniat faptul că rolul cambiei nu se reduce la operațiunile de plată exemplificate. Beneficiarul cambiei (în exemplul de mai sus, comerciantul C), fiind creditor al sumei menționate în cambii, până la scadență, va putea folosi cambia pentru a-și achita la rândul său o datorie față de un creditor (de exemplu comerciantul D). Acest lucru se realizează prin transmiterea cambiei printr-o operațiune numită gir. Operațiunea girului constă în dispoziția pe care beneficiarul o dă trasului de a plăti suma menționată în cambie persoanei indicate de beneficiar. La rândul său, dobânditorul cambiei (giratar) poate transmite cambia, prin gir, altui comerciant (E), iar acesta, mai departe comerciantului F, etc. Dacă beneficiarul cambiei sau dobânditorul ei prin gir (giratarul) are nevoie de bani în numerar, înainte de scadență, poate remite cambia unei bănci, care va achita imediat suma menționată în cambie. Această operațiune se face prin gir și se numește operație de scont. Întrucât cambia nu a ajuns la scadență, banca va reține o sumă care reprezintă echivalentul dobânzilor pe timpul rămas până la scadență.

Drepturile conferite prin cambie. Drepturile conferite prin cambie, ca orice drepturi patrimoniale, sunt susceptibile de a fi transmise altei persoane. Întrucât aceste drepturi sunt drepturi de creanță, transmiterea lor se poate realiza prin cesiunea de creanță reglementată de Codul civil. Acest mijloc de transmitere a creanțelor prezintă însă o anumită nesiguranță pentru dobânditor, motiv pentru care legiuitorul comercial a reglementat girul ca instrument juridic specific de transmitere a drepturilor cambiale.

Cambia – prin încorporarea drepturilor de creanță în înscris – ajunge să întrunească caracteristicile unui bun mobil. Cu toate acestea, posesia documentului îngăduie exercitarea drepturilor cambiale numai în cazul “identității dintre persoana specificată în document și primitor”.

2.2.Mentiuni privind condițiile de valabilitate si clasificarea girurilor

Condițiile de valabilitate. Girul, in calitate de act juridic, se supune conditiilor de valabilitate contractuale. Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească anumite condiții. Aceste condiții sunt de fond și condiții de formă.

Condițiile de fond. Girul este un act juridic și deci trebuie să îndeplinească toate condițiile generale ale actului juridic. Mai mult, el trebuie să îndeplinească și condițiile speciale prevăzute de legea cambială. In considerarea efectului translativ al girului, de altfel act juridic de dispozitie, remarcam ca girul trebuie sa indeplineasca conditii specifice de fond referitoare la capacitatea de a gira, consimtamant, obiect si cauza.

Girul trebuie să fie necondiționat. Orice condiție care afectează girul este socotită nescrisă (art.14 din legea nr.58/1934). Legea interzice girul condiționat pentru a proteja siguranța circulației cambiei. Girul trebuie să privească întreaga creanță prevăzută în titlu. Un gir parțial este lovit de nulitate (art.14 alin.2 din legea nr.58/1934). Această condiție este menită să protejeze indivizibilitatea titlului și implicit circulația cambiei.

Conditiile de fond urmaresc in special conditiile de drept comun. Girantul trebuie sa fie proprietarul cambiei pentru a o putea transmite si sa posede capacitatea de exercitiu necesara pentru incheierea actelor juridice.

Condițiile de formă. Condițiile de formă se ocupa in amanunt de modul de exteriorizare si continutul actului juridic de gir. Girul imbraca tot forma unui ordin astfel incat, precum toate angajamentele unilaterale proprii cambiei, trebuie sa fie neconditionat si trebuie sa priveasca intreaga creanta prevazuta in titlu. Girul partial este nul.

Autorul girului poartă denumirea de girant, beneficiarul transmiterii titlului fiind giratarul.

Cambia își sporește garanțiile de plată pe măsură ce este transmisă de la un titular la altul prin gir; cu cât există mai mulți semnatari, ei devin de plin drept coobligați solidari, astfel încât șansele de onorare a datoriei se întăresc: „vires crescunt cundo” (puterile cambiei cresc circulând).

Conform dreptului anglo-saxon cambiile sunt negociabile, indiferent dacă sunt la ordin sau la purtător, afară de cazul în care, din anumite cuvinte care se găsesc înscrise pe titlu, rezultă intenția de a nu o negocia.

O cambie este negociată când trece de la o persoană la alta, astfel încât dobânditorul devine posesorul ei legitim. Negocierea este de două feluri, după cum cambia este la purtător sau la ordin. Cambia la purtător se negociază prin simpla predare (delivery), iar cambia la ordin, prin gir completat cu predarea. Girul este actul cambial prin care se transferă cambia de la o persoană la alta, astfel încât dobânditorul să devină posesor al cambiei.

Giratarul, ca posesor legitim, are dreptul la acțiune cambială în nume propriu. Drepturile sale derivă din cambie, posedând titlul liber de toate excepțiile ce se puteau opune predecesorului său. Pe de altă parte, întocmai ca emitentul, se obligă a plăti cambia prezentată regulat, în conformitate cu obligația cambială cuprinsă în ea. Fiecare girant este un nou trăgător (engl. „every indorser is a new drawer”) precizează un principiu cambial englez, preluat și în dreptul american. Insă girantul se mai obligă prin girul său să efectueze plata în regres, dacă acceptantul nu ar plăti. După o concepție proprie dreptului anglo-american, girantul pierde dreptul să conteste, față de posesorul legitim (engl. „holder in due course”) autenticitatea semnăturilor trăgătorului și ale giranților anteriori lui, iar față de giranții ulteriori pierde dreptul de a contesta valabilitatea cambiei.

Clasificarea girurilor. Clasificarea girurilor este variată în funcție de indicarea beneficiarului și după efectele pe care le produc. Astfel, după indicarea beneficiarului, girul poate fi plin, în alb și la purtător. Girul în alb există atunci când nu se prevede numele giratarului. In acest caz girantul doar a semnat fără a indica numele persoanei giratarului. Girul la purtător se deosebește de girul în alb numai în privința desemnării giratarului potrivit formulei „plătiți către prezenta persoană”. După efectele pe care le poate produce girul este propriu și impropriu. Girurile proprii sunt constituite din girul nominativ, girul în alb și girul la purtător.

Sunt un număr de criterii în U.N.C.I.T.R.A.L., New York, 1988 după care se clasifică girurile si care reflectă criteriile instituite în dreptul anglo – american. Astfel, în reglementarea uniformă geneveză putem identifica o clasificare după modurile de circulație ale cambiei, o alta după efectele girului și, în fine, giruri corecte și falsificate.

În dreptul anglo – american, clasificarea girurilor pornește de la cauzele ce stau la baza transmiterii titlului prin gir. Astfel, există două motive care explică circulația prin gir: unul, care constă în intenția de a modifica transmisibilitatea titlului (engl. „negotiation”), iar celălalt, în dorința de a afecta răspunderea, în sensul de întindere a drepturilor și obligațiilor (engl. „liability”) titularului cambiei.

Conform primului criteriu, cel ce deține titlul, pentru a efectua o transmitere valabilă a acestuia:

– fie trebuie să îl gireze specificând numele persoanei (giratarul) căreia, sau la al cărei ordin, urmează a se face plata; obligația precizării numelui giratarului corespunde girului special (engl. „special “).

– fie este suficientă depunerea semnăturii girantului, precizarea numelui persoanei căreia i se transmite titlul nemaifiind necesară; motiv pentru care girul poartă denumirea de gir în alb (engl. „blank”) și transformă titlul din unul la ordin, în unul la purtător (engl. „bearer paper”).

Circulația titlului va trebui să se limiteze la anumite domenii ale activității comerciale, cum ar fi cel bancar sau circulația titlului să produca doar o parte din efectele girului, motiv pentru care este cunoscut sub denumirea de gir restrictiv (engl. „restrictiv”).

Clauzele specifice girului restrictiv conțin: fie o condiție, pe care, dacă o îndeplinește, giratarul-dobânditor al titlului, își poate exercita drepturile cambiale (engl. conditional restrictive indorsement”); fie o sintagmă ce exprimă finalitatea de a obține depositarea sau încasarea titlului (engl. „for collection” sau „for deposit” sau „pay any bank”); fie transmiterea titlului în beneficiul unei persoane (engl. „trust indorsement”); fie interzicerea expresă a transmiterii titlului (engl. „prohibit further transfer”).

Cele mai multe dintre girurile restrictive impun giratarului o anumită conduită; de exemplu deținerea titlului la dispoziția unei persoane, sau depozitarea acestuia în numele cuiva. În legătură cu aceste giruri se pune problema răspunderii băncii ce intermediază sau depozitează titluri conținând astfel de clauze și este de menționat că, în mod expres, dreptul american exclude orice răspundere a băncii, cu excepția obligațiilor ce și le-a asumat în raporturile directe cu persoana ce a preluat imediat titlul de la bancă sau față de persoana ce prezintă titlul la plată.

Indiferent de forma în care se prezintă, girurile restrictive conferă giratarului următoarele prerogative: de a obține plata titlului; de a exercita toate drepturile ce le avea girantul său; de a transmite titlul în limitele stabilite prin însuși titlul; în dreptul englez clauza ce interzice circulația titlului este eficace; pe când în dreptul american, giratarul poate să-l transmită mai departe, cu unele limite.

Din punctul de vedere al răspunderii (engl. „liability”), cel de-al doilea criteriu de clasificare a girurilor în common-law, distingem între giruri necalificate (engl. „unqualified endorsement”) și giruri calificate (engl. „qualified endorsement”).

În dreptul american, în cazul girului necalificat, girantul își asumă obligația de plată față de giratarul său imediat și față de giratarii ulteriori (caz în care ordinea în care se face plata este inversă celei în care s-a girat titlul, ceea ce dă naștere unui șir al răspunderii secundare sau de regres – engl. „secondary chain of liability”), dacă titlul este refuzat la acceptare sau plată (engl. „dishonored”) și dacă cel ce este urmărit la plată a fost încunoștiințat (engl. „proper notice îs given”) în mod valabil.

Girul necalificat este regula, cel calificat – excepția. Orice gir ce nu conține în mod expres o clauză care să excludă orice răspundere, se prezumă a fi necalificat. Girul calificat este cel ce exclude orice tip de răspundere; exemplul clasic constituindu-l girul ce conține clauza „fără regres” sau „fără garanție” (engl. „without recourse”). Dobândind un astfel de titlu, giratarul trebuie să înțeleagă că girantul nu și-a asumat obligația platii în cazul refuzului de acceptare sau de plată (engl. „if the instrument îs dishonored”).

În concluzie, diferențele dintre clasificarea girurilor în dreptul englez și cel american constau în efectele ce le produc față de giratarul – dobânditor, în sensul că:

– în timp ce în dreptul englez giratarul poate dobândi cel mult statutul de deținător al titlului (engl. „holder”); în dreptul american poate deveni chiar posesor legitim (engl. „holder în due course”),

– deși în dreptul englez interdicția transmiterii mai departe a titlului este eficace în dreptul american, în ciuda unei clauze prohibitive, titlul continuă să circule, dar cu unele limite.

Clasificarea girurilor după modurile de circulație. In funcție de modurile de circulație, putem distinge transmiterea de drept comun (sau improprie) și cea de drept cambial (sau proprie). În dreptul român, observăm că această clasificare a fost preluată de doctrină, dar cu unele modificări. Unii autori extind clasificarea circulației de drept comun în subdiviziunile: cesiune, gir posterior protestului și prin succesiune, iar de drept cambial în: regulată, având ca și cauză fie negoțul, fie transmiterea „ope legis” și anormală, după cum se prezintă ca efect al clauzei „nu la ordin”, al excluderii răspunderii de acceptare și plată, al renunțării la dresarea protestului de neacceptare sau neplată, al limitării efectelor girului fie la dreptul de încasare, fie la un drept de gaj și în fine, al girului în uzufruct. O formă recentă a acestei clasificări distinge între circulația cambială normală, prin gir propriu, incluzând girul complet, cumulativ, alternativ și girul incomplet (în alb și la purtător), cu varianta cambială și subsecventă de drept comun și, în fine, circulație cambială anormală, prin gir impropriu sau anormal; respectiv: pentru procură, pentru încasare, pentru garanție, gir simulat și fiduciar, gir anterior protestului de plată sau după expirarea termenului de facere a acestuia.

Clasificarea girurilor in funcție de obiectul transmiterii. În funcție de obiectul transmiterii deosebim între girul translativ – incluzând transmiterea drepturilor și a garanțiilor decurgând din cambie, legitimarea și garanția acceptării și a plății – și netranslativ.

În funcție de formă sau indicarea beneficiarului, girul se prezintă sub următoarele categorii: girul plin sau complet, girul în alb si girul la purtător.

Girul plin sau complet. Girul plin sau complet denumit și girul plin constă într-o declarație a girantului semnată de acesta, care cuprinde ordinul adresat debitorului principal (trasul) de a plăti persoanei indicate de girant suma de bani menționată în cambie.

Potrivit art.15 din Legea 58/1934, girul trebuie să fie scris pe cambie. Dacă datorită numărului mare de giruri spațiul nu este suficient, legea admite ca girul să fie scris pe o foaie lipită la înscrisul cambial (allonge), cu excluderea unei foi separate. În absența unei dispoziții legale, mențiunea privind girul figurează, de obicei, pe dosul titlului (endossement). Datorită acestui fapt, transmiterea cambiei prin gir este cunoscută și sub numele de andosarea cambiei. Girul poate fi scris pe fața cambiei, însă cu precizarea clară a naturii operațiunii juridice, pentru a nu fi confundată cu un aval.

Girul se exprimă printr-o formulă adecvată:“plătiți lui..” sau “plătiți la ordinele lui…”, “în favoarea lui…” sau chiar printr-o simplă formulă, cum ar fi de exemplu: “lui X”. În cazul girului plin, această formulă trebuie să cuprindă numele și prenumele, respectiv denumirea giratarului. Desemnarea giratarului se face după aceleași reguli ca și indicarea beneficiarului. Mențiunea cuprinzând girul trebuie însoțită de semnătura autografă a girantului. Semnătura trebuie să cuprindă elementele cerute de lege pentru orice semnătură cambială (art.8 din legea nr.58/1934).

Legea nu cere indicarea datei girului și nici locul unde el s-a efectuat. Menționarea datei girului prezintă interes însă pentru stabilirea capacității girantului și pentru determinarea efectelor girului. Girul nedatat este prezumat a fi făcut înainte de expirarea termenului stabilit de lege pentru dresarea protestului (art.22 alin.2 din legea nr.58/1934). Data girului va putea fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de Codul Comercial.

Cu toate că legea nu o prevede, transmiterea cambiei prin gir impune și predarea titlului către giratar. Numai având posesiunea titlului, giratarul își va putea valorifica titlul dobândit. Totodată, prin remiterea titlului, giratarul este pus la adăpost împotriva unei eventuale revocări a girului de către girant, prin ștergerea mențiunii din titlu.

Girul în alb. Pe lângă girul complet sau girul plin, legea reglementează și girul în alb. Potrivit art.15 alin.2 din legea nr.58/1934, girul în alb este girul care nu arată numele giratarului. Girul în alb (indorsement în blank) este acela în care persoana giratarului nu este indicată sau cu alte cuvinte este girul care nu contine persoana beneficiarului(giratarului), ci doar semnatura girantului.Legea tratează o cambie care poartă un astfel de gir drept o cambie la purtător. Cu toate acestea, legea permite ca o astfel de cambie să fie transformată într-o cambie cu gir special, autorizând posesorul ei să o completeze astfel încât să se scrie deasupra semnăturii girantului ordinul astfel încât cambia să se plătească lui la ordinul lui.

Girul în alb apare ca un gir ale cărui condiții de formă sunt simplificate. Girul în alb este valabil cu singura condiție să existe semnătura girantului pusă pe dosul cambiei sau pe adaos (allonge). Semnătura nu poate figura pe fața cambiei, deoarece ea ar putea fi interpretată ca un aval ori acceptare a cambiei. Prin recunoașterea girului în alb, legiuitorul urmărește să ușureze circulația cambiei. Întrucât girul este în alb, posesorul cambiei o poate transmite printr-o simplă tradițiune. Mai mult, neexistând numele său menționat pe cambie, posesorul nu își asumă nici o răspundere față de dobânditorii succesivi ai cambiei.

Posesorul unei cambii în alb are anumite drepturi pe care poate să le exercite în condițiile art.16 alin.2 din legea nr.58/1934. Astfel, posesorul cambiei poate să completeze girul cu propriul său nume, indicându-se ca giratar. Legea permite completarea girului și cu numele altei persoane căreia posesorul urmărește să-i transmită titlul. În acest caz, posesorul nu devine obligat cambial și deci nu are o răspundere cambială.

În locul completării girului în alb, posesorul are dreptul să gireze cambia mai departe, printr-un gir plin, în alb sau la purtător. Semnând cambia în calitate de girant posesorul cambiei devine giratar al girului în alb și în consecință, el are drepturile și obligațiile oricărui girant. Posesorul cambiei are dreptul să predea titlul unei terțe persoane, fără să completeze girul în alb și fără să gireze cambia. În acest caz, cambia se transmite prin simpla tradițiune a titlului. Întrucât posesorul cambiei nu semnează cambia ca girant, el nu deveni obligat cambial.

Girul la purtător. Pentru a susține aceeași idee, aceea a facilitării circulației cambiale, legea nr.58/1934 recunoaște și girul la purtător. Potrivit art.14 alin. 3 din legea nr.58/1934 “girul la purtător” este echivalentul unui “gir în alb”. Deci girul la purtător are valoarea și efectele juridice ale girului în alb.

Între girul în alb și cel la purtător, există doar o diferență formală: girul în alb nu cuprinde nici o indicație relativ la persoana giratarului, pe când girul la purtător cuprinde indicația persoanei determinate prin posesia titlului. Beneficiarul girului la purtător se legitimează prin simpla prezentare a titlului. El poate transmite titlul mai departe prin tradițiune simplă. Totodată, întrucât girul la purtător produce efectele girului în alb, posesorul titlului poate să redea cambiei atributele de titlu la ordin, prin completarea girului cu numele său ori al altei persoane.

2.3.Efectele girului

Prin gir se transmite in primul rand proprietatea asupra titlului, asupra cambiei. Legea reglementează trei aspecte ale girului: efectul translației de drepturi, efectul de garanție și efectul de legitimare. În baza legii cambiale, girul transmite “toate drepturile izvorâte din cambie”. Aceste drepturi au un caracter autonom. Debitorul cambial nu îi va putea opune giratarului excepțiile personale pe care le-ar putea ridica contra girantului.

Efectul translativ al girului. Potrivit art.16 din Legea nr.58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin, girul transmite toate drepturile izvorâte din cambie, așa cum rezultă din titlu, fără ca voința părților să le poată dezmembra transmițând numai parte din ele. Efectul translativ al girului este esențial, iar girurile care nu produc transferul sunt improprii având comune cu girul propriu-zis numai forma și denumirea.

Drepturile care se transmit prin gir sunt: dreptul asupra sumei din titlu și în consecință dreptul de a prezenta cambia spre acceptare și plată, de a o protesta și recurge la procedura executivă asupra debitorului și la acțiunea de regres împotriva debitorilor de regres precum și dreptul de a transmite cambia prin gir sau a o constitui în garanție.

Girul are ca efect și transmiterea drepturilor accesorii, dacă în cambie se face mențiune privind constituirea unei ipoteci sau unui gaj pentru garantarea plății sumei de bani prevăzută în cambie.

În perioada interbelică, imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 58 din 1 mai 1934 privind cambia și biletul la ordin, s-a ivit o controversă în legătură cu interpretarea art. 16 din lege. S-a ridicat în doctrină și jurisprudență problema dacă girul are efect translativ și asupra “accesoriilor” creanței, cum sunt cauțiunea, privilegiul și ipoteca. Pentru a curma aceasta controversă care afecta creditul cambial, prin legea din 20 aprilie 1935 cu privire la unele măsuri pentru înlesnirea și refacerea creditului, în art. 33 s-a prevăzut că la cambiile cu mențiunea conosamentului, scrisorii de trăsură sau a altor titluri reprezentând marfa, girantul dobândește un drept de gaj asupra acestor titluri, fără a fi necesar un act separat de instituirea gajului. Se recunoaște, astfel, pe cale legislativă, efectul translativ al girului la anumite cambii, și față de accesoriile creanței. S-au introdus în practică așa-numitele cambii documentare prin care garanțiile reale se transmit posesorului cambiei odată cu girarea acesteia.

Ulterior, pentru a generaliza această interpretare dată de art. 16 din legea cambiei, Decretul-lege nr. 3673 din 20 noiembrie 1940, abrogând art. 33 al legii din 20 aprilie 1935, a prevăzut că efectele girului de a transmite și accesoriile creanței cambiale se extind la orice fel de cambii, nefiind necesar să se individualizeze cambiile, ci doar a se menționa pe actul de constituire a garanției reale, că s-au emis cambii.

Prin Ordonanța nr. 11/1993 menținându-se textul inițial al art. 16 din legea cambiei, care a provocat controversa legată de efectele girului de a transmite și accesoriile creanței, fără a se avea în vedere modificările aduse textului în 1935 și 1940, este posibil ca și în viitor problema să suscite opinii diferite. De asemenea un aspect foarte important este prevăzut de Convenția Națiunilor Unite privind cambiile internaționale și biletele la ordin internaționale (New York, 1988) prin articolul următor: “girul pentru o parte a sumei datorate în temeiul efectului nu valorează ca gir”.

Efectul de garanție al girului. Girul intareste securitatea titlului prin efectul de garantie fixat de lege. Ca efect al transmiterii cambiei prin gir, girantul își asumă obligația de a garanta acceptarea și plata cambiei de către tras (art. 17 din legea nr. 58/1934). Aceasta înseamnă că dacă trasul va refuza acceptarea și plata cambiei, girantul va fi ținut personal să achite suma de bani prevăzută în titlu. De remarcat că obligația de garanție a girantului este nu numai față de giratar, ci și față de toți posesorii succesivi ai titlului. Girantul devine obligat de regres și, în această calitate, el răspunde în solidar cu ceilalți debitori ai cambiei. Girantul se poate exonera de raspunderea de acceptare și plată, dacă menționează în gir că interzice transmiterea prin gir în continuare a cambiei, inserând în titlul cambial formula “nu la ordin” sau “nu prin gir” (art. 17 al. 2). El va răspunde însă față de giratarul său direct. Folosind formula “fără garanție”, girantul nu răspunde nici față de propriul giratar.

Efectul de legitimare al girului. Efectul de legitimare al girului priveste probarea circuitului cambial si justificarea posesiei legale a ultimului posesor. Ca urmare a transmiterii cambiei prin gir, giratarul este legitimat în calitate de creditor al sumei menționate în titlu. În consecință, giratarul este abilitat să exercite drepturile prevăzute în cambie. Potrivit legii, deținătorul unei cambii este socotit posesor legitim al acesteia, dacă justifică dreptul său printr-o serie neîntreruptă de giruri, chiar dacă ultimul gir este în alb (art. 18 din legea 58/1934). În baza legitimării conferite de un șir neîntrerupt de giruri, purtătorul care este legitimat formal se prezumă până la dovada contrarie ca titular al dreptului de creanță și proprietar al cambiei.

Dacă o persoană a pierdut, prin orice împrejurare, posesiunea unei cambii, noul posesor care justifică dreptul său în condițiile art. 18 alin. (2) din lege, nu este ținut să predea cambia, afară de cazul când a dobândit-o cu rea-credință sau dacă a săvârșit o greșeală în dobândirea ei.

2.4.Aspecte privitoare la girurile improprii

Girurile care nu produc efectele specifice raportului cambial, în special efectul translativ, ori produc numai unele din aceste efecte sunt considerate giruri anormale sau improprii. Fac parte din această categorie: girul cu clauza “nu la ordin”; girul cu clauza “pentru procură”, girul cu clauza “în garanție”, girul cu clauza “fără garanție”, girul de întoarcere, girul după protest, girul fiduciar, girul simulat.

Girul cu clauza “nu la ordin”. Cambia este un titlu prin excelență girabil. Dar, legea permite trăgătorului să înscrie în cambie clauza “nu la ordin” sau expresii echivalente. În acest caz, titlul este transmisibil numai în forma și cu efectele unei cesiuni de drept comun (art.13 alin.2 din legea nr.58/1934). Girul cu clauza “nu la ordin” produce efectele girului, cu restricția că giratarul nu mai poate transmite cambia prin gir altei persoane.

Girul cu clauza “pentru procură”. Intr-o prima etapa, girul s-a utilizat in vederea desemnarii unui procurator care sa incaseze creanta in numele titularului, apoi, principala functie a girului a devenit aceea de transmitere a drepturilor cambiale, pentru ca in prezent, girul pentru procura sa reapara si sa circule paralel cu girul propriu-zis fiind utilizat pentru a imputernici intr-o forma cambiala, o terta persoana pentru a reprezenta drepturile titularului.

Acest gir este menit să confere giratarului calitatea de reprezentant al girantului pentru încasarea sumei menționate în cambie. Nefiind decât un mandatar, giratarul dobândește numai puterea de executare a drepturilor cambiale. În consecință, el nu poate transmite cambia prin gir altei persoane (art.20 din legea nr.58/1934). În raporturile dintre girant și giratar se aplică regulile mandatului. Cu caracter de excepție, mandatul într-un gir pentru procură nu încetează prin incapacitatea sau moartea girantului.

Girul per procura a reapărut paralel cu girul propriu-zis, servind – pentru a se da imputernicire intr-o formă cambială – unei terțe persoane care să reprezinte drepturile titularului. Acest mod de imputernicire face să nu mai fie necesară redactarea unui act de legitimare separat de cambie,deoarece legitimarea mandatarului este cuprinsă in textul girului, iar debitorului nu i se cere decât o verificare formală a titlului pentru a putea face o plata valabilă. Plata va fi valabilă chiar și atunci când girul per procura ar fi fost fals sau ar fi emanat de la o persoană incapabilă.

In caz de neregularitate formală, reprezentarea cambială nu ia naștere, iar completarea lacunelor imputernicirii cu elemente ce nu sunt cuprinse in titlul cambial, nu este posibilă. Prin efectul girului „pentru procură” giratarul este investit cu puterea de a reprezenta pe girantul sau pentru exercitarea drepturilor cambiale.

Obligația de garanție in sarcina girantului si in beneficiul giratarului nu ia ființă, deoarece girantul continuă să rămână proprietar al creditului cambial, iar giratarul nu este decat un reprezentant. Ca atare, giratarul nu dobândește decât puterea de exercitare a drepturilor cambiale, dar nu poate dispune de creanță. El nu poate transmite decat tot printr-un gir pentru procură.

Circulația cambială se oprește la girantul pentru procură. Giratarul poate deci să prezinte cambia la acceptare sau plată, să dreseze protestul, să acționeze impotriva debitorului direct sau a debitorilor de regres, să ceară predarea unui duplicat sau sa intenteze o acțiune in revendicare impotriva dobânditorului de rea credință, să pretindă amortizarea titlului sau să formuleze acțiunea de imbogățire fără cauză. Nu se poate efectua insă nicio operație care ar comporta un act de dispoziție asupra creanței, ca renunțări, tranzacții sau ștergerea semnăturii vreunui obligat de regres.

Giratarul având calitatea de reprezentant al girantului si nedobândind drepturi autonome, debitorul ii va putea opune excepțiile pe care le are față de girant, dar nu pe acelea care sunt personale giratarului.

Girul pentru procura va contine clauze a caror formulare prezinta una din urmatoarele forme: „pentru procura”, „pentru acoperire”, „pentru incasare”, „in contul meu” sau o alta formula asemanatoare, cu conditia ca din continutul sau sa rezulte in mod clar intentia girantului de a da un mandat.

În raporturile interne dintre girant si giratar se vor aplica regulile mandatului. Revocarea mandatului se infăptuiește prin restituirea cambiei de către giratar girantului. Acesta poate șterge girul, dupa cum poate face mențiune de revocare pe cambie. Revocarea poate rezulta si in mod implicit, din faptul că girantul unui gir pentru procura girează din nou cambia printr-un gir obișnuit.

Încunoștiințarea făcută giratarului de către girant printr-un act extra-cambial că i-a retras mandatul, nu are eficacitate față de terți atât timp cât cambia se află in posesia giratarului, iar debitorul cambial face de bună credință plata, ignorand revocarea.

În cele din urma, mandatul cambial mai este revocat prin moartea, incapacitatea sau declararea in faliment a giratarului, aplicandu-se in aceasta privinta principiile dreptului comun.

Girul cu clauza “în garanție”. Cambia poate fi dată în garanție pentru asigurarea unei creanțe giratarului o are față de girant. Gajarea cambiei se realizează prin inserarea în gir a clauzei “în garanție”, “valoare în gaj”, “valoare în garanție” sau clauza „valută în garanție”, „valută în gaj” sau orice altă clauză echivalentă.Gajul titlurilor de credit prezintă o mare utilitate practică, iar scopul legii este acela de a pune la dispoziția comercianților o formă simplă de constituire a gajului, aceea a dreptului comun fiind greoaie.

Condițiile de formă necesare sunt similare cu cele de la girul simplu. În temeiul acestei clauze, giratarul are dreptul să se despăgubească cu preferință din suma încasată în baza cambiei (art.21 din legea nr.58/1934). Giratarul exercită în nume propriu toate drepturile cambiale. El nu poate însă dispune de gaj și nici să transmită cambia în afara girului pentru procură. Raporturile dintre girant și giratar sunt cârmuite de regulile gajului potrivit dreptului comun. În baza unui atare gir, posesorul cambiei se legitimează ca posesor legitim, putând exercita în nume propriu toate drepturile izvorând din titlu, chiar înainte de scadența creanței sale garantată cu gaj.

Gajarea cambiei implică din partea girantului înstrăinarea unora dintre puterile ce îi reveneau în baza posesiei cambiei, însă gajarea nu înseamnă înstrăinare și, prin urmare, creditorul gagist nu poate dispune de gaj nici înainte, nici după scadența creanței sale. El nu poate gira cambia decât pentru procură și legea prevede că orice gir făcut de creditorul gagist va fi interpretat în acest fel.

De asemenea, el nu poate acorda reduceri ale sumei datorate și nici termene de plată. Față de giranți, giratarul creditor gajist nu are numai dreptul să exercite drepturile cambiale, dar și obligația de a îndeplini toate formalitățile necesare pentru conservarea lor, fiind responsabil de prejudiciile cauzate debitorului său (girantul).

Dacă încasează suma din cambie, el este obligat să restituie girantului surplusul, care depășește propria sa creanță, iar dacă girantul îi achită creanța, el trebuie să restituie cambia, acesta putând șterge girul în garanție și astfel să se legitimeze pentru a exercita drepturile cambiale. Când scadența cambiei este anterioară scadenței creanței garantate, dreptul de gaj asupra cambiei trece asupra sumei rezultate din încasarea acesteia, gajul cambiei transformându-se într-un gaj neregulat asupra unei sume de bani. Față de debitor, giratarul în garanție dobândește un drept autonom; debitorul nu-i poate opune excepțiile personale pe care le-ar fi putut opune girantului, decât dacă giratarul în garanție, primind cambia, a lucrat cu știință în paguba debitorului. Gajarea cambiei cu ajutorul clauzei în garanție nu exclude posibilitatea de a se proceda la efectuarea gajului conform dreptului comun, însă în acest caz debitorul cambial va putea opune creditorului gagist toate excepțiile pe care le-ar fi putut invoca împotriva constituitorului gajului.

Girul cu clauza “fără garanție”. Această clauză inserată în gir exonerează pe girant de răspunderea care-i revine pentru neacceptarea ori neplata cambiei de către tras. Un astfel de gir are numai un efect de legitimare a posesiunii titlului.

Se utilizează una din următoarele formule: gir “fără garanție”, “fără obligo”, “fără responsabilitate cambială” sau “fără regres”, orice obligație de garanție fiind exclusă.

Girul de întoarcere. Girul de întoarcere se efectuează prin girul cambiei de către beneficiar în folosul trasului sau al trăgătorului.

Se pot distinge următoarele situații:

– Beneficiarul girează cambia în favoarea trasului, iar acesta o acceptă și la scadență cambia se stinge prin confuziune. Dacă trasul nu acceptă cambia, adică nu recunoaște datoria față de trăgător, el se prevalează numai de calitatea de giratar și poate pretinde plata de la girant și de la trăgător.

– Beneficiarul girează cambia în favoarea trăgătorului și în acest caz: dacă trasul acceptă cambia, trăgătorul îi poate cere plata; dacă trasul refuză acceptarea, cambia se stinge prin confuziune.

Girul după protest. Regula este ca circulatia cambiei dureaza pana la scadenta titlului, insa cambia poate sa circule cu efecte normale, prin gir, dupa scadenta, pana la dresarea protestului de neplata sau pana la expirarea termenului pentru dresarea acestui protest, in cele doua zile lucratoare care urmeaza scadentei. Se prezuma pana la proba contrara ca un gir fara data este un gir facut inainte de trecerea timpului pentru facerea protestului. Desi girul posterior scadentei cambiei si girul anterior produc aceleasi efecte, girul facut dupa protestul de neplata sau dupa trecerea termenului pentru protest va produce doar efectele unei cesiuni de drept civil. Girul dupa protest trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii de valabilitate ca si girului obisnuit, iar validitatea cesiunii nu va fi conditionata de formalitatea notificarii din dreptul comun. Mai mult, girul dupa protest trebuie diferentiat de cesiune, deoarece girul garanteaza acceptarea si plata in timp ce cesiunea garanteaza existenta creantei si nu plata acesteia.

Cu alte cuvinte girul după protest este girul din care cambia se transmite după scadență.

Cambia își îndeplinește funcția sa economică atât timp cât circulă în formele legii cambiei, până la scadență. În realitate, cambia putând fi achitată și după scadență, ea continuă să aibă o circulație cambială. În acest sens, art. 22 prevede că girul posterior scadenței, dar înainte de a se face protestul de neplată sau a expirării termenului de a se face acest protest, produce aceleași efecte ca un gir propriu. Dar, această perioadă este foarte scurtă, fiindcă dacă s-a făcut un protest pentru neplată sau a trecut termenul respectiv, girul făcut posterior acestor momente, care se produc alternativ și subsecvent, are efectele unei cesiuni ordinare. De menționat că art. 281 Cod comercial în vigoare anterior legii cambiei, prevedea că girul posterior scadenței are efectele unei cesiuni.

În perioada interbelică, în aplicarea succesivă a art. 281 din Codul comercial și art. 22 din legea cambiei, s-a ivit în doctrină și în jurisprudență, o controversă în ceea ce privește interpretarea efectelor cesiunii în raport cu natura juridică a cambiei, oscilându-se între soluții care dădeau un caracter absolut efectelor cesiunii, în sensul că se pierdeau orice caracteristici ale unui titlu cambial și soluții care considerau că valoarea juridică a cambiei trebuie conservată în măsura în care caracteristicile cesiunii de drept comun și anume de a garanta numai existența creanței și nu solvabilitatea debitorilor și aceea de a permite invocarea excepțiilor personale, își produce efectele.

Efectele girului posterior protestului de neplată sau a expirării termenului pentru facerea lui, sunt ale unei cesiuni ordinare. În consecință, giratarul se subrogă în toate drepturile girantului său. Girantul nu garantează acceptarea și solvabilitatea ci numai existența creanței și se pot opune excepțiile personale. În ceea ce privește subrogarea giratarului în drepturile girantului, aceasta se întinde atât asupra acțiunii de regres conservată de girant prin protestul de neplată, cât și asupra acțiunii cambiale directe. Este de remarcat că pentru opozabilitatea girului după protestul de neplată sau de la expirarea termenului de facere a acestuia, nu este necesară notificarea cerută de codul civil, deoarece transmiterea făcută prin forma girului, operează și față de terți.

Prin cesiunea unei cambii, fie printr-un gir posterior protestului de neplată, fie după expirarea termenului respectiv și chiar printr-un act special separat de cesiune întocmit anterior scadenței, se transmit creditorului toate drepturile cambiale ale girantului sau cedentului (art. 23). Prin drepturi transmise se înțelege că acestea au valoare executivă, odată cu transmiterea cambiei.

În cazul unui gir după scadență, acesta are valoarea unei transmiteri care rezultă din însăși cuprinsul cambiei, fără a fi nevoie de notificare. Giratarul unui asemenea gir poate continua o acțiune cambială începută de girant fără a fi necesar a face o cerere de intervenție.

Girul fiduciar. Este gir fiduciar acela care, neconținând nicio indicație cu privire la scopul pentru care este făcut (spre deosebire de girul pentru procură sau în garanție), transferă deplin și absolut giratarului drepturile cambiale, girantului nemairămânându-i decât un drept personal în contra lui. Acest gir are la baza lui încrederea pe care girantul o acordă giratarului că va utiliza cambia conform înțelegerii intervenite între ei.

Cu alte cuvinte giratarul dobândește exercițiul drepturilor cambiale, în mod deplin și absolut. Prin girul fiduciar, titlul cambial datorită încrederii girantului se transferă fără arătarea scopului. De obicei, girul fiduciar se folosește pentru încasarea creanței cambiale, garantarea unei creanțe sau scontarea titlului.

În raporturile dintre giranți și giratari se aplică regulile mandatului sau gajului.

Girul simulat. Girul este simulat dacă părțile sunt de acord ca prin el să nu fie transmisă proprietatea cambiei decat in aparenta; girantul rămâne proprietar în realitate, giratarul fiind numai proprietar aparent.

Părțile pot recurge la girul fiduciar de exemplu, în scopul încasării creanței cambiale, giratarul trebuind să obțină plata titlului și să predea girantului suma încasată, în scopul garantării unei creanțe pe care giratarul o are împotriva girantului, sau pentru ca giratarul să sconteze titlul; iar în cazul girului simulat, pentru a evita ca debitorul să se poată prevala de excepțiile pe care le poate opune girantului, sau pentru a sustrage creditorilor girantului valoarea cambiei. În raporturile dintre girant și giratar vor exista, după împrejurări, un raport de mandat ori de gaj, sau raporturi derivând dintr-un act juridic simulat, iar în ce privește reglementarea lor se vor aplica principiile acestor instituții.

Giratarul va fi obligat să exercite toate drepturile cambiale și va fi responsabil față de girant de orice daună cauzată din culpa sa. El este, de asemenea, îndatorat să dea socoteală girantului, în interesul căruia exercită drepturile cambiale, de sumele încasate.

Neexistând raporturi cambiale între girant și giratar, girantul nu este ținut de obligația de garanție și giratarul nu are împotriva sa acțiunea cambială de regres în caz de refuz de acceptare sau neplată din partea trasului. Titular al creanței rămânând girantul, el poate să revoace procura în cazul unui gir fiduciar pentru încasare, cu condiția de a aduce la cunoștință debitorilor cambiali această revocare. De asemenea, dacă giratarul este declarat în faliment, girantul poate să revendice cambia dacă n-a fost încasată, în cazul contrariu înscriindu-se la masa falimentului cu valoarea creanței sale.

În raporturile externe, girul își produce toate efectele și giratarul este deplin legitimat din punct de vedere formal. Terții care dobândesc titlul de la el, dobândesc valabil, iar obligatul care plătește face o plată valabilă.

Dacă față de terți nu pot fi invocate asemenea raporturi cauzale, ei se pot însă prevala de existența lor în măsura în care girul fiduciar sau girul simulat îi prejudiciază.

Astfel, debitorul poate dovedi existența raportului dintre girant și giratar și dacă este chestiunea de un mandat pentru încasare, el va putea opune giratarului toate excepțiile pe care le-ar fi opus girantului.

Capitolul III

Formele specifice de circulație ale cambiei

3.1. Scontarea

Scontarea, ca o forma speciala a girului, este operatiunea juridica prin care beneficiarul transmite cambia catre o institutie de credit autorizata (de regula o banca comerciala), urmarind ca in schimbul acestui transfer sa obtina o parte din suma indicata in titlu, inainte de implinirea scadentei. Este, deci, o modalitate de negociere a cambiei pentru mobilizarea rapida a unor resurse financiare, necesare beneficiarului. Institutia de credit plateste suma determinata in cambie, deducand in valoarea acesteia o asa numita taxa de scont (care reprezinta marja ei de profit) si un comision destinat acoperirii eventualelor cheltuieli rezultate din scontarea si executarea cambiei (cheltuieli de protest, de regres, etc.). Potrivit practicii bancare, taxa de scont reprezinta cel putin echivalentul dobanzii percepute de institutia de credit pentru un credit a carui scadenta coincide cu cea din cambia scontata.

Cu alte cuvinte, prin scontare, posesorul cambiei obține valoarea nominală a cambiei minus dobânda (scontul) pentru suma plătită, calculată din momentul scontării până la data scadenței, la care se adaugă și anumite cheltuieli – comision – legate de încasarea cambiei la scadență.

În doctrină întâlnim și alte definiții: scontarea este acea operațiune prin care beneficiarul transmite o cambie unei bănci comerciale, în scopul de a-și procura banii indicati în titlu.

Scontarea reprezintă o formă de mobilizare a creditelor pe termen scurt și constă în vânzarea unui titlu de credit unei bănci înainte de scadență. Pentru a fi acceptate de bancă la scontare, cambiile trebuie neapărat să fi fost acceptate în prealabil de importator.

Taxa scontului fiind dobânda percepută de bancă pentru această operațiune de creditare, se situează întotdeauna la nivelul general al dobânzilor practicate de băncile comerciale din țara unde a fost scontată cambia.

Acest credit de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici in finantarea pe termen scurt a exporturilor. De regulă, vânzarea pe credit este însoțită de emiterea unui titlu de credit – cambie, bilet la ordin – prin care importatorul este obligat să plătească, la scadență, contravaloarea mărfurilor.

Scopul scontării este ca beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la ordin să transforme creanța pe care o are asupra unui terț într-o sumă lichidă, fără să mai aștepte scadența. La primirea instrumentului andosat în favoarea ei, banca de scont va plăti beneficiarului o sumă calculata cu ajutorul relației: S = V – (V × Ts × n) / 360 × 100, în care: V – valoarea cambiei în momentul scadenței, inclusiv dobânda, dacă este cazul; Ts – taxa de scont exprimată în procente pe an; n – numărul de zile rămase până la scadență.

Creditul de scont care se acordă de bancă are deci o valoare calculată plecând de la valoarea cambiei din care se scade taxa scontului; totodată, se percepe și un comision pentru acoperirea riscurilor băncii în astfel de operațiuni. Creditul de scont este utilizat de exportatorul care vinde pe credit pe termen scurt și se finanțează prin scontare (se numește credit de scont furnizor). În acest mod, o vânzare pe credit este transformată într-o vânzare cu plata la livrare. Cunoscând această posibilitate, deseori exportatorii includ în prețul de ofertare o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării. La scadență, banca încasează contravaloarea cambiei de la importator.

Relația de scontare poate să apară și între importator și banca exportatorului. Prin scontarea cambiei direct de importator, acesta asigură exportatorului plata mărfurilor integral până la livrare, el rămânând debitor față de banca exportatorului până la scadența cambiei și, bineînțeles, suportă costul scontării. De obicei, creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune, inițial, acceptarea de principiu a operațiunii de către banca exportatorului. Băncile comerciale se refinanțează, adică își reîntregesc lichiditățile prin rescontarea cambiilor, respectiv transmiterea acestora către banca centrală care, în schimbul unei taxe de rescont (taxa oficială a scontului), plătește cambiile respective.

Tipuri de operațiuni de scontare: 1.scontare cu regres, în care banca își rezervă dreptul de a se îndrepta pe cale de regres și împotriva beneficiarului (persoana în favoarea căreia se emite cambia/biletul la ordin) și a celorlalti debitori de regres; 2. scontare cu regres parțial, în care banca își rezervă dreptul de a se îndrepta pe cale de regres și împotriva beneficiarului, și a celorlalți debitori de regres, doar în anumite situații stabilite în mod expres, care vor fi prevăzute în contractul de scont; 3.scontare fără regres, în care banca renunță la dreptul de regres împotriva beneficiarului.

Atunci când piața este în criză financiară, recuperarea creanțelor devine una dintre cele mai grele misiuni pentru un antreprenor, în încercarea de a-și feri afacerea de problemele decash-flow. Pe de altă parte, nici riscul de a pierde oportunități de afaceri, pe fondul scepticismului mai ridicat, nu pare a fi o soluție mai bună. Schimburile comerciale cu plăti variate dispun însă de facilități care ar putea să aducă antreprenorilor și oportunități de investiții, și siguranța încasării banilor. Află când este bine să apelezi la scontarea creditelor comerciale și ce presupune această opțiune pentru afacerea ta. În cazul cambiei, spre exemplu, una dintre cele mai utilizate instrumente de plată în relațiile dintre agenții economici, pot apărea deficiențe în recuperarea creanțelor de la partenerul de afaceri. În acest sens, scontarea, ca modalitate de finanțare, este una dintre soluțiile care pot evita acestrisc. Prin această metodă, antreprenorii pot intra mai repede în posesia cash-ului aferent unei cambii, plătind în schimb dobânda către banca finanțatoare. Astfel, scontarea presupune ca banca să crediteze unei firme contravaloarea unui efect de comerț, înainte de termen, urmând ca aceasta să devină beneficiarul cambiei. În schimbul cambiei, banca acordă firmei un plafon sau o linie de creditare, în funcție de cifra de afaceri și durata creditului, iar firma va trebui să achite taxa de scont, alcătuită din dobândă și comision. Prin scontare însă, creditul comercial se transformă în credit bancar, astfel încât, în urma scontării, beneficiarul iese din raportul de credit anterior, obligația trasului de a plăti fiind înlocuită prin bani efectivi, pe care banca îi acordă. Pe de altă parte, trasul, angajat inițial într-o operațiune comercială, devine, la rândul său, debitor al băncii comerciale.

Banca poate finanța tranzacția în proporție de 100%, din care se scade însă scontul și comisionul de aranjament.

Această operațiune, care devine o tranzacție cash, oferă posibilitatea antreprenorilor să mobilizeze mai ușor creanțele întreprinderii în relațiile cu partenerii de afaceri și să facă față situațiilor în care aceștia sunt insolvabili. Pe de altă parte, prin operațiuni de scontare, banca nu preia de la vânzător riscul de neplată, astfel că ultimul posesor al titlului negociat rămâne obligat la plata cambiei respective.

Scontarea cambiei este o operațiune specială, în sensul că fiecare dintre beneficiarii care a recurs la scontare și a cedat astfel prioritatea cambiei, rămâne obligat la plata sumei respective. În condițiile în care trasul sau alți participanți la procesul cambiei n-au putut plăti, caz în care toți semnatarii sunt obligați să răspundă la cererea de plată a sumei respective.

3.2. Rescontarea

Procedeul sau operațiunea prin care o bancă comercială scontează cambia la o bancă centrală se numește rescontare. In doctrina intalnim si alte definiții cum ar fi: rescontarea este operațiunea efectuată în momentul în care băncile comerciale preschimbă cambiile care le dețin în bani, la banca centrală, unde se percepe taxa oficială a scontului, influențând astfel nivelul general al ratei dobânzii.

Rescontarea este operațiunea prin care băncile comerciale revând titlurile primite prin scontare băncii centrale. Dacă la scontare se plătește taxa scontului, reescontarea se face prin plata taxei de rescont denumită și taxa oficială a scontului. Taxa oficială a scontului constituie baza de stabilire a taxei scontului la băncile comerciale. Rescontul constituie o modalitate de procurare a unor noi resurse de creditare prin cedarea portofoliului de efecte comerciale provenite, de regulă, prin scontare, unei alte bănci, băncilor de scont, dar de regulă băncii de emisiune. Banca comercială recurge la reescontare în funcție de interesele sale de a obtine disponibilități (adesea în scopul unei mai bune valorificări). Esențial este faptul că, prin reescontare, banca de depozit înregistrează un profit chiar în aceeași zi în care s-a efectuat scontarea, ca diferența dintre dobanda la care se scontează (taxa scontului privat), mai mare, și taxa oficială a scontului, mai mică, practicata la banca de emisiune.

Rescontarea este operațiunea specifică recreditării sau refinanțării, activitate în continuă evoluție în economia modernă. Această operațiune este utilizată din necesitatea echilibrării bancare a resurselor cu angajamentele, pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităților de credite prin atragerea disponibilităților dispersate în economie. Procesul de recreditare este condiționat de garanțiile pe care le oferă creanțele și caracteristicile lor. Astfel, unele creanțe sunt negociabile, deci se pot vinde, respectiv pot fi acceptate la cumpărare de către bănci, în timp ce alte creanțe nu pot deveni obiect de vânzare-cumpărare.

Practica bancară ne indică faptul că numai o mică parte din creanțe pot fi recreditabile sau considerate agreate la scontare, respectiv acceptate de bănci și în special de banca de emisiune.

Acceptarea ca negociabile a creanțelor are drept suport considerentele de ordin obiectiv care au determinat acordarea creditelor, precum și garanțiile materiale și morale pe care le au persoanele implicate ca participanți la activitatea de creditare. Totodată, trebuie precizat că neacceptarea ca negociabile a unor creanțe nu înseamnă întotdeauna că ele sunt nejustificabile sau lipsite de garanții, ci reprezintă o manifestare a faptului că raportul de credit are un pronunțat caracter “personal” prin motivație sau prin garantare și, astfel, creditul inițial rămâne și cel final.

Banca creditoare își asumă până la capăt răspunderea și efectul acestui tip de credite (riscul), urmând să aștepte ca rambursarea să se producă la termenele stabilite. Trebuie subliniat faptul că asemenea creanțe nu permit băncii să-și reîntregească resursele prin recreditare și să-și majoreze astfel, “cifra de afaceri”. În realizarea operațiunilor de refinanțare, băncile comerciale au posibilitatea să îmbine sistemul angajării resurselor la “prețuri fixe”, dacă apelează la reescontare, cu sistemul obținerii resurselor la “prețuri libere”, prin vânzarea titlurilor de împrumut ale statului pe piața monetară(acele operațiuni de open market). Taxa de rescont este reținută de banca centrală și este fixată de banca de emisiune în baza exigențelor schimburilor comerciale.

3.3. Forfetarea

Intr-o prima definitie forfetarea este operațiunea prin care deținătorii titlurilor de credit le pot vinde unor instituții specializate de forfetare.

De asemenea, forfetarea intr-o alta definitie se precizeaza faptul ca aceasta constă în vânzarea de către exportator a unei creanțe asupra importatorului, pe termen mediu sau lung (insemnand de la 6 luni la 5 ani), unei bănci sau instituții financiare specializate (forfetist), cu condiția renunțării de către aceasta la dreptul de regres asupra exportatorului. În general, este posibil ca respectiva creanță să fie sub forma unei garanții bancare sau acreditiv cu plata diferată, dar, de cele mai multe ori, creanța este incorporată într-o cambie sau bilet la ordin.

Din punct de vedere al exportatorului, forfetarea reprezintă vânzarea creanțelor individuale de export pe termen mediu până la lung unor societăți de forfetare respectiv instituții de credit. Expresia a forfeta înseamnă faptul că societățile de forfetare achiziționează creanțele ca pe un întreg, ceea ce înseamnă inclusiv toate riscurile ce decurg din acestea.

Forfetarea autentică apare în cazul preluării necondiționate a tuturor riscurilor ce decurg din achiziționarea creanțelor de către societățile de forfetare, în special a riscurilor politice, riscurilor de curs valutar. Forfetarea neautentică apare atunci când nu este exclus regresul vânzătorului creanței, în cazuri excepționale și într-un volum definit. Spre deosebire de factoring, în cazul forfetării exportatorul se obligă în general printr-un contract cadru să vândă toate creanțele din export pe termen mediu până la lung unei anumite societăți de forfetare respectiv unei anumite bănci. Contractele de forfetare vor fi încheiate pentru fiecare caz în parte, eventual ținând cont de ofertele diferitelor societăți de forfetare respectiv bănci. Adeseori banca exportatorului va funcționa ca și un intermediar și va căuta clienților ei societăți de forfetare indicate în măsura în care nu poate să preia ea însuși operațiunea de forfetare.

Operațiunile de forfetare au apărut ca urmare a faptului că băncile centrale nu rescontează cambii cu o scadență mai mare de 90 de zile. Cambiile rescontate trebuie să fie exprimate în monedă națională și numai în cazul în care banca comercială nu și-a depășit plafonul de rescont acordat de banca centrală. Deși, în principiu, forfetarea se aseamănă cu scontarea, deosebirea fundamentală dintre aceste operațiuni este dată de faptul că, prin forfetare, instituția de forfetare, preia asupra sa toate riscurile de neplată izvorâte din reaua-credință, falimentul etc, al debitorului sau garanților lui, risc care în cazul scontării nu este preluat de bănci, ultimul posesor legitim al cambiei prin acțiunea cambială în regres ține solidar la plată pe toți semnatarii cambiei. De aceea și taxa de forfetare este mai mare decât taxa scontului.

De obicei, la preluarea cambiilor casele de forfetare controlează și pretind toate documentele care să asigure încasarea fără dificultăți a titlului (licențe de import, documente de transfer valutar), verificând totodată valabilitatea semnăturilor. Deși taxa de forfetare este mai mare, forfetarea este totuși avantajoasă pentru deținătorii de titluri deoarece permite reîntregirea fondurilor înainte de scadență, eliberarea de riscurile de neplată. Instituția de forfetare nu preia riscurile izvorâte din neîndeplinirea întocmai a unor obligații contractuale de bază, care au generat emiterea titlului, cum ar fi calitatea mărfurilor, viciile ascunse ale mărfii etc, exportatorii fiind ținuți responsabili pentru acestea în baza obligației contractuale.

Forfetarea este tot mai frecvent utilizată pe plan internațional, mai mult decât atât, titlurile forfetare pot fi nu numai cambii, ci și bilete la ordin, scrisori de garanție bancară și o anumită formă a acreditivului documentar.

Din punct de vedere istoric, forfetarea este apărută relativ recent ca urmare a necesității ca exportatorii să acorde credite pe perioade tot mai lungi și în cote tot mai mari. În aceste condiții, resursele financiare ale exportatorilor și chiar ale băncilor comerciale sunt insuficiente (rescontarea este imposibilă datorită scadențelor foarte lungi).

Din punct de vedere juridic, scontarea și forfetarea se aseamănă prin faptul că ambele presupun transmiterea instrumentului prin andosare. Deosebirea semnificativă de natură juridică este marcată de faptul că, în cazul scontării, noul beneficiar (banca de scont) își conservă dreptul de regres împotriva trăgătorului/beneficiarului, pe când în cazul forfetării, forfetistul renunță la acest drept. Din punct de vedere economic, cea mai importantă asemănare între cele două operațiuni o constituie scopul acestora, și anume refinanțarea exportului.

Modul cum se desfășoara o operațiune de forfetare este următorul: negocierea unei livrări pe credit între exportator și importator; contactarea unei instituții de forfetare, în paralel cu negocierea, deoarece costul forfetării afectează în general prețul, fie de către exportator direct, fie prin intermediul băncii sale; primirea de la forfetist a unei oferte de forfetare în care se specifică taxa de forfetare aplicată în condițiile date și comisionul de angajament, pe care exportatorul trebuie să-l plătească forfetistului, până la realizarea forfetării, pentru ca forfetistul să-și mentină oferta; acceptarea ofertei de către exportator și plata comisionului de angajament; remiterea cambiei sau biletului la ordin și încasarea de către exportator a sumei convenite.

Cunoașterea mecanismului forfetării și a modului de determinare a taxei de forfetare sunt importante pentru cei care negociază deoarece, în unele situații, forfetarea este o metodă de a transforma o livrare pe credit într-una cu plata cash. În mărime relativă, eficiența forfetării pentru deținătorul creanței se poate stabili prin raportul direct dintre dobânda la creditul comercial și taxa de forfetare. Se observă că dacă raportul de eficiență este: supraunitar – operațiunea de forfetare este eficientă prin faptul că, pe lângă suma cash obținută, exportatorul va încasa și un excedent de dobândă; unitar – titularul creanței cedează de fapt instituției forfetare dobânda, încasând exportul la vedere, operațiunea fiind avantajoasă; subsubunitar – operațiunea de forfetare generează aparent o pierdere pentru exportator. În realitate este greu de imaginat că un exportator va consimți la o vânzare în pierdere, fapt care sugerează că, în calculul prețului, acesta a luat în considerare și o marjă de risc sau de dobândă suplimentară, care să acopere diferența dintre costul forfetării și dobânda la creditul comercial. Exportatorul, în funcție de structura de preț (marja de risc), poate decide dacă influența negativă a costului forfetării poate fi sau nu acoperită. În cazul în care din preț nu își poate acoperi diferența, pentru exportator se pune problema mobilizării creditului de export. În ipoteza în care fondurile sunt necesare pentru funcționarea altor activități, eficiența și oportunitatea forfetării se evaluează în funcție de nivelul dobânzilor pe termen scurt. Dacă nu forfetează vor trebui luate credite de pe această piață. La aceasta se adaugă faptul că, renunțând la creditul pe termen scurt de pe piață, exportatorul evită riscurile fluctuației dobânzilor.

Funcțiile forfetării. Funcția de finanțare. Pentru exportator, afluxul imediat de lichidități reprezintă un argument de mare importanță pentru a-și depune creanțele spre forfetare, având în vedere faptul că finanțarea din mijloace proprii a termenelor de plată mijlocii până la lungi nu este de regulă posibilă.

Prin intermediul forfetării se va realiza îmbunătățirea indicatorilor bilanțieri ai exportatorului, în special a relației capital propriu-capital împrumutat, având în vedere faptul că exportatorul va utiliza veniturile din forfetare pentru lichidarea datoriilor.

Funcția de preluare a riscurilor. Funcția de preluare a riscurilor este foarte vastă. Ea include nu numai preluarea riscurilor economice –incapacitatea de plată, riscurile de întârziere a efectuării plății –ce decurg dintr-o creanță de export ci și riscurile politice. În cazul creanțelor în valută, societățile de forfetare preiau și riscul de curs valutar din momentul achiziționării creanței.

Funcția de prestare de servicii. Funcția de prestare de servicii a societăților de forfetare față de exportatori, vânzători de creanțe nu este de o importanță așa de mare ca și în cazul factorig-ului. Societățile de forfetare, respectiv băncile pot la dorința exportatorilor: la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu importatorii să-i sfătuiască pe exportatori cu privire la condițiile de plată; să furnizeze informații despre importatori respectiv despre banca care garantează efectuarea plății; să furnizeze exportatorilor analiza riscurilor politice din țara importatoare.

Desfășurarea și costurile forfetării. Oferta de forfetare făcută băncii de către agentul economic exportator, în situația în care acesta intenționează să forfeteze creanțele rezultate în urma unui export pe credit comercial, poate avea una din următoarele forme: 1. oferta “ fără obligo”; 2. opțiunea și 3. oferta fermă.

1.  În cazul ofertei “fară obligo” exportatorul solicită băncii indicarea “fără obligo” a costului forfetării, valabil la un moment dat sau pentru un anumit interval de timp. Această ofertă nu obligă banca să mențina nivelul costului de forfetare, iar exportatorul nu este obligat să plătească nici un comision

2.  În situația în care exportatorul dorește să aibă asigurată posibilitatea refinanțării prin forfetare înainte de încheierea contractului comercial, el solicită băncii o opțiune fermă de forfetare. În cazul unei opțiuni ferme de forfetare, banca va comunica condițiile certe de forfetare pentru efectele de comerț pe care exportatorul urmează să le obțina de la importator. Opțiunea este limitată în timp, de la câteva zile până la câteva săptămâni, și poate fi prelungită. Pe acest interval de timp banca se angajează în mod ferm să efectueze forfetarea creanțelor exportatorului la nivelul costului de forfetare și în condițiile convenite. Deoarece fondurile reprezentând diferența dintre valoarea nominală a efectelor de comerț și valoarea care va fi plătită exportatorului de către bancă, sunt ținute la dispoziția exportatorului pe tot acest interval, exportatorul plătește băncii pentru acest serviciu un comision de opțiune. Exportatorul poate renunța la opțiune, comisionul de opțiune rămânând plătit.

3.  Oferta fermă se efectuează în faza postcontractuală, când titlurile de credit sunt deja în posesia exportatorului și acesta decide forfetarea lor. Oferta fermă poate sau nu să fie precedată de oferta “fără obligo” sau de opțiune. În cadrul ofertei ferme, banca își formulează condițiile definitive cu privire la forfetarea titlurilor de credit existente.

Acceptarea ofertei ferme obligă parțile definitiv, după cum urmează: banca se obligă față de client, din momentul transmiterii ofertei ferme; clientul se obligă față de bancă, din momentul acceptării ofertei. La momentul acceptării ofertei ferme de către exportator, acesta va încheia cu banca o convenție de forfetare, urmând a plăti băncii: 1.un comision de angajament în funcție de volumul tranzacției. Acest comision se plătește pe intervalul de la data încheierii contractului de forfetare până la executarea operațiunii de forfetare, deducându-se din valoarea finanțata; exportatorul plătește astfel serviciul de ținere a fondurilor la dispoziția sa până la prezentarea creanțelor; 2. un comision de gestiune aflat în funcție de volumul tranzacției. Acest comision se plătește o singură dată la momentul forfetării creanțelor, deducându-se din valoarea finanțată. Prezentarea la bancă a titlurilor în vederea forfetării se va face cu cel putin 30 zile lucrătoare înainte de scadență, pentru a da posibilitatea băncii să efectueze investigații prin sistemul băncilor străine corespondente sau prin orice alte mijloace asupra riscului operațiunii de forfetare solicitată de clientul său.

Forfetarea titlurilor se va efectua în limita unui “plafon de plasamente în titluri forfetate” care se va stabili de bancă. În ziua stabilită de comun acord cu beneficiarul titlului, banca va efectua operațiunea de forfetare propriu-zisă, încasând în schimb costul de forfetare compus din taxa de forfetare, comision de gestiune și după caz comision de opțiune și/sau comision de angajament.

Operațiunea de forfetare se poate realiza în două stadii diferite de timp în raport cu contractul comercial: în stadiul precontractual, când exportatorul dorește să asigure facilități cumpărătorului, prin vânzarea mărfii pe credit comercial; în faza postcontractuală sau de portofoliu, când exportatorul deține creanțe asupra importatorului și dorește recuperarea fondurilor imobilizate în creditul comercial acordat cumpărătorului, înainte de scadență. In vederea stabilirii costului de forfetare se ia în calcul și o marjă globală de risc calculată în funcție de condițiile contractului de import-export, avându-se în vedere riscurile comerciale, riscurile economice generale, riscurile politice.

Capitolul VI

Practică judiciară

Cambia și biletul la ordin. Solidaritatea cambiei.

Debitorul de regres cambial nu are beneficiul de discuțiune. Posesorul poate urmări pe oricare dintre debitorii cambiali, individual sau colectiv, fără a fi ținut să respecte ordinea în care aceștia și-au asumat obligațiile cambiale.

Articolul 57 și articolul 58 din Legea nr.58/1934. Spre deosebire de solidaritatea de drept comun, care este simultană, solidaritatea cambială este succesivă, fiecare semnatar fiind responsabil nu numai față de posesorul cambial din momentul scadenței ci și față de oricare dintre posesorii care l-au urmat, până la ultimul posesor.

Tot spre deosebire de dreptul comun, răspunderea debitorilor de regres este subsidiară nu numai dacă debitorul principal este insolvabil ci și dacă acesta refuză plata, indiferent de motivul refuzului sau de absența oricărui motiv.

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A V-A CIVILĂ, DECIZIA CIVILĂ NR.2202 din 10.12. 2012)

Prin sentința civilă nr. 184 din 16.07.2012 Tribunalul Călărași – Secția Civilă a respins contestația formulată de debitoarea S.C. A D S S.A. Ș V prin lichidator judiciar R M III IPURL C în contradictoriu cu S.C. B S.R.L. C. A luat act de renunțarea creditoarei S.C. B S.R.L. C la declarația de creanță în sumă de 1.020.584,55 lei înscrisă în tabelul creditorilor întocmit asupra averii debitoarei S.C. A D S S.A. Ș V, jud. C.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că S.C. B S.R.L. C a depus declarație de creanță în dosarul de insolvență deschis împotriva debitoarei SC A D S SA pentru suma de 1.251.703,89 lei, ce rezultă din contractele de vânzare-cumpărare nr. 079/2004 și 87/2006 și a facturilor fiscale menționate în declarația de creanță înregistrată în dosar la 14.01.2008.

Prin sentința comercială nr. 755 din 22.04.2008 și prin încheierea de îndreptare a erorii materiale creditoarea SC B SRL este înscrisă în tabelul de creanțe cu suma de 1.020.584,55 lei.

Această sumă a fost achitată, conform relațiilor comunicate de creditoarea S.C. B S.R.L. Constanța, ca urmare a executării silite pornite împotriva creditorului I A, care avalizase 3 bilete la ordin emise de SC A I SA B, respectiv B.O. emis la 5.10.2006 în valoare de 153.926,5 lei, B.O. emis la 5.10.2006 în valoare de 98.191,3 lei și B.O. din 1.02.2007 în valoare de 999.586,08 lei. Executarea silită a făcut obiectul dosarului de executare nr. 417/2008 aflat pe rolul BEJ C M B iar potrivit relațiilor comunicate de acesta, executarea silită a încetat în urma plăților efectuate de debitorul Armaș Iosif prin ordinele de plată nr. 1/13.11.2008, 13,14 și 15/27.11.2008, plățile efectuate fiind în cuantum de 956.599,53, din care 21.478,15 lei cheltuieli de executare, executarea încetând la 2.12.2008 la cererea creditoarei S.C. B S.R.L. C. Anterior demarării executării silite împotriva avalistului A I, respectiv la 3.12.2007, creditoarea S.C. B S.R.L. C, în baza acelorași bilete la ordin emise de SC A I SA B, a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței împotriva acestei debitoare, cererea fiind admisă prin sentința comercială 1296/2008 a Tribunalului București. În biletele la ordin emise de SC A I SA B care au fost executate silit în cadrul dosarului de executare 417/2008 împotriva avalistului Armaș Iosif, dar pentru care s-a deschis și procedura de insolvență împotriva SC A a arătat instanța de fond, se menționează ca beneficiar S.C. B S.R.L. C și că sumele reprezintă contravaloare debit SC A D S SA. Debitoarea SC A ISA prin tranzacția încheiată cu S.C. B S.R.L. în cadrul dosarului de insolvență, recunoaște existența unei creanțe certe, lichide și exigibile deținută de creditoare în baza biletelor la ordin emise de aceasta. În prezent creditoarea S.C. B S.R.L. C solicită să se ia act că înțelege să nu își mai mențină declarația de creanță de 1.020.584,55 lei înscrisă în tabelul creditorilor debitoarei SC A D S SA, pentru că suma a fost achitată de avalistul A I, care a avalizat biletele la ordin emise de SC A I SA B, în calitatea sa de acționar al debitoarei.

A reținut instanța de fond că în cauza pendinte se urmărește ca prin mecanismul subrogației creditoarea S.C. B S.R.L. C, înscrisă în tabelul de creanțe al debitoarei SC Ag D S SA cu suma de 1.020584,55 lei, să fie înlocuită cu alți doi creditori, respectiv Armaș Iosif cu o sumă de 851.703,88 lei și S.C. P P I S.R.L. București cu suma de 168.880,67 lei, pe considerentul că aceștia au achitat creanța.

Judecătorul – sindic a apreciat însă că cei doi creditori nu au calitatea de codebitori sau fidejusori, astfel că nu sunt întrunite condițiile subrogației legale prevăzute de art. 71 din Legea nr.85/2006, calitățile respective le-ar fi conferit creditorilor dreptul de a fi înscriși în baza art. 71 din Legea nr.85/2006 și art. 1108 Cod civil, cu sumele plătite, în tabelul creanțelor în locul creditorului plătit, SC B SRL.

Cât privește subrogația convențională, potrivit art. 1107 Cod civil, aceasta poate fi consimțită de creditor , a arătat judecătorul – sindic, fără a fi necesar consimțământul debitorului, însă această subrogație trebuie să se producă concomitent cu plata, altfel, în situația în care subrogația are loc anterior plății, suntem în prezența unei cesiuni de creanță și nu a unei subrogații.

Subrogația, a considerat instanța de fond, nu poate fi făcută nici după plată deoarece creanța este deja stinsă, iar subrogația trebuie să fie expresă, să rezulte în mod neîndoielnic.

Ori, a apreciat judecătorul – sindic, între creditoarea SC B SRL și cei doi creditori nu s-a realizat nici o înțelegere expresă la momentul plății, iar cererea de subrogației are loc la aproape 4 ani după plată, când creanța este stinsă și subrogația nu mai poate opera.

Nu sunt îndeplinite nici condițiile subrogației consimțită de debitor și reglementată de art. 1107 alin. 2 Cod civil, neexistând un act de împrumut și chitanța de plată în formă autentică, a arătat judecătorul – sindic.

În ceea ce o privește pe creditoarea SC P.P.I. S.R.L. B, din relațiile comunicate de BEJ M C și din cele comunicate de S.C. B S.R.L. C nu rezultă că suma înscrisă în tabel pe numele creditoarei menționate a fost achitată parțial de către această societate, după cum nici din ordinul de plată nr. 25/17.03.2008, nu rezultă ce plată s-a efectuat, menționându-se că suma de 400.000 plătită de S.C. P.P.I. S.R.L. București reprezintă plata în numele SC A I SA debit parțial, chiar dacă plata s-a făcut către S.C. B S.R.L. Având în vedere complexitatea relațiilor comerciale dintre părți, a arătat instanța de fond, nu se poate concluziona fără dubiu că suma din respectivul ordin de plată reprezintă o plată a sumei pentru care S.C. B S.R.L. C a depus declarație de creanță în dosarul de insolvență al debitoarei SC A D S SA. Totodată, declarația creditoarei S.C. B S.R.L. de renunțare la declarația de creanță, are ca efect încetarea calității acesteia de creditor îndreptățit să participe la procedură, în sensul definit de art. 3 pct. 8 din Legea 85/2006, situație în care nu mai poate fi pusă în discuție o subrogare a unor alte persoane în drepturile acesteia în cadrul procedurii de insolvență.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditorul I A, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, recursul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V a Civilă, sub nr. 2432/116/2007/a2, din 12.09.2012.

În motivarea recursului, creditorul a susținut că soluția instanței de fond de respingere a contestației este nelegală deoarece obiectul contestației nu îl reprezintă renunțarea creditoarei SC B SRL la declarația sa de creanță, ci înlocuirea acestei creditoare cu cei doi creditori, în tabelul definitiv.

La dosar au fost depuse cererile de înscriere în calitate de creditori a lui I A, SC P.I. SRL și SC A I SA, în baza acestor cereri fiind formulată contestația de către debitoarea SC A D S SA, prin lichidator judiciar, dar instanța de fond nu s-a pronunțat pe cererile acestora.

Soluția instanței de fond de a lua act doar de renunțarea creditoarei SC B SRL, fără a obliga debitoarea să mai achite respectiva creanță reprezintă extra petita, deoarece debitoarea nu a solicitat acest lucru, ci înlocuirea unui creditor cu alți doi creditori, prin subrogație. Recurentul creditor a arătat că instanța de fond a interpretat greșit textele de lege incidente, pentru art. 71 alin. a din Legea nr. 85/2006 și art. 1106, 1107 Cod civil, instanța de fond ignorând și faptul că plățile au fost acceptate de creditoarea B SRL care nu a contestat dreptul terților plătitori de a se subroga în drepturile sale prin înscrierea în Tabelul creditorilor, precum și acordul expres al debitorului exprimat prin contestația formulată. Soluția instanței de fond, a mai susținut recurentul, a creat o situație juridică bizară prin care a fost îmbogățită fără just temei atât creditoarea, cât și debitoarea care a primit mai mult decât ce a solicitat dispărând un debit ce nu poate fi achitat decât în cadrul instituit de Legea nr.85/2006.

Intimatele nu au formulat întâmpinare. Nu au fost solicitate probe noi în recurs, în sensul dispozițiilor art. 305 Cod procedură civilă.

Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 3041 Cod procedură civilă, constată recursul fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit probatoriilor administrate la instanța de fond creanța deținută de către creditoarea SC B SRL C împotriva debitoarei SC A D S SA a fost garantată prin trei bilete la ordin emise de către SC A I SA BI și avalizate de către I A (B.O. emis la 5.10.2006 – în valoare de 153.926,5 lei, B.O. emis la 5.10.2006 – în valoare de 99.191,3 lei și B.O. emis la 1.02.2007 în valoare de 999.586,08 lei).

Creditoarea SC B SRL C pentru a-și recupera creanța în valoare de 1.020.584,55 lei a solicitat deschiderea procedurii insolvenței asupra emitentului biletelor la ordin, SC A I SA (la data de 3.12.2007), s-a înscris la masa credală a debitorului principal, SC A D S SA (la data de 14.01.2008) și l-a urmărit silit pe avalistul I A (dosarul de executare nr. 417/2008), acesta efectuând plata biletelor la ordin pe care le avalizase, prin O.P. nr. 1/13.11.2008, nr. 13, 14 și 15 din 27.11.2008, plățile efectuate fiind în cuantum de 956.599,53 lei din care 21.478 lei – cheltuieli de executare, executarea încetând la data de 2.12.2008 la cererea creditoarei SC B SRL.

Prin OP nr. 25 din 17.03.2008 (fila 11 dosar Tribunalul Călărași) o parte din creanța SC B SRL a fost achitată pentru SC A I SA de către SC P.P.I SRL , asociat al acesteia și administrator fiind tot avalistul Iosif Armaș.

Instanța de fond, analizând dispozițiile legale ale art. 1108 cod civil și art. 71 din Legea nr.85/2006, a considerat că acestea nu sunt incidente în cauză deoarece cei doi plătitori, avalistul I A și SC P.P.I. nu sunt codebitori sau fidejusori, ceea ce presupune că nu sunt întrunite condițiile subrogației legale. Curtea reține că subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței (subrogația personală) este un mijloc de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate garanțiile și accesoriile sale, către un terț care a plătit pentru creditorul inițial, în locul debitorului.

Potrivit art. 1108 pct. 3 Cod civil, subrogația operează de drept „în folosul aceluia care, fiind obligat cu alții sau pentru alții la plata datoriei, are interes de a o desface”.

În conformitate cu dispozițiile art. 52 din Legea nr. 58 din 1.05.1934 asupra cambiei și biletului la ordin, ”Trăgătorul, acceptatul, girantul și avalistul cambiei sunt ținuți solidar față de posesor. Posesorul are dreptul de urmărire împotriva tuturor acestor persoane individual sau colectiv, fără a fi ținut să observe ordinea în care s-au obligat (…)”.

Textul de lege reglementează solidaritatea cambială, consacrată în favoarea posesorului cambiei (sau biletului la ordin, dispozițiile aplicându-se și B.O. în temeiul dispozițiilor art. 106-107 din lege), precum și a oricărui semnatar care a plătit cambia. Spre deosebire de solidaritatea de drept comun, care este simultană, solidaritatea cambială este succesivă, fiecare semnatar fiind responsabil nu numai față de posesorul cambial din momentul scadenței ci și față de oricare dintre posesorii care l-au urmat, până la ultimul posesor. Tot spre deosebire de dreptul comun, răspunderea debitorilor de regres este subsidiară nu numai dacă debitorul principal este insolvabil ci și dacă acesta refuză plata, indiferent de motivul refuzului sau de absența oricărui motiv. Așadar, debitorul de regres cambial nu are beneficiul de discuțiune. Posesorul poate urmări pe oricare dintre debitorii cambiali, individual sau colectiv, fără a fi ținut să respecte ordinea în care aceștia și-au asumat obligațiile cambiale. Acțiunea pornită împotriva unuia dintre obligați nu împiedică urmărirea concomitentă a celorlalți.

Așa se explică faptul că posesoarea biletelor la ordin,. SC B SRL C, a beneficiat de dreptul de a porni aproape în același timp urmărirea debitorilor cambiali și a debitorului principal, SC A D S SA.

Plata făcută de unul dintre debitorii solidari îl subrogă pe cel ce a plătit în drepturile creditorului achitat, față de care obligațiunea coemitenților era solidară. Potrivit dispozițiilor art. 1035 Cod civil, debitorul solidar care a plătit are dreptul de a se întoarce în contra fiecăruia dintre debitori pentru partea sa din creanța achitată.

Curtea reține și dispozițiile art. 35 din Legea nr. 58/1.05.1934 asupra cambiei și biletului la ordin, potrivit cărora „Avalistul este ținut în același mod ca acela pentru a garantat (…) Când avalistul plătește cambia, el dobândește drepturile izvorând din ea împotriva celui garantat, cum și împotriva acelora care sunt ținuți către aceasta din urmă, în temeiul cambiei”.

Așadar, potrivit dispozițiilor legale precitate, obligația avalistului este solidară ope legis. Avalistul își asumă aceleași obligații ca și avalizatul și, în consecință, el va fi obligat să plătească fie în calitate de obligat principal, fie în calitate de obligat de regres. Față de caracterul solidar al obligației (art. 52 alin. 1) posesorul cambiei îl poate urmări mai întâi pe avalist, nefiind obligat să respecte ordinea semnăturilor.

În speță, SC B SRL, l-a urmărit pe avalistul Iosif Armaș, acesta efectuând plata celor trei bilete la ordin personal, cât și prin intermediul SC P.P.I. Ca urmare a plății pe care a efectuat-o, avalistul dobândește drepturile care izvorăsc din cambie (biletele la ordin) și se poate întoarce atât contra avalizatului cât și contra celorlalți obligați față de acesta, respectiv contra debitorului principal, SC A D S SA.

Avalistul I A a devenit prin plata efectuată către SC B SRL un creditor cambial, având prin acest fapt acțiunea în regres. Apreciind că renunțarea creditoarei SC B SRL la declarația de creanță împotriva debitoarei SC A D S SA înlătură posibilitatea oricărei subrogații a altor persoane în drepturile sale, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 35 și 52 din Legea nr.58/1934, dispozițiile art. 1108 pct. 3 Cod civil și art. 71 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.

Potrivit dispozițiilor art. 71 alin. 2 din Legea nr.85/2006, „un codebitor sau fidejusor, care este îndreptățit la restituire ori la despăgubiri din partea debitorului pentru suma plătită, va fi trecut în tabelul de creanțe cu suma pe care a plătit-o creditorului (…)”, cererile celor doi creditori, precum și contestația debitoarei la tabelul definitiv de creanță fiind astfel întemeiate.

Față de dispozițiile legale precitate, Curtea constată că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit textele de lege incidente, ignorând dispozițiile legii speciale, nr. 58/1934, care se coroborează cu dispozițiile Codului civil și cele ale Legii nr. 85/2006 și a pronunțat o hotărâre nelegală în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Pentru aceste considerente, Curtea, față de dispozițiile art. 8 alin. 1, Legea nr. 85/2006, art. 312 alin. 1,2,3 Cod procedură civilă, a admis recursul.

A modificat în parte sentința civilă atacată în sensul că a admis contestația la tabelul definitiv de creanțe formulată, de debitoarea SC A D S SA prin lichidator judiciar R M III I.P.U.R.L. A dispus includerea în tabelul definitiv de creanță a creditorilor I A cu o creanță în sumă de 851.703,88 lei și a SC P.P.I. SRL cu o creanță în sumă de 168.888,67 lei. A păstrat celelalte dispozițiile ale sentinței civile atacate.

Concluzii

Cambia este unul dintre titlurile de credit cu larga aplicabilitate în activitatea comercială internațională. Aparitia cambiei marcheaza un moment istoric important in evolutia comertului si a mijloacelor de plata, alaturi de moneda fiduciara (bancnota) si moneda scripturala (de cont). Cambia este unul dintre cele mai vechi titluri de credit, dar in forma sa prezenta este rezultatul unei evolutii si a unor sedimentari indelungate.

În comerțul exterior și prin cooperarea economică internationala cambia constituie procedeu pentru evitarea schimbului de devize și modalitate de înlăturare a executării în străinătate a debitorului rău platnic.

Importanța circulației cambiei este argumentata de siguranța pe care o conferă posesorului titlului cambial. Pe lângă avantajele ce-i sunt asigurate de formalismul rigid în care este îmbrăcată emiterea și circulația cambiei, creditorul care obține titlul cambial se mai bucură și de caracteristicile de fond ale obligațiilor din cambie si anume faptul ca obligațiile sunt autonome unele față de altele.

Girul este mijlocul tipic prin care se realizeaza circulatia cambiei, un „negotiu cambial accesoriu” ce consta intr-o declaratie scrisa si subscrisa pe titlu a girantului, insotita de predarea documentului. El cuprinde o declaratie unilaterala de vointa a carei valabilitate nu este conditionata de acceptare.

Cu alte cuvinte, girul se poate analiza ca o manifestare de voință complexă exprimată în scris, într-o anumită formă prin care posesorul cambiei transmite proprietatea documentului altei persoane, legitimând-o să ceară prestația la care s-a obligat debitorul cambial. Manifestarea de voință este complexă atât ca formă cât și ca conținut: ca formă, vizează două acțiuni concrete – dispozitia asupra documentului prin remiterea acestuia dobânditorului și subrogarea giratarului în drepturile girantului prin scrierea unei formule specifice perfecte, sau capabilă de a deveni perfectă pe titlu; conținutul are în vedere proprietatea documentului și dreptul de creanță pe care titlul îl încorporează. Altfel spus, manifestarea de voință are în vedere transmisiunea titularității drepturilor pe care le conține documentul: dreptul de proprietate și dreptul de creanță (credit).

Transmiterea cambiei prin gir se face în condițiile legii. Circulația cambiei cunoaste reglementare juridică atât pe plan intern, cât și internațional. Pe plan intern, regimul juridic este stabilit prin Legea nr.58/1934 din 1 mai 1934 – legea asupra cambiei și biletului la ordin completată și modificată ulterior. Prin Convenția referitoare la legea uniformă a cambiilor și biletelor la ordin, încheiată la Geneva la 7 iunie 1930, s-a realizat în plan

internațional o reglementare unitară a cambiei și imlipicit a circulatiei cambiei. Deși România nu a aderat la această convenție, cele mai multe prevederi ale legii uniforme au fost preluate în legea română. Legea nr. 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei și biletului la ordin a folosit ca model legea italiană asupra cambiei și biletului la ordin din 14 decembrie 1933, care se întemeia pe legea uniformă a cambiei și biletului la ordin.

De asemenea, la nivel internațional s-a realizat si Convenția Națiunilor Unite cu privire la cambiile și biletele la ordin internaționale. Documentul a fost adoptat de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, pe baza recomandării celei de-a 6-a comisii (juridică), la 9 decembrie 1988 la New York. Obiectivul U.N.C.I.T.R.A.L., New York, 1988 l-a constituit limitarea la minimum a divergențelor de fond existente între principalele sisteme cambiale existente. Paralel cu eforturile de uniformizare a reglementărilor se desfășoară un proces de revoluționare tehnică a cambiei, spre a le adapta tratamentului electronic prin calculator.

In viitor, prin schimbarile care persista in prezent la nivel international, se prefigureaza faptul că regimul juridic al titlurilor de credit vor avea de suferit importante modificări față de reglementările actuale. Cu alte cuvinte, consider că este nevoie ca acest titlu de credit important care este cambia sa i se acorde o atentie sporita.

Bibliografie și Acte normative

I. Bibliografie

1.Adam, I., Drept civil. Obligatiile. Contractul, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2011.

2.Amititeloaie, A., Novac L., Dreptul afacerilor, Ed. PIM, Iași, 2010.

3.Angheni, S., Volonciu M., Stoica C., Drept comercial, Ediția a 4-a, Editura C.H.Beck, București, 2008.

4.Baias, Fl.A., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I. și colectiv, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2012.

5.Boroi, G, Stănciulescu L., Drept civil. Curs selectiv. Teste grilă; Ediția II; Ed. All Beck, 2003.

6.Căpățână, O., Brândușa Ștefănescu,mTratat de drept al comerțului internațional, vol. II, Ed. Academiei Române, București, Partea Specială, 1987.

7.Căpățână, O., Brândușa Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, Ed. Actami, București, 1997.

8.Cărpenaru, S. și colectiv, Societățile comerciale reglementare, doctrina, jurisprudența, Editura All Beck, București, 2006.

9.Cărpenaru, S., Drept comercial român, Ediția a VIII-a, Ed.Universul Juridic, București, 2008.

10. Cărpenaru, S.D.,Tratat de drept comercial român, Editia a III-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2012.

11.Cocriș, V, Chirleșan D., Managementul bancar & analiza de risc în activitatea de creditare, Ediția III, Ed. Universității “Al.I.Cuza”, Iași 2010.

12.Cristea, S.L., Cambia în dreptul comparat, Ed.Lumina Lex, București, 2001.

13. Dumitrescu, A.D., Dreptul comerțului internațional, Editura C.H.Beck, București, 2014.

14.Economu, R., Manual practic de drept cambial, Ed. Lumina Lex, București, 1996.

15.Gălășescu – Pyk, Cambia și biletul la ordin, vol. I și II, Tiparul universitar, București, 1939 și 1947.

16.Georgescu L-Golosoiu, Mijloace, modalități și instrumente de plată, Ed. ASE București, 2003.

17. Gheorghe, C., Drept comercial român, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2013.

18.Gionea, V., Curs de drept comercial, Ed. Scaiul, București, 1996,

19.Hamangiu, C, Rosetti, I.-Bălănescu, Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All Beck, 2002.

20.Luha, V., Titluri de credit – Cambia, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

21.Macovei, I., Dreptul comerțului internațional, Ed.Junimea, Iași,1980.

22.Macovei, I., Dreptul comerțului internațional, vol.II, Ed. C. H. Beck, București, 2009.

23.Mazilu, D., Dreptul comerțului internațional – Partea specială, Ediția a VII-a, Ed. Lumina Lex, 2008.

24.Mihai, I., Operațiuni de încasări și plăți – instrumente, modalități, tehnici; Ediția III; Ed. Fundației România de Mâine; 2007.

25. Mihăilă, St., Dumitrescu, A.D., Drept comercial român, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2013.

26.Popa, I., Tehnica operațiunilor de comerț exterior, Ed. Economică, București, 2008.

27. Rădulescu, M., Operațiuni interbancare de plăti și încasări fără numerar. Transferuri bancare și compensări, Ed. Paralela 45, Pitești, 2007.

28.Roblot, R., in „Les effets de commerce”, Ed. Sirey, Paris, 1975.

29.Rucăreanu, I., Curs de drept-elemente de drept civil și comercial comparat, Atelier poligrafie A.S.E., București, 1983.

30.Schiau, I., Drept comercial, Ed. Hamangiu, București, 2009.

31.Turcu, I., Tratat teoretic și practic de drept comercial, vol.1., Ed.C.H.Beck, 2008.

32.Turianu, C., Pătulea, V., Drept comercial – Culegere de practică judiciară, Ed. C.H.Beck, București, 2008.

33.Vonica, R.P, Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding Reporter, București 1999.

Acte normative

1. Codul Civil 2009 – Legea nr.287/2009( publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 24 iulie 2009), completat și modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind Codul civil ( publicată în Monitorul Oficial nr.409 din 10 iunie 2011).

2. Convenția care reglementează unele conflicte de legi în materie de cambie la ordin, din 7 iunie 1930, Geneva.

3. Convenția cuprinzînd Legea uniformă asupra cecului  din 19  martie 1931, Geneva.

4. Convenția care reglementează unele conflicte de legi în materie de cec din 19 martie 1931, Geneva.

5. Convenția de la New York 1988 privind cambiile internaționale și biletele la ordin internaționale.

6. Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin modificată prin Legea nr. 83/1994.

7. O.G. nr. 11/1993 pentru modificarea Legii nr.58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin și a Legii nr.59/1934 asupra cecului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 83/1994;
8. Norma tehnică nr.5/2008 privind cambia și biletul la ordin.

9. O.U.G. nr.39/2008 privind interzicerea utilizării instrumentelor de plată de debit de tipul cecului, cambiei și biletului la ordin în format vechi.

10. Legea nr. 163/2009 privind aprobarea OUG nr. 39/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin.

III. Webografie

http://www.dorinm.3x.ro/study/economics/cambia.html.

http://www.scritube.com/economie/comert/Citeva-metode-de-finantare-a-t23378.php.

http://www.recuperari-creante.net.

http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An1v1/nr2/art4.pdf.

Bibliografie și Acte normative

I. Bibliografie

1.Adam, I., Drept civil. Obligatiile. Contractul, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2011.

2.Amititeloaie, A., Novac L., Dreptul afacerilor, Ed. PIM, Iași, 2010.

3.Angheni, S., Volonciu M., Stoica C., Drept comercial, Ediția a 4-a, Editura C.H.Beck, București, 2008.

4.Baias, Fl.A., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I. și colectiv, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2012.

5.Boroi, G, Stănciulescu L., Drept civil. Curs selectiv. Teste grilă; Ediția II; Ed. All Beck, 2003.

6.Căpățână, O., Brândușa Ștefănescu,mTratat de drept al comerțului internațional, vol. II, Ed. Academiei Române, București, Partea Specială, 1987.

7.Căpățână, O., Brândușa Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, Ed. Actami, București, 1997.

8.Cărpenaru, S. și colectiv, Societățile comerciale reglementare, doctrina, jurisprudența, Editura All Beck, București, 2006.

9.Cărpenaru, S., Drept comercial român, Ediția a VIII-a, Ed.Universul Juridic, București, 2008.

10. Cărpenaru, S.D.,Tratat de drept comercial român, Editia a III-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2012.

11.Cocriș, V, Chirleșan D., Managementul bancar & analiza de risc în activitatea de creditare, Ediția III, Ed. Universității “Al.I.Cuza”, Iași 2010.

12.Cristea, S.L., Cambia în dreptul comparat, Ed.Lumina Lex, București, 2001.

13. Dumitrescu, A.D., Dreptul comerțului internațional, Editura C.H.Beck, București, 2014.

14.Economu, R., Manual practic de drept cambial, Ed. Lumina Lex, București, 1996.

15.Gălășescu – Pyk, Cambia și biletul la ordin, vol. I și II, Tiparul universitar, București, 1939 și 1947.

16.Georgescu L-Golosoiu, Mijloace, modalități și instrumente de plată, Ed. ASE București, 2003.

17. Gheorghe, C., Drept comercial român, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2013.

18.Gionea, V., Curs de drept comercial, Ed. Scaiul, București, 1996,

19.Hamangiu, C, Rosetti, I.-Bălănescu, Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All Beck, 2002.

20.Luha, V., Titluri de credit – Cambia, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

21.Macovei, I., Dreptul comerțului internațional, Ed.Junimea, Iași,1980.

22.Macovei, I., Dreptul comerțului internațional, vol.II, Ed. C. H. Beck, București, 2009.

23.Mazilu, D., Dreptul comerțului internațional – Partea specială, Ediția a VII-a, Ed. Lumina Lex, 2008.

24.Mihai, I., Operațiuni de încasări și plăți – instrumente, modalități, tehnici; Ediția III; Ed. Fundației România de Mâine; 2007.

25. Mihăilă, St., Dumitrescu, A.D., Drept comercial român, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2013.

26.Popa, I., Tehnica operațiunilor de comerț exterior, Ed. Economică, București, 2008.

27. Rădulescu, M., Operațiuni interbancare de plăti și încasări fără numerar. Transferuri bancare și compensări, Ed. Paralela 45, Pitești, 2007.

28.Roblot, R., in „Les effets de commerce”, Ed. Sirey, Paris, 1975.

29.Rucăreanu, I., Curs de drept-elemente de drept civil și comercial comparat, Atelier poligrafie A.S.E., București, 1983.

30.Schiau, I., Drept comercial, Ed. Hamangiu, București, 2009.

31.Turcu, I., Tratat teoretic și practic de drept comercial, vol.1., Ed.C.H.Beck, 2008.

32.Turianu, C., Pătulea, V., Drept comercial – Culegere de practică judiciară, Ed. C.H.Beck, București, 2008.

33.Vonica, R.P, Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding Reporter, București 1999.

Acte normative

1. Codul Civil 2009 – Legea nr.287/2009( publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 24 iulie 2009), completat și modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind Codul civil ( publicată în Monitorul Oficial nr.409 din 10 iunie 2011).

2. Convenția care reglementează unele conflicte de legi în materie de cambie la ordin, din 7 iunie 1930, Geneva.

3. Convenția cuprinzînd Legea uniformă asupra cecului  din 19  martie 1931, Geneva.

4. Convenția care reglementează unele conflicte de legi în materie de cec din 19 martie 1931, Geneva.

5. Convenția de la New York 1988 privind cambiile internaționale și biletele la ordin internaționale.

6. Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin modificată prin Legea nr. 83/1994.

7. O.G. nr. 11/1993 pentru modificarea Legii nr.58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin și a Legii nr.59/1934 asupra cecului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 83/1994;
8. Norma tehnică nr.5/2008 privind cambia și biletul la ordin.

9. O.U.G. nr.39/2008 privind interzicerea utilizării instrumentelor de plată de debit de tipul cecului, cambiei și biletului la ordin în format vechi.

10. Legea nr. 163/2009 privind aprobarea OUG nr. 39/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin.

III. Webografie

http://www.dorinm.3x.ro/study/economics/cambia.html.

http://www.scritube.com/economie/comert/Citeva-metode-de-finantare-a-t23378.php.

http://www.recuperari-creante.net.

http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An1v1/nr2/art4.pdf.