CINEMATOGRAFICĂ I. L. CARAGIALE București [307528]

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTĂ TEATRALĂ ȘI

CINEMATOGRAFICĂ “I. L. CARAGIALE” – București

Facultatea de Teatru

Specializarea „Arta regizorului de teatru”

Jean-[anonimizat]: Târfa cu respect

Profesor coordonator

prof. univ. dr. Felix ALEXA

Absolvent: [anonimizat]-Maria HRISTODORESCU

IUNIE 2018

Capitolul 1. Jean-[anonimizat]-[anonimizat]: „Nulla dies sine linea.”

Pentru Sartre cuvintele au fost un mod de a exista, după cum însuși afirma în Les Mots/ Cuvintele (1964). [anonimizat]. [anonimizat], fără însă a [anonimizat], [anonimizat], dramaturgul, filosoful și eseistul Sartre. Așa cum Tudor Ghideanu subliniază: „[anonimizat] i-a [anonimizat] a făcut, [anonimizat], născocirile sale <proiectate într-o lume viitoare>.”

[anonimizat] i se relevă copilului Sartre la numai șapte ani: „[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].”

Sartre a fost un scriitor prolific. Deși a atras atenția criticii și intelectualilor încă din anii premergători războiului când îi sunt publicate La Nausée/ Greața (1938) și Le Mur/ Zidul (1939), cunoaște succesul odată cu piesele Les Mouches/ Muștele (1943) și Huis clos/ Cu ușile închise (1944). Tot în 1943, Sartre își face cunoscută filosofia prin opera L’Être et le Néant, un essai d’ontologie phénoménologique/ Ființa și neantul: eseu de ontologie fenomenologică. Operă fundamentală a [anonimizat] L’existentialisme est un humanisme/ [anonimizat] 1945, publicată ulterior în 1946. 1945 este și anul când Sartre scrie primele volume din trilogia Les Chemins de la liberté.

În 1946 este publicată La Putain respecteuse/ [anonimizat], nedreptate, puritate, manipulare, neputință, [anonimizat]-a doua partea a prezentei lucrări. [anonimizat] sépulture/ Morți fără îngropăciune.

Din 1947 și până în 1976, Sartre publică o [anonimizat], eseuri, [anonimizat], [anonimizat], de descoperire a lumii și pe sine, a lui Sartre: Les Mains sales/ Mâinile murdare (1948), Le Diable et le Bon Dieu/ Diavolul și bunul Dumnezeu (1951), Kean (1954), Nekrassov (1955), Les Séquestrés d'Altona/ Sechestrații din Altona (1959), L’Engrenage (1969).

1964 e un alt an fecund pentru Sartre. Pe 22 octombrie îi este decernat premiul Nobel pentru literatură. Pe care-l refuză, după cum va refuza și toate celelalte premii și onoruri acordate. [anonimizat], [anonimizat], un obstacol în calea libertății sale ca om. E anul când publică Les Mots/ Cuvintele. Și anul când o adoptă pe Arlette Elkaȉm-Sartre, persoana căreia îi va lăsa toată averea sa literară, cea care va moșteni drepturile de autor după trecerea lui Sartre în neființă.

Survenită pe 15 apilie 1980, dispariție sa pune punct unui destin fascinant, al unui om care a trăit la fel de intens ca și personajele sale, care a definit un sistem filosofic pe care o bună parte a tineretului vremurilor sale l-a internalizat ca pe o carte de căpătâi, pe care l-a transpus în operele lui literare, dând viață acelor căutări pe care omul de azi încă le mai are.

Criticii care au analizat și comentat opera literară și filosofică a lui Sartre sunt de acord că succesul lui extraordinar, mai ales în rândul tinerilor, s-a datorat proiecției filosofiei sale în textele lui dramatice.

Paul Johnson consideră că: „Esența operei lui Sartre rezidă în proiectarea activismului filozofic la nivelul prozei literare și al dramei.” O abordare mai nuanțată a problemei are André Maurois care consideră că: „Ideea care l-a făcut ilustru a fost de a uni literatura cu filosofia”. De altfel, Maurois argumentează că opera literară a lui Sartre – romane, nuvele, texte dramatice – sunt „încarnări ale filosofiei sale”, căreia, la rândul lor, textele literare îi conferă puterea de a convinge, de concretețe, de actualitate pentru căutările unei societăți franceze în degringoladă.

Existențialismul lui Sartre

Influențat puternic de viziunea lui Husserl și Heidegger, existențialismul ateu al lui Sartre a avut un puternic ecou pentru cititorii contemporani operei sale. Fiind cel care a introdus ”situația” în teoria fenomenologică, dând astfel sens și structură conceptelor filosofice, Sartre a postulat în eseul său de ontologie fenomenologică Ființa și neantul definiția conștiinței ca „ființă pentru care în ființa sa se pune problema ființei sale în măsura în care această ființă implică
o altă ființă decât ea.”

„Ființei în sine”/ „l’être-en-soi”, adică facticității realității umane, care-l face pe om să țină de lumea lucrurilor, Sartre îi opune „ființa-pentru-sine”/ „l’être-pour-soi”, care este liberă a se alege în fiecare moment, tocmai aceste alegeri libere, luate în situațiile date, definind omul ca individualitate. Omul are libertate totală să se autodefinească, „omul se face”, fiind proiectul său de când se naște (există) și până când nu mai există. Sartre subliniază însă: „Consecința esențială a remarcelor noastre anterioare este că omul, fiind condamnat să fie liber, poartă greutatea întregii lumi pe umerii săi: el este responsabil față de lume și față de el însuși ca o modalitate de a fi.” Astfel se conturează nevoia definirii relației omului cu ceilalți – „l'être pour autrui”, pentru că „există relație a pentru-sinelui cu în-sinele în prezența celuilalt”.

Tocmai libertatea totală, necondiționată de nimic presetat, preexistent, este – consideră unii comentatori ai lui Sartre – călcâiul lui Ahile, motivul pentru care existențialismul se află în fața unui „paradox decapitant”, incapabil să-și definească o morală „fără a-și reteza propriile-i teze despre neant, libertate, alegere, proiect”:

„În fața eroului existențialist se deschid n sensuri. Ce să aleagă? Pentru care dintre valori să opteze? Libertatea sa, țâșnire originară din neant, e absolută. Alegerea sa nu e de nimic determinată. El știe, dacă a învățat bine lecția existențialistă, că de el depinde totul. El se face alegând. De el va depinde dacă va fi bun sau rău, dacă va fi erou sau laș, dacă va fi călău, trădător, etc. etc. Un singur lucru nu-i poate spune existențialismul: ce să aleagă […] nu-i poate spune pentru că i-ar determina alegerea. Adică i-ar răpi libertatea și, în fond, i-ar dărâma statutul ontologic.”

Răspunzând diferitelor critici, Sartre subliniază că „înțelege prin existențialism o doctrină care face viața umană posibilă și care, de altfel, declară că fiecare adevăr și fiecare acțiune implică deopotrivă un mediu și o subiectivitate umană”.

Transpunându-și ideile filosofice în textele sale literare, Sartre le dă profunzime, le dă o reprezentare umană, le adaugă particularitățile situațiilor de viață, în care oameni vii sunt purtătorii ideilor: „Ceea ce teatrul poate arăta mai emoționant este un caracter pe cale de a se crea, momentul alegerii, prin libera decizie, care angajează o morală pentru o viață întreagă.”

Reproșurilor că nu a fundamentat partea morală a existențialismului în opera sa filosofică, Sartre le răspunde prin textele sale dramatice, în care pune la lucru conceptele filosofice – generale prin natura lor, creându-le cadre, situații particulare în care neantul, singurătatea, angoasa, revolta, acțiunea, alegerea, libertatea să se manifeste.

După cum nota chiar Jean-Paul Sartre: „Situația este un apel prin care ni se propun soluții pentru ca noi să decidem. Și pentru ca decizia să fie profund umană, pentru a pune în joc omul în întregul său, de fiecare dată trebuie aduse pe scenă situații limită, adică acelea care prezintă alternativa în care moartea este unul dintre termeni. Astfel, libertatea se descoperă la cel mai înalt nivel întrucât este acceptată pierderea ei pentru a se putea afirma.”

Paul Johnson îl consideră pe Sartre un oportunist, care a preluat idei filosofice din filosofia germană – Heidegger, Husserl – și le-a prezentat într-o formă populară, în pas cu moda timpului, mai ales în textele dramatice, Huis clos (Cu ușile închise) fiind un exemplu de succes. Alți autori consideră că existențialismul francez, al cărui reprezentant tipic e Satre, „este mai adecvat denumirii de <existențialism> decât orice <Existenzphilosophie> sau <Seinsphilosophie>, întrucât pune în centrul filosofării <omul> ca dificultate, ca <problematizare>.”

Jeanette Colombel identifică ce anume îl face pe Satre diferit, original și, în definitiv unic: „Unicitatea și originalitatea gândurilor lui Sartre vin din felul în care funcționează conceptele în care dinamica nu se separă de situație, indiferent de domeniul explorat; tocmai în cadrul acestui raport intern conceptele au sens, în afara oricărei clasificări (neclasabile), în afara oricărui formalism.”

La fel de relevantă ca transpunerea filosofiei pentru opera dramatică analizată în cel de-al doilea capitol al lucrării de față este și utilizarea imaginarului ca metodă de construcție literară. În construcția personajelor sale – contorsionate de întrebări, cu reacții și schimbări comportamentale aparent ilogice, Sartre pornește de la sine, nu cel real ci „așa cum am vrut să fiu”.

Trecerea timpului marchează alegerile personajelor, dându-le greutatea și gravitatea unor acte întâmplate, care nu mai pot fi schimbate. Odată făcută o alegere, aceasta modifică personajul și destinul pe care acesta îl făurește pentru sine. Orice încercare de revenire la o situație anterioară este sortită eșecului, întrucât alegerea a avut deja consecințe care nu pot fi șterse.

Definind teatrul ca „imagine a actului”, în care „obiectul vine după acțiune”, teatrul lui Sartre se focalizează pe acțiune, care se desfășoară cu o durată, cu consecințe, ireversibile, pentru personajele angrenate în realizarea „pentru sinelui” dar care există „în sine” în relație unele cu celelalte.

Discuția despre viața și opera lui Sartre ar putea acoperi multe pagini, dat fiind că Jean-Paul Sartre a fost omul care a suscitat opinii dintre cele mai diverse, de multe ori diametral opuse prin ceea ce a făcut sau a ales să nu facă, prin ceea a scris și a afirmat în cuvântările sale publice, prin felul său de a fi. El rămâne exponentul unei generații, căruia chiar și unul dintre criticii săi îi recunoaște meritele: „Cert este că nici un filozof al secolului nostru nu a avut un asemenea impact asupra spiritului și comportamentului atâtor indivizi din lumea întreagă, cu precădere tineri.”

Vom concluziona, citând frumoasele cuvinte ale lui André Maurois: „Fenomenul Sartre a fost, pe la 1942-1946, marele eveniment al istoriei literare.”

Capitolul 2. Studiu de caz: Târfa cu respect

Scurtă descriere a piesei

Anii ’50, undeva în sudul Statelor Unite ale Americii, într-un orășel cu aproximativ 37.000 de locuitori, din care 17.000 albi și 20.000 de negri. Sartre ne dezvăluie atmosfera locală așa cum este aceasta percepută de către personajul principal, Lizzie Mac Kay, o tânără venită de la New York, mânată de neplăcerile pe care vrea să le lase în urmă. Cu toate acestea Lizzie se va trezi rapid din euforia întâlnirii cu un bărbat cunoscut la dans în momentul în care trecutul foarte recent (de alatăieri) vine să-i amintească că dreptatea e apanajul clasei care conduce, nu al categoriilor sociale conduse sau oprimate.

Martoră a unei crime și victimă a agresiunilor de natură sexuală a doi albi, din care unul se dovedește a fi nepotul Senatorului, Lizzie este hărțuită de băiatul Senatorului și de complicele acestuia, un polițist corupt, care o șantajează și amenință să semneze o declarație falsă care-l incriminează pe Negru de agresiune asupra lui Lizzie, justificând omorul comis de nepotul Senatorului, numitul Thomas Clarke.

Necedând presiunii psihice și brutalității fizice, Lizzie cade pradă manipulării ordinare a Senatorului, care, creându-i impresia că va fi acceptată de o societate închisă, cu reguli dure, nescrise – ea, o orfană „azvârlită de destin la marginea societății”, percepută ca paria care nu se încadrează în tiparele lumii bune –, o convinge să semneze o mărturie falsă.

Lizzie realizează înșelătoria prea târziu pentru a mai anula ceea ce a făcut, însă apariția Negrului la ceas de noapte îi dă șansa să-și răscumpere sufletul – altfel pur, neatins de profesia de prostituată pe care o practică. Îl va adăposti la ea, deși nu-i plac negrii. O altă iluzie de care Lizzie se agață, încercând cu disperare să se sustragă prezentului galopant, care o face marioneta situațiilor pe care nu le controlează.

Va rata, însă, și această șansă pentru că, oricât de bine va știi să se apere de avansurile Senatorului și să disimuleze în fața Cetățeanului, reprezentantul gloatei furioase care vrea să-l linșeze pe Negru – vinovat sau nu –, nu va putea să convingă un bărbat atras atât de puternic de ea încât e gata să încalce convențiile și cutumele societății, același fiu al Senatorului care se reîntoarce după 12 ceasuri la Lizzie, dominat de dorință și rușine în egală măsură.

Finalul textului subliniază cheia sarcastică în care Sartre a scris piesa. Trădat de zgomotul pe care-l face în baie – poate din cauză că aude violențele la care Fred o supune pe Lizzie, Negrul este forțat să apară în fața unui Fred înarmat care își vede „justificate” bănuielile – nefondate – privind un motiv ascuns pentru care Lizzie îl protejează un Negru.

Profitând de situație, Negrul îl doboară și fuge afară, unde o gloată însetată de „a face dreptate” îl caută cu intenția să-l linșeze. Rămâne în urmă o Lizzie zdrobită pentru că nu a reușit să-l protejeze pe Negru și conștientă că este incapabilă să mai scape din iadul în care o aruncă propria mărturie falsă, smulsă prin manipulare, cea care condamnă un om nevinovat la moarte.

Reîntoarcerea lui Fred pe care Lizzie nu poate să-l împuște nu face decât să îngroașe absurdul situației. Un Fred decis să o instaleze pe Lizzie „pe colină, pe malul celălalt al râului, într-o casă frumoasă, cu parc”, unde să o viziteze „marțea, joia și week-end-ul”, așa cum Lizzie visa să se întâmple: „Ai să ai servitori negri și bani mai mulți decât ai visat tu vreodată, dar va trebui să-mi suporți toate capriciile. Și-o să am destule!”

În finalul textului lui Sartre, Lizzie pare că are parte de visul american pe care și l-a dorit: un singur finanțator în loc de trei-patru, tânăr în loc de bărbați mai trecuți, bani și servitori la discreție. Întrebarea aici este: da, dar cu ce cost?

În plus față de suportarea capriciilor unui om instabil emoțional, o umbră a tatălui său, Lizzie va trebui să trăiască în mod constant cu gândul că semnătura sa a condamnat un om nevinovat, lăsându-l pradă fie justiției Statului sudic, fie gloatei de justițiari pentru care linșajul e doar o altă parte a vieții din Sud.

Argument

Dintre toate piesele lui Sartre, „Târfa cu respect” este unul dintre textele profund existențialiste, cu un puternic plan socio-politic, structurat pe multiple niveluri: rasial – antinomia albi – negri, social – chestionând stratificarea păturilor societății, familial – punând sub semnul întrebării rolurile tradiționale – un Fred slab neputând domina o Lizzie care vrea să fie liberă, care știe ce vrea și ce valori apără.

E frapant cât de ușor reușește Sartre să surprindă paleta infinită de nuanțe ale remușcării foarte vii și intense ale prostituatei Lizzie (care se visează mai degrabă curtezană, întreținută de trei-patru „sugar daddies”) în timp ce schițează (nu zugrăvește, doar schițează, lasă minții posibilitatea să imagineze) realitatea brutală a asasinării negrilor de către albi cu susținerea necondiționată a majorității populației Statelor sudiste, născută dintr-o mentalitate asemănătoare celei a Evului Mediu european. Acea mentalitate care percepea execuția ”vrăjitoarelor” sau a ereticilor ca un prilej de entertainment, de manifestare a celor mai animalice instincte ale populației abrutizate de condițiile mizere în care trăia, analfabete și adânc îndoctrinate de o biserică ce rivaliza cu puterea laică a celor unși să conducă aristocrația și gloata.

„LIZZIE: Vreau să spun adevărul.

FRED: Adevărul! O curvă de zece dolari care vrea să spună adevărul! Nu există adevăr: există numai albi și negri, atât. Șaptesprezece mii de albi și douăzeci de mii de negri. Aici nu suntem la New York, aici n-avem dreptul să luăm lucrurile-n glumă.”

Aceste replici nu sunt numai urmarea unei filosofii profund existențialiste, ci și a unor sentimente profund umane, viscerale, care generează emoții violente. Lecturând prima dată textul, mi-au indus o reacție intensă, cândva foarte virulentă, legată de nedreptate, de injustiție, de dublu standard și de ipocrizie.

Deși ne aflăm la început de secol al XXI-lea, cuvintele crude scrise de Sartre în urmă cu 71 de ani mi-au trezit instincte viscerale, animalice, de ură, furie și dorință de a răzbuna niște orori care nu se șterg nicicum cu trecerea timpului. De ce?

„FRED: Îți dai bine seama ce-ai să faci?

LIZZIE: Ce-am să fac?

FRED: Ai să depui mărturie pentr-un negru, împotriva unui alb.

LIZZIE: Păi, dacă albul e vinovat!

FRED: Nu e vinovat.

LIZZIE: Dac-a omorît e vinovat.

FRED: Vinovat, de ce anume?

LIZZIE: De omor.

FRED: Dar a omorît un negru.

LIZZIE: Ei și?

FRED: Dac-am fi vinovați ori de cîte ori omorîm un negru…”

Pentru că, departe de a fi niște întâmplări uitate, îngropate într-un trecut de tristă amintire, sunt prezente acum și aici. Doar că au luat o formă mult mai rafinată și se adresează unei palete mult mai largi de grupuri defavorizate.

În România anului 2018, femeile, romii, persoanele fără adăpost, persoanele dependente de substanțe halucinogene, copiii fără părinți, persoanele cu altă identitate de gen și/sau altă orientare sexuală și alte grupuri vulnerabile au luat locul „negros”. Se pun pe tapet noțiuni ultra tradiționaliste, ultra naționaliste și ultra discriminatorii după multe decenii de luptă pentru egalitatea de șanse, antidiscriminare, pentru înțelegere, acceptare și asumare, reîntorcându-ne practic la realitatea anilor ’50 din SUA sau din Europa, tradiționaliste în egală măsură. Sau confruntându-ne frust cu realitatea zilei de azi din statele unde gândirea de tip „ultra” naște crime, nedreptate și sclavie pentru acele grupuri sociale care nu se pot apăra. Homo homini lupus nu a fost poate niciodată atât de dureros de prezent, într-o formă conștientă și, din păcate, în multe cazuri asumat abjectă.

În aceste condiții, textul lui Sartre nu e numai actual, ci oferă o bază solidă pentru două direcții pe care teatrul poate (și trebuie) să le urmeze într-o societate aflată în degringoladă, atât faptică, cât și spirituală: asumare socială și educație.

Teatrul nu poate exista în afara mediului, societății și comunităților timpului în care se întâmplă. Și, așa cum s-a născut teatrul politic în acei ani ai războiului când oamenii simțeau acut nevoia pe de o parte a unei confirmări, pe de altă parte a unei apartenențe la ceva în contextul unei realități neiertătoare, așa și deceniul doi al secolului nostru impune o abordare realistă, care nu își întoarce fața de la fracturile profunde din societatea românească, nu foarte diferite, de altfel, față de faliile care împart alte națiuni și societatea globală în era actuală.

Tocmai de aceea, spectacolul pe care îl pun în scenă are ca punct central textul lui Sartre, Târfa cu respect. Așa cum remarca Sartre, rasismul se manifestă mai puțin prin scrieri, cât printr-o atitudine concretă, cotidiană, care ajunge să reprezinte motivul ascuns al unor evenimente care se întâmplă și care au consecințe palpabile, negative, câteodată ireversibile, pentru cei asupra cărora se manifestă rasismul în forme mai mult sau mai puțin evidente. Apelul lui Sartre către intelectuali este un îndemn de a devoala manipularea, „de a expune violența celor privilegiați în toată nuditatea sa”.

Analiza textului

Sartre folosește tușe îngroșate, textul său – considerat, în momentul apariției, că pune evenimentele printr-o oglindă îngroșată, care dărâmă miturile americane până la a fi catalogat, mai recent, anti-american, împotriva idealurilor și obiceiurilor societății americane – fiind un pamflet îndreptat împotriva ipocriziei americane din deceniul cinci al secolului trecut care folosea „visul american” ca perdea de fum în spatele căreia se desfășurau ororile unei societăți segregate.

Personajele

Moto: „Mă cheamă Fred.”

Lizzie (Mac Kay), o tânără atrăgătoare fără a fi o frumusețe orbitoare, pe la 25-26 de ani, este prostuță – în sensul că e extrem de idealistă și credulă, dar, surprinzător, în același timp pragmatică, vulgară și de-a dreptul agresivă când realizează că a fost înșelată (sau, mai exact, s-a lăsat înșelată) din nou. Inteligență nativă peste medie, umbrită de lipsa unei educații și de incultură, înțelege situațiile cu toată greutatea lor faptică și emoțională, alegând să se iluzioneze într-o constantă căutare a acceptării și iubirii.

Deși a trăit o serie de experiențe negative cu bărbații, neplăceri care au determinat-o să părăsească New-York-ul, Lizzie păstrează o puternică latură idealistă și romantică, dublată de naivitatea copilului, ceea ce Lizzie încă este în interiorul ei: „Mă strângeai tare, tare de tot. Și pe urmă mi-ai spus la ureche că mă iubești.”. Copil abandonat, lipsit de iubirea pe care orice copil are dreptul să o pretindă în sânul unei familii, Lizzie interpretează prin prisma dorinței de apartenență acțiunile celorlalți – „Nu mai ții minte c-ai vrut să stingi lumina și că m-ai iubit pe întuneric? Asta mi s-a părut drăguț și plin de respect.”.

Lizzie se înșală asupra adevăratelor motive ale celorlalți, trăind iluzionându-se, creându-și o bulă pentru a se proteja de dezamăgiri, pe care și le generează tocmai pentru că evită să privească lucrurile în față, fără a le edulcora, până în momentul în care situațiile nu îi mai permit luxul de a fugi de realitate: „Va să zică de asta…”, replică pe care o va repeta obsesiv, ca un laitmotiv.

Personaj dual, Lizzie trece de la inocența copiliței la vulgaritatea profesionistei în momentul în care este amenințată și agresată verbal și fizic, succesiv, de Fred și Polițist sau în momentul în care Senatorul vine să o șantajeze să-l accepte drept client.

Fred, un tânăr descedent al uneia dintre cele mai vechi familii, fami(g)lia Clarke, este obsedat de respectarea cutumelor sociale și religioase, drept care încontinuu bântuit de consecințele păcatului carnal, pe care însă nu și-l refuză odată întâlnită oportunitatea, în detrimentul scopului său imediat. Extrem de rasist și plin de fobii la adresa categoriilor sociale pe care le consideră inferioare, își ascunde frustrările și neputința în spatele apartenenței la „clanul Clarke”.

Își admiră vărul, pe Thomas Clarke – „cel mai bun din tot orașul”, care, spre deosebire de Fred, s-a făcut deja remarcat prin realizările sale – e absolvent de Harvard, ofițer și patron al unei uzine cu 2000 de angajați. În opoziție, Fred nu s-a remarcat prin nimic excepțional, fiind doar fiul tatălui său, Senatorul, după cum singur se recomandă: „Sunt băiatul lui Clarke.”

Fred este extrem de formalist și grijuliu să respecte până la capăt cutumele, cultivând o imagine extrem de falsă, dar potrivită pentru viitoarea carieră senatorială. Deși în text nu îi este clar precizată vârsta, îl putem situa – în funcție de reacțiile sale, de multe ori brutale, total disproporționate, generate de nevoia de a-și masca nesiguranța și de a-și ascunde latura afectivă – în intervalul 25-30 de ani.

Senatorul este un foarte abil manipulator, abject din punct de vedere uman, dar cu o imagine imaculată: „Are un aer așa, sever, știi, drept. E adevărat ce spune lumea, că vorbește dulce de-ți merge la inimă?”

Altfel, o curvă politică perfectă, extrem de persuasiv, cu o capacitate fantastică de a manipula ființele mai slabe de înger. Fără scrupule, vede în Lizzie o bună candidată pentru o relație discretă, reciproc avantajoasă:

„Senatorul: Îți mulțumesc, hm, copila mea. O să mai stăm de vorbă între patru ochi. Treci printr-o criză morală și ai nevoie de sprijinul meu.

Lizzie: Am nevoie mai ales de parale, da’ cred c-o să ne înțelegem noi.”

Deși Sartre nu ne furnizează o decriere fizică a Senatorului, ținând cont de faptul că e membrul unei familii înstărite, că are funcția de senator și că are un fiu care a trecut de adolescență și evoluează spre maturitate, putem creiona portretul unui domn bine, care are cel puțin 45-50 de ani, dar care poate fi și mai în vârstă, cu un aer impozant, ușor sever. Având în vedere modalitatea în care încearcă să se introducă pe lista clienților lui Lizzie, putem presupune că încearcă să trăiască o a doua tinerețe prin escapade discrete cu fete tinere pe care e dispus să le finanțeze.

Personajelor principale, Sartre le adaugă personaje pasagere, colective, însă relevante pentru tipologiile pe care le reprezintă – Polițistul corupt, aflat pe statul de plată al familiei Clarke, servil în fața celor care-l plătesc, dispus să-și încalce îndatoririle legale și morale pentru suma corectă și Cetățeanul convins că are dreptul să fie justițiar pentru a-și proteja comunitatea de orice și oricine care nu se încadrează în tiparele comportamentale înguste, declarate și recunoscute ca social acceptabile.

„Lizzie: Și negrul?

Senatorul: Care negru? A, da! Îl caută.”

Un element exogen, care nu are loc în lumea albilor, Negrul este atât personaj individual, cât și exponentul unei tipologii. Personajul individual Negrul are o familie pe care a trebuit să o părăsească temporar, dar pe care nu vrea să o părăsească de tot, tocmai de aceea alege să nu fugă din oraș imediat după crima din tren și se ascunde pe unde nimerește, riscând să fie prins și linșat în fiecare secundă. Este demn și lucid în ciuda calvarului prin care trece, deși nu e vinovat de nimic.

În același timp, Negrul e exponentul clasei oprimate, a foștilor sclavi, deveniți cetățeni de categoria a doua, o masă de muncitori, tăcuți și fără prea multe drepturi, numai buni pentru a lucra întru bunăstarea foștii lor stăpâni, albii. Poate tocmai conștința acestei realități nedrepte, dar aparent imuabile îi justifică aerul de resemnare, de acceptare fără luptă a societății cu toate tarele sale:

„Lizzie: Ce au albii de ești întotdeauna de partea lor?

Negrul: Sunt albi.”

Un alt personaj interesant, niciodată fizic prezent, însă prezent prin faptul că e cauza care declanșează majoritatea scopurilor și acțiunilor personajelor masculine – mai puțin pe cele ale Negrului, a doua sursă generatoare de scopuri și acțiuni în piesă – este Thomas Clarke. Acesta apare creionat doar în descrierea făcută de Fred, care, deși grijuliu până la a fi maniacal vizavi de imaginea sa în fața membrilor comunității, își riscă reputația venind în apartamentul închiriat de o femeie de moravuri ușoare pentru a rezolva problema gravă creată de vărul său. Același scop are și Senatorul care, realizând că este în joc reputația întregii familii Clarke, găsește modalitatea optimă de a rezolva situația.

Fin cunoscător al naturii umane, Sartre, conștient de faptul că scriitura sa trebuie să aibă valoare independent de când și de către cine va fi lecturată, nu impune cititorului portrete precise ale personajelor, ci mai degrabă le creionează câteva caracteristici definitori, care rezultă din replicile presărate de-a lungul întregii piese. Astfel, Sartre lasă imaginația cititorului să lucreze pe măsură ce lecturează piesa, creând personajele și dându-le înfățișarea și caracterul potrivit experienței particulare a fiecăruia, ceea ce le apropie de cititor, oricare ar fi acela, din orice categorie socială, cu orice localizare geografică, având orice pregătire teoretică și experiență de viață.

Ceea ce ar putea părea un cusur – personajele nu au neapărat chip și adâncime, sunt schițate, exponente ale unor tipologii – reprezintă, de fapt, marele avantaj al scriiturii lui Sartre. Departe de a le face caricaturale, lipsa informațiilor în text permite crearea poveștilor din spatele personajelor, completând trăsăturile sumare, unele definitorii, pe care replicile piesei ni le furnizează.

E drept că, astfel, fiecare își formează în minte o altă imagine pentru fiecare personaj, iar dificultatea punerii în scenă constă tocmai în a armoniza viziunea regizorului cu ideile actorilor și cu așteptările publicurilor. Pericolul de a eșua pin creionarea unor personaje șablonarde, lipsite de viață interioară, deci greu de reprezentat într-un mod coerent, este unul dintre riscurile de care orice montare a piesei trebuie să țină seama.

Harta relațională

Triunghiul Lizzie – Fred – Senator

Prostituatei Lizzie, altfel pură în naivitatea sa și statornică în dorința de a-și apăra valorile – „Vreau să spun adevărul”, Sartre îi contrapune două personaje: un personaj măcinat de frustrări, însă sincer fascinat de Lizzie pentru care simte o atracție inexplicabilă – Fred, a cărui calitate unică e că e băiatul Senatorului, descendent al unui lung șir de „self-made men” – și un șarpe versat și hârșit de lunga experiență în manipularea maselor, situațiilor și oamenilor apropiați – Senatorul.

Ajuns în intimitatea lui Lizzie, băiatul Senatorului își dezvăluie caracterul dual, nestatornic – pe de o parte obsedat de păcat, în fapt de percepția pe care lumea ar putea să o aibă asupra legăturii cu o prostituată și de consecințele asupra viitoarei sale cariere politice și, pe de altă parte, de sentimentul inexplicabil pe care-l dezvoltă pentru Lizzie. Acțiunile sale oscilează între a-și urma scopul – acela de a o determina pe Lizzie să semneze o declarație mincinoasă, care-l incriminează pe Negru și îi motivează crima vărului său – și a nu lăsa sentimentul puternic, de neînțeles, de atracție pentru o femeie care-și câștigă existența din amor plătit și care visează să ajungă „o plăcută obișnuință pentru trei sau patru inși mai trecuți” să-i subjuge gândurile. Necopt, fără să aibă versatilitilitatea tatălui său, reușește să eșueze lamentabil în încercarea sa de convingere, recurgând la amenințări și brutalitate pentru a o determina pe Lizzie să cedeze.

E întrerupt de către Senatorul care urmărește complice scena în care fiul său o violentează fizic și psihic pe Lizzie – ceea ce demonstrează că zicala „așchia nu sare departe de trunchi” sau englezescul „like father, like son” se aplică binomului Fred-Senator. Senatorul alege momentul oportun în care să intervină, luând rolul salvatorului, al omului drept, care nu acceptă abuzurile. În fapt, e doar începutul manipulării ordinare la care o supune pe Lizzie.

Profitând de reacția acesteia la imaginea îmbietoare de a fi acceptată, de a-și găsi un loc, o familie adoptivă, oricare ar fi aceea, Senatorul o manipulează abil pe Lizzie până în punctul în care îi adoarme temporar capacitatea de a analiza lucid, rămânând doar copilul care reacționează emoțional acceptând iluzia ca adevăr.

O fata morgana care se risipește rapid, odată cu plecarea Senatorului, lăsând-o pe Lizzie din nou singură, cu gândurile sale, gânduri care o fac să realizeze că totul nu a fost decât o manipulare abilă, că din nevoia de a fi acceptată de și de apartenență la o comunitate și-a schimbat ireversibil rolul: calității de victimă i-a adăugat-o pe cea de călău. Ceea ce nu-i e încă foarte clar lui Lizzie e că semnând mărturia falsă nu numai că a incriminat un nevinovat, dar și-a semnat și propria condamnare. Din acest moment este o femeie șantajabilă, la bunul plac al Senatorului, al fiului acestuia sau al Polițistului care au asistat când a semnat mărturia falsă.

Lucru de care Senatorul este perfect conștient și pe care-l va exploata cu proxima ocazie. Prezența sa în apartamentul închiriat de Lizzie generează următorul său scop – pentru că, deși versat, Senatorul e sensibil, la fel ca Fred, la farmecul tinerei femei Lizzie – astfel că, după ce o convinge să semneze declarația mincinoasă (scop atins), își permite luxul de a o vizita pe înserat pe victima șantajabilă, care – crede Senatorul – nu va putea rezista avansurilor sale. Faptul că Lizzie își dezvăluie latura dură, de femeie trecută prin multe experiențe cu bărbații, pragmatică, care știe să-și îngroape sentimentele și să speculeze slăbiciunile bărbaților, mai ales pe ale celor maturi, îl determină pe Senator să se retragă, așteptând o altă ocazie mai favorabilă pentru a o poseda pe cea de care s-a îndrăgostit fiul său.

La fel ca tatăl său, Fred își riscă reputația pentru că descoperă că nu poate ignora atracția care crește în sine pentru Lizzie. Transfigurat de revelația că Lizzie îi domină gândurile chiar și în cele mai dramatice momente – ia parte la linșarea unui negru, altul decât trebuia –, Fred se întoarce înapoi la Lizzie, confuz, dar înflăcărat: „Am alergat până aici; nu știu: ca să te omor sau să te am cu de-a sila”

Un triunghi interesant, cu puternice trăiri și reacții pe laturile Lizzie – Fred și Lizzie – Senator. Mai puțin evidentă din text este relația Fred – Senator. Principala interacțiune dintre cei doi se întâmplă în momentul în care Senatorul se decide să întrerupă o tortură care nu ducea la rezultatul dorit:

„Fred: […] În genunchi, putoare! În genunchi în fața omului pe care vrei să-l dezonorezi!

Senatorul: Las-o!”

Afirmarea autorității se produce simplu și firesc, însă efectul e similar exploziei obuzului unui tun care tocmai a tras. Fred mai are o singură replică prin care încearcă să-și afirme însemnătatea, provocată de aluzia tatălui său la farmecul evident al prostituatei Lizzie, pe care Fred o încasează percepând conotațiile sexuale pe care le implică – tatăl văzut ca potențial competitor, precum și posibilul reproș al Senatorului că Fred și-a ignorat scopul, preferând să petreacă cu Lizzie – dovadă a superficialității și incapacității de a se axa pe rezultat:

„Senatorul: […] Iat-o deci și pe fetița cu pricina. Pare grozav de simpatică.

Fred: Nu vrea să semneze.

Senatorul: Are perfectă dreptate. Intrați la ea fără nici un drept, o brutalizați și vreți s-o faceți să vorbească împotriva conștiinței sale. Acestea nu sunt procedee americane.”

În puține cuvinte, Senatorul îi comunică sec fiului său că e departe de a fi la înălțimea cerută de rolul său de fiu al unui politician versat și că mai are de învățat pentru a prelua rolul de senator. Replicile Senatorului demonstrează că autoritatea nu are nevoie de teatralitate pentru a se manifesta sau pentru a fi percepută ca atare, fiind conținută în personaj, ceea ce determină reacțiile celorlalți ca oglindă a considerației acordate persoanei care deține autoritatea.

Relația Lizzie – Negru

Relația dintre Lizzie și Negru reprezintă o evoluție de la „Nu m-atinge! Nu-mi plac negrii.” la „Ce spui cât de singuri suntem! Parc-am fi doi orfani.”

În fapt conține mai multe planuri, care se întretaie:

– planul uman: Lizzie alege să-l asculte pe Negru, deși îi reamintește incidentul tragic din tren pe care se luptă să-l lase în urmă. Negrul alege să nu se răzbune în momentul când Lizzie îi spune că practic l-a condamnat, alegând s-o ierte și să-i justifice trădarea dând vina pe aceiași albi din cauza cărora „oamenii sunt siliți de multe ori să spună altceva decât gândesc”. În final, Lizzie alege să-i acorde adăpost nu din interes, cât reacționând emoțional la reacția Negrului care nu o strânge de gât – deși ar fi putut s-o facă pentru că oricum societatea îl consideră vinovat și e deja condamnat – dimpotrivă, cu demnitate și blândețe o iartă și îi înțelege fapta.

– planul social: amândoi – și Lizzie, și Negrul sunt cetățeni de rang inferior, ea pentru că e prostituată, el pentru că e negru. Am putea aici adăuga și faptul că și Lizzie, și Negrul sunt amândoi victime, cu nuanța că Lizzie e și victima propriei naivități ceea ce o conduce către deziluzii, trădarea propriilor valori și acțiuni ireversibile, pe care le va regreta toată viața.

– planul intereselor: Negrul are nevoie ca Lizzie să spună adevărul și să-l ascundă; Lizzie are nevoie să-l ajute pe Negru în încercarea iluzorie de a compensa semnarea unei mărturii false.

Relația lui Lizzie cu Polițistul reprezintă practic o altă reacție a prostituatei în momentul în care autoritatea își dezvăluie latura abuzivă. Atitudinii fățiș autoritar-ostile a Polițistului, Lizzie îi răspunde cu agresivitate, vulgaritate și fermitate. Îl disprețuiește pe Polițist pentru că îl percepe ca pe o unealtă prin intermediul căreia Fred o șantajează: „Cu ce drept îmi pui întrebări? […] Ești amic cu domnul și v-ați înțeles să mă șantajați.”

Relația pasageră Lizzie – Cetățean dezvăluie capacitatea personajului Lizzie de a disimula, de a juca un rol. Deși aflată într-o situație încordată și oripilată de atitudinea și cuvintele personajului generic Cetățeanul, Lizzie găsește în sine puterea de a-l seduce, apelând la experiența profesională, în ciuda faptului că e conștientă că cea mai mică greșeală o poate costa viața: „[…] că-ți spun: dacă te găsesc la mine, nu mai dau un ban pe pielea mea.”

Inventarul situațiilor

1. Dimineața de după

După o noapte înfocată de amor, Lizzie își manifestă îndoielile, manevrând aspiratorul. În textul lui Sartre, noaptea de dinaintea acțiunilor din piesă nu are o reprezentare scenică suficientă, efectul acțiunilor lui Lizzie practic ducând pe altă pistă publicul. De aceea, în construcția spectacolului, am ales să înlocuiesc didascalia cu un moment de extratext care să introducă publicul în atmosfera nopții precedente.

2. Apariția Negrului

După ce a supraviețuit în condiții extreme 48 de ore, Negrul își face curaj și îndrăznește să vină în casa unde Lizzie s-a mutat de două zile. Scopul său este să-i ceară lui Lizzie să spună adevărul și s-o convingă să-l ascundă după fatidica întâmplare din tren.

Apariția Negrului riscă să pericliteze condițiile favorabile unui nou început așa cum îl percepe Lizzie, de unde și reacția acesteia de respingere a rugăminților repetate, argumentate logic și emoțional de către Negru.

Presată să rezolve situația pentru a nu da explicații necunoscutului care face duș, Lizzie îl determină pe Negru să plece doar cu promisiunea că va spune adevărul dacă va fi obligată să depună mărturie.

3. Necunoscutul a înlocuit pasiunea cu respingere și dispreț

Fericită că a reușit să scape de Negru în timp util, Lizzie încearcă să reînnoade focul pasiunii din noaptea precedentă. Fără succes însă, întrucât se lovește de un necunoscut în care nu mai recunoaște omul pasional cu care a trăit momente intense și adevărate.

Fred intră în cameră venind din baie, prima sa replică, plină de bănuieli și de nesiguranță, definind personajul. Pentru că îl așteaptă pe prietenul său, Polițistul, Fred se întreabă dacă nu cumva era acesta, sosit mai devreme decât și-ar fi dorit Fred, rușinat că și-a ignorat scopul pentru momentele pasionale cu Lizzie: „Cine era?”

Răspunsul lui Lizzie este o minciună care demonstrează dorința personajului de a lăsa în urmă incursiunea trecutului în prezentul pe care-l simte promițător: „Nimeni.” Este evident că nu a fost „nimeni”, Fred fiind avertizat chiar de către Lizzie că bate cineva. Cineva-ul acela, oricine ar fi fost nu era nimeni.

În acest context, reacția lui Fred de a da glas angoaselor care-l macină, arată că personajul este obsedat de scopul pentru care a venit inițial, pe care nu l-a realizat încă. Toate acțiunile sale ulterioare oscilează între a-și realiza, într-un final, scopul și pasiunea pe care o simte pentru Lizzie și care, pe de o parte, îl face să reacționeze cu brutalitate în momentele în care se simte vulnerabil și, pe de altă parte, să-și dezvăluie latura pasională în scurte pusee urmate de conștiința păcatului carnal.

Confruntată cu respingere și dispreț, Lizzie reacționează emoțional, încercând, în același timp, să înțeleagă motivul unei asemenea transformări radicale.

„Lizzie: […] Ești mulțumit?

Fred: Mulțumit de ce?

Lizzie: Mulțumit de ce? Prostuță ești, fetițo!

Fred? A! A, de… Tare mulțumit. Foarte mulțumit. Cât vrei?”

Lizzie face o ultimă încercare de a înțelege ce s-a întâmplat cu omul afectuos și respectuos din noaptea trecută, însă vorbele sale nu fac decât să trezească în Fred dorința de a o strânge de gât. Ceea ce și face mai întâi ca joc, de dominare sexuală, care însă riscă să se încheie prin gâtuirea lui Lizzie. Un Fred frenetic, contorsionat de dorința de a scăpa de umbra păcatului carnal, realizează in extremis că e pe cale să comită o crimă.

Furios pe sine, dar și pe Lizzie pentru că și-a arătat vulnerabilitatea, Fred decide s-o umilească, tratând-o ca pe o prostituată.

AICI AM RAMAS

4. Măștile cad

„Fred: […] Cât vrei?

Lizzie: Dac-ai uitat înseamnă că am lucrat prost. Nu vreau să plătești o treabă prost făcută.

Fred: Lasă prostiile: cât?

Lizzie: Ascultă: am venit aici alaltăieri și tu ești primul care-mi intră în pat. Și cu primul mă culc pe gratis, ca să-mi poarte noroc.”

Reacția dură, de profesionistă versată este oglindirea tratamentului aplicat de Fred: fiind tratată ca o prostituată, Lizzie se comportă ca una. Jignită de Fred, reacționează violent și vulgar în momentul în care umilirea de a primi doar 10 dolari îi dezvăluie micimea lui Fred:

„Fred: Pentru o porcărie e destul.

Lizzie: Porc ești tu. De unde-mi vii, mitocane? A dracu’ putoare trebuie să fi fost mă-ta că nu te-a învățat să respecți femeile.”

Atins în adâncul convingerilor sale, Fred reacționează cu brutalitate, amenințând-o, însă cea care reacționează nu mai e tânăra idealistă care a confundat amorul pasional cu iubirea, ci Lizzie cea trecută prin situații dure în viață, care știe că atacul e un mijloc defensiv eficient. Violența naște violență.

Confruntat cu o Lizzie defensiv agresivă, Fred dă înapoi, încercând să folosească superioritatea banului și a poziției sale privilegiate pentru a recâștiga poziția dominantă. Tactică care eșuează lamentabil, Lizzie nefiind impresionată de banii sau de calitatea sa.

O schimbare se produce totuși cu Lizzie în momentul în care imaginea familiei Clarke îi reamintește de copilăria sa, de copil orfan: „Nu te mai înțeleg. Eu, cu asemenea familie și cu asemenea casă, să mă plătești și n-aș lipsi o noapte de acasă.” Sătulă de comportamentul de mitocan al lui Fred, Lizzie nu se mai iluzionează: „Dacă ți-e așa silă de dragoste, atunci ce-ai căutat la mine?”

5. Interogatoriul

Hotărât să atace, pentru că e presat de timp, fondul problemei, Fred pornește interogatoriul mascându-l sub aparența unei convorbiri amicale. Intensitatea crește pe măsură ce Lizzie percepe că e hărțuită, culminând cu replica: „Pe tine-a vrut să te violeze negrul?”

Încercând să deturneze atenția de la persoana sa către Fred, Lizzie are parte de prima lecție privind rasismul:

„Fred: Am cinci servitori de culoare. Când mă cheamă cineva la telefon și unul dintre ei ridică receptorul, îl șterge și după aia mi-l dă mie.

Lizzie: Nu zău! Nu mai spune!

Fred: Nouă pe-aici nu prea ne plac negrii. Nici albele care petrec cu ei.”

Jignită de atitudinea și de insinuările lui Fred, Lizzie rămâne neclintită în hotărârea de a spune, cu orice preț adevărul.

6. Implorarea

Este momentul critic când Fred, disperat că se îndepărtează din ce în ce mai mult de scop, decide să-i spună adevărul și să o roage să accepte să mintă pentru vărul său, Thomas Clarke, „un băiat de treabă”, același „băiat de treabă” care o agresase pe Lizzie în tren înainte să ucidă un negru. Reacția lui Lizzie, previzibilă, care îl jignește pe Fred – „Mai slăbește-mă cu băiatul ăsta de ispravă! Nu mă mir că sunteți rude” – are ca replică o ieșire violentă a lui Fred, care reușește cu greu să nu o brutalizeze, punând-o pe Lizzie în fața unei alegeri.

Din penuria educațională și culturală care o caracterizează, Lizzie găsește o unică explicație, învinovățind șarpele (brățara) pe care-o poartă pentru atitudinea inexplicabilă a celui care i-a spus că o iubește cu câteva ceasuri înainte. E momentul ales de Fred să-i devoaleze târgul: 500 de dolari în schimbul unei mărturii false. Este și momentul când Lizzie conștientizează motivul real pentru care Fred a abordat-o la bal. Odată zdrobită iluzia, Lizzie reacționează visceral: „Nu sunt rezonabilă! N-am nevoie de dolarii tăi! Nu vreau să depun mărturie falsă! Vreau să mă întorc la New-York. Vreau să plec de-aici! Vreau să plec!”

–

Am decis ca în spectacol să grupez situațiile 3, 4, 5 și 6 sub titlul Situația 3. O iluzie de-o noapte se destramă la ceas de zi, păstrând situațiile ca episoade grupate sub această temă. Situațiile care urmează au fost renumerotate în subcapitolul Oglinda narată a spectacolului.

–

7. Șantajul (intră în scenă Polițistul)

Exact în momentul când Lizzie pare să-i scape lui Fred, apare Polițistul corupt, pe care Fred îl aștepta. Abuzând de funcția de reprezentat al autorității statului, Polițistul, împreună cu Fred o șantajează pe Lizzie să semneze declarația deja scrisă: „Hotărăște-te! Ori semnezi, ori te bag la zdup!”

Rezistând șantajului, Lizzie nu-și trădează valorile. Încercând să pună capăt situației, Fred, exasperat de tăria morală de care dă dovadă o prostituată, în comparație cu nesiguranța care-l caracterizează, reacționează brutal și visceral, agresând-o fizic pe Lizzie.

8. Manipularea (intră în scenă Senatorul)

Agresiunea este întreruptă de Senator. Mai puțin implicat sentimental, cât mai degrabă animat de cauze telurice, care țin de bunul nume al familiei sale, esențial pentru păstrarea reputației și imaginii publice, Senatorul vine să rezolve situația provocată de nepotul său, Thomas Clarke, personajul absent care declanșează conflictul din prim-planul textului. Scopul Senatorului este de a identifica metodele potrivite pentru a o convinge pe Lizzie să semneze o mărturie care să-l dezincrimineze pe nepotul său și, în consecință, să păstreze imaginea neîntinată a clanului Clarke.

Hotărât să o cucerească cu orice preț, Senatorul se insinuează în mintea lui Lizzie ca posibilul salvator, omul care o înțelege și-i ține partea. Obișnuit să citească în oameni, Senatorul realizează că poate să joace cartea emoției, a șantajului emoțional cu o fată orfană. Abil el aduce vorba de „biata Mary”, „mama nefericitului acela de Thomas”, „o bătrânică de treabă, care va muri din cauza lui”.

Căzută în capcana emoțională, Lizzie nu mai are nicio șansă să scape, Senatorul plusând: „Și la mine, care n-am familie și-am fost azvârlită de destin la marginea societății, la mine se va gândi, în casa ei mare, o bătrânică simplă, o mamă americană, care m-ar adopta în adâncul inimii ei.” Restul scenei este o lecție aplicată din manualul de manipulare.

9. Conștientizarea

Odată atins scopul pentru care a venit – Lizzie, manipulată fiind de Senator, semnează declarația mincinoasă –, Senatorul își pregătește terenul pentru următoarea acțiune: „Astă-seară am să te văd din nou: mai avem ceva de vorbit.” Moment de alertă atât pentru Lizzie, cât și pentru Fred care o avertizează pe Lizzie că va urmări situația: „La revedere, Lizzie. (sublinierea noastră)”

Rămasă singură, Lizzie realizează că a fost amăgită să semneze, contrar voinței și valorilor sale, o mărturie care incriminează un nevinovat – Negrul – și pe sine.

10. Un extratext care justifică trecerea a douăsprezece ore

Între momentul cînd Senatorul, fiul acestuia și Politistul pleacă, lăsând-o zdrobită de consecințele actului său și momentul când Senatorul revine în apartamentul lui Lizzie trec aproximativ 12 ceasuri.

11. Negrul ascuns sub pat

Deoarece nu și-a atins scopul la prima reîntâlnire cu Lizzie de după incidentul din tren care i-a deturnat destinul, după încă douăsprezece ore de supraviețuire extremă, în climatul tot mai încins în care gloata s-a adunat să-l caute pentru a-l linșa, Negrul revine la ceas de seară în apartamentul lui Lizzie, unde se refugiază.

12. Vine Senatorul pentru sex

Liniștit că a rezolvat problema provocată de nesăbuința nepotului său, Senatorul revine în apartamentul lui Lizzie pentru o partidă de amor, convins fiind că nu va întâmpina nicio rezistență. Se înșală, însă, pentru că nu a luat în calcul schimbarea care s-a produs cu Lizzie. Complet trezită la realitate, Lizzie are duritatea și tupeul profesionistei care știe că nimeni nu o poate obliga să ofere prestații gratuite, nici măcar Senatorul, care nu-și permite un scandal sexual cu chiar „victima” violului.

Politician abil, Senatorul decide să se retragă după ce constată reacția furioasă a lui Lizzie la vederea compensației de 100 de dolari pe care Senatorul i-o înmânează ca venind din partea surorii sale. E ultima umilință pentru Lizzie, care negociază tranșant condițiile unei posibile colaborări viitoare: „Am nevoie mai ales de parale, da’ cred că o să ne înțelegem noi.”

13. Lizzie decide să-i ofere adăpost Negrului

După plecarea Senatorului, Lizzie se trezește cu Negrul în apartament. Hotărâtă inițial să-l dea din nou afară, Lizzie își schimbă atitudinea în momentul în care Negrul îi mărturisește că mulțimea adunată pentru „vânătoarea de negri” va turna pe el benzină și îi va da foc.

Răvășită de conștiința propriei vinovății, Lizzie simte nevoia de a se elibera, mărturisindu-i Negrului că este cea care a parafat condamnarea sa. Este o nouă lovitură pentru Negru care-și vede astfel năruite speranțele de a scăpa cu viață: „N-o să le fie milă. Au să mă bată cu biciul peste ochi, au să toarne pe mine bidoane de benzină.”

Impresionată de sufletul bun al Negrului care nu o strânge de gât și care înțelege că nu e decât o altă victimă, Lizzie decide să-l adăpostească pentru următoarele 24 de ore, în ciuda faptului că nu-i plac negrii.

Evenimentele se precipită, însă, mulțimea ajungând pe strada unde e situat apartamentul unde Lizzie și Negrul se află. Forțată de împrejurări să găsească o soluție, conștientă fiind că nici ea nu va scăpa de consecințe în cazul în care mulțimea îl va găsi pe Negru, Lizzie își arată latura curajoasă, de om care nu va ceda cu ușurință: „Am să le deschid ușa și-am să-i poftesc să intre. De douăzeci și cinci de ani mă tot trag pe sfoară cu mamele lor bătrâne, cu părul alb, cu eroii războiului și cu națiunea americană. Acum însă m-am lămurit.”

Actul său de curaj și de nebunie se lovește de argumentele logice ale Negrului care știe cum va reacționa mulțimea. În plină criză, Negrul dezvăluie mentalitatea adânc înrădăcinată în mentalul colectiv al populației afro-americane despre albi:

„Negrul: Nu pot să trag în albi.

Lizzie: Ei, na-ți-o! Te pomenești că lor le-o fi rușine!

Negrul: Sunt albi, doamnă.

Lizzie: Ei, și? Dacă sunt albi, au dreptul să te căsăpească ca pe-o vită?

Negrul: Sunt albi.”

Dovedind o luciditate ieșită din comun în momentele de criză în care se află, Negrul o mustră pe Lizzie pentru că i-a semnat condamnarea: „De ce nu trageți dumneavoastră, doamnă?” Este un moment amar în care Lizzie recunoaște că fost și este o fraieră care s-a lăsat manipulată.

14. Intervenția Cetățeanului

Confruntarea lui Lizzie cu mentalitatea dură a urii și violenței rasiale o face să găsească în sine puterea de a juca rolul victimei albe care se va apăra cu arma în mână în cazul în care va fi vizitată de presupusul violator negru. E o triplă ipostază de joc:

– victima reală a manipulării, șantajului și agresiunilor bărbaților albi, Lizzie pozează în victima violată de un negru;

– fraiera de Lizzie, care este incapabilă să utilizeze revolverul, joacă rolul femeii luptătoare, amazoane, care nu va ezita să tragă dacă va fi nevoită;

– Lizzie celei căreia nu-i plac negrii, conștientă cât riscă dacă Negrul va fi descoperit, joacă la femme fatale, convingându-l prin seducție pe bărbatul aflat în fața sa că Negrul nu se află în apartament.

15. Moment uman Lizzie – Fred

Deși victime în egală măsură, Lizzie e totuși albă și ușor rasistă, neplăcându-i să fie atinsă de un negru. Furioasă pe Negru pentru că a trebuit să mintă pentru a scăpa de reprezentanții mulțimii, se răzbună aruncându-i în obraz ideile preconcepute, cu titlu de judecată universală ale societății sudiste: „A naibii lighioană trebuie să fii și tu, totuși, de s-a pus tot orașul pe urmele tale”, „Ei spun că un negru face totdeauna câte ceva”, „Totuși, un oraș întreg nu se poate să n-aibă chiar deloc dreptate”.

Atitudinea demnă și umană a Negrului o deconcertează, arătându-i (și arătându-ne) încă o dată cât de puternică poate fi manipularea clasei conducătoare în inocularea unor idei greșite maselor:

„Negrul: Așa e doamnă. Așa e întotdeauna cu albii.

Lizzie: Chiar tu te simți vinovat?

Negrul: Da, doamnă.

Lizzie: Bine, dar n-ai făcut nimic.

Negrul: Nu, doamnă.

Lizzie: Atunci ce au albii de ești întotdeauna de partea lor?

Negrul: Sunt albi.”

În acest context, ceea ce urmează este un moment remarcabil, pe care l-am decupat regizoral în spectacol, un moment de profund umanism care transcende planul faptic și pe cel al trăirilor și acțiunilor imediate: între Lizzie și Negrul nu mai există bariere de nici un fel, sunt doi oameni uniți prin sentimentul că aparțin aceluiași univers, aceleiași specii: „Ce spui cât de singuri suntem! Parc-am fi doi orfani.”

–

Pentru că situațiile 12 și 14 nu întrerup de fapt contextul mai larg în care Negrul vine să se adăpostească la Lizzie, am hotărât să grupez momentele 11-15 într-o singură situație în spectacol – Situația 8 „La ceas de seară, un negru are să piară”.

–

16. Vizita lui Fred

Unicul moment de apropiere umană, aproape frățească, între Lizzie și Negru este întrerupt brutal de ciocănituri violente în ușă. Un Fred care nu mai poate ignora influența sentimentului care crește pentru Lizzie vine să o vadă, nesigur fiind dacă vrea să o omoare sau să să o aibă cu de-a sila. Obsedat de persoana lui Lizzie, de farmecul ei, de căldura sa, până și de mirosul ei, Fred o vede peste tot, în cele mai tensionate situații: „Eram în mijlocul lor cu revolverul în mână și negrul se legăna de-o cracă. M-am uitat la el și m-am gândit: mi-e poftă de ea.” și „Mă uitam la negru și te-am văzut pe tine. Te-am văzut cum te legănai deasupra flăcărilor.”

Apariția Negrului, care s-a trădat prin zgomot, îl face pe Fred să explodeze: „Curva dracului! Ăsta ți-e clientul?”, neatenție care-i permite Negrului să fugă urmat de un Fred decis să se răzbune.

În textul lui Sartre, didascaliile care urmează sugerează că Negrul a fost împușcat, motiv suficient pentru a justifica hotărârea lui Lizzie de a-l lichida la rândul ei pe cel care „a combinat toată porcăria”, motivul supliciului din ultimele 12 ore pe care-l suportă Lizzie, nimeni altul decât necunoscutul fără nume care a amăgit-o că o iubește pentru a rezolva problema creată de vărul său.

Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, Legea Talionului în care vărsarea de sânge are ca reacție o vărsare de sânge corespondentă, este o altă modalitate prin care Sartre arată încremenirea în timp a locului și mentalităților unde au loc evenimentele firului narativ. O Lizzie bântuită de moartea Negrului – pe care o percepe ca înfăptuită – decide să-și spele păcatul de a-l fi condamnat prin uciderea fiului Senatorului.

Ceea ce nu va reuși să facă pentru că, deși hotărâtă să facă dreptate, aparent neînduplecată, nu poate abdica de la valorile morale care-i sunt călăuza într-o existență tumultoasă, periculoasă, dar liberă. Nu poate să tragă într-o om pentru care a dezvoltat sentimente și pe care, oricât de mult a umilit-o, încă îl iubește, tocmai pentru că impresia inițială a fost că o respectă ca om.

Nici Fred nu e chiar macho-ul pe care încearcă să-l întruchipeze. Șocat de reacția lui Lizzie, sub amenințarea armei, nu poate decât să-și dezvăluie slăbiciunea; e doar palidul urmaș al unui șir de eroi ai națiunii americane, fiu de senator, moștenitor al calității politice și al averii familiei Clarke. Un om slab, care nu poate renunța la ceea ce simte pentru Lizzie: „Am să te instalez pe colină, pe celălalt mal al râului, într-o casă frumoasă, cu parc.”

Visului american îi corespunde hâd realitatea imediată: în prim plan o viață într-o colivie aurită în care Lizzie va suporta capriciile lui Fred și în plan secund un infern în care Lizzie va trăi, în care condamnarea unui nevinovat nu va fi nicicând uitată.

–

Pentru o reprezentare consistentă și coerentă a poperei lui Sartre, situațiilor din text li se vor adăuga un număr de situații extratext, detaliate în subcapitolul De la piesă la spectacol.

Context, subtext, pretext, teme și supratemă

În opinia unor comentatori ai operei dramatice ai lui Sartre Târfa cu respect ar reprezenta imaginea simbol a „libertății abolite de prejudecățile unei societăți”, în care Negrul și Lizzie sunt „și unul și cealaltă victime ale unei societăți dominate de ticăloși care nu numai că își impun justiția și poliția, dar care paralizează conștiințele.”

Fără a avea pretenția de a contrazice opinia lui André Maurois, cred că textul lui Sartre are mai multă adâncime, propunând multiple niveluri de înțelegere, complementare, care oferă tot atâtea chei de descifrare și de montare a piesei.

La un nivel primar, piesa descrie situația unei femei tinere din Nord, victimă a împrejurărilor nefavorabile în New York-ul pe care alege să-l părăsească pentru Sudul unde va deveni victimă facilă a bărbaților fără scrupule, care îi exploatează sentimentele, frustrările și neîmplinirile pentru a o determina să devină un element supus, controlabil și controlat, în fapt o sclavă prinsă în capcana propriei naivități și a remușcărilor tardive, niciodată alinate. Victimă devenită călău fără voie, o marionetă șantajabilă și o potențială prestatoare de servicii sexuale, destinul lui Lizzie se împletește cu cel al Negrului, în egală măsură victimă, a tuturor, ceea ce conduce analiza în al doilea plan conținut în text.

Tot la acest nivel, în plan secund, ni se relevă dihotomiile prezente în societatea americană: fisurile de ordin politic, economic și social între Nord și Sud, precum și ruptura rasială, între albi – exponenți ai clasei dominante, privilegiate și negrii – o masă abrutizată, terorizată, cetățenii de rang inferior.

Al doilea nivel dezvăluie conflictele interioare care macină personajele, conflicte născute dintre ceea ce își doresc și ceea ce fac sau percep ca fiind firesc, în conformitatea cu regulile și/ sau așteptat de la ele. Este nivelul care dă adâncime personajelor, care altfel ar fi doar exponentele unor tipologii sociale și comportamentale.

Conflictul interior al lui Lizzie se naște din sentimentul de iubire pe care-l simte pentru un om care îi calcă în picioare valorile fundamentale – adevăr și omenie. Deși se prostituează, Lizzie are încă o puternică latură emoțională și e naivă, naivitate alimentată de lipsa unei familii și amintirile unei copilării trăite printre străini, care-i motivează reacțiile și acțiunile impulsive, de natură emoțională.

Cealaltă latură a sa este una pragmatică, bazată pe experiențele acumulate, din care a învățat să cântărească oamenii și să-și dimensioneze reacțiile în funcție de așteptările și acțiunile acestora. Lucidă și hotărâtă să nu se lase călcată în picioare, Lizzie a învățat să folosească limbajul și argumentele potrivite situațiilor, multe dintre ele tensionate, în care a intrat în conflict cu reprezentanții autorității statului.

Tocmai de aceea, este surprinzător cât de repede cade victimă vorbelor meșteșugite ale Senatorului, el însuși un foarte fin psiholog al naturii umane, dublat de un actor iscusit, care știe să-și modifice jocul și discursul în funcție de interlocutor. Manipularea lui Lizzie de către Senator – sau, mai degrabă – conștientizarea faptului de către Lizzie îi adâncește conflictul interior. Din momentul în care realizează că e deopotrivă călău și victimă, Lizzie nu mai are cum să scape din iadul remușcărilor. Încercarea eșuată de a-l salva pe Negru, care se va pierde în noaptea tumultoasă, la bunul plac al mulțimii care a linșat deja un negru, nu face decât să îi coboare și mai mult moralul. Va încerca să-și reverse prea-plinul printr-un act de justițiar, încercând să tragă în fiul Senatorului. Nu va putea, însă, fiindcă ceea ce simte pentru Fred nu a murit, sentimentul de atracție fiind mai puternic decât sentimentul de vinovăție.

În această stare de spirit primește propunerea lui Fred care îi zugrăvește un idilic viitor în care Lizzie va ajunge să aibă tot ceea ce și-a dorit, ba încă mai mult decât atât. Cu două condiții însă: să suporte capriciile unui infirm emoțional – Fred – și să-și accepte calitatea de călău care a condamnat un om nevinovat.

Coflictul interior al lui Fred se naște din ciocnirea între cutumele societății, păturii sociale și familiei în care s-a născut și unde trăiește și sentimentul care i se înfiripă pentru o prostituată. Inapt să-și accepte trăirile, frustrat de autoritatea părintească și probabil lipsit de căldura unei relații materne, Fred e șfâșiat de nesiguranță, nesiguranță pe care încearcă să o ascundă – fără succes – în relația cu Lizzie și cu Senatorul. Singurul în fața căruia autoritatea sa contează este Polițistul, obișnuit să admire autoritatea banului și a originii, mai degrabă decât valoarea reală a personajului Fred.

Conflictul interior al Negrului se naște din absurdul situației în care ajuge să fie prins fără nicio vină; s-a aflat la momentul inoportun, în locul nepotrivit. Deși lucid și resemnat în privința dreptății societății albilor, se vede forțat să lupte pentru a-și păstra viața. Conflictul lui se intensifică în momentul în care singura persoană care ar fi putut să-i fie salvator, Lizzie, îi mărturisește că i-a semnat condamnarea. Oripilat de ceea ce va urma, Negrul își păstrează demnitatea și nu se răzbună pe cea care i-a devenit indirect călău.

Interesant este că doar aceste personaje ne dezvăluie conflictele care îi chinuie. Senatorul, Polițistul și Cetățeanul par dominați de certitudini, simțindu-se confortabil cu propria persoană, fără a simți nevoia de a se chestiona ca oameni sau a pune întrebări vizavi de locul și rolul lor în comunitate și/ sau în relația cu ceilalți.

Totuși, prezența lor în text naște întrebări pentru cititor sau privitor. Tocmai pentru că personajele par perfect satisfăcute în pielea lor, în ciuda evidentelor trăsături negative și a acțiunilor greu justificabile din punct de vedere moral și uman, îi îndeamnă pe cei care lecturează sau pe cei care privesc și aud transpunerea textului în spectacol să-și pună întrebări, să încerce să vadă în spatele aparențelor și să descifreze motivațiile angrenajului atent gândit de Sartre care dă viață unui labirint de destine întretătaiate, dar care, individual, par să nu aibă altă opțiune decât aceea de a-și urma destinul implacabil sau de a alege neantul.

Al treilea nivel adâncește analiza asupra societății americane, creionând alt tip de manipulări, nedreptăți și stereotipii. Sartre vine și chestionează rolurile societății tradiționaliste americane a anilor ’50.

Idealului feminin – căsătorită, întreținută de soț pentru a-și putea îndeplini rolul de femeie, adică acela de a fi casnică – Sartre îi contrapune o femeie tânără, descurcăreață, inteligentă fără a fi cultă, care alege să nu devină sclava unui pater familias, ci liberă să-și trăiască viația, fiind discret finanțată – contra prestațiilor sexuale – de un număr de trei sau patru indivizi „mai trecuți”, adică ușor șantajabili, în caz că ar fi dorit să părăsească schema de întreținere.

Această poziționare a personajului principal feminin ridică un semn de întrebare referitor la ceea ce a intenționat Sartre, omul care nu și-a oficializat relația o viață întreagă, dar care s-a înconjurat de amante, mai multe în același timp, și pe care-l caracteriza o înțelegere limitată a rolului femeii, frizând misoginismul: „Gândea despre femei în termeni de victorie și ocupație”. E oare Lizzie un alter ego al lui Sartre însuși pe modelul „Madame Bovary c’est moi.”? Acel Sartre care își dorea libertatea totală, afirmată în fața femeilor, reminiscență poate a copilăriei, când singura care dezaproba „comedia familială” era bunica sa. Nu ar fi de altfel singurul caz în care Sartre și-ar transpune într-un personaj problemele care-l frământau, dovadă fiind mărturisirea acestuia din Cuvintele: „Eram Roquetin, arătam prin intermediul lui, fără complezență, trama vieții mele.”

Personajului atipic Lizzie Sartre îi alătură personajul Fred, un tânăr nesigur pe sine, instabil emoțional, un mediocru care trăiește în umbra familiei faimoase și bogate, alimentându-și orgoliul și justificându-și existența prin statutul de unic moștenitor, descendent al unor pionieri care au clădit Statele Unite: „Tatăl meu e senator; după el voi fi eu: sunt singurul lui moștenitor în linie bărbătească și ultimul cu acest nume. Țara asta e făcută de noi și istoria ei e istoria noastră.”

În puține cuvinte, Fred is no match for Lizzie, adică nu are nici pe departe aura de autoritate pe care bărbatul – white collar, bread winner – era de aștept să o aibă, în conformitate cu personajele-tip din creațiile literare și filmice ale perioadei pe care Sartre, fin psiholog al timpurilor, tipologiilor și societăților timpului său, le cunoștea în momentul când a decis să scrie textul.

Teme

Temele generale ale piesei sunt nedreptatea și discriminarea – discriminarea negrilor de către albi, discriminarea femeilor de către bărbați, discriminarea celor nevoiași de cei care au puterea financiară și politică.

Discriminarea este însă explicitată și nuanțată în textul lui Sartre pe tot atâtea planuri ale societății americane – împărțită între Nord și Sud, între albi și negri, între respectabil și reprobabil, de moravuri ușoare, între cei care dețin puterea și au un cuvânt de spus și masa de manevră.

Mergând mai în detaliu, Satre nu se sfiește să devoaleze hidoșenia rasismului și perpetuarea voită a inegalității și inechității sociale, caracteristici dominante pentru societatea americană a mijlocului secolului trecut. Aparenței de bunăstare postbelică, în care consumerismul și exponentele sale – mall-ul și agenții de vânzări – de-abia prindeau avânt, Sartre le opune frust incontinența unei societăți declarativ egalitare, în care orice om își poate realiza visul american, dar care consideră justă exploatarea cetățenilor de mâna a doua, a muncitorilor neorganizați în sindicate și a femeii de către bărbat, care joacă încă pregnant rolul de garant al existenței soției sale. Și asta în ceea ce privește Nordul considerat mai democratic și progresist.

În Sudul patriarhal, eliberarea negrilor din sclavie e încă un element de dată recentă, deși s-a petrecut la începutul deceniului șapte al secolului al XIX-lea, adică cu mai bine de 80 de ani față de momentul cînd piesa a fost scrisă. Rasismul se manifestă la fel de puternic ca la începutul secolului 20, doar că ura împotriva negrilor și-a mutat mijloacele de realizare în chiar cadrul legal și normele sociale care impun cetățenilor afro-americani reguli stricte de conduită, discriminatorii, izolaționiste. Nicicând poate nu a fost inegalitatea – între rase, între clase sociale, între sexe – mai acerbă și mai evidentă decât în societatea tradiționalistă postbelică și până spre mijlocul deceniului următor. Cuvântul dominant este inechitatea, inechitate în tratamentul aplicat păturile sociale considerate inferioare.

Vor mai trece aproape două decenii de la momentul scrierii textului de către Sartre până când societatea americană va cunoaște revoluția care a schimbat-o fundamental, în care un om – Martin Luther King – urmat de alți afro-americani au pus bazele unei societăți democratice în fapte, nu doar în vorbe. Este momentul în care mișcarea Flower Power a măturat toate regulile, tiparele și stereotipurile unei societăți învechite, redefinind principiile și valorile democrației americane.

Supratema

Pornind de la devoalarea ipocriziei care macină societatea americană în textul lui Sartre, intenția mea a fost să trag un semnal de alarmă față de ceea ce se întâmplă azi și aici, în societatea românească: dublul standard/ nedreptatea/ injustiția ca etalon al ipocriziei unei societăți care se pretinde dezvoltată, parte a culturii și societății europene, dar care în fapt menține toate mentalitățile de tip patriarhal, tradiționalist, reminiscențe încă foarte vii ale perioadei feudale.

Într-o societate în degringoladă, în căutarea propriilor principii și valori, textul lui Sartre ne surprinde dureros prin actualitatea sa din perspectiva intensității cu care ura, nedreptatea și egoismul se manifestă ca normă, ca un fapt dat și acceptat celor care au drepturi prin poziția socială pe care o dețin/ au ajuns s-o dețină. Adevărului și omeniei le sunt preferate parvenirea, manipularea și obținerea prin orice mijloace a binelui pentru sine cu orice cost ar presupune. Într-o societate în care regulile sunt făcute de cei care conduc, adevăratele târfe nu sunt cele care practică prostituția, ci cei care o acceptă tacit și care profită de fructele sale.

De la piesă la spectacol

Doi ani după ce am făcut prima încercare, teoretică, de a-mi imagina cum aș pune în scenă textul lui Jean-Paul Sartre, Târfa cu respect, am decis că forța piesei de a transmite un mesaj actual și necesar unei societăți aflate în căutarea adevărului și a valorilor pierdute merită efortul de a o transpune într-un spectacol care să se adreseze emoțiilor și gândirii publicului.

Inițial, am pornit de la întrebarea cum transmit publicului că temele dominante ale textului – discriminarea celor slabi de către cei care au puterea, în plan rasial – linșajul și nedreptățile asupra negrilor, respectiv în plan socio-familial – femeia având un rol periferic, nefiind cetățean cu drepturi egale cu bărbatul –, nu sunt doar problemele societății americane a anilor ’50. Dimpotrivă, ele se manifestă și astăzi, cu intensități și ponderi diferite nu doar în SUA, dar și în multe state din lumea dezvoltată și, mai ales, în statele unde societățile sunt de factură tradiționalistă și/ sau ultra-religioasă.

În acest sens, mi-am imaginat în primă fază un montaj în cheie brechtiană, cu trei episoade distincte temporal, dar interconectate prin problematica reprezentată: un prolog în care scena manipulării se întâmplă în societatea globală a anului 2050, un al doilea episod plasat în timpul la care a fost scris textul, păstrând integral situațiile piesei lui Sartre și un epilog, astăzi și aici, care completa finalul textului sartreian, dezvăluind ce se întâmplă cu Lizzie – devenită Lizuca –, după ce este părăsită de un Fred, o prostituată bucureșteană care ajunge să se drogheze pentru a putea să supraviețuiască realității, ceea ce o împinge într-un cerc vicios din care nu va mai ieși decât prin eliberarea ființei în neființă.

Din motive conceptuale (diferențe de opinie privind riscul ca mesajul puternic al piesei să fie diluat printr-o montare diferită față de așteptările publicului de teatru din România) și organizatorice (lipsa resurselor financiare, tehnice și umane în momentul când era nevoie de acestea) am translatat concepția inițială într-o abordare adaptată a piesei, în cheie regizorală realistă, dar păstrând nealterat sarcasmul textului lui Sartre, nuanțând finalul piesei.

Dezvoltarea conceptului regizoral s-a concentrat în jurul noțiunii de adevăr, adevărul fiecărui personaj în parte și pentru reprezentarea acestuia am optat pentru cheia de joc realistă. În acest sens, am construit împreună cu actorii povestea din spatele fiecărui personaj, scopurile sale, parcursul personajelor și natura relațiilor fiecărui personaj cu celelalte. Principala provocare a fost să alegem pentru fiecare situație și fiecare replică acea fixare din multitudinea de opțiuni pe care le oferă textul dramatic care să fie coerentă cu ansamblul și care să reprezinte cât mai mult din multiplele înțelesuri ale replicilor scrise de Sartre.

Am adăugat câteva situații extratext situațiilor din text pentru a reprezenta mai coerent ce s-a întâmplat înainte ca spectactorii să vadă primul cadru al spectacolului, precum și pentru a reprezenta trecerea dintre Acte și toate nuanțele finalului piesei.

Povestea nopții pasionale dintre Lizzie și Fred creionată de elementele de recuzită amplasate în cameră sunt întregite de jocul personajului Lizzie și de ilustrația muzicală care introduce publicul într-o atmosferă intimă. Un alt extratext reprezintă scurgerea a douăsprezece ceasuri între momentul când Lizzie realizează că a fost manipulată să semneze o mărturie falsă și momentul când Negrul vine să se ascundă în apartamentul închiriat de Lizzie. Intrarea Senatorului în intimitatea lui Lizzie începe tot cu un extratext care definește intențiile și caracterul pragmatic, de profitor al Senatorului.

Scurtul extratext după plecarea Senatorului și înaintea apariției Negrului de sub pat sintetizează interferența celor două planuri ale spectacolului – povestea întâmplărilor prin care trece Lizzie în relație cu celelalte personaje și planul secund în care ura rasială duce la linșarea unui nevinovat.

De altfel planul secund este prezent la nivel auditiv (zgomotul mulțimii furioase) și vizual (prin efectele de lumini care reprezintă torțele mulțimii) de la începutul Actului 2 și până la decupajul regizoral al momentului în care cele două victime – Lizzie și Negrul – au singura interacțiune profund umană, între oameni care nu mai țin seama de pozițiile sociale alocate de către societate.

Pentru a fixa mai clar în sufletul și mintea publicului miza finalului piesei lui Sartre, în încheiere am introdus în spectacol un moment extratext care arată în formă vizuală și auditivă costurile îndeplinirii dorințelor lui Lizzie. Întrebarea care a fundamentat căutarea unui final care să dea toată adâncimea satirei lui Sartre a plecat de la acceptarea – sau nu – a compromisurilor necesare pentru a-și atinge visul. Și ceea ce presupune a accepta o viață lipsită de valori, dar îndestulată material.

Oglinda narată a spectacolului

Situația 1. La vie en rose… (iluzia unui nou început)

Spectacolul debutează cu un extratext, prezentându-ne-o pe Lizzie în spațiu – o cameră dintr-un cartier de bogătași –, fredonând La vie en rose, pregătindu-se să se răsfețe prelungind starea de bine provocată de iubirea pasională cu un bărbat pe care l-a cunoscut la dans cu o seară înainte.

Foto nr. 1: Situația 1 – toată scena

Elemente ale universului obiectival (foto 1) spun povestea de amor derulată în timpul nopții: o sticlă de whisky și două pahare lângă pat, o vestă de costum bărbătesc aruncată pe fotoliu, pe măsuța de alături o pălărie bărbătească, un sacou bărbătesc elegant pe port-matou, o pereche de pantofi de damă, roșii, cu toc înalt, lăsați lângă comodă.

Pe patul cu așternutul răvășit Lizzie, îmbrăcată sumar, într-un deux-pieces format dintr-un maiou și pantalonași scurți, lila, ambele piese asortate cu dantelă neagră, amintind de french-cancanul nebun de la Moulin Rouge, se cremuiește înainte să se joace lasciv cu perna roșie, cu model brodat, rememorându-și scenele de amor derulate până spre dimineață.

Foto nr. 2 și 3: Situația 1 – close-up

Ilustrația sonoră completează partea vizuală prin acordurile melodiei La vie en rose și, de la un moment dat, prin sunetul de duș ce se aude din baie, alimentând atmosfera de plăcută reverie în universul intim al camerei.

Lizzie nu va avea însă luxul de a lăsa în urmă neplăcerile care „se țin scai” și a se bucura de ceea ce pare o realitate îmbietoare și promițătoare pentru că este confruntată cu ciocănituri violente în ușa de la intrare.

Lizzie oprește radioul (efect de fade-out al melodiei), ciocăniturile se aud din ce în ce mai insistent. Se ridică din pat și, în timp ce-și îmbracă halatul, rostește primele cuvinte, avertizând persoana care face duș în baie să nu iasă pentru că bate cineva la ușă, după care purcede să vadă despre ce e vorba, mergând să deschidă ușa, parcurgând, pe diagonală, scena din față (curte) spre spate (grădină).

Situația 2. Când trecutul recent reapare amenințător (vizita Negrului)

Negrul bate cu putere la ușă, intră agitat, urmat de Lizzie care nu înțelege de ce intră un bărbat intră în casa ei valvârtej, fără să-i fi cerut permisiunea. Negrul leșină (în spațiul median dintre fotoliu și pat) înainte să apuce să răspundă întrebărilor puse de Lizzie.

Bulversată de apariția neașteptată și de pierderea conștinței intrusului, Lizzie reacționează panicată, încercând să-și păstreze sângele rece, deși se află în situația de a avea un bărbat leșinat și un alt personaj care face duș în baie. Se repede la carafa aflată pe comoda de lângă baie (aproape de buza scenei, la curte) și umple un pahar cu apă, după care se precipită către personajul întins pe jos (în mijlocul scenei, la grădină), încercând cu naivitate să-l trezească stropindu-l cu apă. Sfârșește prin a-i turna toată apa din pahar înainte ca Negrul să reacționeze ridicându-se.

Lizzie se grăbește să pună apă în pahar cu intenția de a-l oferi persoanei leșinate (parcurge spațiul din mijlocul grădinii până la buza scenei, la curte și înapoi), în timp ce Negrul trezit brusc din leșin reacționează instinctual, animalic, încercând să-și găsească un loc unde să se poată ascunde (mișcarea alertă, în fugă, explorând posibilitățile spațiului, la grădină).

E momentul când Lizzie îl recunoaște pe Negru, iar Negrul realizează că a fost recunoscut, ceea ce reprezintă un prim pas spre a-și realiza scopul. Personajele se deplasează de la grădină la curte, Negrul urmând-o pe Lizzie până aproape de baie, ferindu-se de fereastra (reprezentată de deschiderea scenei către public), până în momentul în care ea îl avertizează că nu e singură, ceea ce îl determină pe Negru să se retragă în laterala dinspre grădină a patului.

Presat de realitatea de afară (șansele lui de supraviețuire se reduc vertiginos) și de realitatea din spațiu (trebuie să o convingă pe Lizzie, înainte ca personajul din baie să termine dușul și să îi surprindă), Negrul nu poate precupeți nicio secundă și, de aceea, o presează pe Lizzie cu rugămințile sale, repetând obsesiv „Vă rog!”, avansând în spațiu (spre curte) în ciuda încercărilor lui Lizzie de a-l da afară. În ciuda argumentelor valide: „Dar știți că n-am făcut nimic. Am făcut eu ceva?”, Lizzie rămâne neînduplecată, conștientă fiind că nu-și permite luxul de a lăsa trecutul să distrugă ceea ce pare – în mintea sa – un nou început promițător: „N-ai făcut nimic, da’ eu nu mă duc la judecător. Pe judecător și pe sticleți nu-i prea am la stomac.” și „Nimic, auzi? Am eu și-așa destule belele pe cap, ca să mă mai încurc și cu-ale altora. Hai, du-te!”.

Foto nr. 4: Negrul implorând-o pe Lizzie

Aflat în impas, pe punctul de a fi dat afară, Negrul o imploră pe Lizzie, folosind argumentul emoțional al familiei, epuizării și sfârșitului previzibil (foto nr. 4): „Asta-nseamnă că nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să fug de colo-colo până mă înhață. Când albi care nu se cunosc intră-n vorbă unii cu alții, trebuie să moară un negru.”

Aflată în situația de a fi surprinsă cu Negrul îngenuncheat la picioarele sale și insensibil la argumentul pericolului de a fi surprinși de necunoscutul care face duș în baie (zgomotul dușului pare să-și reducă din intensitate), Lizzie concede să spună adevărul dacă va fi obligată să depună mărturie (ambele personaje sunt în fata patului, la curte). În acest fel, Lizzie speră să scape de Negru înainte ca necunoscutul pentru care nutrește sentimente tandre să iasă din baie.

Îndoindu-se că Lizzie va spune adevărul, Negrul iese (deplasare lentă, cu întreruperi, pe diagonală de la curte înspre spatele scenei, la grădină), iar Lizzie se apucă să șteargă urmele prezenței acestuia când este surprinsă de Negrul care revine (până la mijlocul scenei, în față), hotărât să o convingă pe Lizzie să îi ofere adăpost. Fără succes. O Lizzie neînduplecată și înfuriată de insistența Negrului, îl dă afară cu fermitate, conducîndu-l până când iese din spațiu (deplasare pe diagonală a personajelor, de la mijlocul scenei spre fundul scenei, la grădină).

Enervată de incursiunea trecutului recent în prezent, pusă pe seama ghinionului pe care brățara în formă de șarpe i-o poartă, Lizzie continuă să șteargă urmele prezenței Negrului (din fața scenei la curte până în zona mediană, la grădină și înapoi). (În parcursul său de la curte la grădină, în primul plan al scenei) Lizzie descoperă vesta necunoscutului pe care o aranjează cu dragoste pe spătarul fotoliului și decide să își șteargă din minte întâlnirea cu Negrul, pregătindu-se pentru întoarcerea necunoscutului de la baie, hotărâtă să reînnoade povestea de iubire trăită în noaptea ce s-a încheiat.

Situația 3 O iluzie de-o noapte se destramă la ceas de zi

Episodul 3.1 Pasiunea înlocuită de respingere și dispreț

Momentul începe cu un schimb de replici care definește relația fragilă a lui Lizzie cu necunoscutul cu care a petrecut o noapte intensă, pasională. Fred, intrând din baie (curte) este măcinat de nesiguranță și de faptul că nu și-a atins scopul. Lizzie, pe de altă parte, așezată confortabil pe fotoliu (grădină), încearcă să reînnoade focul pasiunii nopții ce s-a încheiat. Între atitudinea nesigură, voit rece, a lui Fred și focul trăirii lui Lizzie, replicile personajelor se intersectează ca două spade, Lizzie profitând de împrejurare pentru a aduce mai aproape noapte de dinainte printr-un joc erotic:

„Fred: Cine era?

Lizzie: Nimeni.

Fred: Am crezut că e… poliția.

Lizzie: Poliția? Ai ceva încurcături cu poliția?”

Foto nr. 5 Jocul seducției

Jocul de seducere al lui Lizzie este întrerupt abrupt de un Fred măcinat de spectrul păcatului carnal, care e perfect conștient că John, polițistul aflat pe statele de plată ale tatălui său, urmează să-și facă apariția în curând.

Foto nr. 6 Fred se retrage către fotoliu, lăsând-o pe Lizzie bulversată pe pat

Lizzie, complet ignorantă privind motivațiile ascunse ale lui Fred, reacționează visceral, căutând sprijin moral în aspiratorul pe care, deși obiect, îl ridică la rang de sprijin în redobândirea echilibrului interior, bulversat de atitudinea schizofrenică a lui Fred. Lizzie dispare în baie, reapărând cu aspiratorul, principalul său sprijin pentru a încerca să-și consume frustrările și deziluziile care încep să apară.

Foto nr. 7 Lizzie cu aspiratorul

Scos din sărite de ceea ce percepe ca pe o lipsă de respect, Fred reacționează violent, mergând să scoată din priză aspiratorul (se deplasează de lângă fotoliu – grădină în baie, la curte). Oprirea bruscă a aspiratorului în timp ce de destăinuia lui Fred – „A doua zi dimineață nu mă pot abține: trebuie să fac baie și să dau cu aspiratorul” o convinge pe Lizzie că ceva nu e în regulă. Rămas pentru câteva momente singur, Fred privește obsesiv patul pe care-l identifică ca loc al păcatului, după care se grăbește să se îmbrace, în fața fotoliului (grădină). Lizzie revine în spațiu, încasând în plin jignirea lui Fred:

„Fred: Tot faci curat, fă-l!

Lizzie: Ce?

Fred? Patul. Ziceam să-l faci. Miroase a păcat!”

Hotărâtă să nu se lase jignită, Lizzie folosește prilejul pentru a transforma jignirea în glumă, un posibil prilej pentru a reînvia spiritul ludic al lui Fred: „A păcat? De unde-ai mai scos-o și pe asta? Ești cumva pastor?”

Foto nr. 8 Lizzie și Fred pe fotoliu

Reacția lui Fred, categorică – „Acoperă patul!” o determină să se refugieze pe patul unde a trăit ceea ce ea a perceput ca începutul unei relații amoroase. E momentul când Lizzie începe să se îndoiască de sinceritatea personajului din fața sa. Persiflându-l în glumă, Lizzie face o ultimă încercare de a reînnoda povestea de amor, invitându-l să vină să stea pe „păcatul” comun ceea ce îl determină pe Fred să-și trădeze nervozitatea.

Foto nr. 9. Lizzie îl invită pe necunoscut să vină pe pat

Nerealizând acest lucru, Lizzie încearcă să-l convingă să-i spună numele, moment când Fred o violentează.

Foto nr. 10 Lizzie reacționând după ieșirea violentă a lui Fred

Jignită de Fred, Lizzie îi dă un semnal să plece ducând la baie paharele de whisky murdare din noaptea anterioară, când realitatea părea cu totul alta. Revine însă imediat în cameră pentru că nu poate înțelege de ce necunoscutul tandru și timid s-a transformat într-un sloi de gheață, comportându-se brutal și disprețuitor.

Foto nr. 11 Lizzie îl apostrofează pe Fred

Tensiunea crește pe măsură ce Lizzie rememorează momentele din noaptea de dinainte pe care Fred o vrea uitată. Sătul, Fred vrea să-i arate cine este șeful, însă jocul de dominație în care o strânge de gât se va termina abrupt în momentul în care Fred realizează că e pe cale să comită o crimă.

Foto nr. 12 Fred o strânge de gât pe Lizzie

Hotărât s-o facă să sufere pentru că i-a provocat această reacție violentă, Fred își schimbă tonul și atitudinea, tratând-o ca pe o prostituată.

Episodul 3.2 Măștile cad

„Fred: […] Cât vrei?

Lizzie: Dac-ai uitat înseamnă că am lucrat prost. Nu vreau să plătești o treabă prost făcută.”

Văzând iluziile pe care și le crease năruindu-se, Lizzie reacționează dur, acordându-și atitudinea și limbajul cu felul în care este tratată.

Este primul moment de confruntare directă, în care Fred încearcă să-și afirme autoritatea fără a avea vreo șansă, deoarece experiența a învățat-o pe Lizzie cum să reacționeze în acest tip de situații. Refuzându-i inițial banii, Lizzie îl pune pe Fred în dificultate, acesta neștiind cum să ajungă să-și realizeze scopul.

Foto nr. 13 Lizzie și Fred se ceartă

Tocmai de aceea, reacționează infantil și, încercând s-o jignească, îi dă o bancnotă de doar 10 dolari, ca simbol al valorii lui Lizzie pentru Fred. Lizzie va sancționa prompt atitudinea nepotrivită și îl va cataloga pe Fred ca un băiat de bani gata, nesigur pe sine și insuficient de bărbat în comparație cu tatăl acestuia, Senatorul.

Foto nr. 14 Lizzie îl admiră pe Senator

Înfuriat de atitudinea lui Lizzie și stresat că nu reușește să-și atingă scopul pentru care a venit, Fred se refugiază pe fotoliu, suportând asaltul unei Lizzie exuberante, care retrăiește visul de a avea o casă și o familie, până în momentul în care Lizzie îi amintește de mama sa, un subiect sensibil la care Fred reacționează agresiv.

Foto nr. 15 Reacție violentă a lui Fred când Lizzie amintește de mama acestuia

Jignită de brutalitățile omului pe care credea că-l iubește și că o iubește, Lizzie încearcă să-și explice schimbarea de atitudine și de comportament, întrebându-l pe Fred de ce a venit la ea.

Foto nr. 16 „Dacă ți-e așa silă de dragoste, atunci ce-ai căutat la mine?”

Reacția lui Fred e un alt puseu de violență, pe care-l regretă imediat ce s-a consumat.

Episodul 3.3 Interogatoriul

După reacția sa violentă, care a rănit-o fizic, Fred dispare în baie, revenind cu paharele de whisky. Sub aparența unei discuții amicale, pentru a șterge impresia ieșirii brutale, nejustificate de mai devreme, Fred își face curaj să atingă miezul problemei pe care a venit s-o rezolve.

Foto nr. 17 „Pe tine-a vrut să te violeze Negrul?”

E momentul când Lizzie recepționează în plin șocul trecutului de care nu mai reușește să scape. Încercând să devieze discuția, Lizzie experimentează din plin riftul dintre mentalitatea Nordului pacifist și tolerant și a Sudului rasist și revanșard, un alt șoc care-i pune sub semnul întrebării valorile și credințele.

Episodul 3.4. Implorarea – bani pentru o mărturie falsă

Sub presiunea constantă a lui Fred, Lizzie nu cedează – „ Vreau să spun adevărul!”, ceea ce îi provoacă o criză de furie băiatului Senatorului, obișnuit cu oameni supuși voinței sale: „Putoare! […] Ți-a ridicat fustele, a tras într-un împuțit de negru… Mare lucru! Astea sunt gesturi pe care le faci fără să gândești și care nu contează. Thomas e un conducător, asta contează.”

Foto nr.18 Fred îl ridică în slăvi pe vărul său, Thomas Clarke

Pusă în fața alegerii – „Dacă nu pe el (nn. Negrul), pe Thomas. În orice caz tot ai să le dai unul. Ai de ales.”, Lizzie reacționează învinovățind brățara, pentru a nu se învinovăți pe sine.

Ajuns în impas, Fred o imploră pe Lizzie, oferindu-i 500 de dolari pentru a accepta să mistifice adevărul.

Foto nr. 19 500 de dolari pentru o minciună

Inutil, de altfel, pentru că Lizzie reacționează visceral la ceea ce percepe ca fiind un atac asupra valorilor sale fundamentale. Este un moment critic în care pare că Fred pierde ocazia de a-și realiza scopul.

Foto nr. 20 „Vreau să plec!”

Situația 4 Șantajul (intră Polițistul în scenă)

De la asigurarea că nu va deschide la coștientizarea faptului că poliția e la ușă și la a înțelege că totul e o punere în scenă – „ Glasul: Ești aici, Fred? Fred: Da. Intră!” – Lizzie trece prin toată gama de stări care o pun în fața realității nude și hâde: e doar o altă victimă a unui șantaj ordinar.

Foto nr. 20 „Ți-ar conveni, ‘ai? Nu , nu mințeam!”

Cu atât mai mult nu va ceda șantajului, consecventă principiilor și valorilor sale de a spune adevărul. E un alt moment critic pentru Fred, care, slab din fire, cedează pulsiunii viscerale și reacționează brutal, torturând-o pe Lizzie pentru a obține rezultatul dorit: „ În genunchi, putoare! În genunchi în fața omului pe care vrei să-l dezonorezi!”

Foto nr. 21 Fred recurge la tortură

Situația 5 Vorba dulce, mult aduce… (manipularea)

Intră Senatorul. Calm, vizualizând incompetența fiului său, pe care-l pune la respect, arătându-i că mai are de învățat înainte să-l poată moșteni ca prestanță și autoritate.

Foto. nr. 22 Senatorul își afirmă autoritatea

Tatonând terenul pentru a identifica modalitatea optimă de a o convinge pe Lizzie, Senatorul începe prin a juca rolul „polițistului bun”, al „salvatorului”, al omului drept care nu tolerează șantajul și abuzurile comise de fiul său în complicitate cu Polițistul.

Foto nr. 23 Senatorul jucând rolul patern cu Lizzie

Folosind o tehnică de manipulare eficientă, Senatorul combină mesajul puternic emoțional cu iminența plecării sale, câștigându-i atenția lui Lizzie. La momentul oportun îi inoculează acesteia imaginea bătrânicii care suferă și care va muri din cauza condamnării nepotului Senatorului, bătrânică pe care Lizzie o poate salva semnând declarația.

Foto nr. 24 Manipularea Senatorului

Manipularea Senatorului acționează ca un drog asupra unei Lizzie care își retrăiește copilăria. Toate vorbele meșteșugite ale Senatorului au efectul mesmeric al șarpelui asupra prăzii fascinate de spectacolul care îmbină optim vorba cu intonația, cu cadența, cu gesturile și mimica. Rezultatul este previzibil.

Foto nr. 25 Lizzie semnează declarația

Cedând manipulării, Lizzie semnează declarația. Un prim moment de respiro pentru Senator, care începe deja să-și prefigureze viitorul scop în relația cu Lizzie. În definitiv Lizzie este o femeie tânără și atrăgătoare, o profesionistă pe care Senatorul simte nevoia să o viziteze, discret, din când în când. Înainte de a pleca, Senatorul îi trimite un ultim gând manipulator, avertizând-o pe Lizzie că o va vizita pe înserat.

După ce pleacă Senatorul, urmat de Polițistul servil, un Fred bănuitor, jugnit de purtarea tatălui său și de intențiile pe care i le bănuiește, ezită să plece, încercând să o avertizeze pe Lizzie că lucrurile nu se vor încheia aici și acum.

Foto nr. 26 Plecarea lui Fred e un avertisment

Plecarea lui Fred este un moment de reality check pentru Lizzie. E momentul în care începe să conștientizeze că acțiunile care s-au derulat într-un ritm rapid au altă semnificație decât cea pe care ea a receptat-o, mult mai sinistră, cu consecințe pentru sine și pentru Negrul nevinovat.

Situația 6 „Mi se pare că m-au cam dus”

Conștientizarea manipulării Senatorului de către Lizzie ia în spectacol o formă vizuală reprezentată prin jocul actoricesc și prin schimbarea eclerajului – evidentă, bruscă, inducând ideea de imersiune în gândurile proprii.

Foto nr. 27 Conștientizarea

Revenirea în concret se produce printr-o reacție violentă de respingere a faptelor recente, punctată de revenirea la schema de iluminare generală a scenei: „Domnule senator, domnule senator! Nu vreau! Rupeți declarația! Domnule senator!” Cuvintele se lovesc însă de spațiul gol al camerei, întorcându-se către expeditor – Lizzie rămasă singură, în purgatoriul pe care și l-a creat.

Situația 7 Trec 12 ceasuri

Deși precizările temporare din textul lui Sartre nu fac decât să creioneze universul temporal în care are loc narativul, din piesă înțelegem că între momentul când Lizzie realizează că a fost manipulată și cel în care Negrul revine în cameră trece o perioadă de timp, echivalentă ca durată cu trecerea de la zi (o dimineață însorită) la noapte (ora unsprezece).

Pentru a transpune această trecere a timpului, am optat să introduc în spectacol un moment extratext cu dublu rol:

– prin schimbările de ecleraj în combinație cu acțiunile pe care Lizzie le realizează, trecerea timpului capătă o reprezentare vizuală și

– ne prezintă personajul Lizzie în intimitatea camerei închiriate, creionându-i acele trăsături care nu au fost atât de vizibile în desfășurarea galopantă a situațiilor din prima parte a spectacolului.

După momentul revelație, Lizzie își caută sprijin moral în aspiratorul pe care-l manevrează obsesiv, ascultând „muzica” produsă de acesta pentru a se calma. Lizzie utilizează aspiratorul ca instrument anti-stres, ridicându-l la rang de partener tăcut și inanimat, căruia îi împărtășește amărăciunea copilului rănit Lizzie. Acest prim cadru al extratextului este completat cu o schimbare de lumini, a căror intensitate se reduce subtil în acord cu mișcarea soarelui pe cer.

Foto nr. 28 Lizzie cu prietnul ei, aspiratorul

În încercarea de a potoli întrebările care nu-i dau pace, Lizzie se apucă să curețe camera de toate obiectele devenite simboluri ale evenimentele recente. Dispariția ei când duce paharele la baie coincide cu a doua schimbare de ecleraj, în care intensitatea luminilor scade vizibil, în paralel cu aprinderea a două proiectoare cu filtru ambră închis, poziționate simetric pe prima ștangă, la curte și la grădină.

Revenind cu paharele spălate, simbol al eliberării de evenimentele recente, Lizzie încearcă să-și recapete siguranța în spațiul ei. Își toarnă un pahar de whisky, face patul, după care ațipește pentru câteva ore. Este momentul celei de-a treia schimbări de lumini, care punctează perioada cât Lizzie doarme.

Foto nr. 29 Lizzie răpusă de oboseală după o zi în ritm alert

Trezită din somn, Lizzie își derulează rutina înainte de culcare, pregătindu-și ținuta pentru a doua zi și personalizându-și camera închiriată – descoperit între lucrurile din geamantan, tabloul tabloul-reproducere al La cruche cassée, simbol al purității copilei Lizzie, un reper amintindu-i de copilărie și de bunica cu care a crescut, e așezat la loc de cinste pe perete. Concomitent cu acțiunile lui Lizzie, eclerajul se modifică discret, pregătind publicul pentru a recepta înnoptarea.

Odată finalizat momentul tabloului, Lizzie își alege hainele pentru dormit și pleacă să-și facă o baie. E momentul ultimei modificări a schemei de lumini, în paralel cu schimbarea ilustrației sonore (fade-out-ul melodiei lui Louis Armstrong, urmat de zgomotul apei umplând cada și, succesiv de zgomotul mulțimii care se apropie).

Foto. nr. 30 Au trecut 12 ceasuri

Acest extratext este singurul moment de respiro, care lasă publicul să reflecteze asupra situațiilor (1-7) desfășurate cu o viteză amețitoare și să se relaxeze înainte de a-l lua complice tăvălugului situațiilor care urmează (8-10).

Situația 8 La ceas de seară, un negru are să piară

În atmosfera intimă, la ceas de noapte, a camerei lui Lizzie, apare Negrul epuizat, hăituit de mulțimea care vrea să linșeze un om. În lipsa altor opțiuni – în baie e Lizzie care face baie – Negrul se ascunde în unicul loc care-i poate oferi un minim adăpost, respectiv sub pat.

Foto nr. 31 Negrul se ascunde sub pat

Interludiu 1. Vizita Senatorului

Revenit la ceas de seară, Senatorul întră în intimitatea lui Lizzie. Surprins de absența acesteia, profită pentru a inspecta universul femeii Lizzie pe care o dorește.

Foto nr. 32 Senatorul în universul lui Lizzie

Simțindu-se stăpân pe situație, Senatorul se pregătește pentru întâlnirea cu Lizzie și decide să se așeze confortabil, pe pat. Reîntoarsă de la baie, Lizzie îl constată pe Senator în spațiu, punctând cu ironie că acesta a venit neinvitat. Imun la ironii, Senatorul e dispus să glumească pentru a-și atinge scopul.

Foto nr. 33 Senatorul o ironizează pe Lizzie

Senatorul a venit cu un scop precis, pe care-l va urma prin ceea ce face, în ciuda atitudinii ferme, de respingere a lui Lizzie. Speră că, hărțuind-o cu avansurile sale nedorite, Lizzie va ceda, șantajabilă fiind în urma semnării declarației.

Foto nr. 34 și 35 Senatorul o hărțuiește pe Lizzie

Nu va fi cazul, moment în care Senatorul decide să o umilească înmânându-i plicul cu suma de bani care parafează afacerea. Reacția virulentă a lui Lizzie este urmată de retragerea Senatorului, nu fără a-i preciza lui Lizzie că va reveni. Schimbul de replici acid, contrapune două tipologii: tipologia autorității care este obișnuită ca oamenii să i se supună și tipologia rebelei care nu acceptă regulile unei societăți care îi neagă valorile fundamentale.

Vexat de atitudinea sfidătoare a lui Lizzie, Senatorul decide să evacueze scena. Pentru moment…

Lizzie rămâne singură cu frustrările sale și zgomotele insuportabile de afară. Încercând copilărește să se ascundă de realitate acoperindu-și capul cu pernele de pe pat, Lizzie este surprinsă de prezența Negrului, apărut de sub pat, în spațiul pe care-l percepea ca fiind intim, locul unde dorea să se odihnească după întâmplările traumatice de peste zi.

Foto nr. 36 și 37 Negrul apare în spațiul intim al lui Lizzie

În atmosfera tensionată, sub presiunea mulțimii nevăzute, dar auzite, care se apropie, Negrul știe că are o ultimă șansă să o convingă pe Lizzie să-l adăpostească. Pe care o valorifică nu pentru că îi spune ce se va întâmpla dacă va fi prins, ci pentru că dovedește empatie cu cea care i-a semnat condamnarea.

Foto nr. 38 Lizzie îi cere Negrului s-o strângă de gât

Realitatea este însă nemiloasă, nelăsându-i pe cei doi să rămână umani, ci victime ale unei hărțuiri care-i transformă în vânat care caută să-și salveze viața. E momentul când Lizzie decide să acționeze, mai degrabă decât să reacționeze.

Foto nr. 39 Lizzie cerându-i Negrului să tragă asupra mulțimii

În ciuda atitudinii defensive create de o istorie a dominației omului negru de către omul alb, Negrul are un moment de revoltă, o ironie fină la adresa trădării lui Lizzie.

Foto nr. 40 „De ce nu trageți dumneavoastră, doamnă?”

Puternice bătăi în ușă îl determină pe Negru să se ascundă în baie.

Interludiu 2. Apare Cetățeanul

Conștientă de pericolul în care se află, în aceeași măsură ca și Negrul –, Lizzie găsește în sine puterea de a disimula. Cu stăpânire de sine, îl convinge pe Cetățean că spațiul în care se află e și ultimul unde mulțimea ar trebui să caute Negrul. Atras de femeia tânără din fața sa, Cetățeanul se lasă convins să continue cercetările în altă parte.

Foto nr. 41 Lizzie seducându-l pe Cetățean

Moment uman Lizzie-Negru

După plecarea Cetățeanului, Lizzie reacționează emoțional, aruncându-i în obraz Negrului toate acuzele stereotipale pe care societatea tradiționalistă a Sudului le prezintă ca adevăruri absolute. Nu pentru mult timp, pentru că atitudinea onestă a Negrului o deconcertează, aducând-o pe Lizzie înapoi la sentimente umane. E momentul unic din tot spectacolul, decupat regizoral ca atare, în care Lizzie și Negrul sunt doar doi oameni, „doi orfani” care împart un adăpost temporar care ține departe o mulțime dezlănțuită.

Foto nr. 42 „Parc-am fi doi orfani.”

E doar un moment, cei doi fiind, din nou, întrerupți de bubuituri puternice în ușă. Precaută, Lizzie îl trimite pe Negru să se ascundă în baie.

Situația 9 Vine Fred

Foto nr. 43 Vine Fred care nu poate rezista farmecului lui Lizzie

Un Fred înfierbântat, care tocmai a asistat la linșarea unui negru – un alt negru nevinovat – și care vine să se confeseze lui Lizzie pentru că nu mai poate să se ascundă de pasiunea care crește pentru aceasta. O vede, simte și miroase peste tot, în cele mai dramatice momente. Nemaiputând să reziste presiunii a venit – nici el nu știe – să o ucidă sau să o posede.

Foto nr. 44 „Am alergat pân-aici; nu știu: ca să te omor sau să te am cu de-a sila.”

Zgomotele din baie întrerup zbuciumul intens al personajului Fred, readucându-l în starea de paranoia care îl caracterizează. Hotărât să vadă fața clientului, după ce și-a manifestat posesivitatea, Fred devine agresiv când îl vede pe Negru apărând din baie.

Foto nr. 45 Iese Negrul din baie

Hotărât să nu-i cadă victimă, Negrul profită de neatenția lui Fred pentru a fugi afară, acolo unde o mulțime încă bântuie să-l linșeze. Rămâne Lizzie, zdrobită de neputință, dorind să evadeze. Încercase să mai devreme să plece din acest loc care pare mai potrivnic decât însuși New-York-ul unde i se întâmplaseră atâtea. Atunci a fost întreruptă de venirea Polițistului. Acum se va grăbi să se îmbrace și să-și ia unica avere – geamantanul, lăsând în urmă orice altceva.

Foto nr. 46 și 47 Încercarea de fugă a lui Lizzie

Nu va reuși, însă, pentru că Fred se întoarce la Lizzie fix în momentul în care aceasta urma să lase în urmă trecutul traumatic recent. Goală pe dinăuntru de iluziile care-i hrăneau existența, Lizzie se vede pusă în fața faptului de a răzbuna umilința, nedreptatea și brutalitatea suportate, întrupate de fiul Senatorului.

Foto nr. 48 Lizzie îl amenință pe Fred cu revolverul

Nu va putea, însă, să tragă nu pentru că Fred ar avea o pledoarie convingătoare, ci pentru că este o ființă slabă, naivă și incapabilă să ucidă un om. Departe de a-i aprecia calitățile, Fred o tratează ca pe un bun al său, captiv vrerilor sale, pe care-l va vizita în casa pe care i-o va pune la dispoziție, cu tot cu servitorii și banii necesari întreținerii acesteia.

Foto nr. 49 Visul american…

Pare că visul lui Lizzie – visul american în viziunea lui Sartre – se îndeplinește; cu niște condiții însă, peste care va putea Lizzie oare să treacă?

În definitiv, în acord cu filosofia lui Sartre, fiecare om liber își definește valorile, principiile, acțiunile, clădindu-se pe sine și alegând în fiecare moment traseul său, în devenire, până în punctul terminus, pe care nu-l alege, este predefinit, conținut în ADN-ul fiecăruia.

Da, dar Lizzie nu mai e un om liber. Și resimte acest lucru din plin. Din momentul în care a cedat manipulării, semnând o mărturie falsă, l-a condamnat pe Negru și s-a condamnat pe sine fie unei vieți în care trădarea valorilor echivalează cu un purgatoriu continuu până când sufletul va trece în infernul permanent, fie unui sfârșit timpuriu, dar care o salvează de purgatoriu, lasând în suspensie frământările spiritului care nu va mai cunoaște liniștea și iertarea.

Din această dilemă nerezolvabilă s-a născut sfârșitul spectacolului.

Situația 10. „This is the end…”

Dorind ca toate nuanțele și subtilitățile satirei lui Sartre să fie vizibile și audibile spectatorului, am imaginat mai multe variante de final în care aparentului vis american i se contrapunea costul acestuia.

Inițial, spectacolul structurat brechtian în trei părți – prolog, textul lui Sartre integral și epilog – avea, de fapt două finaluri, determinate de reacția publicului la cele ce i revelau pe scenă. Din motivele arătate în subcapitolul De la piesă la spectacol, am actualizat conceptul regizoral, punând în scenă în cheie realistă spectacolul.

Într-o primă variantă realistă de punere în scenă happyend-ului în care Lizzie capătă mai mult decât a sperat (la curte, în prim-plan) i se alătura imaginea Negrului linșat (la grădină, în plan secund). Am renunțat la această variantă din motive obiective și subiective; obiective ținând de costuri și producție, subiective pentru că nu doream ca spectacolul să se finalizeze cu un tablou à la Bob Wilson.

Totuși, mi-am dorit ca finalul sec, aproape cinematografic, al piesei să nu fie receptat din greșeală ca un posibil happyend și, de aceea, a apărut ideea ca publicul să vadă, în mod simbolic, istoria de după, adică ce se întâmplă cu Lizzie după ce ultimei replici din text îi răspunde liniștea ambiguă și ofertantă a heblu-lui.

Așa s-a născut a doua variantă a finalului în care un moment coregrafic ne-o dezvăluia pe Lizzie ca victimă și parteneră a tuturor celor care dețineau informația esențială că e șantajabilă – Fred, Senatorul, Polițistul. Confruntat cu opinii defavorabile, care-l catalogau prea lung și diminuând impactul ultimei replici a textului lui Sartre – „Mă cheamă Fred.” – finalul a sucombat discret în uitare.

Așa a apărut, la insistențele întregii echipe, a treia variantă de final care a cunoscut comunicarea publică. Departe de a reprezenta concluzii, certitudini, finalul spectacolului lasă la libera interpretare a spectatorului semiotica acțiunilor de pe scenă.

Foto nr. 50 Lizzie în purgatoriul său

În definitiv, spectacolul pune publicului eterna întrebare: dintre principii și valori și binele sinelui, care parte va prevala? Cât poate trăi un om conștient că și-a trădat valorile, dar care are o existență confortabilă din punct de vedere material? Cât e purgatoriu și cât e rai într-o existență în care compromisul e cheia de boltă? Sau nu…

Foto nr. 51 Lizzie e înghițită de locul păcatului

O imagine simbol, Lizzie dispare înghițită de chiar patul semnificant al locului păcatului, dar și al locului unde Lizzie s-a simțit bine și în siguranță.

Cu triplă semnificație de-a lungul spectacolului, patul, martor tăcut, devine mormânt – real sau virtual – al personajului Lizzie. Patul este și unicul element care îmbogățește scena cu multiple semnificații de la începutul spectacolului și până la final.

Element central care domină, întâmpinând publicul la intrarea în sală, patul masiv, ornat cu elemente care amintesc de luxul papilor, revine obsesiv ca personaj tăcut, ca prezență pe parcursul spectacolului. Este martorul tuturor absențelor, al trăirilor, al replicilor și al tăcerilor în care personajele, pe alocuri, își spun mai mult decât dacă ar fi cuvântat.

Ultimele secvențe ale spectacolului ni-l readuc ca icoană palpabilă a unei existențe care a refuzat pecetea destinului, rezistând oamenilor, nomelor și cutumelor locului, cedând aproape tot pentru a fi cine se percepe ca fiind – Lizzie. Imaginea personajului central feminin se reflectă în imaginea obiectului inanimat, personalizându-l și dându-i o istorie unică.

Foto nr. 52 Patul ca element central, inanimat, al spectacolului

Elemente vizuale și auditive ale spectacolului – decor, univers obiectival, costume, ecleraj, machiaj, ilustrație sonoră

Decor

Foto nr. 53 Așezarea decorului și recuzitei la începutul spectacolului

Un prim element important al punerii în scenă este patul; patul luxos cu tăblie cu zăbrele – element central, simbol al „păcatului”, cu dublă semnificație: la faptul că Lizzie practică prostituția și la obsesiile lui Fred, de păcat carnal. În egală măsură, patul reprezintă și un refugiu, un loc care poartă marca momentelor în care Lizzie a cunoscut pasiunea, dar și martorul brutalităților la care Fred o supune pe Lizzie într-un joc al dominației și al plăcerii vinovate.

Foto. nr. 54 Negrul în spatele patului

Tăblia cu zăbrele este element suport pentru imaginea Negrului apărând de sub pat, simbol al condiției sociale a persoanelor afro-americane la ora la care a fost scrisă piesa și referire la pretinsa vinovăție a personajului.

Un alt element important, fotoliul luxos, stil vintage, reprezintă un obiect absolut necesar. Este, în același timp, suportul spațiului intim al personajului Lizzie, cât și element suport al autorității Senatorului și al pretinsei superiorității a lui Fred. A sta pe fotoliu dă măsura autorității personajului așezat în antiteză cu personajele în picioare care sunt obiectul autorității acestuia.

Comoda cu sertare, aparent banală, este spațiul în care elementele se grupează pentru a arăta sau ascunde nuanțele esențiale ale situațiilor prezentate în spectacol: un pahar care trebuie să dispară înainte ca personajului care face duș să revină în spațiu, un revolver care trebuie să apară când Lizzie vrea să țină piept mulțimii hotarâte să linșeze un negru. Este o metaforă a diferitelor paliere pe care se desfășoară viața personajului Lizzie.

Măsuțele care înconjoară fotoliul sunt universul în care se nasc relațiile între personaje, între personaje și lumea obiectivală, în timp, în durată.

Port-mantoul și radioul sunt relicvele unei epoci apuse, aceea în care a fost scris textul, elemente care punctează atmosfera desuetă, dar care, tocmai prin reprezentarea trecutului care are reverberații în specificul societății actuale, unde se joacă spectacolul, sunt extrem de actuale și vii în epoca modernă unde vintage-ul, istoria, trecutul se îmbină cu minimalismul necesar unui spațiu global, insuficient unei populații de aproape 8 miliarde.

Panourile de tip japonez sunt o trimitere la elementul exogen care este Lizzie, progresistă prin natura sa, într-o societate tradiționalistă din punct de vedere al mentalităților, conceptelor și valorilor, încremenită în timp și rezistentă la schimbare. Din punct de vedere practic, panourile au fost gândite pentru a facilita mobilitatea spectacolului, la o înălțime maxim admisibilă într-un mijloc de transport de tip microbuz, ocupând pliate un spațiu redus.

Foto nr. 55 Decorul și recuzita la finalul spectacolului

Universul obiectival

Moto: În spatele fiecărui obiect se ascund semnificațiile personalității care le-a ales, atins și înzestrat cu valoare.

Geamantanul ponosit este marca libertății și mobilității personajului Lizzie. Ascunde elemente care definesc copilăria personajului – tabloul-reproducere al La cruche cassée, simbol al purității care încă sălășluiește în sufletul fetei ajunsă prostituată. În egală măsură este și locul în care Lizzie își ține „recuzita” profesională, precum și epidermele femeii Lizzie, personaj conectat la rigorile ținutei acceptate de timpurile, moravurile și locurile unde trăiește.

Pernele de pe pat sunt alese pentru a conecta publicurile moderne mai facil la universul zugrăvit în textul lui Sartre. Elementelor din epocă – dungilor, texturii materialului –, le-au fost adăugate elemente de „lush”, de extravaganță vizuală, care sunt familiare publicului de azi. Teatralitatea, voită, a elementelor de recuzită, care înnobilează patul, sunt o trimitere către supratemă – teatralitatea ipocriziei în tot deluzoriul ei.

Sticla de whisky și paharele sunt un alt element vizual, palpabil, al istoriei petrecute înainte ca primele scene ale spectacolului să se deruleze. Din aceeași categorie, pantofii retro, roșii, cu toc și vesta personajului Fred, precum și bretelele personajelor întregesc tabloul istorico-veridic al spectacolului.

Costumele

Moto: The Devil lies in the details…

Costumele, în aparență moderne, păstrează elementele esențiale pentru definirea unei epoci apuse, aceea a anilor ’50 din Statele Unite. Din necesitatea de a conecta acțiunile descrise de Sartre în urmă cu mai bine de șapte decenii cu publicurile deceniului doi al secolului al XXI-lea, alegerea costumelor a implicat un compromis: păstrând aparențele prezentului, costumele au fost îmbogățite cu elemente discrete care să aducă în prezent parfumul perioadei: pălării, ceasuri de epocă, veste, bretele, lungimea pantalonului și a vestonului, elemente care, combinate cu jocul actoricesc, să întregească și să reprezinte optim ideea că atunci și acolo se întâmplă și acum și aici; esența e aceeași, modalitățile, tiparele, formele sunt diferite.

Un loc aparte îl au costumele personajului principal feminin. Din dorința de a sublinia, pe de o parte pasiunea și fascinația pe care Franța o exercită asupra personajului și, pe de altă parte, schimbările de situații prin care Lizzie trece, costumele pe care personajul Lizzie le poartă sunt suportul unor semnificații aparte, dicrete, ale parcursului lui Lizzie în spectacol.

Personajul debutează într-o ținută care ilustrează esența preocupărilor și adorației pentru cultura franceză: un deux-pieces compus dintr-un maiou și pantalonași scurți, lila, cu dantelă neagră, care voit face trimitere la french-cancanul parizian.

În actul secund, costumația lui Lizzie se albește (la propriu), prin intermediul pijamalei: albă, pură, din satin. Costumul alb face trimitere la obsesia unui personaj mai degrabă senzorial, impulsiv, care încearcă, compulsiv, să (re)creeze o amăgire a timpului copilăriei pe care l-a petrecut în singurătate – fără părinți – și, foarte probabil, în penurie.

Ultima parte a spectacolui ne pune în fața unei schimbări dramatice, nu numai coloristice, a lui Lizzie. Pe măsură ce Lizzie nu se mai amăgește cu iluzii și internalizează realitatea sinistră care o înconjoară, spectrul cromatic în care personajul se prezintă se schimbă. Hotărâtă să lase în urmă trecutul prea intens, recent, Lizzie se colorează în roșu aprins.

Ca o adevărată luptătoare, Lizzie în roșu încearcă să-i țină piept lui Fred, fără succes de altfel, pentru că Lizzie, în ciuda coloristicii, nu este însetată de sânge sau răzbunătoare. E acolo o supra-acumulare care o determină să devină agresivă, dominatoare, să-și asume rolul de agresor. Elemente care nu-i sunt proprii lui Lizzie, de aceea nici nu le menține.

Imagine a finalității umane, într-o atmosferă care depășește sfera realului pentru a intra în imaginar și oniric, Lizzie în lumină verde și albastru se colorează în negru, prevestind un sfârșit previzibil. Strivită între conștiința trădării, durere și acceptarea unei stări de fapt aparent ideale, în fapt un iad care o consumă, Lizzie are un orizont limitat de alegeri: va trăi în compromis, cedând în fața presiunilor societății și abdicând de la toate valorile care o reprezintă sau va rămâne fidelă acestora, acceptând să părăsească o realitate vremelnică, lăsând teluricul ființelor prea obsedate de puterea temporară și adâncindu-se în etern? Răspunsul întrebării este dat de finalul spectacolului, menit să pună în balanță realitatea – ceea ce este – cu visele și așteptările – ceea ce ar fi dorit să fie.

Ecleraj

Moto: Fără culoare, spectacolul e plat.

În perioada de documentare în care adunam date despre montări anterioare ale textului, am găsit în mediul online câteva fragmente din punerile în scenă ale piesei din spațiul francofon (Franța, Canada) care m-au surprins prin senzația de gri, de cenușiu, de apăsător și, pe alocuri, de plictisitor pe care mi-au generat-o. A fost momentul când am realizat că toată intensitatea imaginilor pe care lectura textului mi le derulase în fața ochilor s-ar putea să nu se regăsească în montare dacă spectacolul nu va provoca vizual publicul.

E, în esență, vorba despre o complementaritate. Dacă la nivel auditiv, spectatorul e bombardat de replici brutale, pasionale, încărcate de semnificații, despre viață și moarte, despre adevăr și minciună, în care se reflectă toată gama trăirilor umane, nivelul vizual nu poate rămâne șters și/ sau în tonuri neutre pentru că riscă să anuleze profunzimea trăirilor reprezentate.

În acest sens, decorul și elementele de recuzită au fost gândite să exprime cromatic, să adâncească și/sau să nuanțeze situațiile din text. La acestea s-a adăugat nevoia ca schemele de lumini să completeze semiotica decorului și recuzitei prin modalitatea de a le ilumina și, atunci când situația a impus-o, de a le colora, de a le schimba culoarea pentru a reflecta schimbările situațiilor în spectacol. Fără a abuza de procedeu, sunt cinci schimbări de lumină care sunt gândite să creeze tensiune dramatică.

De la primele lecturi ale textului, am asociat situațiile din text cu un anumit tip de ecleraj. În primul Act (situațiile 1-6), schema de lumini recreează atmosfera unei dimineți însorite dintr-un oraș din sudul Statelor Unite. Abundă culorile calde, lumina accetuând nuanțele vesele de roșu, în contrast cu neutrul cremului care predomină în spațiul de joc. În acest context înșelător tensiunea începe să se acumuleze pe măsură ce narativul avansează, culminând cu momentul conștientizării acțiunii sale de către Lizzie.

Foto nr. 56 Situație generală de lumini (situațiile 1-6)

Aici se produce prima schimbare dramatică a eclerajului. Din universul camerei închiriate, schimbarea luminii ne poartă în universul gândurilor lui Lizzie.

Foto nr. 57 Lizzie în universul gândurilor sale

O lumină unică, o contră plasată pe Lizzie, lasă vederii un univers sumbru în care conștiința personajului dă adâncime resemnificând faptele recente în contextul sistemului de valori morale de la care Lizzie a fost convinsă să abdice temporar prin forța de manipulare a Senatorului. Momentul când Lizzie realizează că a fost manipulată este punctat de revenirea la iluminarea generală a spațiului de joc.

Foto nr. 58 Revenirea la schema de limini generală anterioară

Trecerea timpului este reprezentată scenic prin acțiunile realizate de personajul feminin în durată, durată figurată prin schimbarea schemelor de lumini, gradual, în cinci etape, de la zi la noapte. Fiecare dintre acțiunile lui Lizzie se desfășoară succesiv sau concomitent cu schimbarea eclerajului, care scade în intensitate într-un mod verosimil, comprimând scurgerea a douăsprezece ore într-un interval de trei minute. Aprinderea, în final, a luminilor lampadarului de lângă pat dă veridicitate atmosferei create, de intimitate, făcând plauzibil ceremonialul înainte de culcare care încheie extratextul dintre acte.

Foto nr. 59 Camera lui Lizzie seara

Situația de lumini figurând atmosfera confortabilă a nopții se păstrează până în momentul când personajul colectiv mulțimea, încă nevăzut, dar prezent la nivel auditiv, capătă o reprezentare vizuală prin jocul de lumini care reprezintă proiecția torțelor în spațiul camerei (situația 8).

Foto nr. 60 Joc de lumini figurând torțele mulțimii

Jocul de lumini se menține pe tot parcursul celei de-a doua scene între Lizzie și Negru, prizonierii situației incadescente generate de presiunea mulțimii furioase care îl caută pe Negru. Apariția Cetățeanului dă și mai multă greutate reprezentării vizuale și sonore a mulțimii.

Plecarea reprezentantului acesteia din cameră se reflectă într-o nouă situație de lumini. Jocul de lumini încetează simbolizând plecarea mulțimii din perimetrul unde este localizat spațiul interior în care se petrec toate acțiunile din spectacol. Revine schema anterioară de lumini reprezentând atmosfera intimă a camerei iluminate cu multe surse de lumină de atmosferă, care pregătesc odihna ipotetică a personajului principal, Lizzie.

Eclerajul se schimbă în mod dramatic în momentul în care Fred începe să contureze visul american pentru Lizzie. Un spot poziționat din față îl îmbracă în lumină pe Fred care o ține în brațe pe Lizzie, aluzie voită la celebrele finaluri ale producțiilor Metro-Goldwyn-Mayer, imagine iconică a happy-endului.

Foto nr. 61 Spotul îi cuprinde pe Fred și Lizzie

Departe de a fi un happy-end, pentru a figura satira lui Sartre, o nouă schimbare a eclerajului pune în lumină costul visului american. În lumina rece combinată a unui proiector cu filtru verde și a două contre cu filtre albastru închis, universul camerei în care Lizzie rămâne singură se întunecă, prefigurând sfârșitul.

După dispariția lui Lizzie din lumea vizibilă, imaginea patului, loc al pasiunii, păcatului, iubirii și trădării este pusă în valoarea de ultima schemă de lumini a spectacolului înainte ca întunericul să se aștearnă împreună cu tăcerea peste spațiul unde publicul a fost martor și complice întâmplărilor de pe scenă.

Machiaj

Inițial am cochetat cu ideea de aborda cromatic textul în altă cheie, în care victimele rămâneau albe – Lizzie și Negru, în timp ce personajele negative se înnegreau, Fred rămânând gri, convenție pentru a personifica indecisul ca tipologie. Această abordare ar fi completat cu succes o montare în cheie brechtiană, fiind mai puțin potrivită în cazul montării realiste.

Dată fiind cheia realistă de punere în scenă, un loc aparte îl ocupă machiajul Negrului. Deși hulită de activiștii drepturilor omului, reprezentarea cromatică a Negrului s-a impus ca necesară, încercând să se apropie de natural pe cât posibil, prezervând mobilitatea actorului fără a fi în detrimentul plauzibilului, firescului.

Ilustrație sonoră

Păstrând nealterat caracterul de satiră al textului, am decis să ilustrez prima situație extratext, în deschiderea spectacolului, cu prima parte a melodiei La vie en rose, în varianta originală, interpretată de Edith Piaf.

Pentru a marca mai clar spațiul băii, în situațiile 1 și 2, am introdus sunetul de duș, produs chiar din spațiul unde era situată baia, prin intermediul unei boxe plasate în spatele paravanului din fața scenei, de la curte.

Pentru a acompania trecerea celor 12 ore am optat pentru varianta instrumentală a melodiei La vie en rose interpretată de Louis Armstrong. Pe de o parte, alegerea este motivată de coerență și consistență în punerea în scenă, pe de altă parte, de argumente practice care țin de nevoia de a relaxa publicul între două acte cu o intensitate în crescendo, în care acțiunile se derulează într-un ritm galopant și în care imaginile și sunetele violentează pe alocuri simțurile vizual și auditiv ale publicului. Pentru veridicitate, în extratexul dintre acte publicul aude umplerea unei cade din spațiul unde aceasta are reprezentare scenică. Ca și la duș, boxa plasată în spațiu emite sunetele de cadă care se umple, în care Lizzie se va afunda pentru a uita evenimentele recente.

În timpul scenelor în care mulțimea este factorul exogen care își face remarcată prezența concomitent cu interacțiunea dintre personaje, – în afara acestora, dar influențându-le prin existența sa –, zgomotul de fond, de mulțime, oscilează în intensitate, pentru a crea atmosfera, contextul în care se derulează situația 8 din spectacol, în același timp permițând actorilor să fie auziți, mai ales în acele momente în care decupajul regizoral impunea lipsa zgomotului de fond.

În final, alegerea melodiei Hooverphonic – Vinegar and salt nu este întâmplătoare, prezervând caracterul fundamental, satiric, al operei lui Sartre. Este o melodie care atinge corzile umane, care emoționează și pe ale cărei ritmuri sacadate se petrece finalul dramatic al spectacolului.

Distribuția finală a spectacolului

Despre lucrul la acest spectacol aș putea – și poate voi – scrie o dare de seamă detaliată la un moment dat. Cred că ar merita ca toate eforturile, dedicația, determinarea de a reuși, rezistența la stres, oboseală și condiții departe de a fi optime să nu rămână doar o altă poveste nespusă din multele cărora o clădire veche le-a fost gazdă și martor tăcut, încremenit, de-a lungul existenței sale ca centru universitar.

Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte aș zice că a fost o luptă lungă pentru un crez – materializat în spectacol: preț de șapte luni, cu trei distribuții, în condiții câteodată adverse, provocate de cauze și obstacole diverse.

Am început repetițiile în noiembrie 2017, cu o echipă tânără și încrezătoare. La mijlocul lui decembrie, am avut primele șnururi, iar perspectiva de a finaliza spectacolul la finele lunii ianuarie 2018 părea aproape o certitudine. Doar că… n-a fost. Bugetul, adică, disponibil în timp util pentru a putea repeta cu decor, costume și recuzită în sală în ianuarie: așa a apărut, o lună și ceva mai târziu, după căutări febrile, a doua distribuție.

Altă distribuție, un nou început, mult entuziasm și multă determinare să facem spectacolul și să-l prezentăm publicului la finele lunii martie. Cu forțe și fețe noi, am început să lucrăm intens de la începutul lui martie. Tot târziu în noapte, dar hotărâți să nu lăsăm nici un impediment să stea în calea realizării spectacolului. Toate bune și frumoase, doar că acumularea frustrărilor provocate de lipsa, în continuare, a banilor pentru a finaliza elementele de decor, costume, recuzită, cuplată cu programul de repetiții la orele târzii în noapte, până la orele mici ale dimineții și cu disensiunile între „cei vechi” și „cei noi” și-au spus cuvântul. O altă plecare… și o nouă distribuție.

A treia distribuțe a fost cea cu care spectacolul a crescut ca Făt-Frumos în basme în doar trei săptămâni de repetiții intense. O distribuție tânără, entuziastă, care a investit voință, dorință, entuziasm, meșteșug și timp la ore târzii pentru a crea și a finaliza prin comunicare publică spectacolul.

Acestor oameni minunați le datorez recunoștință pentru dedicația cu care au lucrat, ca echipă, pentru spectacolul nostru:

Lizzie – Sandra DUCUȚĂ

Fred – Andrei ANGHEL

Senatorul – Vlad NEMEȘ

Negrul – Adrian BAN

Polițistul/ Cetățeanul – Massimiliano NUGNES

În loc de concluzii

Șapte luni… șapte luni de speranță și deziluzie, de lucru și pauze neintenționate, de realizări și de eșecuri… Nebunie, reverie, mult, intens și solicitant, câteodată satisfăcător, de multe ori frustrant, o luptă nesfârșită – pentru a realiza ce?

Pentru a reprezenta valori cu tot cu încărcătura emoțională, viscerală, pe care au generat-o într-o ființă. Contaminând universul actorilor, valorile s-au materializat în idei, în gânduri și în acțiuni. Așa a apărut spectacolul.

Piesa lui Sartre, structurată pe multiple niveluri vorbește în esență despre ipocrizie. Ipocrizia nu doar a societății americane de atunci, ci despre ipocrizia din lumea modernă, a fiecărui individ, a fiecăruia dintre noi. Acum ca și atunci, ipocrizia ne domină pentru că în definitiv alegem să nu ne lăsăm afectați de evenimentele, situațiile și persoanele care nu ne ating direct și/ sau care nu rezonează cu ceea ce fiecare consideră normal, important sau personal, care nu se încadrează în setul de principii și valori după care ne ghidăm viața, fiecare ca individualitate.

În era bombardamentului informațional, al facilității accesării resurselor, de multe ori la un click distanță, pentru cei care nu suferă încă de FOMO și cu atât mai mult pentru cei afectați de anxietatea de a nu fi informat, la curent, conectat, eventual 24/7, prioritizarea a devenit o metodă de supraviețuire; aceeași prioritizare care motivează ipocrizia, egoismul, nepăsarea și superficialitatea omului modern al mileniului nou.

Acum ca și atunci, omul s-a pus pe sine în centrul universului său, din ce în ce mai virtual, mai bogat în iluzii decât în interacțiuni cu ceilalți oameni, la rândul lor centrul universurilor personale. Nicicând nu a arătat societatea globală mai sartreiană: existența precede esența, în mult mai multe sensuri decât în filosofia lui Sartre, alienarea omului de oameni și de sine însuși e o realitate, frica de a dispărea în neant ne umple existența de angoase fără ca mulți să realizeze că neantul e aici și acum, înainte de neființă, dacă forma e golită de conținut.

În acest context, spectacolul Respectfully yours…/ … cu respect vine să arate că omul poate să reziste presiunilor societății, a normelor și a oamenilor dacă alege să o facă. În mod evident, asumându-și și consecințele alegerilor sale: de a fi ostracizat, hărțuit, manipulat până la a-și trăda valorile, aruncat de către ceilalți și abandonat într-un iad personal din care puține sunt căile de evadare. Întrebarea pe care o ridică textul lui Sartre apare ca laitmotiv al spectacolului: într-o societate tradiționalistă și închisă, cu valori înguste, injuste și discriminatorii, cine e târfa?

Bibliografie selectivă

***, Dialogul neîntrerupt al teatrului în secolul XX, vol. II; trad.: Ovidiu Constantinescu, Adriana Hass, Dumitru Mazilu, Elena Nițescu, H. R. Radian, N. Steinhardt, Constanța Trifu, Amalia Zambetti, antologare, postfață și note B. Elvin – București: Ed. Minerva, 1973

***, Note despre Jean-Paul Sartre; introd. Marcel Breslașu – București: Ed. Europolis, 1947

***, Teatru francez contemporan, Jean Anouilh. Jean Cocteau. Jean Giraudoux. Eugen Ionescu. Armand Salacrou, Jean-Paul Sartre; trad.: Valentin Lipatti, M. Radnev și Victoria Gheorghiu, F. Brunea-Fox, Florica Șelmaru, Paul B. Marian, Romulus Vulpescu, pref.: Elena Vianu – București: Editura pentru literatură universală, 1964

Boboc, Alexandru, Filosofi contemporani : fenomenologie, hermeneutică și ontologie (de la Brentano și Nietzsche la Heidegger și Sartre) – Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2006

Colombel, Jeannette, Sartre ou le parti de vivre – Paris: Bernard Grasset, 1981

Fanon, Frantz, Piele neagră, măști albe; trad.: Vasi Ciubotariu, pref.: Ovidiu Țichindeleanu – Cluj-Napoca: TACT, 2011

Ghideanu, Tudor, Percepție și morală în fenomenologia franceză – București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1979

Ghideanu, Tudor, Temeiuri critice ale creației – București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1988

Ghișe, Dumitru, Existențialismul francez și problemele eticii, Ed. a II-a – Editura Dacia Cluj, 1970

Horodincă, Georgeta, Jean-Paul Sartre – București: Editura pentru Literatură, 1964

Johnson, Paul, Intelectualii; trad. Luana Stoica – București: Humanitas, 2015

Martinot, Steve, Skin for Sale – Race and the Respectful Prostitute în Race after Sartre: Antiracism, Africana Existentialism, Postcolonialism/ edited by Jonathan Judaken – Albany: State University of New York Press, 2008

Maurois, André, De Gide à Sartre – Paris: Librairie Académique Perrin, 1965

Mounier, Emmanuel, Introduction aux existentialismes, édition électronique réalisée par Gemma Paquet à partir de: Paris: Éditions Gallimard, 1962, 191 pp. Collection “idées nrf”, no 14

Mounier, Emmanuel, Malraux Camus Sartre Bernanos, L`espoir des désespérés – Paris: Éditions du Seuil, 1953

Nistor, Ana-Maria, Cele mai frumoase 100 de piese de teatru povestite pe scurt – București: Orizonturi, 2012

Sartre, Jean-Paul, Ființa și neantul: eseu de ontologie fenomenologică; trad.: Adriana Neacșu; ed. rev. și index de Arlette Elkaim-Sartre – Pitești: Paralela 45, 2004

Sartre, Jean-Paul, L’existentialisme est un humanisme – Paris: Les Éditions Nagel, 1946

Sartre, Jean-Paul, Plaidoyer pour les intellectuels – Paris: Gallimard, 1972

Sartre, Jean-Paul, Teatru, vol. I și II; trad.: Nicolae Minei și Any Florea, Mihai Șora, Margareta Bărbuță, Romulus Vulpescu, George Vraca și Anca Gonțescu, Aurel Baranga, Georgeta Horodincă, pref.: G. Horodincă – București: Editura pentru Literatură Universală, 1969

Sartre, Jean-Paul, Teatru, Muștele. Cu ușile închise. Morți fără îngropăciune. Diavolul și bunul Dumnezeu. Sechestrații din Altona; trad. Nicolae Minei și Any Florea, Mihai Șora, Margareta Bărbuță, George Vraca și Anca Gonțescu – București: RAO International Publishing Company, 2004

Sartre, Jean-Paul, Théatre, Les Mouches. Huis Clos. Morts sans sépulture. La putain respecteuse. Les mains sales. Le Diable et le bon Dieu. Kean. Nekrassov. Les séquestrés d’Altona – Paris: Éditions Gallimard, 1962

Sartre, Jean-Paul, Sartre on Theater; trad. Frank Jellinek – New York: Pantheon Books/ Random House, Inc., 1976

Sartre, Jean-Paul, Un théatre de situations – Paris: Éditions Gallimard, 1973

Surse din mediul online (accesate în perioada noiembrie 2017 – mai 2018)

Bittoun-Debruyne Nathalie. Sur L'Imaginaire: Sartre et Husserl. In: Cahiers de l'Association internationale des études francaises, 1998, n°50. pp. 297-310; sursa: https://www.persee.fr/doc/caief_0571-5865_1998_num_50_1_132

Sartre, Jean-Paul, Les Mots, ediție electronică, sursa: http://www.bacdefrancais.net/les-mots-sartre-texte.pdf

Despre Jean-Paul Sartre:

https://fr.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre

https://www.etudes-litteraires.com/sartre.php

PORTRET: Jean-Paul Sartre – lupta concretă pentru idee ca filosofie de viaţă

http://www.literaryramblings.com/1000-books-in-10-years-the-respectful-prostitute-or-the-friendly-whore-by-jean-paul-sartre

http://journals.uvic.ca/index.php/pir/article/viewFile/3279/1627

Interviuri cu Jean Paul Sartre – Jean-Paul Sartre sur lui-même

Jean-Paul SARTRE : l'écrivain, l'intellectuel et le politique

Interview à Radio-Canada: https://www.youtube.com/watch?v=2j87vUSadHg și https://www.youtube.com/watch?v=0oqsKSDXN2Y

Jean-Paul Sartre (1/5): Vie et biographie https://www.youtube.com/watch?v=XKRYgHNirgE

Jean-Paul Sartre (2/5): L'Etre et le Néant https://www.youtube.com/watch?v=FNRmKEQzn7E

Jean-Paul Sartre (3/5): Les Mots https://www.youtube.com/watch?v=VIYTFCqH0UE

Jean-Paul Sartre (4/5): La nausée https://www.youtube.com/watch?v=_fD3bpEC7mI

Jean-Paul Sartre (5/5): Claude Lanzmann, un témoin https://www.youtube.com/watch?v=UrvEKGLD-Lc

Jean-Paul Sartre à la Sorbonne [1946]: https://www.youtube.com/watch?v=nBK8zYuFiPQ

Sartre, autoportrait à 70 ans: https://www.youtube.com/watch?v=OjIrPX0JNlY

Sartre par lui même 1976 Part1: https://www.youtube.com/watch?v=CVLWnRjQFoA

Sartre — Sur le théâtre: https://www.youtube.com/watch?v=9cBkCgXnc-k