Cineva s-ar putea întreba: îmi este necesară cunoașterea științifică a familiei? Știu destul de multe despre familie, din experiența mea și a celor… [610364]
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV
FACULTATEA DE DREPT ȘI SOCIOLOGIE
SECȚIA DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
ANUL DE STUDII I
SOCIOLOGIA FAMILIEI
SUPORT DE CURS
Conf.univ.dr. Angela Stan
2oo9
Cuvânt înainte
Cineva s-ar putea întreba: îmi este necesară cunoașterea științifică a familiei? Știu destul de multe
despre familie, din experiența mea și a celor din jur. Am crescut într-o familie, am cunoscut și alte familii
și am constatat că sunt diferite de a mea. Am citit „Anna Karenina”, „Marile familii”, „Baltagul”. Ce să
fac? Să renunț la toate aceste cunoștințe și trăiri? Cum s-ar putea integra ele într-o abordare științifică și la
ce mi-ar folosi ridicarea la un alt nivel de cunoaștere? Să identific noi strategii de abordare?, noi metode și
tehnici de cercetare care să-mi permită s-o înțeleg mai bine?, soluții pentru rezolvarea problemelor cu care
se confruntă numeroase familii? Răspunsul la aceste întrebări și la altele constituie miza acestui curs.
Constituind unitatea grupală fundamentală a societății, familia și problemele sale au reprezentat un
obiectiv central de reflecție și analiză a spiritualității umane și a politicii sociale. Este prezentă atât în
conștiința comună ca parte integrantă a experienței cotidiene, cât și în artă, filozofie, religie, știință ca
expresii ale conștiinței sistematizate.
Unitatea socială numită familie, implică o instituție larg răspândită, chiar universală, exprimată de-
a lungul timpului în felurite forme concrete. Dacă examinăm familia din perspectivă diacronică (pe
verticala istoriei) constatăm că unele din aceste forme au dispărut ori s-au diminuat ca pondere, altele le-
au luat locul, ori s-au adăugat la cele existente.
Fiecare societate a avut și are un anumit sistem familial, adică un sistem de reglementare a
raporturilor dintre bărbați și femei și dintre aceștia și copiii lor. Sistemele familiale se diferențiază între
ele după:
a.modalitatea acceptată social prin care două sau mai multe persoane se pot constitui ca familie;
b.gradul de cuprindere a grupului familial;
c.forma de transmitere a moștenirii;
d.modul de exercitare a autorității în familie.
În fața complexității deconcertante de forme, relații și procese prin care „se exprimă” familia în
diferite contexte socioculturale, epoci, împrejurări s-a impus depășirea cunoașterii comune prin abordări
științifice. Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-au constituit și maturizat mai multe
științe care s-au ocupat de familie din diferite perspective. Fiecare dintre acestea a generat un sistem
propriu de concepte, teorii, metode și tehnici de cercetare stabilindu-și obiective tot mai ample.
În acest proces se înscrie și sociologia familiei . Este o ramură specializată a sociologiei care
studiază familia ca o structură dinamică, definită în raporturile sale cu mediul social global. Sociologia
familiei a dobândit un statut distinct prin contribuțiile lui Auguste Comte (în esența lor teoretic –
2
speculative, fără nici o fundamentare pe analize empirice), Frederic Le Play (s-a sprijinit în principal pe
anchete extensive și pe monografii).
Emile Durkhaim prin cursul „Introducere în sociologia familiei” și lucrarea „Familia conjugală”
aduce contribuții intere sante mai ales în planul metodologiei. Pe această linie îl va avea drept continuator
pe Claude Levi-Strauss. Pe de altă parte, prin analiza formelor arhaice de familie în care, din punctul său
de vedere, și-ar avea originea toate formele moderne, Durkhaim va influența indirect antropologia socială
engleză și sociologia americana (Radcliffe-Brown și Talcot Parsons).
Sociologia americană interbelică a familiei a reprezentat o etapă distinctă. Aceasta s-a dezvoltat
sub forma unor analize structural-funcționaliste care consideră familia un sistem de poziții sociale și de
roluri legate prin procese funcționale de celelalte instituții sociale. Problematica se reduce la raporturile
dintre organizarea familială și schimbarea socială asimilată cu industrializarea și urbanizarea. Cercetările
nu depășesc decât foarte puțin nivelul de comentare a datelor empirice și le lipsește dimensiunea istorică.
Fac excepție lucrările Școlii de la Chicago, îndeosebi „Țăranul polonez în Europa și America” (W.
Thomas și Znaniecki) și „Familia neagră” (Frazier). Acestea au o suprafață teoretică mai mare și
încorporează din plin dimensiunea istorică.
Mai ales în deceniul patru sociologia americană a familie aproape se confundă cu studii ce pot fi
reunite sub numele de „ asistență socială”. Acestea aveau scopuri foarte practice legate de aducerea pe
linie de plutire a familiilor ce se confruntau cu problemele grave ridicate de șomaj, criză, adaptare
culturală.
După al doilea război mondial, cercetarea sociologică privind familia din SUA își diversifică
domeniile de analiză și demersurile metodologice. Se conturează trei direcții principale de studiu:
1.o orientare structurală interesată de raporturile dintre familie și societate;
2.orientarea comportamentală centrată pe interacțiunile din cadrul familie;
3.orientare situațională preocupată de acțiunile familie în situații date.
După 1960 dimensiunea istorică este tot mai frecvent integrată în analizele de sociologia familiei.
Neil Smelser și William Good își fundamentează analizele pe un bogat material istoric și etnologic.
În altă ordine a ideilor, istoria sociologiei familiei evidențiază o permanentă schimbare a temelor
principale abordate și a principalelor răspunsuri date cu privire la situația familiei.
La mijlocul sec. XIX este frecvent prezentă ideea crizei familiei. Temele critice principale vizează
slăbirea autorității paterne, condiția morală precară a familiei căreia i se propun remedii filantropice,
moraliste sau ideologice. Tema crizei morale a familie este amplificată la începutul sec. XX.
3
În perioada interbelică, ca reacție la concepția lui Malthus, se amplifică discursurile pronataliste,
modelul familiei numeroase mai ales în Europa. Această temă va reveni cu obstinație în America
postbelică.
Sub influența psihanalizei, apar numeroase lucrări care accentuează pericolul intern care pândește
familia, pericol rezultat din presiunea interdicțiilor practicate în familie. Aceste idei vor fi amplu
dezvoltate în lucrările feministe sau inspirate de ideologia feministă.
După al doilea război mondial se afirmă tot mai frecvent tema statului providențial care ar trebui
să preia tot mai mult din funcțiile tradiționale ale familiei (educarea copiilor, îngrijirea bolnavilor,
bătrânilor). Au apărut și reacții la aceste teze.
Începând din deceniul opt tema crizei familiei este reluată în contextul dinamicii accentuate a
stilurilor alternative de viață (cuplurile consensuale, celibatul, cuplurile homosexuale) și a creșterii
instabilității familiei, a divorțialității.
Sunt și autori care abordează optimist perspectivele familiei subliniind că timpul a dovedit că
aceasta are o deosebită putere de adaptare la schimbările economice și sociale, că este o instituție suplă și
rezistentă, cu toate dificultățile ce o însoțesc, că este locul privilegiat al afectivității celor ce o formează.
Aspirațiile teoretice și practic-aplicative tot mai înalte ale sociologiei familiei au pus în evidență
limitele abordărilor riguros disciplinare, necesitatea permeabilizării granițelor prin abordări inter-, multi-
și trans-disciplinare, adică de tip integrativ. Acesta este mesajul explicit înscris chiar în titlul unor lucrări
cu caracter didactic de exemplu „Psihosociologia familiei” (Florin Druță), „Sociopsihologia și
antropologia familiei” (Petru Iluț). Dar cele mai multe lucrări elaborate în ultimii 20 de ani conțin implicit
acest mesaj prin recursul la cunoștințe generate de diferite discipline, de exemplu „Marrieges and
famillies – making choices and facing change” (Marry Ann Lamanna, Agnes Riedmann).
Această introducere a vrut să atragă atenția asupra caracterului polimorf al problematicii familiei.
Ori, probleme complexe cer abordări empirico-teoretice și metodologice complexe. Aceasta echivalează
cu invitația de a activa cunoștințe dobândite în alte contexte disciplinare și a le pune în slujba analizei
nuanțate a problemelor legate de constituirea familiei, așteptări și împliniri de rol în context familial,
stabilitate și instabilitate, complexitatea raporturilor dintre familie și societate.
Sper ca la sfârșitul cursurilor, a dezbaterilor de seminar și propriei reflexii să constatați nu numai
și nu în primul rând că v-ați îmbogățim cunoștințele despre familie ci mai ales să vă simțiți mai pregătiți
să faceți față provocărilor viitoarei activități profesionale și ale vieții personale, să înțelegeți și să
schimbați în bine tot ce vă stă în putere.
4
Capitolul 1
Cunoașterea familiei – de la conștiința comună, la sociologia familiei și
disciplinele conexe
Obiective:
După parcurgerea acestui capitol veți putea să:
-identificați particularitățile cunoașterii comune a familiei;
-înțelegeți de ce cunoașterea comună trebuie valorificată, dar și depășită de cunoașterea științifică;
-să înțelegeți de ce este benefică epistemic integrarea achizițiilor din alte discipline care se ocupă de
familie;
-identificați temele și orientările teoretico-metodologice actuale din sociologia familiei;
-înțelegeți de ce studierea familiei este importantă pentru viitorul specialist în sociologie și asistență
socială.
1.Cunoașterea comună și cunoașterea științifică în problematica familiei
1.1.Particularitățile cunoașterii comune
1.1.1 Cunoașterea comună este sistemul de reprezentări, cunoștințe, explicații obținute în mod
spontan, pe baza activităților și contextelor obișnuite (familie, muncă, cercul de prieteni, organizații
politice și obștești). Indiferent de nivelul de pregătire toți oamenii au o concepție despre viața de familie,
au explicații și formulează predicții în legătură cu probleme precum: prietenia și dragostea, înțelegerea în
familie, creșterea și educarea copiilor, comportamentele deviante.
La acest nivel imaginile și interpretările sunt rezultatul unor mecanisme psihologice și socio-
culturale destul de complexe. Sunt îmbinate observațiile proprii cu ale semenilor, se formulează ipoteze,
se atribuie cauze. Aceste strategii sunt spontane, neelaborate, incomplete .
1.1.2Virtuțile cunoașterii comune a familiei
1 Este suportul cognitiv fundamental pentru comportamentul majorității indivizilor. Ei aleg parteneri,
întemeiază familii, cresc copii fără să fi studiat sociologia familiei sau psihologie socială.
5
2. Este „materia primă” pentru investigațiile sistematice de anvergură de psihologie socială,
sociologie, antropologie socială și culturală. Datele despre conținutul conștiinței comune pentru o
anumită problemă și într-un areal sunt culese prin metode cantitative și calitative.
3 Este o „realitate” puternic diferențiată pe un continuum ce pornește de la constatări simple, clișee
și prejudecăți, până la observații și raționamente profunde, explicații și interpretări subtile (cazuri
elocvente sunt scriitorii dar și alte categorii de intelectuali. Situarea pe acest continuum depinde de
inteligență, nivel de cultură, multitudinea și varietatea experienței. Dacă avem în vedere
„vârfurile” vom depista explicații care au corespondent în psihosociologie. Adesea diferența este
doar de limbaj.
1.1.3 Neajunsuri și limite ale cunoașterii comune
1.În descrierea, explicarea și interpretarea fenomenelor psihosociale intervine subiectivitatea
(interese, aspirații, valori individuale sau de grup). Aceasta poate deforma percepția realității. În
anumite împrejurări și pentru anumite date, imaginile pot fi adecvate dar, în absența controlului
prin metode științifice, nu știm când sunt astfel. Ex.: părerile soțului și ale soției despre cauzele
tensiunilor din propria familie pot fi semnificativ diferite.
2.Percepțiile sunt întotdeauna particulare, rezultate ale unui context specific. Simțul comun are
tendința de a transforma caracteristicile unui fragment al realității sociale imediate în caracteristici
universale.
3.Datorită registrului restrâns de cazuri cu care operează prezintă pericolul de a înregistra doar
legăturile aparente dintre factori.
4.Constatărilor simțului comun le lipsește precizia , sunt formulate în termeni vagi deoarece nu se
bazează pe măsurare.
5.Are ca sursă importantă clișeele și stereotipiile sociale, judecăți în primul rând apreciative care
sunt însușite și practicate ca atare fără a fi trecute prin filtrul experienței și gândirii proprii.
1.1.4 Necesitatea depășirii cunoașterii comune prin demersuri științifice
1. Funcția explicită a cercetării științifice este producerea de cunoaștere. Prima condiție este precizia,
exactitatea, în organizarea și desfășurarea ei. Cercetătorul alege o anumită desfășurare logică.
Științele socioumane au un obiect diferit de cel al științelor naturii. E vorba deci, de a cunoaște
altceva, cu alte mijloace și, pe cale de consecință, evaluarea acestei cunoașteri după alte criterii.
Există două logici care caracterizează investigațiile în științele sociale; sunt două strategii (stiluri)
ale cercetării, corespunzând metodologiilor cantitativă respectiv calitativă:
6
-strategia deductivă este caracteristică cercetării cantitative . Este un proces linear: teorie → ipoteze
→ operaționalizare → eșantionare → colectarea datelor → validarea;
-strategia inductivă, specifică cercetării calitative. Este un proces circular: presupoziții → colectare
și interpretare caz → eșantionare → colectare și interpretare caz → teorie (după Florentina Scârneci,
2006, pg. 15, 17).
2.Rândurile de mai sus atestă că subiectivitatea este prezentă și în cercetarea științifică. Dar prezența
ei este mai restrânsă, în principiu poate fi circumscrisă, dar este întotdeauna asumată de
cercetători. Saltul spre cunoașterea științifică s-a produs prin elaborarea unor metode de testare a
ipotezelor, de control al variabilelor ce intervin în descrierea și explicarea fenomenelor.
3.Cunoașterea științifică a socioumanului înseamnă cercetare științifică în care este cuprinsă – e
adevărat că de cele mai multe ori pe bază de eșantion – întreaga populație la care se referă.
4.În abordarea științifică, prin luarea în considerație a unui complex de factori (variabile), sunt puse
în lumină legături mai profunde, nesesizabile „cu ochiul liber”.
Sinteză a paragrafului 1.
Abordarea științifică a familiei , având în mentalitatea cotidiană o sursă esențială de informații,
inspirându-se din ea și în privința ipotezelor și teoriilor, urmărește depășirea nivelului cunoașterii
comune prin asumarea următoarelor deziderate principale :
1.Dobândirea de date cât mai exacte despre multitudinea dimensiunilor, a dinamicii și a
funcțiilor grupului familial.
2.Tendința spre o abordare globală, inclusiv prin comparații pe verticala timpului și pe
orizontala socioculturală. Ipotezele și teoriile sunt astfel elaborate încât să poată fi
verificate (confirmate sau nu) și, prin aceasta, să aibă forță predictivă, să poată fi
utilizate ca bază pentru intervenții practice.
3.Varietatea, fluiditatea și inseparabilitatea socialului și umanului, în parte, și a
familialului și nonfamilialului, au efecte importante asupra disciplinelor ce se ocupă de
studierea familiei:
-acestea nu au atins și cred că nici nu pot atinge rigoarea descriptivă, explicativă și
predictivă a științelor naturii;
-disciplinele socioumane pot ajunge la generalizări de nivele diferite și cu durate
diferite de valabilitate dar nu și la enunțuri cu valoare universală.
Și totuși, prin rafinarea strategiilor de investigare, a metodelor, tehnicilor și
instrumentelor cantitative și calitative de cercetare, culegere, și prelucrare a unui număr
7
tot mai mare de date relevante aceste discipline își pot asigura creșterea gradului de
științificitate. Pentru descifrarea unor fenomene precum alegerea partenerului de cuplu,
ritualurile în familia românească, relațiile inter – generaționale în familie, violența
domestică pot fi mai bine cunoscute prin punerea împreună a rezultatelor dobândite prin
cercetarea cantitativă și calitativă.
1.2 Abordarea complexă a familiei. Conexiuni și interferențe disciplinare
Familia și problemele sale focalizează atenția mai multor discipline științifice situate pe paliere
diferite:
-la primul nivel se situează științele juridice (dreptul familiei); economice ( se referă la bugetele
familiale); demografia (studiază nupțialitatea, fertilitatea); psihiatria ( cu accent pe familie ca mediu
potențator și terapizant al maladiilor psihice); istoria culturii și civilizației;
-la al doilea nivel se situează sociologia familiei, psihologia socială, antropologia culturală și socială.
Viziunile și preocupările acestor discipline se diferențiază în funcție de mai multe coordonate:
-de la macrosocial la microsocial;
-de la formal – normativ la descriptiv – informal.
Aceste delimitări reflectă etapa dezvoltării disciplinare a științei. Treptat s-a trecut la dezvoltarea
inter – și multidisciplinară, accentul mutându-se pe interferențe și suprapuneri între disciplinele care
studiază familia.
Cele mai importante conexiuni și interferențe:
1.Între sociologia familiei și psihologia socială . În calitate de microsociologie, sociologia
familiei se suprapune aproape în totalitate cu psihologia socială. Alegerea partenerului,
statusurile și rolurile din familie, afectivitate și cooperare, tensiuni și strategii de rezolvare a
lor, socializare și educație, realitatea de ansamblu a grupului familial sunt obiect de
explorare deopotrivă pentru sociologia familiei și psihologia socială.
2.Între demografie și psihologia socială . Când s-a înțeles că demografia nu poate rămâne
doar la nivelul constatărilor cifrice, că trebui sa-și sporească utilitatea socială prin explicații
și predicții cu privire la concepția și comportamentul natalist al populației s-a ajuns la
concepte și teorii fundamentale din psihologia socială: valori, atitudini, intenții; teorii ale
învățării sociale; factorii motivaționali și luarea deciziilor.
3.Între istorie și sociologia familiei . Istoria ca știință și-a extins preocupările dincolo de
evenimentele politice, ocupându-se tot mai intens de viața cotidiană, de instituții și
mentalități, deci și de familie care le condensează. Pentru aceasta a apelat la achizițiile
8
psihosociologiei legate de dinamica rolurilor în familie, socializare, teoria schimbului
social. Prin apel la istorie sociologia poate elabora tipologii, teorii despre structura, funcțiile
și dinamica familiei.
4.Sociologia familiei și antropologia culturală . Ambele năzuiesc spre globalitate. Au
evoluat separat câteva decenii:
-sociologia utiliza în cercetările complexe aproape exclusiv metode cantitativ – statistice, iar
antropologia metode calitativ – intensive;
-antropologia culturală s-a ocupat de societățile simple, omogene, iar sociologia de societățile
complexe, puternic stratificate.
În ultimele decenii s-au apropiat tot mai mult:
-sociologia practică tot mai consistent metode calitative (etno metodologia);
-studiile antropologice cercetează și societățile complexe industrial – urbane.
Există totuși o diferență marcantă: sociologia integrează mai substanțial date din psihologia
socială în timp ce antropologia e saturată într-o mai mare măsură cu date cultural – comparative.
Antropologia culturală a constatat marea diversitate a tipurilor de familie (monogamă, poligamă,
matrilocală, patrilocală, neolocală) , a studiat caracteristicile relațiilor de rudenie, modurile diferite de
descendență și de creștere a copiilor. Prin toate acestea a contribuit la consolidarea concepției
relativismului cultural, la clarificarea distincției între optica de interior (emică) și cea de exterior
(etică). Optica de exterior (a cercetătorului) nu trebuie considerată automat ca obiectivă.
Interacțiunile între discipline au consolidat convingerea eficienței cogn itive a cercetărilor inter – și
multidisciplinare.
1.3 Tendințe actuale în sociologia familiei
1.3.1. Teme în actualitate
S-au impus ca urmare a:
1. Schimbărilor în poziția și rolul familiei în societate;
2. Achizițiilor din disciplinele conexe.
În deceniul 8 al secolului trecut, evoluția studiilor despre familie a fost marcată de :
-un nou val al mișcării feministe care a concentrat atenția asupra variabilei „statutul femeii în
familie”;
– impunerea unor noi date și metode.
Demografia istorică și Sociologia istorică au dezvăluit interdependența la scară macrosocială între
industrializare pe deoparte, structura și comportamentul familial, pe altă parte.
Aceste evenimente, întrețesute cu alte cauze au determinat următoarele direcții tematice:
9
Diacronia familiei, ciclul vieții familiale (de la perioada premaritală până la bătrânețe și văduvie).
Este analizat la scară micro și macrosocială.
1.Relația dintre caracteristicile civilizației materiale și modelele de familie, tipul de distribuție a
rolurilor în diferite etape ale istoriei civilizației;
2.Divorțialitate și recăsătorie. Sunt căutate variabilele relevante pentru disoluția mariajului. A
crescut interesul pentru consecințele divorțului cu deplasarea accentului de la microcercetări spre
cercetări la scară macrosocială, vizând efectele socioeconomice pe termen lung.
3.Stilurile de viață alternative familiei clasice: uniunea liberă, familia monoparentală, celibatul,
coabitările homosexuale, cu accent pe particularitățile și consecințele acestora.
4.Relațiile părinți copii privite ca relații bilaterale analizate în diacronie.
Se scrie tot mai mult despre „socializarea” părinților de către copii, despre relația dintre copii maturi și
părinții lor în vârstă.
1.3.2. Orientări teoretico-metodologice
Demersurile actuale în sociologia familiei tind spre o abordare care să fie în același timp globală
și cu un grad tot mai mare de exactitate.
Cele mai importante orientări în sociologia actuală a familiei sunt:
1.Paradigma structural – funcționalistă, mai ales cea sistemică este încă actuală, prin sugestiile
pe linia „sistem – subsistem”, „intrări – ieșiri”. În studierea relațiilor dintre membrii familiei între
grupurile restrânse sau lărgite de familii se folosește analiza de rețea;
2.Teoria conflictualistă. Se disting două variante:
-una „tare”, de sorginte marxistă, conform căreia familia este micromediul ce reflectă în formă
concentrată exploatarea omului și conflictul inerent societăților bazate pe clase cu interese opuse.
Femeile sunt exploatate de bărbați, copii de părinți iar femeia este dublu victimizată;
-o variantă atenuată, amarxistă, și apolitică. În conformitate cu aceasta tensiunile între membrii
familiei sunt inevitabile deoarece aceștia au profiluri psihocomportamentale diferite, aspirații
neconsensuale și adesea, interese opuse. Deși în familia contemporană deciziile sunt luate într-o
manieră mai democratică, puterea membrilor săi nu este egală, resursele acestei inegalități sunt de
natură economică, fizică, socială, etc.
Perspectiva feministă este inspirată de conflictualism, s-au formulează în paralel cu acesta critici
privind distribuția rolurilor în societate și familie, regulile de viață din familia tradițională și
contemporană.
10
3.Perspectiva interacționistă, conform căreia familia este o entitate dinamică în care oamenii își
modelează tot timpul relațiile și construiesc o existență de grup. Interacționismul simbolic
explicitează aceste procese insistând pe ideea că interacțiunile se construiesc pe baza simbolurilor
și așteptărilor de rol dintre membrii săi.
4.Paradigma costuri – beneficii – pare astăzi cea mai importantă și eficientă epistemic (Petru Iluț).
Teza de bază (formulată de G. Becker) este că aproape toate aspectele legate de familie pot fi
descrise și explicate în termen de capital, costuri, beneficii, strategii raționale; cu condiția
introducerii și a capitalului informațional deținut de indivizi.
5.Teoria schimbului social este o variantă mai „slabă ” a paradigmei costuri – beneficii deși i-a
premers. Teza ei fundamentală este: interacțiunile dintre oameni, asocierile lor se fac în virtutea
unui schimb de bunuri și servicii materiale sau simbolice. Conform acestei teorii în viața
contemporană funcționează legea reciprocității („ți-am dat”- „mă aștept să-mi dai”).
Pornind de aici s-a ajuns la teoria echității, conform căreia actorii aflați într-un context de
coparticipare (cum este și cel familial), judecă „dreptatea” după egalitatea dintre „cât dau – cât
primesc ”și „cât dai – cât primești”. Inegalitatea percepută dintre cei doi termeni s-a dovedit o
cauză majoră a disoluției maritale.
6.Orientarea socio – biologistă. S-a născut din întrebarea daca dincolo de calcule privind costurile
și beneficiile vieții de familie, ale creșterii și educării copiilor, există vreun factor înnăscut care să
determine reproducerea indiferent de dificultăți? Este acest factor suficient de puternic ? răspunsul
este „da”. Mai mult, adepții acestei orientări încearcă să dovedească faptul că și alte
comportamente, pe care le considerăm efecte ale socializării, sunt de natură biologică (egoismul,
altruismul).
1.4. Relevanța teoretică și practic – aplicativă a studierii familiei
Din punctul de vedere al cercetării fundamentale , familia este un subiect predilect pentru sociologie
și disciplinele conexe deoarece:
-este o unitate socială destul de bine circumscrisă și relativ stabilă. Poate fi considerată un
cvasilaborator, prezintă avantajele rigorii apropiate de experiment. Datorită numărului mic de
membri se pot urmări și înregistra, cu destul de mare precizie date, mecanisme, determinări cauzale;
-tot datorită dimensiunilor reduse cercetătorii pot aspira să realizeze o imagine globală;
-datele complexe și precise despre familie au semnificație deosebită pentru înțelegerea societății în
ansamblu.
Studierea familiei are și rațiuni practic aplicative ; patru dintre ele par mai importante:
11
-orice prognoză și politică socială demografică poate fi corect realizată numai ținând seama de
concepția și comportamentul natalist al cuplurilor, de planificarea familială ;
-familia rămâne instanța socializatoare și educațională cea mai importantă, inclusiv în transmiterea
structurilor axiologice. Societatea nu poate fi indiferentă la ce vor fi și vor face viitorii săi membri.
Or, familia este mediul în care se cristalizează opțiunile școlare și profesionale, se formează
caractere;
-se vorbește tot mai mult nu numai de terapia familiei, (intervenția unor instituții specializate în
diminuarea conflictelor, a disfuncționalităților ce apar în familie ) ci și despre terapia prin familie
(se consideră că familia rămâne cel mai important grup de suport în boli psihice și fizice grave);
-descifrarea unor structuri, regularități din universul familial are semnificație pentru marele public,
pentru oricine dorește să-și aleagă cel mai potrivit partener conjugal care să-i fie prieten, iubit,
părinte al copiilor săi, să aibă satisfacții în viața de familie.
Teme de reflecție
1.Care este raportul dintre cunoașterea comună și cunoașterea științifică a familiei.
2.Identificați marile direcții tematice ale sociologiei familiei și domeniile conexe cu
aceasta.
3.Cum au evoluat raporturile dintre sociologia familiei și antropologia culturală.
4.Este utilă cunoașterea științifică a familiei de către viitorii specialiști în sociologie și în
asistența socială a familiei? Dacă „Da” argumentați
.
12
Capitolul 2
Tipuri și structuri maritale și familiale. Grupul domestic
Obiective:
După parcurgerea acestui capito l veți putea:
-înțelege de ce s-au elaborat mai multe definiții (definiri) ale familiei;
-descifra continuitatea și discontinuitatea între familia din lumea biologică și familia umană;
-înțelege de ce mariajul este universal, care sunt tipurile de mariaj și care este cea mai veche
reglementare privind întemeierea unei familii;
-înțelege care sunt tipurile de familii cu relevanță generală pentru Sociologia familiei.
2.1. Familia și apariția ei
2.1.1. Definirea familiei
Înregistrăm o mare varietate de conținut a termenului „familie”, mergând de la înțelesurile mai
vagi atribuite de simțul comun, până la definiții exacte cu care operează juriștii.
Abordarea sociologică vizează interacțiunea formal – informal în viața socială cu accent pe
ultimul. De aceea, în cazul noțiunilor care-și propun să organizeze pentru mintea noastră spațiul social
(este și cazul familiei) nu pot fi date, mai exact nu sunt foarte utile, definițiile de tip sintetic,
aristotelian. Ele ar lăsa în afară o multitudine de configurații care se găsesc într-un număr semnificativ
în societatea reală. Or, societatea „gândită” trebuie să se apropie din ce în ce mai nuanțat de
societatea reală.
Această exigență cere elaborarea unor definiri ale familiei, prin discutarea mai largă a
caracteristicilor și funcțiile ei în diferite contexte istorice și socioculturale.
Iată două exemple de definiri:
13
1.„Familia este un grup social caracterizat prin rezidență comină, cooperare economică și
reproducție. Ea include adulți de ambele sexe, din care cel puțin doi au relații sexuale recunoscute
social și au unul sau mai mulți copii proprii s-au adoptați, pe care îi cresc și îngrijesc” (G.Murdock,
1949).
Observații:
– Formularea „relații sexuale recunoscute social” sugerează că nu este vorba exclusiv de
recunoașterea juridică.
-Formularea „cel puțin doi…” trimite la familia nucleară dar și la cea extinsă completă sau
incompletă.
2. „Ce este familia? Vom folosi următoarea definiție : este orice relație exprimată sexual sau
ca relație copil-părinte în care oamenii – de obicei legați de legături de rudenie, căsătorie sau adopție –
1.locuiesc împreună pe baza unui angajament, 2. formează o unitate economică și au grijă de cei tineri,
3. își găsesc identitatea ca membri importanți ai grupului” (M. A. Lamanna, A.Riedmann, 1991, p.7).
Această definire are o flexibilitate mai mare decât prima, deci mai multe valențe descriptive și
explicative. Cele mai importante sunt următoarele:
1. Expresia „vom folosi” sugerează că este vorba de o opțiune bazată pe constatarea că în
societatea americană contemporană există o mare diversitate de configurații care trebuie considerate
familii.
2. „De obicei legați…” spune că membrii unei familii nu sunt în mod necesar legați prin
căsătorie, sânge sau adopție.
3. Se sugerează că pentru a fi o familie nu toate rolurile (soț, soție, copil) trebuie incluse în
definiție deoarece există familii monoparentale și familii fără copii.
4. Sociologii nu mai consideră că o familie trebuie să aibă un tată aducător de venit și o
mamă casnică. Nu poate fi ignorată existența familiilor cu dublă carieră, nici a celor cu roluri inversate
(soția lucrează, soțul face gospodărie). Distribuția rolurilor a devenit o problemă de eficiență nu de
respectare a tradiției.
5. Se subliniază ideea că în societățile avansate o comunicare intrafamilială semnificativă
nu este neapărat încorsetată de roluri sociale prescrise. Sigur, în anumite probleme soțul, soția alți
membri maturi ai familiei comunică în conformitate cu rolul tradițional (când se discută situația școlară,
comportamentul, starea de sănătate a copiilor). Dar părinții și copii pot comunica la un nivel mai intim,
14
pot sa-și împărtășească speranțe, temeri, bucurii. Această comunicare nu decurge în mod necesar din
statusuri și roluri prestabilite.
6. Toți membrii familiei se consideră și sunt considerați componenți esențiali ai unui grup
particular și distinct.
7. Familia poate fi văzută ca un grup primar ideal (oamenii comunică unul cu celălalt ca
ființe umane în toată integritatea lor), astfel de grupuri pot oferi sentimentul că ești acceptat așa cum
ești.
2.1.2. Principalele funcții sociale ale familiei
Fără a miza totul pe teza că grupul familial a apărut din anumite nevoi funcționale, nu este
recomandabil să se renunțe la sintagma „funcțiile familiei”. Indiferent de cauzele genezei familiei, o
dată apărută și legitimată ea îndeplinește importante funții sociale.
Expresia „funcții sociale” indică faptul că, fiind vorba de sociologie ne concentrăm asupra
aspectelor sociale, fără a le neglija pe cele biologice. Pe de altă parte sugerează faptul că „naturalul”,
„biologicul”, „psihologicul” sunt indisolubil legate de social și cultural, chiar asimilate de acesta până la
indistincție.
Care sunt aceste funcții?
1. Regularizarea comportamentului sexual – aceasta înseamnă că, aproape fără excepție,
pe tot globul se practică tabu-ul incestului (sunt interzise relațiile sexuale între rude
apropiate). Mijlocul formal de control este interzicerea căsătoriei între părinți și copii, frați
– surori, unchi – nepoți. Mariajul poate fi supravegheat nu însă și celelalte relații efective.
2. Reglementarea modelelor de reproducere – societatea permite sau interzice anumite
forme de căsătorie (monogamă sau poligamă). Pe de altă parte, prin promovarea unei
anumite concepții despre divorț și recăsătorie, societatea încurajează sau nu reproducerea.
3. Funcția economică – organizarea producției și a consumului. În societățile pre-
industriale sistemele economico-sociale depind esențial de funcția productivă a familiei. În
societatea industrială și postindustrială funcția economică principală a familiei este
consumul, dar acesta presupune organizarea bugetului adică repartiția cheltuielilor.
4. Socializarea copiilor – familia este contextul propice pentru îndeplinirea acestei funcții
deoarece dispune de mijloace eficiente de control și de cunoașterea personalității copilului.
Societatea trebuie să asigure condiții (inclusiv pentru familie) astfel încât viitorii ei membri
să-și însușească valorile sociale dezirabile.
15
5. Crearea unui climat socio-afectiv propice pentru membrii săi – ființa umană are
nevoie nu numai de hrană și locuință ci și de căldură sufletească, protecție, ajutor în
momentele dificile. Familia întrunește cel mai adesea și în cel mai înalt grad capacitatea de
a le oferi.
6. Acordarea directă și indirectă a statusului social – prin faptul că te naști într-o
anumită familie, cu un anumit statut social și istorie ți se asigură premisele viitoarei tale
integrări, iar prin nivelul de școlaritate pe care ți-l asigură, familia îți acordă indirect
șansele unui status social superior.
2.1.3. Originea grupului familial
Oamenii au caracteristici comune cu alte primate. Acestea fac posibilă și necesară vi ața în
grupuri restrânse. Este vorba de următoarele caracteristici :
-nașterea puilor într-o fază timpurie a dezvoltării lor, ceea ce determină o mai îndelungată
dependență de părinți;
-sexualitatea pe tot parcursul anului, adică interacțiunea continuă între masculi și femele;
-preferința femelelor pentru masculi cooperanți, mai puțin agresivi;
-diviziunea muncii bazată pe sexe: femelele angaja te mai ales în îngrijirea copiilor, masculii în
protecția lor.
Oamenii au și alte caracteristici bio- psihologice care le-au permis să instituie forme
stabile de familie. Caracteristicile esențiale sunt:
-limbajul articulat;
-capacitatea de autocontrol;
-abilitatea de a planifica în colectiv și de a învăța noi forme de comportament.
Conform perspectivei funcționaliste, oamenii au descoperit necesitatea de a reglementa
relațiile dintre membrii comunității (tribului) pentru a reduce competiția sexuală, făcându-i astfel mai
puternici în raport cu amenințările din afară. Aceasta a dus la apariția familiei. Iar necesitatea reducerii
conflictelor din interiorul familiei au dus la tabu-ul incestului.
În același context teoretic se înscrie și Principiul legitimității , formulat de B. Malinowski.
Conform acestui principiu, funcția mariajului și a familiei este de a identifica bărbatul răspunzător de
protecția femeii și a copiilor, precum și plasarea acestora în societate.
Prin Teoria cooperării și a schimbului , Cl. Levi – Strauss insistă asupra faptului că
mariajul în afara familiei sau a tribului a fost cel mai eficient mijloc de a încheia alianțe. Schimbul de
miri și mirese sunt primele relații sociale serioase.
16
Probabil, familia a apărut , prin încercări îndelungate, ca strategia instituțională optimă de
răspuns la diferite cerințe legate de supraviețuirea grupurilor umane.
2.2. Mariajul și formele sale
2.2.1. Universalitatea mariajului, tabu-ul incestului
Mariajul este uniunea dintre indivizi de sex opus, recunoscută și legitimată social. Este o
instituție pe care o regăsim în orice societate și cultură.
Diferă de alte uniuni interindividuale prin:
-se desfășoară în manieră publică (de obicei formală);
-contactele sexuale dintre parteneri funcționează ca element explicit al relației;
-constituie condiția legitimizării urmașilor cărora le conferă un statut social acceptat;
-are tendința (cel puțin ca aspirație) de a fi o relație stabilă și de durată.
Deși în cele mai multe țări divorțul este acceptat, în nici un a nu este încurajat.
Definirea de mai sus are o valoare orientativă, caracteristicile menționate se regăsesc dor
ca tendință statistică. Criteriul „indivizi de sex diferit ” e încălcat de căsătoriile homosexuale ca și de
mariajele între două femei ce se întâlnește în Dahomei.
Tabu-ul incestului ca normă este aproape universal. Există și excepții, dar acestea sunt
selective (numai frate-soră) și sunt permise doar familiilor regale.
Din perspectiva simțului comun, nepracticarea relațiilor sexuale între rudele apropiate este
un lucru firesc și constituie o normă prescrisă de creștinism. Dar sociologii, antropologii s-au întrebat
care sunt cauzele interdicției explicite a acestui gen de relații sexuale.
Explicații date:
1.suprasaturarea de stimuli
2.necesitatea eliminării conflictelor în familia nucleară și extinsă și menținerea în limite
normale a relațiilor de rudenie;
3. cea mai consistentă explicație este teama de degenerarea biologică.
2.2.2. Tipuri de mariaj
17
1. După numărul de parteneri : monogam și poligam.
Forma monogamă : este aceea în care pe un interval de timp dat, o persoană este căsătorită cu
o singură altă persoană. Daca avem în vedere posibilitatea mai multor căsătorii de-a lungul vieții
vorbim de monogamie serială .
Forma poligamă se poate manifesta ca : poliginie ( un bărbat căsătorit cu mai multe femei) și
poliandrie (o femeie căsătorită cu mai mulți bărbați, mult mai rar întâlnită). Formele acestea sunt
determinate de condiții economice, cultural-religioase sau ecologice.
2. După criteriul rezidențial (locul în care se va stabili noua familie). Are multiple semnificații
în plan economic, psihosocial al socializării copiilor. Antropologia culturală a identificat:
-rezidența patrilocală – tinerii se stabilesc la familia soțului;
-rezidență matrilocală – tinerii se stabilesc la familia soției;
-rezidența ambilocală – este indiferent unde se stabilesc sau locuiesc succesiv la cele două familii
consangvine;
-rezidența avuncolocală – tinerii locuiesc cu unul din unchii soțului sau soției;
-rezidență neolocală – tânărul cuplu se stabilește într-o locuință proprie. Este modelul rezidențial cel
mai popular, care se impune tot mai mult.
3. După regulile de căsătorie : endogam și exogam.
Mariajul endogam are loc între membrii aceluiași grup – asigură stabilitatea și reproducerea
specificului sociocultural.
Mariajul exogam are loc între persoane aparținând unor grupuri diferite – asigură legăturile și
schimburile cu alte populații sau segmente populaționale, și creșterea vigorii grupului care îl practică.
În societățile complexe unde se intersectează multiple criterii de grupare (etnia, religia,
vârsta, statutul socioprofesional), binomul interior-exterior e mai vag. De aceea a fost înlocuit cu unul
mai flexibil : homogam-heterogam.
2.3. Modele teoretice de familie
Se bazează pe distincția dintre domeniul privat al familiei, asociat naturii și sfera
publică, cu instituțiile și dezideratele ei, în intenția de a identifica modalitățile de coroborare a celor
două aspecte și explicarea unor fenomene noi apărute în sfera familiei.
1. Modelul tradițional european. Conform acestui model familia este considerată o
asociere naturală cu caracter privat. Este alcătuită dintr-un bărbat, o femeie și copii lor naturali.
18
Soțul este capul familiei, este responsabil cu asigurarea mijloacelor economice necesare
acesteia. Fiind soț și tată este recunoscut ca autoritatea centrală în raport cu ceilalți membri ai familiei,
deține controlul asupra modului de alocare a resurselor în interiorul și în afara familiei, este
reprezentantul familiei în sfera publică.
Soția răspunde de organizarea vieții domestice, conduce gospodăria, îngrijește și educă
copiii, ea nu este implicată în deciziile majore ale familiei.
Modelul se bazează pe o diviziune strictă a rolurilor domestice, pe subordonarea femeii.
2.Modelul contractualist – are ca punct de plecare individul autonom, stăpân pe
viața sa. Consideră relațiile interumane ca opționale, selective și susceptibile de a fi negociate și
tratate ca subiecte ale unor înțelegeri de tip contractual. Căsătoria este considerată un parteneriat
încheiat conform voinței părților. Soții pot decide prin contract modul de administrare a relațiilor
personale și financiare în timpul căsătoriei și în eventualitatea unui divorț. Statul nu se amestecă în
încheierea contractelor maritale, astfel încât libertatea oricărui om este limitate doar de obligațiile
autoasumate.
Adepții acestui model identifică următoarele avantaje:
-manifestarea pluralismului și a diversității în viața de familie;
-contractul este o modalitate de detașare de stereotipiile de gen;
-ar putea facilita diverse căi de introducere a copiilor în familie, inclusiv prin sarcini contractuale
(mame surogate);
-ar permite cuplurilor homosexuale și persoanelor singure să devină părinți.
Criticii acestui model consideră că:
-teoria contractualistă promovează libertatea individuală dar neglijează valorile sociale:
-reglementările contractualiste nu modifică mediul economic și condițiile sociale care creează
relațiile de subordonare dintre bărbați și femei.
3.Modelul comunitar – se fundamentează pe ideea că familia este expresia unor
relaționări personale și sociale mai ample decât cele individuale. În primul rând orice persoană devine
autonomă după ce a parcurs o perioadă îndelungată de dependență, în care a fost modelată de
apartenența la o comunitate etnică, religioasă, socială, regională. În al doilea rând familia este
precondiția oricărei forme de viață socială, iar mariajul nu este în primul rând o relație între doi
oameni, ci posibilitatea perpetuării generațiilor. În consecință, rolurile și îndatoririle sociale sunt o
sarcină politică, ceea ce implică opțiuni și valori. În consecință, problema căsătoriei între persoane de
același sens aparține domeniului decizional comunitar care operează pe baza sistemelor colective de
19
judecată, după principiul:”cei mulți au dreptate”. Acest model articulează valorile comune, dar
limitează libertatea individuală și pluralismul social.
4.Modelul bazat pe drepturi . Abordarea legislației familiei din perspectiva drepturilor
subliniază importanța privatității familiei. Recunoaște natura politică dar și caracterul negociabil al
normelor și valorilor sociale.
Există două poziții distincte privind drepturile:
-concepe familia ca entitate unitară îndreptățită să fie ocrotită de amestecul din partea statului;
-atribuie drepturile fiecărui individ care trebuie protejat de prejudiciile pe care statul le-ar putea
aduce opțiunilor și comportamentelor sale intime.
Se conturează conflictul dintre drepturile individuale și drepturile familiei. Ex: violența
domestică necesită intervenția statului pentru protejarea victimei, dar sunt stabilite condițiile legale ale
intervenției, dreptul la contracepție este un drept al cuplului dar și al soției sau soțu lui chiar împotriva
deciziilor partenerului.
5. Modelul bazat pe drepturi și responsabilități relaționale . Consideră individul o
entitate distinctă dar și o persoană puternic implicată în relații de dependență, îngrijire,
responsabilitate, iar familiile ca asociații cu caracter privat, entități modelate de ordinea politică și
juridică. Ex: respectarea gradelor de rudenie prohibite de la relații sociale și căsătorie; adopțiile legale
care permit alcătuirea unei familii, măsura în care nelegitimitatea unui copil duce la ignorarea legală a
relațiilor tată-copil.
Drepturile nu mai sunt privite ca aparținând indivizilor ci, mai curând, ca revendicări
fundamentale ce decurg din relații umane de diferite grade de privatitate. Această teorie are în vedere
atât libertățile individuale, dar și drepturile de a întemeia și menține asocieri private compatibile cu
concepțiile publice asupra responsabilităților pe care acele asocieri le atrag după ele. (după O.
Dragomir, M. Miroiu, 2002, pg. 102-106 ).
2.4. Tipologia fa miliei
Taxonomia familiei poate cuprinde o varietate impresionantă:
1. Clasificări conjuncturale utile doar la gruparea unor date statistice sub sintagme ale limbajului
cotidian (bogate – sărace, tinere – bătrâne, active – pasive).
2. Clasificări care au fost elaborate în contextul, și pentru necesitățile unor cercetări sociologice
concrete, pe anumite teme privind familia (agrare – non-agrare – mixte , muncitorești – țărănești –
intelectuale, tradiționale – moderne, reprimatoare – liberale).
20
3. Cu valoare generală pentru sociologia familiei (nucleară – extinsă, consangvină – conjugală,
patriarhală – matriarhală, biparentală – monoparentală).
Ne vom ocupa doar de cea de-a treia categorie. Începem cu binomul nuclear – extins:
-familia nucleară sau simplă este unitatea compusă dintr-o pereche maritală și copiii dependenți de ei
care locuiesc și gospodăresc împreună. Este considerată unitatea pan – umană minimală, este tipică
pentru societățile industriale și post – industriale;
-familia extinsă, lărgită sau compusă – cuprinde pe lângă un nucleu familial și alte rude sau generații
(de regulă trei). Este tipică, fără a fi exclusiv prezentă,în societățile tradiționale rurale.
Familia nucleară și extinsă, așa cum au fost prezentate sunt tipuri ideale; cazurile concrete
fiind abateri, mai mult sau mai puțin semnificative, de la modelul teoretic.
În ambele tipuri identificăm familii complete și incomplete .
Dacă examinăm tipurile de familie din diferite contexte socioculturale, ca și cazurile
concrete de structuri familiale din interiorul acestor contexte, constatăm un continuu, nuclear ( ideal )
extins ( ideal). Între ele întâlnim mai multe variante intermediare. Cele mai semnificative sunt:
-familia tulpină – reunește trei generații: tată, mamă, unul dintre copii cu soția și copiii lor precum și
copiii rămași celibatari. Toți aceștia formează o casă.
-familia extinsă modificată – conceptul sugerează un fenomen mai des întâlnit în lumea
contemporană și constă în următoarele: deși noile cupluri devin independente se separă teritorial de
părinți, familia continuă să se manifeste ca extinsă. Între părinți și copii, între frați, între bunici și
nepoți se mențin puternice relații socioafective dar și economice. Toate deciziile și evenimentele
importante sunt trăite împreună.
În continuare vom analiza binomul familie consangvină – familie conjugală.
-familia consangvină – este familia din care provin indivizii – mamă, tată, frați, surori, bunici, unchi,
veri. Este principala sursă de socializare primară, de aceea mai este numită și familie de orientare;
-familia conjugală – este constituită de regulă prin căsătorie alcătuită din soț / soție, copii, socri,
cumnați. Mai este numită familia de procreare.
Cei mai mulți adulții (bărbați și femei) aparțin simultan celor două tipuri. Acest fapt aduce
beneficii dar și costuri importante.
Familia matriarhală și patriarhală:
-în familia patriarhală relații economice, sociale și politice sunt dominate de bărbați. În unele
societăți este admisă poligamia. Sunt legate de descendența pe linie paternă și rezidența patrilocală;
-în familia matriarhală relațiile sunt dominate de femei; e mai puțin prezentă azi în forma clasică.
Este tipică pentru societățile matrilineare și matrilocale.
21
În societatea contemporană se înregistrează un număr tot mai mare de configurații centrate
pe mamă din care cele mai multe sunt monoparentale.
2.5. Familia și gospodăria. Grupul domestic
Grupul domestic este un ansamblu de persoane care împart același spațiu de viață. Aici
sunt esențiale noțiunile de coabitare și rezidență comună.
Spațiul comun de viață poate fi:
-un context de muncă sau producție (o fermă agricolă sau un atelier meșteșugăresc)
-un spațiu de odihnă și consum, de interacțiuni psiho – afective.
De regulă grupul domestic este structurat în jurul grupului de menaj (spațiul de viață și
activitate al familiei conjugale). Anumite grupuri domestice sunt doar grupuri de menaj, altele
înglobează mai multe grupuri menajere sau mai multe rude consangvine ori prin alianță. Mai ales în
activitățile de producție pot include și nonrude (angajați, ucenici, servitori).
Termenul „gospodărie” este înțeles în cultura noastră ca o locuință cu anexele sale, în care
se desfășoară activități de tip agrar sau de prelucrare a produselor agricole. În DEX, 1975, gospodăria
mai este definită și ca „unitatea formată dintr-o locuință și din persoanele înrudite care o locuiesc,
trăind în comun”.
Pentru descrierea realității din țara noastră sunt suficienți termenii de familie, gospodărie și
menaj.
Teme de reflecție
1. Identificați în bibliografie alte definiri ale familiei și analizați valențele lor descriptive și
explicative.
2. De ce fiecare cercetător al familiei a elaborat ori a optat pentru o anumită definire a
familiei?
3.De ce sunt importante pentru un viitor sociolog și asistent social modelele teoretice de
familie?
4.Identificați beneficiile și costurile posibile ale apartenenței simultane la familia
consangvină și la cea conjugală.
22
Capitolul 3
Social și psihosocial în alegerea partenerului de viață. Piața maritală
Obiective:
După parcurgerea acestui capitol veți înțelege:
– Ce schimbare fundamentală s-a produs în ce privește instanța care alege viitorul partener conjugal
al unui tânăr/tânără;
– care sunt factorii socio-demografici care s-au dovedit (statistic) semnificativi pentru alegerea
partenerului de cuplu;
– ce mecanisme psihosociale intervin în selecția viitorului partener;
– unde își etalează calitățile cei ce doresc să-și găsească un partener;
– de ce căsătoria este un proces multifactorial.
Oamenii sunt ființe sociale programate genetic pentru afilierea cu ceilalți. Ei încep cu
atașamentul față de părinți, continuă cu prietenia și dragostea, cu întemeierea unei relații stabile cu un
bărbat/femeie.
3.1.Dragostea și căsătoria. De la op țiunea altora la opțiunea proprie.
Dragostea romantică.
O mare parte din iubirile și coabitările premaritale se finalizează în căsătorii, altele nu. În
legătură cu raportul dintre dragoste și căsătorie pot fi întâlnite două afirmații:
1. E greu de conceput o iubire adevărată fără măcar gândul la căsătorie.
2. Un mariaj neîntemeiat pe dragoste este ceva aproape imoral.
23
Prima afirmație a pierdut teren, în timp ce a doua s-a consolidat în toate culturile începând cu
deceniul șapte al secolului trecut.
Conținutul transformărilor radicale produse în alegerea partenerului de la societățile
tradiționale la cele moderne și post – moderne este subsumat expresiei „ de la opțiunea altora la
opțiunea proprie”. În societățile moderne familia nucleară este mai puțin puternică și pragmatică decât
în societățile bazate pe grupuri domestice extinse. Pe măsură ce familia și-a pierdut din relevanța
economică, politică, religioasă și de instruire profesională, controlul celor mai în vârstă asupra
tinerilor a devenit mai puțin apăsător.
Dacă în societățile arhaice și tradiționale căsătoria era o chestiune ce privea interesele prozaice
ale „clanului”, astăzi alegerea partenerului conjugal, este tot mai mult o problemă a individului în
cauză. S-a trecut de la căsătoria aranjată de părinți și rude la căsătoria bazată pe alegere liberă a
persoanei. Această modificare a fost determinată și de schimbarea funcției dominante a familiei: de la
cea instrumental – economică la cea expresiv – emoțională. Formula maritală dezirabilă a devenit
familia nucleară întemeiată pe sentimente pozitive, pe dragoste romantică.
Sintagma „dragoste romantică” s-a impus pe teritoriul nord – american pentru a sublinia
adaosul de idealizare, sentimentalism ce intervine într-o iubirea autentică spre deosebire de simpla
sexualitate. În accepția americană prin „dragoste romantică” se înțelege iubirea adevărată,
dezinteresată, bazată pe atașament reciproc, în centrul căreia se află atracția puternică a unuia față de
celălalt. Aceasta nu numai că nu exclude relațiile sexuale dar, de câteva decenii aproape că le
presupune.
W. Goode în 1959 descria sindromul dragostei romantice în următorii termeni: idealizarea
celui iubit (uneori până la „orbire”); concepția că unul (una) și numai unul (una) este marea iubire,
aceasta însemnând credință până la moarte; dragostea le învinge pe toate ; lăsarea în voie a emoțiilor
personale; aproape totul în comportament este colorat de haloul marii pasiuni; de regulă „dragostea
romantică” este asociată cu dragostea la prima vedere (după P. Iluț, 2005, p. 100)
3.2.Determinări socio – demografice ale alegerii partenerului conjugal;
homogamie și heterogamie
Alegerea liberă a partenerului bazată pe dragoste romantică este o realitate a timpului nostru.
Dar, dincolo de ea, operează o gamă largă de factori care fac din respectiva alegere una nu atât de
liberă, iar căsniciile astfel întemeiate să nu fie atât de trainice.
În opțiunea indivizilor pentru un partener nu se manifestă indiferența față de criterii precum
vârsta, profesia, statutul social, etnia, religia.
24
La scară statistică mariajele se dovedesc puternic homogamice (proporțional , se căsătoresc
între ei mai mulți cei de aceeași etnie, cu același statut social, de vârstă apropiată ).
Mariajele heterogame( între persoane cu statute socio – demografice diferite).
Deoarece unul și același individ are mai multe statusuri (etnic, religios, profesional, etc.)
homogamia / heterogamiile sunt parțiale.
3.2.1. Vârsta este un exemplu elocvent pentru relativitatea disocierii între homogamie și
heterogamie. În cultura euro – americană oamenii se căsătoresc în general cu parteneri de aceeași
vârstă sau de vârstă apropiată. Există totuși o abatere sistematică spre o vârstă mai mare a bărbatului la
căsătorie decât a partenerei sale. În SUA, în medie, bărații se căsătoresc cu femei având cu 2,5 ani mai
puțin decât ei. În România diferența medie este de 3-4 ani. Respectiva medie se diferențiază destul de
mult în funcție de vârsta la căsătorie a bărbatului. Cu cât aceasta e mai mare, diferența de vârstă între
el și partenera aleasă crește. Ex: dacă bărbații de 20 se căsătoresc cu fete a căror medie de vârstă este
de 19 ani, cei de 30 de ani își iau soții cu vârsta medie de 25 de ani.
În țările occidentale, cu diferențe importante de la o țară la alta, vârsta la prima căsătorie a
crescut semnificativ în secolul al XIX-lea, a scăzut ușor după al doilea război mondial, acum
înregistrează o creștere ușoară.
La nivel național, în România anului 2000, vârsta medie la prima căsătorie era de 23,6 ani la
femei și 26,9 ani la bărbați, valori foarte apropiate de media din țările Europei Centrale și de Este, dar
în continuare mai mici decât media din țările uniunii Europene de la acea data (în jur de 25 de ani la
femei și de 28 de ani la bărbați).
O problemă aparte pentru țara noastră o constituie numărul mare al născuților din anii 1967-
1968, ca urmare a decretului din 1966 care interzicea întreruperile de sarcină. Luați împreună anii ’67-
’68 au dat cu 500 de mii nou născuți mai mult decât în mod obișnuit. După 1968 situația a revenit la
„ normal” din punctul de vedere al natalității. În cele două cohorte numărul fetelor este aproximativ
egal cu al băieților. Întrucât diferența medie de vârstă la căsătorie este de 2- 3 ani, la un moment dat
fetele au fost lipsite de potențiali parteneri, iar cu trei ani mai târziu băieții. Această asimetrie pe piața
maritală a dus la un număr mult mai mare de căsătorii între parteneri aparținând acestor cohorte.
3.2.2. Statutul socioprofesional
Cuplurile conjugale nu se formează întâmplător nici din acest punct de vedere.
Homogamia socioprofesională : indivizii tind să se grupeze marital între ei în acord
cu clasa, statutul social sau categoria socioprofesională din care fac parte și cu nivelul de școlaritate. E
mult mai slabă homogamia pe profesii specifice (medic cu medic).
25
Homogamia operează atât pentru statutul socioprofesional al partenerilor cât și pentru
cel al părinților.
În cercetările efectuate în țara noastră până în decembrie 1989, ca și în primii ani de
după au confirmat cât este de prezentă selectivitatea socioprofesional ă în alegerea partenerului. S-a
operat cu aceeași categorizare socioprofesională: muncitori, țărani, intelectuali, funcționari.
Trecerea tot mai substanțială a României la economia de piață va conduce la restructurări
profunde în registrul socioprofesional și, în consecință, în modelele maritale. Diferențele mult mai
mari în proprietate și avere decât cele existente în regimul socialist vor aduce și la noi schimbări în
configurația socioprofesională. Următoarele mecanisme majore sunt de luat în considerație:
-polarizarea în ceea ce privește averea, calitatea viții și statutul social (marginalizare, chiar excludere
socială a unor categorii), acest criteriu pare a avea tendința să-l transgreseze pe cel al școlarității;
-migrația externă definitivă sau pendulatorie care poate fi și un factor compendator față de primul
mecanism;
-gradul general de școlaritate, în special de pregătire universitară aflat în creștere, dar și
-polarizarea în ce privește școlaritatea , care va face ca un segment semnificativ al populației să
rămână fără șanse de integrare profesională.
La intersecția acestor mecanisme consensuale sau de sens contrar, homogamia
socioprofesională se prefigurează deja ca fiind mult mai nuanțată decât în urmă cu 15 ani. Este una din
provocările majore ce stau în fața sociopsihologilor români.
3.2.3. Rasă, etnie și religie
Homogamia este mult mai vizibilă și mai pronunțată când este vorba de rasă. Până în 1967 în
SUA existau încă state în care căsătoria inter rasială era prohibită. Dar, chiar după interzicerea legală a
acestei prohibiții în deceniul IX al secolului trecut doar 2% din totalul mariajelor din SUA erau rasial
mixte. Procentul căsătoriilor inter rasiale din totalul căsătoriile încheiate a evoluat astfel: 2,6 % în
1970, 6,6% 1980, 12,1 % 1993. Creșterii ponderii rasial mixte are drept cauză mărirea segmentului
clasei de mijloc în rândul afro – americanilor. Tipul cel mai frecvent de căsătorie este între femeia
albă și bărbatul negru. Femeile afro – americane continuă să fie dezavantajate inclusiv de bărbații de
această rasă.
Chiar daca principiile homogamice nu sunt atât de severe pentru etnie, cum sunt cele de rasă,
studiile au arătat cât de operante sunt ele încă. Cercetarea efectuată de Catedra de Sociologie din
Universitatea Babeș – Bolyai, pe registrele matrimoniale ale Consiliului Popular Cluj – Napoca ce a
urmărit și căsătoriile intra – inter etnice în perioada 1980 – 1985, au indicat o centrare etnică limpede
26
în cazul românilor și maghiarilor : românii căsătoriți cu românce reprezentau aproape 96% iar ungurii
căsătoriți cu unguroaice reprezentau 74 %.
La nivel global, configurația căsătoriilor mixte dintre români și maghiari arătau în 1992 astfel:
din totalul de 407.509 de familii în care capul de familie era maghiar, 45.444 erau căsătoriți cu o
româncă iar din totalul unguroaicelor căsătorite 48.969 aveau soți români. În 2002 cifrele nu diferă
prea mult. Dar dincolo de cifre se pune întrebarea fundamentală: în ce măsură astfel de combinații
slăbesc identitatea etnică prin asimilarea de către majoritate. Discuția raportului minoritate –
majoritate etnică trebuie plasată într-un context istoric dar mai ales al perspectivei asupra respectivului
raport: astăzi, modelul asimilator este tot mai mult înlocuit cu cel multiculturalist.
Apartenența religioasă este în mare măsură asociată cu cea rasială și etnică. Studiile americane
care au izolat doar determinările variabilei „religie” în alegerea maritală relevă că homogamia e mai
puțin intensă decât cea rasială dar încă marcantă.
Atitudinile și comportamentele față de mariajele inter – religioase diferă substanțial de la o
religie la alta: iudeii și catolicii sunt mult mai intoleranți decât protestanții.
Și exigențele s-au schimbat de – a lungul timpului. Biserica Catolică, de ex., a renunțat în 1970 la
cerința ca partenerul noncatolic dintr-un mariaj să promită că va crește copii în religia catolică.
Totuși liderii religioși au rezerve serioas e față de căsătoriile religios mixte:
-unii pretind că astfel unul sau ambii parteneri sunt pi erduți pentru o anumită religie;
-alții subliniază faptul că mariajele inter religioase ar fi mai puțin durabile.
Cercetările nu confirmă o legătură simplă și neechivocă între homogamia religioasă și
stabilitatea mariajului și nici convertirea religioasă reciprocă între soți.
3.2.4. Homogamie spațio – geografică. Proximitate și selectivitate.
O condiție prealabilă în cristalizarea de prietenii, iubiri și căsătorii este întâlnirea respectivei
persoane. Este evident așadar rolul proximității spațiale în conjuncția maritală.
În societățile tradiționale, acesta este un dat cu valoarea cvasiaxiomatică.
Și în societatea modernă criteriul geografic este încă relevant, deși a pierdut din importanță. O
anchetă efectuată în Franța, în 1977, arată că 26 % dintre cuplurile interogate au declarat că soțul și
soția s-au născut în aceeași comună, iar 71 % în același departament, iar copii lor (căsătoriți) au dat
pentru prima situație 18%, iar pentru cea de-a doua 55%.
Proximitatea spațială are valoare în încheierea unei căsătorii deoarece cumulează și alte criterii
homogamice (etnie, statut sociocultural, profesional, religie, vârstă).
27
Proximitatea de diferite genuri: rezidențială, școlară, de petrecere a timpului liber, de
mentalități (sistemul valorico – atitudinal) conduce în final la o înaltă selectivitate
socioculturală(homogamie multicriterială).
Acestei tendințe i se opune încrucișarea criteriilor. În ce constă aceasta: deoarece în procesul
de selecție a partenerului e greu de găsit o persoană concretă care să îndeplinească toate condițiile de
homogamie socioculturală este necesară intervenția unor variabile și mecanisme psihologice care dau
„greutate” mai mare unora dintre criteriile homogamice.
Procesul globalizării informaționale și comunicaționale, în special prin internet, mobilitatea
educațională, piața muncii, turismul, slăbesc forța proximității spațiale în alegerea partenerului
conjugal. Dar toate aceste facilități oferite de civilizație sunt mai întâi premise și apoi instrumente
pregătitoare pentru întâlniri „față în față” suficient de numeroase care să permită cristalizarea și
stabilitatea unor relații autentice de prietenie și dragoste.
3.3.Mecanisme psihosociale
Pe fundalul criteriilor de homogamie socioculturală, uneori în consens strict cu ele, operează și
alți factori de natură psihologică și psihosocială.
3.3.1.Efectul familiarității
La baza acestui efect se află ideea că în fața unei persoane necunoscute reacția firească este de
oarecare disconfort, prudență, reținere. Pe măsură ce contactul cu persoana-stimul se repetă anxietatea
dispare. Când persoana respectivă îți devine familiară, crește probabilitatea de a o plăcea, de a se
înfiripa prietenia, chiar dragostea.
Legătura dintre expunerea la un stimul și creșterea evaluării sale pozitive în cazul persoanelor
a fost pusă în evidență experimental folosindu-se mai întâi fotografii care au fost arătate unui grup de
studenți de un număr diferit de ori. Cu cât o poză a fost văzută de mai multe ori gradul de „plăcut” a
fost mai mare. Într-un experiment ulterior s-a făcut expunerea de un număr diferit de ori la persoane
reale și în context natural (la un curs). Rezultatul a fost același.
3.3.2.Atractivitatea fizică
Felul cum arată semenii este foarte important în dragoste și căsătorie. Experimente cu întâlniri
pe „neve” au evidențiat că atractivitatea fizică a fost singurul factor semnificativ în aprecierea a cât de
mult le-a plăcut prima întâlnire.
28
Oamenii sunt atrași de frumusețea fizică, dar întrucât aceasta nu este distribuită uniform
indivizii vor tinde să se grupeze în iubire și căsătorie și după acest criteriu: cei „bine” între ei, „cei mai
puțin bine”, la fel. Aceasta înseamnă că indivizii țin seama de propriul statut de atractivitate fizică.
Este ipoteza potrivirii fizice. Studiile întreprinse au demonstrat deopotrivă interesul pentru persoane
foarte atractive, dar și realismul în alegerea partenerului în funcție de imaginea de sine.
Conținutul atractivității fizice se referă la:
-caracteristici faciale (față de copil sau de matur)
-înălțime, constituție corporală (ex. forma de clepsidră a trupului feminin);
-popularitatea, abilitatea de a comunica, prețuirea de sine;
-aparența personală: bunul sau prostul gust în îmbrăcăminte, coafură, machiaj, accesorii
vestimentare, capacitatea de ași pune în valoare personalitatea fără a fi stridentă.
-toate acestea pot fi completate sau parțial substituite de: inteligență, caracter, mod de comportare,
onestitate, capacitatea de ai înțelege pe semeni, în sinteză de a fi demn de încredere.
3.3.3.Transferul de excitabilitate nervoasă (arousal)
Cercetări experimentale au arătat că în situații de excitabilitate, tensiune nervoasă, provocate
de frică, oboseală, alte împrejurări, dacă oamenii (mai ales tineri) au în preajma lor persoane atractive,
au tendința de a interpreta acea stare (arousal) ca efect al îndrăgostirii (experimentul cu cele două
poduri).
În psihologia socială date de acest fel sunt interpretate, de regulă prin ipoteza atribuirii eronate
a excitabilității. O stare mentală ambiguă duce frecvent la nevoia de fixare pe o persoană. Povestea cu
podul poate fi luată ca o metaforă pentru cazurile de viață în care după încercări grele (inclusiv
sentimentale oamenii au pornirea de a se atașa repede și intens de cel/cea care le iese în cale „la
capătul podului”).
3.3.4.Efectul „Romeo și Julieta”
Cercetările au relevat că intervenția de opoziție a părinților în cristalizarea și sedimentarea
unor prietenii, iubiri, chiar căsătorii are de multe ori rolul de a le consolida. Prin analogie cu povestea
de dragoste „descrisă” de Shakespeare, efectul a fost numit Romeo și Julieta.
Psihologii caută explicația creșterii intensității dragostei și a dorinței de a fi alături de celălalt
atunci când părinții ridică obstacole în :
-teoria atribuirii eronate a excitabilității (amestecul continuu al părinților creează o stare de confuzie
care este greșit atribuită îndrăgostirii);
29
-explicația prin teoria frustrării și a reacțiunii, care arată că există o relație directă între opreliștile
puse în fața unei acțiuni și dorința individului de a o realiza.
3.3.5.Efectul „greu de cucerit”
Fenomenul „jocul de-a greu de cucerit” se înscrie în același areal explicativ ca cel anterior. În
conștiința comună circulă vorba că bărbații sunt atrași de femei care dau impresia că sunt greu de
cucerit. Experimentele nu o confirmă ca regularitate, deoarece intervine realismul perceptiv în
alegeri(bărbații își dau seama de riscul de a fi respinși). E. Walster (1973) a constatat că varianta cea
mai atractivă pentru un bărbat este dată de „femeia greu de cucerit care este interesată doar de el”
(după P. Iluț, 2005, p.113.).
Oamenii gândesc astfel: cu cât voi avea ceva care este greu de cucerit cu atât înseamnă că sunt
mai valoros. Este un mecanism general uman prezent deci și la bărbați și la femei.
Teoria costuri – beneficii explică acest efect astfel : cei ce afișează că sunt greu de cucerit sunt
efectiv greu accesibili pentru că se percep (și sunt), valoroși, iar fiind valoroși devin atractivi.
3.3.6.Similaritate și complementaritate
Diferitele genuri de similaritate și proximitate (etnică, religioasă, socioprofesională, de vârstă,
rezidență, atractivitate fizică) nu lămurește foarte clar în ce măsură acești factori arată preferința
pentru similaritate.
Ne situăm mai aproape de atractivitate când ne referim la similaritatea sistemelor valorico –
atitudinale și a trăsăturilor de personalitate.
Investigațiile pe cupluri maritale au dovedit că:
-există o corelație ridicată între similaritatea axiologică și de personalitate, pe de o parte, și fericirea
în căsnicie.
-se manifestă o corelație semnificativă între satisfacția în căsnicie și similaritatea reciproc percepută
de cei doi soți;
-la cuplurile care se declară fericite, similaritatea atitudinală percepută este mai mare decât cea reală;
-în perioada „curții ” și hotărârii de căsătorie similaritatea s-a dovedit foarte importantă pentru
formarea cuplurilor.
S-a impus atenției teza formulată de R. Winch (1958) că indivizii se selectează reciproc în
funcție de nevoile complementare. Complementaritatea implică fie
– diferite niveluri ale aceeași nevoi(ex. un bărbat cu o puternică nevoie de dominare va selecta ca
parteneră o femeie cu un nivel mai scăzut al respectivei nevoi);
30
-niveluri înalte ale unor nevoi diferite care pot fi satisfăcute doar împreună (o femeie cu înaltă nevoie
de dependență va alege un bărbat cu o nevoie intensă de a fi îngrijit).
Sunt cercetări care au infirmat această teză (ex. s-a constatat că bărbații cu nevoie ridicată de
dependență și de îngrijire se căsătoresc cu femei ce au nevoi simila re și de intensități apropiate).
În 1967 Winch propune o combinație între complementaritatea nevoilor și a relațiilor de rol.
Ex. un mariaj întemeiat pe complementaritatea bărbatului dominant-femeia ascultătoare are mai multe
șanse să fie armonice decât unul bazat pe complementaritatea inversă. Primul e consensual cu
prescrierea societală tradițională de rol.
A. Kerckooff (1974) propune integrarea similarității și complementarității în descrierea și
explicarea alegerii partenerului: în prima etapă e mai importantă similaritatea valorilor și atitudinilor,
mai târziu devine importantă complementaritatea nevoilor.
3.4.Piața maritală. Mariajul ca schimb
Dincolo de schimbările intervenite în alegerea partenerului conjugal analizate în primul
paragraf al acestui capitol, scopul alegerii a rămas același: să faci o opțiune cât mai bună.
Prin căsătorie oamenii fac schimb de bunuri și servicii. Fiecare pretendent la căsătorie va
încerca să-și plaseze cât mai bine prin mariaj capitalul său monetar sau non monetar. Din perspectiva
teoriei schimbului și a paradigmei costuri – beneficii suntem îndreptățiți să admitem existența unei piețe
maritale. Este „locul” în care participanții își etalează calitățile (avere, statut social, frumusețe fizică,
abilități intelectuale etc.). Ei oferă bunuri și servicii și așteaptă bunuri și servicii.
Caracteristicile acestei piețe:
-bunurile și serviciile nu se pot doar închiria. Ele devin operante numai prin unirea partenerilor.
-Este o piață mai difuză decât piața de mărfuri. Nu funcționează în anumite locuri și momente.
Locuri și împrejurări care servesc drept ocazii de desfășurare a virtuților (eventual de ascundere a
viciilor) sunt: mediile școlare sau de muncă, cercuri de prieteni, discotecile, excursiile, mai nou
agențiile și anunțurilor matrimoniale.
Scopul prezentării pe piață este să găsești un partener cât mai plăcut, așa cum e definit
„plăcutul” de gusturile personale, normele culturale, într-o anumită măsură de așteptările părinților și
prietenilor. Valoarea de piață a unei persoane este dată de gradul în care deține calități dorite de alții.
În concepția tradițională a secolelor XIX și XX bărbatul venea pe piață cu averea și statutul
social, iar femeia cu frumusețea, tandrețea, posibilitatea de a-i naște și crește urmași.
În ultimele decenii ale secolului XX se pretinde ca ambii parteneri să vină cu capital economic,
social, cultural, emoțional-afectiv.
31
S-a transformat mecanismul schimbului, al evaluării costurilor și beneficiilor implicate de
mariaj și anume:
– perioada premaritală , de curte este mai îndelungată;
– asumarea responsabilității alegerii partenerului conjugal înseamnă și costuri mai mari de
timp, de bani, psihice și informaționale. Cel ce caută un partener de dragoste și căsătorie trebuie să se
intereseze unde poate găsi o piață mai bună, dar mai ales cine este persoana asupra căreia și-a fixat
atenția, cine sunt părinții ei, cum e văzută în cercul de prieteni. Căsătoria bazate pe date sumare despre
partener riscă să fie foarte costisitoare.
Cei mai mulți indivizi, mai ales tinerii, prospectează singuri piața maritală prin experiență
directă (întâlniri, dragoste romantică). Costurile nu sunt atât de ridicate, iar dragostea romantică
aducea ea însăși satisfacții.
Persoanele mai în vârstă au mai puțin timp, presiunile interne și externe de a se căsători sunt
mai mari. Ele recurg la agenții matrimoniale, anunțuri matrimoniale din ziare și site-uri pe Internet.
S-au întreprins analize de conținut pe anunțurile matrimoniale pentru a identifica acele calități
pe care le solicită bărbații de la femei și cele solicitate de la femei de la bărbați. S-a constat că
cerințele tradiționale funcționează încă. S-au produs doar ușoare modificări în ce privește poziția
acestora în ierarhie.
Dintr-o analiză a anunțurilor matrimoniale apărute în presa centrală românească a ultimilor ani
a rezultat că femeile cer de la bărbați o situație materială bună, apoi seriozitate. Aspectul fizic apare pe
ultimele locuri. Bărbații cer de la femei calități estetice (de multe ori sunt menționate pretenții legate
de vârstă, să fie mai tinere), seriozitate, situație materială.
Există o ajustare destul de pronunțată între „ce se cere” și „ce se oferă” atât la femei cât și la
bărbați. Ex: cu cât se prezintă ca fiind mai valoroși ca avere, cu atât cer mai insistent frumusețe,
drăgălășenie, tinerețe. Analiza site-ului www.sentimente.ro duce la concluzii asemănătoare cu
deosebirea că dimensiunea material-financiară, deși foarte importantă atât în cererea femeilor cât și în
oferta bărbaților nu are aceeași intensitate ca în anunțurile din ziare. Seriozitatea (fidelitatea) este
menționată insistent și din partea femeilor și a bărbaților; mai ales de la femei se cere lipsa viciilor.
Concluziile formulate pe baza datelor oferite de anunțurile matrimoniale pot fi reprezentative
doar pentru opțiunile celor ce le-au făcu, deci nu oferă imaginea reală a felului în care funcționează
cererea și oferta pe piața maritală în întreaga ei complexitate. O mare parte din populație s-ar putea să
difere semnificativ sub aspectul caracteristicilor socio-demografice și psihosociale.
Internetul a mărit considerabil spațiul de alegere, înfruntând limitele proximității spațio-
geografice. În acest domeniu cercetările sunt abia la început.
32
3.5.Căsătoria ca proces multifactorial
Realitatea de fiecare zi și studiile sistematice arată că pentru cei mai mulți tineri prospectarea
„pieții”, cunoașterea celuilalt nu sunt strategii deliberate în vederea mariajului. Ei nu se angajează în
prietenii și mari iubiri fiindcă vor să se căsătorească. Mai curând,se căsătoresc ca urmare a trăiri unor
astfel de experiențe.
În acest spirit B. Murstein a dezvoltat un model a alegerilor maritale ca proces multifactorial
ce cuprinde trei stadii principale premaritale:
1. Centrarea partenerilor pe stimulii pe care îi prezintă fiecare: impresiile pe care partenerii și le
fac în legătură cu atractivitatea fizică, reputația, statutul lor social.
2. Când stimulii sunt similari sau în raport de schimb echitabil se trece la centrarea partenerilor
pe compatibilitatea axiologică (valorică): își compară interesele, atitudinile, crezurile, nevoile și văd
în ce măsură sunt compatibile. Stimulii contribuie să fie prezenți dar își pierd din semnificație.
3. Focalizarea pe compatibilitatea nevoilor de rol : fiecare se întreabă și încercă să testeze în ce
măsură celălalt îi poate satisface aspirația de a avea în el un iubit, un prieten, un bun părinte pentru
copii săi.
Când răspunsul la aceste întrebări este afirmativ urmează cu mare probabilitate căsătoria. De
aceea demersul lui B. Murdock se mai numește și teoria stimul – valoare – rol.
Parcurgerea acestor etape înseamnă trecerea treptată de la aspecte exterioare la unele mult mai
intime. Deși secvența numită logodnă este astăzi mai rar întâlnită fiind înlocuită de coabitare, pe
măsură ce se întrevede căsătoria întâlnirile dintre cei doi sunt tot mai dese și mai lungi, cadourile ce se
schimbă sunt tot mai valoroase, iar angajamentul în calitate de cuplu față de părinți, prieteni, colegi
este tot mai accentuat.
Teme de reflecție
1. Ce consecințe are alegerea partenerului de cuplu de către p ersoana în cauză și nu de către
părinți sau alte rude.
2.Identificați beneficiile căsătoriilor etnic mixte.
3.Descrieți, după caz, o persoană atractivă (bărbat / femeie).
33
4.Aveți încredere în Internet ca sursă de informații despre piața maritală (ofertă și cerere de relații
intime). Alegeți unul din următoarele răspunsuri și argumentați-l: deplină încredere, nu am deloc
încredere, sunt circumspect(ă), nu sunt interesat(ă) de căutarea partenerului prin mediator, ar fi interesant
să fac o cercetare pe această temă.
Capitolul 4
Dinamica rolurilor în familie. Ciclul vieții familiale
Obiective:
După parcurgerea acestui capitol veți putea înțelege:
-De ce pentru sociologia familiei, abordarea statusului și rolului din perspectiva așteptărilor de rol are
relevanță epistemică mai mare;
-Ce este adevărat și ce este fals în stereotipiile sociale privind diferențele dintre bărbați și femei;
-Care sunt principalele perspectivele teoretice din care a fost abordată structura și dinamica rolurilor
în familie și ce valențe explicative are fiecare dintre acestea;
-Cum sunt distribuite sarcinile domestice în funcție de statutul socio-profesional al soților
-Ce probleme ale vieții de familie fac obiectul distribuirii (redistribuirii) rolurilor
-Care sunt factorii generatori de satisfacție / insatisfacție în viața de familie;
-Care sunt principalele etape ale ciclului viții familiale și care sunt problemele lor specifice.
4.1.Rolurile și așteptările de rol în grupul familial
4.1.1.Definirea conceptelor implicate
În sens larg, statusul (statutul) reprezintă poziția pe care indivizii o ocupă în spațiul
social, poziție legitimată social și acompaniată de reguli formale și informale, de drepturi și îndatoriri
pe care ocupanții lor trebuie să le respecte.
Noțiunea de rol desemnează aspectul dinamic al statusului , trecerea de la poziția abstract
acreditată la comportamentul concret Î.n literatura americană se vorbește mai mult de rol, statusul
fiind considerat o variantă sau o etapă a rolului. Astfel G. W. Allport (1981), examinând relația între
rol și personalitate face distincția între rolul prescris (rol dat social, existent în afara individului
34
concret; este statusul ca primă etapă a rolului); rolul perceput (cum își imaginează fiecare individ rolul
cerut de societate); rolul asumat (rolul perceput la care se adaugă componenta evaluativ-afectivă) și
rolul efectiv jucat (în această etapă este importantă capacitatea individului de a transpune
comportamentul cerințelor de rol).
Practica socială a institui legi scrise și nescrise pentru statusurile și rolurile dintr-o anumită
cultură și etapă. Ex. a fi tată presupune responsabilități legale și/sau informale precum și unele
drepturi asupra copiilor și soției.
Când vorbim despre status și rol în contextul familial este operant să discutăm în termeni
de așteptări. Din această perspectivă, psihologia socială definește statusul ca totalitate a atitudinilor,
opiniilor, reacțiilor comportamentale la care un individ se așteaptă din partea celorlalți în virtutea
poziției pe care o ocupă; Simetric, rolul reprezintă așteptările celorlalți față de o persoană și ocupă o
anumită poziție. Ex. un tată se așteaptă la o anumită atitudine din partea copiilor, iar aceștia au un
anume status (au așteptări din partea tatălui) și un rol; aceasta înseamnă, că sub aspectul conținutului,
noțiunile de status și rol ca așteptări sunt simetrice și pot fi schimbate între ele. Întrucât rolul e mai
apropiat de comportamentul concret, s-a încetățenit expresia așteptări de rol.
În diferite culturi și etape istorice așteptările de rol se concretizează prin conținuturi
deosebite, dar și prin cât de clar sau vag sunt ele definite.
Specificul și claritatea așteptărilor este mai accentuată în cazul rolurilor înnăscute, unde
diferențele sunt de ordin biologic, deci evidente. Așa se întâmplă și cu rolurile de sex (gen) – bărbat și
femeie.
4.1.2.Stereotipii sociale privind diferențele între bărbat și femeie
Ceea ce indivizii dintr-o anumită cultură se așteaptă din partea unui bărbat sau din partea
unei femei, de la un tată sau de la o mamă se confundă în mare măsură cu stereotipiile care circulă în
legătură cu aceste așteptări. Acestea sunt de multe ori afirmații false, dar circulă în conștiința comună
ca adevăruri și au consecințe acționa le. O cercetare întreprinsă de un colectiv condus de Inge
Broverman în 1970, în care psihologii, clinicienii, psihiatrii, lucrătorii speciali au fost rugați să
caracterizeze bărbatul, femeia și adultul.
Concluzii:
-nu s-a constatat nici o diferență între caracterizările făcute de experții femei și bărbați între felul în
care au fost caracterizați bărbații și adulții;
-diferențele semnificative s-au evidențiat între evaluările făcute bărbaților și femeilor.
Importantă nu este diferența în sine a aprecierilor despre bărbați și femei, cât faptul că
aceste stereotipii sunt atât de puternic înrădăcinate , încât le practică și experții, indiferent de sex.
35
În cele mai multe culturi stereotipiile de gen sunt foarte pronunțate și, cu foarte puține
excepții sunt în general pozitive în favoarea bărbaților și mai puțin pozitive pentru femei .
Datele etnografice arată că aproape în toate culturile de la femei se așteptă : să fie mai
pasive, mai dependente, mai ascultătoare, mai emoționale, interesate mai mult de ce simt alții, mai
concentrate pe casă și familie.
De la bărbați se așteaptă: să fie independenți, mai competitivi, mai controlați emoțional,
mai raționali.
Atenție: stereotipiile de rol de gen se referă la cum se așteaptă societatea să se comporte
un bărbat, respectiv o femeie și nu la cum sunt aceștia în realitate.
Cercetările evidențiază că:
-multe dintre diferențele prezumate prin stereotipizări nu au acoperire : nu s-au confirmat diferențe
semnificative între sexe în ce privește coeficientul de inteligență și creativitate, nici în trăsăturile de
personalitate;
S-au confirmat diferențe în privința înclinației mai pronunțate a băieților spre calcul matematic și
reprezentări spațiale; iar a fetelor spre zona lingvistică. De asemenea s-au confirmat stereotipizările în
ceea ce privește agresivitatea și dominația bărbaților respectiv, tendința mai pronunțată de afiliere la
femei, ca și diferențele în ce privește locul de control și anume: femeile atribuie importanță mai mare
controlului factorilor externi asupra vieții lor, în timp ce bărbații factorilor interni.;
– așteptările de rol creează diferențe reale între comportamentele bărbaților și ale femeilor . Aceasta
înseamnă că cele mai multe caracteristici de personalitate nu sunt naturale, ci induse prin mecanisme
psihosociale (socializare).
Funcționează legea previziunilor care se autoîndeplinesc.(vezi A. Giddens, 2001, Cap.
Despre familie);
– așteptările și etichetările ce privesc rolurile de sex au consecințe directe și indirecte asupra viții
de familie: femeia – mamă va trebui, datorită caracteristicilor conținute în stereotipii, să se ocupe în
principal de copii, iar bărbatul – tată să acorde mai mult timp gânditului, cititului, televizorului. Viața
de familie este afectată și indirect, mai ales în ce privește puterea în cuplul conjugal.
4.1.3.Teorii despre structura și dinamica rolurilor în familie
Întrucât raportul între rolurile anticipate și cele efectiv jucate este atât de intim legat de
grupul domestic nu mai este cazul să construim „o teorie ” a așteptărilor de rol. În continuare va fi
vorba de teorii mai specifice, pentru care sunt mai potrivite expresii ca: „abordări”, „paradigme”,
„ orientări”:
36
1. Abordarea psihosocială integralistă – vede în familie un sistem psihosocial puternic
integrat în care trăsăturile de personalitate ale membrilor sunt în feed-back (de regulă pozitiv) intens
cu realitatea psihosocială a familiei ca întreg. Profilurile de personalitate – influențate în măsură
importantă de sex, vârstă, temperament, constituție fizică – determină în interacțiunea lor un anumit
profil al familiei. La rândul lui, acesta acționează continuu asupra personalității membrilor familiei,
mai ales a celor în formare.
Conceptele fundamentale ale acestei orientări sunt: interacțiune, imagine, temă familială .
Membrii familiei interacționează continuu între ei prin medierea imaginilor reciproce, a felului în care
se definesc unul pe altul. Viața de familie este rezultatul acestei realități simbolice construite și
reconstruite mereu. Prin înregistrarea reprezentărilor despre propria familie a tuturor membrilor ei se
poate constata dacă acestea sunt consensuale.
Este importantă și cercetarea temelor dominante ale familiei. Acestea sunt un ansamblu
de sentimente, motive, fantezii, moduri mai mult sau mai puțin convenționale de a înțelege lumea.
Temele exprimă sintetic mentalitatea unei familii în legătură cu „cine suntem noi, ce trebuie să
facem”. Temele sunt elementele fundamentale ce individualizează o familie în raport cu altele, cu
mediul social general.
În această abordare se integrează și teoria comunicării în familie . Conceptul central
este cel de situație de cerință dublă contradictorie . Desemnează modelul de comunicare în care
individul primește în familie mesaje contradictorii (cu sens opus). Acest dublu mesaj poate veni:
– de la aceeași persoană într-un interval de timp scurt
– de la persoane autoritare diferite, dar foarte importante afectiv;
– din contradicția între conținutul mesajelor verbale și a celor non verbale.
Comunicarea sistematic disonantă din familie duce la stres, depresii, în final la tendința
membrilor ei de a se sustrage situației presante.
Cerințele contradictorii manifestate în comportamente foarte concrete sau în așteptări
mai abstracte de rol sunt prezente atât în familiile integrative (centripete) și în cele centrifuge.
În situații problematice care pot fi generate de mutarea familiei în altă localitate, moartea
unei rude apropiate, îmbolnăvirea gravă a unui membru, decăderea economică datorată șomajului sau
falimentului, reconstituirea familiei ș.a. se produce un amestec de dificultăți emoționale și sociale,
mecanisme psihice care duc la suprasolicitarea rolului de părinte, mai ales de mamă.
În cazul familiilor integrative:
37
– legăturile emoționale dintre membri sunt foarte puternice iar contactul afectiv cu lumea
exterioară este redus;
– presiunile asupra copilului devin mari datorită izolării respectivei familii și obsesiei
părinților de a păstra cu orice preț „armonia” în interiorul familiei, precum și intimitatea ei
emoțională;
– părinții fac front comun în ciuda frustrărilor reciproce;
– tatăl are relații dictatoriale cu copilul, relații pe care el le înțelege ca expresii ale dragostei.;
– mama proiectează asupra copilului temerile ei cu privire la lumea din afară;
– copilul are tendințe sporadice de a scăpa de presiunile emoționale din familie.
În cazul familiei centrifuge :
-relațiile de familie fac parte dintr-o rețea mai largă de rudenie sau socială;
-disipareai în afară a sentimentelor și comportamentelor membrilor săi o afectează mai ales pe mamă.
Ea își vede subminat rolul de soție și mamă autoritară. În loc să-și asume respectiva condiție, ea își
proiectează involuntar insatisfacțiile asupra copilului transmițându-le în afara familiei;
-Tatăl se refugiază în muncă și relații sociale.
2. Teoria presiunii de rețea – afirmă mai precis reglarea rolurilor în familie
E.Bott (1971) susține că rolurile de soț și soție sunt strâns corelate cu faptul dacă unul
sau ambii soți au legătură cu rețeaua socială (rude, prieteni, vecini, colegi) extrafamilială și cu natura
acestor legături și anume:
– dacă soții sunt puternic integrați în rețea iar aceasta este densă (similaritățile și
legăturile sunt puternice, atunci rolurile celor doi soți sunt discriminative și ierarhizate);
– cu cât rețeaua este mai densă, dar integrarea soților în ea mai slabă, rolurile masculine
și feminine sunt mai puțin segregate și ierarhizate.
Aceste consecințe se explică prin presiunea culturală. Ex: o rețea mai slabă, non densă
creează resursele unor roluri mai egalitare.
Predicțiile teoretice ale acestei abordări au fost confirmate de exodul familiilor din
mediul rural în urban.
La explicarea presiunii rețelei asupra tipurilor de roluri există și alte alternative. Una
dintre ele: atât densitatea rețelei cât și rolurile sunt determinate și de alți factori. Unul dintre aceștia
este angajarea femeii în activități extracasnice.
38
Chiar dacă rămânem la relația cauzală, densitatea rețelei – segregarea sau nesegregarea
rolurilor , sensul presiunii este determinat de valorile caracteristice acestuia. Putem avea o rețea foarte
densă în care se practică complementaritatea și egalitatea în jucarea rolurilor.
3. O situație relativ nouă dar în continuă extensie este familia cu dublă carieră . Robert și
Rhona Rapaport (1973) și-au pus problema în ce măsură acest tip de configurație găsește modalități de
a împăca exigențele câmpului profesional cu cele ale câmpului domestic. La întrebarea : ce fel de
compromisuri și strategii trebuie să adopte soții și cum să ajungă la o colaborare cât mai eficientă,
vom răspunde în subparagraful „Profesia și viața casnică”
4. Abordarea microeconomică a rolurilor din familie , caracteristici:
– pune accentul pe import anța statutului economic al grupului domestic (averea,
veniturile);
– încercă să descrie și să explice așteptările și comportamentele de rol cu ajutorul
unor variabile economice și după modelul comportamentului economic, adică în termenii
maximizării beneficiului material sau psihospiritual;
– în acest context paradigmatic, segregarea rolurilor este în funcție de diferența de
investiție de capital dintre cei doi soți în capitalul marital comun, capitalul personal investit
depinzând de variabile precum averea prealabilă, salariul și alte venituri, școlaritatea.
B. Lemennicier (1988) a construit un tablou al comportamentelor de rol în familie. A
introdus două variabile economice și mai multe variabile socio-demografice. Cele economice sunt:
– raporturile veniturilor de oportunitate ;
– raportul de dotare în capital uman;
Calculând contribuția fiecărei variabile la timpul alocat treburilor profesionale și
celor casnice, autorul găsește că cele două variabile economice dau seama tot atât de bine, dacă nu
mai bine decât explicațiile psihosociale de diferențele de roluri conjugale și stabilitatea maritală.
J. Kellerhals (1987) atașează dimensiunii economice una culturală în înțelegerea
strategiilor de rol : o normă considerată cultural dezirabilă este menținerea unei dinstanțe
economice între soți.
5. Teoria echității aplicată rolurilor conjugale se întemeiază pe următoarea idee::
căsnicia este o continuă negociere de roluri .
39
Structurarea și dinamica rolurilor se face după principiul echității. Chiar dacă nu la modul riguros
cantitativ, membrii familiei, cu deosebire soții, estimează, fiecare în parte, raportul dintre
costurile și beneficiile sale pe de o parte, costurile și beneficiile partenerului pe de altă parte.
Echitatea se exprimă astfel:
CyBy
C xBx=
Când unul sau ambii parteneri constată că nu există egalitate în respectivul raport vor
adopta diferite strategii pentru a rezolva inegalitatea. Soluțiile sunt comportamentale sau
psihologice.
Teoria echității și negocierii de roluri susține că evaluarea vieții de familie ca inechitabilă
(cronic) este factorul de prim ordin în ruptura conjugală
4.1.4. Complementaritate și conflict de rol. Mișcarea feministă
Imaginea familiei ca un tot armonic , în care se modelează personalitatea membrilor prin
interacțiuni pozitive, este destul de idilică. Nici abordările care pun accentul pe calculul intereselor
pragmatice, pe conflict nu reflectă concret viața cotidiană a familiei obișnuite. Cele mai multe
familii sunt în zona centrală a intervalului armonie-conflict.
În societățile tradiționale stabilitatea era dată de puternica diferențiere și
complementaritate a rolurilor de bărbat și femeie.
T .Parsons consideră că și pentru societățile industriale complementaritatea
rolurilor este ceva pozitiv, funcțional.
Susținătorii teoriei conflictului spun că deși în formula modernă de familie e mai multă
egalitate, complementaritatea este în favoarea bărbatului.
După anii ’60 ai secolului trecut are loc intrarea masivă a femeilor în câmpul muncii. În
acest context s-a revigorat mișcarea feministă care milita pentru:
– consolidarea statutului politic, profesional și cultural al femeii în societate;
– reconsiderarea statutului și rolului ei în familie.
Multe femei văd în complementaritatea de tip tradițional a rolurilor o mare inechitate și
o sursă de situații conflictuale.
Complementaritatea modernă pretinde ca ambii soți să se implice eficient în viața
concretă a familiei.
Majoritatea specialiștilor în științe socioumane sunt profeminiști, unii considerând că
modelul tradițional de complementaritate este costisitor și pentru bărbați.
40
4.2Distribuția sarcinilor domestice. De la ideologie la fapte
Tipul de sarcini domestice, cantitatea și distribuția lor între femeie și bărbat într-un
anumit context sociocultural sunt determinate de:
A.1. Rezidența familiei: urban / mare, mijlociu, mic; rural / central, periferic (cătune sau
locuințe izolate) și șansele ocupaționale oferite de acestea.
2. Calitatea locuirii :
– spațiul locativ: casă sau bloc, suprafață / membru de familie;
– accesul la utilități publice: curent electric, apă curentă, gaz metan, canalizare etc.;
– gradul de dotare cu aparatură electrocasnică și nivelul de performanță al acesteia;
– măsura în care pot fi utilizate materiale eficiente de curățenie și îngrijire a
gospodăriei și a persoanelor care o locuiesc.
B.1. Statutul socioprofesional al soțului și soției , resursele de schimbare ale acestora
corelat cu nivelul de școlaritate.
2. Talia familiei : numărul de copii și vârsta acestora(prezența copiilor crește
substanțial cantitatea de munca domestică necesară dar, în funcție de vârstă, ei pot să și ajute).
3. Posibilitatea de a apela în gospodărie la rude, prieteni, personal plătit.
C. Caracteristicile ideologiei de gen: dacă aceasta este:
– tradițională sau non tradițională;
– cum operează aceasta la nivel individual, spațio – cultural, instituțional;
– dacă este vorba de preferințe, deziderate asupra modului „ cum ar trebui să stea
lucrurile”, sau de obișnuințe internalizate în măsură diferită la fiecare dintre nivele.
D. Categoriile semnificative de activități (munci) domestice, complexitatea și durata lor/
zi, săptămână, lună specifice fiecărei gospodării.
1. Îngrijirea copiilor, vârstnicilor, bolnavilor și posibilitățile de externalizare a
acestor activități.
2. Muncile domestice de bază: curățenie, gătirea mesei, spălatul hainelor, etc.
3. Munca de consumator: transformarea anumitor bunuri în bunuri de folosință
(cumpărăturile). Cât de dezvoltate sunt firmele care vând produse finite gata pentru consum sau
semifabricate care cer din partea consumatorului anumite activități pentru a le folosi; care tipuri de
familii și cât apelează la acest gen de produse.
4. Producția de subzistență: activități agricole și de manufactură la domiciliu.
5. Îngrijirea casei: decorare, reparații, grădinărit, îngrijirea mașinii.
41
6. Studiul (învățatul crește în importanță datorită politicilor publice care vizează
învățarea continuă.
7. Activitatea indivizilor de căutare a unui loc de muncă.
8. Naveta sau deplasările legate de locul de muncă ( după Paul- Tudor Hărăguș în vol.
colectiv. Coord P. Iluț 2007).
4.2.1.Profesia și viața casnică
Pentru existența umană, pentru reproducerea și ascensiunea socială în ordinea culturii
și civilizației (materiale și spirituale) este la fel de importantă activitatea productivă care are loc în
câmpul economiei și aceea desfășurată în context domestic.
Estimări recente arată că numărul de ore dedicat sarcinilor domestice îl egalează pe cel al
orelor pentru activități productive plătite. Totuși, sarcinile domestice sunt trivializate de simțul
comun și sunt considerate „responsabilitatea femeii”.
În ce măsură dezvoltările din afara familiei specifice modernității târzii, precum influxul
de femei tot mai calificate în munca plătită, influențează modul în care familia este construită și
funcționează. Acesta este unul din subiectele predilecte ale cercetărilor actuale.
Studiile occidentale demonstrează că familiile devin mai puțin patriarhale iar rolurile
conjugale mult mai fluide decât în trecutul apropiat. În același timp există puține evidențe ale unei
schimbări semnificative în distribuția sarcinilor domestice: femeile continuă să îndeplinească cea
mai mare parte (2/3) din treburile casnice.
Distanța dintre ideologia unei distribuiri mai apropiate de egalitate a rolurilor în grupul
domestic ca urmare a angajării femeilor în câmpul productiv și fapte a fost și este încă foarte mare
în fostele țări socialiste. Dar până în 1990, cel puțin în țara noastră, nu s-au făcut cercetări în
această problemă.
Măsurarea sarcinilor domestice nu este o misiune ușoară: faptul că, mai ales sarcinile de
bază (pct. 2 din D) sunt atât de răspândite în lume și de repetitive ne face să le ignorăm. În general
în studii se folosesc două moduri de măsurare: absolut (cantitatea de timp – ore /zi, săptămână)
sau relativ (se calculează cantitatea totală de muncă dintr-o gospodărie și se raportează la
contribuția fiecărui partener la aceasta) .
În țările occidentale, începând cu deceniul 8 al secolului trecut s-au făcut anchete
minuțioase asupra distribuțiilor sarcinilor domestice.
A. Michel(1974) a constatat în Franța o corelație moderată între activitatea
profesională feminină și participarea mai aproape de egalitate a soțului și a soției la diverse
42
activități. Calculând un scor global a mai multor treburi domestice a găsit ca, indiferent de
profesie, femeile participă în mai mare măsură la efectuarea acestui gen de activități și că
diferențele dintre femeia casnică și cea cu serviciu sunt relativ mici, mai ales la femeile
muncitoare.
Dintr-o anchetă efectuată în 1978 tot în Franța pe un eșantion de 1300 de cupluri
familiale având copii cu vârste cuprinse între 7-11 ani, 37% dintre femei aveau serviciu de tip
integral, a rezultat: în 82% dintre familii mama pregătește masa și numai 2% tatăl; la îngrijirea
copiilor bolnavi în 81% dintre cazuri participă mama, în 1% tatăl; în jocul cu copii 15% tatăl și
21% mama. Cercetarea a relevat și o pronunțată reproducere socială a segregării rolurilor
domestice.
În anul 2000 aproape 63% dintre femeile din 8 țări ale U. E și din trei țări
candidate (Estonia, Ungaria, Polonia) dedicau cel puțin o oră pe zi treburilor casnice; la bărbații
din aceleași țări procentul este doar de 12%. Media participării la îngrijirea copiilor în cele 11 țări
europene era următoarea: 41% dintre femei alocă o oră și peste, iar dintre bărbați, puțin peste 23%
fac același lucru.
Cel mai mult în îngrijirea copiilor sunt implicate femeile din Estonia și cel mai
puțin bărbații din Grecia (după Paul – Teodor Hărăguș, studiul menționat anterior.).
Femeile care lucrează sunt obligate să comprime timpul afectat altor activități
pentru a se concentra asupra îngrijirii copiilor. Cercetări mai recente între prinse în țara noastră
arată că situația s-a schimbat în bine, pentru femei în general, dar în familiile sărace condiția
soțiilor, cu atât mai mult a femeilor singure cu copii continuă să fie foarte grea.
O situație tot mai des întâlnită în țara noastră, mai ales în mediul urban este
familia cu dublă carieră în care atât soțul cât și soția au slujbe ce presupun înaltă calificare și nivel
de responsabilitate comparabil. Pentru a ajunge la o colaborare cât mai eficientă cei doi parteneri
angajați într-o asemenea încercare trebuie să țină seama de următoarele aspecte:
1. Beneficiile obținute într-o astfel de formulă familială sunt câștigate cu prețul
supraîncărcării de rol (sarcini profesionale și domestice), ceea ce presupune renunțarea la unele
activități care par mai puțin importante.
2. Situația de dublă carieră implică rezolvarea unor dileme privitoare la
schimbarea ideologiei , a mentalității : care norme să fie reținute și care înlăturate. Atitudinea față
de femeia care lucrează în afara gospodăriei (și nu face o muncă oarecare, ci una care presupune
înaltă competență și creativitate), este una dintre normele în dispută.
43
3. Menținerea identității personale . Dacă bărbatul și femeia ar exercita același
rol, (ceea ce nu este posibil deoarece numai femeia poate duce sarcina și naște), s-ar ajunge la
depersonalizarea fiecăruia dintre ei.
4. Relevanța rolurilor și a ciclurilor de rol: deoarece soțul și soția sunt angajați
concomitent în trei sisteme de roluri (sistemul profesional al unuia, sistemul profesional al celuilalt
și sistemul familial al amândurora), sunt greu de îndeplinit la cote onorabile exigențele
(așteptările) de rol. O modalitate de a le împăca este cedarea unei părți din fiecare dintre aceste
roluri. O altă strategie este aceea de a considera în diferite etape ale vieții familiale rolul
profesional mai mult sau mai puțin relevant față de cel familial. În ce moment al ciclului conjugal
și care dintre cei doi soți va face acest lucru este o problemă de evaluare a costurilor și
beneficiilor.
Referindu-se la cercetările privind participarea la treburile casnice P. Iluț (2005)
observă că este greu să surprindem prin cercetări pe bază de anchete și sondaje comportamentul
efectiv al bărbaților și femeilor în spațiul domestic, fiindcă ceea ce obținem noi în fond sunt
declarațiile subiecților. Totuși, mai cu seamă în societățile tradiționale și în mai mare măsură în
cele în tranziție, unde compartimentarea severă de roluri este ceva firesc, putem admite un grad
mare de realism în răspunsurile oferite. De multe ori însă întrebările din chestionare se referă la
reprezentările populației despre această chestiune și nu la comportamente.
4.2.2.Organizarea bugetului familial
Analiza bugetelor familiilor a preocupat pe analiștii vieții economico-sociale încă din sec.
al XIX-lea. Statisticianul Ernest Engel a formulat în jurul anului 1835 două ipoteze:
1.Dintre toate variabilele care influențează comportamentul consumatorilor, venitul este
factorul cel mai important.
2. Cu cât o familie este mai săracă ,cu atât afectează o parte mai mare din buget hranei și
mijloacelor de subzistenta in general.
Aceste ipoteze au si azi o mare valabilitate mai ales in țările care își restructurează
economia. Mijloacele de subzistență(hrană, îmbrăcăminte, locuință, etc.) nu sunt ceva fix și
absolut, ci sunt definite sociocultural .
Din perspectivă sociologică interesează modurile de organizare a bugetului de familie.
Intrările (veniturile) și ieșirile(cheltuielile) sunt determinate de următorii factori considerați
relevanți:
44
-statutul socioprofesional al familiilor (patroni, cadre superioare, artizani și mici comercianți, cadre
medii și funcționari, fermieri, muncitori, țărani, etc. 😉
-faptul că dacă soția lucrează sau nu;
-existența copiilor si numărul lor in familie;
-tipul de întreprindere, firmă sau instituție unde lucrează soțul / soția (sigure și prospere sau nu, cum
se plătește salariul – săptămânal, lunar sau în alte forme, dacă sunt de stat sau private);
-atitudinea față de familie;
-dacă familia se conduce după valorile tradiționale sau cele moderne;
-factorii de specific cultural.
De acești factori depinde:
-cine gestionează bugetul;
-cum este el alocat pe persoane și în timp;
-raportul dintre cheltuielile zilnice, lunare și cheltuielile mari;
-politica de economisire a veniturilor.
Cel puțin în cultura europeană bazată pe munca salariată gestionarea bugetului familial
cădea în mare parte în sarcina femeii. Modelul de organizare a bugetului în familia muncitorească din
Europa industrializată era următorul: indiferent dacă soția lucra sau nu, soțul îi dădea salariul din care
reținea banii de buzunar. Soția administra bugetul, iar cheltuielile mari erau hotărâte împreună de cei
doi soți.
În mediul urban din Transilvania a funcționat o variantă apropiată de modelul de mai sus.
În mediul rural, atât pentru cheltuielile obișnuite, cât și pentru cele mari predomină soțul în
administrarea bugetului. În ultimii ani, atât în mediul urban cât și în cel rural s-a produs o apropiere a
ponderii bărbat – femeie în organizarea bugetului.
Un element în ascensiune este participarea copiilor la administrarea bugetului propriu.
Abordările cu tentă economică mizează mai ales pe analiza relațiilor dintre diferite tipuri
de bugete familiale (monetar, de timp personal, timp liber) și diferite tipuri de capital marital (monetar
și nemonetar).
Tot mai mulți economiști și sociologi iau în considerare și transmiterea patrimoniului
familial, interesându-se de rolul acestuia în crearea și reproducerea inegalităților sociale, de relația
dintre legiferările privind diferitele modalități de moștenire și mentalitatea cotidiană.
4.2.3.Puterea și luarea de decizii în familie
45
Grupul domestic trebuie să ia permanent decizii în legătură cu variantele optime pentru
maximizarea bunăstării sale. Când familia este formată dintr-o singură persoană deciziile sunt ușor de
luat. În familiile obișnuite trebuie să se ia decizii care privesc întregul grup.
Deciziile privind grupul familial cunosc două forme principale:
-democratice (colective) determinate de emanciparea economică și socială a femeii ca și de
necesitatea participării copiilor la actul decizional;
-autoritar – dictatoriale, asociate cu puterea tatălui în familie (el deține și mijloacele economice de
constrângere). Această formulă este costisitoare și nu a funcționat perfect nici în cele mai drastice
modele patriarhale.
În luarea de decizii colective intervine dificultatea armonizării intereselor (preferințelor).
Dacă preferințele sunt aceleași luarea de decizii este aproape o formalitate. Asemenea situații sunt însă
excepționale și, pe o perioadă mai lungă de timp, practic imposibile.
Preferințele fiind diferite este nevoie de negocierea acestora și de găsirea modalităților de a
le satisface la un nivel maxim posibil. Familiile adoptă strategii spontane de acest gen pe baza unui
contract implicit între cei doi soți. Aceasta înseamnă că partenerii se înțeleg tacit asupra unei reguli de
a obține și păstra maximum de beneficiu posibil și să micșoreze conflictele de decizii implicate în
preferințe divergente.
Este foarte important acordul tacit dintre soți de ași delega unul altuia autoritatea
decizională. Autoritatea prin delegare este democratică și variază în funcție de:
-sarcinile de rezolvat;
-etapa în care se află ciclul vieții de familie;
-competențele fiecărui partener.
Cercetând repartiția autorității în decizii la peste 5200 de cupluri conjugale franceze, M.
Glaude și F de Singley (1986) au constat că în diverse formule în 80% dintre cazuri este prezentă
cooperarea decizională, iar dintre acestea 55% practică explicit delegarea de autoritate.
Înscriindu-se în configurații sociale mai largi aduse de economia de piață, realitatea
familială din România va evolua probabil spre modele de acest fel. Aceasta depinde însă de evoluția
economiei românești în context european.
Dependența stilului decizional din familie, de caracteristicile dezvoltării macroeconomice
s-a verificat imediat după 1990. Șomajul masiv, mai ales în rândul bărbaților, a produs tulburări
relevante: a scăzut într-un fel dominația bărbatului, dar această situație nu a dus la un mai mare
egalitarism, ci, mai ales la frustrări și agresivitate.
46
4.2.4.Planificarea familială
Este un domeniu tot mai important al luării de decizii în cuplul conjugal. Planificarea
familială se referă la: decizia de a avea sau nu copii, numărul lor, intervalul protogenetic și
intergenetic.
Respectivele decizii sunt determinate de raportul pe care-l percepe cuplul între costurile și
beneficiile purtării sarcinii, nașterii, creșterii și educării copiilor, ajutorul la boală și bătrânețe.
Percepția indivizilor are un înalt grad de realism privitor la piața forței de muncă, costul
educațional, mai ales, și situația generală a unor instituții.
Cu cât o țară este mai dezvoltată economic cu atât natalitatea e mai scăzută, iar in interiorul
fiecărei țări se înregistrează o corelație puternic negativă dintre gradul de școlaritate al părinților și
numărul de copii. Aceasta se întâmplă datorită faptului că dezvoltarea economică și gradul înalt de
școlaritate, presupun o altă calitate dorită pentru copil , în speță pe linie educațională.
Profesionalizarea mai înaltă asigură o valoare mai mare pe piața muncii și o reușită mai bună în viață.
Beneficiile familiilor cu mai mulți copii sunt mai mici decât în trecut deoarece:
-diferite instituții și legi au substituit avantajele date de prezența mai multor urmași, este vorba de
protecția vârstnicilor prin pensii și existenta unor servicii specializate pentru aceștia;
-dacă o femeie, grație salariului pe care îl are și subvențiilor de la stat, este capabilă să-și crească
singură un copil, de ce să se căsătorească și să aibă eventual mai mulți copii;
-facilitatea divorțului sporește riscul ruperii căsătoriei și face cuplul mai rezervat în legătură cu mai
mulți copii;
-interdicția legală a muncii copiilor până la 16 ani și obligativitatea școlii până la un anumit nivel
micșorează de asemenea beneficiile părinților de pe urma copiilor;
-dacă pe piața forței de muncă în societățile dezvoltate nu există diferență legală dintre bărbat și
femeie de ce părinții să mai aibă un copil cu speranța că va fi băiat.
În tendința actuală a cuplurilor de a avea copii contează mai ales creșterea costurilor
implicate și anume:
-perioada alocată menținerii sarcinii, nașterii, creșterii copilului, costă ca timp în sine dar și ca bani
(presupune întreruperea sau reducerea drastică a muncii);
-calitatea superioară dorită pentru copil și costurile mari care le presupune. Aceasta explică de ce
femeile cu un nivel profesional înalt sunt mult mai atente cu metodele contraceptive și dau naștere
unui număr foarte mic de copii nedoriți.
47
Planificarea intervalului protogenetic (intervalul până la nașterea primului copil) și a celui
intergenetic (distanța în timp între nașteri) este și ea influențată de evaluarea raportului costuri –
beneficii. Cercetările efectuate în țara noastră au evidențiat:
-corelația pronunțat negativă dintre numărul de copii (doriți și efectivi ) și școlaritatea mamei;
-o diferență accentuată dintre mediul urban (preferința pentru unu – doi copii) și mediul rural (doi –
trei);
-este previzibilă sporirea considerabilă a numărului de copii născuți în afara cuplului conjugal;
-este în creștere numărul femeilor, mai ales a celor cu pregătire superioară, care decid să nu aibă
copii;
4.3.Satisfacția în viața familială
Evaluarea gradului de satisfacție familială se face prin:
-indicatori obiectivi – sunt cei referitori la actele de violență, certuri, tentative de divorț și divorț,
starea precară a sănătății mintale. Acești indicatori ne spun mai mult despre insatisfacție și o spun
indirect;
-indicatori ai subiectivității – satisfacția și fericirea sunt realități pur subiective la care avem acces
doar prin mijlocirea declaraților indivizilor. Interpretarea acestor indicatori trebuie să țină seama de
posibilele distorsiuni, mai ales de efectul dezirabilității sociale.
4.3.1. Diferențieri marcante
Studiile au evidențiat deosebiri pe planul confortului psihic și al satisfacției în cuplurile
maritale între :
-bărbați și femei : indiferent dacă lucrează sau nu, pentru femei contează mai mult decât pentru
bărbați reușita în căsnicie;
-între soțiile care lucrează și cele casnice:
femeile necăsătorite și cele căsătorite care au un loc de muncă sunt fizic și psihic mai
sănătoase decât cele casnice;
bărbații căsătoriți (în principiu cu serviciu) apar mai sănătoși decât cei necăsătoriți;
48
femeile de vârstă mijlocie căsătorite dar casnice suferă în mai mare măsură de depresii decât
bărbații de aceeași vârstă;
femeile de vârstă mijlocie, necăsătorite sau care lucrează nu prezintă diferențe în gradul de
depresie față de bărbați.
Explicații:
bărbații și femeile căsătorite care lucrează au două grupuri de suport: familia și serviciul; dacă
intervin probleme într-un spațiu sunt compensate în celălalt;
femeile casnice au un statut social mai scăzut, chiar în fața propriului grup familial.
-pe parcursul ciclului familial : nașterea primului copil, perioada 6-14 ani a copilului(copiilor) stadiul
adolescentin al acestora aduc dificultăți și tulburări emoționale, crize intraconjugale și
intergeneraționale;
-în funcțiile de categoriile socioprofesionale : în cazul multor familii, distribuite neuniform pe
categorii și clase sociale, modelul familiei ca unitate pragmatic instrumentală cu funcții prozaice
(sex, buget, reproducere biologică), este pregnant. De aceea problema satisfacției și a fericirii
familiale are semnificații diferite pentru diverse categorii socioprofesionale și subcategorii ale
acestora;
-în funcție de capacitatea indivizilor de a se adapta la viața de familist și la responsabilitățile pe care
aceasta le presupune distingem:
indivizi greu adaptabili, înclinați spre o viață boemă și dezordonată, care se căsătoresc mai
greu, rezistă mai puțin în mariaj și divorțează mai repede;
indivizi bine adaptați și echilibrați, cu o bună sănătate fizică și mentală, capabili să se
adapteze la viața de familist.
S-a demonstrat că aproximativ 50% din diferența de bunăstare fizică și mentală se
datorează mariajului în sine care pare a fi cel mai bun predictor a fericirii ca adult, dacă este un
mariaj fericit.
4.3.2.Factorii reușitei și nereușitei familiale.
Sindromul incapacității de conviețuire normală
O cercetare făcută de P. Iluț și G. Cordoș în anii 1984-1985 a avut în vedere și percepția
cuplurilor conjugale referitoare la sursele satisfacției și insatisfacției maritale . A rezultat că
motivele tensiunilor grave și apoi ale disocierii (de fapt sau de drept) a familiei sunt strâns legate
între ele, formând un gen de sindrom al incapacității de conviețuire normală .
49
În viziunea subiecților – femei în centrul acestui sindrom ar sta lipsa sentimentelor de
dragoste. Acest fapt este mai degrabă un efect al altor cauze și nu o variabilă independentă. În
incriminările făcute de femei când se referă la bărbați sindromul are în centru, ca factor mai
specific consumul excesiv de alcool care aduce: cheltuirea banilor, distribuirea inechitabilă a
sarcinilor domestice, gelozia nejustificată, violență.
În viziunea subiecților bărbați nucleul sindromului îl constituie relațiile extraconjugale care
atrag după ele neglijarea familiei și raporturi încordate cu familia de proveniență. Situația poate fi
și inversă, în special infidelitatea din partea bărbaților.
Cele două nuclee principale ale sindromului sunt în relație cauzală: alcoolismul bărbatului
duce la infidelitatea soției sau descoperirea infidelității duce la, sau accentuează, consumul de
alcool.
Constelația de factori a reușitei familiale – câteva observații preliminare:
este mult mai greu de circumscris
nu există simetrie între factorii care conduc la tensiuni grave în familie și cei ce
asigură reușita. De exemplu consumul exagerat de alcool duce aproape cu
necesitate la neînțelegeri grave, dar absența lui nu înseamnă automat reușita în
familie;
condiția erotico – sexuală este „mai simetrică „ : nepotrivirea duce direct sau
indirect la tensiuni, iar satisfacția pe acest plan este un factor important al reușitei.
Dar însăși potrivirea erotico – sexuală este influențată de factori de natură cultural
axiologică.
În clasamentul factorilor de care depinde o viață de familie reușită figurează :
-sinceritatea și respectul reciproc; este o condiție dar și un efect. Există strânsă legătură între
potrivirea sexuală și fidelitate, între fidelitate, respect și sinceritate;
-un anumit confort material și social;
-o anumită consensualitate cultural – axiologică;
-cunoașterea profundă reciprocă înainte de căsătorie;
-absența factorilor tensionali care formează sindromul incapacității de conviețuire normală.
În Barometrul de gen, 2000 , atât pentru sursele reușitei cât și a nereușitei pe primele locuri
apar motive ca: „banii”, „locuința”, „relațiile cu copiii”.
C. Rusbult și colaboratorii(1987), au elaborat un model al reacțiilor la insatisfacție , valabil
și pentru relațiile maritale:
50
1. Verbalizarea pozitivă – are loc atunci când persoana în cauză definește și exprimă verbal
problema, caută ajutor, încearcă să se schimbe pe sine, să – și influențeze partenerul, pe scurt, să
îmbunătățească relația cu celălalt.
2. Loialitatea – este un mod pasiv dar optimist de a aștepta să se îmbunătățească situația de
la sine. Este caracteristică indivizilor care consideră că neînțelegerile nu sunt grave, nu trăiesc
insatisfacția la cote înalte și nu prea văd alte variante.
3. Neglijarea – este tot o așteptare pasivă dar neînsoțită de speranța de mai bine ci de
gândul că relația tot se va sfârși odată și odată. Persoana cu această atitudine își ignoră partenerul,
refuză să discute problemele, chiar se poartă urât cu el.
4. Ieșirea fermă din relația de cuplu – se realizează prin intentarea divorțului sau
comportamente substitutive sau adiacente acestuia: părăsirea domiciliului comun, șicanarea,
agresarea continuă a partenerului (după P. Iluț, (2005) p. 152).
Neînțelegerile grave din fa milie, nerezolvarea lor însoțită de insatisfacții cronice sau
episoade emoționale tulburătoare, conduc, în cele din urmă la disoluția cuplului.
4.4. Ciclul vieții familiale
Un traseu complet al indivizilor în societatea contemporană referitor la căsătorie și familie
ar fi: întâlnirea (a face cunoștință), perioada de curte, coabitarea premaritală, căsătoria, divorțul,
recăsătoria, văduvia. Această traiectorie este urmată de tot mai multe persoane. Totuși, cei mai
mulți traversează doar unele etape.
Ciclul familial propriu – zis, de la oficializarea căsătoriei până la văduvie, cuprinde
următoarele opt stadii: 1. începutul vieții de familie; 2. apariția copiilor; 3. familia cu copii
preșcolari; 4. familia cu școlari mici; 5. familia cu adolescenți; 6. familia ca centru de lansare,
când copii încep să-și părăsească familia plecând la școli superioare, căsătorindu-se, angajându-se
și stabilindu-și propria rezidență; 7. familia de vârstă mijlocie caracterizată de perioada în care toți
copii au plecat rămânând cei doi soți. Este cunoscută ca stadiu de cuib – gol.; 8. familia în vârstă
unde fenomenele proeminente sunt pensionarea și văduvia.
Fiecare stadiu are atribute și probleme specifice.
O perioadă distinctă este a cuplului care nu are deocamdată copii . Pentru cei care nu au
conviețuit împreună înainte de căsătorie este o perioadă de cunoaștere și adaptare reciprocă. Se
continuă și uneori se amplifică dragostea romantică. Au mai mult timp liber, rețeaua de prieteni e
51
mai densă, ieșirile în locuri publice și petreceri mai numeroase dar și puseurile de gelozie mai
frecvente. Faptul că familia nu are copii face viața mai ușoară, posibilitatea despărțirii mai mică.
Primul copil afectează profund relația partenerilor conjugali. Mama trebuie să întrerupă o
perioadă școala sau slujba. Viața ei se concentrează în jurul copilului. Rolul de mamă implică
sarcini la care tânăra soție face față cu mai mult sau mai puțin succes. Proaspătului tată venirea pe
lume a copilului îi satisface orgoliul parental și patronimic, dar acum are în copil un concurent la
timpul și afecțiunea soției.
Copilul produce o nouă situație. Aceasta poate aduce transformări radicale în relațiile
dintre parteneri și stingerea marii iubiri aceștia ajungând chiar să se urască. Aceste transformări se
datorează faptului că parametrii situaționali răspund de 70% din variabilitatea reacțiilor
comportamentului deschis și numai 30% pot fi puse pe seama trăsăturilor de personalitate.
În familiile cu mai mulți copii apar probleme noi legate de relațiile dintre frați și / sau
surori, de competiția pentru a obține cât mai mult de la părinți, de afecțiunea discriminatorie (reală
sau doar percepută a acestora).
Prezența preadolescenților și adolescenților în familie aduce un evantai de dificultăți,
afectează relațiile părinți – copii, dar și relațiile soț – soție, în special privitor la cât de toleranți sau
de severi trebuie să fie față de „ieșirile” adolescentine.
Teme de reflecție
1. Argumentați cât adevăr și cât fals este în stereotipiile sociale de rol de gen
2.Faceți încadrarea teoretică a comunicării în familie și definiți conceptul de „situație de cerință
dublă contradictorie”.
3.Identificați variabilele de care depinde distribuirea sarcinilor domestice într-un anumit context
socioecologice și cultural
4.Identificați constelația de factori ai reușitei familiale.
52
5.care sunt caracteristicile și problemele specifice etapei revenirii familiei la cuplul conjugal singur
și stadiului văduviei în România.
CAPITOLUL 5
Divorțialitate, recăsătorie și alternative nonmaritale
Obiective:
După parcurgerea acestui capitol sper să înțelegeți:
– evoluția disoluției maritale pe plan mondial și în România;
– cauzele generale și factorii explicativi specifici ai creșterii divorțalității;
– rolul violenței domestice în disoluția maritală;
– etapele disoluției maritale;
– consecințele divorțului asupra diferitelor categorii de actori sociali implicați în aceasta;
– recăsătoria și problemele ei specifice;
– stilurile nonmaritale de viață, specificul și amploarea lor în lume și în țara noastră.
Divorțialitate – fenomen demografic ce exprimă intensitatea divorțurilor într-o populație
sau în anumite subdiviziuni ale ei. Indicele cel mai cunoscut este rata brută a divorțialității.
53
Se obține după formula 1000..int..×−
m ediepopulatiaanunrdordivorturilnr
Nu are valoare expresivă deosebită, dat fiind că raportarea se face la o populație mult mai
mare decât cea expusă riscului de divorț. Acest indice este totuși utilizat datorită simplității sale. Un
alt indice global al divorțialității: orcasatoriilnrordivorturilnr
.. efectuate într-un an.
5.1. Divorțialitatea și cauzele ei
5.1.1. Creșterea dis rupției conjugale în societatea contemporană
Este necesară distincția între destrămarea oficială (juridică) și cea neoficială (informală)
a grupului familial. În multe familii, deși cei doi soți nu mai au practic o viață comună, ei nu se
despart oficial din pricina copiilor, a exigențelor angajatorilor privind starea civilă dezirabilă a
angajaților, a profesiei sau alte motive.
Putem identifica trei tipuri principale de disoluției maritale :
-despărțirea în fapt dar cu locuință comună (caz întâlnit mai ales în țările puțin dezvoltate, unde
locuința este o problemă );
-separarea totală (și în ce privește locuința) dar fără divorț (se întâlnește în țări dezvoltate unde
locuința nu este o problemă, în schimb divorțul și consecințele lui prezintă dificultăți);
-divorțul (despărțirea juridică).
Disrupțiile nondivorțiale :
sunt mai difuze, greu de circumscris prin date concrete;
sunt de regulă etape anterioare divorțului;
deși acest gen de dis rupții nu se ridică la proporția divorțurilor, ele au crescut în
societatea modernă față de cea tradițională.
Pentru divorțialitate se constată o considerabilă sporire a ratei acesteia începând din
secolul al XIX-lea, dar mai cu seamă după al II-lea război mondial cu o creștere accentuată până în
zilele noastre. Numărul divorțurilor a crescut în SUA din 1960 astfel:
-în 1960, la 1.500.000 căsătorii au fost aproape 350.000 de divorțuri;
-în 1980, la aproximativ 2.413.000 căsătorii au fost 1.175.000 de divorțuri;
-în 1998 la 2.244.000 căsătorii au fost 1.135.000 de divorțuri.
-Jumătate dintre căsătoriile din ultimii ani din SUA au sfârșit prin divorț.
După indicatorul număr de divorțuri la 1000 de căsătorii în anul 2000 rata divorțului a
ajuns în Franța la aproape 40%, în Marea Britanie la peste 40%, în Suedia la peste 50%.
54
În România rata divorțialității a crescut după 1948 astfel: în 1955 era de 1,8 ‰, în 1960
de 2 ‰, în 1965 de 1,91‰, după 1975, peste 1,5‰, în 1992 a fost de 1,3 ‰, în 1994 de 1,7‰, în 2002
de 1,5‰.
Aspectele tehnice ale divorțului cad în sarcina dreptului familiei:
O legislație mai severă sau mai permisivă față de divorț afectează rata
divorțialității și are multe consecințe sociale;
Importante sunt modalitățile legal definite de divorț.
În lume sunt comune trei tipuri principale de divorț:
1. Divorțul sancțiune – când unul sau ambii parteneri sunt culpabilizați.
2. Divorțul constatare – Când sentința e dată pe baza probelor că cei doi nu mai
conviețuiesc de multă vreme.
3. Divorțul prin consimțământ reciproc – presupune declarația ambilor soți că nu mai vor
să fie împreună.
Tipul de divorț are implicații psihosociale, mai ales dacă există copii.
5.1.2. Cauze generale (macrosociale) ale divorțului.
De ce divorțează atât de mulți oameni? Explicațiile cotidiene se intersectează cu cele ale
specialiștilor, dar nu se suprapun.
Sistemul marital contemporan fundat pe nevoi expresive (suport emoțional, afecțiune,
confort psihic) și mai puțin pe cele instrumentale (economico – productive, instruirea și
profesionalizarea copiilor, presiunile grupului și ale familiilor extinse, bisericii) conduc la o mai
mare libertate de dizolvare oficială a cuplurilor carențate, urmată de alegerea unui nou partener
marital sau de a opta pentru o alternativă nonmaritală de viață(concubinaj, familie monoparentală,
singurătate, libertate sexuală).
Cultivarea nevoilor expresive este posibilă datorită schimbărilor macrosociale care au
făcut ca individul sa devină potențial independent de familie, ceea ce înseamnă că s-au modificat
funcțiile și natura familiei.
Cauzele majore ale creșterii ratei divorțialității sunt:
55
1.Emanciparea economică a femeii – în societatea industrială și postindustrială soțiile sunt
angajate, au deci venituri ce le oferă o mare independență și nu mai suportă orice de la soții lor.
Când soția consideră că „nu mai merge”, despărțirea i se pare o soluție posibilă.
2. Industrializarea, modernizarea, creșterea nevoii de forță de muncă în sfera serviciilor au
atras distanțarea dintre habitat și locul de muncă – posibilitatea pentru parteneri de a întâlni alți
indivizi și de a stabili legături de dragoste este acum mult mai mare.
3. Democratizarea și liberalizarea vieții sociale de ansamblu – au determinat o mai mare
permisivitate și în ceea ce privește divorțul:
– a scăzut influența bisericii și a religiei;
– legislația a devenit mai permisivă;
– s-a micșorat considerabil presiunea normelor și obiceiurilor tradiționale;
– schimbarea atitudinii în opinia publică (treptat modelul suferinței într-o căsnicie
nefericită este înlocuit la scară de masă în societatea modernă urbană, cu cel în care după divorț se
începe o nouă viață). S-a schimbat deci mentalitatea despre divorț :acesta nu mai este apreciat ca
un eșec, ci ca o soluție la situația critică.
4. Mărirea considerabilă a speranței de viață . Când pentru unul dintre parteneri apare clar,
la o vârstă relativ tânără, că mai departe căsnicia ar fi o povară, el se întreabă de ce să mai sufere
încă mulți ani.
5.1.3. Violența în familie
Față de cauzele generale ale divorțului expuse anterior și de factorii explicativi specifici,
care vor fi analizați după, violența este o variabilă intermediară. Aceasta cumulează efectele unor
factori sociali și psihosociali (incompatibilitatea de statut social, cultural, de personalitate și, la
rândul ei, potențează disoluția maritală).
În societățile tradiționale și în familia clasică din interiorul ei, nevasta și copii reprezintă un
gen de bunuri pe care bărbatul le poate administra și admonesta fără protecția comunității. Aceasta
intervenea doar în circumstanțe extreme.
Până în anii ‘ 70 nu există cercetări sistematice în domeniu deoarece violența în familie nu
era considerată o problemă relevantă.
Studiile americane de debut s-au concentrat asupra variabilelor psihologice, a trăsăturilor
de personalitate și comportamentale. Cercetări ulterioare au arătat că violența familială este un
răspuns complex la anumite condiții: sărăcia, lipsa de putere geopolitică, promovarea în mass –
56
media a violenței față de femei, ideologia dominației și agresivității masculine. Toți acești factori
„macro” contează foarte mult, dar, mai ales în munca de asistență socială sunt imperios operante
variabilele de personalitate și de context. Aceasta deoarece situațiile cotidiene și investigațiile
empirice au arătat că în aproximativ aceleași condiții sociale oamenii se comportă diferit și în
privința violenței.
Modele teoretice care încercă să explice violența domestică
1. Modelul psihiatric – prezumă ca factori principali ai inițierii violenței: tulburări psihice
și emoționale, personalitatea dizarmonică, consumul de alcool și droguri. Este vorba de un
potențial psihoemoțional favorabil agresivității, generat de combinația dintre datele biogenetice,
socializarea emoțională defectuoasă și experiențele traumatizante de viață.
2. Modelul ecologic – plasează violența domestică în interacțiunile și evoluțiile din mediul
familial. Acesta, la rândul lui, este puternic marcat de mediul comunitar. Conform acestui model
copilul care nu se potrivește cu așteptările părinților și familia supusă unor presiuni economice și
sociale, care nu are susținerea comunității măresc riscul violenței dintre soți și abuzul față de copii.
3. Modelul patriarhal/ autoritar – evidențiază că prin tradiție bărbatul era considerat
stăpânul casei, iar comportamentul discreționar, inclusiv agresarea fizică a celorlalți membri ai
familiei ,era de la sine înțeles. Dar, autoritatea patriarhală operează, transparent sau mascat, și în
zilele noastre.
4. Modelul situației sociale – încriminează drept cauze hotărâtoare ale violenței domestice
două seturi de variabile care împreună duc la violență:
– presiunile structurale (venituri mici, șomaj, boală, etc.);
– normele culturale transcrise în zicale cum ar fi „bătaia este ruptă din rai”.
Adulții și precumpănitori copiii învață să fie agresivi din societate, în general, din mediul
familial încărcat de violență, în particular.
5. Modelul resurselor – prezumă că indivizii recurg la violență atunci când, dorind
autoritatea și dominația, nu au resurse oficiale(situație materială, prestigiu social) pentru a le
obține sau păstra.
6. Modelul costurilor și controlului social – enunță în esență că ființele umane sunt
înclinate să-i domine pe alții dar țin seama de costurile și riscurile pe care și le asumă. Când controlul
social este precar, oamenii nu percep costuri personale în ai pune la punct pe ceilalți prin forță fizică.
În teritoriul domestic sunt condiții care contribuie la nefuncționarea corespunzătoare a acestui control
și la facilitarea actelor de violență din partea bărbaților. Este vorba de : inegalitatea de putere fizică și
57
economică dintre soți și dintre părinți și copii; caracterul privat al familiei care determină reținerea
victimelor din a cere ajutor din afară și stânjeneala celor din afară de a interveni. Probabilitatea
violenței în familie scade când crește numărul prietenilor și a rudelor apropiate ce au legături intense
cu familia. (după P.Iluț (2005) pg 157-158).
Cele mai multe acte de violență au loc între soți. În general „atacatorii”sunt bărbații, la
violența cărora tot mai multe femei răspund cu violență. În SUA de 10 ori mai multe femei decât
bărbați sunt victime ale violenței soților, iubiților actuali sau foști. O femeie din 22 este victimă a
violenței soțului sau iubitului în fiecare an. Aproape 30% din femeile omorâte, sunt ucise de soții sau
iubiții lor.
Dintr-o anchetă națională făcută la noi rezultă că o soție din 4 și un soț din 3 consideră că
a-l pălmui pe partener este ceva normal sau cel puțin necesar. Unii autori americani, dar nu numai,
consideră îndreptățită distincția dintre violența normală (îmbrânceala ) și violența abuzivă (pumni
repetați, lovituri cu picioarele, folosirea de obiecte contondente ). Cred că nici o formă de violență nu
e bună și normală, uneori violența „normală” este preludiul celei abuzive.
Violența domestică între parteneri se poate manifesta prin:
-abuz fizic – în orice formă, de la îmbrânceală și palmă, la bătaie și omucidere;
-abuz sexual : viol marital, obligarea partenerei să se prostitueze;
-abuz psihic și emoțional – intimidări, amenințări, înjurături, umilire continuă în fața copiilor și în
public, afișarea ostentativă a armelor, șantajul, izolarea de familie și prieteni, confiscarea sau
distrugerea obiectelor personale ale victimei, alungarea din locuință, controlul corespondenței și a
telefonului
-abuz economic – lipsirea de mijloace de subzistență, refuzul de a contribui la susținerea familiei,
împiedicarea femeii să meargă la serviciu, luarea cu forța a banilor câștigați de femeie, lipsirea
femeii de orice control asupra bugetului comun.
Femeile sunt victime ale agresivității în toate mediile sociale și la toate rasele și etniile ,
dar nu în aceeași proporție și cu aceeași intensitate. La femeile cu status socioeconomic scăzut bătăile
sunt mai frecvente și severe.
Violența familială este o cauză directă a divorțului dar și o variabilă intermediară ; ea
cumulează efectele mai multor factori sociali și psihologici (situație materială precară,
incompatibilitate de statut educațional, consum de alcool, lipsa bunelor sentimente, mentalitate de
dominator ).
Violența este rezultatul unor grave neînțelegeri pe care le întreține și le amplifică.
58
Opinia publică și oficialitățile sunt tot mai sensibile și active în ce privește violența
domestică. Se recurge tot mai eficient la conjuncția dintre coerciția asupra agresorului și încercarea de
a media conflictul. Polițiștii, procurorii, judecătorii, conlucrează cu asistenții sociali, psihologii,
sociologii și antropologii pentru restrângerea violenței în familie.
5.1.4. Factorii explicativi specifici (microsociali)
Și în problematica divorțului sunt răspândite teoriile de nivel microsocial care pornesc de
la interesele, informațiile și strategiile actorilor individuali. G. Levinger (1979) prezintă în modelul
explicativ al disrupției conjugale cu trei dimensiuni:
-atractivitatea maritală;
-alternativele existente;
-barierele ce împiedică disoluția.
Factorii și variabilele specifice pot fi grupate în trei mari clase:
1.Variabilele de ordin premarital :
– nivelul de școlaritatea contează în sine, dar corelează puternic cu statutul socioeconomic al
individului;
– statutul social al părinților și mediul de proveniență
– vârsta la căsătorie – cu cât aceasta este mai mică cu atât probabilitatea de divorț este mai mare;
– rasa și etnia – la scară statistică există tendința ca mariajele interetnice să fie mai puțin stabile. În
general, cu cât distanța culturală dintre partenerii conjugali este mai mare, cu atât șansele de despărțire
sunt mai mari;
– religia – cei care frecventează serviciile religioase divorțează într-un număr mai mic.
2.Variabilele de investiție în capitalul domestic (locuință, bunuri), copii, investiții de ordin
psihologic.
– existența copiilor în căsnicie afectează fundamental hotărârea de a divorța sau nu. Copiii sunt un
capital marital specific, favorizează stabilitatea cuplului. Pe de altă parte, prezența copiilor produce o
anumită scădere a calității vieții de familie, mai ales când sunt copii – problemă.
– capitalul marital specific de proprietate – cuplurile ce nu au divorțat au o proprietate comună mult
mai valoroasă decât cele ale cuplurilor care s-au despărțit. Partenerii cu risc de despărțire nici nu
investesc prea mult în căsnicie.
– investițiile psihologice în mariaj (atașamentul, grija față de ceilalți membri, bune sentimente):
angajându-te mai mult intelectual și emoțional, te costă mai mult despărțirea; dar atunci când percepi
59
neînțelegeri grave și o eventuală ruptură nu te angajezi psihic prea mult. O variabilă independentă
importantă pentru mărimea investițiilor psihice este atitudinea față de divorț .
3. Factorii pieții (forței de muncă și maritale) reflectați în primul rând în statutul
socioeconomic al soților.
– divorțul are o incidență mai mare în cazul cuplurilor în care soția este angajată
(independența dată de câștig, schimbarea rolurilor tradiționale în familie, orele de muncă ale soției pot
afecta nivelul de satisfacție al soțului.)
– în ce privește statutul socioeconomic al soțului: nu contează atât nivelul absolut al
acestuia cât schimbările lui rapide în decizia de a divorța.
5.1.5. Divorțul ca proces temporal
În mod tipic divorțul este punctul final al unui proces de disoluție maritală .
Acest proces cuprinde mai multe etape:
1. Manifestarea insatisfacției față de conviețuirea în cuplu. Motivele de insatisfacție
invocate de ambii soți sunt infidelitatea, agresivitatea verbală, conflictele valorice; femeile invocă mai
frecvent agresivitatea fizică și alcoolismul soților, distribuirea inechitabilă a sarcinilor domestice;
bărbații invocă mai frecvent insatisfacția sexuală și lipsa de afectivitate; persoanele cu nivel mai
ridicat de instrucție invocă mai frecvent dificultăți de comunicare și absența camaraderiei.
În cadrul acestei etape există trei faze:
-partenerul își trăiește solitar propria insatisfacție sau discută despre aceasta cu prieteni apropiați ori
rude;
-partenerii își exprimă insatisfacția și se confruntă;
-ajung la concluzia că relația lor este neviabilă.
2. Separarea premergătoare divorțului . Decuplarea are un inițiator și anume unul dintre
parteneri se îndepărtează afectiv și social de celălalt, își creează un „teritoriu” al lui în afara vieții de
cuplu; are alți prieteni și alte activități de timp liber. Treptat separarea socială și afectivă este
percepută și trăită negativ de partenerul „cuminte” care începe să i-o reproșeze inițiatorului. Se
creează un cerc vicios până când una dintre părți, de obicei inițiatorul, care între timp a intrat într-o
altă relație intimă, se decide să pună capăt relației de cuplu, alegând una din strategiile arhicunoscute.
Practicarea separării este în funcție și de aspecte precum: nivelul veniturilor, posibilitatea
de a găsi o locuință, regimul juridic al proprietății familiale.
60
5.1.6. Consecințe ale divorțialității
Divorțul are consecințe pozitive , determinate de schimbarea atitudinii față de divorț, dar și
multiple consecințe negative .
În ce-i privește pe cei doi parteneri, efectele psihologice depind de:
existența sau nu a copiilor;
investițiile afective făcute în căsnicie;
cine a inițiat divorțul;
valoarea partenerilor pe piața erotică și maritală;
densitatea rețelei de rude și prieteni a fiecăruia.
Divorțul afectează diferențiat femeia și bărbatul în plan psihologic și material.
Consecințele asupra c opilului (copiilor):
în societatea modernă urbană, copilul ai cărui părinți sunt despărțiți nu mai este
stigmatizat. Există însă efecte psihologice în legătură cu identitatea de rol de sex și formarea
unor atitudini față de familie și muncă;
mai ales atunci când copilul rămas cu mama este băiat, poate apăra efectul de supra
protecție maternă;
investigarea efectelor divorțului asupra copilului a nuanțat imaginea populară tipică
asupra fenomenului și anume:
dacă după divorț copilul continuă să interacționeze sistematic și pozitiv cu celălalt părinte, în
speță cu tatăl, diferențele în profilul psihocomportamental sunt nesemnificative în
comparație cu familiile biparentale;
stima de sine a copilului este afectată negativ mai mult în familiile cu conflicte decât în cele
monoparentale când la neînțelegerile grave din cuplu se adaugă abandonul, abuzul – uneori
sexual – față de copii sau dereglările mentale ale unui părinte, sănătatea fizică și psihică a
copilului este în mare pericol;
comportamentul social (antisocial ) al copilului și performanțele sale școlare nu sunt afectate
atât de radical de lipsa unui părinte, în particular a tatălui, ci de nivelul comparativ mai
scăzut al venitului în familia monoparentală (matrifocală);
impactul negativ al divorțului depinde și de densitatea rețelei sociale a actualei familii a
copilului, dar mai ales de vârsta pe care o avea copilul la divorț.
Reacția față de divorț depinde și de valoarea părintelui pentru copil.
61
Preadolescenții își blamează tatăl sau mama ori se autoînvinovățesc. Sunt îngrijorați de ce se
va întâmpla cu ei, daca-și vor mai vedea bunicii, dacă vor trebui să se mute la altă școală.
Adolescenții își condamnă nediferențiat părinții, sunt mai atenți la noile legături de dragoste
ale acestora.
În cazul marii majorități a copiilor realitatea divorțului este însușită ca una amară și pare
să-și pună amprenta pe sufletul și mintea lor pentru toată viața. În unele state s-a îmbunătățit
substanțial grija socială față de familiile divorțate, astfel consecințele divorțului și ale
separării sunt mult diminuate. Ex: țările din Peninsula Scandinavă. În SUA s-a înființat și
funcționează instituția numită medierea divorțului prin care persoane specializate (asistenți
sociali, consultanți și terapeuți maritali) asistă cuplul în timpul și după procesul legal să
rezolve în manieră cooperantă problemele personale, juridice, cele legate de custodia și
întreținerea copiilor.
La nivelul părinților celor ce divorțează :
Se perturbă relațiile bunici – nepoți în care s-a investit de ambele părți multă afectivitate.
În special în cazul femeii rămase singură cu copii, părinții trebuie să o ajute material;
În comunitățile în care divorțul este văzut ca un eșec, părinții celor divorțați suferă din
cauza presiunii psihologice a rudelor și cunoștințelor.
5.2.Recăsătoria și problemele ei
5.2.1.Disparitatea bărbat – femeie
Chiar și în țările cu o rată ridicată a divorțialității, numărul persoanelor cu statut de
divorțat este mic, deoarece majoritatea se recăsătoresc.
În România, în anul 1991 din totalul de 179.000 căsătorii, 163.211 erau efectuate
pentru prima oară, 2354 căsătorii ale persoanelor văduve și 13.435 ale persoanelor
divorțate(referențialul este starea civilă a femeii înainte de respectiva căsătorie. S-au luat în calcul
doar căsătoriile încheiate între persoane cu vârsta de 15-49 de ani)(V. Trebici, în C. Zamfir și L.
Vlăsceanu- coord., 1993, p 703).
Se constată o diferență accentuată între bărbați și femei în ce privește recăsătoria.
Bărbații se recăsătoresc proporțional mai mult decât femeile.
62
Disparitatea constă mai ales în vârsta la recăsătorie: după 40 de ani femeile își găsesc
mai greu un partener, iar bărbații după această vârstă se căsătoresc în general cu femei mai tinere.
Explicația este dată de valoarea diferită pe piața maritală.
5.2.2. Avantaje și dezavantaje ale recăsătoririi
Avantajele:
-sunt pe linia beneficiilor materiale, de confort, sexual – erotice, emoționale, de procreare. ;
-pentru femeia singură cu copil/ copii, înseamnă îmbunătățirea situației materiale și ieșirea de sub
spectrul stigmatizării;
-existența copiilor dintr-o căsătorie anterioară nu este întotdeauna un impediment
-pe termen lung aduce beneficii copiilor și părinților pe linia acumulării de capital marital, a
identificării de rol, a lărgirii relațiilor sociale cu noi rude.
Dezavantaje și riscuri:
-posibilitatea de divorț este mai mare;
-existența copiilor dintr-o altă căsătorie la unul dintre parteneri sau la amândoi creează probleme,
copiii și părinții vitregi au mai multe probleme atât în comparație cu familiile biparentale cu copii
proprii, cât și cu cele monoparentale.
-familiile reconstituite cunosc o gamă largă de configurații. În aceeași familie pot fi, teoretic, 4 feluri
de copii: adoptiv, al soției dintr-o căsătorie anterioară, al soțului dintr-o altă căsătorie, copilul
comun;
-familia reconstituită nu este o instituție complet definită și susținută social: nu există reguli clare în
legătură cu responsabilitatea tatălui vitreg față de copii; nu sunt sedimentate social relațiile dintre
fostul soț și cel actual;
-recăsătoriile nu au același suport material și afectiv din partea familiei și a rudelor ca la prima
căsătorie.
5.3 Alternative nonmaritale
În practica recensămintelor găsim întotdeauna înregistrarea stării civile legale a fiecărei
persoane, respectiv consemnarea statutului de „necăsătorit” („celibatar”), „căsătorit”, „văduv”,
„divorțat”. La recensământul din martie 2002 s-a înregistrat pentru prima oara și ceva din starea
civilă de fapt, în sensul că s-au evidențiat persoanele care trăiesc în „uniune consensuală”,
indiferent de statutul lor marital legal.
63
O observație se impune de la început: structura populației României de 15 ani și peste,
după starea civilă la respectivul recensământ (%) consemnează că ponderea cea mai mare o are
populația căsătorită: la total 58,1; bărbați, 60,1; femei, 56,3. Diferența dintre numărul bărbaților și
al femeilor căsătoriți/ căsătorite se poate datora faptului ca unii parteneri conjugali se găseau in
momentul recensământului in afara țarii de mai mult de un an si nu au fost recenzați in populația
stabilă.
5.3.1. Persoane singure(celibatul)
În țările occidentale puternic dezvoltate o parte tot mai mare a populație formează
gospodării cu o singură persoană :
-numărul văduvelor este crescut ;
-a crescut durata medie de viață si diferența de vârstă la căsătorie ;
-tinerii se căsătoresc la o vârstă mai avansată astfel in cât o perioadă de timp după terminarea scolii
se gospodăresc singuri ;
-tot mai multe persoane, mai ales femeile, prefera să nu se căsătorească niciodată.
Stilul de viata de persoană tânără singură oferă următoarele oportunități si avantaje :
-reflectă creșterea independenței economice si socioculturale a femeii, ceea ce îi asigură securitatea și
în afara mariajului;
-accesul aproape nelimitat la contraceptive permite o activitate sexuală fără costurile căsătoriei;
-mulți tineri – femei si bărbați optează pentru o carieră profesională in locul celei familiale, carieră
care le procură si un stil de viață mai independent(timp liber,călătorii, cheltuieli personale)
-mass-media promovează și stilul de vița celibatar;
-opinia publică a devenit mai tolerantă față de un asemenea comportament.
Dar situația de celibatar are și numeroase dezavantaje:
-societatea și statul, inclusiv prin taxe pe venituri îndeamnă la căsătorie;
-din punctul de vedere al intereselor personale pe termen lung dezavantajele se referă la: consecințele
pentru bătrânețe – există formule nonfamiliale de Îngrijire la senectute, dar în multe privințe soțul
sau partenerul de coabitare, copiii sunt de neînlocuit;
-cercetările au arătat că numărul celibatarilor „înrăiți”este mic, majoritatea persoanelor singure
tânjesc după o legătură afectivă sigură și de durată;
-celibatarii sunt însingurați; persoanele singure consumă mai intens însingurarea decât cei căsătoriți,
iar cei divorțați mai profund decât cei niciodată căsătoriți.
64
Din necesitate, sau ca opțiune liberă de viață condiția de persoană singură este o realitate
tot mai răspândită în lumea contemporană. Această tendință este vizibilă și în România. Sarea civilă
legală de “celibatar” în populația de 15 ani și peste, conform recensământului din 2002 (%), reprezintă
26,7 din total; 32 bărbați; 21,9 femei. O comparație a ponderii celibatului între datele recensământului
din1992 și cele din 2002 pe vârste este mai edificatoare pentru amplificarea fenomenului:
-în 1992 pe intervalul de vârstă 20-24 ani erau in stare de celibat aproape 70%, bărbați și aproape
40%, femei;
-în 2002 pe același interval de vârstă se înregistrau 90% bărbați și 66% femei, deci o creștere cu 20,
respectiv 26 puncte procentuale.
Pe intervalul de vârstă 25-29 ani procentele sunt următoarele:
-in 1992 erau in stare de celibat 30% bărbați;13% femei ;
-in 2002 erau in stare de celibat 52.5 bărbați; 30% femei ;
Pe intervalul de vârstă 45-54 ani procentele sunt următoarele:
– in 1992 erau in stare de celibat 9.3% bărbați;6.5% femei ;
– in 2002 erau in stare de celibat 18% bărbați;10,6% femei ;
(După P.Iluț coord, 2007, T.Roatariu pg.49-53)
O parte importantă dintre celibatarii din primele categorii de vârstă trăiesc în concubinaj,
dar au mari șanse să se căsătorească; cei din ultimul interval sunt definitiv celibatari sau trăiesc in
concubinaj având puține șanse de a se căsători.
5.3.2 Persoane singure cu copii: familiile monoparentale
În societățile tradiționale familiile cu un singur părinte sunt rare, au drept cauză moartea
soțului, sunt în general temporare, practicându-se recăsătorirea.
În țările vestice ponderea familiilor monoparentale a crescut dramatic. În SUA in deceniul
7 al sec XX 9% din totalul familiilor erau monoparentale; în deceniul 9 ponderea a sărit la 24%.În
intervalul 1974-1984 numărul copiilor născuți de mame necăsătorite a crescut cu 500%.
Explicația acestui fenomen este foarte complexă și nu putem construi un model valid
pentru toate țările. Abordarea ar trebui să fie mai degrabă contextuală.
Modalitățile prin care se ajunge la stadiul de familie monoparentală(in majoritate
covârșitoare, matrifocale) :
-divorțul sau separarea;
65
-moartea unuia dintre soți;
-nașterea neprogramată în afara căsătoriei;
-decizia de a avea copii fără a te căsători.
Aceste situații mai puțin ultima, nu înseamnă automat existența de durată a familiei cu un
singur părinte. Recăsătorirea poate rezolva problema.
Cele mai multe familii monoparentale rezultă:
-fie dintr-o nevoie (femeile se pot căsătorii sau recăsătorii greu);
-fie dintr-o opțiune de viață(cele care își pot permite material);
-fie ca o strategie de a obține un ajutor considerabil de la stat(în unele cazuri ele au un partener dar
nu legal);
Societățile moderne sau postmoderne fac posibilă existența familiilor monoparentale, dar
pentru marea lor majoritate viața este grea. Explicația fundamentală a dificultăților pe care le întâmpină
aceste familii este sărăcia.
Principalele cauze ale sărăciei lor sunt:
-o mare parte din ele sunt rezultatul nașterilor neintenționate ale tinerilor care întrerup școala,nu au
serviciu, în multe cazuri nu știu cine e tatăl copilului;
-deși situația femeilor devenite singure prin divorț sau văduvie și au copii este mai bună sub aspect
material decât al celor de mai sus și aici se produce o depreciere semnificativă a situației financiare
datorită lipsei soțului
-sărăcia este puternic asociată cu lipsa oricăror studii sau școlaritate redusă, șomaj, capital relațional
scăzut, cu condiția de imigrant, pe scurt cu statutul socioeconomic.
Problema situației materiale, a statutului social nu este acută pentru “mamele singure prin
opțiune”.
5.3.3 Coabitarea(concubinajul) și sexualitatea premaritală
Foarte multe persoane, deși nu se căsătoresc nu trăiesc singure, ci conviețuiesc cu un
partener, adică nu au doar relații sexuale si afective ci gospodăresc împreună.
Dată fiind dinamica mediului societal de ansamblu, numărul cuplurilor care stăteau
împreună fără a fi căsătorite a crescut continuu din deceniul 7, atât ca valoare absolută, cât și ca pondere
în totalul populației de vârstă maritală. De exemplu in Suedia rata coabitării era in deceniul 7 de 1%, in
deceniul 8 de 12%, in deceniul 10 de 40%.
66
T.Rotariu în studiul menționat anterior analizează datele recensământului din 2002 privind
cuplurile heterosexuale înregistrate ca aflându-se în situația de uniune consensuală. Au fost găsite 414.061
asemenea situații, adică 828.122 persoane implicate. Este de presupus că amploarea reală a fenomenului a
fost subestimată,dar autorul nu s-a putut baza decât pe datele oficiale ale recensământului. Raportându-se
la populația de 15 ani si peste ponderea celor care declară că se află in situația de coabitare fără căsătorie
este de 4,6%, procent deloc neglijabil chiar dacă ar fii real.
Fenomenul vizează în primul rând populația celibatară, care reprezintă 0.75 din totalul
celor aflați în coabitare; pe locul al doilea ca pondere se află categoria divorțaților (circa18%), urmează
văduvii (aprox. 7%), dar cu o pondere ceva mai mare (8.8%) din partea femeilor si cu 1-2% cazurile celor
căsătoriți care trăiesc în același timp în concubinaj.
Studiul mai evidențiază că:
-cei mai atrași de coabitare sunt indivizii cu statut de divorțat;
-femeile au rată superioară bărbaților doar la categoria celibatarelor; femeile văduve si cele divorțate
se angajează mult mai rar decât bărbații cu același statut în astfel de uniuni;
-modelul nostru de coabitare nu seamănă cu cel occidentale, nu pare a fii o formulă de avangardă, ci
una specifică mai curând categoriilor cu statut social scăzut;
-practica uniunilor consensuale la noi nu pare a fii o alternativă la căsătorie pentru populația tânără,
așa cum se întâmplă în Europa Occidentală, nici una pentru vârstnici, ca in SUA;
-diviziunea cazurilor de concubinaj pe mediul urban si rural, arată că 56% dintre cuplurile astfel
constituite trăiesc la sate;
-„În opinia mea…în țara noastră nu asistăm la vreun fenomen de <răzvrătire postmodernă> împotriva
instituției căsătoriei, ci de un comportament mai degrabă < premodern > de eludare prin neasimilare
a normelor moderne de conviețuire sociala „ (T.Rotariu în P.Iluț coord.2007, pg.58-65); citatul se
află la p.64 .
Coabitarea,luată în sine nu afectează negativ rata căsătoriei deoarece:
-majoritatea coabitărilor sunt premarita le(înainte de prima căsătorie si anticipând-o de cele mai multe
ori);
-creșterea vârstei la căsătorie determină o probabilitate mai mică de divorț întrucât ”a sta împreună ”
dă posibilitatea celor doi tineri să-și verifice compatibilitatea.
Motivele pentru care indivizii se angajează masiv în coabitare sunt:
-acest model întrunește în mare măsură avantajele mariajului, înlăturând costurile eventualului
divorț;
67
-școlaritatea prelungită a făcut să crească vârsta biologică a tinerilor deci necesitatea satisfacerii unor
nevoi,inclusiv a celor sexuale;
-în timpul studiilor universitare cei doi parteneri se ajută în menaj dar si profesional;
-societatea a devenit mai permisivă și în problema coabitării, a activității sexual premaritale;
-coabitarea apare ca o formă oarecum oficializată social a sexualității nonmaritale, care îndeplinește
și alte funcții decât cel erotice.
5.3.4 Cupluri (familii) de homosexuali
Frecvența coabitării printre homosexuali(bărbați și femei) este proporțional mai ridicată
decât la heterosexuali.Ca aspirație și ca realitate, homosexualii tind spre relații stabile.
Cauzele homosexualității:
-factorul biologic contează, dar o legătură directă dintre nivelul hormonal și comportamentul
homosexual nu s-a evidențiat nici la bărbați nici la femei;
-nici explicația de nuanță psihanalitică a unui tată slab si a unei mame puternice și autoritare nu s-a
verificat;
-homosexualitatea este un fenomen sociocultural, înscriindu-se în același complex factorial ca și
creșterea divorțialității, rata mică a fertilității, coabitarea heterosexuală.
Indiferent de etiologie si dincolo de etichetările sociale homosexualitatea este o realitatea
masivă a zilelor noastre.
Acest fenomen a fost determinat de:
-creșterea gradului de admisibilitate a diversității stilurilor de viață;
-activismul în creștere al organizațiilor de homosexuali;
-s-a îndulcit mult atitudinea oficială și a marelui public față de cei cu o orientare diferită de
heterosexuali;
-rezistență mai accentuată s-a manifestat când s+a pus problema ca homosexualii sa-si întemeieze
familii recunoscute legal;
-îngrijorarea a devenit ostilitate în legătură cu dreptul de a înfia copii de către homosexuali.
Și în acest domeniu s-au obținut anumite drepturi. În aceasta problemă ca și în altele, este
greu și riscant să se facă predicții sigure. Pe termen scurt societatea românească are alte priorități și nici
nu e pregătită la nivelul mentalităților pentru dezbateri serioase și legiferări care privesc drepturile
homosexualilor.
68
Teme de reflecție
1. Cum ar trebui să arate un sistem integrat de culegere, stocare și prelucrare a datelor, de
intervenție și asistență pentru restrângerea violenței în familie; ce instituții și organizații ar trebui
implicate;
2. Care sunt factorii explicativ specifici ai divorțului ce pot determina o distanță culturală
importantă intre soți;
3. Cum influențează atitudinea față de divorț, mărimea investițiilor psihologice în căsnicie;
4. Nu toate disoluțiile maritale parcurg etapele descrise în 5.1.5. Identificați alte posibile
desfășurări.
5. Cum sunt afectați bărbatul respectiv femeia, de divorț în cazul existenței copiilor;
6.Identificați problemele cu care se confruntă părinții, respectiv copiii vitregi în familiile reconstituite .
(citește si P.Iluț 2005 pg.188-1995)
CAPITOLUL 6
Familia și societatea în lumea contemporană
69
Obiective:
Prin problemele abordate în acest capitol îmi propun să vă ajut să înțelegeți:
-de ce societatea și familia se condiționează reciproc, adică nu se află în raportul de determinare cu
sens unic;
-care sunt mecanismele prin care societatea, acționând asupra familiei controlează cantitatea și
calitatea viitorilor să-i membri;
-cum își pune socialul amprenta în relațiile părinți-copii sub diferite aspecte și în diferite etape ale
ciclului vieții familiale.
6.1. Condiționări reciproce societate – familie
În analizele anterioare am arătat cum societatea a condiționat familia și fenomenele ei
adiacente prin dimensiunea tehnico – economică, dar și prin politic, juridic, ideologic. Industrializarea și
urbanizarea, filosofia individualismului în epoca modernă și după aceea, postindustrializarea și
posmodernismul în contemporanitate au produs transformări în proporția dintre familia nucleară și cea
extinsă, în raportul dintre familie și individ, în structura și dinamica rolurilor domestice, în creșterea
ponderii stilurilor de viață nonmaritală.
Familia, la rândul ei, condiționează viața socială și instituțiile acesteia. W.Goode (1970)
argumentează că inclusiv raportul industrializare și urbanizare – tipurile de familie nu trebuie considerat
mecanic, ca o determinare exclusivă de la primul termen la al doilea. În acest sens a demonstrat că
particularitățile sistemului familial din diferite spații culturale și etape au facilitat sau nu industrialismul
și eficiența economică. Scrie că, spre deosebire de China, India, Japonia și tările arabe, în Europa
preindustrială:
-sistemul familial nu a fost bazat pe grupuri corporate și pe modelul de descendență unilineară;
-era rar întâlnită destinarea partenerului conjugal din faza de copilărie;
-pentru faptele antisociale (crime, furturi) era tras la răspundere mai curând individul în cauză decât
grupul domestic din care acesta făcea parte sau anumiți membri ai grupului.
Aceste caracteristici s-au potrivit mult mai bine exigențelor muncii industriale decât
configurațiile din alte culturi. W.Goode demonstrează că și diferența dintre China și Japonia în ceea ce
privește industrializarea și modernizarea la începutul secolului XX, odată cu deschiderea spre occident,
pot fi explicate și prin deosebirile importante dintre tipurile de familii din cele două culturi.
În China:
-moștenirea de la părinți se împărțea între toți frații și surorile, deci criteriul era consangvin;
70
-exista o solidaritate familială de tip nepotist în relația cu statul; de pe urma celui care reușea profita
întreaga familie;
În Japonia:
-doar unul dintre copii moștenea averea, ceea ce permitea acumularea de capital;
-solidaritatea era de tip feudal, tatăl desemnând pe cel mai capabil dintre urmași deci criteriul era
meritocratic. În unele cazuri tatăl își dezmoștenea fiul și adopta un tânăr care i se părea mai valoros.
Caracteristicile familiei japoneze erau mai propice pentru invazia industriei și economiei
de piață.
Și alte cercetări susțin ideea că familia modernă a fost o precondiție a apariției societății
industriale prin dezvoltarea manufacturilor în Europa secolului al XVII. Acest proces a impus ca valori
economisirea banilor, efortul sistematic și autocontrolul, aprecierea persoanelor în funcție de statutul
dobândit, nu de cel înnăscut.
Globalizarea, prin multiplele sale dimensiuni va afecta profund și configurațiile maritale și
familiale.
6.2.Controlul social prin familie
Și cele mai simple populații se preocupă de cantitatea și calitatea viitorilor membri ai
colectivității. În societățile complexe statul este principalul instrument de control al parametrilor
populaționali.
Deoarece familia este instituția fundamentală de reproducției a generațiilor, ea este ținta
multor legi ce reglementează raporturile dintre soți, dintre aceștia și copii și politicile demografice.
A. Pitrou (1980) considera că cele mai importante forme de control ce se exercită asupra
familiei sunt:
– prevederile legale privind constituirea cuplului, drepturile și îndatoririle în relațiile dintre membrii
grupului familial;
– drepturile și îndatoririle legale în cazul divorțului;
– drepturile și îndatoririle legate de moștenire;
– strategiile economice de muncă și salarizare care se reflectă direct și indirect în calitatea vieții de familie
și în deciziile din interiorul ei;
– politica locuințelor și a habitatului;
– reglementările privind creșterea și educarea copiilor (în special aspectul medical și școlar);
– controlul asupra relațiilor din familie, asupra socializării și educării prin mass – media;
71
– presiunile opiniei publice și a altor instituții asupra comportamentului cotidian.
Controlul statului asupra familiei privind cantitatea și calitatea noilor generații se exprimă
dominant prin politicile demografice. În funcție de rata natalității și de condițiile economico – sociale din
fiecare țară, există:
-politici pronataliste;
-politici antinataliste;
-atitudine de neintervenție directă.
În cazul primelor două variante statul intervine prin reglementări exprese în planificarea
familială a cuplurilor, în a le ajuta să-și realizeze numărul de copii și intervalul genetic dorit.
Nu există practic o variantă neutralistă deoarece, prin politica de taxe, recompense și alte
interdicții și facilități, statul încearcă să controleze fecunditatea.
Politica pronatalistă bazată pe constrângeri nu a dat rezultatele scontate nici în cele mai
autoritare regimuri, dar și strategia statului de a încuraja financiar nașterea mai multor copii are ca efect
natalitatea mai mare la segmentele sociale mai sărace și cu un nivel mai scăzut de școlaritate. Aceasta
are consecințe serioase asupra calității copiilor.
În țările occidentale natalitatea este încurajată printr-o politică fiscală diferențiată a
impozitelor și taxelor astfel încât cei care nu au copii plătesc (prin medierea statului ) familiilor cu copii.
Argumentele celor ce se opun strategiei statului de redistribuire a veniturilor personale în
funcție de numărul de copii:
-în societatea modernă a avea mai mulți urmași e o problemă de voință proprie, prin urmare, cei ce au
ales o asemenea variantă trebuie să – și asume și costurile și responsabilitățile;
-dacă e vorba de acte de caritate, atunci persoanele în cauză, și nu statul, trebuie să hotărască cui îi
sunt destinați acești bani;
-prin politica de redistribuire a veniturilor de la o familie fără copii și cu venituri mari spre una cu
mulți copii, prima a pierdut fără să câștige nimic, în timp ce a doua a câștigat financiar, dar și
recompense psihologice ce vin de la copii.
Argumente în favoarea politicii de redistribuire interfamilială:
-argumentul bunului colectiv: familiile numeroase furnizează un bun public deoarece asigură forța de
muncă și forța necesară apărării naționale, evită fenomenul îmbătrânirii populației cu toate
consecințele lui negative;
-argumentul free rider – ului (blatistului) : dacă s-ar lăsa totul pe seama carității, fără intervenția
statului, s-ar putea ajunge la lipsa de donații, pentru că fiecare potențial donator se gândește că alții o
vor face; astfel se va obține un rezultat pozitiv (binele colectiv) de pe urma căruia va profita și el.
72
Aceasta înseamnă pe scurt că poți beneficia fără să te coste. Cel de-al doilea argument se
subordonează primului.
Prin controlul natalității se reglează predominant cantitatea noilor cohorte, prin
socializarea, făcută în școală dar și în familie, colectivitatea pretinde și calitate.
Determinațiile în socializare se petrec nu doar de la părinți la copii, ci și invers. Astăzi
socializarea înseamnă și negocieri de roluri părinte-copil; așa cum părinții au așteptări de rol din partea
copiilor și aceștia au așteptări față de părinți.
Dacă practica autoritaristă (cerința supunerii necondiționate din partea copiilor are
consecințe nefaste pe termen scurt, mediu și lung, nici stilul de socializare excesiv de permisiv, în care
să fie satisfăcute toate pretențiile copiilor nu este de acceptat.)
Nu există reguli definite în ce privește educarea copiilor în lumea modernă atât de
diversă și dinamică. Atât în socializare cât și în politicile familiale controlul social în lumea
contemporană nu este rigid și univoc. Familiile întâmpină diferențiat constrângerile și exigențele
socialului. Chiar dacă unii sociologi tind să dea o conotație negativă controlului social în numele
individualității și libertății, ne putem întreba dacă ar fi de conceput existența comunităților umane în
complexitatea vieții sociale actuale fără un autocontrol social.
6.3. Raportul părinți – copii sub semnul socialului
6.3.1. Șansele școlare și sociale
Familia are tendința de a se reproduce socioprofesional.
În societățile preindustriale din Europa acest lucru este evident. Și în societatea modernă
continuă să se manifeste o pronunțată reproducere intergenerațională a statutului socioprofesional.
Exigențele societății industriale și postindustriale pe linia profesionalizării și a muncii
înalt calificate au determinat însă dezvoltarea sistemelor școlare și, în consecință, o selecție a indivizilor
în funcție de meritele personale, și nu de apartenența de clasă. Prin școală se contracarează, în parte,
determinațiile mediului de proveniență în ascensiunea profesională și socială. Situația din fostele țări
comuniste este un caz particular în această direcție. Și aici au continuat să funcționeze reproducerile
socioprofesionale, cu predilecție la intelectuali.
Depășirea condiției sociale prin școală nu are loc în măsura î n care se crede în mod
obișnuit, deoarece șansele școlare sunt, la rândul lor, determinate socioprofesional .
73
Raportul socioprofesional între părinți și copii este marcat social prin condițiile materiale
ale familiei și prin capitalul cultural al acesteia (școlaritatea părinților, sistemul lor valoric și atitudinal).
Combinația acestora face ca diferite niveluri de școlaritate să fie urmate selectiv de
straturile sociale.
Pentru România anilor viitori se prefigurează o accentuare a disparităților din acest punct
de vedere, ceea ce reflectă procesul general de polarizare socială. Vor exista, pe de o parte, urmașii
elitelor economice și politice care absolvă școli înalte în străinătate și, pe de altă parte o masă
semnificativă de copii din păturile sărace care nu vor urma nici învățământul obligatoriu.
Părinții investesc în cariera școlară a copiilor pentru că sunt sensibili la calitatea acestora.
O serie de studii au dezvoltat și testat modele prin care să se răspundă unor întrebări precum :
-în ce măsură deciziile parentale de alocare a resurselor va determina succesele economice ale
copiilor?
-În ce măsură investițiile școlare și nonșcolare sunt determinate de numărul de copii, ordinea nașterii
acestora și genul social (băiat sau fată)?
-Alocațiile părintești în școlaritatea copiilor sporesc șansele de realizare socială ale acestora, dar dacă
nu controlăm și efectul locațiilor nonșcolare nu putem ajunge la concluzii eronate privind eficiența
acestor alocații?
Sunt necesare analize de mare finețe pentru a stabili cât din succesul școlar și din
ascensiunea în viață se datorează investițiilor financiare în copii și cât moștenirii genetice. (După P. Iluț
(2005) pg. 216-217).
6.3.2. Continuitate și divergență axiologică
Astăzi în lume, mai ales în Europa și America, au loc conflicte între generațiile din
familie. Ele se desfășoară cu predilecție pe planul atitudinilor și valorilor. Părinții consideră mentalitatea
și conduita tinerilor, în particular, a adolescenților ca fiind prea libertină. La rândul lor, copii și tinerii
percep generația în vârstă ca fiind de modă veche și represivă. Diferențele de păreri dintre părinți și
copii cu privire la îmbrăcăminte, consum cultural, sex, relații interpersonale, atitudinea față de școală
sunt evidente.
Există un disens axiologic-atitudinal, dar există și continuitate. Atitudinile și opiniile
tinerilor manifestă mari abateri de la tradiție când e în joc comportamentul cotidian personal, dar
majoritatea se raliază la valorile și normele sociale dezirabile când este vorba de probleme precum :
necesitatea organizării sociale, rolul și utilitatea familiei și a religiei, proiectele școlare și profesionale.
Se apreciază că, pe ansamblu, relațiile adolescenților cu familiile lor sunt armonioase. Tensiunile și
74
conflictele sunt pronunțate în societățile în care schimbările socioeconomice sunt mai rapide și unde
individualismul și realizarea personală sunt valori sociale centrale.
În teza de doctorat susținută în 1985 și intitulată „Atitudinea față de valori la
preadolescenți și tineri”, P.Iluț, constată că trecerea de la adolescență la tinerețe înseamnă sporirea
ponderii valorilor de afirmare „autentică” față de cele de afirmare „superficială”. Cercetarea a evidențiat
și faptul că atitudinea adolescenților și tinerilor diferă semnificativ și față de valorile tradiționale și
moderne: la vârsta adolescenței „modernul” este mereu adus în față, iar „tradiționalul neglijat”, în timp
ce tinerii tind spre o sinteză a lor.
Dincolo de constatarea divergențelor axiologice dintre generații, cei implicați direct în
ele, mai ales părinții și educatorii se întreabă care sunt soluțiile de dezamorsare. Nu pot fi oferite rețete
generale eficiente.
6.3.3. Schimburi intergeneraționale. Copii adulți – părinți în vârstă
În ultimele decenii s-au intensificat preocupările pentru problematica schimbului social
la nivel intergenerațional. Este vorba:
-de transferuri intergeneraționale la nivel macrosocial (vizează pensiile, alocațiile pentru copii,
gratuitățile de școlarizare, alte metode prin care societatea, prin instituțiile sale, stabilește politici și
grile pe care le modifică în funcție de dezechilibrele înregistrate);
-transferuri inergeneraționale la nivel microsocial ( în interiorul sistemului familial și de rudenie).
Deoarece, la transferul complex dintre părinți și copii, în perioada formării celor din
urmă, m-am referit în mai multe capitole, acum mă voi opri la schimbul de bunuri și servicii materiale și
simbolico-afective dintre părinții în vârstă și copiii lor adulți (căsătoriți).
Aceste schimburi se pot manifesta prin: ajutor financiar, ajutor în caz de boală, îngrijirea
și educarea nepoților, conlucrarea în unele treburi gospodărești, sentimente de dragoste și prețuire,
inducerea reciprocă de stimă și prestigiu social.
Natura și dinamica respectivelor schimburi se particularizează în funcție de :
1. Mediu: rural/urban. Cu toate că trecerea de la societățile tradițional-rurale la cele
modern-urbane, a însemnat fragmentarea gospodăriei familiei extinse, relațiile dintre copiii căsătoriți și
părinții lor continuă să aibă substanță.
Dacă ne referim la mediul rural constatăm că aici gospodăria continuă să fie și o unitate
productivă iar relațiile dintre cuplurile generaționale sunt mult mai intense, dar și mai contradictorii:
intersecția în treburile domestice dintre noră și soacră, conflictele pe tema principiilor de educație dintre
bunici și părinți.
75
În țara noastră, în perioada actuală au intervenit mutații fundamentale în viața familiilor
rurale determinate în primul rând de procesul reîmproprietăririi care a creat probleme și conflicte în
relațiile dintre părinți și copii și dintre frați. Se semnalează, cu mare frecvență, neconcordanța dintre
dreptul juridic de moștenire și dreptul moral.
2. Schimbul între familia mai tânără și cea mai vârstnică variază de-a lungul ciclului vieții
familiale. Până la pensionare părinții își ajută copiii financiar și în găsirea unei slujbe. După pensionare,
ajutorul părinților se manifestă mai ales în menaj, în îngrijirea și creșterea copiilor. Copiii adulți își ajută
părinții mai ales după pensionare sub formă de contribuții materiale, ajutorul de subzistență, sau
răspunsuri de stimă și afecțiune, (ajutorul de promovare, de ameliorare a statutului social).
3. Există o diferență în raportul părinți-copii în funcție de gen: relațiile dintre mamă și fiică
sunt mult mai apropiate decât pentru celelalte combinații posibile, mama se implică în gospodăria fiicei
mai ales după ce a născut primul copil. Când e vorba de ajutorarea părinților, femeile (fiica sau nora)
mai ales sunt cele care oferă servicii, vizite, asistență gospodărească și afectivă, iar bărbații asigură,
eventual, ajutorul financiar.
4. Natura și intensitatea relațiilor și a schimburilor familiale intergeneraționale este diferită
și cu privire la clasele și straturile sociale . În țările occidentale dezvoltate, interacțiunea parentală e mai
puternică la muncitori decât la clasa de mijloc. Cea din urmă este mai mobilă social, geografic și cultural;
trece de la o societate familială la una bazată pe amiciții, gusturi comune, petrecerea timpului liber în
forme instituționalizate (cluburi, concerte, spectacole de teatru). La clasa superioară este prezentă
sociabilitatea nonfamilială, dar relațiile părinți-copii adulți sunt mai intense datorită proprietății și
corolarelor ei (moștenirea, capitalul de relații umane, statutul social). Concluziile referitoare la stilul de
viață familială occidentală nu sunt translatabile automat în realitatea românească. Dar creșterea ponderii
clasei de mijloc și a diferențierii sociale va duce la evoluții asemănătoare. Deocamdată însă, la scară de
masă, schimburile intergeneraționale în familia lărgită din România stau sub semnul posibilităților
materiale modeste.
Teme de reflecție
76
1. Societatea românească actuală nu este omogenă din perspectiva civilizațiilor. Cum
credeți că vor evolua structurile și procesele familiale sub impactul globalizării?
2. Care sunt, în opinia dumneavoastră, principiile orientative optimale privind educarea
copiilor în lumea de azi?
3. Care credeți că ar fi soluțiile pentru dezamorsarea sau aplanarea divergențelor
axiologice dintre generații în societatea contemporană?
4. Care sunt principalele surse care întrețin și amplifică opinia conform căreia în
societatea actuală, persoane vârstnice și bolnave sunt cel puțin neglijate de familie. Demonstrați cu
ajutorul instrumentului teoretic și metodologic oferit de sociopsihologie falsul propoziției de mai
sus.
Ce are de făcut viitorul asistent social?
77
În abordarea diferitelor teme legate de modul de constituire a familiei, de raporturile de
putere și luarea de decizii în context familial, de tipuri de schimb intrafamilial în parcurgerea ciclului
vieții, de factorii determinanți ai satisfacției și insatisfacției, ai stabilității și instabilității, de stilul de viață
maritală și nonmaritală am identificat probleme cu care se confruntă familia în diferite contexte
economice și socioculturale, între care și cel românesc. Toate acest ea constituie o parte din baza teoretică
a asistenței sociale.
Dar, dincolo de categorizări după diferite criterii, fiecare grup familial este un univers
particular, cu propria istorie și propriile probleme, cu modul ei specific de internalizare și asumare sau
ignorare a valorilor sociale sau de propunere a unor noi valori. Acest fapt nu trebuie să vă conducă la
ideea reîntoarcerii la supremația empiricului în defavoarea teoreticului.
Unele familii găsesc în ele forța de ași rezolva problemele apelând uneori și la rețelele
sociale în care sunt incluse. Altele însă trebuie ajutate pentru că nu pot sau nu știu cum să-și rezolve
problemele și să ajungă pe linia de plutire. Acestei necesități îi răspunde tratamentul psihosocial și terapia
familiei. Este un efort pe care societatea trebuie să-l facă nu numai în folosul familiilor aflate în dificultate
ci și al creșterii gradului de civilizație materială și spirituală a întregii societăți.
Asistența și terapia familială sunt tipuri de activități care, pentru a fi eficiente trebuie să
aibă o fundamentare teoretică suficient de solidă capabilă să-i permită profesionistului în domeniu să
parcurgă în ambele sensuri drumul dintre general și particular.
Bunele sentimente și dorința de a ajuta sunt foarte necesare, dar nu și suficiente. Pe de
altă parte, o pregătire teoretică fără deschidere spre spațiul și timpul social al acțiunii, este doar o sumă de
cunoștințe, mai curând despre alții decât despre noi.
O teorie inspirată de practica românească în domeniul asistenței și o practică fondată pe
teorie și capabilă să deschidă teoriei noi orizonturi pot duce la rezultate notabile.
Bibliografie selectivă
78
Iluț. Petru, (2005), Sociopsihologia și antropologia familiei , Iași: Editura Polirom;
Iluț. Petru, (2000), Iluzialocalismului și localizarea iluziei. Teme actuale ale
psihosociologiei, Iași: Editura Polirom;
Iluț. Petru, (1995), Familia- cunoaștere asistență, Cluj Napoca: Editura Argonaut;
Iluț. Petru, (1997), Abordarea calitativă a socioumanului , Iași: Editura Polirom;
Paul – Tudor Hărăguș, Distribuția sarcinilor domestice în cuplurile din România. Între
ideologie de gen și negociere bazată pe resurse . În Vol.Col.Coord. P.Iluț. (2007) Dimensiuni ale familiei
actuale din România, Editura: Presa Universitară Clujeană.
Traian Rotariu, Aspecte privind structura populației României după starea civilă . În
Vol.Col.Coord. P.Iluț. (2007) Dimensiuni ale familiei actuale din România, Editura: Presa Universitară
Clujeană.
Voinea, Maria, (1996), Psihosociologia familiei , București: Editura Universității din
București.
Druță,Florin (1998), Psihosociologia familiei , București: Editura Didactică și
Pedagogică;
Ciupercă,Cristian (2000), Cuplul modern – între emancipare și disoluție ,București:
Editura Tipoalex;
Mitrofan,Iolanda;Ciupercă,Cristian (1997), Psihologia relațiilor dintre sexe , București:
Editura Alternative;
Mitrofan,Iolanda, Mitrofan, Nicolae (1996), Elemente de psihologie a cuplului ,
București: Casa de Editură Și Presă”Șansa”.
Mitrofan,Iolanda, (1989), Cuplul conjugal. Armonie și dizarmonie , București: Editura
Științifică și Enciclopedică;
Zlate , Mielu, (coord.) (1997), Psihologia vieții cotidiene , Iași: Editura Polirom;
Stănciulescu, Elisabeta (2002), Sociologia educației familiale , Iași: Editura Polirom;
Marinescu, Valentina,(2002 ), Muncile casnice în satul românesc actual: Studii de caz ,
Iași: Editura Polirom;
Mihăilescu, Ioan, (1999), Familia în societățile europene , București: Editura
Universității din București.
Mihăilescu, Ioan (coord.)(2000), Un deceniu de tranziție. Situația copilului și afamiliei
în România., București: Unicef;
Zamfir, Elena; Bădescu, Ilie; Zamfir, Cătălin(coord.) (2000), Starea societății românești
după 10 ani de tranziție , București: Editura Expert.
79
Radu Ion. Iluț, Petru; Matei. Luca (1994), Psihologie socială , Cluj – Napoca: Editura
Exe;
Hardyment, Cristina, (2000), Viitorul familiei, București: Editura Științifică;
Becker, Gary S, (1994), Comportamentul uman, o abordare economică , București:
Editura All;
Giddens , Anthony, (2001), Sociologie, București: Editura Bic All;
Giddens , Anthony, (2000), Transformarea intimității , București : Editura Antet;
Goody, Jack, (2003), Familia europeană: o încredere de antropologie istorică , Iași:
Editura Polirom;
Fromm, Erich, (1995), Arta de a iubi, București: Editura Anima;
Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr, (1993), Dicționar de sociologie , București: Editura
Babel;
Lamanna, Mary Ann; Riedmann, Agnes, (1991), Marriages and Families : Marking
Choices and Facing Change , Belmont, California: Wadsworth Publishing Company ;
Nelson-Jones, Richard, (1996), Relating Skills: A Practical Guide to Effective Personal
Relationships, London. Cassell Wellington House;
Wilson, Adrian, (1993), Family, London: Routledge;
Collins, Randall, (1988), Sociology of Marriage and the family: Gender, Love and
property, Chicago, Ilinois: Nelson Hall Inc;
Bird, Gloria; Melville, Keith, (1994), Families and Intimmate Relationships , USA:
McGraw-Hill, Inc;
Dreaman, Solly (editor), (1997), The Family on the Threshold of 21st Century: Trends
and Implications, Mahwah, New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates, Publishers;
Scârneci, Florentina (2006), Indrumar de cercetare calitativă în științele socio-umane :
Editura Universității Transilvania Brașov.
Dragomir ,Otilia; Miroiu, Mihaela, (2002), Lexicon feminist, Iași, Editura Polirom.
Revista română de sociologie
Revista de Sociologie Românească ( www.sociologieromânească.ro )
www.sagepub.com – Journal of Comparative family Studies
– Family Relations
– Journal of Marriage and the Family
– Journal of Social and Personal Relationships
– Journal of Social Issues
80
Cuprins
81
Cuvânt înainte…………………………………………………………………………………..……2
Capitolul 1. Cunoașterea familiei – de la conștiința comună la sociologia familiei și disciplinele
conexe………………………………………………………………………………………………….5
Obiective ……………………………………………………………………………………….5
1.1Cunoașterea comună și cunoașterea științifică în problematica familiei….…………….……5
1.1.1Particularitățilecunoașterii comune………………………………………………5
1.1.2. Virtuțile cunoașterii comune a familiei…………………………..……………..5
1.1.3. Neajunsuri și limite ale cunoașterii comune………………………..…………..6
1.1.4. Necesitatea depășirii cunoașterii comune prin demersuri științifice…………6
Sinteză a paragrafului 1………………………………………………………….…………7
1.2. Abordarea complexă a familiei. Conexiuni și interferențe disciplinare……………………..8
1.3. Tendințe actuale în sociologia familiei………………………………………………………….9
1.3.1. Teme în actualitate………………………………………………………………..9
1.3.2. Orientări teoretico – metodologice ………………………………….…………10
1.4. Relevanța teoretică și practic – aplicativă a studierii familiei……………………………….11
Teme de reflecție ………………………………………………………………………….12
Capitolul 2. Tipuri și structuri maritale și familiale. Grupul domestic……………..…………13
Obiective………………………………………………………………………… .………..13
2.1. Familia și apariția ei…………………………………………………………………..……….13
2.1.1. Definirea familiei…………………………………………….…………………..13
2.1.2. Principalele funcții sociale ale familiei…………………………………………15
2.1.3. Originea grupului familial………………………………………………………16
2.2. Mariajul și formele sale………………………………………………………………………..17
2.2.1. Universalitatea mariajului, tabu-ul incestului………………………………….17
2.2.2. Tipuri de mariaj…………………………………………………………………..17
2.3. Modele teoretice de familie………………………………………………………………..…..18
2.4. Tipologia familiei……………………………………………………………………….………20
2.5. Familia și gospodăria. Grupul domestic…………………………………………….………..21
Teme de reflecție…………………………………………………………………………22
Capitolul 3. Social și psihosocial în alegerea partenerului de viață. Piața maritală………….23
Obiective ………………………………………………………………………………….23
82
3.1.Dragostea și căsătoria. De la opțiunea altora la opțiunea proprie. Dragostea romantică…23
3.2. Determinări socio-demografice ale alegerii partenerului conjugal; homogamie și
heterogamie………………………………………………………………………………………….24
3.2.1. Vârsta……………………………………………………………………………..24
3.2.2. Statutul socioprofesional ………………………………………………………..25
3.2.3. Rasă, etnie și religie………………………………………………………………26
3.2.4. Homogamie spațio-geografică. Proximitate și selectivitate……………………27
3.3. Mecanisme psihosociale………………………………………………………………………..28
3.3.1. Efectul familiarității………………………………………………………………28
3.3.2. Atractivitatea fizică………………………………………………………………28
3.3.3. Transferul de excitabilitate nervoasă (arousal)………………………………..29
3.3.4. Efectul „Romeo și Julieta”………………………………………………………29
3.3.5. Efectul „greu de cucerit” ………………………………………………………..29
3.3.6. Similaritate și complementaritate ………………………………………………30
3.4. Piața maritală. Mariajul ca schimb…………………………………………………………..31
3.5. Căsătoria ca proces multifactorial ……………………………………………………………32
Teme de reflecție …………………………………………………………………………33
Capitolul 4. Dinamica rolurilor în familie. Ciclul vieții familiale………………………………34
Obiective………………………………………………………………………………….34
4.1. Rolurile și așteptările de rol în grupul familial ………………………………………………34
4.1.1. Definirea conceptelor implicate…………………………………………………34
4.1.2. Stereotipii sociale p rivind diferențele între bărbat și femeie………………….35
4.1.3. Teorii despre structura și dinamica rolurilor în familie………………………36
4.1.4. Complementaritate și conflict de rol. Mișcarea feministă…………………….40
4.2. Distribuția sarcinilor domestice. De la ideologie la fapte……………………………………40
4.2.1. Profesia și viața casnică………………………………………………………….41
4.2.2. Organizarea bugetului familial…………………………………………………44
4.2.3. Puterea și luarea de decizii în familie…………………………………………..45
4.2.4. Planificarea familială……………………………………………………………46
4.3. Satisfacția în viața familială…………………………………………………………………48
83
4.3.1. Diferențe marcante ……………………………………………………………48
4.3.2. Factorii reușitei și nereușitei familiale. Sindromul incapacității de conviețuire
normală……………………………………………………………………………………………49
4.4. Ciclul vieții familiale…………………………………………………………………………51
Teme de reflecție………………………………………………………………………..52
Capitolul 5. Divorțialitate, recăsătorie și alternative nonmaritale…………………..………..53
5.1 Divorțialitatea și cauzele ei…………………………………………………………………..53
5.1.1. Creșterea disrupției conjugale în societatea contemporană…………………53
5.1.2. Cauze generale (macrosociale)………………………………………………..55
5.1.3. Violența în familie …………………………………………………………….56
5.1.4. Factori explicativi specifici (microsociali)……………………………………58
5.1.5. Divorțul ca proces temporal ……………………………………………….….59
5.1.6. Consecințe ale divorțialității ………………………………………………….60
5.2. Recăsătoria și problemele ei………………………………………………………………..62
5.2.1. Disparitatea bărbat-femeie……………………………………………………62
5.2.2. Avantaje și dezavantaje ale recăsătoriei……………………………………..62
5.3. Alternative non maritale…………………………………………………………………….63
5.3.1. Persoane singure (celibatul)…………………………………………………..63
5.3.2. Persoane singure cu copii (familii monoparentale)………………………….65
5.3.3. Coabitarea (concubinajul) si sexualitatea premaritală………………………66
5.3.4. Cupluri (familii ) de homosexuali ……………………………………………67
Teme de reflecție ………………………………………………………………………68
Capitolul 6. Familia și societatea în lumea contemporană…………………………………….69
Obiective ……………………………………………………………………………….69
6.1 Condiționări reciproce societate-familie……………………………………………………69
6.2. Controlul social prin familie ……………………………………………………………….70
6.3. Raportul părinți-copii sub semnul socialului ………………………………………………72
6.3.1. Șansele școlare și sociale………………………………………………………72
6.3.2. Continuitate și divergență axiologică ………………………………………..73
6.3.3. Schimburi intergeneraționale. Copii adulți – părinți în vârstă …………….74
Teme de reflecție………………………………………………………………………..76
Ce are de făcut viitorul asistent social?……………………………………………………………………………..77
Bibliografie selectiv ă………………………………………………………………………………78
84
85
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cineva s-ar putea întreba: îmi este necesară cunoașterea științifică a familiei? Știu destul de multe despre familie, din experiența mea și a celor… [610364] (ID: 610364)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.