Cine Rade la Urma… Imbatraneste Mai Bine. Mic Indrept de Executare Corecta a Ordinului de Imbatranire

TRAIAN COSMA

CINE RÂDE LA URMĂ… ÎMBĂTRÂNEȘTE MAI BINE!

MIC ÎNDREPTAR DE EXECUTARE CORECTĂ

A ORDINULUI DE ÎMBĂTRÂNIRE

.

Dedicație

Soției mele, supranumită Farmazoanca,

ale cărei fabuloase „imperfecțiuni”

nu mă lasă să mă plictisesc nicio clipă

ÎN LOC DE PREFAȚĂ

1. Despre curajul de a vorbi despre bătrânețe

Cui nu-i plac tinerețea și dragostea? Tuturor. Toți vrem să trăim veșnic și fericiți.

Cui îi plac bătrânețea și ponoasele ei? Nimănui. Nimeni nu vrea să îmbătrânească și să moară.

Adevăruri axiomatice, veritabile truisme „de elită”. O mare parte din viață nici nu le pomenim, deși le purtăm în cârcă încă de la naștere. Și totuși…vine un timp al curajului, al „tupeului” de a le privi în față, timpul când trebuie să studiezi problema. E acel timp când „treci pragul”, când un ochi încă râde, pe când celălalt începe să lăcrimeze. E timpul tranziției către bătrânețe. Chiar dacă te pregătești îndelung pentru momentul acesta, de surprize nu poți scăpa cu totul. (E ca în copilărie, când te jucai de-a v-ați ascunselea. Nu știai unde se pitește tovarășul de joc – deși bănuiai -, dar știai cine e și totuși, în clipa în care îți apărea în față, te speriai.)

E timpul când în mintea ta apare prima întrebare majoră: Și acum ce urmează?

Mulți spun că fiecare îmbătrânește în felul său. E adevărat, fiecare cu trupul, cu mintea și cu sufletul lui, dar oamenii au, totodată, experiențe comune și un destin comun. Poți să înfrunți pieptiș bătrânețea de unul singur, fără să tragi măcar cu ochiul la bătrânii trecutului și ai prezentului? (E posibil, desigur, dar cu anumite riscuri.) Autointerogația „Și-acum ce urmează?” are un răspuns pur, dar nu întotdeauna și simplu: Urmează încă o treime de viață. De fapt, subtextul întrebării este: Cum să fac pentru a mă bucura în continuare de o viață bună? De abia aici răspunsurile sunt greu de dat. Se pot totuși distinge viziuni pozitive și negative, direcții corecte și greșite – toate emanații ale travaliului existențial al acestui minunat, dar complicat homo sapiens. Fiecare și toți la un loc am „tras de viață” ca s-o facem suportabilă, îndestulătoare și binemeritată, iar viziunea dominantă a fost, rămâne și va fi mereu optimistă, în ciuda deziluziilor personale sau „istorice”.

Între „a trăi veșnic” și „a muri” nu putem alege, dar în „cuprinsul” vieții noastre putem avea tot felul de opțiuni: mici, mari sau foarte mari. Acum a sosit vremea unei formidabile alegeri. Ce fel de bătrânețe vrei să ai? Bună sau rea? Frumoasă sau urâtă? Reușită sau ratată? Bineînțeles, răspunsul tău va fi totdeauna cel pozitiv. Și astfel am ajuns din nou în punctul nevralgic al problemei: Știi ce ai de făcut?

Ca în orice materie de mare complexitate și adâncime, soluțiile-minune, tranșante și general valabile sunt practic imposibil de găsit. Cu atât mai puțin când vorbim de „taine” precum viața și moartea. Și totuși…când pleci la luptă, aici, pe pământ, trei lucruri nu trebuie să-ți lipsească: încrederea în reușită, strategia și armele potrivite. Altfel, de ce te-ai mai angaja în bătălie? Odată ce-ți accepți soarta, furia începe să scadă, ca un foc nealimentat. Iar dacă privești bătrânețea doar ca pe un Everest înghețat și capricios, ar fi bine să te gândești puțin la spusele lui Edmund Hilarry, după ce a învins Muntele. (L-a escaladat, spunea el, „pentru că există”.)

Merită să îmbătrânești? Merită. Fie și numai din curiozitate. Fie și numai din plăcerea bucuriilor mărunte, de zi cu zi. Stoarce tot ce-i mai bun din ce-ți oferă viața, din ce-ți oferi tu și din ce-ți oferă semenii tăi. Nu-i altă cale.

Post scriptum. Riscul de a scrie în falset sau lacunar despre bătrânețe e mare atunci când nu ai trăit-o suficient de mult, când nu te-a „durut” în toate formele ei și până la capăt. Unii scriu despre bătrânețe venind dinspre filozofie, dinspre „lucrurile mari”. Foarte bine. Își permit. Eu nu-mi permit și nici n-aș fi vrut s-o fac astfel. Prefer să vin dinspre contingent, dinspre „lucrurile mici” în care ne scăldăm în fiecare zi. Din această perspectivă, mă regăsesc deplin în înțelesul următoarei judecăți: „[…] de fapt, tocmai fleacurile merită notate, cu condiția ca banalul pe care ele le exprimă și în care trăim clipă de clipă să lase să se întrevadă tresărirea noastră în fața lui. Căci tresărirea aceasta e viața din noi, în timp ce banalul care o provocă e doar prilejul ei.” (Liiceanu, G., 34, p.310)

„Tresăririle” mele nu ascund nici un fel de vademecum intențional, expunând doar (prin aglutinarea lor finală în mintea cititorului), experiența mea de îmbătrânire. Un fel de a vedea lucrurile. Dacă, în timpul lecturării, cititorul va tresări și el din când în când odată cu mine, acest „fleac” mă va bucura deplin, însemnând că i-am oferit și lui o clipă bună de viață.

2. Cum am ajuns să scriu această carte

Până să intru în pâinea pensionarului, eram convins că așa-numita nevroză a pensionarului nu-i poate atinge pe cei care s-au pregătit pentru bătrânețe. Eu mă credeam printre aceștia. Ei bine, m-am înșelat. Noua piele în care am intrat mă mânca rău de tot. Voiam să scap de ea, dar nu reușeam. Eram precum mustangul (fie el și bătrân) înnebunit să scape de povara pe care o simțea pentru prima oară în spate. Ca să fiu mai exact, în primul an postpensionare am gogit. (Pe înțelesul nemoldovenilor, a gogi = a suferi de o boală asimptomatică, greu de definit și imposibil de vindecat la doctor – precum dorul.) Nu era vorba de plictiseală, ci de sentimentul acut, dar difuz, al unei pierderi. Îmi lipsea viața activă de până atunci: forfota din recreații, ținuta „cu cravată” a demnității mele, sintagma „Dom' profesor”, nelipsita mapă magnetic atașată de mine și câte altele. Peste toate, îmi lipseau frumoșii mei „draci”, mai mari sau mai mici, care mă „zugrăveau” zi de zi din băncile lor.

Notă. E drept, pe seama mea s-ar putea pune și un factor agravant: „dezrădăcinarea”. Odată cu pensionarea, mă mutasem cu cățel și purcel din locul meu de baștină în Iași, dar nici acum, după patru ani de la întâmplare, nu cred că pasul acesta a contat prea mult. Dimpotrivă, Iașiul – pe care îl cunoșteam deja bine -, mi-a oferit, de fapt, antidotul de elecție împotriva spleenului ce mă năpădise. Nu, nu a fost ceva dramatic, nici măcar nu s-a lăsat cu scânceli. Era de parcă aș fi traversat o zonă cu turbulențe care îți provoacă ceva emoții, dar de care nu faci mare caz.

Ce-am făcut? Să nu credeți că am stat pierdut și inert, așteptând ca „boala” să treacă de la sine. M-am zbătut, în felul meu, să ies din coconul acela captiv către lumină, și prima măsură care mi s-a părut „rentabilă” atunci a fost să institui o rutină „sănătoasă”. În afară de treburile curente (care țin de inevitabila rutină-sadea), în fiecare zi băteam bulevardele, străzile și ulițele Iașiului (da, mai sunt încă ulițe…). Dar nu buimac și îndurerat, ca tăunul acela cu paiul în c…, pomenit de consăteanul meu Creangă, ci „cu program”, respectând reperele unui ghid pe care l-am întocmit ad-hoc încă din primele săptămâni de la descălecare. În compoziția rutinei mele mai intra și ceva implicare civică (nu spun ce și cum!), ceva implicare religioasă (mai cu seamă din „simpatie” pentru consoarta mea, dar nu spun cât!), un parteneriat activ cu laptopul, prietenul meu de nădejde și altele. (Mă opresc aici cu „intimitățile”. Restul, pe mai târziu.)

Notă. À propos de originea mea humuleșteană. Întrucât eu n-am nicio vină (nici mama și nici Nică a lui Ștefan a Petrei), să nu vă așteptați la mai știu eu ce pompoșenii pe chestia asta. Dar nici la…pene de aducere-aminte.

Încet-încet, entropia începutului s-a risipit, dar nu mă simțeam încă stăpân pe situație…

Faza aceasta a acomodării a făcut să răsară însă în mintea mea imboldul de a cunoaște ceva mai mult – de fapt, cât se poate de mult -, despre avatarurile tranziției (pensionarului) către bătrânețe și, implicit, despre senectute. Din firavă și aproape superfluă la început, pe măsură ce timpul trecea, ideea a căpătat consistență, iar punerea ei ulterioară în operă a dat (și dă încă) un sens împlinitor acestui început al meu de bătrânețe.

*

Note cu bemol

Ar mai fi un factor determinant. Stabilindu-mă definitiv în Iași, locuiam într-o zonă și într-un bloc pline ochi cu pensionari, majoritatea mai în vârstă ca mine. Ocazie prielnică pentru mine de a observa și de a reflecta. Primele impresii n-au fost prea grozave: unele stereotipuri discreționare de „stăpâni ai locului”, câteva priviri câș, țâfna cîtorva și, mai ales, inamicițiile dintre unii colocatari m-au pus pe gânduri.

Mă grăbesc să vin și aici cu o precizare. Așa am simțit atunci. Acum, după patru ani trecuți, tangajul navei în care mă urcasem și „răul de pensionare” s-au potolit; mai mult chiar – dar să nu mă acuzați de fudulie -, oamenii m-au ales secund de navă (adică vicepreședinte al asociației de locatari!!!), cu propuneri de a deveni, Doamne Dumnezeule!, căpitan!)

La aceste nebănuite uimiri ale începutului s-a mai adăugat și indispoziția pe care mi-o pricinuiau câțiva vârstnici din zonă care, pe vreme bună, se adunau (și se adună și acum) mereu într-un părculeț, ca să joace table, șah sau remi. Din păcate, pentru unii dintre ei – nu mulți, dar tenace -, o zi bună de pensionar înseamnă bășcălie și râs agresiv, priviri aspre și (chiar) sudalme, gesturi grobiene și – lucru de mirare! -, o insațiabilă bățoșenie juvenilă de tip „care pe care”. La vârsta lor – adevărați delincvenți în ale manierelor.

Desigur, nu m-am grăbit să generalizez. Pe de altă parte, să nu credeți că mă dau „ultraprogresist” sau „ultraschimbist” . (Un pic cârcotaș, da – cum îi stă bine oricărui pensionar -, dar nu de duzină!) Nu-mi făceam iluzii că voi găsi la Iași un spațiu al bătrâneții euforice, o Arcadie a armoniei și a fericirii. Oamenii de vârsta noastră au dizabilități, dureri fizice, obsesii, lipsuri materiale și gânduri negre. I-am văzut și îi văd mereu: ici o doamnă urcă din greu scările până la etajul patru; colo un vecin se plânge că a achiziționat un corset „antireumatic” (care s-a dovedit păcăleală curată); unul deschide geamul de la bucătărie fix la ora cinci dimineața, fie vară, fie iarnă, ca să-și bea cafeaua matinală; altul ține televizorul „la tare” până la unu noaptea; o vecină păstorește vreo patru câini și vreo opt mâțe în propriul apartament, iar „cel de la parter” pândește ușa de la intrare în bloc, să fie mereu închisă… Firește, e greu să vezi viața în roz când în jurul tău se adună nori negri. E normal să apară hârâieli. Iar eu nu mă așteptam, desigur, să fiu îmbrățișat în fiecare zi. Voiam doar ceva mai multe „excepții”, mai ales la nivelul bunei vecinătăți și al convivialității. Mai puțină cocleală, mai puțină rinocerizare. Altfel, ce haz mai are bătrânețea?

*

Ei bine, pornind de la toate acestea, o întrebare mi se insinua obsesiv în minte, somându-mă să-i găsesc un răspuns urgent: „Dacă nu prea ești încântat nici de tine, nici de ceea ce vezi în jurul tău, atunci cum trebuie să arate, după părerea ta, o bătrânețe reușită?”.

Și așa am intrat eu, proaspăt pensionar, pe tărâmul bătrâneții. La pas cu istoria acestei cărți – De senectute-le meu. Și așa am devenit eu nu numai părtaș, dar și chibiț în jocul oamenilor de-a bătrânețea.

În sfârșit, trebuie să vă mai spun că această perioadă de „incubație” mi-a dezvăluit și un lucru prețios. Am realizat treptat că nu sunt singur, că sunt unul dintre nenumărații bătrâni ca mine și bănuiesc că aceasta e una dintre cele mai importante recunoașteri la care trebuie să ajungem la bătrânețe.

3. Avertisment

Înainte de a începe să parcurgi paginile următoare, te invit, stimate prietene și tovarăș de drum, să citești cu atenție fiecare cuvânt din dreptul „butoanelor” de mai jos.

depresie, ostilitate, resentimente, singurătate, neliniște, mânie, sedentarism, tristețe, dezorientare, narcisism, boală, neputință, plictiseală, dedentiție, insatisfacție, curatelă, văicăreală, îmbufnare et caetera, et caetera.

încântare, bucurie, bunătate, iertare, veselie, prietenie, iubire, credință, implicare, entuziasm, mișcare, zâmbet, râs, tandrețe, speranță, seninătate, calm, optimism, alinare, afecțiune, respect de sine, siguranță, îmbrățișare et caetera, et caetera.

Ai citit? Dacă te gândești să apeși pe butonul roșu, nu te mai obosi să străbați filele următoare. Presupunând că opțiunea ta este fermă, cartea de față ți se va părea un fel de bravadă, dacă nu cumva o impertinență. Domnule Amărel, du-te fuguța la cutia de medicamente și fă-ți repriza obișnuită de strâmbături și de văicăreală.

Dacă alegi butonul verde, apasă pe el și apoi nu te mai gândi la NIMIC. Decât la ce vei citi mai departe. Vreau să-ți spun însă de pe acum, Domnule/Doamnă Bucurel, că, după lectură, nu te vei preface nici în silfidă, nici în vreun Adonis, dar pentru o clipă – sper din toată inima să dureze mai mult! -, e posibil să poți face iarăși câțiva pași de dans și să zâmbești – știi tu, ca-n vremurile bune!

*

Off-line! Am scris acest „avertisment” pe la trei noaptea, după ce am fost nevoit să vizitez WC-ul, împins de năbădăile vezicii mele. E lucru știut că pe colac îți vin idei. Nici eu n-am scăpat: mi-a venit ideea acestei cărți. La întoarcere în pat, somnul n-a vrut să mă prindă, așa că am aprins veioza. M-am aplecat peste măsuța de lângă pat, apoi, cu posteriorul gol-goluț în sus (dorm singur și – pardon! -, nu pot suferi „constrângerile” vestimentare… submediene), am început a schița un plan de lucru. Când am realizat, într-un târziu, cuprins de ușoare frisoane de răceală, în ce hal îmi expuneam fizicul superb, m-am hlizit un timp ca prostul, dar mi-am făcut și ceva griji cu privire la agitația de la mansarda mea. Ce naiba, imaginați-vă cam cum arată un… fesoexhibiționist de vârsta mea, la ora aceea din noapte, plasat în lumina globulară a veiozei! Horror!

Totuși, după trebușoara asta, să știți că toată ziua următoare am fost în mare formă. Mai mult decât atât, am suportat cu înaltă detașare bombănelile obișnuite ale Farmazoancei, nevasta mea, cu care vă veți întâlni (inevitabil) pe parcursul lucrării. (O să aflați mai la vale și de ce o alint așa.)

Și încă ceva: recitind bruionul nocturn, am avut o revelație. Mi-am dat seama că tot ce voi scrie izvorăște dintr-o irepresibilă nevoie interioară: mi se făcuse lehamite de atenția excesivă pe care mi-o acordasem până atunci, vreme de vreo trei ani, de când ieșisem și eu la pensie, drăgăliță Doamne. Îmi devenisem literalmente insuportabil. În consecință, am început să transpir puternic ( 99% ) la capodopera pe care o ai acum sub ochi. Încetul cu încetul, pe timpul lucrului, am început să-mi revin. N-aș putea spune că acum sunt cu totul „altul”, dar cred că metamorfoza produsă va ține o vreme. Pe urmă …am să mă scol iarăși într-o noapte, am să-mi expun iarăși posteriorul magnific și – cine știe? – poate îmi va veni o nouă idee.

Capitolul I

ÎN SFÂRȘIT! AM IEȘIT LA PENSIE!

„Lumea nu are atâta nevoie să fie informată,

cât să i se amintească anumite lucruri.”

(More, Hannah, apud Urban, H., 76, p.10)

1. SĂ INTRĂM ÎN ATMOSFERĂ. CEVA SEMANTICĂ DE PARCURS

ȘI CÂTEVA DEFINIȚII CU SCHEPSIS

Notă. Am cules aceste cuvinte și expresii „fezandate”, vânate din câmpul lexical al bătrâneții (figurate, peiorativ-satirice, argotice, regionale, arhaice, eufemistice, glumețe) din două motive: 1. pentru a vă spune că varietatea excepțională a cuvintelor și a sensurilor din câmpul senectuții reprezintă o confirmare a valorilor subsumate acestui „timp”; 2. pentru a vă stârni niscaiva zâmbete, prin asocierile surprinzătoare și sonoritățile sugestive pe care le pot avea. Ștergeți ce nu vă convine.

Cuvinte (fără vârstă) despre vârsta bătrâneții

• Bătrân – ghiuj, rablă, ruginit, acritură, vâj, baccea, bașcău, băbălău, băbăluc, bășinos, blendărău, boșorog, floacă, fosilă, junghi, molie ( = bătrân cu prejudecăți), puriu, beșleagă, babalâc, (un) nene, căzătură, om botojit (= sleit, ramolit), jap, matuf; ”bătrân” ( = student din anii mari); bou bătrân ( = deținut influent); maestru, venerabil, dezvoltat în ani, respectabil, cel ce are o vârstă, senior, om nins de ani/tomnatic/alb-coliliu/la vârsta înțelepciunii/de vârsta Ceahlăului/de-o vârstă cu bunicul/de vârstă matusalemică/de zile multe/născut mai devreme/vechi în zile/la vârsta cărunteții/care a mâncat pâine din multe cuptoare, veteran, bărbat bine copt; dinozaur, facocer, rinocer (= bătrân retrograd); unchiaș, bătrânel, bătrâior, moșulică, ăl bătrân (= poreclă pentru Ceaușescu), om copt la os etc.

• Bătrână – hârcă, baborniță, băboi, hoanghină, cotoroanță, hoșcotină, hoașcă (= bătrână cu multă experiență de viață); hoancă, zgripțuroaică; balercă, gioarsă, gloabă, pantahuză (= prostituată bătrână); babetă, băbătie, băbăciune; ”bătrână” (= bancnotă de valoare mare); curvă bătrână (= hoț cu experiență); bătrânică, bunicuță, băbuță; expresii: găina bătrână face supa/ciorba/zeama/bună; baba și elicopterul/și mitraliera (expresie folosită în legătură cu două lucruri fără nimic în comun); ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba (= oricum aș lua lucrurile, mi-e totuna); de unde chilu’ babei (= de unde naiba?) etc.

• Bunică – mamaie, mamă-mare, buniță, bună , bâtă, iacă, maică; ”bunica” (= poreclă dată omului politic Ion Iliescu); expresia Când era bunica fată (mare) (= demult); „bunică” (= termen cu care se adresează cineva unei femei bătrâne); mătușă, moașă, mamancă, mamă bătrână, mamă bună, babă, bobă, búni etc.

• Bunic – tata-mare, bun, bunel, bât; „bunic” (= termen cu care se adresează cineva unui om în vârstă); tată-mare; moș, taică, tataie; tete; deadiu, papucă etc.

• A trăi: a se hrăni cu trai, a sălăși, a sufleți, a via; Dumnezeu să te trăiască (formulă de salut) etc.

• Cuvinte „dulci” folosite între soți, uneori de alint, alteori de sfadă: ciupi, pufi, nagâț, țachi, dragule, tigrule, pisi, pisu, pisuloncolonconconțu; mâțu, puiuț, bubi, bebelușa, cookie (n.n. doar dacă „celălalt”e familiarizat cu calculatorul), iubi, dulceață, trompețică, gândăcel, pufuliță ( e și ceai pentru…prostată!), țuțurel, țumpiluș, țumburuc; pătrățică, slăbuțo, balenuțo, purcicuță, scrofiță, gogoșico/gogo, doli/doly și șunculiță, țonțonel, bubi/buby; scumpete mică (și sexoasă), țâțoaso, micuțule și puțulică, muiere, drăguță, babet, babețică, țațo, tontonel, nătărău mic și păros, tămâie, cap sec, scobitoare; cufurel, pârț și căcăcioaso, tirifleașcă, zgripțu; aiurel , țuțică/țuți etc.

• Idei în colivie: clișee, truisme, platitudini (comune, savante, livrești): „Cine nu are bătrâni să-i cumpere”, ”Viața merge înainte”, ”Iubirea învinge moartea”,”Unde nu e iubire, nimic nu e”, ”Dragostea dă sens vieții”, „Bătrânețea e o stare de spirit”, ”Viața e numai una”, ”Anii nu se mai întorc”, „Anii apasă greu pe umerii săi”, ”Au trăit o viață/o dragoste ca-n filme”, ”Viața lui a fost un roman”, ”Unde sunt zăpezile de altădată”, ”Lumea nu va mai fi nicicând la fel fără el/ea”, ”Bătrânețe, haine grele”, ”Tu îmi vei fi toiag/sprijin la bătrânețe”, ”Parcă poți să știi ce te-așteaptă!”, ”Când o ușă se închide, se deschide alta”, „Inima nu îmbătrânește niciodată”, „Bătrânețea – un nou început” etc.

Supremul clișeu : „Asta-i (așa-i) viața”, cu extensia (opțională) „N-ai ce-i face!”.

• Interzise în preajma bătrânilor :

1. Vocabule echivoce: a pune cruce (= a socoti ceva pierdut sau uitat; a-și lua nădejdea); a da de dracu (= a o păți); a trage obloanele (= a încheia ceva, a da faliment); a fi pe picior de plecare; a sta cu mâinile încrucișate (= a fi leneș, inactiv); a-și juca ultima carte (= a face o ultimă încercare); a trage clopotele cuiva (= a face curte unei femei); a da toate pe una (= a nu mai avea încotro); (un om) dat dracului (= formidabil, impresionant); a săpa groapa cuiva (= a unelti împotriva cuiva); cu sufletul la gură (= gâfâind); a intra în pământ (de rușine); a închide ochii la ceva (= a tolera); Dumnezeu mi-e martor! (= Jur că spun adevărul); a-și da ochii peste cap (= a se fandosi, a face fasoane); (bătaie) soră cu moartea ; a avea schelete în dulap (= a avea păcate ascunse); a prinde pe Dumnezeu de-un picior (= a avea o bucurie mare și neașteptată); „fire-ai moartă” (=strigare către vacă); „a ajunge într-un punct mort”; ”mortal”, ”de comă”, ”demențial”; „mortul de la groapă nu se mai întoarce” (= ceva pierdut definitiv); „a dezgropa morții” (= a vorbi de lucruri vechi) etc.

2. a muri – a o mierli, a adormi, a ajunge/a merge la export/la salamet, a-i crește grădinița pe piept, a se curăța, a da colțul, a-l lua gaia, a se cărăbăni, a da în primire, a da ortul popii, a face maci roșii la colțul gurii, a face pneumonie, a-și frânge gâtul, a se îmbolnăvi de deces, a-l lua aghiuță/benga/dracul/mama dracului/naiba, a se prăji la lumânare, a-l pupa mă-sa rece, a da pielea popii; a crăpa, a plesni, a părăsi incinta, a ajunge la temperatura camerei, a-i rămâne ciolanele/oasele undeva, a-l vedea Ăl-de-Sus; a adormi, a pica, a se muta la cele sfinte, a se duce într-o lume mai bună, a-si plăti datoria cea de obște, a se petrece; a se călători; a înțepeni; a călători spre țărmuri de tăcere și uitare, a trece în lumea drepților/umbrelor , a se duce, a porni la veșnicile locașuri, a trece pe tărâmul celălalt, a i se împlini veleatul; a trece la limanul cel fără vifor, a lua drumul cel fără intoarcere, a pleca unde trebuie, a lăsa sănătate; a-l strânge Dumnezeu etc.

• Expresii „dizarmonice” și „dezavuabile” la vremea bătrâneții: a-și face de cap (= a face lucruri reprobabile); a-și da coate (= a se înțelege pe furiș cu cineva); a umbla creanga (= a vagabonda); (a avea) un os de ros (mijloc modest de existență); a fi gol pușcă; a i se aprinde călcâiele (după cineva) sau a face cuiva cu mustața (= a cocheta cu o femeie); a-și lua avânt ; a se bate cu pumnul în piept (= a se lăuda); a-și beli dinții (= a rîde, a rânji); a-și beli ochii (= a privi prostește); a se da peste cap (= a face tot posibilul); a-și arăta colții (= a amenința); a o zbughi, a-și lua picioarele la spinare, a depăna din picioare, a ieși ca din pușcă; a avea un dinte (împotriva cuiva); a frământa pământul (la joc); a i se scula părul măciucă în cap (= a-i fi frică); a-și smulge părul din cap (= a fi disperat); a sări într-un picior de bucurie; a ține piept cuiva (= a se opune); a-și deschide urechile (= a fi atent); „La bună vedere !” (= urare făcută la plecare); a avea ochi de vultur (= a scruta, a avea ochi buni); a face respirație gură la gură, a sări în ajutor; „a-și lua inima-n dinți” (= a cuteza); „a fi plecat cu sorcova” (= a fi cu mințile rătăcite) etc.

• Expresii consonante cu vârsta bătrâneții: a mâna porcii la jir (= a sforăi); copăcel-copăcel; a vorbi în dodii; a fi pe drojdie; a i se înmuia genunchii; a umbla hăbăuc; a umbla ca huhurezul; a i se muia ciolanele (sau balamalele); a-i trece os prin os; a nu fi nici de zeama ouălor; a vorbi cu pereții; a fi bun cu perje; a fi într-o ureche; a nu vedea cu ochi buni; a-și bate gura de pomană; de-a surda (= în zadar); a călca pe bătătură; a nu-l mai ține balamalele, și-a pus sculele-n cui etc.

*

1.2. Însemnări și consemnări

• Nu mă număr printre cei cărora le displace cuvântul „bătrân”. Dimpotrivă, îl socotesc un cuvânt-total, ubicuu în sfera sa conceptuală. Aceeași bună părere am și despre derivatul său ”bătrânețe”, pe care îl prefer firavului și descărnatului „senectute”, cuvânt parcă străin de bătrânețea românească. Cât despre patriarhalul „moș”, mă tem că invazia „omului de tip nou”, competitiv, hedonist și iconoclast, îl va elimina rapid din circuit. (Sper, în taină, ca măcar „Moș Crăciun” să nu fie substituit cu „Senior Crăciun”.)

• N-ar fi rău să le (re)amintim tinerilor, din când în când, că „bătrânească” poate fi nu numai o tuse de boșorog, ci și o horă, un cântec, o casă, o vorbă. Iar dacă astea li se par fumate, să le amintim de țuica …„bătrânească”. Cu asta îi punem la pământ!

• Unele locuțiuni și expresii neaoșe ar trebui ușor „flexibilizate”, pentru a se mula cum se cuvine pe vârsta bătrâneții. De exemplu, „în doi timpi și trei mișcări” ar trebui să sune „în patru timpi și o mișcare”, iar „ Fă ce zice popa, nu ce face popa.” ar trebui inversată: „ Fă ce face popa, nu ce zice popa.”

• ”G. F. a împlinit venerabila vârstă de 70 de ani” a anunțat, într-o bună zi, o prezentatoare TV cam de 25 de ani. Dacă, pentru tinerii zilelor noastre „longevive”, la 70 de ani ești venerabil, se pare că trebuie musai inventate noi calificative pentru cel de 80 de ani (supervenerabil), pentru cel de 90 de ani (hipervenerabil) sau de 100 de ani (megavenerabilisim)

• Caragiale nu putea rămâne insensibil la diminutivele „de budoar” sau la cele cu rol caracterizator. Să-l ascultăm doar o clipă:

Leonida: Trebuie să fie târziu, Mițule, ne culcăm?

Efimița : Douășpce trecute, bobocule.

Leonida : Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba…

Efimița: Ei! Cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.

Leonida : Mițo, ai zis matale fetii să vie mâine mai de dimineață ca să facă focul?

(Caragiale, I. L. – Conu Leonida față cu reacțiunea, 11, vol. I, p.83)

• În puzderia de cuvinte drăguțe ce se pot auzi în familie, de ce n-ar fi posibile și trufandale ca cele de mai jos?

– Cufurel, ce mâncăm azi?

– Pe tine, Pârțuleț!

– Hai, nu mă-nnebuni. Ce fasolică sexy ai făcut, căcăcioasă mică ce ești!”

• Suntem în plină invazie de anglicisme, unele necesare, altele simple barbarisme snoabe. N-ar fi de mirare ca, mâine-poimâine, să ne trezim calificați drept olzi (old = bătrân), cu toată seria paradigmatică aferentă: a oldi, oldește, oldicios. Nu m-ar surprinde prea mult să aud pe la vreo viitoare întâlnire a fraților mei de generație: ”Vai, dragă, ce s-a mai oldit și Traian ăsta al nostru!”. Dacă stau și mă gândesc mai bine, ce e rău în asta? Dacă tot vorbim de New Age, de ce n-am renunța și la nesuferitul „bătrân”?

• Aplecarea către diminutive – sublimare a nevoii de afecțiune -, devine o nevinovată meteahnă a vârstei noastre. De exemplu, în speța culinară, sunt tari bunicuțele: ”Să-ți dea buna cărniță cu cartofiori prăjiți? ”; „Ce zici de fasolica asta cu ciolan afumat? ” ori „Cumpără și tu o pâinică-două ! ”.

Dar și bărbatul are ceva în raniță: ”Băbuco, n-ai cumva vreun leuț acolo, să-mi iau și eu de-o berică? ” .

• Vorbind de onomastică și de diminutive, nu putem să nu remarcăm – uitându-ne pe statisticile oficiale -, cât de drăguțe și de …compatibile sunt unele nume și prenume „de buletin” pe care le poartă venerabili domni și respectabile doamne, ajunși la vârsta sobrietății absolute. Reținem câteva: Ghiocel, Grațiela, Brăduț, Crin și Crinuța, Zâna, Flocea, Mortu, Bujor, Frumosu (și Urâtu!) etc. (Să pomenim, în treacăt și de puritatea – nealterată de trecerea anilor! -, a unor prenume ca Vergina, Afrodita, Angel sau Adonis.)

• Se poate spune că unele formule de salut au devenit apanajul vârstnicilor, căzând sub semnul dorinței de protecție (inclusiv divină) sau de conservare a stării de bine: ”Doamne-ajută!”, ”Sănătate!”, ”Cu bine!”, ”Să trăiești!”, „Du-te cu Dumnezeu!”, ”O mie de ani bine!”, „Inimă bună”, ”Să-ți dea Dumnezeu sănătate!”, „La bună vedere!” etc.

• Aud la TV: „Un bătrân de 70 de ani a fost luat de viitură…”

Cine credeți că este „bătrânul” din mass-media? Aproape întotdeauna amărășteanul: un țăran, un om al străzii, un muncitor, într-un cuvânt, un ”om simplu”. „Celălalt” – omul „complicat” -, nu mai prinde bătrânețea. El rămâne, chiar și la 90 de ani, „parlamentar”, „om de afaceri”, „cunoscuta vedetă”, „un bărbat”, „o femeie” sau , câteodată, „un om în vârstă”.

*

Pro domo

• Dacă pe la 40-50 de ani eram interceptat de amici cu „Salut, bătrâne!”, acum, după 65 de ani, aud din ce în ce mai des: „Salut, flăcăule!”. Ce să mai înțelegi?

• De la tinerețe și până în prag de bătrânețe, pe nevasta mea am drăgălit-o en privé în vreo 20 de feluri, care mai de care mai ferchezuite, dar dânsa pe mine numai într-un singur chip (adică pe numele de botez). După pensionare, situația s-a răsturnat. Cu toate că numărul apelativelor per total a rămas cam același, eu o mai „alint” acum numai în două moduri (primul, gingaș, pe vreme de pace; al doilea, ne-gingaș, pe vreme de război), pe când Ea, în niciunul drăgălaș, dar, când e „în draci”, în vreo 20 de feluri. Nu-i drept! (Scuze! Am greșit totuși puțin. În discuțiile cu cei apropiați, când vine vorba de mine, folosește, cu infinită duioșie, expresia „ăl bătrân”.)

Nota bene. Fiind atât de năprasnică și nescăpându-mă nici o milisecundă din priviri, prezența nevestei mele în filele următoare era, volens-nolens, de neevitat. E o veritabilă coautoare. O veți recunoaște sub numele de Farmazoanca, cognomen inspirat din Sadoveanu, care a folosit moldovenismul „farmazoană” (cu înțelesul de femeie înzestrată cu teribile puteri supranaturale). Eu l-am schimbat oleacă, din rațiuni de…sentiment. O fi având acest „farmazoană” vreo legătură cu amazoanele războinice din vechile legende grecești? Eu n-am nicio îndoială că da, dar nu mă dumiresc cum de au ajuns pe meleagurile carpatine…

2. CÂND ÎNCEP SĂ CADĂ PRIMELE FRUNZE ÎNGĂLBENITE …

2.1. Ceea ce știm prea bine, dar refuzăm (încă) să acceptăm

• Procesul natural și inevitabil al îmbătrânirii începe, potrivit gerontologiei, în jurul vârstei de 25 de ani, dar efectele vizibile apar, într-o primă fază, cam între 45 și 60 de ani (presenescența), a doua manifestându-se – de data aceasta tranșant -, după 60 de ani.

În general, oamenilor le vine greu să-și recunoască „anii” și încearcă să amâne cât pot evidența. Bunicii și bunicuțele defilează sprințar în spațiul public, cu zâmbetul lipit pe buze și cu un licăr jucăuș în priviri, sfidând cu înaltă bravură monturile care-i seacă la inimă, junghiurile din spate sau înțepăturile din ficat.

De obicei, primele reacții ale celor aflați în presenescență sunt de două feluri: 1. atitudine nonșalantă, adaptativ-surâzătoare („N-am ce-i face, tata a chelit și el devreme” sau „Să vezi ce look îmi fac eu cu ochelarii ăștia!”); 2. aprecierea acestor semne ca derapaje temporare („Nicio problemă! Mă repar eu la doctor sau la băi!”). Mascarea „defectelor” devine grija numărul unu, dar recunoașterea lor „deschisă” intră foarte rar în discuție.

E ceva rău în asta? se vor fi întrebând unii.

Se spune că, în creierul uman, coexistă două „glasuri” (un veritabil Ianus bivocal!): primul, cel conștient (și egoist), îți dă ghes să spui: ”Da, sunt puternic, nici vorbă de îmbătrânire!”; și cel de-al doilea, din subconștient (realist și univoc), care îți poruncește să iei în serios mutațiile lente și insidioase care se produc în corpul tău. Reluând întrebarea de mai sus, aș putea spune că totul e ok câtă vreme ambele glasuri ale eului tău sunt în echilibru. Răul începe când transmiți neîntrerupt subconștientului tău comanda de a eluda totul, în afară de imaginea ideală a vigorii tale „tinerești”. Cu alte cuvinte, e vorba de cei cărora le place să creadă că bătrânețea își va face apariția, în cazul lor, fix la 60 de ani (sau – de ce nu? -, la 65 sau la 70 de ani), nicio zi mai devreme. Amăgirea de sine rămâne însă…o amăgire. În „materia” noastră, riscul e acela de a rămâne complet lipsit de anticorpi în momentul în care vei fi nevoit să spui „Da, acum nu mai am încotro, am îmbătrânit!”. Preîntâmpinarea acestei stări periculoase nu e posibilă decât prin acceptare și acomodare, două atitudini sine qua non pentru o intrare normală, pe ușa din față, pe teritoriul bătrâneții propriu-zise.

• Să recunoaștem cinstit: timpul, care până mai ieri îți era cel mai intim prieten, dă semne de trădare. Cu sau fără oglindă, semnele îmbătrânirii somatice nu așteaptă permis de intrare.

Primele sunt cele aflate „la vedere”: pielea, ambalajul nostru cel de toate zilele, începe să se „lase” și să se rideze („gușa de curcan” și „laba gâștii” – adevărate coșmaruri!); paleta culorilor epidermice se diversifică: pete maronii pe ici, pe colo (frumos numite în popor „florile bătrâneții”), mici rozete albăstrii pe picioare, iar pe la tâmple ghiocei; fruntea bărbaților se luminează copios; firișoare zăpăcite de păr se năpustesc prin pavilioanele urechilor, în nări și – culmea neobrăzării! -, chiar pe bărbia și sub nasul doamnelor. Începi să-ți mijești ochii și te cam împotmolești la citit. (Un timp reușești să-ți ascunzi „păcatul”, dar, în cele din urmă, cedezi: fără ochelari nu se mai poate!) Șunculițele, colăceii și burta trezesc adevărate psihoze. De dinți nici nu mai pomenim (noroc că vremea „stecliților” a trecut)…

A doua serie de semne se manifestă – slavă Domnului! -, mult mai estompat. Dacă te supraveghezi atent și cu „talent”, nimeni nu va bănui ce bătăi de cap îți dau încheieturile sau „cioturile” de la picioare, cât de greu te ridici dimineața din pat, că din cincisprezece flotări ai lăsat-o la cinci, că icnești și te taie peste șale când îți legi șireturile, că te prinde somnul în fața televizorului, că sufli greu când faci sex sau când urci vreun delușor amărât…Cât despre unele semne „nevinovate” ca: înțepături („săgeți” și „ace”), cârcei, țiuituri în cap, dureri difuze („mă ține în piept”, ”de-abia îmi strâng degetele”, ”am așa o greutate după cap”) și altele asemenea, ele își au sursa, cu siguranță, numai „în afară”, fiind de obicei expediate eliberator în repetabila formulă: „Nu știu ce naiba se întâmplă cu vremea asta!”.

Colac peste pupăză, câte un lapsus recalcitrant sau vreo bâlbă rătăcită pe buze te fac să te simți ca și cum ai fi fluierat în biserică…

Unele imperceptibile, dar rezistente habitudini s-au instalat fără să-ți dai seama: te lași furat de minunatele vremuri ale copilăriei și ale tinereții („Ehei, pe vremea mea…”), devii tranșant în „principii” și ți se ascute spiritul justițiar; îți trebuie trei zile ca să-ți revii după vreo băută cu amicii; începi „să nu mai fii acasă” pentru toată lumea; când pleci în concediu, grija pentru medicamentele „de serviciu” devine prioritară; sforăitul irepresibil (cu sau fără apnee) face ca partenerul de dormitor să te alunge în altă cameră; ești absolut convins(ă) că apetitul tău sexual a rămas intact, de fapt numărul de „întâlniri” s-a rărit substanțial; când ieși din casă, grija pentru umbrelă, pulover sau pentru „ceva de pus pe cap” a crescut; își fac loc mici tabieturi delicioase ( te „strângi” la căsuța ta, somnul postprandial e sfânt, iar șprițul, cafeluța sau ora serialului preferat – de neclintit) și altele, și altele…

Off-line. Nu-i așa că ți s-a întâmplat, bărbate, să ieși din WC- ul public (căci pe cel de-acasă nu-l mai punem la socoteală) cu – pardon! – prohabul desfăcut? Nu pune la inimă! Doar dacă se repetă mai mult de două ori pe an… La fel și cu ciorapii sau chiloții puși pe dos, dar nici ăștia nu prea contează, doar nu-i vede nimeni…

Dacă ești printre cei care înțeleg rostul controalelor preventive la medic, vei fi având ocazia să constați și unele semne prevestitoare de beteșuguri: niscaiva creșteri ale glicemiei, valori crescute la trigliceride, vezicile încep să dea rateuri, digestia așișderea; cifre cam crescute ale tensiunii arteriale (fără legătură cu atingerile epidermice întâmplătoare cu asistenta); prostata mărită et caetera, et caetera.

În sfârșit, o altă serie de semne vine dinspre exterior, dinspre companionii noștri de zi cu zi, mai mult sau mai puțin legați de existența noastră. În acest loc al discuției noastre nu mai putem vorbi prea mult de experiențe comune. Fiecare s-a confruntat, la un moment dat, cu prima „surpriză”, apoi cu altele, din ce în ce mai dese, amuzându-se sau încruntându-se, toate ducând, în cele din urmă, la ineluctabila acceptare. Vom reveni.

Nota bene. Nu-i cazul ca acest scurt intermezzo aperceptiv să-ți adumbrească privirea. Chiar nu-i cazul. Rostul acestui remember, acum și aici, este de a întări ideea că nu ești singurul om care îmbătrânește pe lumea asta, ajutându-te astfel să te accepți mai ușor și să te suporți ca atare. E un prim pas realist pe drumul unei bune pregătiri psihologice pentru anii ce vor urma.

Se zice că, în orice pierdere, e și un câștig. Nu știu dacă înțelepciunea asta e cu totul adevărată, dar în cazul nostru se potrivește mai bine o altă frază (de completare) care circulă prin lume: trupul se părăginește, dar crește duhul! Cu acest gând întremător în minte, să pornim la drum!

• Mă gândesc și eu, ca tot omul: la cât de mult trenează procesele în justiția românească, n-ar fi cu folos să-mi bag și eu în tribunal procesul de îmbătrânire? Pe deasupra, trag nădejde să mă aleg și cu un verdict de NUP (Negocierea Ultimei Plecări).

*

Pro domo

• De obicei, când cineva glosează pe o temă oarecare, te simți îndemnat să-l interpelezi: ”Dar tu ce-ai simțit? Tu ce-ai făcut?”. E un mod destul de potrivit de a verifica temeinicia spuselor sale, bazându-te, desigur aprioric, pe bunele sale intenții și pe îndepărtarea parti-pris-urilor.

În cazul meu, dacă tot ne-am pus pe taclale, să vedeți prin ce-am trecut eu.

Primele semne că nu mai sunt tânăr au apărut nu atât în percepția mea, cât în cea a tinerilor din jurul meu. Cu acuitatea specifică vârstei lor, ei intuiesc fără greș că ai devenit „diferit”, cu alte cuvinte, că ți-au cam slăbit balamalele. Nu toți au norocul de a afla lucrul ăsta la timp – eu l-am avut. Spun „noroc”, întrucât conștientizarea vârstei poate fi un semnal revelator (chiar dacă uneori șocant) asupra felului în care te-ai poziționat în raport cu bătrânețea. Lucrul acesta te ajută nu numai să traversezi mai ușor faza de tranziție, dar mai ales să nu treci, în continuare, pe lângă lucruri esențiale .

Întâia oară am fost vexat de întrebarea unui fost elev al meu, cu care m-am întâlnit la un PECO. Aveam (doar) 54 de anișori, iar omul meu, politicos, însă cumplit de franc, mi-o trântește: „Ați ieșit la pensie, dom' profesor?”. N-am putut răspunde decât cu un râs galben. Mă simțeam pus de-a curmezișul logicii mele. A fost momentul meu de trezire. Am realizat brusc că am depășit un prag invizibil și că făcusem pasul către imperiala toamnă a vieții. Până atunci eram doar respectat. Fără să-mi dau seama, devenisem, iată, și „respectabil”.

A doua surpriză a fost mai târziu, cu trei ani înainte de pensionare. Într-o discuție oarecare între colegii de cancelarie, o doamnă cu 16 ani mai tânără ca mine (m-am interesat ulterior!), referindu-se întâmplător la mine, afirmă: ”Domnul Cosma e încă verde…”. Probabil a vrut să mă flateze, dar eu nu m-am simțit nicidecum așa. De fapt, mi s-a spus „frumos” ceea ce nu îndrăzneam încă să-mi spun mie însumi: că trecusem de-acum în anticamera cu pereți de sticlă incasabilă a primei bătrâneți.

În sfârșit, a treia „încercare”, cu un an înainte de pensionare. Cu ocazia unui banchet de final de liceu, am „îndrăznit” să abordez, alături de o tânără absolventă, un twist, dans la care m-am descurcat, se pare, binișor. Întorcându-mă la masa festivă, surprind o șoaptă dintr-un separeu: ”Se ține încă bine dirigu nostru!”. N-am să știu niciodată dacă remarca se referea la calitatea dansului sau includea și tenta prăzulie pe care o emanam, cert este că, de data aceasta, afirmația nu m-a afectat câtuși de puțin (decât pozitiv!), semn că pregătirile mele pentru „mica trecere” erau pe terminate. Sau cel puțin așa credeam eu atunci. (Ce fel de pregătiri? Le veți cunoaște ceva mai încolo.)

Să nu uit și un mic, dar sugestiv episod familial. Primul dintre nepoții mei, Pascal – care de-abia împlinise trei ani -, în loc de bubu, cum mă obișnuisem să mă aud strigat, a prins a-mi spune bubulică. Nu știu de unde i-a venit, dar mie nu prea-mi plăcea. Termenul era prea „tare”, mă simțeam prematur îmbătrânit, ba chiar detectam un soi de persiflare subiacentă (aiurea!) care mă exaspera. Am răbdat eu o bucată de vreme, dar până la urmă m-a răzbit și am încercat, timid, să-l determin pe năzdrăvan să-mi zică oricum, numai nu „bubulică”. Ți-ai găsit! Cu o cruzime tipică celor mici, pe măsură ce eu mă înverșunam, el răsucea și mai adânc cuțitul în rană, multiplicând ocaziile ce i se ofereau. Când maică-sa se răstea la el, tăcea, dar pe la spate îmi șușotea suav: ”Bubulicăăă! Bubulicăăă!”. Criminal! Ce era să fac. M-am recunoscut învins. A fost printre cele dintâi lecții de răbdare pe care le-am învățat înainte de pensionare.

(O mică paranteză. Acum câteva luni, primesc unul dintre telefoanele obișnuite de la Pascal, acum în vârstă de 20 de ani. Ca să-l sâcâi și eu puțin – cum a făcut și el cândva cu mine -, i-am zis Dominique, folosind al doilea prenume pe care îl are, dar care nu e deloc pe placul lui. Ce credeți că-mi spune acum, după vreo 16 ani de la întâmplarea de mai sus? „Poftiiiim!? Ai grijă, dacă-mi mai spui Dominique, am să-ți spun din nou bubulică!”. N-a uitat pișicherul, și eu a trebuit iarăși să înghit în sec.)

Pe urmă au venit ceilalți doi nepoți ai mei, fiecare preluându-l pe „bubulică” din mers, dar nu le-a mai ținut figura: am prins la minte și, pentru că nu mai reacționam în nici un fel, ”bubulică” s-a stins de la sine.

• În legătură cu îmbătrânirea, am și eu temerile mele, ca orice om. Mă tem, de exemplu, ca, în viitor …

– să nu-mi crească urechile prea mari ;

– să nu rămân cu dinaintea goală – nu că ar însemna mare lucru! -, prin deschizătura pantalonilor, uitată deschisă cât ușa de la hambar;

– să nu mă împiedic și să cad în cap, în timp ce sunt sărbătorit la o sută de ani;

– să nu ajung într-atât de …lasciv, încât să plesnesc peste fund vreo cucoană, crezând că-i nevastă-mea;

– să nu ajung cândva în spital (sau azil), iar asistentele să-mi spună (mde, știți cum e!): „nene”, „bădie” sau – ferească Sfântul! – „tataie”.

2.2. De la lume adunate

„Cineva l-a întrebat pe Woody Allen ce părere are despre procesul de îmbătrânire, iar el a răspuns: «Păi, sunt împotrivă»” (Greene, B., 29, p.14)

*

„Mă feream, cu o stupidă cochetărie, să spun că «sunt un om bătrân». Preferam formula ipocrită «sunt un om în vârstă». Și mă străduiam să mă conving că totul era ca înainte. Așa se face că nu m-am obișnuit treptat cu declinul fizic și cu neplăcerile legate de el […], de aceea m-a zdruncinat, cred, mai rău decât pe alții.” (Octavian Paler, 50, p.42.)

*

„Îți dai seama că îmbătrânești când te apleci ca să-ți legi șireturile și te întrebi ce altceva mai poți să faci, dacă tot ai ajuns în poziția aia.” (George Burns, apud Machale, Des, 38, p.227.)

*

Dintele

de Liviu Rebreanu (61, p.80.)

– fragmente –

N.n. Pe dăscălița Aglaia Bujor o durea îngrozitor un dinte, prilej de reflecții amare la cumpăna dintre vârste.

– Încă nu, încă nu! șopti ea îndurerată. Nu vreau să rămân știrbă […] ș-apoi tocmai dintele din față!…Nu pot!”

………………………………………………………………………………………………

„În geamătele acestea se deșteptă și dascălul și, văzând-o în așa hal, o întrebă cu un glas în care era mai multă mirare decât milă:

– Ce-i cu tine, băbucă?…Ce te-ai pus să te plimbi în cap de noapte ca huhurezii? […] Și nu te necăji, băbucă, din pricina dintelui, că ți-l scot eu cât bați din palme. ( N.n. Dascălul era și „dentistul” satului.)

– Nu ți-e rușine obrazului, om bătrân și fără minte?! Ai vrea să mă vezi știrbă, ai? Bată-te mânia lui Dumnezeu, urâtule și zevzecule!…

Bărbatul se ridică într-o rână și se uită la dânsa o clipă foarte serios, dar apoi vorbi iar șăgalnic:

– Da' ce, băbucă, te-ai supărat? Ei, hai, pupă-mă…Fuga!…

– Să-ți fie rușine, prăpăditule, a-ți bate joc de suferința oamenilor…Că tu habar n-ai ce înseamnă suferința! Mănânci, bei, te culci ca un dobitoc și încolo nu te mai sinchisești de nimic […]

Cuvântul „băbucă”, pe care dascălul îl arunca blajin, dar prea des, o ustura, ca și când i-ar fi dat palme. […]

„Acu nici tu nu mă mai slăbești din «băbucă», parcă aș fi o hoașcă de o sută de ani!” […]

(N.n. În cele din urmă,dăscălița cedă. Dintele buclucaș fu scos.)

…………………………………………………………………………………………………….

Apucă iute oglinda și o trânti de pământ. Sticla se sparse în mii de bucăți, care se împrăștiară prin toată casa, privind-o de pretutindeni, ca niște ochi vrăjmași, furioși […]. «Bătrână, oricum, dar cel puțin trăiesc! » spuse ea. […]

În aer sfârâia, se măcina vremea.”

*

„Ceea ce mă uluiește este faptul că legile generale ale firii mi se pot aplica și mie.” (Blandiana, A., 10, p.53)

3. URA! SUNT PENSIONAR! AM DEVENIT CETĂȚEAN SUVERAN!

3.1. Pensionarea – „lung prilej de vorbe și de ipoteze”

• Inevitabilul s-a produs: ai ieșit, în sfârșit, la pensie. Bairam, urări de viață lungă („Să prinzi suta! Să trăiești cât Turnul Goliei!”) și fericită („Să fii sănătos și să te bucuri de odihna binemeritată!”). Ai fost eroul zilei.

Ziua următoare te-ai trezit…într-o nouă etapă. Tot inevitabil. Te simți încă tânăr și ferice, stâncă de sănătate, deloc efemer. Mai trec câteva zile sau săptămâni confuz-euforice, ca de concediu, și realizezi, într-un târziu, că-ți lipsește ceva. ”Măcar vreo doi ani tot aș mai fi putut lucra, acum de ce să mă apuc? ”, îți spui ușor anxios. Iar pe fruntea ta a apărut așa, din senin, un rid, încă unul, parcă mai pronunțat ca celelalte.

Acesta ar fi scenariul I, în care protagonist e cel care a ales să dea click pe butonul roșu (vezi Avertismentul). Stimate prietene și coleg de generație, îmi pare rău, dar un asemenea debut nu e de bun augur. Înseamnă că, până acum, nu prea te-ai gândit să-ți pregătești echipamentul și instrumentele potrivite și nici nu te-ai antrenat pentru episodul aceasta existențial în care, cu onoare, tocmai ai pășit. Nu spun că nu se poate trăi și așa, dar trebuie să te aștepți la ceva poticneli, mârâituri și zile acre.

S-ar spune că, în momentul acesta, nu stai prea bine, dar nu dispera. Nu-i totul pierdut. Ai poftă de viață? Ești sănătos? Dacă răspunsul la aceste două întrebări cruciale este un „da” hotărât (mă rog, poate fi și un „da” mai leșinat), a venit vremea să prinzi curaj și să te dotezi, cât mai e timp, cu cele necesare pentru o călătorie lungă în viitor și care se cheamă, dacă nu știai (sau poate nu voiai să știi) până acum: ”bătrânețe reușită”.

Ceea ce urmează să citești constituie, în măsura în care e asumat, reperele unui posibil scenariu II, destinat celor care au apăsat pe butonul verde. Aceștia au ales să intre și să înainteze cu curaj pe un teritoriu pe care nu-l știau până acum decât din auzite, înarmați însă cu hărți, busolă, merinde și instrucțiuni potrivite. Mai sunt destule pete albe, dar sunt deciși să învețe pe parcurs.

• Mulți dintre cei pensionați nu-și fac probleme prea mari pentru ceea ce va urma: dacă ești sănătos, zic ei, iar casa și masa sunt asigurate, restul vine de la sine.

O vorbă din bătrâni – pe care o accept -, spune că, atunci când pornești la un drum lung, ”să pui răul în față”. Mesajul e, de fapt, un îndemn: de a privi în viitor și de a-ți lua din timp măsurile necesare pentru a putea înfrunta piedicile ce se vor ivi. Odată ce ai trecut pragul pensionării, pe un asemenea drum – și încă ce drum! -, ai pășit și tu.

Prin urmare, hai să vedem, pentru început, care ar fi dezavantajele (”relele”) ce l-ar putea împiedica pe tânărul candidat la bătrânețe, aflat între 55 și 65 de ani, să trăiască mulțumit (poate chiar fericit?) în anii următori.

Fără nici un fel de pretenții de rigoare științifică, încerc să enumăr aici câțiva factori relevanți ce pot submina proiectul unei bătrâneți reușite: sănătate precară (boli asociate cu suferința, decrepitudinea și cu obsesia sfârșitului); degradări fizice și psihice accentuate; singurătate; resurse materiale insuficiente; conștiință încărcată (traume psihice remanente, determinate de evenimente grave din trecut: abandon, trădare, recluziune, sentimentul vinovăției, pierderea unor persoane apropiate etc.); absența voinței de schimbare, asociată sau nu cu lipsa oricărei pregătiri pentru bătrânețe; conștiință captivă (dominată de iluzii sau de fervori mistice) et caetera.

„Starea națiunii” în momentul de față oferă și ea destule motive de nevroză pentru proaspătul nostru pensionar. Trebuie să spunem mai întâi că vârstnicii acestui timp au de partea lor câteva avantaje „istorice” pe care generațiile anterioare de bătrâni nu le-au avut. Fiind copii sau adolescenți, n-au suferit direct privațiunile și ororile războiului sau ale comunismului postbelic; se simt mai puțin singuri (datorită facilităților de deplasare, de comunicare și de relaționare); veniturile acoperă în mult mai mare măsură nevoile lor, asigurându-le, în general, subzistența și o autonomie crescută; numărul celor cu studii medii și superioare este net superior (conducând, printre altele, la un nivel crescut al satisfacției de sine); accesul la serviciile medicale și la cele de asistență socială este asigurat etc.

Lucrurile acestea înseamnă ceva, dar nu atât încât să fim împăcați cu lumea în care trăim. Între motive, la loc de frunte sunt „năravurile”. Nu, nu vreau nicidecum să fac aici comentarii referitoare la politica românească și la politicienii acestui timp postdecembrist, însă nici nu te poți abstrage cu totul. Vrând-nevrând, trăim în Cetate și e greu de crezut că „bătrânețea reușită” către care râvnim cu toții poate fi configurată corect în afara ei. Nu-ți trebuie înalte studii ca să-ți dai seama că noul l'esprit de l'époque (românesc) degradează lent, dar sigur, valori fundamentale (munca onestă, familia, dragostea, arta etc.) și, odată cu ele, gusturile și comportamentele. Își face loc unui soi de hedonism sălbatic și gregar, tradus în: sete oarbă de avere și de putere, sexualitate deșănțată, show-uri „păcătoase”, libertinaj și badinaj de doi bani, blugi omnipurtabili și cristale Swarovski, ”bunăciuni” și pițipoance declarate dive, mușchi cu steroizi, paranghelii saturate de manele și decibeli, violență și tupeu in extenso…lume!…lume!.., totul învelit în ambalajul strălucitor al „bunului trai” modern. O adevărată anomie.

Desigur, nu totul e recuzabil. Înțeleg asaltul vijelios al noului, iar gândurile optimiste nu-mi lipsesc, însă, din nefericire, „cele bune” (moralmente bune) se „adună” în oaze din ce în ce mai mici, iar noi n-avem timp să așteptăm… Or, într-o asemenea atmosferă, oricât ai încerca să te izolezi sau să te faci că nu vezi, de nemulțumire și de marasm tot nu scapi. Din păcate, la capitolul acesta, suntem „supt vremi”.

Dar să lăsăm „cele rele să se spele” și să trecem la cele „bune”, la avantajele bătrâneții. Iată care sunt – după cum îndeobște se spune – , binefacerile acestei olimpiene vârste:

– înțelepciune și serenitate (tâlcul lucrurilor, inclusiv acceptarea inevitabilului);

– timp liber (în care poți să faci ce-ți place);

– experiență (care-ți permite să deosebești lucrurile cu adevărat importante de fleacuri și să abordezi viața cu prudență);

– moralitate crescută (posibilitatea de a greși mai puțin, de a fi mai „uman”);

– capacitatea de a da și de a primi afecțiune (prin atenuarea egoismului și a dorinței de acumulări materiale, prin înțelegerea superioară a nevoii de iubire);

– suveranitate (obiectivitate sporită, renunțarea la (mari) compromisuri și la implicări „necesare”);

– eliberarea de grijile și nemulțumirile „serviciului” pe care l-ai avut (teroarea ceasului deșteptător, program rigid, conflicte și fricțiuni, frustrări, navetă, clevetiri etc.);

– prestanță (autoritate, respect și forță de persuasiune, conferite de reușitele vieții tale).

*

Notă cu bemol

Acestea ar fi avantajele „mari”. Eu pot enumera însă și câteva avantaje „mici”, dar deloc de neglijat, pe care le-am simțit pe pielea mea:

– Nu mă mai mustră nimeni (în afară de Doamna F.!) că sunt prea încet când urc scările blocului sau că, în timpul deplasării pe trotuar, m-am oprit tam nisam în fața cuiva.

– Sunt absolvit a priori de orice vină dacă am uitat să mă închei la pantaloni sau îmi atârnă cămașa, dacă vorbesc singur sau cânt pe stradă.

– Pot să mă dau senil, ca să aflu ce gândesc cei din jur despre mine sau dacă vreau să mă amuz la vreun banc licențios.

– Am scăpat de recrutări și de război; iar în caz de cutremur sau de naufragiu cine credeți că sunt salvați primii? Copiii și …bătrânii!

– Pot să mă uit după orice femeie și să am oricâte fantezii doresc, nu mă sancționează nimeni.

*

• Cunoști probabil replica nevoitului: „Dacă-i ordin, cu plăcere”. Dragă prietene, nimeni, dar absolut nimeni, n-ar renunța de bunăvoie la împlinitoarea „viață activă” (pe care tocmai ai părăsit-o), de dragul acestor „seducătoare” atuuri ale bătrâneții pe care le-am consemnat mai sus. Mai devreme sau mai târziu trebuie însă să ne dăm deoparte, să tragem barca la mal. (Strălucim, desigur, în continuare, dar…in absentia.)

Pentru unii, sensul vieții post pensionare stă …în fotoliu și în providențialul televizor. Dacă așa văd ei lucrurile, treaba lor! Însă pronia cerească, din fericire, ne-a dat destul IQ ca să înțelegem esențialmente corect nevoile acestei vârste (nemaipunând la socoteală mintea de pe urmă – asta ca nu cumva să uităm ce ne așteaptă și să rătăcim drumul către cealaltă „trecere”…)

Stimate coleg de căruntețe, degeaba dai din colț în colț. Dacă vrei cu adevărat să supra-viețuiești, să re-trăiești, scoală-te repejor din fotoliu – până nu adormi de tot – și nu te mai zgâi la viețile altora. Găsește motive de implicare, lipește-te de oamenii de lângă tine și, mai ales, caută savoarea clipelor desfătătoare. Eu, ca bătrân-standard (nu „stindard”!), așa văd lucrurile. De-abia atunci avantajele „mari” de mai sus vor căpăta greutate.

• Privind către mentalitatea comună românească (mai veche sau mai nouă) legată de bătrâni și de bătrânețe, adică la mentalitatea de lângă noi și din noi, ne lovim de idei preconcepute, de deprinderi remanente, tabuuri și reflexe ancestrale care fac notă discordantă, prin caducitatea lor, cu spiritul timpului în care ne aflăm. Enumăr aici, cu îngăduința cititorului, câteva dintre cele mai persistente:

– bătrânii nu mai sunt buni de nimic (”și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul”), sunt devalorizați fizic, mental și cultural, sunt o povară (oribile dictu);

– bătrânii (in corpore) cad în mintea copiilor (sunt niște „jucării stricate”);

– bătrânii nu se pot înțelege cu tinerii;

– bătrânii au tentația irepresibilă de „a pune deoparte”;

– când ai împlinit „o vârstă”, gata cu sexul, podoabele sau dansul („Nu se cade!”);

– la bătrânețe se cuvine să strângi bani pentru înmormântare – înmormântarea ta! – și să-ți pregătești din timp locul de veci sau măcar sicriul;

– încredințarea că bătrânețea e un fel de dolce far niente, sub un cer fără pată („A venit vremea să mă odihnesc și eu; să aibă alții grijă de mine!”);

– bătrânii au timp berechet la dispoziție;

– tinerii să nu-și părăsească „vatra strămoșească” și nici să iasă din cuvântul bătrânilor;

– e degradant să ajungi la azil.

*

Pro domo

• Din pricina pronunțatei lor inadecvării la noile realități, unele dintre aceste idei sunt în pragul iminentei prăbușiri. La altele se mai lucrează.

Opinia că bătrânii nu știu ce să mai facă cu timpul pe care-l au la dispoziție. Poate pentru cei nevolnici sau puturoși. Eu aș zice că, din contra, având un „program” bun, se poate vorbi chiar de un risc de supraîncărcare. Dacă ai de gând să îmbătrânești „frumos”, ceea ce realizezi la această vârstă trebuie musai făcut bine, căci „frumos” înseamnă maximum de satisfacție. Cine-și mai poate permite să risipească timpul, ca-n tinerețe?! …

Darămite ritmul în care se mișcă vârstnicul și „ofertele” solicitante ale lumii moderne…

• Etichetarea generalizatoare precum că toți bătrânii cad în mintea copiilor nu poate fi crezută decât de mințile crude. De fapt, dacă mă gândesc bine, n-ai cum să ajungi în „mintea copiilor” înainte de a trece mai întâi prin „mintea” adolescentului. Nu glumesc (sau, mă rog, numai pe jumătate)! Păi, să recunoaștem: mai întâi intrăm, precum Oltul scăpat din munți al lui Bogza, într-o lentoare (și derută) „adolescentină”, un fel de încordare a puterilor înainte de încercarea căreia va trebui să-i faci față. Urmează umorile adolescentine: încăpățânarea, tendința de autoizolare într-un univers domestic confortabil și protectiv (ceea ce, pentru bătrâni înseamnă televizor, câine, pisică, papuci, cafeluță), ticuri și fobii bine camuflate. Și de-abia pe urmă, într-un târziu încețoșat, vine la rând ceea ce a mai rămas…

Să nu credeți că bat câmpii! În sprijinul „teoriei” mele să știți că am și argumentele unor voci avizate. De pildă, una dintre ele avansează convingător ideea că „a apărut o nouă vârstă […] cuprinsă între 60 și 75 de ani: o a doua adolescență (sublinierea noastră), poate la fel de agitată ca și prima” (Rosnay, de Jőel et al., 65, p.8)

Așadar, un nou prilej de bucurie pe strada noastră. Motive? O mulțime, însă unul este primordial: avem șansa de a trăi din ce în ce mai mult. (Aș adăuga, special pentru liniștirea celor puternic atașați de pisica sau de cățelul lor, că și necuvântătoarele adiacente vârstnicului trăiesc mai mult, ba sunt chiar mai norocoase decât stăpânii lor, pentru că nu duc lipsă de nimic și nu-și pun nici un fel de întrebări abisale.)

Nu-i așa că, la auzul atâtor vești bune, vă încearcă sentimente debordant-euforice? Eu, cel puțin, mă simt de parcă aș fi câștigat premiul cel mare la Loterie!

*

Notă cu bemol. Asocierea oximoronică bătrân – adolescent capătă, pentru mine, și un puternic iz…dilematic. Dumirit acum în privința plusului de valoare „adolescentină” pe care-l capăt la bătrânețe (și de care habar n-aveam până acum), stau și cuget: în caz că mă încearcă din nou fiorii primei iubiri, de cine să mă îndrăgostesc? De adolescentele veritabile de 18 ani sau de „adolescentele” de 60 și ceva de ani ale generației mele? Mai mult decât atât: mă bântuie gândul demobilizator că, scriind cartea asta, mai mult mă aflu în treabă: Ce rost are să vorbesc de „bătrânețe reușită” unor… adolescenți?

*

• À propos de felul în care ne văd tinerii și maturii pe noi… ăștia, bătrânii, să vă spun o nostimadă. Stomatologul meu este o tânără cam de 30 de ani, simpatică și vioaie, care ciripește necontenit (agreabil, dar și…terapeutic, ca să abată gândul pacientului de la tortura la care-i supus). Mie, de pildă, îmi vorbește cam așa: ”Domnu' Traian, vă rog să întoarceți căpușorul mai la stânga…așaaa…foarte bine! Deschideți gurița mai mult. Văd că măseluța asta trebuie plombată urgent. Și acum stați cuminteee….Bravo! Domnu Traian e un mare curajos!”. Să-mi cadă plombele, nu alta! Din câte îmi amintesc, numai mama îmi mai vorbea în felul ăsta, pe când aveam doi-trei anișori, așa că vă dați seama cât sunt de derutat. Ba bine că nu! Ori bătrânețea m-a preschimbat într-un copil „vesel și nevinovat” (ceea ce n-ar fi tocmai un motiv de întristare), ori doctorița, excedată de atâția pacienți de toate vârstele, m-a confundat cu un puști drăgălaș, dar înfricoșat. Nu-s lămurit deloc. Trecând peste asta, un singur regret păstrez: că n-am primit la sfârșitul tratamentului și un pupic!

• Colindând prin Iași, zăresc pe geamul unei firme: „Croitorie. Modificări bărbați și femei”. Hmm!…de ce n-ar scrie și „modificări bătrâni”?

• Propunere. Codurile meteorologice s-ar potrivi și la „vârstele” bătrîneții omului: codul verde (60-70 de ani); codul galben (70-75 de ani); codul portocaliu (75-80 de ani); codul roșu (peste 80 de ani). (Rămâne între noi: codul verde e, de fapt, un verde spălăcit, dar mie mi-ar conveni și-așa.…)

• Venind vorba de culori, nu cred că greșesc prea mult asemuind viața cu un semafor (verde – pentru tinerețe, galben – tranziția către bătrânețe, roșu – bătrânețea). Am însă două motive de supărare și chiar protestez: 1. comparativ cu celelalte, culoarea galbenă se schimbă prea repede și văd că nimeni nu încearcă să repare această injustiție strigătoare la cer; 2. de ce daltoniștii (care văd mereu verde în loc de roșu) sunt favorizați?

• Chestia cu sicriul din pod și cu locul de veci, puse cu grijă la punct antemortem, e încă bine înfiptă în mintea multor „morți” români sănătoși tun. În ceea ce mă privește, dezavuez total această meteahnă morbidă a românului. Ideea că, timp de vreo 30 de ani, m-aș tot împiedica de lada din pod sau din șură, ori că trebuie să-mi ud cu sârg florile de pe mormânt îmi dă fiori. Mai lipsesc din repetiția generală coliva și dezgropăciunea de șapte ani și fandacsia-i gata. Brrrr!

• Încrâncenarea cu care bătrânii „de la țară” țin la pământul lor și la vechile obiceiuri are îndreptățirea ei. Aș putea înțelege, la rigoare, și înverșunarea cu care resping aprioric orice imixtiune în modul lor de viață. Sunt contrariat însă de obstinația cu care unii dintre ei, încă numeroși, continuă să-i dezaprobe (uneori până la defăimare) pe cei care i-au „trădat” (inclusiv pe „cei dragi”), pentru că au îndrăznit să-și părăsească satul și obiceiurile lor, plecând spre alte zări. Asta am simțit-o și eu pe pielea mea. Un moș al meu mă socotește chiar și acum, când mă apropii de 70 de ani – deși nu mi-o spune chiar direct -, un tip cu capul în nori, un fel de scârța-scârța pe hârtie, un simandicos neîndemânatic „de oraș”. De ce? Pentru că s-ar fi cuvenit să-mi cultiv „pămânciorul” moștenit de la părinți, să cresc măcar vreo zece oi, să trag la coasă și să-l mai ajut și pe el (cu toate că – rămâne între noi -, e mai zdravăn ca mine ). Adică să fiu un fel de „domn Trandafir” ceva mai evoluat! Pentru el nu contează că m-am dedicat meseriei mele și că am fost foarte împăcat cu ea…

• Auzită de la tata. Pe când „bătrânul” meu avea vreo 17 ani, începuse și lui să-i miroase a catrință. (Trebuie să știți mai întâi că Humuleștiul, fiind despărțit de Târgu-Neamț doar de Ozana, era un soi de hibrid, nici sat, nici cartier, de aici și mofturile flăcăilor care începeau să se rupă de matca țărănească.) Așadar, cu gândul că i-a venit și lui timpul să intre în rândul cavalerilor, tânărul meu tată și-a atârnat și el, pentru prima oară, o cravată la gât. Taică-su, respectiv bunicul meu, îl zărește înainte de a ieși în târg și, după o lungă tăcere moromețiană, i-ar fi zis, rostind cuvintele ritmat și apăsat : „Ți-ai pus și tu cri-va-tă, hm!? Cru-cea mă-tii! ”.

După ani și ani a ajuns și tata la vârsta primei bătrâneți. Eu, fiind cam tot de 17 ani, dau să ies în oraș. ”Da' tu de ce nu-ți pui cravată când pleci în târg?”, îmi zice tata, cu un ochi critic (însă fără „crucea mătii”). O, tempora!

• Tot de la tata citire. Mama lui, Smaranda, humuleșteancă fără carte, dezorientată și înfricoșată de intruziunea oamenilor legii de la oraș în lumea ei ancestrală, îi zice bărbatului (recte bunicului meu):

– Culiță, ce-mi fac ăștia de la târg dacă vin cu recensământu', și tu nu ești acasă?

– Ce să facă, Smarandă, te-nșfacă și gata cu tine! îi răspunde mucalit Culiță, om aerisit, cu cinci clase la activ și …branșat la modern.

• Un personaj dintr-un film spunea despre cineva care trecuse în lumea umbrelor că „a urcat în camera de sus”. Metafora e transparentă, dar m-a dus cu gândul la tradiția țărănească (nu numai moldovenească) de a avea mereu pregătită o cameră „de curat” (care este, de-adevăratelea, o „odaie de sus”), într-un spațiu privilegiat, destinat a adăposti evenimente speciale (primirea preotului de sărbătorile mari sau a unor oaspeți de seamă, dar și un loc omagial unde erau (și mai sunt încă) așezate năsălia și coșciugul cu cel dispărut dintre vii. Un ultim popas care spiritualizează, discret și splendid, sublimitatea ființei umane.

*

• „La 63/65 de ani sunt bătrână/bătrân? Eu nu mă simt așa!”

Iată o întrebare pe care nu prea ai luat-o în seamă până acum, nu-i așa? Dacă așa stau lucrurile, un scurt preambul lămuritor nu cred că strică.

– Bătrânețea nu e o boală, ci un proces absolut normal, în legătură cu care trebuie să asimilezi, de la bun început, chiar dacă nu-ți place, două adevăruri: 1. îmbătrânirea înseamnă involuție progresivă ce nu poate fi decât încetinită (în anumite condiții); 2. nu îmbătrânim toți la fel și nici în același ritm. (În legătură cu acest ultim aspect, se înregistrează nenumărate variabile la nivel biologic, social și psihologic.)

– Îmbunătățirea condițiilor de viață și progresele medicinii au făcut ca speranța de viață în țara noastră, potrivit unor rapoarte oficiale recente, să se situeze astăzi la aproximativ 73 de ani (77 de ani pentru femei și 70 de ani pentru bărbați).

– Specialiștii vorbesc de trei aspecte fundamentale ale bătrâneții: a. normală; b. reușită; c. patologică. (cf. Marina Lucian, 41, p.31 et passim)

– Există diverse opinii referitoare la delimitarea etapelor procesului de îmbătrânire. În accepțiunea comună, toți cei ce depășesc 60 de ani se situează în vârsta a treia, cifră care, în prezent, avansează treptat către 65 de ani, fiind corelată, simbolic, cu vârsta de pensionare.

Ținând seama de cea mai uzuală clasificare a bătrâneții, se pot delimita, la nivelul țărilor dezvoltate, următoarele categorii: a. vârstnicii (între 60/65 de ani și 75 de ani); b. persoane bătrâne (între 75 și 85 de ani) și c. mari bătrâni (peste 85 de ani).

• Bătrâni și…bătrâni. Există atâtea tipologii și nuanțe ale personalității bătrânului, încât s-a spus, pe bună dreptate, că sunt atâtea bătrâneți câți bătrâni există.

Și factorii care determină încadrarea unui bătrân într-o categorie sau alta sunt numeroși. Mulți zic că bătrânețea este, în primul rând, o stare de spirit – subînțelegându-se, desigur, un spirit „viu” -, dar eu cred că acest lucru nu contează nici pe departe cât starea de sănătate, situația materială, statutul social și familial. Trebuie să mai luăm apoi în discuție și diferențele de sex, de preocupări, de mediu (rural sau urban), de nivel intelectual și cultural etc.

Note:

1. Pus în fața acestei abundente variabilități, ești tentat să simplifici lucrurile. Așa și trebuie. Niciodată n-o să te poți adresa fiecăruia în parte. E nevoie să construiești un punct de referință stabil, o imagine-standard. În cazul nostru, un bătrân-obișnuit sau un bătrân-standard, situat undeva „la mijloc”, în care fiecare să se regăsească într-o măsură suficient de importantă. Întreprinderea aceasta nu este ușoară, dar trebuie să vină atât dinspre autor, cât și dinspre cititor. E una dintre condițiile audienței reciproce.

2. Dacă vreți din partea mea un punct de vedere, eu rămân consecvent imboldurilor mărturisite în Avertisment. Ca urmare, merg pe cele două categorii de bătrâni „obișnuiți”: a. bătrânii „frumoși” (optimiști, comunicativi, generoși, păstrători de valori – dar și receptivi la modernitate -, echilibrați, veseli, activi, adaptabili, toleranți, senini în fața viitorului; într-un cuvânt: înțelepți) și 2. bătrânii „urâți” (pesimiști, anxioși, avari, ticăloși, mizantropi, retrograzi, intoleranți, izolați, ostili, dezangajați, inactivi, furioși, măcinați de idei catastrofice etc.).

*

Pro domo

• Din ce-am citit eu și, mai ales, din ce-am învățat în acești trei ani de noviciat în meșteșugul îmbătrânirii, se pare că bărbații și femeile nu îmbătrânesc la fel. Iată câteva diferențe sesizate (și îndurate) de mine.

– Se spune că femeile stau mai bine la capitolul memorie decât bărbații. Înclin să cred că e adevărat. Farmazoanca mea, de exemplu, știe pe dinafară toate sărbătorile religioase, zilele onomastice și de naștere ale tuturor neamurilor și prietenilor, pe când eu de-abia îmi țin minte ziua de naștere; iar dacă mă trimite să iau untul din frigider, îl caut până se topește, pe când ea îl nimerește și cu ochii închiși…Nici chiar bătrânețea avansată nu le creează femeilor probleme de memorie. În sensul acesta, mi-o amintesc pe Smaranda, bunica mea dinspre tată, care îi amintea bunicului, chiar și după șaizeci de ani de la întâmplare, de …broboada aceea pe care i-a descoperit-o în căruță, după ce se întorsese de la pădure.

– Femeia are emoții variate, puternice și durabile, de aceea plânge tare la telenovele, în timp ce bărbatul are doar două atitudini obișnuite: ori stă ca lemnul lângă dânsa (eventual, dacă-i ordin, masând-o la picioare), ori se mută în altă cameră, (eventual cu o bericică alături, urmărind la televizor fascinanta noastră actualitate sau serialul „Greu de ucis”).

– Femeia iubește pisica din cameră, pe când bărbatul e nevoit s-o iubească.

– Femeia pășește drept și frumos, pe când sărmanul bărbat calcă (puțin) crăcănat, ca să-și protejeze sensibilele organe dintre picioare, devenite inexplicabil de alungite (mai exact, punguța cu/de doi bani și…pruna aceea încrețită care se cere mereu afară). (Dar asta nu se pune, așa că treceți mai departe!)

– S-a constatat că bărbatul are pielea mai groasă decât a femeii (pe bune! datorită surplusului de testosteron). Revelație! Asta explică, irefutabil, rămânerea bărbatului vârstnic în politică…(desigur, numai în politica extrafamilială).

– Bărbatul poate avea primul cuvânt când e vorba de vreo dispută, dar femeia îl are întotdeauna pe ultimul. (Notă. Ideea asta circulă prin lume, nu vine de la mine.)

– Bărbatul are simț tehnic mai dezvoltat. (De acord, însă nu știu de ce, când Farmazoanca strică ceva prin casă, doar o singură persoană, fără excepție, trage ponoasele – nu-i greu de ghicit cine! Sunt tentat, de fiecare dată, să-i explic Doamnei F., logic, didactic și pe îndelete, ce și cum s-a întâmplat și unde-i buba, dar de fiecare dată senzația de deja-vu îmi stăvilește elanul. Știu rezultatul și mă las păgubaș.)

– Nivelul ridicat al testosteronului, despre care vorbeam adineauri, îl face pe bărbat să-și păstreze mult mai mult înclinațiile către sexul opus decât femeia. (Fie vorba între noi, aceste înclinații înseamnă, de cele mai multe ori, doar simple devieri de la ortostatismul obișnuit, devieri constatate în momentele în care te apleci – vreau să zic: mă aplec -, spre ecranul televizorului, ca s-o vezi mai bine pe prezentatoarea meteo.)

Notă. N-am isprăvit cu diferențele, dar mă opresc aici. E un teren minat…Mă consolez cu gândul că aceste discrepanțe se vor atenua în timp. Nu mă credeți? Păi nu i-ați urmărit la TV pe cei doi moșulici Muppetz, fericiți să urmărească spectacolul lumii și să-și molfăie glumițele din galeria lor?

• Două „doamne” brunete vând lăcrămioare. Una mai tânără și alta mai puțin tânără. Mă îndrept țintă către cea tânără.

– Cât dai buchetul? întreb eu.

– Doi lei. Sau trei buchete la cinci lei.

– Bun, iau trei buchete.

– Săru'mâna, domnu, săru'mâna! îmi zice tinerica, grăbindu-se să mă servească.

Hopa!! Altă dilemă! De ce mi-a zis „sărut mâna”? mă frământ eu. O fi un stereotip verbal pentru „mulțumesc” sau așa a învățat-o mama ei să se poarte cu oamenii bătrâni?

*

• Calitatea crescută a vieții a determinat, cum spuneam, prelungirea vieții, însă și a vitalității. Vârsta cuprinsă între 60/65 și 75 de ani este percepută din ce în ce mai clar ca o fază de tranziție către bătrânețea propriu-zisă, etapă în care ne putem păstra (încă) bine corpul, spiritul și implicarea socială. Într-adevăr, în urma unor sondaje specializate s-a constatat că „75% dintre cei trecuți de 60 de ani nu recunosc faptul că se apropie de bătrânețe” (Crețu, T., 19, p.363). Ceea ce era până mai ieri o perspectivă îndoielnică, acum capătă forța evidenței. O realitate căreia se cuvine, prin multiplele ei conotații, să-i acordăm maximă atenție, spărgând clișee și mentalități perimate, descoperind avantaje și modalități de a profita optimal, atât la nivelul individului, cât și la cel al societății, de această vârstă nemaiîntâlnită.

În această privință, societatea românească nu este încă pregătită. Fiecare se descurcă cum poate, mai mult „văzând și făcând” ceea ce memoria colectivă a înregistrat până acum. Se vede de la o poștă că nu mai e destul să-ți trăiești bătrânețea la modul „cuminte”, în datele tradiției țărănești sau ca simplu rentier al statului. Oamenii prezentului nu numai că trăiesc mai mult, dar pot demonstra convingător că sunt încă „în putere”, ca atare vor să fie valorizați în continuare. Or, la această legitimă dorință, de la stat și de la elitele țării nu primim răspunsurile așteptate. Și cum timpul are prostul obicei de a fi nerăbdător, nu ne rămâne decât să ne abilităm pe noi înșine pentru a construi cel mai bun modus vivendi în circumstanțele actuale. Ar fi păcat să ratăm acest chilipir pe care ni-l rezervă prezentul „longeviv”.

• De voie, de nevoie, te-ai acomodat cu realitatea imediată, cea domestică, intrând într-un algoritm de viață mulțumitor. Lucrurile stau însă diferit în ceea ce privește raporturile tale cu …exteriorul. Chiar dacă te bucuri în continuare de deferența celor care te înconjoară, interiorizezi treptat că ești tratat ca geriatric, că ți-ai pierdut pomponul, că ești în afara jocului. Ești vizitat de sentimente repulsive, precum cele de inutilitate și de excludere, ba pe alocuri chiar și de doamna Depresie.

Remarci că oamenii își pierd, ușor-ușor, încrederea în capacitățile și în discernământul tău. Greșeli pe care, de altfel, le face oricine și la orice vârstă, sunt etichetate (tacit și subtil, dar definitiv) ca indubitabile indicii de ramoleală. Dacă, de exemplu, ai pierdut o cheie, ești bătrân; dacă ai avut un accident cât de ușor cu mașina sau apeși mai tare pe frână, ești bătrân (ți-au slăbit reflexele); o mică întârziere (întâmplătoare) a răspunsului la vreo întrebare, un strop de sos scăpat pe fața de masă, vreun lapsus buclucaș, vocea ușor irizată de oboseală sau o interpretare „inadecvată” a vreunui eveniment te „descalifică”. Fapt este că nu mai ești considerat o persoană „normală”, cu momentele ei de neatenție, de oboseală, de ”uitare de sine”. Gata: ești zaharisit! Toate acestea, dacă nu ești atent, prin repetare, pot să te „îmbătrânescă” cu câteva luni bune mai devreme.

*

Pro domo

• Un gând nu-mi dă pace. De-abia am ieșit la pensie. Nu cumva am devenit ușor paranoic scrutând de pe acum universul bătrâneții? Gerontologii prezentului afirmă categoric că omul va atinge, într-un viitor nu prea îndepărtat, 120 de ani, iar eu să cad pe gânduri de pe acum? La (numai) 67 de ani – cât am eu acum -, a scrie despre bătrânețe e cam … neverosimil, nu-i așa? (Zicerea următoare mă susține și îmi place nespus: „Pensionarea la șaizeci și cinci de ani e ridicolă. La vârsta asta încă avem coșuri.” – Burns, G., apud Machale, Des, 38, p.225.)

• „Tăcerea e de aur” și „Dacă tăceai, filozof rămâneai”. Iată două „cumințenii” care, la bătrânețe, capătă tâlcuri noi. Cel puțin pentru mine. Devenind conștient că cei din categoriile „maturi” și „submaturi” mă plasează la „depășiți”, am început să cultiv asiduu metoda brevilocvenței: ofer răspunsuri scurte, afirmații cât mai „la obiect”, propoziții eliptice, relatări lapidare și, numai în situații speciale, ”spirite de glumă”. În orice caz, am mare grijă să nu mă ia gura pe dinainte.

Notă cu bemol. Aș vrea eu să fiu declarat paranoic, dar mă tem ca diagnosticul să nu fie cumva infirmat. Oricum, Eul meu a devenit extrem de sensibil la tentativele de marginalizare. E Dunăre de mânie! Nu admite așa ceva! Nu încă!

• După pensionare, îmi dau seama că agenda mea telefonică devine din ce în ce mai săracă. Îmi vine a crede că, în cele din urmă, îmi voi da telefon mie însumi, ca să văd ce mai fac.

Notă. De fapt, vă mărturisesc că am avut o asemenea tentativă. Discuția a fost scurtă și cam șuie și a sunat așa:

– Alo, domnu' Traian Cosma?

– Da.

– Salut, flăcăule, aici tizul tău…mi-era dor de tine și mi-am zis…

– Ascultă, tipule, ai căpiat? Acu ți-ai găsit să-mi telefonezi? După 67 de ani? se zborși la mine „flăcăul”.

– Păi…zic eu intimidat, mai bine mai târziu decât…

– Asta s-o crezi tu, nătărăule! Acum nu e „mai târziu”, cum zici tu, ci mult prea târziu, te-ai prins? Mă doare la bască de dorul tău. Salut!

Și-mi trânti telefonul (fix) în nas. (El nu le are cu celularul și cu tehnica de ultimă oră, ca mine.)

Et voila! Nu mă așteptam să fiu recuzat atât de dur, dar nu mi-am pierdut nădejdea. Îl cunosc eu bine…în cele din urmă o să aibă și el nevoie de mine. Voi reveni. Numai să-l găsesc acasă!

• À propos de telefoane. Văd pe Internet anunțuri de tipul: ”Vând telefoane mobile pentru oameni din categoria superioară de vârstă” (sublinierea noastră) sau „Vând telefoane localizare copii și bătrâni seniori, cu GPS” (iarăși sublinierea noastră).

Ofertă bogată, variată și pitorească: telefoane cu volum puternic, cu lanternă, cu agendă cu opt nume (de ce așa de multe?), cu redare vocală a cifrelor tastate, cu buton S.O.S. și așa mai departe. Să vă spun drept, pe mine mă mișcă până la lacrimi aceste dovezi de grijă față de bătrânii prezentului. Grijă care a devenit în țărișoara asta o adevărată religie a iubirii… (Îmi displace totuși mesajul subliminal: că suntem cam surzi, cam chiori și cam rătăciți la minte. Dar hai să trecem peste flecuștețul ăsta…)

• Ultimul dintre nepoții mei, Călin, pe când avea vreo cinci ani, mă întreabă așa, pe neașteptate, întinzând o mână mică spre bărbia mea: ”Bubu, mata ai fost copil?”. Pas de mai înțelege ceva! De la o vârstă încolo, unii te socotesc copil, iar alții sunt convinși că te-ai născut bătrân. Unde o fi adevărul? Pe undeva pe la mijloc nu poate fi, căci ar trebui să am doar vreo 35 de primăveri…

• Constat de la o vreme, de când mă documentez și mă autointervievez pentru scrierea aceasta, că mi s-a „îndesit” singurătatea. (Zău, dar n-are legătură cu moralul.) Nu știu la ce etaj al turnului meu de fildeș mă aflu, dar o simt – mai bine zis, o pre-simt -, ”în tot și în toate”. Să fie o manifestare tardivă – cum zic specialiștii -, a „șocului psihologic al pensionării”, a „nevrozei pensionarului” sau a acelui „sindrom psihosomatic al bătrânului valid”? (Aoleu! ce mă sperie termenii ăștia!). Nu cred. Nu, n-am să-mi las „opera” din mână. Vreau să văd și eu dacă zicala „cui pe cui se scoate” se adeverește și aici.

• Bătrînii fac observații, reflecții și comparații (întotdeauna „judicioase”!): timpul prezent cu timpul trecut, tinerețea cu bătrânețea, noul cu vechiul.

Într-o dimineață, Farmazoanca îmi zice cu un ton de porțelan: ”Ai început să semeni cu taică-tu.” Inima mi-a sărit din piept ca o căprioară ce simte lupul pe aproape, dar am tăcut mâlc. A doua zi dimineață, în timp ce mă bărbieream, m-a trăsnit și pe mine asemănarea cu tata. Constatarea mi-a făcut și bine, și rău. Bine, pentru că, pe calea aceasta, mă simțeam parcă mai aproape de „bătrânul” meu, de care mi se face întruna dor. Rău, pentru că, odată confirmată deplin și irevocabil similitudinea facială (și nu numai) cu părintele meu (pe când era și el vârstnic ca mine), am mai bifat o „certitudine” în șirul semnelor neîndoielnice de îmbătrânire. De bună seamă, e primul pas către fizionomia unică a bătrânului-bătrân, a bătrânului universal.

Off-line. Constat și mărturisesc, sub o mare rezervă, că, în acești primi ani de după pensionare, am căpătat un interes special și greu de strunit pentru felul în care colegii mei de leat îmbătrânesc sau dispar. Aud că X s-a stins sau că Y suferă de o boală serioasă. Cu toate că îmi vine să-mi dau palme, mă încearcă, de fiecare dată, un soi de satisfacție mizerabilă: că eu încă viețuiesc, că încă sunt pe baricade. Știu că există un sindrom numit „vina supraviețuitorului”, dar eu nu simt nici o mustrare a cugetului. Se vede că „fiara” din om (adică din mine) nu e ușor de ucis.

Notă cu bemol. Nici Farmazoanca (cu doi ani mai tânără ca mine) nu a scăpat necercetată. Îi observ fiecare „semn” nou apărut, dar în cazul ei e altceva. Am îmbătrânit împreună, precum firele întrețesute ale aceluiași covor călcat de pașii timpului. Amneziile și obsesiile ei sunt și ale mele. Prin urmare, nu e loc între noi decât pentru luare-aminte și tăcere complice. Și de tandrețe (când îmi permite…Dumneaei).

• Bătrânii au toane, obsesii și manii. Una dintre ele e și acea de a pune la păstrare lucrurile bune, fie până cele vechi se uzează de tot, fie pentru că „dosirea” lor îi pricinuiește celui în cauză o stare de bine, de siguranță.

În legătură cu asta, iată o mică întâmplare strict autentică, la care am fost martor și pe seama căreia ne mai amuzăm și acum în familie. O vecină de-a părinților mei, o humuleșteancă în vârstă, dar încă în putere, primește vizita fiicei sale „de la oraș”. Încă de la intrare, ochiul ager al mamei sesizează elementul de noutate ce a intervenit în ținuta fetei și-i spune iute: ”Vai, tu Floricî, ci pantofi frumoș ț-ai luat! Da' di ci-i porț, tu?!”

• Bătrânețea e și vremea unor „achiziții” interesante de metehne, ticuri și…bâzdâcuri, de la simple sunete ( mormăituri, mimarea fluieratului, icnituri și diverse alte interjecții de genul „ăăăăă”,”aha”,”hm”,”mda”), până la combinații mai complicate (bombăneli de unul singur, suduieli, îngânarea unor cântece sau versuri preferate, laitmotive preluate de la alții sau inventate, propoziții și fraze customizate, moșmondeli și bodogăneli et caetera.). Cu voia Domniilor-voastre, să exemplificăm.

a. Scenă domestică în bucătărie. Protagoniști: subsemnatul și nevasta lui, supranumită Farmazoanca, ambii trecuți binișor de șaizeci de ani.

Farmazoanca a făcut mâncare, dar e nevricoasă. Iese din bucătărie și-mi spune printre uși: ”Ia și mănâncă, eu mai am o treabă de făcut!”. Zis și făcut! N-apuc să bag prima îmbucătură în gură, când o văd furișându-se în bucătărie. După o rapidă dar completă scanare a oficiului, ochii i se opresc pe două firimituri căzute pe fața de masă proaspăt așternută. ”Ce Dumnezeu! Nu poți mânca pe farfurie? Nu vezi că-ți curge de la gură?” zice urzicată rău Dumneaei și dispare în trombă, lăsându-mă, vorba Humuleșteanului meu, ”mare și devreme cu lacrimile pe obraz ”… dar și cu gura căscată (din care, bineînțeles, am mai scăpat câteva firimituri pe fața de masă).

b. În afară de „papagalul” său înnăscut, socrul meu avea într-un timp și un papagal veritabil, pe care-l îndrăgea nespus. Când mă duceam cu Doamna F. pe acolo, pe la Mănăstirea Agapia, o vizită în grup pe la colivia prietenului său Bobi era inevitabilă. Tot inevitabilă și invariabil reiterată era și formula cu care îl drăgălea: ”Ci faci băietu-acolo? Dacă nu-i cuminti, bati tata băietu!”. Când s-a prins că a devenit obiect de (nevinovată) persiflare, a renunțat să se mai „producă” în public, însă eu sunt sigur că acolo, în singurătățile Mănăstirii, cei doi amici continuă să discute în limbajul numai de ei știut, mângâindu-se unul pe altul.

c. Dimineața, pregătindu-se de plecare, Farmazoanca „mă roagă frumos”, poruncindu-mi să-i închei sutienul la spate și cataramele (sau șnururile) de la pantofi. Astea sunt operații delicate, vă dați seama, care cer articulații bune, suplețe și finețe, calități pe care Farmazoanca, știindu-mă-n putere, mi le exploatează din plin. Tot atâtea prilejuri de dulce desfătare pentru mine. Să-mi fie cu iertare, dar aici trebuie să mă laud un piculeț. Și nu o fac așa, de pamplezir. Atât de bine îmi fac treaba, încât am primit, în semn de recunoștință, supranumele de Persoană care încheie sutiene și încălțări (pe scurt, PISI). Mai potrivit nici că se putea!

3.2. De la lume adunate

„Omul are trei vârste : nevârstnic, matur și trecut. Sau: necopt, copt și răscopt.” (Mușatescu, T., 44, p.302.)

*

„Orice tanatofob are nevoie de mângâierea vremelnică a unui exemplu și mai grav.” (Barnes, J., 8, p.39)

*

„Am vărsat solnița. M-am trezit târziu. Sunt deprimat.” (Lev Tolstoi, apud Enckell, P., 24, p.51.)

*

„Cea mai firavă neliniște produsă de oameni sau lucruri, rumegată constant, poate să se mărească monstruos.” (Schopenhauer, A., 70, p.25)

*

„De mai uiți, ca fiecare,

Ce se spune nu-i cinstit:

Tânărul un lapsus are,

Cel bătrân e ramolit.”

(„Nedreptate”, epigramă de Dimitriu, P.G., apud Stirpea lui Păstorel, 74, p.53)

*

„E ușor a râde de pe uscat de cel ce e în vârtej.” (Proverbe românești, 56, p.151)

*

Sunt lacrimae rerum

de Dimitrie Anghel (4, p.199)

– fragment –

„ Apoi, cine trăiește mult într-o casă îi place să păstreze orânduială. Ochii s-au deprins cu liniile, și ființa ta intimă sufere dacă-ți clintește cineva un vas de pe o consolă, un portret de pe o etajeră, ori cel mai mic lucru, care ocupa un loc bine definit pentru tine în spațiul odăiei tale.

Mătușa Elencu, însă, era inamica oricărei stabilități. Nemișcarea pentru dînsa era moartea, și lucrurile i se păreau că devin rigide și îngheață dacă stăteau încremenite două zile locului. […]

Nimic nu era destul de strălucitor, nimic destul de curat, și odăile parcă nu erau făcute pentru hodină și reculegere, divanurile nu erau inventate pentru a te putea întinde lenevos pe ele și visa, fotoliile din jurul meselor, pentru altceva lăsate decît pentru a sta la sfat, covoarele, pentru alt scop țesute decît pentru a ținea cald și acoperi zgomotul cînd mergi pe ele.[…]

De dimineață zgomotul începea. Parchetele deveneau lucii ca oglinda, oglinzile — ca fața apelor bătute de lună, și nu era lucru să nu fie întors, bătut, sucit, șlefuit ca și când ar fi trecut vreo molimă prin casă sau s-ar fi așezat moartea o clipă la căpătâiul cuiva. Fugeau gângăniile și fluturii, și pînă și încăpățânatele furnici nu mai călcau pe acolo de atâta neliniște.[…]

Ca o floare stranie, ținând pămătuful în mână, umbla, și pe unde-i călca pasul, precum se iau dihăniile după vrăjitor, așa umblau și mobilele după dânsa. Foșnind trecea rochia ei ca un val obosit, pe parchete, și pumnul acela de oase fără de astâmpăr, energia aceea, ce poate dacă ar fi avut alt scop ar fi dat cine știe ce roade, se cheltuia așa zadarnic. Pentru ea singura mobilă ce a stat nemișcată vreodată a fost desigur numai sicriul, căci moartea plictisită de atâta mișcare într-o zi i-a luat pămătuful din mână.”

4. SIMȚI NEVOIA SĂ FACI SCHIMBĂRI ÎN VIAȚA TA? ACȚIONEAZĂ!

4.1. Însemnări și consemnări

• Primul an ca pensionar a trecut. Ai depășit șocul inițial, dar constați că lucrurile încă nu se leagă. Parcă-ți lipsește ceva, și nu știi ce anume. În plus, la orizont se profilează câțiva nori plumburii și se aude ecoul unor tunete îndepărtate. E clar: a sosit vremea să-ți reconsideri poziția, să faci ceva schimbări în viața ta. Într-o asemenea împrejurare se înregistrează, de regulă, două atitudini diametral opuse: una inerțială (frecventă), cealaltă reformatoare.

Pensionarul din prima categorie intră în stand-by, așteptând să se întâmple vreo minune care să-i schimbe viața în (mai) bine. Și așteaptă…și așteaptă….singura prefacere „interesantă” fiind, de obicei, și ultima. Viața lui e pe cale să devină o baltă stătută sau, în cel mai bun caz, o telenovelă insipidă.

Cel din a doua categorie e decis să facă mutări – nu neapărat spectaculoase -, în viața lui. Renunță ab initio la iluzia tinereții fără bătrânețe. Având o corectă privire „de sus” asupra vieții sale (potențialități, locul său printre ceilalți, înțelegerea corectă a bătrâneții ca „descreștere” et caetera), acest om, înainte de a purcede la acțiuni concrete, anticipează și reflectează. Pe parcursul vieții, puși în fața unor evenimente deosebite, fiecare dintre noi și-a imaginat ce se poate întâmpla. Anticiparea și reflecția ne ajută să controlăm mai bine situația, producând, totodată, și o stare de siguranță, de speranță, de bine.

Prima întrebare pe care și-o pune este: Ce anume mă nemulțumește? (Posibile răspunsuri: am rămas singur; sunt departe de copiii mei sau de alte persoane la care țin; am probleme de sănătate; nevoile mele spirituale sunt dificil de satisfăcut; nu am cu cine comunica; nu-mi ajung banii; simt nevoia să muncesc et caetera, et caetera.)

A doua întrebare: Ce pierd și ce câștig?

Fără să-și uite partenerul de viață (dacă-l are), evaluează „cinstit” riscurile, avantajele și dezavantajele schimbărilor dorite. Trăgând linia, dacă cele mai multe răspunsuri înseamnă „da”, prietenul nostru a făcut primul pas către schimbare. (Nota bene. Piatra de încercare este însă voința de a transpune în fapt ceea ce a stabilit gândul. Tot atât de importante sunt rezistența în fața dificultăților și încadrarea într-un timp rezonabil.)

Să mergem mai departe. Presupunem că schimbarea s-a produs. Urmează efortul de acomodare cu noua situație. Mulți cred că schimbarea se poate produce repede. Rareori se întâmplă așa. Potrivit unor studii, timpul mediu necesar omului pentru a-și forma un nou obicei este de circa două luni, iar pentru habitudini mai complexe (cum ar fi modificarea stilului de viață), mult mai mult. Confortul inerțiilor acumulate pe parcursul multor ani (deseori decenii) tinde să te tragă înapoi, de aceea trebuie să faci retușuri, să cauți alternative. Dacă te sperii, te mânii sau renunți, vei scăpa din mână definitiv acest timp optim pentru schimbări prielnice.

• Teama de schimbare se explică, în unele cazuri, printr-un fel de frică cvasiparanoică (sindromul drobului de sare). Această logică strâmbă asupra riscului poate fi ușor demontată. Păstrând proporțiile, e destul să faci constatarea – de altfel de mult știută -, că se petrec mai multe accidente în casă decât în afara ei.

• Unii spun că „Ce nu te omoară, te întărește”. E ceva adevăr în asta, dar a aplica tale quale acest „principiu” înseamnă, în opinia mea, un exces, un moft, un fel de autoelogiere factice. (A spune, de exemplu, că pușcăria comunistă (dezumanizantă) a reprezentat o experiență de viață cathartică, aproape „înălțătoare”…parcă e prea mult.)

Notă cu bemol. Există specimene de bătrâni care nu-și mai pot depăși condiția: abulicii; cei care se mint singuri (susținând tenace că așa cum a mers până acum va merge și în viitor); intelectualii autiști (care consideră că nu mai au ce învăța de la alții); cei încremeniți în scheme ancestrale de viață. Aceștia nu intră în vederile mele. (Ca să nu mai vorbesc de cei care se dușmănesc o întreagă viață din pricina unei găini care a trecut întâmplător gardul ce le desparte imperiile…) Ceea ce încerc eu să vând este speranța, lucru fără căutare la aceștia.

• Un mare obstacol în calea unor veritabile prefaceri constă în încredințarea unora că totul se poate rezolva nu schimbând ceva în interiorul lor, ci apelând la ajutor din afară: la medici, preoți, psihologi, medicamente, chirurgie estetică, suplimente nutritive, regim special de viață, Loterie, tribunal et caetera. (Toate acestea țin, în bună măsură, de aspirație, de speranțe sau de situații limită.) Nu se obosesc câtuși de puțin să-și examineze propria viață – cine o cunoaște mai bine decât ei? – sau a celor din jurul său. Drept urmare, ceea ce ar trebui să se schimbe cu adevărat (gânduri, sentimente și convingeri), rămâne la locul său, ca și comportamentele aferente.

Notă. Când suntem confruntați cu o situație (aproape) insuportabilă, apelul la ajutorul aproapelui (sprijin material sau financiar, sprijin cu informații, sprijin emoțional sau moral etc.), rămâne un important mijloc de conservare și de apărare. A cere ajutor (de la copii, rude, prieteni, comunitate etc.) nu înseamnă a cerși, iar timiditatea, frica de a fi respins sau mândria („Nu vreau să-i necăjesc, au și ei necazurile lor”; „Mai bine mor de foame decât să cobor atât de jos”) nu mai înseamnă prea mult când te simți pierdut și neputincios.

• Să te cunoști pe tine însuți (vezi oracolul delfic). Mare adevăr, dar una e să-ți cunoști „mecanismele” și alta e să obții vreo ameliorare în funcționarea lor.

*

Pro domo

• După cum ați aflat din paginile anterioare, schimbarea majoră pe care am făcut-o după pensionare a fost mutarea mea și a Farmazoancei mele la Iași, acolo unde se stabiliseră cu câțiva ani în urmă copiii noștri.

În blocul în care m-am instalat, moșneguții mei (majoritari), trăitori împreună de aproape cinci decenii, s-au bosumflat teribil – dar mai târziu s-au bucurat! -, văzându-se „bruscați” în statu-quo-ul lor „milenar” de cele câteva corecturi pe care mi le-am permis să le fac (niște mici îndreptări pe ici, pe colo, o izolație reparată, îndepărtarea unor vrejuri de viță de vie uscată, două-trei tușe estetice etc.). Dintre toate, cel mai mult m-a mirat bătrâna și obosita ușă de la intrare, o adevărată poartă de buncăr, care se „lăsase” biata de ea și începuse să zgârie pardoseala de ciment (dar și urechile). Cum credeți că se „rezolvase” problema? În cel mai „simplu” mod cu putință: prin săparea unui șanț în pardoseală, de-a lungul zgârieturii mai sus pomenite! (Cu siguranță că nevinovata ușă, urmând în mișcare legile implacabile ale fizicii, în doi-trei ani ar fi continuat să se lase, iar șanțul ar fi devenit, în timp, o ditamai groapă…) Ușa a fost readusă la starea ei normală în cinci minute, prin scoaterea ușii din balamale, pentru a așeza câteva șaibe la locul potrivit…

De ce m-am oprit la acest fapt anodin? Pentru că filozofia lui „Lasă, că merge și-așa” sau „Am s-o dreg când o să-i vină vremea” – meteahnă deplorabilă a românului -, continuă uneori să acționeze obstrucționist și la nivelul bunei viețuiri (și conviețuiri) a „înțelepților” trecuți de multișor de miezul vieții.

Nota bene. A nu se înțelege din expunerea de mai sus că-mi denigrez vecinii, de altfel oameni de toată isprava, cu un parcurs onorabil de viață individuală și familială. Și nici că mă socotesc mai egal decât dânșii. Mi s-a părut însă că anumite aspecte ale traiului în comun merită luate în seamă, pentru binele fiecăruia și al tuturor. A trece impasibil pe lângă nereguli (chiar și mărunte) înseamnă nu numai un afront adus bunului gust sau bunului gospodar, ci și o dovadă a absenței unei minime „culturi a bătrâneții”. Prin urmare, îi rog pe stimabilii mei colocatari (și mai ales pe cel care s-a străduit din greu să sape „borta” aceea de sub ușă) să-mi ierte digresiunea aceasta. (Și pe cititor pentru răbdare.)

*

• Puțini se decid, la vârste mai înaintate, să sfideze riscurile schimbării, chiar dacă sunt conștienți de necesitatea ei. Dați-mi voie, în privința aceasta, să fiu categoric: nu e bine.

Notă cu bemol. Singurele progrese în schimbare se înregistrează în lupta cu singurătatea. Cei rămași singuri se decid, în sfârșit, să iasă din cochilie, precum fiara mânată de foame din bârlog. Ca să capăt o îndreptățire pentru această afirmație, m-am înscris pe câteva site-uri de socializare. Imediat după ce mi-am deschis contul de rigoare, mi-am expus mai întâi poza (cu imaginea actuală, nu cu cea când arătam ca Rudolf Valentino sau ca Brad Pitt!). Prima constatare: numărul uriaș al doamnelor singure, toate dornice de a avea o companie la batrânețe. A doua constatare – dar care n-aș vrea să ajungă la urechile Farmazoancei! -, a fost puzderia de mesaje și like-uri măgulitoare pe care le-am primit și care m-au făcut să mă umflu în puținele pene ce mi-au mai rămas. Farmazoanca mea habar n-avea în ce „aventuri” m-am lansat eu, ceea ce mi-a provocat un puseu de vinovăție, anihilat însă rapid de marile satisfacții pe care le-am trăit…

Lăsând complet gluma deoparte, vreau să spun, de fapt, că niciodată nu ne lipsesc opțiunile, indiferent cât de disperată ar fi situația. Așa că merită „să dai cu Google”, când e vorba de un „lucru” atât de grav precum singurătatea.

• Copiii și tinerii sunt întrebați : ”Ce vrei să te faci în viață?”. Tot așa ar trebui întrebați și cei aflați în anticamera bătrâneții: „Ce vrei să (te) faci la bătrânețe?”. Cred că i-ar ajuta pe mulți să-și facă măcar o sumară introspecție (poate chiar niște proiecte), determinându-i să n-o mai dea cotită cu formule răsuflate de tipul: ”Ce-o fi o fi!” sau „S-ajung mai întâi acolo și-am să văd eu atunci!”

• Americanii au o vorbă interesantă: „Fiecare oală are capacul ei.” Și tu ai undeva capacul tău. Dacă nu l-ai descoperit încă, mai ai ceva timp să-l găsești. S-ar putea să nu-l afli sau să nu dai peste cel perfect, dar chiar și simpla căutare înseamnă mult. Ai avut o viață searbădă? A venit timpul – ultimul ! -, să spargi tiparul. Riscă! Ia-ți răgaz pentru puțină „nebunie” – acea bucurie de a face ceva cu pasiune și cu plăcere. Numai tu ești cel care decide dacă, unde și când e nevoie de una sau mai multe schimbări în viața ta, dar dacă ai luat o hotărâre, nu ai voie să dai înapoi.

*

Pro domo

• Răsfoind un album de familie, dau de o fițuică pe care notasem, cu 40 de ani în urmă, câteva dintre primele cuvinte (stâlcite) pe care le rostiseră fetele mele. Patruzeci de ani !!!… Cresc copiii prea repede sau noi ne grăbim să îmbătrânim?

• Mă enervează…

…vârstnicii care circulă cu bătrâna Dacie pe care au cumpărat-o în mileniul trecut, deși nu le lipsesc banii ca s-o schimbe cu altă marcă sau cu un model nou;

…cei care pleacă în concediu doar o dată la cinci ani (sau niciodată), cu toate că nu duc lipsă de mijloace;

…vârstnicul tehnofob, tulburat până la aversiune în fața computerului și, în general, de noile tehnologii;

…principiul disculpator „Sunt prea bătrân pentru asta”;

…cei care spun: „Mereu a fost așa. De ce acum ar fi altfel?”

…artiștii consacrați (de mare anvergură) care, la vârsta bătrâneții și în deplină stare de luciditate, își torpilează pentru câțiva arginți talentul și reputația greu câștigate, promovând în clipuri publicitare tigăi, paste de dinți sau mărci de bere. (M-a uimit mereu faptul că inteligența sau talentul unora nu urcă la aceleași cote cu onorabilitatea (etică) în termometrul „temperaturilor” umane.)

4.2. De la lume adunate

„Nimic nu-i mai lipsit de sens sau mai frecvent decât să faci același lucru și să te aștepți la rezultate diferite” (Livingston, G., 36, p.85)

*

Filmul „Fried Green Tomatoes” ( Roșii verzi prăjite) – 1991

– sinopsis –

O tânără, educată să fie ascultătoare față de soțul său, are probleme în căsnicie, dar nimeni nu o ia în serios. Cunoscând o bătrână aflată într-un azil, are ocazia să asculte povestea vieții ei. Lecția pe care a învățat-o este că trebuie să lupți ca să-ți câștigi demnitatea și dreptul la libertate. Devine „revoluționară” și trece cu curaj la schimbări importante în viața sa: face regim de slăbire, pedepsește insolența a două tinere (lovindu-le „curajos” mașina), își convinge soțul să nu mai ia masa singur în fața televizorului și altele. A învățat să-și asume îndrăzneala de a trăi cum trebuie.

Tânăra îi spune, în cele din urmă, soțului : „Vreau s-o aduc pe Miss Threadgoode în casa noastră […]. Cineva m-a învățat să-mi pun o oglindă în fața mea și nu mi-a plăcut. Și m-am schimbat.”

*

Filmul „Zorba The Greek” (Zorba Grecul) – 1964

– sinopsis –

Zorba este, înainte de toate, un om liber. Liber de orice constrângeri legate de nationalitate, religie, cutume sociale…De pe această bază, el oferă o adevărată cheie a înțelegerii vieții, având ca principiu central trăirea ei deplină, luând din ea partea senină, exuberantă, simplă.

Când i-a murit copilul, și-a exprimat durerea sfâșietoare prin dans. Oamenii l-au crezut nebun, dar asta era singură formă de exprimare pe care a socotit-o potrivită. Mai târziu, pe plajă, dansând Sirtaki, dă o lecție celor care-și complică viața, căutându-i necontenit sensul, când el este chiar în noi, în preajma noastră, în bucuriile și necazurile de zi cu zi. O metaforă splendidă.

Replici din film, aparținând lui Zorba :

„Știi, se spune că vârsta omoară focul din inima unui om…că-l face să audă moartea venind. Deschide ușa și spune : «Intră. Lasă-mă să mă odihnesc.». Astea sunt niște minciuni străvechi. Am destulă putere în mine ca să cuceresc lumea! Deci… eu lupt ! Păi, ne luptăm sau lăsăm muntele să câștige?”

„Șefule, țin prea mult la tine ca să nu-ți spun. Ai totul, cu excepția unui lucru: nebunia. Un om are nevoie de puțină nebunie, altfel … nu îndrăznește să taie funia, să fie liber.”

*

„ – Îmi vine în gând, domnule Lăscăreanu, o asociație: viața e o câmpie fără margini; pe orizontala ei, o verticală cât de mică poate însemna oricând ceva.” (Bănulescu, Ștefan, 9, p.4.)

*

„Atunci când nu mai suntem în măsură să schimbăm o situație, suntem obligați să ne schimbăm pe noi înșine.” (Frankl ,V., apud Sharp,T., 71, p.33.)

*

Filmul „Driving Miss Daisy” (Șoferul doamnei Daisy) – 1989

– sinopsis –

Bătrânul negru Hoke e angajat ca șofer al doamnei Daisy, o bătrână evreică plină de hachițe și de idei preconcepute, dar cu suflet bun. Hoke o însoțește mereu și, încetul cu încetul, reușește s-o îmbuneze pe capricioasa lui stăpână prin calm, optimism și o bună dispoziție contagioasă. Șoferul nostru apreciază bucuriile mărunte și nu se sfiește să și le etaleze („O, iubesc mirosul unei mașini noi!”; „La naiba, doamnă Daisy, dacă aș avea averea dumneavoastră, m-aș da în spectacol, să vadă toată lumea ce am”).

Cu toate că era un om modest și, pe deasupra, analfabet, Miss Daisy a reușit, cu sprijinul lui și alături de el, să descopere frumusețile simple ale vieții și darul neprețuit al prieteniei. Fiecare cursă cu mașina e un prilej de conversație sprintenă, de chicoteli, de amintiri și de mici tachinării. Face să vezi, printre altele, scena în care Miss Daisy îl învață pe Hoke mai întâi literele B și R, pentru a recunoaște un nume de pe o cruce din cimitir. Mai apoi îi oferă un abecedar, neuitând să adauge că „nu e un cadou de Crăciun”.

Fiecare dintre ei a dat și a primit. („Vă sunt recunoscător” îi spune Hoke. ”Nu fi ridicol. N-am făcut nimic” îi răspunde înțepat bătrâna doamnă, însă evident mulțumită.)

Într-un târziu, Miss Daisy, ajunsă la 90 de ani, îi mărturisește : „Ești cel mai bun prieten al meu”, luându-l, cu un gest tremurat, de mână. Un final minunat, în care o mână albă strânge o mână neagră, în care o legătură de peste douăzeci de ani a ajuns să depășească tot felul de diferențe și prejudecăți.

*

Filmul „The Bridges of Madison Country” (Podurile din M. C.) – 1995

– sinopsis –

Un fotograf (vârstnic) al revistei National Geographic, Robert Kinkaid (interpretat de Clint Eastwood), sosește pentru a fixa pe peliculă vestitele poduri din zonă. Întâmplarea face ca el s-o cunoască pe Francesca Johnson (Meryl Streep), casnică, soție și mamă a doi copii acum adolescenți. La ferma unde locuiește împreună cu familia ei, femeia duce o existență sigură, dar previzibilă, schematică și anostă .

Intâlnirea celor doi se consumă condensat, în patru zile, timp în care se înfiripă și se dezvoltă, efemeridic, dar de nestăvilit, o dragoste ce va lăsa urme adânci în sufletele lor.

Robert, în vârstă de 60 de ani, necăsătorit, afirmă la un moment dat : ”Mulți oameni se tem de schimbare, dar dacă o privești ca ceva pe care te poți baza, atunci poate fi o consolare.” În cazul femeii – de 45 de ani -, nu se poate vorbi nici de trădare, nici de frivolitate, nici de naivitate, ci de pulsiunile firești ale unei ființe dornice de împlinire. Ea fusese profesoară, dar grija față de copii, soț (pe care-l respecta, dar care a socotit nepotrivită această ocupație) și mentalitatea timpului au determinat-o să renunțe la ceva ce îi plăcea să facă. În fața noii iubiri și a posibilei „eliberări”, toate „adevărurile” de până acum s-au prăbușit. În jurnalul pe care-l va întocmi ulterior, scrie: ”Am fost eu însămi, cum nu fusesem niciodată.”(sublinierea noastră)

Hotărârea de a pleca împreună se destramă însă la o judecată mai atentă. El, referindu-se la iubire, îi spune: ”Sunt certitudini care apar o singură dată în viață”. Ea îi răspunde: ”Noi suntem ceea ce-am ales să facem […] când o femeie a făcut o alegere pentru căsătorie și ca să aibă copii, într-un fel viața ei începe, dar în alt fel sfârșește. Îți construiești o viață din amănunte și aștepți liniștită copiii să-și ia zborul. Și când ei pleacă, îți iau cu ei viața ta din lucruri mici […]. Eu nu pot face ca o întreagă viață să dispară ca să-ncep alta nouă.”

Capitolul II

BĂTRÂNEȚE REUȘITĂ? DE CE NU?

„La cei înțelepți, bătrânețea se ivește mai întâi la minte, apoi în corp;

pe când la cei neînțelepți ea se ivește în corp, dar niciodată la minte.”

(Panciatantra, apud Vianu, T., 78, p.32)

1. CUM SĂ FACI DINTR-O VESTE PROASTĂ UNA BUNĂ

Notă către cititor

Domnule Bucurel, știu că stai ca pe jar. De-abia aștepți să afli formula magică cu care să deschizi poarta către tărâmul bătrâneții fericite, însă trebuie să te dezamăgesc. Un „Sesam, deschide-te!” nu există decât în străvechile legende. Aici, pe tărâmul pământesc pe care am prins viață, fiecare dintre noi se zbate să-și găsească propriul „Sesam, deschide-te!”. Altfel spus, folosind termeni de marketing, fiecare se naște cu codul său unic de bare, dar nu și cu scannerul potrivit. Ca să-ți cunoști prețul, ai de străbătut o întreagă viață de căutări. Către sfârșitul ei, unii îl află, alții nu. Când vine vremea să plătim – nu scapă niciunul! -, cei care îl află plătesc prețul exact, ceilalți un preț întotdeauna mai mare.

Oricum, strădania nu a fost și nu este în van. Oamenii au deprins treptat regulile marketingului existențial, care nu le garantează întotdeauna o bună „afacere”, dar cel puțin îi feresc de faliment.

Ei, bunicule, acu' să te văd? Ești pregătit pentru bătrânețe?

• Pregătirea pentru bătrânețe include :

a. asimilare de informații privind mecanismul și formele de manifestare a îmbătrânirii;

b. pregătire psihologică – pentru atenuarea sau anularea tulburărilor provocate de pensionare (așa-numitul stres de retragere), care presupune acceptarea „pierderilor” (profesie, roluri etc.), acceptarea îmbătrânirii ca traiectorie către exitus, deprinderea de a gândi precumpănitor pozitiv în legătură cu „evenimentele” acestei ultime etape a vieții;

c. cunoașterea și aplicarea unor modalități de întârziere a procesului de îmbătrânire (profilaxie, conduită, igienă);

• Potrivit binecunoscutei piramide a lui Maslow (apud Joy, E., 33, p.11), omul este motivat de șapte trebuințe sau nevoi fundamentale: a. necesități primare (de subzistență): hrană, adăpost, apă, aer, igienă, somn, sex, temperatură potrivită; b. nevoi de siguranță (fizică și psihică): casă, haine, unelte etc.; c. nevoia de iubire și de acceptare (nevoia de prietenie, de familie, de grup, de relație intimă); d. nevoia de stimă sau de statut social (respect de sine); e. nevoia de autoîmplinire (realizarea scopurilor propuse, reușită, meditație etc.); f. nevoi cognitive (de cunoaștere și de înțelegere); g. nevoi estetice (de frumusețe și de ordine).

Ultimele trei nivele ale ierarhiei sunt numite „de creștere” sau „de autoîmplinire”, pentru că ele nu dispar când sunt satisfăcute, motivând individul în continuare.

Piramida oferă doar o imagine generală asupra motivațiilor umane. Ele diferă de la om la om (chiar de la societate la societate), în funcție de personalitate, de moștenire genetică, de influențele mediului, de șansă.

Cum să pui punctul pe „R” (de la „reușită”), nu pe „I” (de la „insucces”)

• Nu spunem o noutate, dar subliniem: îmbătrânirea este un proces extrem de diferit de la un individ la altul, proces în care se împletesc factori obiectivi (degradări multiple) și factori subiectivi (atitudini în fața îmbătrânirii și a morții). La fel de diferite sunt și strategiile noastre de viață. În ele transpar experiențele trecute (ce am văzut, am auzit și am trăit în copilărie, tinerețe și maturitate), vârsta, cultura personală (studii, lecturi, frecventarea artei etc.), valorile mediului în care am trăit sau trăim. Toate acestea se repercutează asupra nivelului de împlinire a trebuințelor și, implicit, asupra stilului de viață.

• Bătrânețea reușită „este legată de reunirea a trei categorii de condiții. Prima este slaba posibilitate de manifestare a bolilor, în special a celor care antrenează pierderea autonomiei. A doua este menținerea unui înalt nivel funcțional pe planurile cognitiv și fizic, ceea ce se numește uneori bătrânețe optimă. A treia este păstrarea unui angajament social și a unei stări de bine subiective.” (sublinierile ne aparțin) (Fontaine, R., 26, p.169)

Folosind surse bibliografice variate, prezentăm aici o detaliere (restrânsă totuși) a acestor condiții, urmând să revenim asupra unora în paginile următoare :

Longevitate – dependentă, în principal, de factorul genetic (circa o treime) și de stilul de viață (două treimi) (Cf. Small, G.; Vorgan, G., 72, p.21 et passim)

Sănătate (fizică și psihică, eficacitate intelectuală, autonomie)

Mod de viață activ (implicare socială, angajare în activități fizice și cognitive, relații și experiențe semnificative cu oameni compatibili, racordare la tehnologia modernă, atașament la o cauză, interes față de cultură, practicarea unor îndeletniciri etc.)

Securitate și siguranță (asigurarea locuinței și a mijloacelor de trai, echilibru între venituri și cheltuieli, procurarea unor lucruri de calitate, efectuarea, la timp, a reparațiilor, deprinderea regulilor de prim-ajutor etc.)

Viziune optimistă asupra vieții (concentrare pe prezent, îndepărtarea gândurilor negre, ignorarea lucrurilor neimportante; căutarea aspectelor pozitive ale vieții etc.)

Armonie, afecțiune, iubire (păstrarea și dezvoltarea bunelor relații cu familia, cu persoanele îndrăgite, cu prietenii; tandrețe; toleranță; evitarea momentelor tensionate; înăbușirea invidiei etc. )

Șansă și noroc

*

Însemnări și consemnări

• Poziționarea ta în „condițiile” de mai sus conduce la o stare de bine, de mulțumire, de acceptare senină a bătrâneții, într-un cuvânt, la poftă de viață.

Să fim bine înțeleși! Bătrânețea nu este un zbor de porumbel alb pe un cer sidefat. Contestarea biopsihosocială a îmbătrânirii nu e posibilă, dar o putem „ataca” nu numai în termeni strict cronologici, ci și după criterii ceva mai…relativizante. A vorbi despre reușită în bătrânețe nu este doar o eschivă retorică menită să atenueze suferințele și gândurile triste ale acestei vârste sau să chezășuiască o necontenită stare de fericire. (Nu cred că cineva ar putea spune „Sunt mândru că sunt bătrân și cu puterile slăbite” cu exact același glas cu care altădată spunea „Sunt mândru că sunt tânăr și voinic”. Nu poți nici ridica moralul vârstnicului (mai ales al celui depresiv) cu termeni de genul: ”Viața e minunată. Nu ai nici un motiv să fii nefericit”.) A vorbi despre bătrânețe reușită, în condițiile Europei civilizate în care ne situăm astăzi, înseamnă doar o posibilitate realistă și legitimă de a-ți construi un „plan de viață” optim. Această pregătire pentru bătrânețe nu poate fi niciodată perfectă, de aceea gerontologii, psihologii sau sociologii evită, atunci când vorbesc de bătrânețe, calificativele „frumoasă” sau „fericită”, preferând „reușită” sau „optimă” (alături de „bionomie”, cu înțelesul de bună gestionare a corpului, a vieții).

Și mai este ceva. Chiar dacă te afli pe un „Titanic” modern, construit după toate regulile artei, iar călătoria pare absolut sigură, imprevizibilul nu poate fi scos nicicând din calcule…

*

Pro domo

• Zicerea: „Teoria ca teoria, dar practica te omoară” se adeverește și în cazul frumoaselor viziuni despre bătrânețe. Pe când mă documentam citind despre bătrâni și bătrânețe, îmi închipuiam că mă „cultiv”. Pe naiba! Eram, de fapt, precum rumegătoarea convinsă că florile de pe câmp pe care le apucă sunt tot lucerna cu care era obișnuită. De-abia mai târziu, când am început să trăiesc „pe viu” bătrânețea, am început să întrevăd distincția. Citindu-i și citându-i pe alții, aș putea spune că am învățat, de fapt, doar câteva reguli de înot. Când însă ești aruncat în apă pentru prima oară, e cu totul altceva…Ești pe cont propriu.

• Cu siguranță se poate vorbi de o „etică a retragerii”. Să știi să te retragi la timp. Să sesizezi din timp starea de out în care ai ajuns. Nu mă refer la retragerea „de nevoie”, prin pensionare la termen, ci de validarea interioară a îmbătrânirii, de conștientizarea nevoii de retragere. Ratând momentul acesta, riscul de a deveni mai apoi „inadecvat”, ridicol sau chiar penibil crește considerabil.

În legătură cu asta, invoc aici, cu voia voastră, un pasaj sugestiv în care autorul (Ciocârlie, L., 14, p.14.) se referea la un coleg universitar ce se retrăsese din activitate și care, înainte de pensionare, își dădea note după fiecare curs. Când a ajuns la 7 (șapte) a realizat că e destul.

Notă cu bemol. Îmi amintesc de sosirea academicianului Constantin Ciopraga la Târgu-Neamț, invitat, ca în fiecare an, cu ocazia „Zilelor Creangă”. Avea, la acea dată, în jur de 90 de ani. Susținut din dreapta și din stânga, apare pe scenă. Figura venerabilului domn, înconjurat de nimbul prestigioasei sale cariere, a reținut pentru un timp atenția auditoriului, format în bună parte din liceeni și gimnaziști. Este așezat pe un scaun, în fața microfonului, și începe să vorbească. Frumos, plin de miez și surprinzător de coerent, dar vocea slăbită, ochii ațintiți undeva departe, pe deasupra ascultătorilor, lipsa inflexiunilor și tremurul mâinilor cu care încerca în răstimpuri să apuce microfonul (fără să fie nevoie), nu rămaseră „nesancționate” de instinctele (nestrunite încă) ale animalului tânăr din sală. Începu rumoarea și atmosfera solemnă se deterioră complet. Retragerea academicianului, aproape cărat pe sus de însoțitorii săi, mi-a provocat, în ciuda aplauzelor, un amestec de compasiune și penibil. Mă întrebam în ce măsură aplauzele finale salutau excelența conferențiarului și cât transmiteau oful de ușurare la părăsirea scenei. Nu trebuia să (mai) vină, mi-am spus atunci. O cred și acum.

• Mai este o categorie de bătrâni (care mă lasă rece), a celor care ar fi putut să facă ceva important, au avut destule șanse și totuși și-au risipit viața, ba chiar și-au pus-o în pericol. (E vorba de cei care au vrut prea mult sau prea puțin de la viață: boemii de tot felul, leneșii patentați, paraziții crescuți și îmbătrâniți în umbra altora, indecișii funciari.) Acești greieri cântăreți de vară, trecuți acum de amiaza vieții, se trezesc în iarnă flămânzi, zgribuliți și deprimați, vituperând la adresa destinului neprielnic, a „sistemului” și a oamenilor care nu i-au înțeles. Îmi pare rău, dar nu vreau să mă gândesc la aceștia. Își merită soarta. Viața nu poate fi dusă cu preșul și – cum citeam undeva -, nici măcar strigată pe numele mic. Ea trebuie RES-PEC-TA-TĂ. S-au lăsat în voia valurilor vieții, precum navele într-o nesfârșită derivă. N-au înțeles că țărmul rămâne întotdeauna cel mai bun, chiar și în situația în care ai naufragiat.

• În didactica bătrâneții, felul cum înțelegi prietenia contează enorm. Există prieteni și…prieteni. Ferește-te de ipocriți! (Singurele compromisuri, întrucâtva de înțeles, ar fi cele dictate de singurătate și de boală.)

• În ceea ce privește șansa și norocul, deși termenii sunt deseori asimilați, cred că o distincție e posibilă și necesară. Pe când șansa e doar mioapă și-ți mai dă…o șansă, norocul e „chior”. Noroc sau hazard e atunci când scapi de o cărămidă sau de o stâncă ce putea să-ți cadă în cap, pe când șansa presupune a avea în spate un fundament, o premisă de reușită (a avea o genă bună, studii, a fi inteligent etc.). În țara orbilor, cel cu un ochi e împărat; în țara bătrânilor, ”cel cu un ochi” e cel care are mai multe șanse de partea sa.

• À propos de șansă, socotesc că noi, bătrânii acestui timp (și, poate, pentru încă două-trei generații) avem o șansă uriașă de partea noastră: șansa de a prinde un capăt de umanitate „normală”. Scenariile unor s.f.- iști și futurologi nu mi se par foarte îndepărtate. Creierul, se spune, va fi valorificat în proporție de 99%. (Dar inima?) Vom scăpa de teroarea morții, căci ne vom putea teleporta oricând în neant sau într-o altă lume. Grija zilei de mâine va fi inexistentă (de fapt, nu va mai exista nicio grijă). Pruncii (geniali) vor fi „bătrâni” încă de la naștere, iar locul conștiinței va fi luat de niște tabele algoritmice cu reguli de bună purtare, programate doar atât cât să nu ne autodistrugem. Bătrânii viitorului vor dispărea. Desigur, nu biologic. Vom avea mult mai mulți centenari, dar se pare că bătrânii de mâine vor înceta să mai fie instanțe vii de înțelepciune și de moralitate, liantul valorilor considerate „perene”. Fluidul interuman va fi din ce în ce mai inconsistent, în favoarea legăturilor intermediate. Bibliotecile, teatrele și templele – elemente de butaforie; filozofia și religia – amintiri din copilărie; ”umanismul” – o vorbă frumoasă și atât. Omul „plin” (și „deplin”) e substituit treptat de omul de tinichea, o mașină superbă, un robot iscusit, care nu se plictisește niciodată, nu suferă niciodată, dar nici nu iubește niciodată. Dispare, cum bine spunea cineva, „duhul” din om și, odată cu el, și „slava” lui.

Fără îndoială, speculațiile mele imaginative au relativismul lor și, pe de altă parte, eu mă feresc cât pot de pronunțări tranșante, dar mă întreb totuși: toate astea vor fi însemnând plăcere de a trăi? O adevărată bătrânețe reușită?

Off-line. Sintagma „bătrân reușit” mi se pare un alt oximoron perfect. Am auzit de „copil reușit” (frumușel și sănătos), de „tânăr reușit” (arătos, cu o carieră promițătoare), de „cuplu reușit” (relație armonioasă, potrivire fizică și de caracter etc.). Stau și mă gândesc ce s-ar putea spune despre un „bătrân reușit”. Că mai are câteva fire de păr pe cap? Că i-au mai rămas câțiva dinți în gură? Că are o privire de vultur (pleșuv)? Din câte știu eu, „reușit” e un participiu potrivit pentru a caracteriza o evoluție încheiată admirabil, chiar triumfător. Cum, Doamne, iartă-mă!, să spui despre un bătrân că e reușit, când la capătul „evoluției” sale s-a evaporat? Mai potrivit ar fi să zici că, la capătul unei involuții reușite, bătrânul a avut o dispariție spectaculoasă. Așa da! (În felul acesta s-ar justifica și aprecierea unora care spun că au asistat la o …înmormântare reușită.)

Notă cu bemol. Acum o să vă spun ceva la ureche. Cu toate rezervele mele „logice”, formula „bătrân reușit” îmi place la nebunie și mi-o asum fără rezerve, cu toată afecțiunea de care sunt în stare.

• Thomas Alva Edison zicea că talentul reprezintă 1% inspirație si 99% transpirație. Parafrazând această afirmație, eu aș spune că bătrânețea înseamnă 33% transpirație (urcând scările, încheindu-te la șireturi et caetera), 33% masticație, 33% vibrație (pasiune reziduală) și 1% expirație.

• Pe coperta unei reviste văd, printre altele, declarația-titlu a unui vip masculin destul de copt, care afirma sus și tare că „ține cu dinții la libertatea de a face ce vrea”. Foarte frumos! Bravos! Numai că el n-avea de unde ști că de-abia la bătrânețe te bucuri de această binecuvântare. (Cu condiția să-ți păstrezi dantura întreagă.)

1.3. De la lume adunate

„Bineînțeles, fiecare trebuie să stabilească singur cum se va raporta la îmbătrânire. Soluții patentate nu există, […] important este să avem propria noastră reprezentare și, dacă se poate, să n-o găsim abia în ultima clipă.” (Riemann, F. et al., 63, p.36)

*

„Cel mai frumos lucru care ți se poate întâmpla este să asiști la propria ta coacere. Să trăiești momentul în care începi să înțelegi și, astfel, să te exprimi pornind de la tine însuți. E ca și cum, după ce o viață întreagă ai mers pe jos, dintr-odată îți iei zborul.” (Liiceanu, G., 34, p.158)

*

„Urăsc un spirit posac și trist, care alunecă peste plăcerile vieții, se repede să apuce nenorocirea și povestește de ea: întocmai ca muștele care nu se pot lipi de o suprafață lină și netedă, dar se agață și se odihnesc în locuri povârnite și noduroase.” (Pascal, B., apud Reflecții și maxime, 62, p.132)

*

„Nu te poți complace dacă dorești să îmbătrânești frumos. E nevoie de ceva disciplină și de multă muncă pentru a încetini procesul de îmbătrânire – dacă ar fi fost o treabă ușoară, toți oamenii ar fi arătat și s-ar fi simțit cu 20 de ani mai tineri.” (Greene, B., 29, p.14)

*

Un personaj dintr-un film spune : „Viața ar trebui să fie ca un fluture într-o zi de vară.”

*

Un alt personaj, dintr-un alt film, afirmă : ”Știți? Fericirea constă în a face ce-ți dorești. Corect? Nu a obține ce-ți dorești.”

*

„Să știi ce e bine e mai important decât să știi mult.” (Rousseau, J. J., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.444)

*

Filmul „The World's Fastest Indian” (Cel mai rapid motor din lume) – 2005

– sinopsis –

Într-un orășel din Noua Zeelandă, bătrânul Burt, pasionat întreaga viață de motociclete, își pregătește îndelung motocicleta sa, bătrână ca și el, pentru a participa la un concurs în Statele Unite ale Americii. (Trebuie să spunem că, pe lângă adorata lui motocicletă, Burt mai are și o iubită, care vine din când în când pe la el. Într-una din aceste vizite, Burt are un atac de cord și este luat cu ambulanța. Vecinii se uită lung la amanta lui, iar ea, furioasă, le spune: „Ce vă holbați așa? Bătrânii n-au nevoie de dragoste?”)

Doctorița îi spune lui Burt, la spital, că zilele lui de motociclist s-au terminat. ”S-au terminat pe naiba!” îi răspunde bătrânul.

Se hotărăște, în ciuda necazului care a dat peste el, să grăbească plecarea în S.U.A. Ia un înprumut din bancă, punându-și casa drept gaj. E cursa vieții sale și nu poate s-o rateze. Pasiunea de o viață trebuie împlinită.

Înainte de a pleca, un copil din vecini, Tom, cu care petrecea mult timp în garaj, îl întreabă: „Nu ți-e frică că o să mori dacă faci accident?”. Burt îi răspunde: ”Nu. Trăiești mai mult în cinci minute pe o motocicletă ca asta decât trăiesc unii în toată viața lor.” Este răspunsul unui veteran care-și înțelege rostul vieții numai făcând ceva cu pasiune, până în ultima clipă a vieții.

Iată alte replici memorabile ale personajului, spuse pe parcursul filmului: „Dacă trebuie să riști din când în când, asta face viața să merite efortul. Și să ai câteva doamne drăguțe pe lângă tine ar putea fi de mare ajutor.”; ”Dacă nu-ți urmezi visele, ai putea la fel de bine să fii o legumă.”; „Ceea ce nu folosim, pierdem.”.

Gândul i s-a împlinit. Depășind multe obstacole (și la propriu, și la figurat), a reușit să obțină un record de viteză la clasa lui de motor.

*

Andrei Pleșu despre academicianul Neagu Djuvara:

„La 94 de ani are încă mari proiecte, speră să-și afle sfârșitul pe un vapor, e ubicuu, tonic, șarmant, distins, fără fasoane, bucuros de glumă și de tacla. De câte ori îl văd, mă contaminez de buna lui dispoziție, savurez bunele lui maniere și admir curajul opiniilor sale, adeseori în afara conveniențelor curente.” (apud Rădulescu, G., 60, p.10)

*

„Majoritatea oamenilor sunt fericiți în măsura în care hotărăsc să fie.” (Abraham Lincoln, apud Malkani,V., 39, p.9.)

*

„Căci o viață întreagă,o schemă perfectă, include și bătrânețea, la fel ca tinerețea și maturitatea. Frumusețea dimineții și strălucirea amiezii sunt bune, dar e un prost acela care ar trage perdelele și ar aprinde lumina pentru a opri să intre liniștea serii. Bătrânețea are frumusețea ei, care, deși e diferită, nu e mai prejos de a tinereții […]” (Maugham, S., 42, p.269.)

*

„A fi fericit nu rezultă din rezolvarea dificultăților cotidiene, ci este o stare de spirit cu care confrunți problemele lumești.” (Sharp,T., 71, p.219.)

*

„Înțeleptul învață din pățania altora, nesocotitul nici din a sa.” (Proverbe românești, 56, p.162)

2. JOS MĂȘTILE! FII ACTORUL PROPRIEI VIEȚI!

2.1. Ianus printre noi

Lumea din afara copilăriei și a tinereții nu mai este – știm prea bine -, ”veselă și nevinovată”. Încetul cu încetul, prinși în caruselul vieții, gândurile, trăirile și atitudinile noastre își pierd din puritatea începuturilor. Odată cu maturizarea începem să „trișăm”. Devenim complicați, alunecoși, duplicitari. Undeva, în adâncul sufletului, tânjim după candoarea raiului pierdut, pe care rareori și pentru scurtă vreme îl mai regăsim în forme mulțumitoare. Însă nu s-a pierdut chiar totul! Bătrânețea, ca vârstă a esențelor și a contemplării, descătușată de năzuința bătăioasă de a cuceri noi și noi teritorii, oferă omului șansa unică de a recupera o parte din autenticul primelor vârste. Cu două condiții majore însă: 1. să lepede măștile purtate până acum ; 2. să nu le înlocuiască pe cele vechi cu altele noi.

Care sunt aceste măști?

Prima și cel mai des întâlnită e masca resemnatului („E prea târziu să mă mai schimb”). E masca celui care se lasă în voia sorții. Refuzul de a mai „construi” ceva îmbracă haina unui je m'en fiche – ism paralizant.

Masca omului cu certitudini. Acest om se conduce după norme și practici de neclintit, adevărate dogme. Le știe pe toate, inclusiv metafizica fazei crepusculare. Nu-l poți surprinde cu nimic. În consecință, n-are întrebări inextricabile sau frământări abisale.

E o mască pernicioasă. Un timp totul pare să fie în regulă. Certitudinile lui îl fac să creadă că poate înfrunta ușor angoasele vârstei, chiar și inevitabilul moment al ieșirii din scenă. Acestui om, de fapt, îi e frică de frică. Atunci când singurătatea finală, slăbiciunile și bolile îi vor da ocoluri de rechin înfometat, din ce în ce mai strânse, „certitudinile” sale vor începe să crape, dezvelind un suflet puțin pregătit și terifiat.

Înrudită cu această mască este cea a bogatului sau a înstăritului comod și suficient: „Am tot ce-mi trebuie, pot să cumpăr orice și pe oricine: soț/soție, case, haine, călătorii, prieteni, ba chiar și un loc în rai. Bătrânețea nu mă sperie. Nici că-mi pasă! Sunt fericit!”. (În treacăt fie spus, după logica acestuia, ar însemna că toți oamenii nevoiași sunt nefericiți, ceea ce, evident, e fals.)

Masca evlaviosului „de paradă”. A fi credincios înseamnă pentru el exhibiționism în public: cruci mari, făcute cu încetinitorul; metanii îndesate, până la înțepenirea coloanei; voce tunătoare la strană sau în corul bisericii; facies crunt (când nu este „pierdut” în incantații); asiduu martor și actor în absolut toate manifestările religioase; apărător zgomotos (uneori chiar belicos) al Cuvântului Domnului; călător fervent la locurile sfinte. Sub masca aceasta se ascunde – când nu e vorba de o sfântă naivitate -, orgoliosul sau profitorul ordinar.

Masca ipocritului („Nu supăr pe nimeni, nu am necazuri”). E vorba de omul duplicitar, disimulând copios, ascunzând adevăruri care îl pot pune în dificultate, urmărind să-și promoveze interesele egoiste și să-și protejeze traiul sigur și călduț. Individ „periculos” și detestabil, cu puține repere morale, lunecos.

Masca omului popular – bășcălios, măscărici dezinvolt și fără inhibiții, flegmatic, deseori cinic, pus pe „mișto”, nu pierde nicio ocazie de a se „evidenția”. Carpe diem a fost principiul său călăuzitor, înțeles însă ca o necurmată chiuitură. Clovn într-un spectacol de circ fără pauze. Cântăreț care se îndârjește să-și interpreteze partitura până la capăt într-un scherzo nebunesc.

Masca nemulțumitului („N-am avut noroc. Destinul mi-a fost mereu potrivnic.”). Motivele frustrărilor și lamentărilor sale sunt nesfârșite și toate se datorează, bineînțeles, altora: privațiunile postbelice, nedreptățile comunismului, infamia șefilor, nerecunoștința copiilor et caetera, et caetera. Este fie revoltat tumultuos, în război cu toată suflarea omenească, fie obedient ca un câine bătut, defulându-se într-o nesfârșită văicăreală. La un asemenea om, ”umilința dezvoltă […] un soi de mândrie negativă […]. Performer măcar în suferință, dacă în fericire nu-ți e dat să fii.” (Tudor, O., 75, p.13.). Eclipsa vieții îl prinde scârbit de viață: a uitat să mai râdă, e scorțos și se uită pieziș la toată lumea. Chiar dacă a realizat ceva în viață, masca îl împiedică să se bucure.

Masca omului independent. Toată viața El (e posibil să fie și Ea) a stabilit regulile. El face și drege: „Nimeni să nu-mi spună mie cum să-mi trăiesc viața”; ”În casă la mine eu hotărăsc”. E genul de „bărbat adevărat”, om „tare”, care nu știe ce-i lacrima. ”Independentul” merge, de regulă, mână în mână cu „autoritarul” și cu „infatuatul”. Aceștia din urmă nu vor descoperi singuri niciodată modestia intrinsecă bătrâneții, deși vor trebui s-o practice în cele din urmă. Sunt asemenea luptătorilor japonezi care, neștiind că războiul s-a terminat, continuau să poarte arme, neavând însă motive să se mai apere sau să atace.

*

Însemnări și consemnări

• Mai mult decât nimic nu putem lua cu noi „dincolo”. (Dacă ești religios, poți să crezi în drumul sufletului și în judecata de apoi.) La bătrânețe, a juca după regulile tinereții sau după cele ale salvării aparențelor înseamnă, de la un punct încolo, „copilărie” curată. Nu faci, de fapt, decât să evidențiezi și mai mult – uneori ridicol și absurd -, statutul tău de om bătrân.

Știu, îți vine greu să recunoști, dar a venit vremea, stimate frate cărunt, să tragi la mal și să înveți să mergi pe teren sigur, bine cartografiat, cu puncte cardinale ferme. Numai așa ai putea spera să trăiești „frumos” restul vieții.

• O enormitate: la bătrânețe să te mulțumești cu ce ai, să nu râvnești la mai mult. Cum vine asta? Să nu-ți placă să conduci o mașină cool? Să nu-ți dorești să ai o casă mai mare? Cine n-ar vrea să călătorească în locuri exotice? V-ați întrebat de ce, la agențiile Loto, clienții cei mai consecvenți sunt pensionarii?

Nota bene. „Enormitatea” se cere nuanțată: să înveți să accepți ceea ce nu se mai poate schimba – limitele existenței tale.

*

Pro domo

• Am și eu candorile mele (ca oricare). Printre puținele regrete pe care le mai păstrez după pensionare e și acela că am fost văduvit de inocența copiilor și tinerilor în mijlocul cărora mi-am petrecut mare parte din viață. Totuși mă simt privilegiat în continuare. Am respirat firescul tinereții lor (naturalețe, sinceritate, veselie, curiozitate, spontaneitate), iar amprenta aceasta, chiar dacă mai pălește în timp, nu se șterge niciodată. E ca o muzică de fundal care te însoțește toată viața. E ca un fir al copilăriei destrămate, pe care continui să-l tragi după tine până la fruntariile existenței tale.

• Nu m-am regăsit niciodată printre curajoșii de profesie, acei tipi „nebuni”, băgăreți, bătăioși din te miri ce, agitați sterili; „eroi” la plesneală. Acest gen de „vitalism” e, de regulă, găunos, fără mari reușite. La bătrânețe se cheamă doar „gură mare”.

• Te aștepți, stimate prietene cititor, să-ți dau sfaturi sau vreun remediu care să te scape de vreuna dintre măștile de mai sus? Nu pot. Nu poate nimeni. Așa, în mare, aș putea să te trimit la copii (pentru puritatea lor), la călugării eremiți (pentru „detașarea” lor) sau la animale (pentru „seriozitatea” lor), dar ar fi prea simplu. (Sau poate prea complicat, nu știu.)

• Ar fi minunat să poți scăpa cu totul de măști și să devii firesc, natural, simplu și pur. Adevărul e că nici la bătrânețe nu scăpăm de nevoia de a face rabat, de a admite compromisuri. Uneori ne obligă loialitatea față de cei dragi sau apropiați, alteori frica de a nu pierde protecția cuiva. Să mai adăugăm nevoia de bună conviețuire, pe cea de a obloji suferința cuiva sau, pur și simplu, dorința de a plăcea. Toate acestea sunt de înțeles într-o anumită măsură. Când vorbim însă de compromisurile născute din lăcomie sau din lașitate, ele sunt mizerabile la orice vârstă, însă la bătrânețe devin de-a dreptul hidoase.

• Am prins la televizor o secvență cu prințul Filip (născut în 1921), soțul reginei Elisabeta a II-a a Angliei. Stătea, la cei 92 de ani ai săi, în tronul alăturat consoartei sale, o mână de om uscat și trist, aproape prăbușit sub greutatea medaliilor și colanelor pe care le purta pe tunica festivă. Un schimnic din „vechiul schit”, îmbrăcat în simplul său veșmânt negru, parcă impune mai multă prestanță…

Off-line. Trebuie să fac neapărat o precizare referitoare la masca nemulțumitului. Există și o lamentare bună, mângâietoare. Eu și Farmazoanca mea, de pildă, ne miorlăim mereu en famille și să știți că nu e deloc rău. Timpul predilect pentru tânguieli – care mai de care mai „dramatice” -, e dimineața: ”De pe la patru n-am mai dormit până-n ziuă”, se crămăluiește Doamna F. ”Pesemne vremea. Ia uită-te pe fereastră!”, o consolez eu. Apoi, ca să nu scap rândul, adaug repede: ”Pe mine mâna asta stângă mă doare ca-n ochi!”. Și tot așa, mai cu o aspirină, mai cu o frecție și două-trei smiorcăieli bine plasate, ne simțim înviorați și…începem o nouă zi. (Este totuși și un inconvenient în istorioara asta, ceva ce aduce cu povestea cu Petrică și lupul: când strigi mereu că e lupul, dar nu e niciunul, tocmai cînd lupul vine de-adevăratelea nu te mai crede nimeni. Om trăi și-om vedea!)

2.2. De la lume adunate

„Nimic nu este mai stupid decât să ascunzi ceea ce se vede” (Paleologu, Alex., 49, p.21)

*

„Sfârșitul vieții înseamnă sfârșitul balului, când măștile sunt aruncate, rămânând fiecare să se arate celorlalți după cum i-a fost firea.” (Schopenhauer, A., 70, p.83)

*

„După 60 de ani mi-am pierdut «eternitatea psihologică» pe care, la 50 de ani, încă o mai aveam. Am devenit, în sfârșit, muritor.” (Liiceanu, G., 34, p.218)

*

„Un temperament vesel, datorat unei sănătăți excelente și unei organizări fericite, un spirit clar, viu, penetrant, cu vederi largi, o voință blândă și moderată, iată avantajele care nu ar putea fi înlocuite de niciun rang și de nicio bogăție.” (Schopenhauer, A., 69, p.63)

*

„Egoistul se privește ca ultim scop al creațiunii, s-ar aștepta ca în clipa morții sale să fie și sfârșitul lumii.” (Iorga, N., apud Reflecții și maxime, 62, p.20)

*

„În fața vârstei nu mai există nimic grandios, nici proiecte mărețe, nici lideri charismatici! Nu mai suntem decât noi înșine, confruntați cu marile probleme ale existenței. Într-un fel, îmbătrânirea operează un soi de uniformizare a comportamentelor și a diferențelor, înainte de egalitatea absolută în fața morții […] ne poartă către simplitate și umilință.” (Rosnay, de J. et al., 65, p.118)

*

„Până la urmă, toți regii lumii vor ajunge «popi» în cărțile de joc.” (Mușatescu, T., 44, p.34)

*

„Când un om este mai presus de ceilalți și nu vrea să rămână singur, trebuie să coboare el la ei; ceilalți nu se vor ridica niciodată până la el.” (Schopenhauer, A., 70, p.60)

*

„Doamnei de odinioară,

Care face pe augusta –

Numai vântul, într-o doară

Dacă-i mai ridică fusta ! ”

(„Tristă realitate”, epigramă de Andrieș, A., apud Stirpea lui Păstorel, 74, p.10)

3. ÎN FAȚA MARILOR ÎNTREBĂRI

„Baloanele de săpun sunt lucrul cel mai frumos

și mai desăvârșit din toate câte există în natură.”

(Twain, M., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.721)

3.1. Nu trageți în pianist!

• Marile întrebări care chinuie de mii de ani mintea omului, fie a celui „de rând”, fie a filozofului, sunt legate de sensul vieții (și de corolarul său, fericirea), de moarte (și de ceea ce este dincolo de ea) și de existența unei divinități (și de ce nu ni se „arată”).

La rândul lor, aceste întrebări au generat nenumărate altele, subiacente, toate izvorâte din dorința omului de a explica…inexplicabilul. Dumnezeu, Buda, Marele Anonim, Marele Arhitect, raiul, iadul, corpul spiritual sau energetic, revelațiile paranormale, reînvierea, taoismul, conștiința și hiperconștiința, cenzura transcedentală și multe altele reprezintă tot atâtea expresii ale căutării acelui „Este!” care să domolească setea de certitudini a lui homo sapiens și să-l elibereze de angoasele existențiale.

Ce poate face omul confruntat cu aceste întrebări? Să cerceteze (pentru a le dezlega) sau să le ignore (neputându-le descifra)?

*

Pro domo

În ceea ce mă privește, mă străduiesc din răsputeri să „uit” de ele, însă – cum bine spunea eseistul Alexandru Paleologu despre gândul morții: „cum să nu mă gândesc, când e vorba de actul cel mai important pe care îl voi săvârși?” (46, p.225)

Vreți să știți ce gândesc eu în privința aceasta? E simplu: nu (mai) gândesc nimic. Rostul meu de-acum înainte este să stau la rând. Așa m-a învățat mama. Iar mama mi-a spus că așa a învățat-o mama ei, iar mama mamei așa a învățat de la străbunica mea…Punct. (Na că am dat și eu peste o certitudine!)

Cum am ajuns la concluzia de mai sus? Am aflat, încetul cu încetul, mai citind, mai privind în jur, mai reflectând și simțind, următoarele: Socrate pune o groază de întrebări, dar răspunsurile sunt rareori „definitive”; Epicur e „vesel”; pentru Horațiu contează doar clipa trăită; Nietzsche ne îndeamnă să trăim intens și periculos; Cioran nu e sigur decât de… Nimic; țăranul român ară câmpul, face copii și se închină la icoane, așteptând liniștit să-l ia Dumnezeu; Octavian Paler e abătut; Alexandru Paleologu „crede”, dar se teme; Andrei Pleșu e curios „cum arată chestia” când treci Dincolo, iar amicul său Gabriel Liiceanu e preocupat de ceea ce e „după”; Livius Ciocârlie e sceptic et caetera, et caetera.

Notă cu „n” bemoli. Iertată-mi fie succesiunea abruptă, dar nu pot sări peste gânditori foarte vizibili în lumea românească, încadrabili la secțiunea „lume…lume”, precum Vadim Tudor – un „frate pravoslavnic” (ceva de invidiat!), Gigi Becali – un mistic (ceva de speriat!) sau Ion Iliescu – un ateu (ceva de repudiat!) et caetera, et caetera.

Și acum, la sfârșitul acestei enumerări (neîncheiate), vă așteptați să apar poponeț și eu? Haida de! Să fim serioși! Eu? un fum de țigară?, un scâncet nenăscut? un sfârâiac? Nu. Categoric nu. Penița mea refuză să scrie. Minusculul meu Eu îmi strigă disperat să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar nu e cazul. (Dacă aș încerca s-o fac, aș fi ca puricele fudul din poveste, care încerca să se țină de elefant, sumețindu-se la pachiderm, dar neauzit de nimeni: ”Tropăim? Tropăim?”)

Și totuși, cu toată aprehensiunea în fața acestor incomprehensibilisime întrebări, nu pot trece la capitolele următoare fără să mă țin de promisiunea făcută în preambulul lucrării și anume să-l ajut cât pot eu mai bine pe tovarășul meu de căruntețe să privească încrezător spre viitor. Așa că, în speța asta, mă văd nevoit să apelez la maeștri și să operez selecțiile potrivite.

Ca purice – pardon! ca persoană fărădenume -, am cules și eu de prin filozofi ceea ce mi-a plăcut. Ca să vă faceți o idee, pot să vă spun, par exemple, că din Schopenhauer am reținut propoziția „Amorul e compensația morții” (70, p.45), ceea ce m-a bucurat enorm. Carevasăzică, satisfăcând specia, am devenit nemuritor. Aserțiunea e susținută și de Cioran, care m-a încântat nespus prin felul cum vorbește el despre actul sexual, „căci sexualitatea e singura poartă spre cer din toată biologia” (16, p.23). Mi-a mai plăcut la nebunie și portretizarea sfintelor, „pentru naivitatea pasională care împrumută figurii lor o expresie de ardoare copilărească și de chin gratuit. Ochii ce rămân veșnic întredeschiși, pentru ca pleoapele să apere misterul lăuntric de indiscrețiile clarului exterior; zâmbet meditativ, acordat subînțelesului privirii; buze de un roșu iluminat de azur; paloare de mâini, îndreptate spre alte îmbrățișări și acel albastru serafic în care Rafael îmbracă sfintele, extras din nuanțele inimii lor” (ibidem). N-am putut rămâne insensibil nici la pasiunea filozofului nostru pentru orgă și flaut, adevărate „argumente” pentru înțelegerea rostului muzicii înalte: ”Și când te gândești că atâția teologi și filozofi și-au pierdut zilele și nopțile în căutarea argumentelor pentru existența lui (n.n.- a lui Dumnezeu), uitând singurul argument valabil: Bach.” (op. cit., p. 79).

Citind în cheia aceasta, am ajuns la concluzia că filozofii nu sunt chiar așa de dezagreabili după cum se spune…

Fiind totuși o carte „de autor”, fatalmente subiectivă, m-am văzut nevoit să pun totuși mâna din când în când pe condeiul meu bont. Cel mai puternic suport în această întreprindere (aproape sinucigașă) l-am avut în următorul raționament: Dacă cititorul meu avizat se va prăpădi de râs – scuze! se va strâmba de râs – citindu-mi panseurile, barem unul dintre obiectivele pe care mi le-am propus când m-am apucat de scris va fi fost îndeplinit: acela de a-i strecura în suflet un strop de voie bună și de autoîngăduință.

O clipă! Cu toată marea mea considerație pentru filozofi, să nu vă închipuiți cumva că i-am citit. Altfel credeți că aș mai fi scris cărțulia aceasta?

Notă cu bemoli. Da, recunosc, sunt și eu un „profesoraș amator de înțelepciune” – vorba (neobișnuit de pătimașă) aruncată într-o scriere a respectabilului universitar Andrei Pleșu, de altfel mare amator de…politețuri. Da, mă încearcă și pe mine crampe meditative. Știu că abordarea unor asemenea chestiuni gravisime implică riscul de a da cu oiștea-n gard, dar stând la un conciliabul cu mine însumi, am hotărât că e mai cu folos să mă prostesc și să râd – după modelul (brevetat) Zorba Grecul sau Ivan Turbincă – , decât „să țin în mine” sau să urlu în pustiu. E compromisul cel mai puțin compromițător. Prin urmare, dați-mi voie să-mi fac și eu loc printre candizii bătrâni reflexivi ai prezentului. Ce putem face, bieții de noi, dacă vremea a năvălit și peste noi, obligându-ne să intrăm la idei? La drept vorbind, la vârsta noastră toți suntem, de-a valma, cu mic cu mare, ca niște găini fugărite de umbra uliului…Să-l văd și eu pe acela care poate zice nu! (Ca să nu mai spun că, la o adică, o asemenea fugăreală te poate chiar sminti.)

Dar să lăsăm astea. În fond și la urma urmei, dragii mei, suntem aici la un taifas, nu la o prelecțiune academică. Și nici la vreun sinod.

3.2. Însemnări și consemnări

• Plecarea în necunoscut, după încheierea ciclului vieții, îngrozește omul.

O scenă dintr-un film SF, pe care l-am urmărit cu ani în urmă, îl arăta pe un cosmonaut ieșit în afara navei spațiale pentru a face niște reparații dificile. La un moment dat, cordonul de legătură cu nava-mamă se rupe, cosmonautul nostru îndepărtându-se treptat, înfundându-se definitiv în hăul negru dimprejur. Acesta e, dacă vreți, un mod „palpabil” de a exprima unica și inimaginabila durere a celui destinat neantului.

• Interesantă diferența – în ceea ce privește frecvența în vorbire -, între termenii „a trăi” și „a muri”. Paradoxal, cel de-al doilea, unanim dezavuat, îl devansează sensibil pe primul, printr-o arborescență polisemantică impresionantă (mai ales în expresii și locuțiuni). Se pare că moartea este percepută ca fiind mult mai „interesantă” decât anodina viață! (Ar mai fi însă ceva. Atunci când nu poți distruge ceea ce urăști, supapa eliberatoare se manifestă multiplu prin persiflare, haz de necaz, șfichi ironic. Nu-i exclus să lucreze și subconștientul, dictându-ne să contracarăm cu propriile arme ale dușmanului, până la sastisire…)

• Ca „trestie gânditoare” nu poți rămâne cu totul nepăsător – O, Doamne, ce mult aș fi vrut! -, în fața marilor întrebări. În acest punct al „neliniștii” (și doar în acesta), omul de rând se întâlnește cu savantul atoateștiutor. Dacă apuci să intri adânc în labirintul vast al marilor întrebări fără un fir al Ariadnei care să te readucă în lumea reală, ești pierdut. Nu e de mirare exasperarea lui Cioran, când spune: „Nu-i voi mai citi pe înțelepți. Mi-au făcut prea mult rău. Ar fi trebuit să mă abandonez instinctelor, să nu las nebunia să înflorească. Am făcut exact contrariul, mi-am pus masca rațiunii și masca a ajuns să se substituie feței și să uzurpe restul.” (Cioran, E., 15, p.212).

• Marile întrebări înseamnă și mari îndoieli. Într-un fel e bine. Dacă am avea certitudinea existenței unei lumi de Dincolo, în care nu există nici suferință, nici întristare, mă tem că n-ar mai rămâne nici picior de bătrân pe Pământ. La primul necaz într-adevăr serios, toți ne-am grăbi să ne ridicăm la ceruri, precum meduzele către suprafața fascinantă a oceanului luminiscent.

• E limpede că Doamna cu coasa nu poate fi păcălită cu una cu două și nici băgată cu anasâna într-o turbincă. Pentru a putea neutraliza sau atenua oroarea de moarte și uriașa presiune psihologică, oamenii (de orice speță ar fi) au personificat-o (respectuos) – e o „Doamnă”, nu-i așa ? -, au banalizat-o, au căutat să se familiarizeze cu ea, s-o facă suportabilă. (Cred că și ceremonialul de înmormântare a devenit, printre altele, „atrăgător” din același motiv, interiorizând o experiență care nu trebuie uitată.)

Poți încerca s-o tratezi cu indiferență, să tragi în ea cu tot felul de gloanțe, inclusiv de argint, sau să râzi de ea până te sufoci. Nu te oprește nimeni. Când printre blocuri sau pe uliță îți apare în față un câine fioros, cel mai bine e să te faci că nu-l vezi. Străduiește-te să fii calm, deși îți tremură inima în tine. Șansele de a trece pe lângă el fără să te înșface sunt destul de mari, dar dacă îl zădărăști sau încerci să fugi, nu mai ai scăpare. (Mie figura asta mi-a reușit până acum…) Cât privește partea cu râsul e ceva mai greu… Dacă nu reușești singur, învață de la alții. Eu, cum vă spuneam, îl am mereu pe aproape pe Ivan Turbincă. Dar și pe Moș Nechifor Coțcariul…

• Resemnarea este și ea o formă de indiferență, numai că fața îți rămâne mereu tristă. Mie nu-mi place. Decât așa, mai degrabă îi suport pe cei care, într-un ultim elan, se complac într-o beatitudine funambulescă – deseori de sorginte bachică – scufundându-se în „plăcerile vieții”.

• Întreb și eu așa, într-o doară, dar nu mă luați în seamă: dacă intrarea fiecăruia dintre noi în lumea pământească s-a petrecut cu o palmă la funduleț, oare Dincolo vom fi treziți la viață tot cu o palmă la funduleț? (În acest caz, mă încearcă un puseu de invidie: Farmazoanca mea – calificată în aducerea pe lume a omuleților -, n-o să aibă pe lumea cealaltă pic de plictiseală, pe când eu… ce-o să (mă) fac?

*

Pro domo

• Mai sunt și alte modalități de „a te face că plouă” în fața morții, dar pe mine cel mai mult mă atrage pilda bunicilor mei, țărani ajunși la adânci bătrâneți, pe care nu i-am auzit niciodată căinându-se în fața iminentei plecări și nici jelind după viața trecută. (În comparație cu părinții săi, taică-miu, om simplu și el, dar ne-țăran, a făcut ceva „progrese”. Nu era nici pe departe un „bântuit”, dar pomenea din când în când, cu o detașare cam rău mascată, de ultima cursă pe care va trebui s-o facă „la deal”.)

În ceea ce mă privește, pe moment problema asta nu mă interesează. Ar fi nu numai nițeluș morbid, dar chiar de prost-gust. Nefiind o chestiune presantă, mă fofilez. Am totuși un mic gând-speranță: ca Marea Trecere să-mi fie cât mai scurtă, cam cât ți-ar lua să sari peste un pârleaz. Deocamdată mă antrenez intens în meșteșugul autosugestiei, repetându-mi că nu-i nici o grabă. Vă mărturisesc însă că e al naibii de greu! Ești ca într-o cursă automobilistică, dar pe invers, fiecare încercând să ajungă primul la finiș, dar… primul din coadă! Pentru așa ceva îți trebuie pregătire, nu glumă!

• În privința divinității și a lumii de dincolo nu vreau să mă pronunț. Chiar nu vreau! Acum am alte treburi de făcut. Un singur lucru pot să afirm: respect tot ceea ce nu înțeleg. Iar dacă credința mă ajută să trec mai ușor Styxul, atunci mă las sub oblăduirea ei. Nu-i deloc liniștitor, la bătrânețe, să n-ai nicio credință.

Notă cu bemol. Chiar dacă ceea ce spun eu acum va stârni din partea unora țâțâieli și apostrofări de genul „Sssst!”, tare aș vrea să crap puțin ușa aceea grea către lumea de dincolo (numai de-un deget!), și să trag cu ochiul, cam așa cum faci la mare, când încerci apa cu vârful degetelor, înainte de a te arunca în ea.

• Îmi displac cei care practică evlavia în exces (am mai spus-o și mai înainte): iconolatrii care pupă îndesat toate icoanele din biserică, cei care se târăsc în coate și în genunchi în jurul bisericii; cei care cad ca fulgerați în fața popii ( pentru ca acesta să facă un salt purificator peste ei), într-un cuvânt, cei care „ies în față” mai mult decât trebuie. Dan Puric remarcă (și demască) bine într-o carte de-a sa cabotinul creștin – ”pietistul”, cum îi spune el -, evocând o întâmplare revelatoare. Cuiva i se face rău în biserică și o bucățică de pâine (de pe masa jertfelor) i-ar fi făcut bine. Babele care păzeau cu strășnicie masa cu colaci erau însă de altă părere:

„Tot așa mi-au răspuns toate cele zece babe:

– Nu-ți dau, că nu e sfințită.

Până s-a trezit unul și-a zis :

– Dă, fă, pâine, că-ți trag una de te sfințesc pe loc!

Acela era creștinul adevărat. Tânărul acesta a văzut formele de impostură.” (Puric, D., 58, p.44)

*

• Odată ce ne-am născut, înseamnă că am semnat un contract inatacabil, în care termenii „a trăi” și „a muri” trebuie respectați fără crâcnire, fără revolte, fără negocieri. Înțelegând lucrurile astfel, sintagma a învăța să mori mi se pare o stupizenie. (Măiculiță, cum poți să înveți așa ceva!) Iar vorba „a murit cu sufletul împăcat” mi se pare o prostie și mai mare. Un proverb românesc spune așa: ”Când clopotul cel mare se trage, celelalte nu se mai aud” (Proverbe românești, 56, p.86). Ești cu sufletul „împăcat” pentru că, de fapt, nu mai ai încotro.

• În vitrina unei firme din Iași văd anunțul: „Lumânări pentru botez și cununii. Buchete de flori pentru mireasă”. Alături, la doi pași, o firmă de pompe funebre, cu propriul ei anunț: „Avem flori și coronițe”.

Așa se întâmplă când scoți metafizica pe teren.

• Îmi închipui ce disperați sunt cei care, făcându-și bilanțul valoric al gândurilor și al faptelor de peste viață, nu sunt prea siguri dacă vor intra în rai. Neștiind prea bine care e baremul de intrare în rai și având spectrul iadului în față, se hotărăsc acum, la bătrânețe, să se pună bine cu Domnul: se abat mai des pe la slujbe, încep să facă danii și pomeni, devin peste noapte pâinea lui Dumnezeu, iar dacă au bani destui se apucă de ctitorit biserici și alte lăcașuri sfinte. Le fac cu osârdie, încredințați că păcatele le vor fi șterse cu tibișirul, bașca vreo „diplomă de vrednicie” din partea Preafericitului Părinte.

• Până mai ieri credeam că puține noutăți mai pot apărea în câmpul lexical al bătrâneții. M-am înșelat. Fiind martor întâmplător al unui accident, aud lângă mine: ”Vezi ce ușor te duci? Când nici nu gândești, Doamna cu motocoasa e lângă tine.”

Ce ți-e și cu noile tehnologii! N-au nimic sfânt în ele!

• Manechinele de ceară, sculpturile umane, îmbălsămările etc. Și astea se pot socoti un fel de a trăi veșnic!

• Interogație inocentă: De ce oare la omul bogat oficiază doi, trei sau zece preoți, pe când la cel sărman doar unul? (La mortul sărac, nici popii nu trag?)

*

Pro domo

• Cine n-a auzit de obiceiul cu găina aruncată peste groapa mortului? Până la dispariția tatălui meu nu știam mare lucru despre puzderia de obiceiuri necreștinești (sau precreștine) ori de superstițiile ce constituie fundalul înmormântărilor ortodoxe. De nevoie, a venit timpul să dau și eu piept cu ele. Revenind la găina noastră, am aflat care-i substratul prezenței ei în ritual, dar păstram niște nedumeriri. De ce găina trebuie să fie neapărat albă și de ce trebuia musai să aibă picioarele (inclusiv ghearele) curate? Singurul răspuns pe care l-am primit a fost „Așa-i obiceiul, maică!”. Aceeași nedumerire și același răspuns am avut și în privința „pomului”. De regulă, pomul de înmormântare are legate pe crengile sale fructe. La mine, în Humulești, obiceiul a primit un update: se mai cereau și (măcar) două căni. Am dat fuga la magazin și am cumpărat două cănițe smălțuite. Surpriză! Nu erau bune. Trebuia să fie neapărat din sticlă. Ce puteam să fac? M-am conformat. Cum glăsuia un oarecine: Odată-n viață moare omul!

• Am avut ocazia să văd pe viu ceea ce probabil fiecare a văzut în filme: o înmormântare în Occident. Totul se desfășoară de regulă în aceeași zi, cu un ceremonial simplu, aproape auster, la care participanții vin de obicei cu o floare și rostesc câteva speech-uri.

Ca să descrii mizanscena înmormântării la români ai nevoie de o carte, o carte în legătură cu care, după ce o citești, nu știi ce să faci mai întâi: să râzi, să plângi sau să drăcuiești (Doamne, iartă-mă!). Încerc să simplific:

Actul I. Pregătirea și expunerea. După ce a fost spălat și cosmetizat, decedatul e aranjat în sicriu, cu toiagul pe piept și cu icoana în mâini. Preotul e anunțat (pardon, rugat frumos) să vină să citească stâlpii. Până aici nimic special. Mortul nostru e ținut însă chiar și trei zile pe masă, timp în care vizitatorii se înghesuie să-l vadă, să-și spună părerea, cu gândul curat de a-l cinsti pe răposat (dar și de a bea o țuiculiță-două). Priveghiul de zi și de noapte te sleiește de puteri.

Actul II. Deplasarea la biserică și apoi la cimitir. Dangăte de clopot. Prelungi și reiterate. Cortegiu complicat. Pe lângă rude și apropiați, își fac apariția o sumedenie de „profesioniști”: cerșetori, bocitoare, butafori, aruncători de monede în biserică, muzicanți, purtători de coroane , de năsălie, de pom, de portret, de colivă et caetera. Binevoitorii sunt gata să sară de pe margine în ajutor, dacă e nevoie. Drumul către locul de veci e presărat de popasuri, timp în care preotul spune extenia .

Actul III. La cimitir: slujba, împărțirea pomului și a prosoapelor, stropirea cu vin a mormântului, bocete, înhumarea. Puzderie de „reguli nescrise”. Lume peste lume (de tot soiul).

Actul IV. Pomenirea. La masa îndestulată se bea bine, se mănâncă bine, se spun multe. Buluc la intrare. Intră fel de fel de lume.

Actul V . Soroacele de pomenire la 3, 9, 40 de zile, apoi la trei luni, la șase luni și în fiecare an, totul culminând cu dezgropăciunea din al șaptelea an. Ca să nu mai vorbim de zilele de peste an pentru pomenirea morților.

Cu un asemenea scenariu, e dificil să mai găsești timp de reculegere, să te gândești cum se cuvine la cel dispărut și la cele sfinte. Cât despre protagonistul din raclă, bietul de el pleacă frustrat pe lumea cealaltă, împiedicat să-și joace cum ar fi vrut ultimul și cel mai important rol de pământean…

• Anno Domini 2012. A doua zi de Paști, în Humulești, pe la 7,30 dimineața. Mă aflu singur în mașină, la poarta prietenilor mei, așteptându-i să iasă din casă pentru a merge împreună la Agapia. Ulița pustie. Din depărtare își face apariția o băbuță îmbrobodită în negru și cu haine îngrijite, de aceeași culoare. Avea o colivă în mâna stânga și câteva lumânări în dreapta. Se îndrepta agale, dar cu o rigiditate ceremonioasă, către biserică, după obicei. Un moment de grație. Pe urmele ei însă, cu pași mărunți, un câine de pripas o urmărea îndeaproape. La un moment dat, patrupedul pirpiriu se oprește și, după obiceiul canin, ridică un picior, stropind copios stâlpul unui gard din apropiere.

Puteți să credeți ce vreți despre mine, însă pentru câtăva vreme m-am simțit suspendat în hiperspațiu, într-un fel de levitație a spiritului. Cuplul bizar trecu pe lângă mine ușor, în liniștea adâncă a acelei dimineți, fără să-mi dea atenție, dispărând după primul cot al uliței pustii.

• De Paști, la masă cu câțiva prieteni, cu un pahar de vin în față. Aud la televizor: „România se încadrează în rândul statelor care fac campanie împotriva terorismului”. (Era vorba de atacul terorist din Boston, S.U.A., îndelung mediatizat, în care au murit trei oameni.) Mă înfurii și zic: Măi fraților, da' terminați odată. Atâta tămbălău și osanale pentru trei morți amărâți! În secunda următoare, îngerul meu păzitor m-a înghiontit și, recules, am șoptit înmuiat adaosul: „Să moară, dom'le, înțeleg, da' măcar de-ar fi murit cu rost!” (De fapt, altă nerozie, căci, vorba Poetului, „morți sunt cei muriți”.)

• Cu Farmazoanca nu pot filozofa. Orice-aș face, nu-mi merge. Bravo ei! Norocul meu!

• Tatăl meu obișnuia, pe parcursul unei zile, să intre de mai multe ori în beci, chipurile cu treabă „în spatele casei”, dar cu gândul la vinul care-l aștepta răbdător acolo. Când stătea oleacă mai mult decât trebuia, mama, care-i știa moarea, striga tare la el: ”Ghițucă, ai adormit acolo? Vezi! poate te prinde somnul cel de veci!” Odată, tata, aprins binișor, și-a luat curaj și i-a răspuns vesel nevoie-mare: „Poate vrei să zici somnul cel de beci, Torică!” (Nu mai țin minte replica mamei, da' știu că tatei nu i-a fost ușor.)

• Eu nu prea sunt bisericos, spre deosebire de Farmazoanca. Într-o zi, n-am de lucru și îi spun așa, în șagă:

– Ce-ar fi să mă înscriu și eu în corul bisericii…am o voce frumoasă…

– Da', să behăi acolo, mă gratulează ea, de-a dreptul ofuscată.

– Păi, zic eu, nu suntem noi turma lui Dumnezeu? Care rage, care behăie…

• Cu voia cititorului, încă o „candoare” de-a mea. Eu și nepotul meu preadolescent Călin ne-am îndreptat într-o zi către cimitirul din Iași în care este înhumată soacra mea, cu gând să udăm florile de pe mormânt. Ne-am abătut puțin din drum, ca să facem mai întâi niște cumpărături. Întârziind prin mall, locvacele meu nepot, cam plictisit de atâta umblătură, mă întrebă impacient: ”Da' nu mai mergem odată la cimitir, bubu?”. ”Nu-i nicio grabă, amice. Toți o să mergem până la urmă acolo”, îi răspund eu înalt reflexiv, făcându-i cu ochiul. ”Taci, bubu, că mata ești încă tânăr!” îmi zice el, prinzându-se repede. Am tușit emoționat, adicătelea mi-am înghițit cuvintele, dar, după ce ne-am terminat treaba la cimitir, am intrat la o pizză, adăugând o înghețată mare pentru el și o bere extra pentru mine.

• Îmi amintesc ce vâlvă și ce consternare a produs în urbea mea o întâmplare nemaiauzită. Un tânăr nărăvaș și dornic să rupă gura târgului a furat dricul Primăriei și s-a plimbat chiuind și pocnind din bici de-a lungul și de-a latul orașului. Faptul în sine era reprobabil, dar astăzi, după mulți ani de la pozna aceea, privesc întâmplarea cu o nuanță de simpatie. Parcă flăcăul acela ar fi vrut să sperie demonii și să dea semn unei victorii asupra lor! Numai că exercițiul acela de exorcizare s-a dovedit cumva premonitoriu pentru el, căci s-a prăpădit peste doi-trei ani, din…exces de vitalitate. Nu știu dacă a fost dus la groapă cu același dric, dar un lucru e sigur: flăcăul nostru nu mai chiuia. Se pare că Doamna cu (moto)coasa n-a prea gustat gluma și n-a putut uita afrontul…Nu te joci cu chestiile astea…dricul e dric, nu trăsură de promenadă.

• Colindând printre morminte, viața merge înainte. Dacă eu am o oarecare înclinație către morbid, după cum mi-a spus Farmazoanca, atunci ce mai ziceți de primarul din urbea X, care și-a făurit bust ante mortem !? Dar de un alt fost primar al Iașiului din deceniul trecut, care și-a zidit la „Eternitatea” un ditamai mausoleul? Dar de mormântul-dormitor pe care și l-a construit un oarecare din Teleorman? Omul și-a dotat cavoul spațios cât o sufragerie cu oglindă, un ceas, un pat confortabil, un minibar (pentru eventualitatea unei șuiete cu amicii) și…o plasmă. (Mai urmează să i se atașeze un WC și un adaptor wireless pentru acces la Internet.)

Ei, ce mai ziceți? Dacă nici să te îngropi „de viu” nu-i morbid, atunci mă supun! Față de delicații mei fluturași morbizi, astea-s adevărate lovituri de berbece între picioare.

• Alt dialog domestic :

– Traian, știi ceva? Sâmbătă sunt Moșii! Vai de mine! Să-mi aduci aminte să dau ceva de pomană, să fac ceva!…sare ca urzicată Farmazoanca.

– Îhî ! îi răspund eu participativ, stai să-mi notez.

• În timpul unei vizite la mormântul soacrei mele, observ că, la capela cimitirului, este adus un nou „client”. Arunc o privire către mașina mortuară și sesizez că întreprinzătorul proprietar își alesese pe plăcuța de înmatriculare combinația RAI. Cum șoferul era lângă „taxi”, pregătindu-se de plecare, îl întreb, făcând cu ochiul către plăcuță: „Pentru destinația IAD n-ai avut nici un amator?” La care șugubățul îmi răspunde: „Nu știu, dom'le, nu știu, eu doar îi aduc pân-aici, pe urmă-i treaba lor. Dacă răposații ar citi acolo IAD aș da faliment, pe când așa…se bulucesc toți la mine.”

Poți să mai zici ceva? Fiecare cu interesul lui.

• Mă enervează…

… clișeul tabuizat: „Despre morți numai de bine!”.

Notă cu bemol. Adicătelea, prin moarte, omul „s-a curățat”. E drept că pe năsălie toți suntem la fel de frumoși și de…spălați, dar eu nu înțeleg în ruptul capului cinstirea post mortem a celui care a rău-meritat în timpul vieții. Spuneți-mi și mie: Cât de creștin trebuie să fii pentru a-l vorbi numai „de bine” pe un abominabil violator sau criminal? Atunci cum să-l răsplătești pe cel cu adevărat bun? (Să nu-mi veniți cu „înalte” marafeturi lămuritoare!)

O fi la mijloc prezumția de continuitate a vieții pământene într-o altă lume? Așa mai c-aș înțelege: a vorbi de rău pramatia dispărută temporar s-ar putea să-ți provoace niscaiva necazuri după ce ajungi și tu pe lumea cealaltă …cine știe, poate chiar să te mai omoare de vreo câteva ori.

… bravada unora de a se declara morți de curiozitate – iertați calamburul! -, de a afla ce li se întâmplă după-ce-se-stinge-lumina; (Aș putea s-o accept doar ca deriziune…tristă sau, dacă vreți, ca tristețe jovială.)

… cei care iau ad litteram expresia „a da ortul popii”, donându-și averea – uneori chiar și ultimul ort -, preotului, bisericii sau vreunei mănăstiri;

…zicerea că fiecare are îngerul său păzitor.

Observație nevinovată. Nu pun la îndoială îngerii păzitori, dar dacă binele coexistă cu răul (ultimul deseori prevalent), de ce n-am accepta și formula: „fiecare are dracul său seducător”? Și încă ceva. Să zicem că iese biruitor diavolul și omul o ia către iad. Nu-i așa că, în acest caz, ești îndreptățit să spui că și îngerul său păzitor e …dat dracului!?

3.3. De la lume adunate

„Moartea nu mă sperie, dar aș vrea să fiu în altă parte în ziua când va veni.” (Woody, Allen, apud Rosnay, de Joël et al., 65, p.127)

*

„Unii spun că Dumnezeu există, alții că nu există. Probabil că adevărul e undeva la mijloc.” (Yeats,W.B., apud Machale, Des, 38, p.183)

*

„Cel mai subtil obiect de tortură: clepsidra.” (Liiceanu, G., 34, p.55)

*

„Dacă nu te duci la înmormântările altora, nici ei n-o să vină la a ta.” (Clarence, D.S., apud Machale, D., 38, p.46)

*

O inscripție pe un mormânt : „De acum înainte sunt pe cont propriu.” (din filmul „Arsenic and Old Lace”, 1944)

*

„Prea multă atenție acordată primejdiei te face, cel mai adesea, să cazi într-însa.” (La Fontaine, apud Vianu, T., 78, p.224)

*

„Un părinte, după vreo cinci ani de când venise în parohie, văzând că se tot împuținează serviciile religioase și, implicit, și resursele nevoințelor sale duhovnicești […] anunță că, de hramul bisericii, are să facă un bilanț […].

În ziua sortită […] părintele […] începe să le bine-vestească: «Dragii mei fii și fiice! […] cu durere trebuie să vă spun că nu vă mai iubiți […] Dovada? În anul ce a trecut, nu am avut decât o singură cununie […] nici măcar de iubire pur fizică, pământească, nu mai poate fi vorba între voi, pentru că a trecut amar de vreme de când nu am mai avut nici un botez! Și, ca și cum acestea n-ar fi de ajuns și suficient de grave, am sesizat cu extremă îngrijorare că, dacă voi nu vă mai iubiți între voi, nici Dumnezeu nu vă mai iubește! Anul acesta nu am avut nicio înmormântare!…» ” (Petrașciuc, R., 52, p.19)

*

„Nu mă deranjează muritul; partea proastă e că a doua zi ești țeapăn ca naiba.” (Axclerod, G., apud Machale, Des, 38, p.135)

*

„Nu te înspăimântă decât ceea ce mintea nu poate să înțeleagă.” (Cehov, A.P., apud Reflecții și maxime, 62, p.76)

*

„Nu cred în viața de apoi, dar am să-mi iau niște lenjerie de schimb.” (Woody, A., apud Machale, Des, 38, p.185)

*

„Un om al bisericii, în aeroport, discută cu cineva la telefon. Se apropie de el un șmecheraș […] și îl întreabă:

– Ce faci? Vorbești cu Dumnezeu?

– Da, cu el vorbesc!

– Pot să vorbesc și eu cu El? Mi-l dai și mie la telefon?

– Aș vrea să fac asta, însă e o problemă. Dumnezeu nu vorbește cu toți proștii.”

( Petrașciuc, R., 52, p.73)

*

„Epitaf real: Născut în 1903, decedat în 1942. S-a uitat în sus pe puțul liftului să vadă dacă nu cumva cabina liftului cobora. Și chiar asta făcea.” (Lindsay, K.R., 35, p.194)

*

„Stau, socotesc și, abătut,

Deplâng potrivnicu-i destin:

La câte case a avut

Doar un cavou nu-i prea puțin ?”

(Epitaf celui care a agonisit peste nevoile sale, epigramă de Petrone George, apud Stirpea lui Păstorel, 74, p.94)

*

„Am încercat la vremea mea să fiu filozof, dar buna dispoziție a dat buzna mereu și m-a întrerupt.” (Edwards, O., apud Machale, Des., 38, p.184)

*

„Imediat ce omul ajunge la vârsta la care trebuie să înțeleagă, el încetează să mai înțeleagă ceva.” (Wilde, O., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.738)

*

„Părintele Ghermănuță se opri din mers în fața răsăritului, își luă smerit, cu toate cele cinci degete răsfirate ale stângii sale, comanacul de pe cap; iar cu cele trei degete inițiale și împreunate ale dreptei, de trei ori însemnă larg, cu trei cruci evlavioase și mari, cele patru puncte sacramentale ale trupului său; și atingând, după fiecare cruce, pământul cu dosul mânii de închinare, de trei ori se plecă, în chip de metanie, în fața Atotputernicului și nevăzutului Dumnezeu…

………………………………………………………………………………….

Ce mare și sublim era părintele Ghermănuță!…Ce mic și netrebnic mă găseam eu față de dânsul.

…………………………………………………………………………….

Și părintele Ghermănuță îi mai trase un gât de rachiu, fără să mă mai poftească și pe mine și fără ca, de astă dată, să-și mai șteargă mustețile în două părți cu mâneca cenușie a antereului său de lăstrică.

[…] mai trase el o dușcă; apoi, punând sticla în zarea lumânării, se uită prin ea lung și tăcut; apoi, dându-i o tiflă :

– Na!…că nu mai ești bună de nimic!…

– Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni pe lumea asta, părinte Ghermănuță; da' ce ți-a făcut biata sticlă de-i dai cu tifla ?

– Na! zise el mai dându-i o tiflă; păcătoaso și mangosito! Da, așa te-am învățat eu să fii? îîî!…pârlita dracului! Din roșie și frumoasă ce erai, te-ai făcut galbenă și oftigoasă…ptiu!…

………………………………………………………………………………

Dădu să-și facă cruce și de-abia izbuti să îngăimeze și să țese, cu dreapta-i neputincioasă, pe fața trupului său, chipul stâlcit al unei cruci…Gemu ca un taur

……………………………………………………………………………..

Și părintele Ghermănuță dormea dus pe lada de Brașov…

Și horăitul de tunet al părintelui Ghermănuță era, parcă, sfărâmat, în răstimpuri, de urletul de aramă al clopotului…

Ce mic și netrebnic era părintele Ghermănuță!…”

(Hogaș, C., 30, p.194)

*

„O doamnă, exasperant de agasantă, îl oprește pe un mare teolog și îl întreabă:

– Părinte profesor, spuneți-mi, vă rog, e chiar adevărat că în Rai ne vom întâlni cu cei dragi ai noștri?

– Da, așa e! îi răspunde teologul. Dar și cu ceilalți…”

(Petrașciuc, R., 52, p.135)

*

„Unchiul meu Sammy era un tip foarte arțăgos. Pe piatra funerară a pus să i se graveze cuvintele «La ce te zgâiești?»” (Smith, M., apud Machale, Des, 38, p.237)

*

„Dricul ridică pe defunct la rangul de sărbătorit.” (Mușatescu, T., 44, p.360)

*

„Omul prost nu-mbătrânește

Cel cuminte se topește.”

(Proverbe românești, 56, p.256)

*

„Dacă i-aș lua un interviu lui Dumnezeu, prima întrebare pe care i-aș pune-o ar fi următoarea: «Dumneavoastră credeți în dumneavoastră? »” (Mușatescu, T., 44, p.129)

*

„De mult Doamne-miluiește, i se urăște și lui Dumnezeu.” (Proverbe românești, 56, p.110)

*

„Cel mai important e ca omul să aștepte docil moartea ca pe o decădere firească a acelor elemente din care e conceput. Fiindcă această purtare e în acord cu natura, iar ceea ce e în acord cu natura nu poate fi rău.” (Marc Aureliu, apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.120)

*

„Înțelept, aș fi om serios. Rău m-aș plictisi.” (Ciocârlie, L., 14, p.41)

*

„Când o să fiu mort, n-aș vrea să se spună «parcă doarme», ci să se zică «parcă râde»” (Mușatescu, T., 44, p.46)

*

Cimitirul Vesel din Săpânța – Epitafuri

(culese de pe site-ul http://www. samaelwings.com/sapanta)‎

„Sub această cruce grea

Zace biata soacră-mea

Trei zile de mai trăia

Zăceam eu și citea ea”

„Pînă pă lume am trăit

Toaderu Ioanii mă numit

Din a mea copilărie

Caii mult mia plăcut mie

Și nea mai plăcut una

La bufet la masă a sta

Cu nevasta altuia

După lume îmi pare rău

Că prea iute am murit eu

Viața o părăsai la 52 de ai.”

*

„A nu ierta pe nimeni și a-i ierta pe toți e la fel de rău.” (Publius Syrus, apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p. 120)

*

„Nu găsesc că-i vreo scofală

Să fii mort și-n strai bogat,

Nici nu cred că e vreo fală

Să fii stârv și pomădat,

Că decât așa găteală

Viu prefer – și-n pielea goală

Cum pe lume am venit,

Nu să plec din ea-nțolit !”

(Paraschivescu, M. R., 51, p.73)

*

„Dacă socoți plăcinta din câte pături îi, n-o mai mănânci.” (Proverbe românești, 56, p.107)

*

„[…]. Ca să nu fie bănuit că a băut peste măsură, Daniil aruncă vina pe cei 84 de ani, luând de mărturie cuvintele Mântuitorului către apostolul Petru:

– Adevăr zic ție, Petre, când erai mai tânăr, te încingeai singur și te duceai unde vreai, dar dacă vei îmbătrâni, altul te va încinge și te va duce unde nu voiești…

………………………………………………………………………….

– Ei, ați văzut cum se cuvine să cânte un călugăr?

– Am văzut…

– Dacă ați văzut, luați pildă și altă dată să nu mai răcniți ca măgarii și ca fiarele sălbatice. Orice ar face călugărul, zice cuviosul Pimen cel Mare, să facă cu smerenie. Și mâncarea să-i fie cu smerenie, și cântarea cu smerenie, și plânsul, și postul,și rugăciunea – tot cu smerenie…

– Și beția așișderea, adăugă Ermolae, ca să nu se uite tocmai lucrul care-i privea în clipa de față.

– Negreșit că tot cu smerenie să faci pe grozavul și să bei prin cârciumi, ca să nu râdă mirenii de tine, mai călugărește e să-ți iei sticla în buzunar, pe sub rasă și să te smerești în chilie, singur ori cu frații tăi. Să te știe numai Dumnezeu…

– Și Satana…

– Firește că și Satana, întrucât își are și el catastifele lui! Căci smerenia, fiilor, e mare lucru înaintea lui Dumnezeu. Se zice că Diavolul poate să facă milostenie și răbdare, ba chiar să postească,dar de smerit nu se poate smeri […] Așadar, țineți minte de la mine: o prostie dacă o faceți, s-o faceți cu smerenie […]”

(Stănoiu, D., apud Merele din Eden, 43, p.176)

*

„Un nebun întreabă și zece înțelepți nu-i pot răspunde.” (Proverbe românești, 56, p.289)

*

„Dacă ești întrebat: «Ce e mai vechi decât zeii?» să răspunzi: frica și speranța.” (Pitagora, apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.47)

*

„Suntem materia din care sunt făcute visele.” (din filmul „Evening” – Seara – 2007)

3.4. Gânduri răzlețe despre sensul vieții

• Până la bătrânețe nu m-am întrebat prea des care este sensul vieții. De ce nu m-aș descurca la fel și de-acum înainte? Înțeleg, e un sofism destul de ieftin; lucrurile sunt mai complicate, dar s-ar putea spune și astfel: dacă la sfârșitul unei zile sunt încredințat că ziua aceea a fost „bună”, înseamnă că acela a fost sensul bun al acelei zile. Drept urmare, mergând pe această logică, eu mă străduiesc ca, din cele 365/366 de zile ale anului (sau, dacă vreți, din cele 31.622.400 de secunde), cele reușite să fie cât mai multe. Și atunci ce rost are să mă pierd în perspectivă?

• Unii dintre noi seamănă – parafrazând o comparație întâlnită aiurea -, cu brotacul care s-a născut și a trăit toată viața în apa unei fântâni. El crede că cerul e atât cât zărește el din fundul puțului. N-ai cum să-ți pui problema sensului vieții fără o minimă perspectivă. Numai astfel ai putea să sesizezi oportunitățile oferite de viață, să faci alegerile potrivite și chiar să trăiești „cu stil”.

Notă cu bemol. N-o luați chiar de bună. Ați văzut filmul „Am întâlnit și țigani fericiți”?

• A fi consecvent în respectarea principiilor. O sabie cu două tăișuri. Dacă principiile sunt neroade, mai bine lipsă. Dacă principiile sunt „bune”, a le respecta rigid înseamnă a nu ține seama de realitatea schimbătoare sau de necesitatea compromisului. În aceiași termeni se poate vorbi și de rutină. Nu întotdeauna rutina este anchilozantă. Te poate ajuta uneori să depășești constrângerile extreme, anumite tulburări psihice sau slăbiciunile voinței. Rigiditatea însă, în toate cazurile, diminuează sau suprimă farmecul surprizelor, pulsația noutății.

• Mulți zic, cu dreptate, că fiecare individ uman își are propriul sens de viață. Cred că ideea are nevoie de un amendament. Într-adevăr, sensul vieții nu poate fi tras la xerox și împărțit la fiecare. Punând la socoteală și norocul, fiecare e „ocupat cu viața” în felul său, găsind satisfacții în artă, credință, iubire, familie, muncă et caetera. Dar tot atât de adevărat este că a trăi alături de semeni înseamnă a cunoaște tipare de viață, experiențe comune, linii directoare pe care ni le însușim fie empiric, fie prin educație dirijată. Important e ca fiecare să ia ce i se potrivește. Acest lucru e posibil. Nimeni nu-ți va garanta reușita absolută, nici într-un caz, nici în celălalt, dar un proiect personal de viață în care apar și „soluții” validate de alții te va face să fii mai sigur pe tine și să capeți sentimentul înviorător că ai șanse importante de reușită. Și de multe ori chiar se întâmplă.

• Nu neg starea de fericire, dar cred că n-o poți atinge decât în răstimpuri. Mulți o confundă cu starea de bine, caz în care poți găsi cu ușurință termeni de comparație. În cazul fericirii, nu. Cât privește sintagma „fericire supremă” mi se pare inacceptabilă. Chiar și în cazul celor „săraci cu duhul”. (Sau poate că există? În acest caz, mă tem că nimeni nu va reuși s-o „destăinuie” vreodată cuiva.)

Notă cu totul personală: Grozav aș vrea să se inventeze un fel de gadget cerebral cu care să se poată repara orice nefericire.

• Pentru o bătrânețe reușită, mai importantă decât proiectul de viață mi se pare starea de tensiune. De fapt, una se hrănește din cealaltă și viceversa. Tensiunea este cea care te face să dai sens și altor lucruri decât odihnei, hranei și contemplației. Iar atunci când, într-un târziu, vei simți că te lasă curajul (adică tensiunea), vei putea să-ți spui și să repeți mereu că nimeni nu-i „vinovat” de viața ta. Asta a fost tensiunea ta.

• Unii spun că viața ar fi ca un munte: îl urci la tinerețe, îl cobori la bătrânețe. Se poate, dar dacă ne gândim la viteză…diferența e mare; la coborâre, mamă, ce viteză începi să prinzi!!

*

Pro domo

• Toată viața mea s-a scurs sub imperiul a trei glasuri poruncitoare:

1. „Mai cu viață, băiete!” – îndemnul mamei de a-mi înfrânge timiditatea și nesiguranța (la vremea copilăriei și a adolescenței);

2. „Las-o mai moale și treci în rând!” – glasul-avertisment al oamenilor „de lume”, al conformiștilor deranjați de tentativele mele de „neatârnare” și ușor iconoclaste (la vremea maturității triumfătoare );

3. „Tacă-ți fleanca, aiuritule!” – glasul Farmazoancei (la bătrânețe)

Vă întrebați, probabil, în ce măsură m-am supus acestor glasuri. Nu sunt sigur decât în ultima situație. Ca dovadă, pot să vă ofer un flash domestic proaspăt de tot, produs cu puțin înainte de terminarea acestei lucrări:

– Ai înțepenit acolo, pe scaun? mă aud strigat imperativ de Farmazoancă, dinspre bucătărie. Vino-ncoa' și spală vasele astea.

Las baltă lucrarea și mă precipit spre chiuveta din bucătărie, punându-mă vârtos pe treabă, fără comentarii, cu un inextricabil sentiment de culpabilitate. După câteva momente de supraveghere atentă, Farmazoanca găsește de cuviință să mai adauge ceva:

– Ai grijă, dacă nu scrii frumos despre mine, cartea aia a ta se va desface în mii de bucățele!

– Poate vrei să spui „în mii de exemplare”! zic eu țanțoș, dar cu nasul adânc înfipt în oale și farfurii…

– Hm, ți s-a urât cu binele, aud din spate glasul Farmazoancei, care deja se răsucise pe călcâie, eclipsându-se înspre sufragerie.

• „În octombrie, la anul, devin octogenar”, spune socrul meu, avant la lettre, gândindu-se la apropiatul și marele eveniment din viața sa. Remarca lui mi s-a părut încărcată de …nostalgie, câtă vreme „octombrie” este luna a zecea din calendar (cu toate că octo = opt). Nu a sesizat, desigur, jocul sensurilor, dar a ales, fără să vrea, o formulare în deplin acord cu dispoziția lui neîntreruptă de a atinge mai întâi suta, apoi 105 ani și, în cele din urmă, recordul mondial.

• Mă enervează …

… cei care formulează fraze sesamice despre fericire;

… cei care, momiți de „modelele” din jurul lor, trăiesc, de fapt, un erzaț de viață;

… adepții sentinței „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”.

3.5. De la lume adunate

„E descoperirea sensului vieții pe lista mea de priorități? Păi, nu. Viața e prea arbitrară, accidentală, minunată și frumoasă. Nu are nevoie de un sens ca să aibă o justificare.” (Joy, E., 33, p.252)

*

„ Fericirea este atunci când ceea ce gândești, ceea ce spui și ceea ce faci sunt în deplină armonie.” (Mahatma Gandhi, apud Malkani,V., 39, p.19)

*

„Chiar de-ai goni-o cu furca, natura se-ntoarce în fugă.” (Horațiu, apud Marian, B., 40, p.91)

*

„Fericirea nu înseamnă altceva decât o sănătate bună și o memorie slabă.” (Schweitzer, A., apud Machale, Des, 38, p.132)

*

„Egoismul îl face pe om să nu accepte bucuros absurdul vieții […]. Oaze în vastul deșert al existenței (valorile – n.n.) omul e încredințat că, în orice caz, ele merită să fie atinse și că în ele va afla odihnă și răspuns la toate întrebările. Aceste trei valori sunt : Adevărul, Frumosul și Binele.” (Maugham, S., 42, p.273)

*

„Cine nu prețuiește viața n-o merită.” (Leonardo da Vinci, apud Vianu, T., 78, p.278)

*

„Nu sensul vieții este important, ci tensiunea vieții.” (din filmul „Down to You (Îndrăgostiți… ca la 16 ani) – 2000

*

„Să fii prost, egoist și să ai o sănătate bună – sunt trei condiții necesare pentru a fi fericit. În cazul în care prima condiție lipsește, celelalte sunt inutile.” (Flaubert, G., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.606)

*

„Banii nu-ți aduc fericirea, dar îți aduc o formă mai plăcută de supărare.” (Milligam, S., apud Machale, Des, 38, p.12)

*

„Destinul ne arată calea. Restul depinde de noi. Amintește-ți întotdeauna să te bucuri de fiecare moment. Este cea mai importantă lecție ce o poți învăța.” (din filmul „Mrs.Palfrey at the Claremont”- 2005 )

*

„Viața ne-a fost dată pentru a munci, a iubi și a ne înnobila. Dacă acestea lipsesc, ce mai are omul în viață? Dacă le are, de ce se mai poate plânge?” (Herder, J.G., apud Reflecții și maxime, 62, p.393)

*

„Nu există o singură viață. Numai vieți care încep și se sfârșesc în fiecare zi, ca foile de calendar rupte.” (Mușatescu, T., 44, p.182)

*

„Cele trei componente ale fericirii sunt : ceva de făcut, cineva pe care să-l iubești și ceva în care să speri.” (Livingston, G., 36, p.15)

*

„Merită oare viața trăită? Aceasta este o întrebare pentru embrioni, nu pentru bărbați.” (Johnson, S., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.422)

4. VREI SĂ PRINZI SUTA? MI SE PARE NORMAL, DAR EȘTI PE FAZĂ?

„Toți vor să trăiască mai mult,

dar nimeni nu vrea să îmbătrânească.”

(Swift, J., apud Rădulescu, E., 59, p.110)

4.1. Repetitio est mater…veterum

Omul longeviv nu este exclusiv produsul epocii moderne. Binefacerile civilizației au făcut însă ca numărul longevivilor să crească spectaculos (ca și vitalitatea lor). (Trebuie să adăugăm numaidecât faptul că aceeași civilizație a sporit și incidența bolilor și a bolnavilor.)

Ce s-a întâmplat? Ce soluții oferă prezentul?

Și-au făcut apariția nenumărate strategii antiaging și de promovare a unor comportamente prolongevive, cuprinzând recomandări, sugestii, indicații prezentate pe multiple căi și în formate care mai de care mai atrăgătoare. Nu toate însă își dovedesc valabilitatea. Derutează (și deranjează) publicitatea dubioasă, leacurile-miracol, medicația stufoasă (generatoare de confuzii), rețetele de viață lungă ce mișună prin librării, ”experiențele de viață sănătoasă” și așa mai departe. Presupun că, în atari condiții, nu sunt singurul care tânjește după informații și conduite preventive și terapeutice sigure și pertinente, susținute științific, dar și prin argumente de bun-simț.

• „Sănătatea e mai bună decât toate”. Iată un mare adevăr, spus și recunoscut în toate limbile pământului. Fără sănătate, longevitatea e de neconceput. Însă ea nu reprezintă totul. Sănătatea nu garantează ipso facto o viață lungă. E doar cea mai bună dintre mulți alți factori (principii de viață) care o condiționează.

Atitudinea vârstnicului pus în fața unor probleme de sănătate presupune opțiuni și decizii cât mai sigure, făcute la momentul oportun, în așa fel încât efectul lor benefic să fie optim. Lângă omul bătrân trebuie să stea mereu – și nu numai când apare nevoia imperioasă! -, informația serioasă (motivată științific și validată în timp), medicul și…soluțiile de bun-simț (în spiritul „uzanțelor istorice” în domeniu).

Notă cu diez. Înainte de a apela la ceva sau la cineva, cred că e extrem de important să înveți să-ți asculți corpul! Și să-l respecți! (Să nu uităm că bunicii și străbunicii noștri longevivi nu aveau lângă ei doctori sau informațiile pe care le avem noi astăzi la îndemână!).

Urmând acești trei sfetnici, ai șanse sporite de a urma cele mai bune căi. Dar iarăși nu-i destul. Nu suntem identici. Diferențele sunt numeroase, implicând o mulțime de factori, dintre care cei individuali (biologici și de personalitate) sunt cei mai relevanți.

• Alături de moștenirea genetică, traseul de viață parcurs de către fiecare dintre noi până la bătrânețe contează enorm în prognosticul de viață îndelungată. Omul care, de-a lungul vieții, a fost ponderat, bine organizat și tenace are, desigur, de partea sa mai multe șanse de a îmbătrâni și de a trăi mai mult. La fel stau lucrurile și când vorbim de sociabilitate, optimism și de celelalte principii pe care le vom înșira puțin mai încolo. Ele sunt foarte importante, însă nu pot nici ele garanta, luate fiecare în parte, longevitatea. O pot face deplin doar în măsura în care fac parte integrantă dintr-un stil de viață pe termen lung, în care toate acestea se armonizează cu datele individului.

De fapt, nimeni și nimic nu poate să-i asigure omului sută la sută o sănătate de fier și o viață îndelungată. Știința și experiența au fundamentat însă o serie de principii și norme de viață general valabile, prin respectarea cărora speranțele noastre de viață îndelungată capătă mai mulți sorți de izbândă. Amintim în continuare o bună parte din ele:

1. Zestrea genetică favorizantă (30%, restul de 70% ținând de stilul de viață);

2. Alimentația variată și echilibrată caloric și nutrițional (carne slabă; grăsime puțină; legume și fructe; cât mai multă hrană naturală; circa doi litri de apă pe zi; limitarea (sau suprimarea) tutunului, cafelei, băuturilor carbogazoase, zaharurilor, sării, alcoolului);

Observații:

– consumul moderat de alcool și de ciocolată este benefic;

– suplimentele nutritive sunt recomandate numai când se constată carențe serioase în vitamine și minerale;

– postul prelungit poate fi, uneori, periculos pentru omul în vârstă;

– problemele danturii nu trebuie neglijate.

3. Odihnă (somn de calitate, timp de 6-8 ore; relaxare);

4. Mișcare (cu deosebire în aer liber);

5. Limitarea stresului

Observație. Eliminarea stresului e oricum imposibil de înfăptuit. O stare de stres moderat e chiar benefică, întrucât confirmă vigilența organismului în fața pericolelor.

6. Păstrarea sexualității;

7. Stare psihică bună (gânduri pozitive, încredere în sine etc.);

Observație. Legătura dintre starea psihică și starea somatică este indubitabilă. Anxietatea și depresia accelerează senescența.

8. Exersarea spiritului (activități variate, meditație, contemplație);

9. Cumpătare (în toate!);

10. Administrarea medicamentelor – numai sub prescripție medicală (fără abuz);

Notă. Automedicație cere multă prudentă. Atenție și la interacțiunile posibile!

11. O bună formă fizică și psihică în momentul intrării în bătrânețe (antecedentele patologice serioase scad speranța de viață lungă);

12. Voință și disciplină;

13. Autonomie (fizică și financiară) și un egoism moderat;

14. Controale medicale periodice. Teste

Observație. Teste absolut necesare: tensiunea arterială; nivelul colesterolului; nivelul zahărului în sânge; testul Papanicolau (la femei); testul PSA (antigen specific prostatic) – pentru depistarea adenomului de prostată; colonoscopie (la fiecare cinci sau zece ani)

15. Igienă;

16. Relații sănătoase (sincere, dorite, care produc mulțumire);

17. Evitarea (limitarea) toxinelor și a poluării;

18. Noroc

4.2. Lamentatio in integrum

• Nu mai rețin unde anume, dar mi-a rămas în minte spusa unui umorist că, după 60 de ani, dacă nu te doare nimic, înseamnă că ești mort. E adevărat. Acum apar primele necazuri ale vârstei și, odată cu ele…voluptatea lamentărilor. (Cu deosebire – zice lumea -, dinspre speța tare, bărbătească.) O biată bronșită acută capătă proporții de dublă pneumonie, iar un puseu reumatismal minor provoacă un adevărat recital de văicăreli. Colțul cu medicamente devine centrul universului. Bolnavul nostru cerșește îmbărbătări, mângâieri, îmbrățișări. Adoră vizitele și întrebările legate de marea sa suferință, cărora le răspunde cu o plăcere masochistă. Dacă are imaginație, nu scapă prilejul de a hiperboliza apocaliptic.

• „Boală lungă, moarte sigură.” (Proverbe românești, 56, p.54) Iată un proverb cu care nu mă împac deloc. Moartea oricum e sigură. Eu l-aș reformula în varianta pozitivă: ”Boală lungă, viață lungă.”. E mai plauzibil. Bolile lungi (cele cronice, dar ținute în frâu) te învață să fii prudent și echilibrat, ceea ce nu-i puțin lucru când vine vorba de a trăi mult.

Notă. Mă întreb dacă vorba populară nu cumva bate mai departe, fiind de fapt o replică ironică (în variantă sarcastică) la …viața „nesfârșită” la care jinduim cu toții. În cazul acesta, mă închin. Dacă așa stau lucrurile, într-adevăr, ”boala lungă” e (tot) „moarte sigură.”

*

Pro domo

• Mărturisesc că m-a surprins afirmația privind „apetitul nemăsurat și necontrolat pentru mâncare al bărbaților vârstnici” – mai ales calificativele „nemăsurat” și „necontrolat”. (Liiceanu, Aurora, Rendez-vous cu lumea, Iași, Editura Polirom, 2012, p.161). O fi având la bază vreo cercetare științifică!? Îmi vine greu să accept că apetitul bărbatului bătrân e un semn definitoriu de reducție. Aș zice mai degrabă că la mijloc nu e bulimia, ci dorința fără istov a vârstnicului de a se bucura, la sfârșit de cursă, de tot ceea ce-i poate oferi mai bun viața. Iar mâncarea e cel mai la îndemână. Nu prea am văzut porniri vorace (puțintel „decadente” pe alocuri, da) la această vârstă, în schimb am avut ocazia să observ deseori felul „pofticios” cu care bătrânii (și nu numai bărbații!) sorb din ochi mâncarea și o mestecă pe îndelete, întârziind cât mai mult momentul deglutiției.

Nu vreau să despic firul în patru, dar, dacă mă gândesc la cei trei bărbați vârstnici și sănătoși din preajma mea și pe care i-am cunoscut bine de tot (tatăl meu, socrul meu și Eul meu), constatarea de mai sus mă zăpăcește complet.

Tata era, într-adevăr, poftitor de bucate, fără să fie un mâncău (mai degrabă un gurmand… rezonabil). Făcea doar trei excese. Primul era pieptul de pui fript. (Nu rezista niciodată impulsului de a se înfige primul în el, chiar când avea musafiri, spre exasperarea mamei – deși, îl apăr eu, ca decan de vârstă al familiei, avea oarece drepturi, nu?) Al doilea era mormanul de pere și de mere pe care și-l pregătea pentru secvențele nocturne de lectură, în care mânca și citea, cu același nesaț, din Eminescu, Goga sau Iosif. Al treilea – ați ghicit ! -, era „șprițul” din beci. În rest, nimic pantagruelic.

Celălalt bărbat, socrul meu, e la polul opus. Se hrănește mai mult cu aer de Agapia și cu bureți. Vă dați seama cam ce burtă poți face cu astea, mai ales că obișnuiește să ia micul dejun pe la ora 14. E genul de om care – vorba glumețului -, trebuie să treacă de două ori prin ușă ca să-l poți vedea o dată.

În ceea ce-l privește pe Eul meu, se află pe undeva pe la mijloc… Nu face excese (nu-i seamănă lui taică-su), dar nici nu confundă friptura cu oxigenul (ca socru-său). Eul meu nu e deloc memorabil, altfel spus, e banal, banal, banal.

• Îmi închipui că, pentru o femeie, nevoia de a purta la bătrânețe aparat auditiv înseamnă o dublă tortură: una mai mică (pentru că nu prea aude) și una foarte mare (pentru că nu mai poate jubila în timp ce-și ocărăște jumătatea insubordonată). Soacra mea purta un asemenea aparat auditiv și avea deseori probleme cu rotița de reglaj. „Discuțiile” cu soțul (recte socrul meu) sunau cam în felul următor:

– Dane, ai încuiat păsările?

– Nu, c-a trebuit să pun lemne pe foc, sună răspunsul lui Dan.

– Ce? ridică tonul mama soacră, învârtind înnebunită rotița de reglaj a aparatului.

– Trebuia să aduc mai întâi lemne în casă, ridică și socrul meu puțin vocea.

– Ei, nu-i nevoie să urli așa! Bine că le-ai încuiat.

• Oamenii care în viața lor au fost sănătoși au diverse reacții în fața primelor boli ce apar la bătrânețe. Celor mai mulți nu le trecea prin cap că s-ar putea și ei îmbolnăvi. La urma urmei, ai putea să-i înțelegi: câtă vreme nu te doare nimic…Și apoi, de ce să te duci la medic? Nimănui nu-i plac veștile rele. Așa că, la cele dintâi semne mai serioase în zona motoarelor, apar și primele motivații și tergiversări de genul: „Las' că trece. Au trecut ele și altele!”, ”Să mă duc la doctor? Nu-i nicio grabă! Mă duc mai spre toamnă, după ce termin cu treaba la câmp.” „Parcă bunicii mei au mers la doctori!? Și au trăit, slavă Domnului!”. Un amic al meu, până la vreo 72 de ani se credea sănătos tun. Fiind nevoit să-și însoțească soția la medic, la insistențele ei și ale doctorului și-a făcut și el analizele, ba chiar și un examen ecografic. Era convins că totul e în regulă. Surpriză! ”Am intrat sănătos și am ieșit plin de boli” mi-a spus el ulterior. ”Tensiune mare, adenom de prostată, dereglări metabolice…Mă duc la farmacie.”

• Când eram tânăr, la 20 de ani, cei trecuți de 40 de ani mi se păreau antici. Acum, la 67 de ani – ce greu e să faci matematică de la o vreme! -, octogenarii mi se par de-o vârstă cu mine. Asta înseamnă că, după 60 de ani, toți devenim ne-tineri (și nu bătrâni de diferite categorii, cum ne place să zicem).

• Nevastă-mea, Farmazoanca, cu doi ani mai tânără ca mine, îmbătrânește și ea, firește, dar…mai încet ca mine. Ceea ce îmi provoacă – ciudat și nelalocul său -, o reînviere neașteptată a unor pofte pe care le credeam amorțite. Asta-i vestea bună. Vestea rea e că stă prost cu auzul. Ori de câte ori fac trimitere (extrem de discret) către budoar, la urechile ei nu ajunge nici un sunet. (Ciudat! În rest aude perfect!) Singurul rezultat care se produce după ce-mi epuizez toate mijloacele de persuasiune verbale și nonverbale este: ”Te-ai prostit de tot, omule! Stai prea mult cu capul în cărți!”.

• Din când în când, câte o suferință în viață (suportabilă) e bună. Ne face să ne amintim cât de nesigur este pământul de sub picioarele noastre.

• Am citit undeva că, în farmaciile românești, a apărut un leac minune inventat de francezi, care face ca, după trei luni de cură, să-ți crească peste 1000 de fire proaspete de păr pe capul pleșuv. Fantastic! Îi invidiez de pe acum pe oamenii viitorului. Prevăd, peste decenii sau veacuri, transplanturi spectaculoase de membre, organe și capete noi (sau second hand), care vor face să dispară pe veci din vocabular cuvântul „bătrân”. Îți dă rateuri pancreasul? Pui altul nou. Îți (de)cade penisul? Te pricopsești rapid cu unul magnific, de 20 de ani. Dă peste tine Alzheimer-ul? Nicio problemă: un cap nou. Omul va deveni o mașină desăvârșită, ale cărei piese interșanjabile vor elimina pentru totdeauna frica de moarte. Să tot trăiești!

• Tata obișnuia de sărbători, când toată familia era reunită, să rostească un speech. De un An Nou se ridică el (bătrânește) și pomenește, printre altele, hodoronc-tronc, de câteva dintre iubitele sale din tinerețe. Mama nu-l lua în seamă decât cu coada ochiului, dar cu urechile ciulite, gata la o adică să intervină moderator.

– Mă gândesc, în momentele astea, zice tata, la voi, cei dragi, dar și la cei pe care i-am iubit odată…(și ochii prind a-i lăcrima). Mai cu seamă mă gândesc la Dusea, continuă el, pe care am cunoscut-o pe vremea războiului, în Basarabia, și lângă care am petrecut clipe minunate… Dumnezeu s-o ierte! zise tata, mai-mai să scape laptele-n foc.

Una dintre fiicele mele, Lili, mică de tot la vremea aceea, care știa însă pe de rost – ca și ceilalți, de altfel -, poveștile pe care tata le spusese de atâtea ori, îl trage de mânecă și-i șoptește la ureche:

– Bunicule, bunicule, pe fata aceea din Basarabia o chema Marușca, nu Dusea!

– Tu să stai la locul tău! Cine le știe mai bine ca mine! se rățoiește, răsfățat, tata la ea.

Mama a înregistrat tot, mai ceva decât banda magnetică a vechiului Maiak, în vogă la timpul acela. Ce papară o fi mâncat bietul tata după plecarea noastră…numai el știe!

De fapt, dacă vreți să știți, greșise și Lili. Nu era nici Dusea, nici Marușca, ci Olga.

• Într-o dimineață, urmărind întâmplător o emisiune TV, aud pentru prima oară de „cronoterapie”, cuvânt pe care nu l-am găsit consemnat în dicționarul meu de neologisme din 2009. Sensul lui, dacă nu-l știți, e legat de administrarea medicației exact la timpul potrivit, în așa fel încât beneficiile tratamentului să fie maximale. Mie termenul mi se pare mult mai interesant și mai aplicat pentru vremea bătrâneții. ”Mic (pseudo)tratat de cronoterapie individuală” – iată un posibil titlu alternativ pentru lucrarea de față, care ar fi sunat bine dacă n-ar fi fost atât de „umflat”. Asta e! N-a fost să fie!

• Amicul X îmi spunea că s-a lăsat de fumat acum 15 ani. A păstrat ultima țigară, din ultimul pachet, timp de 15 ani. Mi-o arată cu mândrie, trecându-și-o pe sub nas. E ceva, îmi zic laudativ în minte. Până când, după o lună sau două, un necaz, socotit de el „mare de tot”, l-a îngenuncheat și l-a făcut să reia „spurcatul nărav”.

I-am înțeles necazul, dar vin și spun aici ceea ce i-am spus și lui: Asta înseamnă voință? Poți să-i spui oricum (ambiție, putere de abținere, semivoință sau cvasivoință – era să zic vacsvoință!), dar nici într-un caz voință.

• Una dintre primele mele îndeletniciri după pensionare a fost să fac o triere și o glosare a revistelor și cărților din biblioteca gastronomică a soției mele – mare farmazoancă (și) în ale bucatelor! Am întocmit chiar și un corpus de mâncăruri rapide și gustoase…De obicei, Farmazoanca le tratează cu superioară indulgență, dar eu nu mă supăr. Rețetarul meu prinde bine totuși pentru că – și acum vorbesc serios! -, ne smulge din când în când din rutina codependenței culinare. Așa că, de regulă, combinăm „ceea ce ne vine prin cap” cu „ceea ce scrie la carte” și se ajunge la pace.

• Trec pe lângă vitrine mari și îmi urmăresc și eu fugitiv imaginea oglindită în ele. Mă văd cam ghebos și mă îndrept iute de spate, dar nu trece mult și uit, revenind la vechea stare. Noroc că vitrinele nu se succed prea des, altfel oamenii s-ar cruci urmărind mișcările spasmodice, de păpușă paradită, pe care le-aș face din trei în trei metri.

• Am observat că mulți câini vagabonzi din Iași au învățat lecția traversării pe zebră. Stau cuminți pe trotuar și trec strada odată cu pietonii, pe verde. Deunăzi, la o trecere de pietoni cu semafor, eu și un câine lângă mine. Doar noi doi. Se face verde. Eu fac trei pași, prietenul omului doar unul, rămânând apoi pe loc, dezorientat. ”Ce faci, băiete, hai cu mine?” îi zic eu. Nimic. Face cale întoarsă. Pe moment am crezut că e un novice, dar pe loc mi-a fulgerat prin cap: „Hait! Ăsta-i un câine deștept. A simțit el că trecerea nu-i prea sigură alături de mine!”

• En famille. Primele schimburi de vorbe, după salutul matinal :

– Uite, fii atent, nu pot să mișc degetele de la mâna stângă! zice Farmazoanca, trezindu-mi valuri de compasiune.

– Nu mă-ntreba pe mine! De-abia m-am ridicat din pat. Te-ai uitat afară? Să vezi ce pâclă e!… vin eu și-mai-și, trezind, la rându-mi, valuri de compasiune.

• Mă plâng nevestei că-mi simt extremitățile reci (toate!). Deh, circulația periferică proastă!

– Pune fundul la treabă și-ai să vezi ce repede-ți trece! mă îmbărbătează Doamna F., cu un vulcan gata să erupă între buze.

Eu, care-i execut ordinele întocmai și la timp, de data asta mă șifonez și-i reproșez:

– Păi…dacă nu-mi spui ce să fac?! Cine a mai văzut slugă nepusă la treabă? Fii mai dură, ce naiba! Vrei să amorțesc de tot?

• În vizită la părinții mei. La întrebarea mea obișnuită: ”Cum te mai simți, mamă?”, bătrânica mea, aflată într-un moment rarisim de „umor trist”, a uitat să se mai plângă, lăsându-mă paf: ”Păi, cum să mă simt! mi s-o umflat oleacă ficatu', capu'-mi plesnește de durere, inima mi se zbate din nimica toată și, pe deasupra, am și răcit nu știu unde…Încolo, mulțumesc lui Dumnezeu, sănătoasă tun!”. (Cred că „bravura” asta a izvorât de undeva din adâncuri, din…zestrea nepieritoare a moldoveanului-humuleștean.)

• A sosit socrul la Iași, cu ocazia unui consult oftalmo. După ce luăm noi masa de prânz și cafeluța, ne retragem într-un târziu ca să odihnim bucatele. Pe la ora 17, Livia îi dă telefon maică-sii. După ce sporovăiesc ele o vreme, fiica mea întreabă:

– Da' bărbații ce-ți fac?

– Habar n-am, răspunse Farmazoanca, stă fiecare în camera lui. Au program de moșneag.

(Spuneți și Domniile Voastre acum dacă asta-i vorbă cumsecade. Auziți: PROGRAM DE MOȘNEAG!)

• Alt crochiu domestic:

– Am răcit cobză, zic eu, tuse de boșorog, nu alta.

– E autentică, poți să fii mândru de ea! se pronunță competent și reconfortant Farmazoanca.

• Mi-am pierdut buletinul. Definitiv. Habar n-am când și unde. Eu susțin însă cu gură mare că l-am rătăcit pe undeva și-o să apară el cândva. Curios, toată lumea mă crede! Chiar și Farmazoanca. Ce va să însemne asta?

• „Băieții mei” – cum le spun eu copiilor și nepoților -, au o mamaie, din Humulești, cam de vârsta mea, care-i mai ajută uneori la treburi.

– Cu cine-ai fost în oraș, mamaie? o întreabă Livia, fiica mea.

– Cu…Cristina…Livia…Maricica…ăăă …cu Mihaela.

– Am înțeles. Ai fost cu Mihaela. Ok!, se lămurește, în sfârșit, Livia.

• Discuție cu Mamaia, venită iarăși la copii:

– Îi știi pe-ai lui Chirilă, vecinii tăi din Humulești? mă întreabă ea.

– Cum să nu-i știu! Ce-i cu ei? mă arăt eu, chipurile, curios.

– Ea a murit de vreo doi ani, iar el nu mai știe nici cum îl cheamă, mă lămurește Mamaia, cu o sclipire de voioșie în ochi, de parcă i-ar fi fătat mâța vreo zece puișori.

– Alzheimer, nu? conchid eu.

– Da' de unde! Chirilă, vecinul tău de peste drum, Chirilă…nu ți-l amintești? Unde te gândești!?

• În piață la Nicolina. La o tarabă, o băbuță „de la țară”, cu mâini bătătorite, umflate și crăpate, cu o față chinuită, de om muncit. Își aranja greoi, dar cu dichis cele câteva legături de verdeață aduse la vânzare.

În fața tarabei sale se oprește o altă băbuță, de data asta „de oraș”, spilcuită și înțepată. Răscolește un timp legăturile țărăncii, cu mânuțele ei bine îngrijite și, în cele din urmă, rostește de pe vârful limbii:

– Mărarul ăsta-i cam bătrân.

– Apăi, îmbătrânește și el, ca și noi, Doamnă, zise țăranca, cu glas slăbit, chinuindu-se să se scoale de pe scăunelul pe care stătea.

– Numai că nu-l dor toate alea ca pe noi, adăugă orășeanca.

„Doamna de la țară” nu mai zise nimic. Ce era să mai zică?!

De unde se vede că nu numai marile spirite se întâlnesc, ci și marile suferințe…

• Navigând pe Internet, îmi sar dintr-odată în ochi niște enervante spoturi publicitare pulsatile: ”Vrei să-ți prelungești penisul cu cinci centimetri?”, ”Vrei erecții de oțel?”, ”Cele mai tari orgasme din viața ta!” ș.c.l. Am zăbovit preț de câteva secunde, mânat de curiozitatea de a afla dacă asemenea „vești” mai au vreun răsunet în mintea mea. Nu, n-au avut. Parol! M-au impresionat tot atât de mult cât un foarfece de tăiat tablă, un concasor sau vreo sculă de desfundat fosele septice. (Da' să nu mă înțelegeți cumva greșit! O spun …sus și tare: încă nu am nevoie de prostii din astea ajutătoare! Ei, drăcia dracului!)

• Constipația la bătrânețe e pacoste curată. În afară de remediile obișnuite – nu mă gândesc la medicamente, ci la un regim alimentar cu mai multe legume și fructe, plus mișcare -, dă-mi voie, stimate prietene cititor, să accentuez importanța a două deprinderi bune: primo, de a face „treaba aceea”, pe cât posibil, la un anumit timp al zilei (de preferință dimineața) și, secundo, de a exploata la maximum colacul și alte corpuri de sprijin din proximitate. Ți-o spune un om cu experiență. Toată operația trebuie făcută cu grijă și cuprinde două faze:

a. Pregătirea. În ceea ce mă privește, după cele zece minute de exerciții fizice și după ce iau micul dejun, beau două-trei pahare de apă. Pentru trebușoara „aceea” e important să fii relaxat, așa că eu mă relaxez timp de câteva minute, stând în picioare, rezolvând „cuvinte încrucișate”, cu revista așezată pe un suport înalt. Presiunea crește și urmează…

b. Momentul crucial al „așezării pe tron”. (Eu îi spun așa deoarece acolo e singurul loc din casă în care mă simt împărat…).

WC-ul, în afară de menirea lui primordială, îmi oferă două avantaje. E, mai întâi, aparat de gimnastică. Da, de gimnastică! Mă ridic în mâini, sprijinit de marginile bazinului, apoi fac mici salturi, cu o mână de mânerul ușii apropiate și cu cealaltă de suportul chiuvetei, mă contorsionez și mă bâțâi ca un apucat în toate direcțiile. În pauze fac exerciții de respirație, de meditație și de ordonare a ideilor (avantajul al doilea)

A, să nu uit! De obicei, la început fac o cruce, urmată de un „Doamne-ajută!” (pasul „in”), iar la sfârșit încă o cruce și un „bogdaproste!”(pasul „out”).

Notă cu diez. Când citești toate astea, probabil faci pe loc legătura cu vestita Socola din Iași, dar te asigur că greșești. Oi fi oleacă scrântit, nu zic ba, dar rezultatul e de toată lauda: Eul meu se simte zglobiu ca un țânțar și pregătit să înfrunte cu un elan nestăvilit o nouă zi alături de Farmazoanca lui. Zău așa!

• O mare parte dintre bătrâni, se știe, are parte de insomnii de diferite etiologii. Nici eu nu intru în rândul excepțiilor. Ca să adorm (fără pilule!) am încercat să testez diverse recomandări. (Cea cu număratul am abandonat-o repede, pentru că, de la o anumită cifră încolo, începeam să le încurc…și trebuia s-o iau de la capăt.) La mine prinde destul de bine o altă metodă: caut să-mi scot din cap orice gând și îmi imaginez o ușă oarecare. Mă holbez la ea pe post de vițel la poartă nouă, îndelung și concentrat, până mă prinde somnul. Există totuși și rateuri: câteodată, nu știu cum naiba, ușa aceea se deschide brusc și-mi sare inima din piept (și odată cu ea și somnul!), iar alteori trebuie să schimb vițelul, căci, odată învățat cu mine, începe să mă lingă…și se duce iarăși naibii somnul.

• O știre tv de ultimă oră (auzită pe 1 aprilie 2014, fără să fie însă păcăleală): s-a inventat și experimentat simulatorul de bătrânețe. Apărea acolo și un tânăr echipat într-un costum special, menit a-l pune în pielea unui bătrân, chinuindu-se să urce scările, să apuce un pahar sau să se aplece…

Ce să vă spun, nu-i rău să știe și ne-bătrânii ce-i așteaptă mai târziu…

Pe când și un „s(t)imulator de tinerețe” pentru bătrâni? Măcar la unele sindrofii mai acătării… dotat însă neapărat cu un dispozitiv de apel la 112 sau de oprire automată în caz de nevoie. (Nu de alta, dar te-ai putea trezi în următoarea situație: suferi o sincopă fatală, muzica s-a oprit de mult, dar acel minunat costum te poartă în continuare pe ring, dansând în draci, sub privirile înalt admirative ale unei asistențe uluite, în timp ce tu bați la porțile cerului.)

• Mă enervează…

…bătrânii „precoci” – cei care cred că n-au pierdut și nu vor pierde nimic din luciditatea vârstei tinere;

…ne-bătrânii care flutură clișeul „Bătrânețea e, în primul rând, o stare de spirit”. (Nu, dragilor, bătrânețea e, înainte de toate, o „stare de corp”. Ca să-ți dai seama de asta, e destul o zi umedă de toamnă…

…urarea „La mulți ani!” (înainte) adresată celui care a împlinit o sută de ani. (Normal ar fi să i se spună „Mulți ani înapoi!”, nu?);

.…când la întrebarea „Câți ani ai?” răspunsul e interogația cochetă: „Cât îmi dai?”;

….cei care afirmă că dragostea de mâncare ar reprezenta, la bătrânețe, un substitut grozav al sexului. (Pe dracu'! – pardon de expresie! În afară de faptul că e imposibil să înlocuiești o îmbrățișare pasională cu una bucată brânză (fie ea și extra), rezultatul nu poate fi decât 5-10 kilograme în plus);

…cerșetorii imaginativi. (”Îs tari bolnavî, am șăpti opirății!” mi se plângea într-o zi, prin fața Mitropoliei, o bătrânică. S-o crezi sau să n-o crezi?);

… orice lapsus, cu atât mai mult o succesiune de lapsusuri. Mă scot din minți! („Cum îl cheamă pe actorul acela…din filmul…cum naiba-i zice?…turnat de un regizor celebru …îl știi tu!…Ptiu!”);

….când doctorul își încheie consultația cu cuvintele: „La vârsta dumneavoastră…”;

…întrebarea „Dacă ar fi s-o iei de la capăt, ce-ai vrea să schimbi?”. (Dacă aș fi intervievat, eu aș răspunde: ”Aș fi avut mai mare grijă de părul meu de pe cap. Și de dinții mei”. Acum aș fi arătat „un domn bine” – cum zicea soacră-mea despre bărbații arătoși);

.…când mă enervez;

…când sunt la WC și constat că s-a terminat hârtia igienică tocmai la mine.

*

4.3. De la lume adunate

„Nu poți ajunge la bătrânețe urmând drumul altuia. Obiceiurile mele îmi protejează viața, dar pe tine te-ar putea ucide.” (Twain, Mark, apud Friedman, H. S., 27, p.119)

*

„Secretul longevității este să nu te oprești din respirat.” (Tucker, S., apud Machale, D., 38, p.139)

*

„Of! moșnege, of! boala împăraților e ca sănătatea noastră!” (Creangă, Ion, Povestea porcului, 18, vol. I, p.43)

*

„Am o sănătate de fier…vechi.” (Mușatescu, T., 44, p.175)

*

„Vinul e toiagul bătrâneților și nebunia tinerețelor.” (Proverbe românești, 56, p.351)

*

„A murit. Probabil a dat o importanță prea mare diagnosticului pus de medicii săi.” (Wilde, O., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.743)

*

„Am ajuns la acea perioadă a vieții când, dacă o fată îmi spune « nu » îi sunt profund recunoscător.” (Allen, Woody, apud Machale, Des, 38, p.70)

*

„Bunicul a început să meargă pe jos opt kilometri zilnic când avea 60 de ani. Acum a împlinit 85 și habar n-avem unde naiba e.” (Ellen de Generes, apud Machale, Des, 38, p.277)

*

„Cel mai mare mit e că îți pierzi interesul pentru sex pe măsură ce îmbătrânești. E un mit care probabil că a pornit din faptul că tinerii caută să facă sex ori de câte ori au prilejul, inclusiv la semafor, pe când cei mai în vârstă își rezervă activitățile sexuale pentru ocazii speciale, ca de pildă instalarea unui nou papă.” (Dave Barry, apud Machale, Des, 38, p.87)

*

„Și regii, și filozofii se duc la umblătoare, cucoanele de asemenea.” (Montaigne, M.de, apud Joy, E., 33, p.31)

*

• „Personal, mă țin departe de mâncărurile naturale. La vârsta mea am nevoie de cât mai mulți conservanți.” (George Burns, apud Machale, Des, 38, p.277)

*

„Sănătatea este bunul cel mai de preț și încă într-o măsură așa de mare, încât se poate spune că un cerșetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav.” (Schopenhauer, A., 70, p.22)

*

„Să fii bolnav este una dintre cele mai mari plăceri ale vieții, cu condiția să nu fii foarte bolnav și să nu fii obligat să muncești în tot acest timp.” (Butler, S., apud Joy, E., 33, p.236)

*

„Sunt cam beteag, la mers mă-mpiedic

Cu toate-aceste zic că-i bine

Cât încă mă mai duc la medic

Și nu îl chem pe el la mine…

(„De-ale vârstei”- epigramă de Petrone George, apud Stirpea lui Păstorel, 74, p.101)

*

„Corpul nu e o slugă ca oricare alta: nu poate fi concediat. Îți este dat o dată pentru totdeauna și trebuie să știi că nu poți alege decât soluția acomodării: îi înveți limitele, îți formulezi poruncile ținând seama de ele și încerci să valorifici optimal (nu maximal) părțile bune.” (Pleșu, A., 55, p.132)

*

„Obiceiurile bune au o putere mai mare decât legile bune.” (Tacit, apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.158)

*

„…am umblat ia așa, teleleu Tănasă. M-am dus la raiu, de la raiu la iad, și de la iad iar la raiu. Și tocmai acum, la adică, n-am nicio mângâiere! […] Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleaiu nu-i, nimic nu-i! Mai am numai trei zile de trăit și te…..ai dus, Ivane, de pe fața pământului! Oare nu-i de făcut vreo șmichirie până mai este încă vreme?” (Creangă, I., 18, vol. II, p.148)

*

„Zice-se că, la o vreme

Mulți uităm ce-nseamnă sexul

Numai eu n-am a mă teme

Port mereu la mine DEX-ul.”

(„Fost-ai, lele…”, epigramă de Chionea Carme, apud Stirpea lui Păstorel, 74, p.33)

*

Din filmul „Whatever Works” (Ce-o fi o fi…) – 2009: ”Sunt sigur că sunteți supărați datorită puținelor speranțe și vise, vieților voastre amoroase predictibile nesatisfăcătoare. Afacerile voastre eșuate: «Dacă aș fi cumpărat acțiunile alea !» «Dacă aș fi curtat-o pe femeia aia…». Dacă, dacă…Știți ceva? Lăsați-mă în pace cu „Aș fi putut” și cu „Ar fi trebuit”. Așa cum spunea mama : «Dacă bunica ar fi avut roți, ar fi fost tramvai.». Mama nu avea roți. Avea varice. Cu toate astea, femeia a dat naștere unei minți strălucite. Am fost luat în calcul pentru premiul Nobel în fizică.”

5. IUBIREA RĂMÂNE, ȘI LA BĂTRÂNEȚE,

„UN LUCRU FOARTE MARE”

5.1. Un ingredient indispensabil: respectul de sine

Însemnări și consemnări

• Cei mai mulți psihologi definesc stima de sine (componentă afectivă a conștiinței de sine) ca fiind evaluarea globală a valorii proprii, evaluare ce stabilește gradul de mulțumire a omului față de sine. Sentimentele de mulțumire sau de nemulțumire sunt provocate de succesele pe care le-a obținut, de nivelul de împlinire a dorințelor, de poziția sau de recunoașterea în societate, de imaginea corporală, de felul în care privește viitorul etc.

Notă. În ierarhia lui Maslow, nevoia de stimă și de recunoaștere e pe poziția a patra, imediat după nevoile elementare. Dale Carnegie, un binecunoscut autor de cărți despre autoperfecționare, invocând pe filozoful John Dewey („mobilul cel mai puternic al naturii umane este dorința de a fi important”) și pe Freud („dorința de a fi mare”), stabilește opt „nevoi” pe care omul, doar omul, se străduiește să le satisfacă: 1. sănătatea și conservarea vieții; 2. hrana; 3. somnul; 4. banul; 5. supraviețuirea viitoare; 6. îndestularea sexuală; 7. fericirea copiilor voștri; 8. sentimentul însemnătății voastre (sublinierea noastră).” (Carnegie, D., 12, p.32) Mutatis mutandis, acești factori își găsesc justificare deplină și în sfera gerontologiei, păstrarea (și sporirea) stimei de sine fiind unul dintre elementele nodale ale unei bătrâneți reușite, condiționând percepția pozitivă a vârstei, sentimentul de mulțumire și de fericire, ca și conduita corespunzătoare în fața dificultăților.

• La vârsta părului alb, când ești nevoit să te retragi „în spatele frontului”, setea de control și de faimă – până și „fițele voinicești” -, cedează treptat locul nevoilor imediate (conservării organice, plăcerilor de lângă tine), dar și interiorizărilor și esențializărilor. Părăsirea profesiei și sentimentul de marginalizare, scăderile provocate de îmbătrânire și conștiința acută a vremelniciei vieții duc, nu de puține ori, la o diminuare a respectului de sine. Cu toate acestea, vocea interioară profundă a fiecărui om, oricât de „simplu” ar fi el, nu rostește niciodată (cu excepția cazurilor speciale) sentința dramatică „Nu dau doi bani pe viața mea!”.

Argumentele cu care oamenii își justifică respectul de sine la bătrânețe (și nu numai) sunt de o mare varietate și greutate. Etalarea unui inel magnific sau a unui Mercedes de ultimă clasă? Opera „nemuritoare” pe care ai construit-o în viața ta? Demnitățile publice sau poziția de cappi del tutti capi? Viața de om „cuminte” (harnic, credincios, cinstit, iubitor de familie, ”așezat”) sau cea de pezevenghi (petrecăreț incurabil, don Juan irezistibil, maestru în șarlatanii etc.)? După ce închei cu bine o ședință de fitness sau după ce îl înjuri de mama… focului pe individul care te-a apostrofat că nu traversezi pe unde trebuie?

Probabil că fiecare întrebare are răspunsul ei, dar altceva mi se pare important de reținut acum. Se spune, pe bună dreptate, că stima de sine este temelia unei vieți împlinite. Dar dacă viața ta nu prea ți-a oferit motive de satisfacție și de mândrie, asta înseamnă că după pensionare totul o va lua razna? Neputința, inconștiența sau ghinionul ți-au purtat mai tot timpul vieții sâmbetele? Socotești că succesele pe care le-ai obținut n-au atins nivelul aspirațiilor sau pretențiilor tale? Toate sunt posibile, dar am mari îndoieli că acum, când ți-a trecut veleatul, frustrările și regretele te-ar putea ajuta cu ceva. Lasă trecutul în pace și concentrează-te pe prezent. Caută oportunități și valorifică-ți potențialul! Fă tot ce-i posibil să (re)câștigi respectul celorlalți. Dacă nu miști nici un deget, nu văd cum ai putea descoperi un plus de stimă de sine. Ferește-te să trișezi! Făcând în continuare ceea ce ai făcut prost în decursul vieții, nu te poți aștepta la bătrânețe la altceva decât tot la rezultate proaste. Din ce în ce mai proaste.

*

Pro domo

• Feriți-vă de măgăruș! Sunt momente inevitabile, banale și mărunte în aparență, dar care pot leza amorul propriu atât de sensibil al bătrânului. Mult mai mult decât pe cel al tinerilor. Prin unele am trecut și eu, pe altele le-am auzit sau le-am observat în preumblările mele diurne prin Iași. Nu poți face altceva decât să treci senin peste ele. C'est la vie! Cu voia ta, cititorule, iată câteva exemple:

– Ieși dintr-un magazin. Din politețe, ții ușa deschisă pentru o doamnă care vine după tine. Doamna trece, mai trece încă o persoană, apoi încă una, dar nu-ți mulțumește nimeni, ca și cum ai fi ușierul localului.

– Participi la un eveniment colectiv oarecare. Te apropii de o „față” care ți se pare binevoitoare, cu gând să…socializezi. Dornic de conversație, îți spui și tu părerea despre una, despre alta. Omul se uită la tine, tu ești încântat nevoie-mare că ești luat în seamă, dar de fapt omul se uită prin tine și tace. Tu îi dai înainte cu tot sufletul, când, din senin, taman când te lansaseși ca lumea, ”partenerul de discuție” te abandonează intempestiv, cel mult cu un „scuză-mă!” rostit pe vârful buzelor.

– Te îndrepți către stația de autobuz. Autobuzul se apropie, iar tu ești în derută: să alergi sau să-l aștepți pe următorul? Te hotărăști totuși să sprintezi către stație, în ideea că îl vei prinde, însă tocmai când ești aproape de vehicul, plin de speranțe, te trezești cu ușile închizându-se în nasul tău. Ca un făcut, te mai și împiedici când dai înapoi…Rămâi mofluz, gâfâind, cu onoarea „nereperată”.

– Mergi pe trotuar. În apropierea ta se află câțiva adolescenți. Trecând pe sub un balcon, un porumbel needucat scapă un găinaț de o tonă pe costumul tău „culoarea oului de rață”. Tinerii observă și urmează un chicotit general, întâi discret, apoi spart într-o rafală de hohote. Ei se simt minunat, pe când tu…

• Sunt de toată stima cei care, prin talent și vrednicie, au cucerit titluri și ranguri înalte. Mă deranjează însă uneori ostentația (ușor parodică) cu care și le etalează unii la bătrânețe, poza autoreferențială: Prof. univ. dr. docent Y; General Z, Doctor în…; Senator X et caetera.

À propos de asta, nu cu mult timp în urmă mă aflam într-o stație PECO. Se ivise o disfuncționalitate la pompele de benzină și, în așteptarea remedierii ei, am intrat în vorbă cu un „domn bine” ceva mai în vârstă decât mine. Din una-n alta, aflu că la viața lui a fost profesor. Bucuros de o asemenea „compatibilitate” fericită, mă avânt imprudent și-i spun că am fost și eu profesor (nota bene: de liceu și de gimnaziu), la care dumnealui mă pune la rezon, nemaiașteptând să-mi termin fraza: ”Da, da' eu am fost profesor universitar!!!”. Mi-a căzut fața. În fața măreției monumentale a bătrânului personaj, entuziasmul meu s-a zbârcit în ultimul hal, volatilizându-se in aeternum… Noroc că livrările de benzină s-au reluat, ceea ce mi-a permis să mă întorc spășit în rândul neînsemnaților egali cu mine de la coadă, coadă la care – stupoare! -, se așezase totuși cuminte și distinsul meu universitar.

*

• Mic îndrumător de prevenire a arsurilor sufletești la bătrânețe ( Pentru maturii de azi – bătrânii de mâine )

Notă. Trăirile bătrânului se consumă majoritar în relația cu „ai săi” (soție sau soț, copii, nepoți, câteva rude apropiate). De calitatea acestei relații depinde, în bună măsură, starea sa interioară de satisfacție sau de neplăcere. Nu de puține ori ne confruntăm cu situații în care bătrânii sunt neînțeleși, marginalizați sau chiar bruscați de către cei care ar trebui să le stea aproape.

Destinatarii au dreptul și ei să fie expeditori, de aceea eu nutresc speranța că mai tânărul cititor al acestei cărți (pensionar și el în curând, având părinți și bunici ca mine) nu va avea ce pierde citind „povețele bătrânești” ce urmează.

– Când are ceva de spus, lasă-l să vorbească până la capăt. Chiar dacă nu prea te interesează ce spune, prefă-te totuși că-l asculți cu atenție. Se va opri la un moment dat. Dacă nu, găsește o scuză cât mai plauzibilă…

– Arată-i simpatie, încurajare, mângâiere, susținere. Toți avem nevoie de așa ceva, cu atât mai mult el/ea. (Nu te lăsa impresionat prea tare de nazurile pe care le face uneori.)

– Descoperă-i „slăbiciunile”! Îi place să joace table? Fă-ți timp să mai joci câte o partidă cu el. E nebun după ciocolată? Plasează-i un baton la îndemână.

– Nu-i da ordine, ci invită-l!

– Fă-i surprize plăcute. Pe lângă cadoul de ziua lui, cumpără-i din când în când câte un „fleac” de care are nevoie sau care îi place. Ceea ce pentru tine e un „nimic”, pentru el cântărește enorm.

– Dacă intervine în treburile tale, n-o să se prăbușească lumea dacă îl lași să-ți spună cum crede el că e bine să procedezi.

– Dacă a făcut vreo boacănă (de exemplu, a spart o vază), ia-l ușor. Decât un răstit „Nu poți să te uiți pe unde mergi!”, mai bine spune „Nu-i bai, tot mă pregăteam s-o schimb cu alta!”. Fii sigur că atitudinea ta va fi bine primită.

– Scoate-i în evidență ideile valoroase, calitățile și faptele meritorii din prezent. Are nevoie de așa ceva, chiar mai mult decât un copil sau un adolescent, dar nu cu supra de măsură, căci orice urmă de condescendență îl va ofensa. Dacă în viața sa a avut reușite remarcabile, nu ezita să i le recunoști și să-i faci cunoscută reputația.

– Atenție la glumițele sau aluziile „nevinovate”, care se mai fac în familie pe seama unor slăbiciuni fizice sau psihice ale bătrânilor. Nu toate sunt inofensive. Unele pot să-l usture, chiar dacă n-o arată. (Deși nu-i același lucru, gândește-te totuși cum te-ai simțit tu pe când aveai acnee juvenilă, când a început să ți se contureze chelia sau după ce ți-ai pus „bicicletele” pe nas. Înmulțește totul de câteva ori și-ți vei da seama mai bine cam cum stau lucrurile la bătrânețe.)

– Nu interveni în certurile care apar între părinți sau între bunicii tăi. Dacă se întâmplă ca lucrurile să degenereze, cel mai indicat ar fi un consiliu de familie sau o discuție deschisă și sinceră. Preotul sau/și psihoterapeutul pot avea și ei un rol. Orice pripeală în zona aceasta poate avea repercusiuni serioase.

– Dă-ți osteneala să te înțelegi cât mai bine cu soacra sau cu socrul tău. Nu mai pune atâta preț doar pe glasul sângelui. Glasul bunei-cuviințe e mai important.

N-ar trebui să se ajungă niciodată la situații ireconciliabile. Dacă totuși crezi că ai epuizat toate căile „pașnice” de aplanare a unor stări tensionate sau conflictuale trenante, nu ezita să iei (împreună cu soțul/soția) ultima decizie: distanțarea. Ai mai multe opțiuni: pedepsește-l pentru un timp – nu prea mult! -, prin tăcere; recunoaște-ți propriile greșeli, dar atrage-i atenția că are și el (sau ea) păcate, ca toți oamenii (fără să atingi zone hipersensibile); dacă locuiești în același spațiu cu ei, delimitează clar atribuțiile membrilor familiei.

• Mă enervează…

…bătrânii (lucizi și autonomi), care se lasă umiliți de către cei din anturajul lor. (Ai dreptul de a spune oricând DA sau NU, de a-ți susține punctele de vedere, de a te apăra);

…bătrânii care (se) mint cu talent, inventându-și merite sau supralicitându-le pe cele confirmate (mai cu seamă când cei care ar putea să-i contrazică…„s-au dus”).

*

De la lume adunate

Filmul Redemtion (Închisoarea îngerilor) – 1994

– sinopsis –

După 50 de ani de pușcărie, Brooks este eliberat. Bătrân, trezindu-se acum fără nici un rost în lumea oamenilor liberi, ar fi vrut să revină în penitenciarul în care își găsise cumva locul și unde se simțea luat în seamă. N-a rezistat șocului schimbării brutale și, după o noapte petrecută la un hotel de duzină, a fost găsit a doua zi atârnând de o funie. Se spânzurase, nu înainte de a scrijeli pe perete cuvintele „Brooks has heare” (Brooks a stat aici). E consecința tragică a unei treziri brutale la realitate, un mod de a-și exprima (fie și post mortem) nevoia de recunoaștere a demnității umane de care nu avusese parte practic niciodată.

*

Filmul „Stand Up Guys” (Trei tipi duri ) – 2012

– sinopsis –

Un alt pușcăriaș vârstnic, eliberat condiționat, după mulți ani de recluziune. Filmul susține artistic un mesaj puternic: nevoia uriașă de apropiere umană firească și de considerație, chiar și în condiții extreme. În prima seară, eroul nostru vrea să se distreze. Iată o cerere neobișnuită pe care bătrânul Val (interpretat de Al Pacino) o face unei tinere dintr-un bar, pe care o roagă, în felul său, să danseze cu el: ”Uite care-i treaba, am fost plecat pentru un timp îndelungat, nu pot spune unde, dar vreau să dansezi cu mine. Nu-ți voi cere să vii acasă cu mine, nu voi încerca să te sărut, să te mângâi pe fund sau altceva. Vreau doar să dansez. O singură melodie. Asta vă propun…doi oameni care se îmbrățișează. Nimic mai mult. După asta…nu mă vei mai vedea sau auzi niciodată.”

Fata acceptă. Urmează un dans lent (saoul), în care Val parcă topește toată amărăciunea acumulată în anii trecuți.

*

Filmul românesc Medalia de onoare – 2009

– sinopsis –

Filmul ni-l arată pe un pensionar de 75 de ani (jucat de Victor Rebenciuc), pe nume Ion I. Ion, aflat în fața unei vești neașteptate: a primit prin poștă o medalie de merit. Existența sa umilă este bulversată. Strivit de necazuri familiale, de datorii și de rutină, această veste pare să-i redea respectul de sine aproape pierdut, dar și respectul celor din jur.

Filmul surprinde universul pensionarului aflat în diferite ipostaze, într-o notă de umor reținut.

*

5.2. Bătrânul – un om între oameni

Însemnări și consemnări

• Bătrâni versus tineri

Cei care se uită doar la partea goală a paharului consideră bătrânețea și tinerețea drept vârste necomunicante. Aceștia sunt anxioșii și pesimiștii.

Cei care privesc partea plină a paharului cred că, dimpotrivă, pe măsură ce îmbătrânim, crește nevoia de a fi în preajma tinerilor. (Subliniez: în preajma lor, nu în mijlocul lor)

Pe vremea studenției mele ieșene, eram invitat destul de des la o mătușă care avea (ca și soțul ei) în jur de 70 de ani. Duminica obișnuiau să invite la masa de prânz atât tineri, cât și vârstnici de seama lor. Tanti – cum îi spuneam eu -, li se adresa congenerilor săi cu „fete” și „băieți”. De fiecare dată, bătrâneii erau poznă de veseli (mai cu seamă Tanti, care era vioara întâi). Se mânca bine, se cânta, se glumea, ascultam câteva piese ușoare interpretate la pian de aceeași mătușică vioaie. În această atmosferă cu adevărat „fără vârstă”, reunirea tinerilor și a bătrânilor la aceeași masă mi se părea absolut firească. Nu țin minte ca vreunul sau vreuna dintre „fetele” și „băieții” prezenți acolo să fi bombănit ceva la adresa noilor moravuri, să se plângă de necazurile vieții sau să ne ia „de sus” pe noi, cei tineri. Cele câteva ore petrecute împreună erau rezervate, printr-un fel de înțelegere tacită, antrenului și imboldurilor binevoitoare. Bătrânii au conștientizat că, dacă s-ar complace să respire un „aer bătrâncios”, mai devreme sau mai târziu ar fi fost rejectați. Pe de altă parte, junii au învățat lecția conviețuirii cu vârstnicii, descoperind (profitabil) gândurile și experiențele lor de viață.

Știu, timpurile s-au schimbat…dar exercițiul ulterior îndelung al unor asemenea reuniuni periodice, mai ales în familia mea, mi-a întărit convingerea că ele rămân „productive” la vârsta noastră, cu o condiție însă: ca de pe urma lor să câștige ambele „tabere”. Concluzia aceasta cred că e valabilă, prin extindere, la orice fel de relație între tineri și bătrâni.

*

Trei flash-uri dulci-acrișoare și „banale”, cu mâini și cu picioare

a. Final de program la o grădiniță din apropierea blocului meu. Zăresc un bunic ce-și preia mărunțica de nepoată de vreo trei anișori. Bătrânul, ușor neatent, pășește domol în fața ei, întinzând înspre spate o mână grea, bătătorită, cu degetele butucănoase răsfirate. Nepoțica se căznește să apuce degetele alea prea groase pentru degețelele ei și, când în sfârșit reușește să apuce unul dintre ele, își îndreaptă mutrișoara către bunel chicotind fericită. Fața bunicului s-a luminat și ea.

b. Mă aflu în oraș. Urc niște scări. În fața mea, un bătrân și nepotul său puber. Mânzul zburdă, dar bunicul se clatină pe picioarele tremurânde, gâfâie rău și, dintr-o dată, se împiedică. „Ține-te de mine, bunicule” îi sare în ajutor țâncul, oferindu-i brațul. Odată hopul trecut, cele două generații se îndepărtează de mine, continuând însă să meargă la brațetă.

c. Într-un salon de spital. Vecinul meu de pat, un bătrân de prin Bucovina, e proaspăt operat. S-a trezit din anestezie, dar nu-și poate controla încă trupul, cu excepția ochilor, urechilor și…limbii. Cere cu greu infirmierei să-i aducă „borconul” (cum botezase el plosca de urinat). Aceasta se conformează, aplicându-i obiectul, cu gesturi experte, loco dolenti.

Ei, și acu′ să vedeți pătăranie. În timp ce tânăra se apleacă să-i așeze cum trebuie așternutul, coțcarul de unchiaș, leșinat-leșinat, dar nu scapă prilejul de a-și arunca privirea prin deschizătura halatului, susurându-i la ureche: „Ce țâțe faine ai, fato!”. Femeia sare ca friptă înapoi, stropșindu-se la el: „Bată-te Dumnezeu să te bată, moșneag nebun ce ești, de asta-ți arde acuma? Am să-i zic lu' dom' doctor să-ți facă operație și la limbă.”

Vin și eu acum și spun: Ce-a greșit bietul om? Când doi oameni ajung la un asemenea grad de intimitate, ce mai contează un cuvânt-două în plus?

*

• Prieteni vechi. Într-o bună zi, după pensionare, m-am trezit cu un telefon de la un fost coleg de facultate. Îmi spunea, printre altele, că-i e dor de mine și că ar vrea să ne întâlnim. Mi-a părut bine și i-am răspuns cu entuziasm. După aceea m-au cuprins niște gânduri sucite. Revăzându-ne după 45 de ani de la absolvire, oare imaginea aceea pe care ne-am făcut-o unul despre celălalt (ingenuitate, camaraderie, exaltare, vioiciune a spiritului et caetera.) nu va avea de suferit? Nu cumva „dorul” după celălalt e, de fapt, un fel de a tânji după acele timpuri de aur? N-am să-i refuz niciodată invitația, dar stau cu inima cât un purice. N-aș vrea ca eventuala întâlnire cu prietenul meu să-mi voaleze cumva filmul încântător al relației noastre de altădată.

Notă cu totul personală. Mai am un motiv, dar să rămână între noi: ce mă fac dacă eu arăt mai rău decât el? (ca să nu mai spun dacă eu arăt mai bine decât el).

• Singurătate. Iată ceva ce sperie cumplit pe omul în vârstă. Ca regulă generală, da, se poate spune că în singurătate nu se poate îmbătrâni bine, chiar dacă vei trăi o sută de ani.(Sunt însă și excepții. Depinde de vârstă, înclinații, fire, nivel de cultură et caetera.)

În timpurile noastre, singurătatea nu prea mai seamănă cu cea de ieri. Contactul cu oamenii se face lesnicios, pe mii de căi, reale sau virtuale (posibilități de deplasare, internet, radio, celular și TV, o diversitate uluitoare de preocupări et caetera), împiedicând instalarea angoasei sau a ipohondriei.

Dar nu în evitarea plictiselii stă adevărata problemă. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, crește și dificultatea interacțiunilor cu mediul înconjurător (oameni și locuri), ceea ce antrenează, implicit, retragerea progresivă în spațiul domestic. În momentul în care aici, în acest spațiu, rămâi cu adevărat singur, nevoia unui „suflet” pe care să-l ai pe aproape devine stringentă. Dacă ești prins complet descoperit, nu-i deloc simplu să trăiești mulțumitor mai departe. Izolarea și mizantropia alienează și – dacă mai e nevoie s-o spun -, ucid cheful de viață. Știm prea bine că există destule căi de scăpare, dar nu le poți afla complăcându-te într-o așteptare lenevoasă. Fă-ți inventarul prietenilor mai vechi și mai noi, caută-i și încearcă să reînnozi relația cu ei; încearcă să-ți apropii noi persoane, investind afectiv și întreținând activ relația cu ele. Acum, mai mult ca oricând (și oricât de greu ți-ar veni uneori), trebuie să pui la bătaie surâsul și bunăvoința, ajutorul dezinteresat și prețuirea, favorul și concesia, binefacerea și încurajarea, simplitatea și reciprocitatea.

Trebuie să recunoaștem că nu e prea ușor să mai împărtășești acum noi experiențe comune cu alții, dar nici un efort nu e prea mare ca să eviți pustiul interior. Chiar și pentru simplul motiv de a avea în jurul tău persoane agreabile.

Note cu diez!

1. Comunicarea (autentică) cu o ființă umană nu poate fi suplinită deplin de vreun animal de casă (oricât de …drăguț și de devotat ar fi), de icoane (oricât de multe ar fi), de televizor sau de Internet (oricâte programe vesele și variate vei urmări).

2. Nu vei câștiga nicicând prietenia statornică a cuiva (decât poate compasiune!) plângându-ți necontenit de milă;

3. Nu ezita să te desparți rapid de cei care te fac și mai nefericit decât ești.

4. Am citit undeva că s-ar fi inventat haina care îmbrățișează pe om și îi spune „te iubesc”. Dacă aș putea, i-aș îmbrăca pe toți bătrânii cu ea, în primul rând pe cei rămași singuri.

• Dragoste față de oameni? Nu contest, dar cred că la bătrânețe rămâi cu adevărat sensibil (mă doare, sufăr, plâng, mă bucur, mă înduioșez, iubesc, mă topesc) mai cu seamă la ceea ce se întâmplă în tine și lângă tine. Marile elanuri umanitare ale tinereții și maturității se sting treptat, cedând locul marilor probleme ale existenței tale, obsesiei de sine. Lumea și oamenii săi devin mai mult subiecte de contemplație sau de referință, iar tu – un simplu spectator cuminte.

*

Pro domo

• Pe vremea adolescenței mele humuleștene, mă întâlneam deseori cu un fost primar „averescan” al Târgului meu. Era bătrân, masiv și cu mers anevoios, dar cu privirea tot ageră, gata să intre în vorbă cu…electoratul. În legătură cu acest personaj, tata, care l-a cunoscut îndeaproape, mi-a povestit o întâmplare – poate reală, poate anecdotică! – oricum sugestivă. ”Primarul” nostru nu-i pupa pe toți cei cu care discuta, așa cum fac, cu atâta înflăcărată sinceritate, cei de azi, dar nu obosea să se „intereseze” de soarta oamenilor pe care îi păstorise cândva. Vorba care îl însoțea în fiecare periplu prin zonă, un viguros și optimist laitmotiv cetățenesc, era: „foarte bine”. Cam așa:

– Ce faci, Ioane?

– Ce să fac, dom' Primar, ia, mă duc în obor să cumpăr o văcuță.

– Foarte bine! Foarte bine!

Într-o zi, în drum spre Târgu-Neamț, îi apare în față un alt chip cunoscut, o băbuță amărâtă, cu ochii înveliți în cearcăne.

– Ce faci, Ileană? Cum o mai duci? o întrebă Primarul, cu ochii deja în altă parte, în căutarea altui „subiect”.

– D-apăi n-o duc diloc bini, dom' Bancea, iaca, mi-o murit barbatu' asară și-i fac di-nmormântari.

– Foarte bine! Foarte bine! glăsui satisfăcut venerabilul om politic, îndepărtându-se cu inima inundată de sentimentul înălțător al iubirii de obște.

*

• Viața la bloc e un fel de călătorie lungă cu autobuzul. Când urci în el nu-ți cunoști, de regulă, viitorii companioni, dar speri ca drumul pe care-l ai de străbătut să decurgă fără mari dificultăți. Uneori ai noroc, alteori nu. Ai noroc atunci când călătorii se arată binevoitori, comunică afabil, au mereu zâmbetul pe buze și se menajează reciproc. Se leagă amiciții, se mai spune câte o glumă bună. Drumul nu e chiar o autostradă, iar autobuzul mai face câte o pană, dar șoferul (administratorul de bloc) e competent și totul se rezolvă. Călătorii coboară pe rând, despărțindu-se de cei rămași cu sentimentul că timpul a trecut plăcut și ușor.

Când nu ai noroc, privirile piezișe, tăcerea grea și drumul monoton fac să crească treptat tensiunea la cote greu de suportat. Încep, din nimica toată, șicane și vorbe aspre. Nacafale cât cuprinde. Dușmănii din te miri ce. Aerul din interior devine greu respirabil, până și peisajul de afară pare sordid. Ai putea coborî, dar nu-i chiar așa de simplu: pe traseul tău nu mai poți găsi atât de ușor un alt autobuz, iar până la stația terminus mai e destul de mers. Intri la idei și te întrebi nedumerit: De ce nu le sunt pe plac? Încerci să înviorezi atmosfera, dar nimic nu merge. Ce Dumnezeu, e așa de greu să rostești o vorbă bună sau să schițezi un zâmbet? În condițiile astea nu e ușor de călătorit. La capătul drumului tău cobori cu sufletul încărcat. Ar fi putut fi o călătorie plăcută, dar…vă rog să mă scuzați o clipă, mă cheamă domnul Mircea, vecinul de sub mine. Ce-oi mai fi făcut oare? Sau poate mă poftește la un șpriț?

*

De la lume adunate

„Fiți egoiști!…să vă gândiți în primul rând la voi. Umpleți-vă butoiul. Când se va revărsa, și ceilalți vor putea profita de el.” (Jalenques, E., 32, p.82)

*

„Nu iubim oamenii atât pentru binele pe care ni l-au făcut, cât pentru binele pe care l-am făcut noi lor.” (Tolstoi, L.N., apud Vianu, T., 78, p.34)

*

„Prietenia ține nu numai de norocul de a întâlni oameni care să-ți inspire respect și afecțiune. Prietenia e un har, pe care îl ai sau nu-l ai.” (Paler, O., 50, p.209)

*

„Pomana seamănă tot atât de puțin cu binefacerea ca strâmbătura unei maimuțe cu surâsul Giocondei.” (France, A., apud Vianu, T., 78, p.35)

5.3. Viața în cuplu

Punctul pe „Δ (de la „împăcare”, „înțelegere, „îngăduință”)

• Ieșirea la pensie nu rămâne fără efecte în planul vieții familiale. Sintagma „a trăi în comun” capătă la bătrânețe semnificații nebănuite până acum. În fiecare zi trebuie – accentuez: trebuie! -, să petreci mult timp alături de partenerul tău de viață, să împarți nemijlocit viața cu el. Puțini sunt cei care mai îndrăznesc „să se despartă”. Toți avem nevoie să fim doriți, dar la bătrânețe, când nu mai ai mult combustibil în rezervor, nevoile de afecțiune și de stabilitate sunt enorme. Nu toate cuplurile „se iubesc”, dar nevoia de a avea pe cineva lângă tine este atât de mare, încât până și în ură oamenii refuză să se despartă.

Primii ani de după pensionare sunt decisivi pentru a pune bazele unor habitudini de „politică familială corectă” care, consolidate mai apoi, să constituie temelia unei bătrâneți reușite.

Cei ce cred că, după pensionare, mașinăria căsătoriei va funcționa fără sincope, în virtutea inerției, sau că lucrurile se vor așeza de la sine, se înșală. Admițând chiar sublimitatea situației în care cei doi s-au iubit „de-o viață” și se iubesc la fel și acum, noua vârstă pretinde măsuri adaptative: renunțarea la măști, redistribuiri de roluri, o flexibilizare a atribuțiilor și, peste toate, o înțelegere a nevoii de „împăcare” cu celălalt. Apele în care am navigat până acum cu bine încep să se învolbureze, locul de la timonă trebuie cedat când unuia, când celuilalt, se cer căutate noi resurse interioare, neexploatate încă, necesare pentru a învinge slăbiciunile de tot felul, pentru a trece mai ușor peste zilele proaste, pentru a găsi mulțumire în ceea ce faci, pentru a găsi, în fine, noi pretexte de a trăi. Vorbim aici, în esență, de cultivarea unui comportament protectiv, în care cuvintele de ordine sunt: răbdare, acord, tandrețe, compasiune, stăpânire de sine et caetera, et caetera.

În cazul vârstnicilor, în ciuda ratei reduse a divorțurilor și a minunatelor exemple de longevitate în cuplu, știm cu toții că realitatea nu e chiar așa de roz. Nu mă număr printre cei care ridică osanale iubirii veșnice și desfătărilor ei, postulând cvasiletargic, cu ochii dați peste cap, poncife de genul: „Ce frumoasă-i dragostea…”. Dacă vreți, vă pot povesti și eu (chiar cu majuscule!) că iubirea susține pofta de viață și că amplifică orice îndeletnicire nobilă, că trebuie să iubești necondiționat persoana cu care te-ai căsătorit, că incapacitatea sexuală e o mare nenorocire, că „unde nu e iubire nimic nu e” et caetera, et caetera. (Doamne, ce de clișee prin zona iubirii!) Nu o fac. Nu pentru că toate acestea n-ar fi adevărate. Și nici pentru că, pentru noi, cei „vechi”, au devenit truisme pompoase, ci pentru că, atunci când e vorba de a intra în alchimia subtilă a vieții de cuplu, toate acestea se relativizează într-un fel de mișcare browniană de umbre și lumini, de forme și intensități schimbătoare, în care își spun cuvântul, pe rând sau în același timp, o multitudine de determinări intrinseci și extrinseci. Da, e minunat să spui: Iubește-ți soția (sau soțul)! Ascultă-ți partenerul, fii grijuliu, fă-i mereu surprize plăcute, fii amuzant! și altele. Ce simplu ar fi (și plicticos totodată!) dacă cei doi parteneri de viață s-ar potrivi (aproape) perfect! În realitate, ei se află într-o permanentă echilibristică pe sârmă. (Nici măcar cu tine nu te poți împăca deplin, d-apoi când mai ești și însoțit!)

Mai există și grade diferite de sensibilitate și de toleranță. Unul (sau una) se complace fără probleme în postura de vioara a doua în familie (uneori chiar de sclav), pe când altul (sau alta) nu suportă nici măcar să-i îndrepți gulerul deranjat al bluzei. Ce să mai spunem când între cei doi există diferențe mari de vârstă sau când fiecare dintre ei a avut unul sau mai multe divorțuri la activ…Trebuie să pășești cu precauții extreme printre aceste zone fierbinți.

E posibil să apară și situații în care partenerul de viață de până acum nu mai e dorit. Te simți în putere, există alternative ce par viabile și ți se pare normal să spui: ”Vreau s-o iau de la capăt!”. Riscant. Foarte riscant. Ceea ce nu te-a omorât până acum…nu te întărește neapărat, dar cel puțin mergi pe un drum cunoscut, cu posibilități certe de îmbunătățire a… „infrastructurii rutiere”. Soluția rezonabilă mi se pare a fi compromisul, ”arta” de a-l suporta pe celălalt, dar și de a te face suportabil. Înainte (pardon! – înapoi), în vremurile plenitudinii noastre, dacă ziua te certai cu nevasta, lucrurile se rezolvau noaptea. La bătrânețe, patul capătă alte valențe prioritare…Șampania de altădată s-a trezit, cedând locul ceaiului de tei, de rostopască, de sunătoare, de ghimpe et caetera. A sosit timpul să-ți demonstrezi iubirea (sau, dacă termenul „iubire” ți se pare cam „tare”, alege: afecțiunea, atașamentul, respectul etc.) în forme noi. Nu văd obstrucții insurmontabile în calea modificării unei „logici” a conviețuirii cu o altă logică, mai potrivită noului mod de viață. Cu condiția esențială ca la această schimbare să muncească ambii parteneri și în deplină cunoștință de cauză.

Ce și cum să faci ca lucrurile să meargă cât mai bine într-un cuplu de vârstnici care-se-suportă sau – de ce nu? – se iubesc? Desigur, nu prin directive dinspre cel (sau cea) mai tare și mai mare, nu prin șantaj emoțional sau prin obediență, nu prin forța ipocrit persuasivă a limbajului bine mânuit sau prin trasarea unei granițe ferme între atribuțiile fiecăruia. Reguli punctuale nu se pot formula decât de către „cei doi”.

Iertat să-mi fie tonul poate (ușor) didactic, (ușor) patetic sau accentele pe alocuri redundante, dar consider că nu trebuie să obosești în a-ți spune iarăși și iarăși că se pot găsi multe de făcut. Caută mereu, scormonește până descoperi ceva plăcut amândurora! V-ați săturat să stați mereu acasă? Puneți la cale o „ieșire” în oraș. Ai chef de o mâncare neaoșă, o alivancă sau o tochitură din care n-ai mâncat de vreo zece-douăzeci de ani? Consultă rețetele potrivite și treci la treabă! Vrei să-ți surprinzi „colega” de domiciliu? Mai spală și tu vasele, fă o glumă, avansează o invitație et caetera, et caetera. Chiar și un simplu fir de floare de câmp poate aduce un licăr de bucurie în ochii celuilalt. Smulge-te din indiferență, ieși în regim de urgență din morga marilor ranguri sau funcții pe care le-ai avut, sfărâmă obiceiurile tabuizate ce îți mănâncă timpul prețios și te izolează, diversifică, experimentează. Abate gândurile negre ale partenerului în altă parte. Evită subiectele ce pot răscoli patimi și naște belicoase controverse. Ocupați-vă cu râvnă de menajul în doi, ucigând fără milă acel ménage à trois cu televizorul de alături, pe cale de a se permanentiza. În situații dificile, abordați discuția deschisă, obiectivă, clarificatoare. Iar dacă se întâmplă să nu ne mai putem iubi ca-n vremurile bune, măcar să fim respectuoși (și uneori – nu prea des! -, să ne mințim frumos). Protejându-l pe cel de lângă tine, te protejezi în primul rând pe tine. Dacă nu mai e posibilă întoarcerea în trecutul roz, să facem măcar tot ce e posibil ca prezentul să nu fie potopit de culori întunecate. Familia e bună. Familia trebuie păstrată și îngrijită la bătrânețe. Nu „cu orice preț”, dar cu orice efort.

*

Însemnări și consemnări

• Vai, lucrurile nu merg prea bine în domiciliul conjugal. Te trezești dimineața și îți promiți ca astăzi să eviți certurile stupide. Nu-ți iese însă. Detaliile și mica rutină domestică te înrobesc. Acolo își face culcuș Michiduță, care atâta așteaptă! Nimicuri precum două-trei firimituri scăpate pe fața de masă, câteva fire de păr căzute în chiuvetă, un prosop neașezat cum trebuie sau vreo remarcă „deplasată” capătă proporții monstruoase. Ca să nu mai vorbim de lucrurile mai „serioase” precum călcatul rufelor („Ce-i cu dunga asta aici?”), aspiratul covoarelor („De ce n-ai dat și după colțul ăla?”, bibelourile ușor deplasate de la locul lor et caetera, et caetera. Explozia este iminentă. E de ajuns o scânteie. Paranoia e la doi pași.

Supărarea mare nu se datorează atât exagerărilor și reproșurilor „din nimica”, cât escaladării lor. Se rostesc „adevăruri grele”, care pot să distrugă treptat încrederea în sine sau în celălalt. Nu-i bine. Dacă privirile chiorâșe și disputele „care pe care” tind să se cronicizeze, nu aștepta ajutorul divin. Există întotdeauna câte un mic aspect asupra căruia poți lucra. De exemplu, îți sugerez, stimate prietene – am și eu experiența mea! -, să-ți creezi deprinderea ca orice gest sau vorbă să fie precedate de o străfulgerare preventivă și pacificatoare. Concret: o consultare prealabilă, o vorbă bună, un ton moderat, un brânci șăgalnic, acceptarea tăcută, temporizarea, amânarea „clarificărilor” et caetera. E foarte posibil ca furtuna care se anunța vijelioasă să se preschimbe într-o boare rece sau într-un banal mormăit. Nu te teme, respectul de sine rămâne la locul său. La urma urmei, cine spune că iubirea se manifestă într-un singur mod? Iar dacă o căsnicie a durat decenii, nu e logic să socotim – cu rezervele de rigoare! -, că există încă destule puncte pozitive comune și schimburi valorizante care să-i țină „la un loc” pe cei doi?

• Se mai întâmplă – mai rar, e drept -, și situații în care „a proteja” se poate schimba în „a sufoca”. Ca de obicei, abaterea de la linia de mijloc aduce neplăceri.

*

Pro domo sau Ce vrăji a mai făcut Farmazoanca mea

• Tactica temporizării are succes până și la Farmazoanca mea, de ce n-ar avea și la voi? Să vă dau un exemplu. Când vine din oraș și intră în casă, uneori obosită sau indispusă, mă roagă („Haide-odată!”) s-o ajut să-și scoată pantofii sau cizmulițele (după sezon). După cum ați înțeles deja, cuvintele ei sunt pentru mine literă de Evanghelie, așa că mă deplasez în pas alergător și fără crâcnet. Când ajung lângă ea, îmi pune o mână pe umăr, ca să aibă sprijin bun, un minunat prilej pentru mine – pe care nu-l scap aproape niciodată! -, de a schița câțiva pași de horă sau de sârbă, în care o antrenez și pe …Dumneaei, ceea ce o face, invariabil, să zâmbească. O copilărie, nu? un petit rien – cum zic francezii -, pentru mine însă momentul acela echivalează cu o rază de soare.

• Dacă nu știați, aflați că certurile într-un cuplu de vârstnici nu aduc numai necazuri. Am aflat din spusele altora că o ceartă „bună” îți întărește plămânii, îți dă sentimentul că ești cineva sau că e un exercițiu excelent de stimulare mentală. Prin urmare, o ceartă bine controlată (eventual presărată cu câteva cuvinte și expresii suculente) nu strică din când în când. Mă bucur să aud așa ceva!

*

• La vremuri noi…

Talk show monden (și „păcătos”) la televizor. Surprind – cu totul întâmplător, căci n-am nici un apetit pentru asemenea emisiuni -, un comentariu legat de divorțul unui personaj important al vieții publice, după 30 de ani de căsnicie. Unul dintre invitați, mare adept al stabilității conjugale, perorează scandalizat: „Stai dracului acolo cu nevasta ta! După 30 de ani, te apuci s-o iei de la capăt!?” Altul, mai tânăr, ”om de tip nou”, intervine și el, în contrareplică, spunând: ”Eu am crescut într-o familie tradițională, părinții mei au și ei vreo 30 de ani de căsătorie, dar de mine nu s-a prins lecția asta a conviețuirii pentru toată viața.” „Ei, vezi, se amestecă un alt tânăr „de tip nou”, tot ai învățat ceva de la babacii tăi!”

• E ciudat la câte te poți gândi când ți-e dor de „bătrânii” tăi. Eu, de exemplu, în clipa asta am în nări mirosul frigănelelor nemaivăzute pe care le făcea mama și al feliilor de pâine neagră unse cu untură și presărate bine cu sare grunjoasă.

• Tihna „bătrânească” are șarmul ei inefabil. Eu și Farmazoanca vizionăm programele TV în camere diferite (deh, gusturile nu se discută!). După circa o oră, o aud subit din camera ei:

– Cred că azi a fost ceva mai cald ca ieri.

– Aaa, da, cu siguranță.

Apoi mai urmează o oră (sau două) de liniște și de împăcare.

• Farmazoanca are și ea, ca orice gospodină care se respectă, momentele ei de grație. Iată, cu voia ta, prietene, câteva.

– Atât de mult îi place să mă cicălească, încât, atunci când nu găsește niciun motiv la îndemână, nu ezită să apeleze la o tactică atroce: mă ceartă ante factum. Ea știe sigur, dar absolut sigur, că voi face în cel mai scurt timp o prostie, așa că are grijă să-mi facă morală preventiv: ”Vezi cum apuci oala aia cu borș din frigider! Parcă văd c-o scapi din mână!” sau „Vezi cât stai la WC, că trebuie să plec la piață!” – plecarea este însă cam peste o oră sau două! – și așa mai departe. Uneori iese chiar un mic spectacol „buf” în avanpremieră.

– În timpul mesei, extrem de preocupată de calitatea bucatelor pe care le-a pregătit cu pasiune și cu dăruire (aici nu glumesc!), Doamna F. are grijă să mă întrebe de cel puțin trei ori, pe parcursul mesei, cum mi se par. (Nota bene: răspunsurile trebuie să fie întotdeauna pozitive.) Eu am învățat bine lecția asta, ca atare am mereu la îndemână un repertoriu larg de termeni apreciativi, de genul: nemaipomenit, strașnic, extra, super, O.K. et caetera. Am însă grijă să nu fie superlaudativi (cum ar fi: uluitor, fenomenal, unic sau „N-am mâncat niciodată ceva mai bun”), pentru că se prinde și pot avea probleme. Se mai întâmplă uneori să-mi epuizez vocabularul specific și atunci bag în funcțiune ochii (dați peste cap sau exoftalmici), mimica, mârâiturile de plăcere, interjecțiile și balansul afirmativ al capului, ca-n filmele cu Muppets. Când la toate astea se mai adaugă și îndemnurile ei repetate de a lua din toate „măcar un pic” („Da' de ce nu iei și din tocănița asta?” sau „Ce, musacaua nu-i bună?”), totul se transformă într-un mirobolant scheci. Mă scol greu de la masă, dar strălucirea din privirile Farmazoancei face cât o duzină de Trifermente.

Notă cu bemol. Paroxismul „desăvârșirii” îl atinge totuși în momentele în care face vreo poznă (și – vă spun între patru ochi -, face destule, vă asigur!), momente în care eu mă găsesc la 15-20 de metri de dânsa. Cine credeți că este vinovatul? Ați ghicit din nou: tot …băiatul.

• Farmazoanca e moldoveancă get-beget, ca și mine, așa că nu pricep cu nici un chip de ce se poartă atât de oltenește! I-auzi una:

– De ce n-ai întins la uscat prosopul acela umed de la baie? am sughițat eu un reproș timid.

– Taci din gură, îmi explică ea.

Off-line. Eu n-am curajul nici să ridic privirile către Ea, necum să-i dau și replica. Unicul curajos ce i-ar putea, eventual, răspunde este ecoul.

• Mă enervează…

…declarațiile (suspecte) ale celor care, după 50 sau 60 de ani de căsnicie, spun: ”Ne iubim ca-n prima zi”, „Am fost cumpătați în toate” sau „N-a ridicat niciodată vocea la mine!;

…ipocrizia mistificată sub un „te iubesc” devenit dicteu automat;

…bărbații vârstnici care nu zăresc decât ridurile soției, nu și pe ale lor;

…cei care susțin sus și tare că adevărata iubire este cea de la bătrânețe. (O fi, nu spun nu!…dar atunci cum să denumești năvalnica și irepetabila «primă» iubire din tinerețe?)

…când Farmazoanca îmi reproșează că iar am uitat să las jos capacul de la WC.

*

De la lume adunate

„Părinții mei au avut o singură ceartă în patruzeci și cinci de ani. Ce-i drept, a durat patruzeci și trei de ani.” ( Ladman, C., apud Machale, D., 38, p.74)

*

„Iubirea fericită este […] un corelativ al reușitei umane, o binecuvântare care îmbogățește și înfrumusețează inventarul destinului pământesc. Fericirea se multiplică atunci când e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului așază asupra întregii comunități un cer mai curat și mai hrănitor.” (Pleșu, A., 53, p.63)

*

„Nu-ți sunt scumpe încrețiturile de pe fruntea și de la ochii femeii tale? Gândește-te bine că încrețiturile astea s-au făcut în lunga voastră tovărășie de griji și de nevoi […] Gândește-te că asta e fața râzătoare pe care o așteptai cu pieptul înfrigurat în nopțile de vară.” (Ibrăileanu, G., 31, p.210)

*

„În spitalele de nebuni sunt mai mulți bărbați decât femei, ceea ce arată cine scoate din minți pe cine.” (Veale, P., apud Machale, D., 38, p.137)

*

Filmul „Hope springs” – Terapie de cuplu (2012)

– sinopsis –

Un cuplu aflat la vremea primei bătrâneți are probleme, dar nu de compatibilitate, pentru că cei doi se simt legați unul de celălalt. Dorm în camere separate, n-au mai făcut sex de câțiva ani, totul curge într-o rutină cumplită, care le-a anchilozat sentimentele. Ea, soția frustrată, caută ajutor la un medic specializat în probleme de cuplu. Cu toate reticențele inițiale, soțul acceptă și el să participe. Prima temă pe care le-o dă doctorul e ca, la culcare, seara, să stea în același pat și să fie îmbrățișați. Nu totul decurge „ca la carte”, dar atingerea are efecte miraculoase. Flacăra ce părea să se fi stins dă semne de revigorare. Scena în care cei doi adorm îmbrățișati, după ce executaseră cu stinghereală mișcări aproape uitate, este greu de uitat.

Sceptic, soțul întrerupe, la un moment dat, terapia și o întreabă înciudat pe soție (interpretată de Meryl Streep) ce rost are această șaradă. Ea îi răspunde:

– Știi când mereu te gândești că te îndrepți către ceva? Zici : «când mă voi căsători» sau «când voi avea copii» sau «când vor pleca copiii și vom rămâne iar numai noi»…Știi, mereu aștepți câte ceva. Și, într-o bună zi, îmi dau seama că nu mă mai aștept la nimic. Și cred că nu am mai fost dispusă să las lucrurile să se îndrepte de la sine. Nu încă. Poate nu am avut de ales, știi? Poate nu ai de ales.”

Trece și ea printr-un moment de slăbiciune, mărturisindu-i medicului că ”aș fi mai puțin singură dacă aș fi singură acolo”. Singurătatea în doi e mai chinuitoare uneori.

El (interpretat de Tommy Lee Jones) socotește că lucrurile au o evoluție a lor, regresivă, că se opresc de la sine, că este doar un buton de oprit, nu și unul de (re)pornit.

Doctorul le cere, mai apoi, după ce ședințele se reiau, să-și amintească ultimele partide de sex reușite. Se conformează cu dificultate, dar „povestile” le produc, în final, multă plăcere. Încep să se reconecteze, să aibă fantezii, merg la un film împreună și mănâncă pop-corn, iau o cină romantică, își amintesc de clipele încântătoare din trecutul lor comun.

Cei doi se străduiesc și reînvață să se iubească. Și reușesc!

*

„Când nu te iubește nimeni, nu rămâne să te iubească decât Dumnezeu.” (Liiceanu, G., 34, p.250)

*

„Nimeni nu iubește pe cel care nu poate iubi pe nimeni.” (Democrit, apud Reflecții și maxime, 62, p.201)

*

„Când muierea e mută și bărbatul mut, e viața cea mai bună între amândoi.” (Proverbe românesti, 56, p.89)

*

Filmul „Don Juan DeMarco” – 1995

– sinopsis –

Marlon Brando joacă rolul unui medic psihiatru aflat în prag de pensionare. Ultimul său pacient (interpretat de J.Deep) este parcă providențial pentru medic. Pe parcursul ședințelor de terapie, ascultă povestea vieții acestui Don Juan, prilej de a înțelege din această istorisire prelungită că propria sa viață sentimentală alături de soție trebuie schimbată, că traseul tern al vieții lor de până acum trebuie modificat.

La un moment dat îi spune soției: ”Aș vrea să știu totul despre tine…Aș vrea să știu ce speranțe și ce vise ai pierdut de-a lungul drumului, când eu eram prea ocupat gândindu-mă numai la mine.”

*

Filmul „On Golden Pond” – Pe heleșteul auriu – 1981

– sinopsis –

Norman și Ethel își petrec o parte din timp la o cabană a lor, aflată pe marginea unui lac. Au în jur de 80 de ani. Bătrânul pleacă după zmeură în pădurea apropiată, dar nu mai recunoaște locurile și de-abia nimerește drumul înapoi. Ethel, bătrâna lui soție, îl consolează și îl mângâie, la care el spune :

– Ești o bătrânică drăguță, știi ? Ce cauți tu cu un ticălos bătrân și țicnit ca mine?

– Păi…n-am nici cea mai vagă idee, răspunde ea cochetând. Știi, Norman, ești cel mai dulce bărbat din lume, dar eu sunt singura care știe.

*

5.4. Lângă „cei dragi”

Însemnări și consemnări

• Am și eu trei nepoți (toți băieți, deși mi-ar fi plăcut și o fată!). N-am motive să mă plâng: mă bucur din plin de prezența și de atenția lor.

Nu, să nu vă așteptați ca, aici și acum, să mă lansez în sentimentalisme de bunic. (Vechile imagini idilice cu bunici sfătoși, cu mustăți lungi și bunicuțe care tricotează la gura sobei, înconjurați de nepoței ascultători au rămas doar prin cărți…) Vreau doar să-mi exprim părerea de rău că nepoții prezentului nu prea mai au timp (uneori nici chef) să asculte poveștile și sfaturile bunicilor – mai cu seamă ale celor „urbani”. (Ce să mai vorbim de cei plecați, cu sau fără părinți, la sute sau mii de kilometri de bunicii lor!) E greu să faci concurență jocurilor pe calculator, butonatului pe tastele telefonului mobil, gadgeturilor, mondenităților și agrementelor de tot felul care le ocupă timpul liber sau, mai bine zis, le răpesc din timpul pe care l-ar fi putut petrece cu noi. (În paranteză fie spus, nici bunicii „moderni” nu mai seamănă întrutotul cu cei de ieri: au roluri și preocupări diverse și se gândesc mult mai mult la ei etc.)

*

Pro domo. Et in Arcadia ego! Mi-l amintesc pe bunicul din Bejenii Humuleștiului. Iarna, așezat pe un scăunel în fața sobei, îmi povestea din război sau îmi cânta cu patos cântece eroice pe versurile lui Bolintineanu, iar vara mă lăsa să mă desfăt cu niște pere „tămâioase” aurii și parfumate, cum n-am mai mâncat de-atunci. Îmi vin în minte și surprizele bunicii, care obișnuia să ridice din când în când capacul unei lăzi cu lucruri „de valoare” și cu bunătăți plăcute mie, precum halva, acadele sau dulceață de nuci…Stop! Iacătă-mă-s căzut și eu, ”cogeamite om bătrân”, în borcanul cu dulceață al bunicii. Mă grăbesc să revin în prezent.

Nu, nu vreau să spun că relația bunic-nepot era neapărat mai bună ca acum. Și totuși… ceva din farmecul de altădată s-a dus, chiar dacă timpurile nu erau chiar așa de idilice precum sugerează pasajul de mai sus. Ritmul în care trăim, fuga nebună, cu sufletul la gură, prin viață ne fură răgazul cuvenit intimității, transmiterii de mesaje interioare, continuității…Nu se poate să nu fii (măcar puțin) necăjit din pricina asta! Sau poate exagerez eu? O fi oare mai bine ca bătrânețea zilelor noastre să te prindă becher?

*

• Relația cu copiii și cu nepoții reprezintă unul dintre punctele cardinale ale bătrâneții. Iată ceva ce nu mai trebuie demonstrat. Legătura de sânge e puternică, însă nu și îndestulătoare. Bunele legături cu cei dragi trebuie cultivate. Multe „reguli” se învață din mers, dar, după cum bine știi, stimate prietene, e mult mai ușor și mai avantajos să înveți din experiența altora. Hai să ne reamintim, spre folosul amândurora, ce știm în privința aceasta.

– Dacă ai norocul de a-ți trăi bătrânețea lângă ai tăi, abține-te de a face la tot pasul observații critice, de a da sfaturi și directive. Treacă-meargă de vei fi socotit pisălog sau retrograd. Mai grav e că poți trezi resentimente și încăpățânare. Îți place sau nu, rolul tău de pater familias, de grand senior s-a cam dus. Dacă vrei cu tot dinadinsul să-ți joci rolul de vedetă prime time, poți s-o (mai) faci eventual în fața soției, dar mai indicat ar fi în fața oglinzii (eventual pe întuneric).

Un amendament. În momente esențiale (poate cruciale) ale vieții celor dragi e bine totuși să spui clar și răspicat ce ai de spus. Socotesc că e de datoria ta să intervii pentru a preveni anumite erori iminente sau de a pune lucrurile pe direcția bună. Numai așa conștiința ta va fi împăcată, indiferent de felul în care vor fi primite sau urmate sfaturile tale.

– Te îndârjești împotriva copiilor și nepoților, dând frâu liber nemulțumirilor tale? Invoci continuu datoria lor de a te îngriji? Nu cumva le ceri prea mult? Fac și ei ce pot și cât pot. Te-ai gândit vreodată că lipsa lor de reacție s-ar putea explica și prin felul în care i-ai educat? Pe de altă parte, nu cumva ai devenit „indezirabil” cu bombănelile, lamentările și capriciile tale nesfârșite?

Trăiește-ți viața cum poți mai bine și lasă-i și pe ei să și-o trăiască pe a lor. Obișnuiește-te cu gândul că fiecare om (și familie) are viața sa. Copiii și nepoții nu sunt proprietatea ta și nici tu nu (mai) ești nomber one pentru ei. Bineînțeles, idealul ar fi ca părinții în vârstă să stea în preajma copiilor, să fie îngrijiți, alinați și ajutați la nevoie. Din păcate, dorința nu e suficientă. După cum constați și tu, copiii și nepoții timpului nostru zboară din ce în ce mai departe de cuib. Volens-nolens, trebuie să accepți „noua ordine” și să te adaptezi.

Mai curând gândește-te ce-ai putea face tu pentru ei. Caută bine și vei găsi destule. Ei vor pricepe – fii fără grijă! – și vor veni în întâmpinarea ta. Și chiar dacă nu vor răspunde pe măsura așteptărilor tale, vei rămâne cel puțin cu inima ușoară că ai făcut pentru ai tăi ceea ce trebuia făcut.

• Există „deontologi” care ne îndeamnă pe noi, bătrânii, să cultivăm atingerea, adică să îmbrățișăm și să ne lăsăm îmbrățișați, să sărutăm și să ne lăsăm sărutați, să mângâiem și să ne lăsăm mângâiați. Într-adevăr, nimic nu poate fi mai plăcut și mai împlinitor decât apropierea a două ființe care se doresc, se iubesc și se ating. Dar nici aici lucrurile nu pot fi luate ex abrupto. Dacă nu ai în spate o cultură a gesturilor de acest fel sau o structură interioară disponibilă pentru tandrețe, e greu să „treci la fapte” doar pentru că te îndeamnă careva. Chiar dacă ești convins de binefacerile ei. Pe de altă parte, duritățile vieții pot usca sentimentele.

Mai sunt și din cei care cred că a fi tandru înseamnă a fi slab de înger. Asemenea idee preconcepută trebuie aruncată urgent la gunoi. A lua în brațe ființa iubită, a-i așeza o șuviță (chipurile rebelă), a-i căuta mâna pentru o atingere fugară nu sunt pentru ei semne de trăiri nobile sau de eleganță a gesturilor, ci mofturi, gratuități, chiar manifestări impudice. Păcat. Pierd, la bătrânețe, o șansă semnificativă de a împărtăși deplin o bucurie sau măcar de a face nefericirea mai mică.

Notă cu diez. Categoric, există și în privința gesturilor niște limite, dar nu la lipsa de măsură mă refer eu. Esențială rămâne sinceritatea. Din virtuțile atingerii nu mai rămâne mare lucru dacă înseamnă doar simpla alăturare a două trupuri, de fapt două scânduri…

*

Pro domo

• În materie de iubire, cu atât mai mult când e vorba de bătrânețe, e nevoie de eforturi sporite de alimentare a afecțiunii. (E, dacă vreți, ca la lămpile cu petrol de altădată, când trebuia, din când în când, să apeși pe un piston, pentru ca flacăra să prindă iar putere.) Chiar dacă până acum n-ai rostit niciodată magicul „te iubesc”, considerând că iubirea e suficientă „în sine” și că timpul îndelungat petrecut alături de celălalt e un argument mai tare ca orice, la bătrânețe e nevoie câteodată să fii mai …explicit. Lasă-ți inima să hotărască momentul, dar nu ezita să-i dai glas.

Mama mea, trecută de 80 de ani, rămăsese singură și se aștepta să vin mai des pe la ea, mustrându-mă pentru întârzierile mele. Cu toate că aveam, de cel mai multe ori, justificări temeinice, eram totuși nemulțumit de mine. Odată mi-am luat inima în dinți și i-am spus: ”Mamă, doar știi că te iubesc. Sunt lângă matale în fiecare clipă. Fii liniștită!”. Chipul ei nu s-a schimbat prea mult. Doar un zâmbet subțire i-a apărut în colțul gurii, dar am simțit că ceva s-a muiat în sufletul ei. Am simțit că a avut nevoie de această mărturisire. Ca și mine, de altfel.

Notă cu totul personală. Acest „mata(le)” al moldovenilor devine în lumea bătrâneții neînchipuit de blând, de mângâietor. Eu unul nu l-aș schimba pentru nimic în lume, orișice s-ar zice!

• E uluitor ce repede ne cresc nepoții. De fapt, vrem să spunem: „Cât de repede se scurge timpul nostru!”.

• În livada copilăriei mele erau mulți nuci. În coarja unuia mai tânăr scrijelasem, cu mintea de-atunci, numele meu. Anii au trecut. Cu vreun an înainte de a scrie aceste rânduri, am revăzut casa (mea) bătrânească – între timp înstrăinată -, și, ajungând și în livadă, am descoperit cu uimire nucul acela, bătrân și el, dar încă falnic. Literele cioplite cândva vioi în epiderma lui răbdătoare arătau acum umflate, scofâlcite și zdrențuite ca malurile Ozanei. Atunci, dragii mei, chiar atunci, m-a izbit un dor nebun după bătrânii mei. („Tată, nu te supăra, dar de mama mi-e un pic mai dor decât de matale…știi mata cum stă treaba cu femeile…”) M-am îndepărtat iute, căci amintirea devine câteodată o povară prea grea… Ceva mai încolo, nepotul meu cel mai mic, pe care-l luasem cu mine, se hârjonea cu doi cățelandri zbanghii ai noului proprietar. Și m-am băgat și eu între ei. Am simțit în momentul acela nevoia imperioasă să mă prostesc laolaltă cu ceilalți, să fiu măcar pentru o clipă imatur.

• Printre metodele mele patentate de îmbunare a nevricoasei mele Farmazoance, pe lângă mici atenții (flori, vreun cadou, bilete la spectacol sau vorbe drăgălașe de genul „dulceață mică și sexoasă”), se numără și un întreg arsenal de gesturi conjugale, care mai de care mai tandre. De exemplu, mă prefac că mă împiedic (ca s-o pot prinde în brațe) sau blufez, spunând că locul de trecere din hol e prea strâmt (asta, dacă n-ați înțeles, ca să mă pot atinge de anumite părți ale corpului ei…) și câte și mai câte. Nu reușesc însă întotdeauna. Bunăoară, m-a pus naiba s-o pândesc odată de după ușă, pentru ca, după ce apare, s-o pot mângâia de sperietură. În loc de asta, Farmazoanca s-a pierdut de-a binelea cu firea și i-a scăpat din mâini oala de borș pe care o ducea pe balcon, la răcoare. Vă imaginați ce tămbălău și ce de-a mângâieri au ieșit din trebușoara asta! Cu toate astea, să nu cumva să credeți că artificiile mele nu dau roade… Doar de două lucruri mi-e teamă: eu să nu-mi prăpădesc potențialul inventiv, iar ea – spiritul războinic.

• Ce înseamnă uneori „dragoste pentru nepoți” am simțit-o și eu, pe propria piele, pe când eram destul de mare (cam de vreo 16 ani) și am fost invitat, pentru câteva zile, în vacanța de vară, de unchiul și de mătușa mea, la București. A fost o vacanță constipată, pentru că n-a trecut secundă să nu am sentimentul că stau, mărunt și neajutorat, sub un clopot de sticlă, privit ca o curiozitate de muzeu. Dintre toate amintirile acelei vacanțe, mi-a rămas în minte un episod neplăcut, pe care nici într-un caz nu l-aș fi relatat dacă n-ar fi reverberat într-un fel nou la vârsta mea de-acum. Fiind în tren spre Capitală, în compartimentul plin de rudele mele „de București”, la vreo două ore de la plecare s-a făcut strigare pentru o bere. Mătușica mea (trecută de 60 de ani ) purcede să întrebe pe fiecare dacă vrea bere. Ajungând la mine, îmi aruncă o privire scurtă și trecu mai departe, rostind doar scurt, din vârful buzelor: ”El nu bea bere”. Iar eu, timidul nepoțel ”de la țară”, am socotit, la vremea aceea, că asta-i în ordinea lucrurilor; altfel spus, că mie nu trebuie să-mi fie sete în momentul acela.

Pentru mine, cel de acum, ajuns peste vârsta mătușicii mele (pe care am iertat-o de mult), amintirea aceasta are și partea ei bună: sunt ochi și urechi la nepoții mei, să nu cumva să le las vreo amintire nelalocul ei…

*

De la lume adunate

„Dragostea nu e pentru proști.” (Paleologu, Alex., 49, p.133)

*

• Bunicul îi spune nepoatei: ”Strudelul bunicii tale a ținut familia unită.” (replică din filmul „Peggy Sue Got Married” – 1986)

*

Tatăl nostru

de Caragiale, I. L., 11, vol. I, p.986)

„Bunica s-a sculat de dimineață cu spatele-n sus.

Nepoțica ei s-a sculat din contra foarte bine dispusă.

Bunica o spală, o gătește ș-o piaptănă; nepoțica, la fiecare trăsătură a pieptenului, se strâmbă. Gata…

Bunica: Așa. Acu zi Tatăl nostru.

Nepoțica (stând dreaptă-n picioare și cu o figură gravă, plină de componcțiune): „Tatăl nostru carele ești… carele ești… ești în…"

B.: În ce, proasto?

N.: „…carele ești în…!"

B.: Iar ai uitat!

N.: N-am uitat, bunico!

B.: Atunci, de ce nu zici? Unde ți-e gândul? începi iar! „Tatăl…"

N.: (repede): „Tatăl nostru, carele ești în ce…"

B.: „…ruri!…"

N.: „…ruri!…"

B.: Ei?

N.: „…sfințească-se numele tău, vie… vie… vie…"

B.: Ce să vie, urâto?… Vezi că iar nu știi?!

N.: Ba știu, bunico!

B.: (pe același ton): Apoi, dacă știi, de ce nu spui, ciumulico?

N.: (reculegându-se): „Facă-se voia ta!…"

B.: Hoho! nu așa, strâmbo! „Vie-mpărăția ta, facă-se voia ta, precum în cer și pe pământ…"

N.: „…precum în cer și pe pământ…"

B.: Mai departe!

N .: (ca și cum ar recita, distrată): Mai departe…

B.: (zgâlțâind-o de braț): Nu „mai departe", toanto! Ai uitat-o și asta? Astăzi n-ai să mănânci?

N.: Ba da, bunico!

B.: N-o să ceri pâine?

N.: Ba da!

B.: Apoi, atunci? (Gravă:) „Pâinea noastră…"

N. (repede): „Pâinea noastră cea din toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și…"

B.: „…și ne…"

N.: „…și ne…"

B.: (impacientă): „și ne iartă nouă greșelile noastre… precum… precum…"

N.: „…precum… precum…"

B.: (plictisită): Precum, ce?

N.: „…precum ce…"

B.: (scoasă din răbdări): „…precum iertăm și noi…"

N.: „…precum iertăm și noi… și noi…"

B.: (exasperată): „greșiților noștri!" măgărițo! (îi arde o palmă peste zulufii de la ceafă.) „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci…"

N.: „…ci …ci… "

B.: (tare): „…ci ne izbăvește de cel rău!"

N.: (răsuflând): „…ci ne izbăvește de cel rău!" (își face cruce și pleacă din loc.)

B.: (apucând-o de un zuluf și oprind-o): Numai atâta?

N.: (plictisită): Numai atâta, bunico!

B.: N-ai mai uitat nimica, diavole?

N.: Nimica, bunico!

B.: (iritându-se treptat): Nimic?

N.:(asemenea): Nimic!

B.: (vrând s-o arză la ceafă, face o mișcare rău calculată și cade): …A!…

N.: (aducându-și aminte): Amin, bunico! (Fuge-ntr-un picior.)

*

Filmul „Second hand Lions” – Ultima aventură – 2003

– sinopsis –

Un nepot dă sens vieții a doi unchi bătrâni, care, după o viață aventuroasă, acum, la bătrânețe, nu-și găsesc rostul. Fiecare parte învață ceva de la cealaltă: copilul de 11 ani curajul și pasiunea (ca mobiluri ale unei vieți adevărate), iar bătrânii descoperă sensul vieții lor în grija pentru acest „good boy” – cum îi spune unul dintre ei -, pe care-l cresc până la maturitate.

*

5.5. Cui nu-i e dor de o ultimă dragoste?

Însemnări și consemnări

• În ce lume trăim?

Dragoste? Vis? Erotism? Care-i locul lor în cultura epocii noastre?

Morala comună, dar și prejudecățile au inoculat în mentalul colectiv ideea că menopauza, respectiv andropauza înseamnă o adevărată pacoste, un eveniment-prag ce ar aduce după sine sfârșitul aspirațiilor erotice, trecerea definitivă „în rezervă”. Nimeni nu contestă declinul funcției sexuale la bătrânețe, dar de aici și până la a considera omul trecut de 60 de ani drept terminat, e cale lungă. Nu-i nevoie să invocăm argumente științifice sau „istorice”. Mult mai interesant mi se pare prezentul de lângă noi.

Fenomenul sexual capătă, în climatul provocator și sexualizant al Occidentului, forme nemaiîntâlnite (cu deosebire în cazul bărbatului, la care climaxul se instalează mai lent). Atributele de virilitate și-au pierdut „normalitatea”. Pe fundalul mitului „tinereții veșnice”, izvorât din bunăstarea societăților dezvoltate, sexualitatea se manifestă exacerbat, în variante deseori stridente, fără limite de vârstă sau, mai bine-zis, fără nici o limită. Capătă contur o lume „fără Dumnezeu”, ceva ce te face să te gândești la Malraux (”secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”). Se pare că, în numele libertății individuale, se zidește o societate care ne spune că ne vom gasi sensul și scopul vieții prin eliberarea totală de vechile inhibiții și…prohibitii. În lumea moravurilor, un irepresibil Quo vadis? își face loc mai mult ca oricând.

• Iubire nouă? Amour fou la bătrânețe? E posibil așa ceva?

Pe cei rămași singuri la vremea senectuții, din diverse motive, unii îi îndeamnă să-și găsească o nouă pereche, spunându-le, alinător, că iubirea n-are vârstă. (Mă tem că e greu de folosit cuvîntul „iubire” când lipsește jubilația intimă a simțurilor, acel unic elan al tinereții, acel zvâc exotermic atins doar când fructul a ajuns la maturitate. Iubirea care te-a lovit prima oară nu se poate compara cu nimic, de acord? De aceea, cred că mai potrivit ar fi să zicem nu iubire, ci alt fel de iubire.)

Subterfugiul travestiului la bătrânețe (conversația inteligentă, carisma, aliura tinerească, generozitatea sau simțul umorului) nu poate substitui la nesfârșit scăderile acestei vârste. Care-i scopul acestui expozeu (care putea fi mai subtil)? Unul singur: să nu visăm mai mult decât trebuie! Reconstituirea, în altă formație, a unui cuplu, la senectute, e perfect posibilă și cu reale șanse de reușită, dar și riscul de a eșua în ne-potrivire și în ne-împăcare rămâne crescut.

• Însoțirea a doi oameni – ne referim numai la bărbat și femeie! -, între care există decalaje de peste 10-15 ani nu este neapărat inadecvată și repudiabilă. Nuanțarea, de la caz la caz, este necesară. Pentru bărbat (căci el este, în proporție covârșitoare, în poziția celui „în etate” ), prezența dorinței sexuale este un semn de vitalitate care-i dă sentimentul că bătrânețea nu e chiar atât de aproape. Pentru tânăra și ingenua (sau „ingenua”) femeie, un (nou) start în viața amoroasă, alături de un om venerabil (ca vârstă, dar și ca „noblețe”) poate reprezenta, cel puțin pentru un timp, o soluție reușită. Marea problemă nu e atât compatibilitatea sexuală, cât cea a adecvării afectiv-temperamentale. (Îmi închipui că „bobocului de fată”, pierdută cu totul lângă „respectabil”, nu-i vine prea ușor să-i spună zbârcitului său iubit: „Îmi place gropița ta din bărbie!” sau „Mă pierd sub privirea ta răscolitoare!”. Ca să nu mai vorbim de „pisoiaș” sau…”urâțel”.)

• Pe pământul lui Caragiale, prilejuri de râs cu plâns avem cu duiumul!

Copleșit de mulțimea constituirilor și rereconstituirilor conjugale de pe piața amorurilor, revin și spun și eu spășit: da, trebuie să recunosc: iubirea n-are vârstă! Fenomenul acesta îl suport, n-am ce face, dar mă deranjează (uneori până la stupoare) nu atât dorința, cât parada amoroasă, exhibiționismul „viril”, vocabularul „incitant”, impudoarea gesturilor. Un comportament de Don Juan nu e nicicând un semn de normalitate, dar la bătrânețe devine, vorba cuiva, cel puțin inestetic. Colo vezi un fost prim-ministru sau un fost mare sportiv, ambii bătând către 70 de ani, ambii aflați la a cincea sau a șasea căsătorie, sfidând nonșalant anii din spinare. Dincolo, un reputat actor octogenar care a găsit de cuviință să-și exhibe potențialul sexual împreună cu mult mai tânăra consoartă – unde credeți? -, tocmai pe un site, în văzul tuturor… și așa mai departe.

Ce grozav trebuie să fie, ca pentabunel cuprins de amoc, să-ți redescoperi acel „nu-știu-cum și nu-știu-ce” pe care îl căutai la tinerețe, farmecul ingenuu și orbitor al iubirii, ”simpatia epidermică” pentru celălalt, senzația de trăire unică, stavilă de netrecut pentru bătrânețe și moarte! Ce mai contează, acolo, niște vergeturi, un fund fleșcăit sau gâfâiturile nocturne de infarct, atunci când sunt puse față în față cu marea pasiune? Ferice de tine! Ce mici și stupizi suntem noi… ceilalți, cei ”conjugal-corecți”!

Îndrăznesc totuși, stimate confrate proaspăt recăsătorit, să-ți adresez o urare, dar și un mic avertisment: să te țină balamalele cât mai mult cu putință, numai un lucru să nu faci: să te ferești ca de foc să-i declari nimfei tale „amor pe veci”!

• Cu sau fără iubire, bătrânețea e mai ușor de suportat în doi. (Acest lucru nu presupune obligatoriu căsătorie și nici habitat comun.) Nu e vorba doar de a împărți mai ușor timpul, ci și de dorința de a te identifica, de a nu te „risipi”. Adică de a găsi un „suflet” cât mai concordant, un „frate de cruce” ca vârstă și compatibilități de personalitate. Pentru așa ceva merită să cauți. Pentru așa ceva merită să sfidezi cutumele colective. Dar nu oricum. Cu ceva timp în urmă, un post TV difuza o emisiune proiectată în așa fel, încât să facă posibilă întâlnirea a doi candidați (majoritatea vârstnici) la căsătorie. Cei doi protagoniști din platou nu se cunoșteau dinainte. Între ei se afla un paravan și începea un dialog de explorare, condus de o moderatoare-pețitoare pricepută în… mânuirea păpușilor. Din schimbul de replici, din butaforia ieftină și de sub ridurile vârstei răzbătea însă sordidul unor existențe plăpânde, căznindu-se să-și etaleze cât mai iscusit „atuurile”, în efortul de a se agăța de ultimul pai ce li se oferea. Poate greșesc, dar mie nu mi-a plăcut. Cu lucrurile astea trebuie s-o lași au ralenti. Sunt prea serioase ca să te joci cu ele într-un talk show .

• Trecând pe lângă chioșcurile de ziare ale Iașiului, zăresc mereu un enervant afiș ce o reprezintă pe o tânără „divă” națională (de 30 și ceva de ani) declarând ritos: ”Mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos în cale pe X”. Domnul X are 67 de ani. Peste doar 13 ani, El va avea 80 de ani, iar Ea – 50. Nu vreau să mă gândesc ce-i va declara atunci lui Dumnezeu!

*

Pro domo

• Într-o seară, puțin euforic după plecarea unui prieten, dau curs tentației de a vedea ce se mai întâmplă pe Facebook. Dau peste o distinsă colegă „de la județ”, cu vreo 10 ani mai tânără ca mine, divorțată de mai mulți ani. Nu discutaserăm niciodată face to face, dar o admirasem (în taină) de-a lungul anilor. Chat-ul era deschis, persoana pe fir și…decolez. După schimbul inițial de amabilități, mă lansez într-un soi de paradă amoroasă de cotoi bătrân în călduri. Doamna a înțeles cum stau lucrurile și m-a lăsat să miorlăi până la capăt, cu rare întreruperi neutre. În cele din urmă, înțelegând probabil ce va să fie să te ia cu fierbințeli la vârsta mea, a încheiat cu de-acum clasica urare „Ai grijă de tine!”.

A doua zi am recitit povestea mea și m-am îngrozit. Parcă m-aș fi trezit despuiat în fața unei numeroase asistențe. N-ați mai văzut un bărbat trecut de 60 de ani roșind? Ei, uite că se poate! Nu era vorba de vreun complex de macho al vârstnicului sau, Doamne ferește!, de vreo necuviință pe care aș fi rostit-o. M-a deranjat inflația afectelor, insuficiența nuanțelor, dogoarea retorică, lipsa „stilului”. Am realizat că, în contextul dat, am încălcat – deși nu prea grav -, limitele unui „nu se cade”, asimilat demult, încă de pe vremea adolescenței.

Spre seară am revenit pe Facebook, încercând să dreg ceva din gafa comisă. Firul era deschis, dar n-am primit răspuns. Am înțeles, dar mi-a părut rău că nu mi s-a dat șansa unei minime justificări. M-am mărginit să-i adresez felicitări cu ocazia apropiatei ei zile de naștere, la care am primit un simplu „mulțumesc”. Și astfel, acest episod s-a încheiat, dar senzația aceea neplăcută persistă și acum. Odată chiar am visat-o. Se făcea că Doamna respectivă era într-o ipostază intimă și eu îi urmăream gesturile cu care își trăgea ciorapul de mătase pe piciorul fin și bine cambrat…Mă simțeam ridicat la cer (nu la ceruri!), leul alpha din mine răgea ca scos din minți și habar n-am unde aș fi ajuns dacă, într-un acces nenorocit de tuse bronșitică, nu m-aș fi izbit cu capul de tăblia patului …

Ce să-i faci! Veșnicele speranțe ale sufletului omenesc!… Momentul mi-a redeschis niște rețele senzitive pe care le credeam blocate și, pe moment, m-am pierdut…Rușine să-ți fie, mascul prădător și priapic!

Notă cu „n” bemoli. Hai să recunoaștem totuși, dragi colegi de căruntețe, cu mâna pe inimă: ca mascul, nu îți pierzi interesul față de sexul opus decât dacă ești mort (sau, mă rog, pe aproape).

Ce am înțeles eu din episodul acesta? Am înțeles, primo, că mai am ceva sânge în instalație…și bucuria mea n-a fost (și nu este) puțină! Secundo: că și la bătrânețe îți poți pierde mințile, poate chiar mai ceva ca în tinerețe, dar urmările sunt altele…

…și mai lăsați Facebook-ul ăla, că nu-i bun decât pentru bârfe!

• Când urc scările rulante din mall-urile Iașiului, mă las furat uneori de plăcerea de a admira gleznele fine sau coapsele elogiabile ale unor (tinere) doamne aflate cu două-trei trepte mai sus. De fiecare dată plăcerea îmi este stricată însă de o viziune nenorocită: ce m-aș face dacă femeia ar ameți și ar cădea cumva pe spate? Adică pe spatele meu?

• La Agapia, lângă casa socrului meu, în stânga și în dreapta, se află alte două case, în care locuiesc tot persoane în vârstă. Diagrama desfășurată cronologic a persoanelor din cele trei case este: 65-78-93. Vârsta din mijloc aparține socrului. ”Tânăra” din stânga citește regulat reviste cu multe poze ale vedetelor feminine ale zilei, expuse în fel de fel de ipostaze voluptuoase…Revista parcurge traseul în ordinea ascendentă a anilor: doamna parcurge textul, socrul meu – subtextul, iar ultimul – contextul. Într-o formulare dialogată, traseul arată cam așa: „Vai, nene Dan (socrul meu), n-am mai pomenit atâta stricăciune în lumea asta. Auzi ce scrie despre pițipoanca asta.” Și îi citește, dezgustată – dar cu pasiune! -, textul incriminat. Poza adiacentă nu a interesat-o. Pe socrul meu nu-l mai ajută ochii să citească, dar zărește poza în format mare și vede destul cât să exclame: ”O fi ea pițipoancă, da' nu-i stă deloc rău, bat-o s-o bată!”. În sfârșit, revista ajunge și sub ochii ultimului din trio, care citește bine textul, vede suficient de bine poza, dar e lacunar la capitolul „interpretare”. Zice: ”Da' tu, Dane, te uiți la bazaconiile astea? Pe vremea mea femeia era la locul ei, nu răsticnită peste tot locul. Lasă-le dracului, Doamne iartă-mă!!…Și mai avem și Mănăstirea lângă noi!”

• Am citit că „limbajul corpului și tonul vocii explică 93% din atracție. Ceea ce spunem contează doar șapte la sută.” (Alda, A., 1, p.185). Nu știu cât la sută din 93 înseamnă „tonul vocii”, dar eu am vrut să verific adevărul acestor constatări pe pielea mea, mai precis, pe „limbajul corpului” meu. Prin urmare, într-o bună zi, pus la marele fix, mi-am luat inima în dinți și am pornit-o fițos pe bulevardele Iașiului. Ca să am un rezultat cât mai concludent, am adoptat următoarea șmecherie. Cu vederea la distanță nu stau prea grozav, așa că, zărind „persoana” (tânără, coaptă sau supercoaptă, nu contează!) de la vreo 10-15 metri în față, îmi umflu bățos pieptul și mă prefac că mă uit în altă parte. Când ajung în dreptul ei, îmi îndrept iute privirea către persoana vizată, ca să văd dacă i-am trezit interesul. Vă mărturisesc, fără modestie, că n-am fost deloc deziluzionat. Am avut șansa de a surprinde o mulțime de priviri aruncate spre mine (sau, mai exact, în direcția mea)…

Notă cu bemol. Rămâne între noi: am exagerat un picușor; raportul de reușite a fost cam de 1% sau, mai clar: o (singură) femeie din 100. Recunosc, mi-am pierdut ceva din magnetism, dar sunt bucuros că șarmul meu irezistibil nu s-a fâsâit chiar de tot! Sunt absolut sigur că acele priviri nu au fost atrase doar de desenul cămășii mele sau de aerul „șmecheresc” datorat șepcii…Și, la drept vorbind, nu e musai să te placă toate femeile, ci doar câteva, nu? Cele care știu să aprecieze…

• Farmazoanca se află în holul apartamentului, dar aude semnalul TV din camera mea, care anunța finalul buletinului meteo.

– Cum e vremea azi? mă întreabă ea, apropiindu-se de mine.

– Habar n-am, răspund eu sincer.

– Da' de ce te mai holbezi atunci la televizor? remarcă Farmazoanca, subtilă ca o tornadă.

– Nu-i chiar degeaba, zic eu, mă uit la Georgiana, prezentatoarea. Ce-mi mai trebuie vreme!?

– Hm, o cauți cu lumânarea, rosti, cu o calmă ferocitate, sclava mea Isaura …

– Mor de ciudă că ăștia nu-i arată niciodată picioarele, ricanez eu (timid totuși), în timp ce Farmazoanca se topește în spațiu, nu înainte de a-mi arăta pumnul printre uși.

• Mă enervează…

…bătrânii care-și divulgă secretele trecutului lor sentimental;

…vârstnicii care fac sex la dată fixă (de exemplu, sâmbătă seara, de Paști, de Crăciun sau…la Paștele cailor);

… reflexul craidonilor vârstnici, care continuă să umble cu limba scoasă după „bunăciuni”, deși habar n-au câtă endorfină, dopamină și ocitocină le-a mai rămas în creier;

…bătrânul lasciv, dublat de un sentimental.

*

De la lume adunate

„Totuși, cele mai importante lucruri în viața asta sunt, cred eu […] iubirea, memoria (nu cea mecanică și plictisitoare, ci aceea care îți salvează conștiința […] și umorul. Dacă te naști cu ele e foarte bine; dacă nu, se pot învăța, gândindu-te foarte mult la ele, reprezentându-le în diverse circumstanțe.” (Paleologu, Alex., 46, p.227)

*

„Aud de câtva timp refrenul,

Dar nu mă supăr, n-am motiv:

Hormonii au cedat terenul,

Lăsându-mi creierul activ.”

(„Scade secreția de hormoni, cu vârsta…”,epigramă de Haivas, M., apud Stirpea lui Păstorel, 74, p.80)

*

„Când vezi pe cine iau unele fete de bărbat, îți dai seama cât de mult urăsc să-și câștige singure existența.” (Rowland, H., apud Machale, D., 38, p.228)

*

„În dragoste ești independent de timp, ca în copilărie.” (Paler, O., 50, p.209)

*

Moș bătrân

„Na păcatul! ce văzui

Pe colnic, lângă Vaslui?

Fată mare, moș bătrân

Cerând fetei măr din sân!

„Fugi la naiba, ghiuj bătrân,

Nu-ți dau nici un măr din sân.

Chiar degeaba ți l-aș da,

Că nu ai cu ce-l mușca,

Nici ești copil mititel

Ca să mi te joci cu el".

„Tu n-ai minte, fata mea!

Ochii văd, inima vrea.

Copilu-i copilăros,

El aruncă mărul jos

Și nici știe-a-l dezmierda,

Nici cu el a se juca"!

(poezie populară culeasă de Alecsandri, Vasile, 2)

*

„N-ai de ce să iei pastile

De disfuncții erectile,

Când mai bun e-un panaceu

Cu ochi verzi și decolteu.”

(„Sfat medical la vârsta a III-a” – epigramă de Cosma, Mihai, apud Stirpea lui Păstorel, 74, p.35)

*

Filmul Away from her (Departe de ea) – 2006

– sinopsis –

Fiona Și Grant sunt căsătoriți de 45 de ani. Nu au fost despărțiți niciodată mai mult de câteva zile. Bătrânul universitar își îngrijește cu devotament și cu toată afecțiunea soția bolnavă de Alzheimer, fiind nevoit să o interneze într-un azil. Cunoaște o doamnă apropiată de vârsta lui, vulnerabilă și ea, iar între ei se leagă treptat o prietenie care îi aduce la un moment dat în pat. Frivolitate? Nici vorbă. Fiecare vrea să uite puțin de necazul său și, totodată, să mai guste o fărâmă de viață. Sexul a devenit o formulă catartică, un mod de a suporta mai ușor singurătatea copleșitoare și gândul terorizant al morții, de a da un (ultim) sens vieții. Femeia, după ce se consumă actul sexual, îl întreabă speriată pe partenerul său : „Și acum despre ce să mai vorbim?”

*

Alături se joacă biliard

„În tinda cârciumii,bătrânul o cuprinse pe Evușca sub brațul drept, cu stângul smulse orbește din buzunar două sute de lei, i le vârî în sutien și zise:

– Vino să dormi la mine, la hotel Cazinou, Evușca. Tu dormi și eu te veghez. Dormi goală pe o blană de urs și eu te privesc. Camera-i tapetată cu pluș galben canar, focul arde. Goală, Evușca, trebuie să fii ca un ou uitat de-un copil într-un pahar de cristal cu ape albastre.

În braserie, cântecul de tonomat urca pe serpentine de mahon: aimez-moi, mon amour, aimez-moi.”

(Neagu, Fănuș, în vol. Tigrul monden – Proză contemporană satirică, Brașov, Editura Astra, 1989, p.340)

*

„Când o fi la mijloc banii

Nu se mai întreabă anii.”

(Apa trece, pietrele rămân. Proverbe românești, 7, p.98)

*

„Alergatul după femei n-a făcut rău nimănui. Pagubele se produc după ce le prinzi.” (Davies, J., apud Machale, D., 38, p.84)

*

Între două povețe…

de Caragiale, I.L., 11, vol. II, p.134

N.n. La un bal, eroul nostru vârstnic este robit de un „drăcușor” de fată. Încotro să se îndrepte? Către primejdioasa tinerică sau către o distinsă doamnă văduvă?

„Înțelege bine cititorul că, nu în ironie, numesc pe domnișoara Nina „un drăcușor”: la grandiosul bal, ea venise costumată așa ca s-adeverească zicătoarea că puiul, și de drac, e frumos…

În totul era, simțeam bine, o arătare primejdioasă, un prilej de pierzanie, de care trebuia să fug, făcându-mi cruce.

………………………………………………………………………………

O frumoasă Domniță din veacul XVI-lea îmi ieși drept în față. Era o veche cunoștință a mea, care-mi ceru brațul s-o conduc la bufet. Domnița era una din cele mai mândre frumuseți ale societății noastre – și văduvă.

……………………………………………………………………………….

…și, pe când îmi spunea că a doua zi e hotărâtă să plece pentru câteva luni în Italia, și că i-ar face mare plăcere să fie însoțită de un om de spirit, amuzant și iubitor de artă, eu căutam, distrat, în toate colțurile, nu cumva voi mai găsi cu ochii norocul ce mi se părea pierdut pentru totdeauna…

Am intrat cu Domnița în bufet, unde era multă lume…Când voiam să aduc la gură o cupă de șampanie, am simțit în spate un fior călduros, ca și cum s-ar fi apropiat de corp o flacără, așa că m-am întors brusc pe loc…Drăcușor!…

………………………………………………………………………….

Cu tot uetul balului, am auzit șoptindu-mi clar la urechea draptă : «Trebuie să fii prea sec de spirit, ca să te lași amețit de un drăcușor așa de tânăr!» Era o povață foarte cuminte, pe care desigur aș fi urmat-o, dacă aveam numai o ureche, însă de-abia își termină consilierul înțelept propoziția, și, la urechea stângă, altul îmi șopti și mai clar : «Trebuie să fii prea sec de spirit, ca să nu te lași purtat de atâta farmec…»

…………………………………………………………………………….

Am mers în grabă acasă, mi-am făcut repede valiza și am pornit la gară […]

Am petrecut în Italia câteva luni, pe care nu le pot uita niciodată; și asta o datorez înțeleptului meu consilier din dreapta […] mi-aduc aminte de atâtea ori aminte de mititelul Mefisto și tot de atâtea ori regret că odinioară consilierul din stânga n-a insistat mai mult […]

Și acum, când e atât de mult de atunci, iată-i pe bunii mei consilieri că tot nu s-au împăcat; unul îmi zice: «Ai făcut foarte cuminte!» iar celălalt : «Mare neghiob ai fost!»”

*

„Despre Max Liebermann circulă următoarea anecdotă. Când avea vreo 80 de ani se plimba cu un prieten de aceeași vârstă prin Berlin […] Întâlnind o fată foarte tânără și foc de frumoasă, cei doi domni s-au întors după ea fascinați, iar Max pare să fi spus : «Ce bine ar fi fost dacă am fi avut 70 de ani !» (Rieman, F., 63, p.57)

*

„Bogat e soțul, dar de moare

Rămâne, biata, singurică;

Durerea însă-i mult mai mică

Când moștenirea e mai mare.”

(„Vârstnici bogați cu soții tinere”, epigramă de Iurașcu C., apud Stirpea lui Păstorel, 74, p.76)

*

„La bătrânețe, dragostea se transformă în viciu.” (Balzac, H. de, apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.527)

*

Voi, episcopii, cum vă înmulțiți?

(Petrașciuc, R., 36, p.48)

„Undeva, în Maramureș, la o sfințire de biserică […] se apropie de părintele episcop o credincioasă, cu un coșuleț plin ochi cu struguri:

– Preasfinția voastră, serviți, vă rugăm […]

Vlădica gustă câteva boabe, mulțumește respectuos și dă să se retragă.

– Preasfinția Voastră, vă rugăm să mai luați! Sunt toți ai d-v.

– Mulțumesc, însă chiar nu mai pot […]

– Nu-i nimic, îi luați acasă. Și îi dați și doamnei.

– Păi, noi, episcopii, nu avem doamne. Noi suntem singuri, nu ne căsătorim.

– A…nu?! Și atunci voi, episcopii, cum vă înmulțiți?”

*

Moș Nichifor Coțcariul

de Creangă, Ion, 18, vol. II, p.13 – fragmente

N.n. Moș Nichifor este „angajat” s-o ducă pe tânăra Malca, nora evreului Strul, de la Târgu-Neamț la Piatra-Neamț, cu căruța.

„ – D-ta, moș Nichifor, ești om purtat, știi mai bine decât mine, dar te rog să mâi cu băgare de seamă, ca să nu-mi prăvăli nora!

……………………………………………………………………………….

– Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. Hai sus, giupâneșiță Malcă, să te duc la bărbat acasă; știu eu cum îi treaba nevestelor tinere, când nu-s bărbații cu dânsele: fac zâmbre și trag acasă cum trage calul la traista cu ovăz.

– Iaca, mă sui, moș Nichifor.

………………………………………………………………………………

Dar de pe la Grumăzești încolo, moș Nichifor a tras o dușcă de rachiu din plosca lui cea de Brașov și-a aprins luleaua și a început a lăsa iepele mai la voie.

……………………………………………………………………………

Iaca un lup vine spre noi, giupâneșică!

– Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu?

– Despre mine, ascunde-te unde știi, că eu, unul, ți-am spus că nu mă tem nici de-o potaie întreagă.

Atunci biata Malcă, de frică, s-a încleștat de gâtul lui moș Nichifor și s-a lipit de dânsul, ca lipitoarea. A șezut ea așa cât a șezut și apoi a zis tremurând:

– Unde-i lupul, moș Nichifor?

– Unde să fie? Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat în pădure, dar cât pe ce erai să mă gâtui, giupâneșică, ș-apoi, dacă scăpam iepele, știu că era frumos.

N-apucă a sfârși bine moș Nichifor, și Malca zice cătinel:

– Să nu mai zici că vine lupul,moș Nichifor, că mă vâri în toate boalele!

– Nu că zic eu, da chiar vine, iacătă-l-ăi!

– Valeu! Ce spui?

Și iar se ascunde lângă moș Nichifor.

– Ce-i tânăr, tot tânăr; îți vine a te juca, giupâneșică, așa-i ? și, după cum văd, ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup; dar să fie altul în locul meu…

– Nu mai vine lupul, moș Nichifor?

– Apoi, na! Ești de tot poznașă și d-ta; prea des vrei să vie, că doar nu-i de tot copacul câte un lup! […]

…………………………………………………………………….

(N.n. Căruța, nu știm cum se face, dar rămâne în pană…)

– Acum, giupâneșică, mai că-mi vine să zic și eu ca omul acela, că are să ne fie masul în pădure.

– Vai de mine, moș Nichifor, ce spui?

– Dar nu-i nimic, giupâneșică, să n-ai nici o grijă, că știu eu o poiană în pădure, chiar aici pe-aproape; să tragem acolo, și suntem ca și acasă la noi. Locul e ferit și iepele au ce paște. D-ta te-i culca în căruță, și eu te-oi străjui toată noaptea.

…………………………………………………………

– Parcă era să mă prindă somnul oleacă, moș Nichifor, dar mi-au venit o mulțime de năluciri prin cap și m-am trezit.

– Și eu tot așa am pățit: mi-a sărit o scânteie pe nas și mi s-a spăriet somnul, de parcă am dormit o noapte întreagă. Lasă, că poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori! parcă-și fac de cap, nu altceva! […]. Bată-vă pustia , privighetori, să vă bată, că știu că vă drăgostiți bine.

– Giupâneșică, giupâneșică !

– Aud, moș Nichifor, răspunse Malca tresărind spăimântată.

– Știi ce-am gândit eu cât am stat lângă foc?

– Ce, moș Nichifor?

– Ia, după ce-i adormi d-ta, să încalec pe o iapă și să mă reped acasă la mine, să-mi aduc un capăt și securea și, când s-a zări de ziuă, sunt aici.

– Vai de mine, moș Nichifor, ce vorbești? Vrei să mă găsești moartă de frică când îi veni?

– Ba să te ferească Dumnezeu de una ca asta, giupâneșică!

…………………………………………………………………………

Și ba una, ba alta, de la o vreme i-a furat somnul pe amândoi și-au adormit duși. Și când s-au trezit ei, era ziulica albă!

………………………………………………………………..

(N.n. Ca prin minune, căruța se drege singură.)

Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prânzul cel mare i-au pus în Piatră.

– Iaca te-ai văzut acasă, giupâneșică!

– Slavă lui Dumnezeu, moș Nichifor, că și-n pădure nu mi-a fost rău…

– Așa este, giupâneșică, nu-i vorbă, dar ca la casa omului nu-i nicăiurea!

………………………………………………………………..

A doua zi, moș Nichifor a pornit înapoi cu alți mușterii.

Și când au ajuns acasă, era foarte vesel, încât nu știa baba lui ce l-a găsit, de-i așa cu chef, cum nu mai fusese de multă vreme. După aceasta, tot la două-trei săptămâni, giupâneșica Malca venea în Neamț la socri și se întorcea acasă numai cu Moș Nichifor, fără să se mai teamă de lup…!”

*

„Cu soția în iatac

Sunt ceva nelămuriri:

Ea-l îndeamnă la atac

El așteaptă …întăriri.”

(„Generalul și noua lui consoartă”, epigramă de Toderașcu, I., apud Stirpea lui Păstorel, 74, p.115)

*

5.6. Bătrânețea rimează cu Politețea

Cu scuzele de rigoare dacă…

E posibil ca, citind titlul de mai sus, să-ți fi spus: „Tipul ăsta vrea să mă învețe regulile de bună-purtare acum, la bătrânețe? Cine se crede?”

Te asigur, stimate cititorule, că nici o clipă nu mi-a trecut prin cap așa ceva. Reflectând însă la chestiune, încet-încet am ajuns la convingerea că normele de comportare civilizată își au și ele rolul lor când e vorba de vârsta a treia. Câtă vreme ești pe scenă, ești nevoit să-ți joci rolul până în ultima clipă. Rolul îl poți juca bine sau rău. Îl vei juca bine dacă vei ține cont de partenerii de scenă, de public, de locul și momentul reprezentației și de felul în care te prezinți.

À propos de nedumerirea ta, aș vrea să te întreb: nu te deranjează când bătrânul „înțelept” de lângă tine te îmbrâncește, fără să-și ceară măcar scuze? Nu te scoate din minți vajnicul veteran care expectorează fără nici o jenă la doi pași de tine? Dacă toate astea și altele de același fel ți se par „secundare” sau chiar superflue, te rog să treci peste subcapitolul acesta, cu scuzele de rigoare din partea mea pentru „deranj”.

*

Însemnări și consemnări

• În percepția colectivă idealist-tradițională, a fi bătrân înseamnă a fi „moral” și, implicit, politicos, manierat, cu bun-simț, respectuos, distins, discret. Într-adevăr, ”vârsta înțelepciunii” așa ar trebui să arate. Din nefericire, și în privința „manierelor” se pot face distincții, delimitări, categorisiri. Între bătrânul – genteleman (amabil, îmbrăcat bine – dar fără ostentație -, care respectă opinia celuilalt, parolist, care nu-și iese din pepeni niciodată et caetera) și bătrânul – necioplit (posac, cu gura plină de măscări, care vituperează pe tonuri înalte, care clefăie când mănâncă, îmbrăcat aiurea et caetera, et caetera) defilează pe scena lumii o puzderie de „tipuri” și de chipuri. Nu, nu te aștepta acum la revelații spectaculoase sau la vreo tentativă (nechibzuită) din parte-mi de a face transplant de caracter cuiva. Ca și în paginile deja parcurse, nu-mi permit decât enunțarea unor puncte de vedere, accente și experiențe precumpănitor personale. Într-un cuvânt, „impresii de pensionar”!

• Ți-a intrat în cap că n-are rost să-ți mai disimulezi anumite părți ale corpului care nu arată prea bine? Că n-are rost să te mai porți cu ștaif, deoarece – crezi tu – ai intrat definitiv în umbră? Optică de doi bani! E exact pe dos.

Sintagma „haina face pe om” nu e chiar o vorbă în vânt, iar la vremea bătrâneții capătă conotații noi. Pentru bătrânul care se respectă, ea, haina, capătă (sau ar trebui să capete) greutate sporită, fiind, dacă vreți, un mod emblematic de a-ți justifica identitatea, prestanța, gustul estetic et caetera. Eu știu prea bine că, atunci când nu te ajungi cu banii, când bolile îți dau târcoale și viitorul e în ceață, valorile rămân uneori în stand-by, însă a te strădui să te prezinți în lume comme il faut (curat, îmbrăcat „bine” – adică în acord cu legile esteticii vestimentare, cu vârsta, cu aspectul fizic etc.- și cu o ținută corectă a corpului) s-ar cuveni să fie, la vârsta bătrâneții, nu numai un simplu automatism social, ci și expresia unei morale interiorizate, bine asimilate, care nu se lasă înfrântă cu una cu două.

• Văd o băbuță trecând strada pe roșu. Nu se uita nici în dreapta, nici în stânga. Un șofer de TIR o depășește „la mustață”, apoi frânează și oprește. Furios, scoate capul pe fereastra mașinii, gata să-i zică femeii vreo două, dar – stupoare! Cine credeți că-i suflă startul? Băbuța. ”Da' ce claxonezi ca turbatu'? Crezi că dacă mergi cu matahala asta…” Și dăi, și dăi! Șoferul, de data asta bine-crescut, făcu un gest a lehamite, apucând doar să-i spună: ”O să te omoare careva, mamaie!”, după care băgă în viteză și plecă.

• Indispoziție. Un bătrân smochinit și scheletic până la transparență aleargă să prindă autobuzul oprit în stație. Are în colțul gurii o țigară pe care n-o lasă până ce ajunge pe scările vehiculului. După o ultimă inspirație fumigenă profundă, în sfârșit o smulge din gură și o abandonează, zvârlind-o repezit pe caldarâm, printre picioarele celor din spatele său, care se pregăteau să urce și ei.

• Nu știi cum să menții vie conversația cu „leatul” de lângă tine? Foarte simplu. Prima întrebare: ”Cum stai cu ficatul?” Celălalt începe povestea și tu o asculți până la capăt. Fii sigur că va dura ceva timp. În momentul în care sesizezi că subiectul lâncezește sau e aproape epuizat, lansează a doua întrebare: ”Dar cu reumatismul?” Îți garantez că timpul se va scurge ușor și extrem de interesant.

• E indicat ca, în anumite situații, să fii precaut. E preferabil să încalci (puțin) codul bunelor maniere. Par exemple, dacă intenționezi să te ridici în picioare pentru a saluta o doamnă ce tocmai s-a alăturat grupului tău, mai bine stai locului. Până să te scoli tu de pe scaun sau din fotoliu s-ar putea ca doamna să fie plecată deja. Atenție și la sărutatul mâinii doamnelor. Dacă te apleci prea tare, o criză subită de lumbago te-ar putea ține mult și bine înțepenit, cu buzele lipite pe mâna respectivei doamne, ceea ce ar putea fi interpretat cu totul diferit decât ți-ai dorit tu. Și când întinzi mâna să saluți un bărbat voinic trebuie să fii atent. Mie îmi pârâie degetele numai când mă uit la ele, d-apoi când mi le strînge un flăcău cu brațul de oțel!

• Chiar când dreptatea e de partea ta, nu-i înfrunta pe tineri, mai ales pe cei „obraznici” (decât dacă ai în spate o majoritate care să te susțină). Mai bine ocolește-i. De partea lor vor avea două argumente întotdeauna câștigătoare: forța vitalității și un viitor mai lung decât al tău. Nu văd ce rost ar avea replica ta, fie ea chiar „bine plasată”, la niște comentarii de genul „Uite ce de inele are baba pe degete” sau „Tataie, repejor că adormim aici!”. Vrei cumva să le faci educație în câteva secunde? Eu aș zice că, în cazuri din astea, e mai bine să apleci steagul, să zâmbești …superior și să treci mai departe.

• Cică în America se comercializează pastile anti-chelie, dar mulți se feresc de ele, întrucât au ca efecte secundare micșorarea penisului și impotență.

Cine-mi spune și mie cum să le procur? (Ca să-mi crească părul, că în rest…) Întotdeauna i-am invidiat (din toată inima) pe vârstnicii băftoși, a căror podoabă capilară îi face atât de arătoși…

• Mă enervează…

…exhibarea mulțumirii de sine, râsul gros al „reușiților”, care-i sfidează pe „fraierii” în format „people”;

…miasma vulgarității, indiferent de hainele cu care este îmbrăcată;

…sclifositul snob, ”manierat” între oameni, dar lipsit de orice jenă când „accesoriul” canin pe care-l scoate la plimbare defechează în public, trage vânturi sau se excită frecându-se de picioarele sale (sau de ale mele);

…familiaritatea fără limite, care desființează ierarhiile;

…doamnele „onorabile”, care urmăresc în extaz emisiuni gen „În puii mei”;

…frivolii și boemii vulgari care își schimbă blana la bătrânețe, devenind persoane „respectabile” și „așezate”;

…cei care „ți se bagă în suflet”, nerespectând nici spațiul igienic, nici pe cel de confidențialitate;

…cei care nu merg pe dreapta zebrei când traversează strada;

…bădăranul bătrân care-și salută amicul cu spiritualul „Mai trăiești, bă?”;

…telefoanele care sună tocmai când îmi fac siesta;

…bătrânii care susțin că se conduc cu strășnicie după principiul : „ce-i în gușă – și-n căpușă”;

…reverența preschimbată în ploconeală;

…bătrânii care-și târșâie încălțările când merg pe stradă;

*

De la lume adunate

Din filmul „Robot and Frank” – 2012. Un tânăr îi spune bătrânului Frank : „Ești atât de demodat, încât treci drept avangardist”.

*

„Îmbătrânind, devenim în mod spontan morali.” (Liiceanu, G., 34, p.200)

*

„Anumite insulte mai bine să le înghiți, decât să te acoperi de rușine.” (Vauvenargues, L., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.479)

*

„Pot trăi două luni de pe urma unui compliment bine-venit.” (Twain, M., apud Urban, H., 76, p.12)

*

„Este inutil, periculos, imprudent, ridicol, vulgar să lăsăm să ni se vadă furia sau ura prin cuvinte sau prin mimică. Numai prin fapte. (Schopenhauer, A., 69, p.40)

*

„Omul are nevoie de doi ani pentru a învăța să vorbească și de șaizeci pentru a învăța să-și țină gura închisă.” (Feuchtwanger, L., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.605)

*

„Pedanteria e morală. Neglijența e subversivă sau, în orice caz, suspectă.” (Pleșu, A., 55, p.115)

*

„Unul dintre deliciile bătrâneții, la care tinerii nu au acces, este acela că poți să nu te duci unde ești invitat.” (Priesley, J.B., apud Machale, D., 38, p.228)

*

Scrisoare cătră un bătrân

de Vlahuță, Alex., 79, p.100 – fragmente

”Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să știe,

Și a ști să-l porți e poate cea mai grea filozofie.

……………………………………………..

E ciudat s-auzi o gură-mbătrânită că insultă.

E ciudat să vezi moșneagul hărțăgos cătând pricină

Lumii și batjocorind-o, chiar când ea ar fi de vină.

E ciudat să vezi pe capu-i părul alb că se zburlește.

Răutatea și mânia pe bătrân cumplit mânjește,

Gura lor e pentru sfaturi, nu pentru ocări!

Ce-ai zice

Pe bătrânul cel din ceruri să-l vezi pogorât aice,

Și din vecinica-i răbdare să-l vezi ca pe-un om de rând,

Mânios, zvârlind cu pietre după noi, și înjurând?…

Nu-i așa că toată slava i-ar cădea în ochii tăi?…

…………………………………………….

Pleacă-ți fruntea și-mblânzește-ți cugetare și cuvânt.

A surpa din temelie lumea vezi că nu se poate,

Deci astâmpără-te!…”

…………………………………………………………………………

6. CE BINE TE ȚII, TU! CUM FACI?

Însemnări și consemnări (pentru mai târziu)

• A arăta bine la bătrânețe înseamnă, de obicei, că ai mai păstrat, mai mult sau mai puțin, din cel (sau din cea) care ai fost la tinerețe (cu excepția ochilor, aș zice, mereu tineri). Cei care au avut acest noroc – adică „frumoșii” -, încearcă să păstreze cât mai mult cu putință darurile cu care au fost înzestrați. Cât despre „ceilalți”, să nu credeți cumva că ei suferă mai mult ca înainte. Dimpotrivă, înțeleapta bătrânețe îi aduce și pe ei la paritate cu „frumoșii”. Prin urmare, potrivit acestei logici, toată lumea bătrânească ar trebui să fie fericită (desigur, pentru un timp, doar un timp!) În realitate, iarăși lucrurile se complică.

Procesul de îmbătrânire se face simțit în multiple feluri, dar cel mai tare ne sensibilizează ceea ce se întâmplă cu înfățișarea noastră. (Mai cu seamă pe Doamnele noastre – se știe -, cărora le creează frustrări și dramolete de tot felul. Bărbații, crezându-se încă tineri o bună bucată de vreme – nu glumesc! – suportă ceva mai ușor… cu condiția să nu aibă probleme sexuale!)

Neacceptarea vârstei și a datelor tale genetice te pot îmbătrâni și urâți mai mult decât o poate face timpul ireversibil. O vreme, apelul la coafeză, manichiuristă, farduri, parfum, creme hidratante, produse exfoliante și antioxidante, exerciții fizice, masaje și măști sau la „miraculoasele” liftinguri, liposucții și injecții cu botox de la salon de beauté îți permit să păcălești oarecum afurisita de oglindă și chiar pe cei care te privesc.

Notă cu bemol. Bătrânul, indiferent de sex, este „urât” nu neapărat pentru că i-a încărunțit părul, pentru că pielea i-e ridată și flască, pentru că are o privire obosită et caetera. Toate acestea și multe altele țin de normalitatea îmbătrânirii somatice. Arată cu adevărat „urât” doar când această caroserie învechită nu este îngrijită cum trebuie și nu este asociată unui comportament firesc.

• „Vai, nu mai suport să mă uit în oglindă!”. Dacă așa stau lucrurile, ai două soluții: prima: uită-te la altceva; a doua: uită-te cât mai des. Ultima soluție mi se pare cea mai fezabilă, întrucât sastisirea va duce, și în acest caz, la împăcare cu situația, adică cu înfățișarea ta.

Problema nu e să devii femeie de cinci stele, ci să faci tot posibilul ca să arăți cât mai bine. Pentru asta nu trebuie să te supui neapărat unor regimuri draconice de slăbire á la Demi Moore sau Jane Fonda (ar fi și periculos!). Eu socotesc că, prin informație (suplimentară), străduință și disciplină, poți să-ți procuri, fără doar și poate, satisfacția dorită.

E ceva de înțeles ( și înduioșător) în tentativa oamenilor de a edulcora efectele îmbătrânirii, de a sabota prezentul, însă cei care lasă ridurile la locul lor (sau, mă rog, câteva) nu înseamnă că îmbătrânesc urât. (Există însă și în acest caz riduri urâte și riduri frumoase. Cele „urâte” apar la omul nesuferit, iar cele „frumoase” însoțesc întotdeauna caracterul nobil, zâmbetul cald și râsul deschis.) Liftingul sau alte operații estetice nu-ți garantează nicidecum că vei arăta cool până la sfârșitul bătrâneților. Ba aș îndrăzni să spun că, practicându-le obsesiv, s-ar putea să ratezi pentru totdeauna șansa de a arăta un bătrân „frumos”, adică natural.

Închei cu convingerea că starea de bine a vârstnicului pus față în față cu „adevărul” din oglindă stă sub semnul a trei imperative, formulate scurt astfel: nu te compara cu alții, nu te neglija, nu exagera.

*

Însemnări și consemnări (pentru prezent)

• Cravata se poartă din ce în ce mai rar. Ce se întâmplă? Noi, cei care ne-am născut cu cravată la gât, ce ne facem?

• Colindând pe facebook, dau peste un nume și un profil adiacent. Numele era al unei colege de o „anumită vârstă”, iar poza tot a ei, dar…de o altă vârstă. Într-adevăr, cândva era o frumusețe de fată, în fața căreia like-urile admiratorilor curgeau gârlă. Intrând însă puțin mai adânc în pagina ei, observ că a postat o sumedenie de poze cu chipul ei de-acum. Nu arată rău, dar …unde-s like-urile de altădată?

• Mă enervează (dar nu prea tare) …

…cei care înțeleg să-și poarte „cu grație” bătrânețea ieșind din casă musai mascați și făcând tumbe;

…bătrânii care se rup în figuri dansând la petreceri;

…femeile și bărbații vârstnici care, sub pretextul că negrul subțiază, fac, de fapt, economie de „garderobă” și (posibil) de apă;

…seniorii care fac treaba pe jumătate (fără să fie artiști!): poartă „cu distincție” o „parte de sus” a corpului impecabilă, în timp ce „partea de jos” e deplorabilă;

…reflecția nostalgică și ingenuă: „Tare-aș vrea să am trupul de la 20 de ani și mintea de acum! ”

…cucoanele cu forme voluptuoase care poartă colanți.

*

Pro domo

• După cum ați aflat deja, având instrumente corespunzătoare, de obicei mă tunde (fain!) Bogdan, nepotul meu cel mai mare, încă licean – efort recompensat, de fiecare dată, cu o „atenție” pe măsură. Într-una dintre vacanțe, Bogdan fiind plecat din Iași, am fost nevoit să apelez la un frizer profesionist, de fapt o frizeriță. Tânăra care m-a tuns, o iușcă de femeie simpatică, dar și „îndrăzneață”, mă întreabă spre sfârșitul operației: „Dacă nu vă supărați, câți ani aveți?”. După ce, de voie-de nevoie, mă conformez, îmi spune, cu o drăgălășenie dezarmantă și …complet dezinteresată: „Ei, acum o să aveți 57 de ani!”.

Vă închipuiți încântarea mea! Zece ani în minus nu-s de colo!

Ajung acasă, Farmazoanca, după ce îmi aruncă o privire lungă, mă ia în primire, tachinându-mă afectuos: ”Nu puteai să-ți lași părul ăla mai lung? Acum îți iese căpățâna în evidență, de parcă ești Arșinel în mizerie.” (A se reține că Arșinel mă depășește cu șapte ani.)

Comparația cu Arșinel m-a flatat, vă dați seama (în afară de partea a doua), dar în mintea mea s-a creat iarăși o confuzie: merg (prea repede) înainte sau dau înapoi?

• Aflând dintr-o carte încurajatorul îndemn de a practica autosugestia, m-am gândit să aplic tehnica aceasta stând de vorbă cu mine însumi, în fața oglinzii. Zis și făcut. Mă uit țintă în ochii Eu-lui meu și-i spun cu cea mai onctuoasă și persuasivă voce posibilă: „Ah, dragul meu, arăți splendid! Ești neînchipuit de arătos. N-am să te urăsc niciodată, nici măcar atunci când ai să semeni cu un fund de maimuță…”. Când, după câteva minute îndesat apologetice în sfârșit m-am oprit, ce credeți că mi s-a întâmplat? Taman când socoteam, încântat, că figura cu autosugestia mi-a reușit, tipul din oglindă și-a scos limba la mine și, ca și cum n-ar fi fost destul, a mai ridicat și un anumit deget în sus. Ceea ce m-a lecuit definitiv de autosugestie!

• Farmazoanca mea e destul de plinuță, de aceea am și eu un motiv s-o tachinez din când în când – nu prea des însă! – , cu calificativul „durdulie”.

– S-o crezi tu! îmi răspunde ea. Neuronul tău nu mai funcționează ca lumea. Eu sunt belă, șarmantă și răpitoare!

O bună lecție de autosugestie, fără premeditare și fără…oglindă. O „laudă de sine” care, de data asta, „miroase bine”! Bravo, nevastă! Bravissimo! M-ai luat!

*

De la lume adunate

„Eu am fost un bărbat foarte frumos. Poate cel mai frumos pe care l-am văzut în viața mea.” (Paleologu, Alex., 49, p.140)

*

• Scriitorul englez contemporan Julian Barnes, vorbind despre bătrânețe, surprinde o scenă în care mama sa i-a mărturisit la un moment dat că, între surzenie și orbire, ea ar alege surzenia. Care credeți că a fost argumentul invocat? „Dacă orbesc, cum îmi mai fac unghiile?” (Barnes, J., 8, p.150)

*

Cucoana – mare

(de Arghezi, Tudor, în vol. Versuri lungi, București, Editura tineretului, 1965, p.121-fragmente)

Ce zaiafet! Cucoana are

Patru moșii, trei mori și-o apă mare.

O spală Suzi pe picioare,

O piaptănă-n oglindă o madamă,

O-ncalță Treji, cum o cheamă,

O-mbracă Jeny, Kety o dezbracă,

Și o mai giugiulește câte-oleacă.

Un profesor de dresuri și ventuze

Îi pune roșul de carmin pe buze,

Și părul i-l vopsește, ca să fie

Când oacheșă și când portocalie,

Și, după fel de feluri de masaj,

E zugrăvită ca un peisaj.

Chirurgu-i netezește pe la gură

Și pleoape, zilnic, câte-o zbârcitură.

Când fața-ntreagă s-a zbârcit,

Ca un ciorap mototolit,

I-a tras-o, pielea,-n jos, în gușe,

Zgâindu-i un obraz ca de păpușă,

Întins ca sticla, neputând să râdă,

Să nu pleznească luciul, să iasă mutra hâdă.

………………………………………..

Ca să-și ascundă gâlca de piei și vine trase,

Își încingea gâtlejul cu panglici de mătase.

*

„Putea să treacă foarte ușor drept o femeie de 43 de ani, în amurg și cu o lumină aprinsă undeva în spate.” (Gilbert, W.S., apud Machale, D., 38, p.85)

*

„ – Nu mă mai recunoașteți, domnule Mușatescu?

– Vai de mine, coniță, cum te-am văzut, te-am recunoscut imediat.

– După ce?

– După picioare. Aveai niște picioare superbe, care nu se pot uita.

(Mușatescu, T., 44, p.346)

*

„Există trei vârste ale omului – tinerețea, bătrânețea și «arăți grozav»” (Cardinalul Francis Spellman, apud Machale, D., 38, p.223)

*

„Frumoasă nu e în primul rând frumusețea, ci frumusețea ușor atinsă de nefrumusețe.” (Blaga, L., apud Reflecții și maxime, 62, p.140)

*

Dintr-un film: „Frumusețea stă în ceea ce femeia nu arată.”

*

„Toate femeile de vârsta mea au împlinit, demult, cu zece ani mai puțin.” (Mușatescu, T., 44, p.251)

7. RÂSUL CA ȘANSĂ

„Nu vreau să mor. Nu ca să mai trăiesc. Dar ca să mai râd.”

(Mușatescu, T., 44, p.181)

Cuvânt către cititor

E greu să râzi la bătrânețe?

Nici nu mă gândesc să trec în revistă aici toate opiniile care se vehiculează despre optimism, râs și bună-dispoziție ca secrete ale sănătății și longevității. Printre multe altele, din două motive: unu, pentru că „starea de haz” nu este, neapărat, un semn premonitoriu de fericire și de sănătate; doi, pentru că n-am auzit până acum ca un bolnav să se fi însănătoșit prin râs – de altfel, nici nu văd cum ai putea să râzi ca un nerod, în timp ce o criză de dischinezie biliară te lasă lat pe dușumea.

Nu mă iau prea mult nici după unele constatări științifice, care spun că cei mici „izbutesc să râdă mai mult de 150 de ori pe zi […] în timp ce noi, adulții cei deștepți, avem o medie amărâtă de 17.” (Joy, E., 33, p.100), că „râsul sincer întărește bătăile inimii, stimulează digestia și, mai ales, realizează respirația profundă” (Dumea, C., 22, p.8) sau că râsul e mai puțin „obositor” decât încruntarea, deoarece „o figură încruntată, posacă, presupune activarea a șaizeci de mușchi, în timp ce o figură surâzătoare, doar optsprezece mușchi”. (Jalenques, E., 32, p.48)

Nu mă conving nici „cluburile de râs” de prin alte zări, nici listele de recomandări, cu efecte garantate, de prin cărți și reviste! Nu spun că sunt bune de dat la gunoi. Ce e rău în a atenua gândurile negative, a-ți simplifica viața, a lăsa puțin grijile deoparte, a te elibera de resentimente, a nu lăsa fleacurile enervante să-ți invadeze viața sau în a te înconjura cu oameni veseli? Adevărul e că, prin contractul acela pe care l-am parafat încă de la naștere, suntem înzestrați la pachet atât cu bucurie, cât și cu tristețe. Doar proporția variază. (Uitați-vă, dacă vreți, la micuții care, după ce plâng de se rup pentru că și-au julit nasul în cădere, în minutul următor râd în hohote la strâmbăturile cu care părinții îi fac să uite necazul.)

La bătrânețe, problema nu e a vâna cu orice preț emoțiile pozitive sau a lega așteptările noastre doar de fericire, râs, cântec și voie bună, ci de a învăța să accepți atât dulcele, cât și amarul vieții. Să trăiești cu gândul mereu încrezător că, după fulgere și tunete, va apărea din nou soarele. Chiar dacă nu mai strălucești ca în tinerețe. E aici o problemă de atitudine, dar și una de alegere. Cum e bine să reacționezi în fața neputințelor pe care le aduce senectutea după sine? Tenebros (lăsându-te copleșit) ori euforic? Nici una, nici alta. Nici să te scoli zi de zi cu gânduri sumbre, dar nici cu intenția de a depăși recordul de 150 de faze de râs al copiilor. Nimeni nu spune că fiecare zi trebuie să fie o zi de bal, dar nici de parastas. Nimeni nu pretinde să îmbătrânești demn, fără revolte, fără lamentări; nimeni nu spune că e ușor să fii optimist, când necazuri de tot felul apasă pe umerii tăi din ce în ce mai slăbiți, dar cum poți să crezi că vei descoperi optimismul altfel decât căutându-l până și în piatră seacă? Și iarăși, nimeni nu spune că râsul dizolvă scăderile și nefericirile bătrâneții. Nu e un leac miraculos, dar este în stare să-ți schimbe starea de spirit negativă și să stimuleze comportamente sănătoase de viață. Nu un panaceu, ci un sirop tonic, o supapă, un balsam.

Notă cu diez. Și acum, dragă prietene, te rog să mă urmărești atent! După lectura acestor rânduri să nu-mi vii cu replici de felul „Păi, știe el ce necazuri am avut și am încă eu?” sau „Ce mama naibii să mai fac acum, la vârsta mea?” ori „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus!”. Judecă și decide! Atâta tot îți cer. Ca să-ți îmbunătățești viața, ia în calcul numai ce-ți stă în puteri să faci. Doar asta vrei, nu? Cât de puțin tot înseamnă mai mult decât deloc. Să nu-mi spui că nu poți face chiar nimic! Resetează-ți creierul ori de câte ori e nevoie, pentru a selecta cât mai mulți generatori de plăcere din jurul tău: flori, un salut cordial, călătorii, muzică, haz, discuții, un râs de copil, sex, mângâieri, un dar, vederea unui trup frumos, o vorbă bună (chiar și o minciună „admirativă” de genul „Arăți trăsnet!”), autosugestie („Da, pot să fac așa ceva!”) et caetera, et caetera. Pot face minuni.

*

Însemnări și consemnări

• Nu e destul să-ți alungești buzele și să-ți arăți dinții, pentru a te bucura de efectele benefice ale râsului. Doar râsul pornit din inimă curată e întremător, înviorător, descrețitor de frunți, generator de bucurie. Râsul cu alții (nu de alții!), dar și râsul de unul singur; râsul vizibil, dar, de cele mai multe ori, cel interior; râsul care subțiază norii și lasă razele soarelui să (te) încălzească.

• Liniștea din tine (mai ales cea „solemnă”) nu este întotdeauna semn de împăcare cu sinele tău. Acumulările de energie seamănă cu cele din cazanele sub presiune, gata să explodeze. Potențialul de harță crește enorm. Nu trebuie să ajungi în faza aceasta. Prostește-te! Râde! Urcă-te pe pereți! Aruncă cu pernele prin casă! Dansează! Stai în cap! Fă un solo de operă! Numai fă ceva!

• Zăresc un titlu pe Internet: Râsul ca o bardă aruncată de furia neputinței.

• E foarte important cum îți începi ziua. Încearcă să nu te scoli cu fundul în sus! Știu, motive ar fi destule, dar tocmai aici e șpilul: să-ți hrănești mintea cu o intenție bună, cu un proiect benefic, chiar și cu o iluzie de tipul „Azi presimt că voi câștiga la LOTO!”. Scoală-te, fă-ți gimnastica de rigoare, ia un mic dejun consistent, ia-ți pastilele (dacă e nevoie!) și pornește la drum cu încredere. CU ÎNCREDERE!

• Scenă la televizor. În apropierea unui sat, o pădure în flăcări, un zid de foc. Din fundal apare un ins în fugă, târând după el un furtun de pompier. Un singur furtun. Un strop de apă la un vulcan dezlănțuit. A te agăța și de un fir de pai – expresie a unui gest cu efecte iluzorii, dar sublim în ipostaza lui profund umană.

• S-au înmulțit zâmbetele profesionale, zâmbetele „de serviciu”, zâmbetele robotizate. E bine și-așa. Poate ne ajută să reînvățăm să zâmbim, chiar dacă nu în format ideal.

• „Să ne veselim, cât ne mai umblă moara!”, am auzit pe un bătrân la o nuntă.

• Am mai spus-o și repet: Luptă din răsputeri împotriva celor care te jignesc sau te umilesc. Nu tolera glumele proaste sau calificativele demoralizante pe seama bătrâneții. Politica lui a-trece-ușor-peste-nimicuri e bună, dar nu în cazuri ca astea. Aceste mici zgârieturi, considerate de unii inofensive, pot provoca, prin cumul, opacizarea și tulburarea unui psihic și așa încărcat și sensibilizat. Dacă fiecare dintre noi ar lua nu numai act, ci și poziție, după posibilități și circumstanțe, în fața celor care ne urâțesc viața, cerul ar fi mai senin, iar Damocles și-ar lăsa pentru o vreme sabia deoparte.

• Nici excesul de optimism nu e bun! La vârsta noastră poate duce la subestimarea unor semne care arată că sănătatea ta nu este tocmai în regulă. Aș zice că, în această privință, e mai bine să fii îngrijorat, chiar ușor nevrotic, decât prea sigur pe tine.

• Sunt convins că Chaplin s-a stins râzând. Ar fi un non sens să se fi întâmplat altfel.

*

Pro domo

• Farmazoanca iese din bucătărie și se îndreaptă ca un fulger globular spre mine, cu gând s-o ajut la mai știu eu ce. Pe drum uită ce voia să-mi poruncească, însă face începutul: „Hai…hai…(adică, presupun eu: ”te rog”) și se oprește încurcată. Eu profit de situație și completez rapid lacuna: „(Hai)…în codrul cu verdeață” sau „(Hai)…acasă, puișor”, ”(Hai)…să ne-ntâlnim sâmbătă seara”, ”(Hai)…vino-n gara noastră mică”, încheind cu ”(Hai)…iu,iu,iu,iu,iu,iu” (și-atât!). Pusă în fața acestei avalanșe de sugestii binevoitoare, Doamna mea uită definitiv scopul prezenței sale prin preajma mea și, după un gest nervos de abandon, se îndreaptă valvârtej către bucătărie.

• Dintre toate virtuțile umorului – pe care le cunoști, desigur, foarte bine -, două mi se par esențiale la bătrânețe: apropie oamenii între ei și dedramatizează. Umorul, exprimat când și cum trebuie, nu poate face rău nicicând. Chiar și suferințele mari pot fi alinate sau măcar uitate un moment. Un bun prieten al meu a suferit un atac de apoplexie și a ajuns la spital. Când am ajuns lângă patul său și m-a văzut, ochii săi au scăpat lacrimi mari de nefericire. L-am asigurat, cum am putut mai bine, că noi suntem lângă el și că lucrurile se vor îndrepta. Printre altele, găsind un moment prielnic, i-am spus: „Orice rău are și-o parte bună! Uite, acuma ai și tu ocazia să scapi pentru o vreme de tolocăneala Marcelei (soția lui)”. N-a fost cine știe ce, dar cred că, după zâmbetul slab care i-a apărut pe față, sufletul lui necăjit a uitat, pentru o clipă, de necaz.

• Știm cu toții că râsul poate fi bun sau rău, dar când e asociat cu cântecul, cred că nu poate fi decât semn sigur de bunătate și de bucurie autentică. Tatăl meu, funciarmente optimist, obișnuia deseori să cânte, fie la „ocazii” (solo sau împreună cu alții), fie la treabă (de unul singur). Nici eu nu mă dau în lături, ba chiar pot să mă laud cu un repertoriu destul de bogat, plecând de la „Șade rața pe butoi”, trecând prin „Nu, nu-i păcat să iubești prima oară” și încheind cu „De-aș mai duce-o pân' la toamnă”. De fapt, nu contează ce și cum cânți. Câtă vreme cântecul te înalță (pardon: te saltă) deasupra belelelor, poți să fredonezi orice, chiar și imnul național (regalist, comunist sau … capitalist).

Notă cu totul personală. E nevoie de o precizare. Spre deosebire de tatăl meu, care nu înjura niciodată, în cazul meu cântecul capătă uneori o turnură insolită. Se spune că furia e mai bună decât disperarea. Iar mai bună decât furia, zic eu, este hazul (de necaz). Mi se întâmplă uneori ca, în timp ce cânt, să mă înfurii brusc (că nu mi-a ieșit ceva sau că mi-am dat cu ciocanul peste degete etc.). Ei, atunci merită să fiți pe lângă mandea. Melodia întâmplată pe buzele mele începe să se împletească armonios cu niște înjurături neaoșe de toată mândrețea, încât până și Farmazoanca pică într-o muțenie respectuoasă. (Nu pot să le reproduc aici, dar vă asigur că nu-s cu candele, cruci sau năsălii.)

• Mă întreb și eu, ca omul la bătrânețe: dintre toate motivele pentru care copiii și adolescenții râd la tot pasul, noi, adolescenții la puterea a treia (sau a patra) câte putem (re)găsi?

• Gândirea pozitivă are virtuțile ei incontestabile, dar există și momente când îți joacă feste. Să zicem că ești la volanul mașinii tale, ești impregnat de gânduri pozitive, simți că viața e minunată, radioul e pe muzică bună, totul merge strună când, dintr-odată, te trezești cu capul în tavan, aruncat de o nenorocită de groapă scăpată din vedere de harnicii noștri drumari. ”Lua-v-ar mama dracului, cu drumurile voastre!” zici încă amețit, reușind cu greu să echilibrezi automobilul. Și …s-au dus naibii fluxurile pozitive pe care te legănai până atunci!

Și acasă…Ei, acasă…dacă pică vreo măslină sau vreun strop de supă pe fața de masă, am încurcat-o cu…știți voi cu cine! Ce să mai zic când buna mea vecină de alături începe să bată carnea de șnițel tocmai când să-mi fac și eu somnul postprandial! D'apoi când Farmazoanca scapă „din greșeală” vreo cratiță pe pardoseala din bucătărie! …

• Într-una din plimbările mele prin Iași dau de un cabinet stomatologic care își promova serviciile pe un panou publicitar, sub titlul „Uzina de zâmbete”. Ce simplu! Intri posomorât, cu mâna la falcă, și, după câteva minute, ieși râzând cu gura până la urechi! Și eu, care mă străduiesc din răsputeri să stârnesc câteva zâmbete cu ditamai cartea …Ce copil pot să fiu!

• Îmi amintesc de doi concitadini mai vârstnici ca mine: unul mergea țopăind vesel ca un popândău, cu buzele mereu țuguiate într-un lejer și necontenit fluierat (sonor sau doar mimat), iar celălalt cu un zâmbet încremenit perpetuu pe moacă, încât puteai crede că și noaptea dormea cu el. Sunt și astea un fel de a fi optimist!

• Seară de vară târzie la Mănăstirea Agapia și…o altă pană de curent. Pentru moment, no problem! Farmazoanca, subiscălitul și socrul meu ne-am instalat în verandă, la o vorbă, cu niște saleuri și cu nelipsitul „șpriț” în față. Afară ploua, se auzeau murmurul râului din apropiere și plopii doinind, cum li-i obiceiul. Starea noastră de spirit, în ciuda șprițurilor, era totuși sub nivelul mării.

– Parcă-i toamnă, zice Farmazoanca, după un răstimp de tăcere.

– O altă toamnă… întregește, după alte câteva clipe de liniște, Dan, socrul meu, scuturat de un intempestiv spasm existențial.

Și, nu știu cum se face, tocmai atunci sosește și lumina, smulgându-ne nemilos din momentele calm-reflexive ale verandei. Ca și cum l-ar fi gâdilat un spiriduș nevăzut, înneguratul meu socru de mai dinioarea scoase un fel de chiuitură și-mi suflă iute:

– Fugi și deschide televizorul! Poate mai prind o bucată din „Suliman”! (așa-i spunea el celebrului serial).

”Râs cu plâns…”.

*

De la lume adunate

„A lua lucrurile integral în serios, fără o marjă fie de parodie, fie de anecdotă, fie de glumă, fie de scepticism, fie de neseriozitate este foarte grav.” (Paleologu, Alex., 48, p.191)

*

Din filmul japonez „Madadayo” – 1993. La petrecerile cu libații organizate anual de studenți în cinstea venerabilului profesor Uchida, exista un punct culminant în care veneratului profesor i se punea întrebarea „Ești pregătit?”. Răspunsul era, invariabil: ”Nu încă!”. O adevărată deviză pentru toți cei prezenți, un superb îndemn către trăirea deplină și curajoasă a vieții.

*

„Viața trebuie înțeleasă numai privind înapoi; dar trebuie trăită privind înainte.” (Kierkegaard, S., apud Joy, E., 33, p.231)

*

„Mă bucur foarte mult că sunt aici. Hai s-o spunem pe șleau: la vârsta mea mă bucur oriunde aș fi.” (Burns,G., apud Machale, D., 38, p.229)

*

„Haideți să ne drăcuim cât mai avem timp, în rai nu ni se va permite.” (Twain, M., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.715)

*

„De ce câinii ne sunt așa de simpatici? Pentru că nebunele demonstrații de bucurie pe care le fac atunci când ne văd ne mișcă și ne flatează.” (Carnegie, D., 12, p.86)

*

Din filmul „The Straight Story” (Povestea lui Alvin Straight ) – 1999: „Partea cea mai rea a bătrâneții este că îți amintești de vremurile când ai fost tânăr. Partea bună, am învățat să separ grâul de paie și să las să treacă lucrurile insignifiante.”, zice eroul, în vârstă de 73 de ani.

Bătrânul, aflând că fratele său, de care se despărțise de zece ani, suferise un atac de cord, ia o decizie temerară: pornește către fratele său, aflat la mare depărtare, cu…o mașină de tuns iarba, ușor modificată. După mai multe săptămâni și multe peripeții, în sfârșit ajunge la destinație. Știa că drumul nu va fi deloc ușor, dar a vrut să repare neapărat greșeala de a se fi îndepărtat de fratele său (din motive absolut puerile) și să mai trăiască o dată o clipă de viață adevărată. Drumul lung l-a mai învățat, prin experiențele trăite, să reflecteze la generozitate, la nevoia de afecțiune și de bună înțelegere între oameni.

*

„Un om care nu râde e singur.” (Mușatescu, T., 44, p.203)

*

„Râsul reprezintă cea mai scurtă distanță dintre doi oameni,” (Urban, H., 76, p.136)

*

„Dacă nu găsiți pe alții la îndemână, râdeți de voi înșivă, în oglindă, dimineața, și veți avea o zi bună.” (Mușatescu, T., 44, p.257)

*

„Soarele nu răsare pentru un singur om.” (Proverbe românești, 56, p.257)

*

„După mine, viața este colorată după modul în care este privită, fiind o reflexie a psihicului nostru […] Cel care poartă ochelari negri nu trebuie să se mire de faptul că va contempla un univers sumbru.” (Jalenques, E., 32, p.46)

*

„Dintre toate trăsăturile personale, la fericirea noastră contribuie cel mai direct o fire veselă.” (Schopenhauer, A., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.456)

*

„Deprinderea de a gândi în termeni de comparații este una nefastă. Când ți se întâmplă un lucru plăcut, trebuie să te bucuri de el din plin, fără a mai sta să te gândești că nu este totuși atât de plăcut ca un alt lucru de care, poate, are parte altcineva.” (Russell, B., 68, p.78)

*

Din filmul „Calendar Girls” (Fetele din calendar) – 2003. Eroul principal, grav bolnav, nu poate participa la o reuniune săptămânală a femeilor în vârstă, unde fusese invitat să vorbească despre flori, dar trimite un text-mesaj. Mărturisește că floarea soarelui îi este cea mai dragă „nu pentru că arată ca soarele, ci pentru că urmărește soarele […] indiferent unde e lumină, indiferent cât de slabă, aceste flori o vor găsi și de asta e un lucru atât de minunat. Și asta e o lecție de viață.”

*

„Vai de moarte fără râs

Și de nuntă fără plâns”

(Apa trece, pietrele rămân. Proverbe românești, 7, p.345)

*

„Noaptea e frumos să crezi în lumină.” (Rostand, E., apud Marian, B., 40, p.162)

*

„Culorile apar în toată splendoarea lor abia când lumina pălește.” (Pleșu, A., 54, p.108.)

*

„Să râdem fără să așteptăm clipa când ne vom simți fericiți, altfel riscăm să murim fără să fi râs niciodată.” (La Bruyère, Jean de, apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.290)

Capitolul III

ZICI CĂ TE PLICTISEȘTI? MĂ FACI SĂ RÂD

„Mă uimesc mereu pe mine însumi.

Acesta e singurul lucru pentru care merită să trăiești.”

(Wilde, O., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.752)

Despre strădania de a avea „un rost”

• Se spune că marea problemă a bătrânilor este ocuparea timpului. Nu pentru toți, desigur, și nici la fel de presantă. Diferențieri notabile se fac în funcție de sex, de statut intelectual și cultural, de mediul de viață, de competențele profesionale, de „vârste” (cronologică, funcțională, medicală), de tipul de personalitate, de tipul de societate în care trăiesc et caetera, et caetera.

Sunt încredințat că adevărul e în altă parte. Se plictisesc și „omoară timpul” doar fericiții „săraci cu duhul” și puturoșii sadea (abulicii patentați). Un lucru e limpede: nu e suficient doar să pocnești din degete pentru ca plictiseala și amărăciunea să dispară ca prin farmec. Pentru asta e nevoie de ceva efort: în principal, să-ți învingi oboseala psihologică (provocată de pierderea proeminenței sociale și de scăderile vârstei) și apoi să cauți noi motive și noi îndeletniciri care să te mulțumească și să-ți dea sentimentul autentic că ești încă „în uz”. Reușita bătrâneții tale înseamnă a câștiga pariul cu inerția, a avea priză la viață. Nu întâmplător se spune că bătrânețea nu e pentru bicisnici.

• Nu mai e cazul să te sui pe catarge de corabie, dar nici să stai câte zece ore pe banca din fața blocului, iar restul în fața cutiei cu maimuțe. La vârsta noastră, de regulă, nu se mai pune problema unor mari decizii, mari priorități sau mari alegeri. Capătă sens sporit „micile” alegeri și „fleacurile” semnificative. A aștepta să-ți cadă fericirea mură-n gură sau ca alții să-ți aranjeze viața reprezintă, aproape sigur, fundături din care vei ieși cu greu, încărcat de umori negre. Sau nu vei mai ieși deloc.

Nu-mi propun să fac elogiul bătrânului fără astâmpăr, mânat de energii debordante, incapabil să stea locului – un …atlet al activismului! Nu, nu sunt printre cei care flutură sloganul: „Mișcă-te oricum, numai mișcă-te!”. Motivul este simplu: nu orice activitate este interesantă, te binedispune și îți creează sentimentul că timpul a trecut „cu folos”.

Zăcutul nu este apanajul bătrâneții. Dimpotrivă, aș zice că devii bătrân de-a binelea tocmai când eviți activitatea (adică „mișcarea”). De altfel, studiile științifice au confirmat ceea ce experiența umană consfințise deja și anume că cei care au interese, preocupări și pasiuni se bucură de o viață nu numai „plină”, ci și „împlinită” (fizic, psihic și social). Sublimarea printr-o îndeletnicire ne conectează la realitate, procurându-ne totodată și plăcere, făcându-ne astfel să uităm de dezagrementele vârstei.

( E nevoie și aici de o precizare. O anumită doză de „plictis” este necesară. Nu doar din nevoia de a te odihni după un efort și nici ca picoteală dulce în fața televizorului, cât pentru a te bucura „în tihnă” de ceea ce ai făcut cu folos cu o oră sau cu o zi în urmă, ori pentru a reflecta, inclusiv la proiectele viitoare.)

• Balerină octogenară? În cazul acesta nu e un oximoron. Am văzut „cu ochii mei” pe YouTube o scenă de comă (și la propriu, și la figurat): un tânăr imberb și o bătrânică stârcită de optzeci de ani au făcut cuplu într-un număr de dans acrobatic. Ceea ce unii au perceput ca fiind o performanță demnă de cartea recordurilor, mie mi s-a părut un caz jalnic de manipulare și o prestație la limita grotescului.

• Pare ciudat, dar există și la bătrânețe cazuri (destule) în care omul este pândit de stresul angajării excesive, suprasolicitante. Subsemnatul, par exemple, am socotit, de curiozitate, cam câte aparate și mecanisme de tot soiul am în casă și am depășit cifra de 30 de tipuri diferite. Fiecare cu instrucțiunile și recomandările sale, cu jdemii de butoane, cu precauții și termene de garanție et caetera. E o chestie totuși, nu?

• Bârfa de bună calitate este o ocazie încântătoare de a umple timpul. La fel de bune – uneori chiar mai bune -, sunt și conversațiile cu pisica, cu câinele sau cu chipul din oglindă.

• Deși am destui ani în spate, am crescut doi copii și am avut în grijă câteva mii de elevi, constat acum, în relația cu nepoții mei (dar nu numai cu ei), preluând din memorie spusa cuiva, că e al naibii de greu „să te ridici” la înălțimea celor mici. E mult mai ușor „să cazi” în mintea lor.

• Există și negații pozitive!

– Televizorul – frate cu românul. În cutiuța aceasta e îngrămădită viața, în format soft, cu lucruri bune, dar și cu prostii cât casa. Nu-l zeifica.

• Nu te complace în rutina lucrurilor mărunte și terne, în rutina sufocantă a țarcului sau a celulei. Ea duce mai mereu la scleroză afectivă și mentală. (Nu mă refer la ritualica rutină zilnică sau săptămânală: cumpărături, curățenie etc.)

Nu sta cantonat în gesturi repetitive și stereotipii comportamentale. Caută varietatea care – vorba latinului -, delectează. Ieși din casă, plimbă-te. Nu refuza vacanțele sau weekend-urile în afara domiciliului. Nu respinge ab initio „noile tehnologii”. Plăcerile simple ale vieții se găsesc la tot pasul. Oferă-ți în fiecare zi (sau măcar săptămânal) câte un cadou, cât de mic, poate „un melc cu nucă” în oraș, poate o înghețată sau o vată de zahăr …

• Nu face nimic din ceea ce nu-ți place (decât dacă n-ai încotro și nu durează prea mult).

• Nu sta prea mult cu gândul fixat în trecut, oricât ar fi fost de fabulos, dar nici nu-ți face planuri à la longue.

• E sublimă ideea conservării acelei Românii profunde, despre care vorbesc atât de frumos filozofii și poeții, dar lumea a fost și va fi într-o necontenită metamorfoză, oricât de mult ai vrea tu s-o ții pe loc. Fiecare generație vine cu „noutățile” ei. Nimeni nu te împiedică să lupți pentru păstrarea „veșniciei de la țară” (aplauze!), dar nu face din asta scopul ultim al vieții tale. Lumea se mișcă : dinspre sat spre oraș, dinspre sărăcie, îngrădiri și tradiții ancestrale către bogăție și „libertate de exprimare”, dinspre România spre Europa, dinspre Europa către mapamond, dinspre fanatism către toleranță et caetera, et caetera. Mai degrabă încearcă să culegi ce-i bun și priincios pentru tine și dintr-o parte, și din alta. Și din „vechime”, și din modernitate.

• Nu te muta de la oraș la „țară” decât dacă ești sigur că vei găsi confortul cu care te-ai obișnuit.

• Nu te baza exclusiv pe „genele” tale bune, sperând că vei trăi 100 de ani sau peste. Genele rămân la locul lor, dar tiparele de viață s-au schimbat…

• Nu spune că nu mai ai ce învăța de la alții. Dacă sapi bine, vei constata că nici despre tine nu știi totul, d-apoi despre ceilalți.

• Cugetarea „Lumea nu-i a cui o străbate cu piciorul, ci a celui care o înțelege cu gândul” trebuie nițeluș adaptată la vârsta bătrâneții. Nu spune niciodată că te-ai săturat de bătut aceleași drumuri în plimbările (sau în „muncile”) tale. Ieși oricum. Ieși pur și simplu ca să ai de unde veni. Tot e mai bine decât să vegetezi în casă, fie ea și un palat aurit.

• Nu-ți irosi timpul în reverii, întrebându-te mereu: „Ce grozav ar fi fost dacă…”. Mai bine gândește-te cum să-ți faci un mâine cât mai satisfăcător.

*

Pro domo

• Farmazoanca vorbește cu florile ei, la care ține ca la ochii din cap. Mai ales cu o petunie de pe balcon, care înflorește în draci tot anul : ”Draga mamii, ce să-ți mai dea mama ție, scumpa mamii, că tare mai ești frumoasă!”

Dar nici eu nu mă las. Am și eu „iubiții” mei: patru peștani în acvariu, patru gurami, unul mai colorat și mai zbanghiu decât altul, holbându-se veșnic hulpavi la mine: ”Băieții tatii, năzdrăvanii tatii, ia veniți voi la tata, frumoșilor! Ho, ho!, mai domol, rechinilor, că vă mănânc fripți !”

• La jumătatea fiecărei luni, cum vă spuneam, nepotul meu cel mai mare vine să mă tundă. În timpul unei asemenea „ședințe” discutăm vrute și nevrute. La un moment dat vine vorba de profesorul său de filozofie, un pic mai tânăr ca mine, care a ieșit de curând la pensie. Bogdan, nepotul, îmi zice:

– Bubu, nu știu cum să ți-l descriu, dar față de matale arată cam veștejit. Mata ești parfum față de el.

În ziua aceea m-am simțit cu adevărat un bunic de bunic (de aceea i-am și dublat nepotului suma cuvenită „serviciului”). Nu te întâlnești cu un asemenea parfum în fiecare zi…

• Am ales să mă înscriu într-un anumit partid politic. Nu neapărat ca să activez. Două au fost, de fapt, adevăratele mele motive: primul, să mă situez „explicit” de partea civică pe care eu o socotesc „bună” și, al doilea, pentru „a ieși din casă”, pentru a observa oameni, comportamente și idei. Uneori am parte chiar și de veritabile momente de amuzament și de voie bună. Bunăoară, într-o deplasare în grup către Prefectura Iașiului, în vederea depunerii unei moțiuni de protest, aveam lângă mine o doamnă mărunțică, aproape de vârsta mea, care mi-a făcut capul calendar cu „convingerile” sale…politico-ideologice. La un moment dat, ca să se țină de cârd, doamna a trecut strada în fugă, mai mult pe roșu decât pe verde, obligându-mă și pe mine (cavaler cum sunt!) să mă țin de dânsa. Ajunsă cu bine pe partea cealaltă, doamnei i-a alunecat eșarfa de la gât, ceea ce mi-a dat prilejul s-o impresionez, ridicându-i-o galant. ”Vai, domnule, ce drăguț sunteți!”, mi s-a adresat dumneaei, cu un ciripit zglobiu. La auzul acestor cuvințele șăgalnice, m-am muiat de tot. Ei, aflați domniile voastre că, pentru mine, această insignifiantă aventură a zilei a însemnat cât tot „protestul” depus la Prefectură.

• Ieri, ”plimbărețu” – așa îi zice Farmazoanca bătrânului ei soț itinerant (recte eu) -, a plecat de-acasă în obișnuita drumeție prin Iași, având în minte un țel măreț: să cumpere o cutie de chibrituri. S-a întors, după aproape două ore de plimbare „peripatetică”, fără cutie. Explicația – singura care i-a venit în minte! -, e că șprițul pe care îl „servise” înainte de a pleca la spațir a fost, de data asta, cam tare. (A se observa anagrama: spațir – (a) șprița)

Notă foarte personală. Mort-copt, eu trebuie să-mi fac norma zilnică de kilometri per pedes apostolorum. Mi-a intrat în sânge. Asta mă face să cred că, și când voi fi pe năsălie, am s-o-ntind prin târgul Ieșilor. Numai să nu uit să las un bilet lămuritor: „Mă-ntorc peste o oră. Nu vă îngrijorați.”

• Un popas predilect în plimbările mele diurne prin capitala Moldovei este parcul din fața Teatrului Național, situat în vecinătatea a trei celebre lăcașuri (Mitropolia, Biserica „Trei ierarhi” și, desigur, Teatrul Național). „La copacii goi” sau „la balerini” – cum le spun eu -, o specie rară de arbori, nu despuiați de frunze, cum s-ar putea crede, ci literalmente fără coajă. În acest perimetru admirabil trăiesc de fiecare dată o senzație rarisimă de intimitate, dar și de solemnitate blândă, mereu mirat că eu, muritor de rând, sunt îngăduit în mijlocul lor.

• Pe vremuri percepeam lucrurile mai mult vizual. Acum, la bătrânețe, le percep sincretic. Când mă uit la un măr, de exemplu, sesizez o multitudine de particularități care mă încântă: curbura, culoarea, parfumul, o rază de lumină care se răsfață pe suprafața lui, o pată de umbră. Într-un cuvânt, acum am șansa de a „vedea” și poezia mărului. N-am stofă de poet, nu am trăit momente de mare inspirație creatoare, dar sunt convins că vârsta aceasta ne oferă și privilegiul acestui nou mod de a înțelege și simți „corola de minuni” a lumii.

• În târgușorul meu fuseseră aduși, prin anii '50, cu „domiciliu forțat”, mai mulți „dușmani ai poporului”. O familie de asemenea „dușmani” locuia într-o anexă a casei părinților mei. Cei doi, soț și soție, erau oameni de-acum în vârstă. Nu-i nevoie să vă spun cum își duceau viața de zi cu zi…mie mi-au rămas însă în minte câteva amintiri legate de ei. Erau mai întâi cultivați (citeau cărți în franceză, călătoriseră prin toată Europa, aveau „clasă”). De sărbătorile mari ale anului îmi dăruiau cărți (primele cărți ”mari” pe care le-am citit au fost de la ei: ”Căpitan la 15 ani” și „Călătoriile lui Magelan”). Din când în când, seara, veneau pe la noi, ca să-și mai omoare timpul, timp care se scurgea greu pentru ei. Jucam Macao și Maroco, ascultam cu sufletul la gură și cu frică mare „Europa liberă”, discutam și – țin minte perfect! -, se rosteau o mulțime de brașoave și de glume.

Nu v-aș fi spus lucrurile acestea dacă n-ar fi pilduitoare pentru felul în care niște oameni vitregiți de soartă au găsit totuși resurse pentru a trăi omenește chiar și în acele vremuri tulburi, încercând din răsputeri (și reușind, de multe ori), fără să se dea de ceasul morții, să dea un sens zilelor pe care le trăiau. Aviz unor „amatori” cătrăniți din zilele noastre, zile incomparabil mai senine decât acelea…

• Seara, eu și Doamna F. urmărim programele TV, după cum vă spuneam în alt loc, în camere diferite. Nu de puține ori, după un timp, aud sforăituri de ferăstrău din camera vecină – culmea! chiar în mijlocul vestitului „Suleyman Magnificul”. Strig: ”A fost frumos episodul ăsta?” Sesizez un gâlgâit discontinuu și sforăitul se oprește: „Nu s-a terminat încă.” Mai trec vreo zece minute și iarăși ferăstrăul. ”Ei, s-a terminat episodul?” strig din nou, încercând s-o fac să nu regrete pierderea unor momente prețioase din serial. „Dacă mă mai întrerupi o singură dată, te trimit la culcare”, se stropșește furioasă la mine Farmazoanca.

• Inocent dialog matinal:

Eu: Am visat azi-noapte apă și că voiam să trec de pe un mal pe celălalt în zbor.

F.: Cum era apa ?

Eu: Tulbure.

F.: Nu-i bine! Și ai trecut apa?

Eu: Pe naiba. Mi s-au udat aripile, că ploua. Noroc că m-am trezit la timp, că altfel nu mai discutam noi acum.

• Amintiri…amintiri. Unele din ele nu se uită ușor, mai ales cele care ating sufletul. De fapt, nu spun prea bine: amintirile se mai șterg, se mai subțiază, dar impresiile lăsate de ele prind, la vârsta noastră, contururi parcă și mai puternice. (Chiar așa: Ce grozav ar fi ca viața noastră să fie ca o bandă audio-video din care să poți decupa anumite episoade…)

Copilărisem și făcusem toate „școlile” (mai puțin facultatea) cu Săndica, o drăguță și deșteaptă fată din Humulești. Eram prieteni la cataramă. Doar atât! Într-o vacanță universitară, ne aflam amândoi în Humulești. Eu – neînsurat, ea – nemăritată. Îmi plăcea, nu spun nu, dar nu erau încă întrunite …condițiile unei iubiri. Mama, ca toate mamele, mă înghiontea: ”Du-te și invit-o pe Săndica la o plimbare, la un film, fă ceva, ce mai aștepți?” Că câr, că mâr, m-am înființat la poarta „iubitei” și, din una în alta, îi fac o invitație la film. Ea, surprinsă, se uită la mine într-un fel „special” și îmi spune: ”Suntem prea buni prieteni, Traiane, ca să mergem împreună la film.” Ce era să zic? Vorba Poetului: „Eu am râs, n-am zis nimica” și ne-am luat cu vorba, dar pe mine, drept să vă spun, m-a cam durut. Nu din pricina amorului spulberat, ci din pricina amorul propriu lezat. La vremea tinereții înghiți greu asemenea „ofensă”, iar eu nu m-am priceput niciodată să-mi ling rănile de felul ăsta …

Facultatea s-a dus, au trecut și anii…N-am mai ținut legătura (dar nu din pricina „episodului” de mai sus). O singură dată m-am mai întâlnit cu ea, după 45 de ani. Își pierduse soțul de peste un an și venise în Humulești, la neamuri. Întâlnirea a fost cordială, dar scurtă. La despărțire, în șagă, i-am zis: „Dacă vin pe la tine, în Iași, ce zici?, mergem la un film amândoi?” N-a marșat. A scos doar un chicotit ușurel – care mi-a adus-o în minte, pentru o clipă, pe Săndica cea de altădată -, și ne-am despărțit. Mă îndoiesc că și-a amintit ceva din povestea de demult…

• Farmazoanca își merită cu prisosință supranumele, mai cu seamă când se dezlănțuie în bucătărie. Acolo se află, laolaltă, laboratorul, fabrica și templul unde se încheagă, după o laborioasă strădanie bucatele–minune ale Doamnei F. Pentru Ea, chiar și o masă duminicală obișnuită (”cu copiii”), capătă proporții epopeice. Bucătăria devine o uzină ce începe să duduie cu două-trei zile înainte, într-o sforțare supraomenească de atingere a sublimului gastronomic. De regulă, eu n-am ce căuta în timpul acestor titanice zămisliri .( Mi se rezervă și mie însă, uneori, câteva momente de desfătare. Sunt acele momente în care din bucătărie răzbat către mine dulci chemări precum: „Traiane, vino și spală vasele!” sau „ Adu-mi castronul acela verde de pe raftul al doilea din debara! Și mai repede, ce Dumnezeu!”). Acolo, în acel spațiu sacru, Farmazoanca oficiază suveran peste blide, materii prime, condimente și ingrediente. Tot acolo și-a făurit faima unanim recunoscută în familie și peste fruntariile ei…

• Sunt foarte mândru de mine. După patru ani, un bilanț al inițiativelor mele cetățenești ca pensionar și locuitor al Iașiului arată astfel: urmare a intervenției mele la Primărie, un anumit trotuar, mereu blocat de mașini staționate, a fost redat circulației nestingherite a pietonilor; am plantat o frumoasă plantă agățătoare pe un trunchi răzleț din fața blocului; am trasat o cărare mult mai lesnicioasă către pubelele de gunoi; am vopsit pe casa scărilor; am deslipit fluturașii și afișele de pe ușa de la intrare și… cam atât. Uf! nici nu vă pot spune cât de epuizant a fost!

• Nu sunt un homo melancholicus, dar uneori mi se face al naibii de dor de Humuleștiul copilăriei mele. De acel Humulești! Natura nu era „betonată” ca acum, iar Ozana nu era îndiguită. Peste apă nu se fălea podul armat din prezent, ci unul de lemn, ceva mai durabil ca „schinarea de capră” de pe vremea lui Creangă, dar tot vulnerabil când Ozana își ieșea din fire…Drumurile prăfoase, oborul, cele două dughene din vatra satului ale evreilor Hermann și Rentzler, chioșcul de lângă biserică (în care flăcăii făceau repetiții înainte de Crăciun), livada plină de nuci din spatele casei părintești (fără egal în sat), chiticii rătăciți prin iarba din grădină (rămași după ce Ozana se retrăgea în albia ei) și multe altele îmi stăruie încă proaspete în minte …(Aici parcă semăn oleacă a Creangă, nu?)

Doamne Dumnezeule, toate astea o fi însemnând că am început să mă pleoștesc? Nu-mi vine să cred. Și să vă spun de ce. În primul rând pentru că, pur și simplu, îmi pun această întrebare. În al doilea, pentru că nu reacționez de-a valma la orice fel de emoții, ci doar la cele „mari”. Și nu numai la cele plăcute (primul sărut, prima iubire, prima dată când „am mers până la capăt”, căsătoria, copiii etc.), ci și la marile dureri și suferințe (trădări, pierderea părinților și altele asemenea). Da, pentru asemenea nostalgii mă simt într-adevăr „culpabil”.

De fapt, degeaba îmi fac griji. Nu noi decidem, ci timpul nostru. Și cu el degeaba te pui.

• Mă enervează la culme …

…bătrânii care combat pătimaș, „cu prețul sângelui”, pe fronturile politice;

…cinismul grotesc al unor belferi de lume nouă, Păturici îmbogățiți după '89 – mulți dintre ei bătrâni acum -, care îi „cinstesc” – cu anumite ocazii și total dezinteresat! -, cu sarmale, cârnați cu fasole și o bere pe cei de pe urma cărora s-au pricopsit.

Nu știi cu ce să-ți umpli „vârsta”? Poate găsești ceva bun aici, la Târgul de toamnă-iarnă

• Activități în aer liber: picnic, pescuit, vânătoare, grădinărit, cultivarea pământului, călătorii, excursii, drumeții, plimbări, creșterea animalelor mici sau/și a păsărilor et caetera.

• Activități creatoare (arte și meserii): pictură, dans, muzică (instrumente, compoziție și altele), sculptură, desen, fotografie, prelucrarea lemnului, modelaj, gastronomie, creație literară, artizanat (împletituri, mărgele, decorațiuni, bibelouri, rame și altele) et caetera.

• Hobby-uri: aranjamente florale, colecții (de păpuși, brelocuri, mașinuțe, dopuri, bricege și altele), filatelie, planorism, învățare de trucuri, scapbooking, acvaristică et caetera.

• Jocuri: Domino, Scrabble, Monopol, puzzle, Marocco, bowling, Loto, Bingo, table, remi, jocuri pe calculator, jocuri de cărți (poker, canasta, bridge și altele), jocuri pe calculator et caetera.

• Activități cultural-distractive: acumulare de cunoștințe din diferite domenii (learning); învățare de limbi străine; cunoașterea și practicarea obiceiurilor populare; participare la prelegeri și conferințe; lectură, vizionări de filme și spectacole; întocmirea unui jurnal personal; participare la serbări și concerte; ședințe de „prosteală” (strâmbături, râs, sperieturi, farse, travestiuri și altele); participare la expoziții, muzee, târguri și festivaluri; navigare pe Internet; întocmirea monografiei locale sau/și a unor ghiduri personale; abonamente la ziare și reviste; procurare de cărți, organizare sau participare la seri culturale; karaoke; membru în diferite formații artistice (de dans, de teatru, cor și altele); downloadări diverse de pe Internet; colectare și învățare de anecdote; realizarea și susținerea unui blog personal; frecventarea bibliotecii; participare la lansări de carte; discuții în grup et caetera.

• Voluntariat: răspândirea unor cunoștințe și informații utile, ajutor acordat unor persoane nevoiașe sau cu dizabilități, donații, asistență medicală, babby sitter, însoțire, găzduire, strângere de fonduri pentru diverse proiecte caritabile, igienizarea unor spații et caetera.

• Implicare în diverse activități asociative: partide politice, ONG-uri, organizații și adunări obștești, seminarii pe teme de viață sănătoasă, cluburi et caetera.

• Activități fizice: înot, schiat, jocuri sportive, cicloturism, folosirea bicicletei ortopedice și a altor aparate pentru fitness, yoga, jogging et caetera.

• Activități de întreținere și de înfrumusețare a casei și a altor spații: bricolaj, spații verzi, flori, vopsit, văruit, igienizare, îngrijirea mașinii personale et caetera.

• Alte preocupări personale : reluarea legăturilor cu vechii prieteni (folosind inclusiv site-urile de socializare), realizarea unor albume de familie, colecții diverse (de muzică, de filme, foto și altele), ”arhiva amintirilor” (diferite obiecte, lucrări personale, alcătuirea arborelui genealogic al familiei, diplome, medalii etc.), achiziționarea unor opere de artă, frecventarea lăcașurilor de cult, întreținerea locurilor de veci ale celor dragi, creșterea și educarea nepoților, mici afaceri personale lucrative, shopping (inclusiv pe Internet), relaxare prin meditație, rugăciuni și contemplare; dresura animalelor de companie; procurarea, cunoașterea și utilizarea diverselor tipuri de aparatură modernă (telefon mobil, tabletă, aparat foto și altele) et caetera, et caetera.

• Câteva site-uri dedicate seniorilor: www.seniori.ro, www.elderyactivities.co.uk, www. livestrong.com/activities-elderly, www.agingcare.com, http://longevity.about , www.seniors, www.oldcare.ro, www.vârstnici.ro.

• Filme despre universul bătrâneții

1. Driving Miss Daisy (Șoferul Doamnei Daisy) – 1989

2. Grumpier old men (Și mai morocănoși) – 1995

3. On golden pond (Pe heleșteul auriu) – 1981

4. Something's gotta givel (Ceva, ceva tot o ieși) – 2003

5. The bridges of madison country (Podurile din Madison Country) – 1995

6. Zorba the Greek (Zorba Grecul) – 1964

7. The human stain (Culoarea minciunii) – 2003

8. Hope springs (Terapie de cuplu) – 2012

9. The grass harp (Cărările sufletului) – 1995

10. The maiden heist (O lovitură îndrăzneață) – 2009

11. The straight story (Povestea lui Alvin Straight) – 1999

12. The wold's fastest indian (Cel mai rapid motor din lume) – 2005

13. Don Juan Demarco – 1995

14. Fried green tomatoes (Roșii verzi prăjite) – 1991

15. Stand up guys (Trei tipi duri) – 2012

16. Secondhand lions (Ultima aventură) – 2003

17. Et si on vivait tous ensemble? (Hai să trăim împreună!) – 2011

18. Calendar girls (Fetele din calendar) – 2003

19. An unfinished life ( Un alt inceput) – 2005

20. Everybody' s fine (Totul va fi bine) – 2009

21. Autumn gold (Aurul toamnei) – 2010

22. Quartet – 2012

23. Play the Game (Jocul iubirii) – 2009

24. Annie's Point (Dorinta lui Annie) – 2005

*

3. De la lume adunate…

„Nu neg, firește, că un mare necaz îl poate zdrobi sufletește pe un om; spun doar că fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce-i stă în putință spre a evita un astfel de deznodământ și să caute indiferent ce divertisment, oricât de banal, cu condiția să nu fie prin el însuși nociv sau degradant (beție, droguri etc.)” (Russell, B., 68, p.194)

*

„Admirând natura, «a fi» înseamnă totul. «A avea» nu mai are importanță.” (Paler, O., 50, p.214)

*

„E o plictiseală atroce! Oameni care trăiesc după niște «formulare-tip»…E cumplit… (Paleologu, Alex., 48, p.257)

*

„Marii dușmani ai fericirii omului sunt în număr de doi: durerea și plictiseala.” (Schopenhauer, A., 69, p.56)

*

În filmul „The Grasse Harp” (Harpa din iarbă) – 1995, apare un bătrân judecător, rămas văduv de mai mulți ani. Neavând cu ce-și ocupa timpul în târgușorul în care locuia, obișnuia să stea în frizeria unui prieten mai tânăr ca el, cu care sporovăia. Pe ultima copertă a unei reviste pentru preadolescenți erau mai multe adrese ale unor copii care voiau să corespondeze cu alții de vârsta lor. Ce credeți că face veteranul nostru judecător ? Îi trimite o vedere unei fetițe din Alaska și primește imediat răspuns. Judecătorul descoperă printre fotografiile din albumele sale una care îl reprezenta la 15 ani, la pescuit. I-o trimite fetei, ca și cum ar fi din partea tinerelului din fotografie. Între cei doi „tineri” urmează un splendid schimb de mesaje luminoase, pline de speranțe și de idei revigorante, semn că oricând este posibilă o punte peste vârste, chiar dacă, în acest caz, a plecat de la o nevinovată mistificare.

Ceva mai târziu, în alt context, bătrânul judecător spune: ”Dar un bărbat care nu visează e ca un bărbat care nu transpiră. Ține în el multă otravă.”

O bună înțelegere a rostului „transpirației” la vârsta senectuții.

*

„Îmi spun că e firesc să cauți în urmă ce te poate sprijini să dai existenței un sens.” (Paler, O., 50, p.209)

*

„Un om de spirit se simte excelent în singurătate totală, grație propriilor gânduri și imaginației sale, în timp ce un prost se plictisește, chiar dacă își petrece timpul numai în spectacole, serbări și ieșiri în lume.” (Schopenhauer, A., 69, p.64)

*

„Cred că Domnul Dumnezeu ne-a acordat un număr finit de bătăi de inimă și să fiu al naibii dacă am de gând să le irosesc pe ale mele alergând pe străzi.” (Neil Armstrong, apud Friedman, H.S.; Martin, L.R., 27, p.125)

*

„Cultura subminează tenace timpul și moartea […] e consolatoare și înțeleaptă.” (Pleșu, A., 55, p.21)

*

„Plăcerea poate să fie continuă numai dacă este variată și dacă termină prin a se rabate asupra celorlalți.” (Liiceanu, G., 34, p.177)

*

„Plictiseala […] o moarte cu picătura, o secreție internă de neant.” (Paleologu, Alex., 48, p.246)

*

Dintr-un film: „Agățați-vă de umanitatea d-voastră și veți supraviețui.”

*

„Nimic nu împiedică fericirea așa cum o face amintirea fericirii.” (Gide, A., apud Jalenques, E., 32, p.65)

*

„Cine nu joacă decât pe bază de principii trăiește în plină ficțiune. Mai devreme sau mai târziu va fi victima propriei lui îngustimi […] Principiile indică, în toată această aventură nordul, dar nu dau socoteală de traseele optime și de accidentele de parcurs.” (Pleșu, A., 53, p.139)

*

„Pentru om, nimic nu este mai greu de suportat decât să stea fără să facă nimic, să nu aibă niște pasiuni, niște modalități de destindere sau de acțiune. Fiindcă atunci își percepe neantul, abandonul, finitudinea, dependența, neputința și vidul.” (Pascal, B., apud Fanget, Fr., 25, p.103)

*

„Dar ce pot face dacă, din câte pot eu spune, nimic, dar nimic nu e hărăzit să se odihnească, oricât de bătrân ar fi omul.” (Roth, Ph., Animal pe moarte, Iași, Editura Polirom, 2012, p.58)

*

„Aceasta este astăzi marea provocare pentru pensionari: să-și construiască o viață atunci când nimic nu poate fi prevăzut. Adolescentul trebuie să învețe, adultul să muncească, seniorul face ce vrea.” (Rosnay, J. de, 65, p.144)

*

„« Război și pace » […] am citit-o de 14 ori și am scris undeva că nu vreau să mor până nu o citesc pentru a 15-a oară.” (Paleologu, Alex., 46, p.99)

*

„Telemania e, între altele, și un antrenament perfid pentru demisia civică: un mod de a lipsi din spațiul cetății.” (Pleșu, A., 53, p.260)

*

„Exercițiile fizice sunt o prostie. Dacă ești sănătos, n-ai nevoie de ele. Dacă ești bolnav, n-ai voie să le faci.” (Henry Ford, apud Machale, Des, 38, p.136)

*

„Sigur că am practicat sporturi în aer liber. Odată am jucat domino pe o terasă din Paris.” (Wilde, Oscar, apud Machale, Des, 38, p.195)

*

„Pensia nu face două parale față de cât costă plictiseala.” (Mușatescu, T., 44, p.285)

*

„Sosește un anotimp al vieții când, după ce ai făcut toate călătoriile, după ce ai istovit toate experiențele, nu simți altă plăcere mai vie decât să studiezi și să adâncești lucrurile pe care le știi, să savurezi ceea ce simți, să vezi și să revezi oamenii pe care îi iubești, delicii pure ale inimii și ale gustului în anii maturității.” (Sainte-Beuve, Ch.A., apud Reflecții și maxime, 62, p.372)

*

„Când îmi ud florile, sunt în armistițiu cu restul vieții.” (Mușatescu, T., 44, p.128)

*

„Singurătatea nu poate fi umplută cu amintiri; acestea doar o agravează.” (Flaubert, G., apud Enciclopedia înțelepciunii, 23, p.79)

*

Conul Leonoda față cu reacțiunea

de I.L.Caragiale (11, vol. I, p.83)

– fragment –

Leonida: Hehei! Unul e Garibaldi: om, o dată și jumătate! Ei! Giantă latină, domnule, n-ai ce mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândești, pe toți împărații și pe Papa de la Roma ?

Efimița (mirată): Și pe Papa de la Roma? Auzi, soro?

Leonida : Ba încă ce! I-a tras un tighel, de i-a plăcut și lui. Ce-a zis Papa – iezuit, aminteri nu-i prost! – când a văzut că n-o scoate la căpătâi cu el?…”Mă, nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politica pe lângă el, să mi-l fac cumătru.” Și de colea până colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Garibaldi de i-a botezat un copil.

Efimița (cu ironie): Și-a cunoscut omul nașul!

ÎN LOC DE POSTFAȚĂ

„Nicio carte nu-i atât de proastă,

ca vreo parte să nu folosească.”

(Pliniu cel Tânăr, apud Marian, Barbu, 40, p.104.)

Stimate cititorule, ca orice om, am și eu slăbiciunile mele. Uite, în cazul de față, nu mă pot abține să nu te întreb: Ce părere ai de opusculul pe care tocmai l-ai parcurs?

Cum? Voiai o carte mai „serioasă”, care să rimeze cu „vechimea” noastră?

Păi, n-am stabilit noi, de la bun început, că bătrânețea tristă nu are nici un chichirez? Ai uitat că ai apăsat pe butonul verde din Avertisment?

Ai vrut să râzi mai mult?

N-am ținut să călătoresc în jurul lumii, ci doar în jurul meu. Atât m-au ținut balamalele. Ce să fac!? Vorba lui Tudor Mușatescu: pentru umor ai nevoie de studii superioare.

Crezi că, pe alocuri, am fost prolix?

Aici, recunosc: am simțit din când în când nevoia să mă lăfăiesc și eu în „opera” mea. Cui nu-i place să se întindă desfătător în patul său confortabil? Să-mi fie cu iertare dacă am depășit pe ici, pe colo plapuma.

Frecție la un picior de lemn?

Mă tem că n-ai reținut cine-i adresantul! Câtă vreme ești valid și ai chef de viață de ce să vorbim de picioare de lemn? Ce-i cu defetismul ăsta? (Dacă vrei să știi, chiar și cu un picior de lemn există un „mai bine”, cu o condiție însă: frecția de care pomenești să fie făcută direct pe creier.)

Stimate prietene, dacă ai reușit să citești toată cartea, mai suportă, rogu-te, și această ultimă mărturisire. Imediat după ce m-am apucat de lucrarea aceasta, m-au cuprins îndoielile. Ce caut eu acum să promovez? Ordine și principii de viață? Nu-i mai bine să las viața să curgă de la sine și eu să mă las în voia curenților? Vorba lui Caragiale: „Auzi dumneata! om bătrân…cu principii.” (Corespondență, apud 11, p.30.) Am continuat totuși, gândind că mă voi lămuri pe parcurs. Acum, după ce am terminat-o – un fel de a zice, pentru că asemenea scriituri despre viață și „cum cată să fie” nu au sfârșit -, mi-am dat seama că se pot distinge totuși, cel puțin pentru mine, câteva certe „valori de întrebuințare”:

1. Mi-a „mobilat” timpul, ferindu-mă, pentru o bună bucată de vreme, de plictiseală și de gogorițele despre moarte, ce-i dincolo de ea, bla, bla, bla…

2. Chiar dacă nu mi-a schimbat radical viața, mi-a dat mai mult curaj s-o trăiesc; de atunci amușinez neobosit în căutare de „sensuri” zilnice noi și de motive de voie-bună.

3. Ca leac la bătrânețea incurabilă, asemenea cărți-supozitor pot atenua inflamațiile sâcâitoare și chiar dureroase. Oricum, efectul placebo e asigurat.

4. Nu în ultimul rând, e și un „cal de dar” pentru tine, dar te rog să nu-l cauți prea mult la dinți! Câtă vreme îl auzi nechezând, poți să-l călărești fără grijă.

Da, am greșit și eu. Dacă „a greși e omenește”, cu atât mai mult s-ar putea spune „a greși e bătrânește”. Ce, noi, bătrâneii acestui început de mileniu nu suntem oameni? Ba suntem! Și încă niște oameni foarte cumsecade, despre care merită să se scrie, mai chibzuiți și mai subtili decât înaintașii noștri.

Nu știu prea bine ce efect a avut această scriere asupra ta, stimate camarad de drum, dar ți-o spun pe șleau: cine face ca mine, ca mine să pățească!

George Buch spunea că „dacă mergi ca o rață, măcăi ca o rață și spui că ești o rață, ești o rață.”(apud Michale, Des, 38, p.176.) Eu am încercat să-ți spun, cum am putut mai bine, că bătrânii nu sunt niște rațe. Sunt convins că lucrurile pot fi împinse (măcar un pic) mai sus!

S-auzim de bine!

Sugestie pentru coperta I

(Eu și farmazoanca – atârnați pe un perete al locuinței noastre)

Chipul meu

Chipul meu, surprins, cu câțiva ani în urmă, de caricaturistul

Ștefan Popa Popa’s

(de plasat, eventual, după fila de gardă)

Sugestie pentru coperta I

(Eu și farmazoanca – atârnați pe un perete al locuinței noastre)

Chipul meu

Chipul meu, surprins, cu câțiva ani în urmă, de caricaturistul

Ștefan Popa Popa’s

(de plasat, eventual, după fila de gardă)