Cine Nu Esti

Florin Dragos MINCULESCU

CINE nu EȘTI

editura minela 2016

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Minculescu fLORIN dRAGOȘ / CINE NU EȘTI /

Florin Dragoș Minculescu – București : Editura Minela, 2016

     ISBN 978-973-88619-4-7

821.135.1-1

© copyright Minculescu Florin Dragoș

[anonimizat]

www.minela.ro

Florin Dragos MINCULESCU

CINE nu EȘTI

editura minela 2016

Mesaj de interes public

Cel puțin odată o dată pe zi, adresați-vă următoarea întrebare:

CINE ȘI CE SUNT EU?

Nu așteptați și nu acceptați nici un răspuns.

Percepția este educată.

Tot ceea ce percepi a fi bun sau rău, negativ sau pozitiv, este așa doar datorită percepției. Faptul că percepi o situație într-un fel sau altul, asta nu spune nimic despre situație, ci doar despre percepția ta.

Despre autocunoaștere

Autocunoașterea înseamnă conștientizare a ceea ce este conștient.

Problema nu este de ce ai începe un astfel de proces, pentru că este pur si simplu inevitabil.

Problema pentru început este cum să faci asta. Pentru că mijloacele de care dispui sunt acelea care totodată împiedică auto-cunoașterea. Folosirea minții în sensul autocunoașterii este ca și cum ai folosi uneltele de tâmplărie în bucătărie. Este peste mână. Însă această greutate are sensul ei. Prin asta devii conștient de gânduri, de mecanismele minții, de automatismele sale, de ghemul de concepte, principii, amintiri, dorințe și proiecții din care este alcătuită. Devii conștient de energiile care o pun în mișcare, de timpii săi, de ciclicitatea manifestărilor sale, chiar și de atenție. Apoi devii conștient de sentimentele pe care mintea le generează, de stările care se întâmplă în ființă și în cele din urmă deviii conștient de spațiul în care toate acestea se întâmplă. Acesta este momentul în care autocunoașterea se întâmplă cu adevărat, pentru că până în acest moment tu devii conștient de tot ceea ce nu ești. Aici este punctul în care mintea nu mai folosește. În care unealta folosită trebuie îndepărtată. 

Este ca la cinematograf. Stai și privești acțiunea crezând că acțiunea este realul. Însă treptat, cu mijloacele cu care ai confundat realitatea cu o proiecție, realizezi că mai este si altceva. Proiecția în tot acest timp continuă, însă este din ce în ce mai în background, iar tu, spectatorul, devii conștient de faptul că proiecția este generată de tine. Și cu cât devii mai conștient de asta, ceea ce este proiectat este din ce în ce mai difuz până ce pânza devine albă. Atunci devii conștient de pânza pe care pelicula este proiectată.

Dar această conștientizare nu se întâmplă cu ajutorul minții și al inteligenței, nu! Această conștientizare nu este a unui tu. Este trezirea a ceea ce este înainte de tu. Tu, ceea ce nu ești, dispare!

Rămâne TU, ceea ce dintotdeauna ești.

Despre neputință

Îmi fac o curte, e mare, e după chipul și asemănarea mea, adică infinită.

Mă plimb prin ea, mă joc prin ea, dar în cele din urmă obosesc rătăcind prin ea. Încerc să reeditez bucuria de a avea o curte, dar realizez că oricât de mult aș încerca nu reușesc. Toate lucrurile, deși au culori și forme diferite, au aceeași morfologie și funcționalitate. Am rătăcit prin curte atât de mult, încât am devenit una cu ea, acum vreau să mă regăsesc, pe mine însămi însumi, fără ajutorul curții. Vreau să fiu fără de curte. 

Curtea mi- a fost și mamă și tată, dar acum vreau să fiu fără ea.

A devenit obositoare.

Vreau să nu îmi mai pese de curte.

Vreau să fiu liber de curte. Vreau să fiu eu. Apar întrebări.

Unde sunt eu?

Cât de departe sunt eu de mine?

Și e normal, pentru că tu ai bântuit curtea asta pe toate fețele.

Nu e nimic nou sub soare. Acum te simți captiv, dar nu ai cum să ceri conștiinței să mai îndrăgească visul.

Viața este croită pentru căa tu să te trezești din visare, toate experiențele pe care le trăiești sunt exact ceea ce ai nevoie. Nimic nu- ți lipsește.

Nimeni nu poate opri asta, nici măcar tu nu poți opri, dar poți încerca.

Starea de conflict vine din cauza negării și neacceptării acestei treziri.

Curtea a devenit neplăcută, neatrăgătoare și neprimitoare, vrei să dispară.

Află-te pe tine și ai scăpat.

Altfel vei genera acele experiențe de care ai nevoie pentru a înțelege asta.

Fiindcă, vrei nu vrei, conștiința se desface de vis. Iar visul e văzut din ce în ce mai clar ca fiind un vis și doare.

Dar doare pentru ca tu să te desprinzi și mai tare.

Și cu cât te apropii de vis, cu atât acesta e mai dureros.

Și asta te sperie, că nu știi ce o să fii și cum o să fie.

Da, nu e scăpare.

Curtea nu-ți mai place, nu te mai împlinește iar altă opțiune te sperie, te înfricoșează. Iar tu ești obișnuit să fugi de frică, doar că acum trebuie să o înfrunți. Altă scăpare nu există, decât în ființă, acolo de unde izvorăște teama. După această teamă, te afli tu, complet, necondiționat de nimic, pur, liber, senin.

Deci poți să bați la orice ușă vrei, singura în spatele căreia vei găsi răspuns este cea care duce înspre propria ființă.

Acolo vei găsi ajutorul, salvarea și eliberarea.

Despre excepție

Excepția înnobilează! Excepțiile au mișcat lumea. Niciodată majoritățile nu au construit sau schimbat ceva. Indiferent de sensul percepției vis-a-vis de un fenomen, cauza acestuia a fost întotdeauna coalizarea majorității în jurul unei excepții. 

Excepția poate fi extremă, dar niciodată centrată. 

Excepția trezește, ea luminează umbrele în care majoritatea se bălăcește. Excepția trebuie ascultată, observată, niciodată ignorată și nicidecum înlăturată. Excepția este sămânța din care cândva va înflori un nufăr, sau este catalizatorul care va facilita o astfel de înflorire.

Despre Eu

Eu, eu-l pe care-l percepi este răsărit din liniștea ființei.
Ceea ce mă percepi a fi este o proiecție izvorâtă din liniștea ființei.
Iar dacă liniștea asta nu era, nici eu nu eram.
Tot filmul existenței tale izvorăște din ființă.
Tot din ființă izvorăște și liniștea, spațiul,
Eu sunt-ul.
Eu este dinainte de Eu sunt.
Eu sunt Eu fără de eu.
Eu sunt tu și eu fără noi.
Carnea trupului meu este liniște.
Sângele trupului meu este iubire.
Inima trupului meu este bucurie.
Eu nu sunt trupul.
Trupul este Eu.
Eu poate fi fără acestea.
Dar ele fără mine, nu!
Eu mă prezint mie prin tot și toate, fie stare, fie gând, fie soare, fie orice formă văzută ori nevăzută, eu sunt.
Asta este ceea ce mă reprezintă, dar nu sunt.
Însă ceea ce mă reprezintă sunt.
Eu, cel de dinaintea oricărui eu.

Despre corp

Corpul este coconul ce răsare din și pentru suflet pentru a-i fi de ajutor în eliberarea de propria existență. El este interfața dintre fier si eter. Altă înțelegere asupra existenței sale nu este necesară. El aparține indubitabil acestei dimensiuni si se supune regulilor elementelor care o constituie. Simțurile îi aparțin. Ele sunt pe deplin observabile.

Atingerea, văzul, auzul, gustul și mirosul sunt părți obiect în percepție și evidențiază subiectul percepției atunci când este acordată atenție fenomenului. 

Corpul reacționează la stimuli exteriori, dar și interiori.

Emoțiile, stările și îngândurările își găsesc expresia pe chip și în postura și gestica trupului.

Corpul este o cauză a existenței dimensiunii sufletești și se prezintă după chipul și asemănarea sa, așa cum sufletul este după chipul și asemănarea Tatălui. 

În tăcere, apare ceea ce unește cele trei dimensiuni, și anume liniștea. 

Rămâi tăcut !

Despre dragoste

Dragostea nu este iubire. Dragostea este manifestarea iubirii și este autentică doar atât cât există starea de îndrăgostit. Apoi egoul obiectivează și caută posesie.

Iubirea există fără vreo cauză sau obiect. Nici iubirea necondiționată nu există. Este doar un principiu, o altă condiționare.

Iubirea nu poate fi condiționată de necondiționarea ei.

Percepția asupra sa diferă de la ființă la ființă, însă iubirea este peste tot unde există manifestare. Iubirea este unul din parfumurile prin care sursa se manifestă. Iubirea pură este spațiul.

Dragostea este starea care definește iubirea iubirii de sine. Prin dragoste, iubirea se descoperă pe sine. Ce altceva să facă iubirea, decât să iubească? Pe cine să iubească iubirea dacă tot ce este văzut ori nevăzut este manifestarea ei înșiși însăși?

Hai!

Și valul cuvântului tău se sparge de umbră,
E tot ce-a rămas din mine, de mult!
Primesc, pierdut în stare de zâmbet,
Tot oful amar al închipuirilor tale.

Hai! Vino!
Șoptește-ți urarea.
Aici nu-i nici greață, nici plâns!
Aici ești tu cu tot ce-a mai rămas din pământ.

Iar dacă te vrei înapoi,
De-ntreg pământul să te scuturi.
De nu mai ai pace în tine, de tine,
Închide-ți doar ochii și limba
Și caută-ți liniștea înaintea tăcerii văzute.
Hai!

Despre iertarea „răului”

Răul nu-l poți ierta… Răul îl poți accepta; atât pe el cât și urmările sale. Problema de natură relațională vis-a-vis de cel care ți-a pricinuit ceea ce tu numești rău, dispare odată ce ai înțeles lecția.

Trauma nu se întâmplă degeaba. Ea este o lecție. Dacă înțelegi lecția, înțelept este să mulțumești profesorului. Doar n-o să cerți profesorul că materia e grea!!? Materia este grea direct proporțional cu capacitatea ființei de înțelegere.

Se spune că Buddha, fiind mare iubitor de cai, asemuia oamenii cu aceștia. Spunea despre cai că sunt de patru feluri: pe unii îi bați tare ca să înțeleagă, pe alții îi lovești odată, pe alții doar îi atingi cu nuiaua și cei mai inteligenți doar văd umbra nuielei și înțeleg.

Despre suferințe

Există o vorbă care spune că sursa tuturor suferințelor omului este dorința; o găsesc a fi incompletă. Sursa suferinței omului, dar și a dorinței, este n e c u n o a ș t e r e a. Nu vorbesc despre cunoașterea exterioară, ci vorbesc despre propria ființă.

Cunoașterea a ceea ce se află în exteriorul ființei începe și se termină prin căpătarea cunoașterii asupra a ceea ce se află în interiorul ființei. Nu vei înțelege lumea dacă nu cunoști ceea ce ești.

Nu vei înțelege existența dacă nu afli cine și ce ești.

Degeaba ai vaste cunoștințe într-un domeniu dacă nici măcar ceea ce nu ești nu cunoști. Necunoașterea ființei face ca viața să fie mereu supusă căutării. Existența va fi mereu incompletă și supusă ciclicitații minții.

Cunoaște ființa! Fii liber de toate închipuirile șoptite prin gând unui gând pe care-l confunzi, pentru un timp, cu tine. Prin cunoașterea ființei, și doar prin asta, poți ieși din jocul minții. Altfel… azi e soare, mâine plouă, iar tu vei fi mereu senin ca cerul, dar nu vei ști; și din cauza asta, vei căuta mereu ploaia în soare și soarele în ploaie.

Despre conștiența de sine

Nu poți să fii conștient de ceea ce nu este în lumina conștienței.

Întreaga existență este o oglindă în care se reflectă întotdeauna ceea ce nu ești. Nici nu contează ce și cum manifestă o altă expresie a existenței, important este doar ceea ce reverberează în propria-ți ființă.

Reflexiile sunt indicatoare către care este nevoie de contemplare.

Și aici nu mă refer la vindecare. Nu e nimic greșit, de reparat, ori de vindecat. Mă refer la a contempla asupra a ceea ce indică reflexia, la verificare și aflarea aceluia căruia reflexia i se adresează. Ce anume rezonează în ființă cu acea trăire?

Poți să fii ceea ce este verificat și cel ce verifică? Poți să fii ceea ce contemplă și obiectul contemplării?

Despre azi

Șoapte de gând
Te-mbată pe rând,
Povești…,
De ieri și de mâine
De-acolo și de-atunci.
O zi e, mereu!

Azi poartă, pe rând,
Șapte nume venite din gând.
De nu-i azi, e visare.
De-i ieri, ori de-i mâine,
Șoapte de gând
Te-mbată pe rând.
Nu-i zi ca azi.
Tu ești, azi.

Rămâi ca acum,
În acumul lui azi.
Ca azi nu va mai fi un alt azi,
Ca azi nu va mai fi un alt tu,
Ca să fii.

Azi pierdut în ieri, ori în mâine,
Șoapte de gând
Te-mbată pe rând,
Ești gând,
Ori aici și acum
E doar azi.
Rămâi tăcut ca ziua de azi.

Despre spiritual

Niciodată nu vei înțelege ceea ce ești dacă ceea ce cauți definești și încadrezi în tipare, principii si analogii lipsite de valoarea propriei trăiri. Ceea ce numești "spiritual" este un tipar.

Ceea ce ești depășește orice capacitate de înțelegere; ceea ce ești se trăiește. Dacă înțelegi, înseamnă că nu ești. Ceea ce înțelege este mintea și asta nu o ești.

Uneori, este necesară și etapa asta a spiritualului; este etapa prin care înțelegi tot ceea ce e de înțeles până când realizezi infinitul minții.

Această realizare este de fapt conștientizarea mărginirii ei.

Atunci înțelegi că nu poți înțelege. Atunci haina grea a aroganței lui “eu știu“ se desface și cade. Atunci pleacă și “eu fac“.

Aici ești doar tu.

Cine ești tu fără să știi și fără să faci?

Despre stare

Această simțire are două atribute, ca două chei. Un atribut este că este supusă impermanenței, vine și pleacă…Cel de-al doilea atribut este foarte important. El evidențiază relația subiect-obiect.

Dacă vorbești de această simțire, nu o ești. O observi. O poți descrie, ceea ce însemnă că ea este obiectul percepției, iar tu ești subiectul aceleași percepții. Nu poți fi ambele. Nici nu poți spune că tu ești starea, pentru că tu cu percepția ta erai acolo și înainte ca ea să apară și să se manifeste, ești acolo acum când o poți descrie și vei fi acolo și când ea nu va mai fi.

Contemplă! Verifică! Folosește cheile pe care existența ți le presară pe șirul vieții pentru a afla cine nu ești.

Despre minte

Mintea este o reflexie distorsionată a ceea ce ești. Mai exact, o oglindă construită dintr-un puzzle de multe și mici bucăți de oglinzi.

Tu, care ești întregul, ceri oglinzii să te reflecte așa cum deja ești.

Ei îi este imposibilă o asemenea sarcină.

Azi oglinda e mai murdară decât de obicei. Mâine este mai curată, alteori nu-ți pasă. Oglinda asta nu este ceea ce ești, oricât te-ai strădui să te poziționezi mai bine în reflexia ei, oricât de tare te-ai strădui să o cureți, să îi pui zorzoane, să-i pui titulaturi, să o numești, niciodată nu o să fie tu. Oglinda asta nu este ceea ce ești.

Tu ceri oglinzii să reflecte altfel decât reflectă, pentru că tu te crezi reflexia. Cine și ce poate fi mai tu decât tu? Orice reflectă această oglindă, reflectă pentru că există un tu care să permită asta.

Identifică și stabilizează această informație în ființă. Apoi vei observa că ceea ce reflectă această oglindă făcută din multe bucățele ,nu e treaba ta și nici nu a fost vreodată.

Ceea ce crezi că ești tu, este tot oglinda care îți spune că ea e tu.

Te-a adormit! Trezește-te! Privește-te pe tine fără oglindă. Altfel nu vei ști niciodată ceea ce ești, vei ști doar ce îți spune oglinda.

Despre observator

Observatorul nu e tot una (este adverb cu sensul de ,,la fel”) totuna cu observația, așa cum vederea nu-i tot una totuna cu ochiul. Observatorul este subiectul percepției; orice apare, urcă sau coboară, vine sau pleacă, aparent sau nu, metaforic ori nu, este supus fenomenalității și evident obiect al percepției.

Observatorul nu se duce, nu vine, nu coboară, nu urcă pentru că este unica realitate. Nimic în afara sa nu există. Tot ceea ce se întâmplă se întâmplă din el, în el, ca el. Însăși percepția se întâmplă în el.

Percepția este lipsită de cauzalitate. Nu există un motiv pentru ca existența să fie. Toate explicațiile, inclusiv aceasta, sunt indicatoare adresate minții prin care observatorul se regăsește înainte de minte. Se regăsește pe sine ca sine, în sine.

Când mintea se pretinde a fi observatorul, atunci există văi și ceruri, înălțări și coborâri, dualitate. Dar ele nu se adresează percepției observatorului ci punctului de vedere, adică egoului.

Coborârile, urcările și toate experiențele se întâmplă egoului și atât experiența cât și adresantul ei fac obiectul percepției obser-vatorului.

Când egoul este eliminat, realizezi că observatorul, percepția sa și obiectul percepției nu sunt separate. Egoul apare între percepția observatorului și obiectul percepției și se pretinde a fi observatorul.

Verifică!

Despre „Eu”

Noi suntem să vorbim despre tăcere
Până ce descoperim liniștea
În cupele de piele.

Noi suntem o extensie…
Un Eu ne-a născut fără să ne aibe. aibă.
Eu suntem, fără să-L avem.

Mintea-i formă fără formă,
Dar nu-i Eu, deși își zice.
Eu te vede, dar se vede…

Nu te știe,
Dar te crede…, că se-ncrede.

Orice pas de faci,
Nu- i tu.

Orice timp petreci,
Nu- i tu.

Orice vers citești,
Nu- i tu.

Eu se vede cum citești.

Despre prezență

În prezența nu există loc de compromis. Prezența nu diferă structural de tine. Diferența o face conștiența. Acolo unde este prezență, conștiința este conștientă de sine, iar acest amănunt face ca manifestarea existenței să fie complet diferită.

În prezență tot ceea ce nu ești începe să fiarbă și să se desprindă.

Nu e ușor. Ai două variante, te predai sau fugi. Cale de mijloc nu există. Poți fi înțeles sau poți fi izgonit, în ambele variante ești iubit. 

În prezență ochiul adormit al conștiinței este zguduit pentru a se deschide. Prezența ia chipul și înfățișarea umbrelor pentru a le evidenția, elimina. Prezența nu înseamnă o companie absentă cu un zâmbet tâmp.

Din contră, prezența este vie, liberă de orice reprimări, condiționări și așteptări. Deși nu există, dacă este să dau un sens existenței, sensul existenței este regăsirea de sine, completă, totală.

Prezența asta este. Existența se manifestă plenar în acest sens în ființa devenită prezență.

Lângă o astfel de ființă îți este imposibil să stai fără iubire.

Prezența îți va arăta că iubirea pe care o ai este iubire față de propriul sine.

Despre fum

Azi nu fumez, dar nu m-am lăsat niciodată. De fapt nu fumez de anul trecut de prin luna august, când după aproximativ 28 de ani de fumat, am căpătat intoleranță la nicotină. Din când în când, mă simt vizitat de pofta de a fuma o țigară. Mă bucură vizita asta, e ca vizita unui prieten drag fiindcă am iubit să fumez. Orice dependență este legată de iubire. Nu poți fi dependent de ceea ce nu iubești. Poți iubi viciul, poți iubi ceea ce te face viciul, poți iubi gustul viciului, nu contează, întotdeauna e vorba despre iubire.

Problemele apar când negi această dragoste. Și relația devine toxică. Atunci, deși e vorba de iubire, viciul devine nociv și e nociv cu bună știință. E ca în relațiile care devin violente și în care toate părțile implicate suferă, dar nimeni nu renunță. Diferența o face conștiența.

Deci iubește ceea ce faci, conștient de iubirea ce o porți față de ceea ce faci.

Consumă-ți viciul pe îndelete, fără furie, cu pasiune, dar fără furie, atent la toate mișcările pe care le faci. Vei deveni prezent, iar dacă ești suficient de atent, până să te îmbete viciul vei deveni prezența însăși, fiindcă oricine ai fi, oriunde te-ai afla, orice ai face, întotdeauna te afli în ușa ființării.

Despre fericire

Fericirea nu este decât un alt călător. Fericirea apare, dar dispare odată cu ceea ce a produs-o. Fericirea nu este o consecință a eliberării de ego. Eliberarea de ego înseamnă doar eliminarea premiselor nefericii.

Ego-ul aduce cu sine tot alaiul de stări și emoții care definesc nefericirea. Prin eliberarea de el sunt eliberate de ființă toate credințele care condiționau existența acelei ființe.

Ființa, ca esență, este nealterată; însă condiționările sale o supun nefericirilor. Egoul este ca un intrus în existența ființei. El nu va pleca de bunăvoie. El va tulbura ființa. Egoul redus la nivel de sintagmă este credința că tu ești relația dintre minte și corp.

Prin conștientizarea percepției, se redobândește, destul de repede, conștiența atașamentului față de minte și corp. Apoi treptat, se conștientizează relația subiect-obiect prin recunoașterea faptului, natural, că ceea ce este perceput nu poate fi una cu ceea ce percepe.

Astfel, ființa devine conștientă de sine.

Tot ceea ce este perceput este formă, se naște și moare, apare și dispare, are dimensiune, are intensitate, are toate caracteristicile unei forme. Ceea ce percepe nu are formă, nu are nuanțe, nu are început, nu are nici una din caracteristicile formei. Funcția sa fiind percepția.

Chiar și atenția este percepută.

Ființa dornică de eliberare prin introspecție și confirmare, prin trăire directă a acestor indicii, în scurt timp, scapă de o mare parte a problemei.

E necesară o perioadă de stabilizare în această descoperire. E nevoie de liniște pentru că ființa se va curăța de tot ceea ce nu este autentic ei. La final, un an, doi, poate cinci, poate câteva luni, nu vei fi într-o stare de fericire continuă. Corpul tău nu poate duce o astfel de viață. Dar nefericirea va fi străină. Ființa va fi conștientă de ceea ce este, pacea se va cunoaște pe sine în sine ca unică realitate.

Despre apă

Totul este apă. Apă care visează, apă trezită, apă din val, apă în evaporare, apă înghețată, apă ploaie, apă cum vrei tu…

Valul este expresie a oceanului, dar nu e separat de ocean. Apa din val nu e mai puțin apă decât apa din adâncul oceanului. Valul este sinonim cu liniște, spațiu, nimic, Eu sunt-ul, Fiul, iubire. Dar valul nu este separat de sursa lui. Una sunt.

Ai ocean, ai val și ai mișcarea valurilor. Valurile, pentru un timp, se cred mișcarea. Oceanul este "nemuritor și rece" la toate astea. Nici nu poți spune, exprima ceea ce este oceanul. Însă, ca indiciu, el este apă.

Indiferent dacă e în val ori în spumă, ori în adâncimi, ori oricum ar fi, apa este tot apă. Iar oceanul e ocean și fără val.

Apa din valurile furtunoase e mai puțin apă decât din cele line ori decât cea din adâncuri? Bineînțeles că nu. Doar că există o altfel de apă, numită gând, și care face ca apa din val să se creadă ulei.

Cu cât te trezești din amorțeală, cu atât ceea ce se crede ulei se recunoaște a fi apă. Jocul ăsta se întâmplă în val și nu afectează apa valului. E doar imaginație.

Când te recunoști în tot și toate. Totul e apă. Nu există apă bună ori rea. Nu contează cum se manifestă.

Despre „like”

Nu dau doi bani pe like-ul nimănui. E simplă realitate. Mă bucură dacă mesajul postarilor atinge. Dar nu mă interesează sub nici o formă numărul de like-uri pe care le are pagina, ori o postare.

Extrapolează asta în afara virtualului.

În fapt, dacă un singur om găsește răspuns în ceea ce spun, este suficient. Nu pentru mine. Ci pentru ceea ce este acel om.

Ceea ce promovez este nimic. Ceea ce îmi trebuie este nimic.

Ceea ce îți trebuie este nimic. Iar pentru a înțelege, trebuie să fii nimic. Pentru a te elibera de credințe trebuie să-l fii. Pentru că singura modalitate prin care ești căzut în hipnoza minții este credința.

Acolo unde îți este plasată credința, aia ești.

Crezi gând, te manifești și ești gând. Crezi stare, te manifești și ești stare. Crezi emoție, te manifești și ești emoție. Dar oricât de multă credință ai avea asupra ceva, niciodată nu vei fi acel ceva decât în propria credință. În fapt vei fi tu: nimicul, spațiul, conștiința cu inocența și credința și obiectul credinței tale: gând, stare, emoție, concept, amintire, corp, nume etc.

Credința înseamnă iubire. Ori ce altceva să facă iubirea? Tot din iubire și prin iubire, de data asta de sine, nu mai crezi gândul că tu ești un corp și o minte. Ce altceva decât nimicul rămâne? Ce e mai nimic decât spațiul? Ce e mai infinit decât spațiul? Fii spațiul!

A fi spațiu nu înseamnă a nega forma și expresia prin care aceasta se întâmplă, ci pur și simplu a fi spațiu înseamnă a realiza că doar spațiul este propria natură a ființei. Doar atât! Traseul este simplu.

La început observi spațiul prin comparație cu forma; apoi, treptat, te stabilești în recunoașterea spațiului ca spațiu. Pentru asta trebuie doar să fii. Dacă vrei să fii ceva, atunci fii nimeni și nimic.

Traseul se termină când realizezi că toată această recunoaștere în nimic, ca nimic, se întâmplă în spațiul care niciodată nu a fost altceva decât ceea ce vei ști că dintotdeauna ai fost și ești, indiferent de credințele avute.

Despre emoție

Simțirea însăși este identificare. Ai emoția pe de o parte, adresantul ei și conștientizarea acestora, a amândurora, pe de altă parte.

Confuzia este dată nu de emoție, ci de credința că ea ți se adresează. Ceea ce simte emoția este un mixt între ceea ce ești și ceea ce nu ești.

Ai apă, ai deget și ești tu. Cu degetul atingi apa – emoția. Ori tu crezi că ești degetul. Dar nu e așa. Tu ești întregul, iar degetul e parte a acestui întreg.

Prin observare realizezi că nu ești apa – emoție. Și devii conștient de deget. Pentru că degetul crede că este ceea ce atinge, iar această credință este ego, este persoana. Această credință este validată prin ceea ce atinge: gând, emoție, stare. Apoi și această conștientizare este percepută. Există conștiență asupra acestei percepții. Întregul însuși se recunoaște.

Emoția e formă. Degetul este non-formă, este nimicul, este spațiul, este Eu sunt-ul. Conștientizarea degetului, recunoașterea sa este suficientă. Dar presupune efort de stabilizare, fiindcă prin puterea obișnuinței ai tendința să pleci cu apa – emoție – formă.

Degetul poate să simtă apă fără să se creadă apă.

Despre gol

Bază…?! Am pierdut orice urmă de bază…
Sigur nu-n autobază….
Găsit echilibru, în gol,
Un fel de auto-gol.
Devenit gol,
– UL.

Percepție
Incomplet…ă…
Gol-ul însuși este echilibru.
Nu-i gol dezechilibrat,
Nici în răsare,
Nici în zare.

Trop-trop…
Ajuns din urmă,
Pe urmă
Din umbră
Să mă desfășor
Iată-mă
…’s zâmbet.
Am și- n răvaș:
Caută-mă !
E semnat:
Golul

Unde-i concept să înțeleagă,
Trăirea completează.
Golu-i singur că-i doar Golul.
Percepție:
Bucuria e completă unde-i golul regăsit.
…

Tăcerea- i instigantă,
Așa e!
Ador să- mi exprim tăcerea.

Răvașul a fost trimis,
Golul a vorbit,
Te așteaptă.
Mesagerul e promisiune,
Promisiunea e zâmbet.
Limbajul e tăcerea.
Dar tăcerea nu e liniște,
Doar Golul e liniște.
Când cât mai curând e absorbit,
Nici acum nu e în liniștea golului.

Despre „acum”și „aici”

Acum și aici sunt indicatoare. Acum și aici nu înseamnă nimic.

Aceste cuvinte, dimpreună cu sensul lor sunt lipsite de valoare.

Singura lor utilitate este aceea de indicare. Toate cuvintele, toate acțiunile, orice manifestare, chiar și această postare are ca unic sens ghidarea. Ghidarea nu înseamnă destinația.

Acum și aici sunt indicatoarele care indică o direcție la capătul căreia se află destinația. Destinația nu este ascunsă. De fapt nu a fost niciodată ascunsă. Doar indicatoarele pot induce în eroare, dar destinația este întotdeauna aici și acum.

Adevărul este cel mai comun fapt al existenței. El este în tine, tu ești în el ca și el… Ceea ce lipsește este conștientizarea.

Ce poate fi mai acum și mai aici decât nimicul, vastul nimic, universalul nimic în a cărui spațialitate toate formele se întâmplă?

Prin spațiu mergi, te plimbi, exiști, vântul bate, zboară păsări, se plimbă nori, dar el nu face nimic. Spațiul nu se întâmplă. El pur și simplu e. El nu e formă. El este neatins de manifestarea formei.

El este destinația. El nu se supune nașterii și morții, el este cel în care chiar și timpul se întâmplă.

Oriunde te-ai duce, peste tot, vei fi aici și oricând vei ajunge, va fi doar acum.

Despre hipnoză

Singura hipnoză e a minții. Ea este maestrul maeștrilor în domeniu de hipnoză. Sunt miliarde de oameni care trăiesc pe această planetă, însă foarte puțini trăitori.

Majoritatea oamenilor trăiesc prin minte. Mintea le povestește despre viață iar ei, docili, ascultă, crezând că este propria experiență.

Mintea este cea care prin poveștile ei induce stări și sentimente.

Mintea este politicianul acestei lumi. Ea este cel mai mare conspirator.

Însă acesta este rolul ei. De a povesti. Rolul ei este dat de conștiință. Forța ei hipnotică este izvorâtă din propria-ți ființă.

Fără tine, mintea nu are nici o putere asupra ta. Ea este un copil căruia i s-au dat cheile existenței tale. Cine i le-a dat? Tu! Doar tu ești responsabil!

Renunță să mai trăiești viața mijlocit. Renunță la mijlocitor.

Privește în ființă și vezi cui i se adresează gândurile. Cine este cel care țese povești despre viață prin gândurile izvorâte din amintiri, concepte și principii, croșetate cu emoții și stări?!! Privește și găsește!

Nu aștepta ca tot mintea să facă asta. Nu-ți mai lăsa mintea să fie mijlocitor al existenței tale. Mintea se va transforma într-o minte spirituală și îți va povesti despre existență prin concepte frumoase despre spiritualitate. Apoi te va convinge, vorbind și altora despre spiritualitate.

Iar tu te vei crede o ființă profund spirituală. Însă va fi doar mintea, o minte spirituală. Chiar acum se-ntâmplă asta. Chiar acum tu asculți ce-ți spune mintea despre ce îți spun. Chiar acum! Nu! Nu accepta!

Asta este treaba ta, nu a minții. Numai tu te poți elibera. Nu ai nevoie de nici un gând, concept, amintire, stare, sentiment. Nu ai nevoie de nimic, de nici o formă.

Fii fără formă! Acolo e răsăritul vieții tale, înainte de orice formă.

Despre sensul relațiilor

Existența este toată o reflexie. Toate componentele reflexiei sunt după chipul și asemănarea a ceea ce se reflectă.

Dansul vieții este despre dualitate, despre relații, despre înțelegere, despre acceptare, despre mângâiere, despre mulțumesc și despre iubire. Dar e doar un dans. Totul este permis.

Armonia este atinsă în punctul în care inconștientul devine conștient.

Forma este supusă legilor karmei care au un singur scop, și anume recunoașterea adevărului. Nimic mai mult. În acest sens, totul este despre tine.

Nu e niciodată vorba despre un el/ea. El/ea este tot tu îmbrăcat în altă formă și care își spune sieși despre sine.

Chiar acum este vorba despre același lucru. Limbajul este infinit ca și sursa sa. Conștiința comunică cu sine prin vorbă, faptă, zâmbet, bucurie, primăvară, ploaie, poezie, copilărie, dar și prin tunet, cutremur, bătrânețe, plâns, durere…

Asta este singura relație, aceea a conștiinței cu sine, a dualității în non dualitate și a nondualității în dualitate.

Despre experiență

Nu te-ngrijora.. Trece! Totul trece.

Tot ceea ce se poate povesti se supune fenomenalității. Este deci trecător și cel puțin schimbător. Ceea ce rămâne este observabilitatea. Este adevărata identitate.

Ceea ce observă mintea nu o controlează. De ce ai controla mintea? Ce rost are? Trebuie doar să știi cine ești. Mintea are rolul ei, pur administrativ. Problema apare atunci când crezi că o ai pentru că atunci o ești.

Cine ți-a spus că e a ta? Evident că un gând, adică mintea. Asta este egoul. Egoul vorbește despre experiențele sale, despre realizări, despre descoperiri, despre cum controlează sau nu mintea. Nu-i nimic, trece! Ignoră!

Tu ești ceea ce observă acest dialog ce se petrece în ființă. Când vrei să spui ceva despre tine amintește-ți că trece și că tu ești ceea ce rămâne și că funcția care te definește este percepția, observabilitatea.

Ca și ochiul.

Apoi…, poate, zic poate…, vei avea curiozitatea să înțelegi cui îi aparține această funcție. Ochiul vede, însă vederea nu e ochiul. Ai primit răspunsul.

Acum a venit mintea să dezbată răspunsul. Ignoră! Mintea are întotdeauna ceva de spus. Ea vrea să transforme prezentul într-o experiență și să-l arunce în amintire.

Rămâi tăcut.

Permite cuvintelor să-ți șoptească sensul. Cum? Rămâi tăcut și prin asta spun să fii una cu ceea ce observă gălăgia minții. Prin asta tu nu ai o relație cu mintea. Nici nu o controlezi, nici nu o reprimi, ci pur și simplu confirmi poziția de observator.

Nu mă crede pe cuvânt. Verifică! Se va face liniște în ființă.

Se va face ceea ce ești. Asta este experiența care nu trece și nici nu se întâmplă, doar e. Fii experiența, nu un creator al experiențelor.

Fii experiența prezentului continuu.

Despre călătoria căutării

Călătoria căutării a început când ceea ce nu ești a devenit ceea ce nu ești. Această devenire se întâmplă fără un scop anume. Dar pentru că mintea are nevoie de un scop, pentru ea, această devenire există pentru conștientizarea a ceea ce nu ești.

În lumina acestei conștientizări, ceea ce ești se recunoaște pe sine. Călătoria aceasta, fiind expresia a ceea ce nu ești, este infinită.

Când ceea ce nu ești se apropie de momentul recunoașterii, ființa devine căutător al adevărului.

Căutătorul și călătoria sa încetează să existe când ceea ce nu ești se regăsește în adevăr, ca adevăr.

Despre frumusețe

Frumusețea și urâțenia sunt probleme de percepție. În realitate, mintea nu poate cuprinde frumusețea, doar o poate obtura. Frumusețea nu se percepe, ea se trăiește. Singurul mod de înțelegere a frumuseții este să o fii.

Toată frumusețea creației este reflexia substanței, a nemanifestatului. Universul văzut cu toată frumusețea lui este doar parfumul nemanifestatului. Adevărata frumusețe este a nema-nifestatului.

Nemanifestatul este ceea ce cauți. Toată lumea asta pe care o vezi, toată existența este parfumul său. Dar parfumul poate doar să îți indice splendoarea florii. Floarea asta este nevăzută.

Fii nevăzutul!

Forma nevăzutului este spațiul. Spațiul este nimic. Fii nimicul!!!

Nimicul este nimic! Nimicul nu se poate face. Nu poți să înveți să fii ceea ce ești. Poți doar să recunoști! Cum? Tot ceea ce e formă nu ești!

Recunoaște că nu ești gând, amintire, concept, întrebare, emoție, stare, sentiment. Gândurile se văd din gând. Gândurile le vezi când ești gând. Emoția o vezi când ești emoție. Starea o percepi când ești stare.

Nimicul îl vezi când îl ești.

Despre somnul luminii

Iubesc soarele, iubesc lumina și căldura, iubesc ființele, iubesc oamenii, dar ceea ce iubesc cel mai mult e liniștea.

Tăcerea nu e liniște.

Cel mai tăcut este întunericul.

Tăcerea întunericului este gălăgie reprimată. Gălăgia întunericului este lumina adormită.

Lumina se trezește când nu mai este reprimată, când este acceptată. Însă, cu cât somnul luminii este mai întunecat, cu atât trezirea va fi mai spectaculoasă.

Cu cât somnul luminii este mai rece, cu atât trezirea va fi mai călduroasă. Cu cât somnul luminii este mai gălăgios, cu atât liniștea luminii va fi mai senină.

Întunericul – lumina adormită – se trezește în liniștea luminii trezite.

Despre povara căutării

Căutarea are rolul ei. Maturizează ființa. Cu cât este mai tenebroasă călătoria căutării, cu atât mai explozivă este recunoașterea adevărului.

Căutarea este dorință. Dorința apare datorită senzației de incomplet. Dorința aflării adevărului este adânc așezată în inima oricărui om. Datorită ei au avut loc marile descoperiri ale umanității.

Datorită ei oamenii s-au putut exprima atât de frumos prin poezie, pictură etc. Ea este izvorul creativității. Ea poartă ființa prin toate cotloanele formei până ce, obosită de căutare, renunță și ființa devine căutător al adevărului.

În primă fază, căutătorii doresc aflarea adevărului prin primire. Adevărul nu se poate da. El doar se poate recunoaște ca rezultat al propriei căutări, ca o consecință directă a renunțării la căutare.

Întreaga ființă a căutătorului devine una cu dorința din care a izvorât căutarea și asta consumă egoul. Căutarea încetează acolo unde a început.

Despre maestru

Nu există maestru nepotrivit sau fals. Nu există maestru. Ceea ce numești maestru este o reflexie a ceea ce ești.

Dacă te afli în prezența unui maestru, iar această prezență nu este autentică, ea te va lecui de măiestrie. Te va obliga să îți găsești și să asculți vocea inimii.

Majoritatea căutătorilor stau la un nivel superficial al cunoașterii de sine. Nu îndrăznesc să se lase în adâncul ființei. Se hrănesc cu ceea ce subconștientul, natural, eliberează.

Prezența, chiar dacă nu e autentică, va crea premisele pentru ca, picătură cu picătură, recunoașterea ființei să se producă.

Treptat, căutătorul de suprafață capătă greutatea necesară pentru a se cufunda în abisul ființei. Dacă ai dorință în inimă de aflare a adevărului, nici măcar tu nu-ți poți sta în cale. Și dacă este necesar, căutătorul va ajunge și în prezența autentică. Însă această prezență este extrem de rară.

Atâta timp cât inima lui Mooji bate, sfătuiesc pe orice căutător să afle adevărul în prezența sa.

Despre dualitate

Există un tip de balon folosit în special pentru a crea forme și animale pentru copii. Ia un astfel de balon, umflă-l și prinde-l cu o mâna în așa fel încât să-l împarți în două. Pe o parte scrie „plus” iar pe cealaltă „minus”. Balonul este viața. Mâna care împarte balonul este mintea. Mintea face ca viața să fie percepută ca fiind duală. Orice acțiune vei întreprinde asupra balonului, aerul din el nu se va modifica. Dar dacă vei acționa asupra zonei pe care ai scris plus, în speranța unui plus, aerul se va muta în zona pe care ai scris minus. Și invers. Așa funcționează existența pentru minte. Înțelegi?!

Cu cât vei acționa mai mult într-un sens, cu atât vei evidenția mai mult celălalt sens. Verifică!

Singura posibilitate de armonizare a existenței este eliberarea balonului de sub acțiunea mâinii (minții).

Despre persoană

În primul rând persoana este o manifestare virtuală din întreg, în întreg. Dar e un copy/paste atât de kitsch, încât este aproape opusul întregului. În al doilea rând această manifestare este unică. Întregul este unic. Manifestarea acestuia nu poate fi decât unică.

Sursa persoanei este întregul. Persoana este profilul de Facebook. Pentru a-l crea trebuie mai întâi să fii tu. Fără tine, el nu poate exista. Când îl creezi el e gol. Îl reprezintă doar data de naștere, sexul și alte date de identificare. Apoi începi să adaugi momente, evenimente din viață, poze, prieteni. Adaugi școală, facultate, membrii familiei, efectiv tot ceea ce vrei să fie această reprezentare.

Dar această reprezentare nu există de la sine. Ea este o imagine care aparține cuiva. De reprezentare te poți elibera, dar de tine nu poți.

Contul de facebook poate fi dezactivat, însă tu pe tine, cel de dinaintea reprezentării, nu te poți dezactiva. E ca și cum ai încerca să-ți dai tu ție unfriend. Chiar dacă ființa este prezentă în reprezentare, ea nu este una cu ea. Participă la această creație, dar nu e una cu reprezentarea.

Problema este dată de credința că ești reprezentarea. Dar tu nu ești reprezentarea. Reprezentarea este un mănunchi de concepte. Tu doar iubești ceea ce ești prin reprezentare. Și iubești pentru că asta este ceea ce ești și nu poți fi altceva decât ceea ce ești. De aceea nu trebuie să te intereseze profilul de facebook. Nu-ți mai pierde timp și energie în încercarea de a-ți ajusta existența în funcție de reprezentare. Tu trebuie să privești către sursa existenței acestui profil. Acolo se găsește butonul de dezactivare al contului.

Despre natura fiintei

Recunoașterea ființei în ființă, această conștientizare de sine a sinelui, pentru început, te face conștient de faptul că tot ce anume manifestă mintea cu gândurile sale, emoțiile și stările, nu te pot atinge. E ca și cum realizezi că toate hainele pe care le-ai purtat au stat pe un corp pe care cumva tu l-ai ignorat total. De aici încolo ființa nu mai este deranjată de mărimea, culoarea sau greutatea hainelor cu care se întâmplă să se împodobească.

Corpul ăsta al ființei este spațial. Nu are formă, nu are început, nu are culoare, nu are nici una din proprietățile formei. El este prezent tot timpul și este conștient de sine. Cu cât te stabilești mai adânc în această conștientizare, ființa devine mai spațială și realizezi că ființa nu se limitează la nivel local, de corp fizic, ci că depășește cu mult acest nivel. Cumva, corpul fizic este perceput și el ca fiind o haină purtată în ființă. Aici nu există percepția personală. Există aceeași conștiență de sine, dar e a sinelui, deci impersonală. Nu e nimeni care să afirme că deține această conștientizare.

Observațiile se fac cu valoare de constatare și nu sunt personale.

Aici nu este fericire și bucurie; acestea pot să apară, însă sunt fenomenale, trecătoare.

Aici ființa este senină, completă. Prezența este un complet într-o continuă stare de complet ca rezultat al conștientei sinelui de sine.

Aici este armonie. Re~Cunoște-ți spațiul ființei și fii spațiu, ca spațiu.

Atât!

Despre prietenie

Eu sunt mai bun prieten cu tine decât ești tu cu tine.

De fapt sunt intim.

Un prieten foarte intim.

Nu este nici un fel de distanță între mine și tine, nici distanță fizică și nici conceptuală. Dar tu nu știi.

Și nu-i nimic. Nouă, mie și prietenului meu, nu ne pasă.

Pentru noi unu, tu nu exiști. Noi unu, nu putem avea prieteni. În afara lui noi unu, nimeni nu există.

Noi unu suntem în tot și toate și totul și toate sunt în noi unu.

Oriunde te uiți, fie că este în afara ființei, fie că este în ființă, peste tot, suntem noi unu.

Tu nu exiști, dar dacă vrei să ne găsești, privește acolo unde nu ești.

Despre liniște

Cel mai mare bine pe care îl poți face ție, familiei, lumii este să-ți înțelegi liniștea. Dacă este necesar efort, dacă apare această nevoie, îndreapt-o către liniște.

Forma este zgomot, însă fără liniște forma nu se poate auzi.

Măsoară-ți efortul, existența și timpul în unități de liniște.

Liniște nu se poate face, ea pur și simplu este. Zgomotul se face, el presupune acțiune, mișcare, intenție, energie. Când zgomotul încetează, liniștea este deja prezentă, trebuie doar conștientizată, atât și nimic mai mult.

Esența ființei este liniște. Pacea și armonia sunt atribute ale liniștii. Liniștea nu este niciodată în contradicție cu zgomotul.

Liniștea nu are nevoie de zgomot. Zgomotul are nevoie de liniște.

Contrar aparențelor, liniștea nu este opusul zgomotului.

Această concluzie aparține punctului de vedere, zgomotului.

Când ființa face trecerea spre liniște, zgomotul devine irelevant.

De pe această poziție, percepția asupra zgomotului devine o simfonie simplă, clară, senină. Este însuși divinul ce se întâmplă în tonalitatea și acordurile sale.

Nu căuta liniștea în zgomot. Liniștea nu se naște. Liniștea nu se poate măsura. Liniștea nu se face și nu se găsește, liniștea doar poate fi. Liniștea este vie. Zgomotul este liniște adormită.

Despre a avea

Problema reală nu este despre identificare, ci despre recunoaștere.

Oamenii se recunosc în "a avea". Dacă nu ai, nu exiști. Și nu despre bani este vorba, ei reprezintă o mijlocire pentru "a avea". Ești ceea ce ai. Societatea și sistemul relaționează cu tine prin ceea ce ai.

În trecut, dorințele omului erau legate de libertăți și drepturi.

Azi, libertatea și dreptul sunt condiționate de "a avea".

Aproape nimeni nu mai vrea azi libertate de dragul libertății.

E foarte greu de explicat minții setate pe "a avea" că libertatea înseamnă a nu avea. A nu avea, azi este asociat cu o criză de identitate. Omul este îngrozit de perspectiva asta; a nu avea înseamnă a nu fi.

În realitate tu nu ai nimic.

Nu ai statut.

Nu ai familie.

Nu ai bunuri materiale.

Nu ai gânduri.

Nu ai corp.

Nu ai minte. Nici suflet nu ai. Nici ego nu ai. Ideea că ai ego e tot un gând care nu e al tău.

Toate astea există, însă nu sunt ale tale pentru că nu există un tu care să le aibă în proprietate. Nu elementele care alcătuiesc existența sunt problema, ci gândul că ele aparțin cuiva. Acest gând creează iluzia identității.

Nimeni poate fi nimic.., cineva trebuie să fie ceva.

Despre victimă

Școala este tiparniță de victime. Nu poți face sclav din ființe integre, fericite, mulțumite.

Pentru a înrobi o ființă, aceasta trebuie să aibă mentalitate de victimă. Copilul este, de mic, perceput în sensul unei impotențe închipuite. Chiar înainte de a se naște el este, devine o victimă in ochii societății. El este produsul unui păcat închipuit.

Nimeni nu acordă credit copilului. El este aruncat în viață sub imperativul lui trebuie; trebuie arată o impotență, o insuficiență, o nevoie de completare.

Copilul înțelege că este incomplet și devine sclavul nevoilor închipuite prin care el încearcă să completeze un gol imaginar.

Societatea, economicul, politicul, statul, religiile, mecanismele financiare au nevoie și produc oameni cu mentalitate de victimă.

Aceste sisteme se completează unul pe celălalt în așa fel încât, victima nu știe că este victimă. Ea consideră că ăsta este sensul existenței.

De aceea moartea este atât de temut. Deși este cel mai sigur fapt. Nici nașterea nu este sigură. Moartea și imanența ei evidențiază inutilul existenței în bezna visului minții. O ființă conștientă de imanența morții nu poate fi victimă. Ea începe să pună întrebări și începe căutarea unui sens propriu, o înțelegere personală asupra existenței. De aceea moartea joacă un rol important in ceea ce este numit spiritualitate. Moartea este asociată cu eliberarea. Într-un sens așa și este. Când victima moare, ființa devine completă, existența devine senină, lipsită de zbuciumul nevoii de completare.

Nimeni nu se naște pentru a fi victimă. Nimeni nu are nevoie de suferință pentru a fi.

Conștientizarea divinului nu este condiționată de suferință. În fapt, revelarea întregului nu e condiționată de nimic.

Despre noi

Nu noi.

Nu există un noi. Decât la nivel superficial. Cam cum sunt valurile oceanului. Nu există val separat de ocean. E doar oceanul.

Apa valului e identică cu cea din profunzimi. Valul are o poveste, un început și un sfârșit. Povestea e modul în care valul se întâmplă.

Când crezi că tu, valul, ești centrul universului, crezi într-o poveste diferită de cea pe care o trăiești. Sunt povești pe care tu le crezi și creezi. Tu pentru tine ești ca uleiul în apă. Însă doar în imaginație.

Și oricât de debordantă ar fi imaginația ta… apa tot apă e!

Dar cine să înțeleagă ? Tu nu ești atent la ceea ce îți spun. Tu ești atent la ceea ce mintea ta spune despre ce îți spun.

Îndrăznește să nu știi! Ce zici?! Poți?

Să nu știi, să nu faci, să nu fii un ceva ori cineva? Preț de-o picătură, nu mai mult. Vei înțelege.

Peste tot e apă. Doar apă. Totul este un ocean. Iar valurile nu se întâmplă la suprafața oceanului, ci în ocean. Oceanul ăsta, numit al existenței, nu are suprafață.

Gândurile tale sunt valuri în val.

Tu ești un val în ocean.

Nu există ulei.

Verifică!

E minte, e ulei !

Dar uleiul ăsta e apos.

S i m p l u !!!

Despre cale

Cea mai bună cale este cea pe care ești. Nu trebuie nimic niciodată. Nu trebuie să pleci sau să vii. Este suficient prezentul tău.

Trăiește-ți viața așa cum e. Du-te la job, iubește-ți familia, fă tot ceea ce faci în prezent. Asta este cea mai bună cale. Este unică.

Nimeni nu a mai călcat pe ea. Fii deschizător de drumuri.

Exprimă-ți unicitatea în acest mod.

Te afli în cel mai bun loc și în cel mai potrivit moment al existenței tale. Tot ceea ce trebuie să faci este să îți conștientizezi poziția de observator. Ce rost are să schimbi datele problemei ? Pur și simplu trăiește plenar, complet în lumina propriei conștiințe.

Nu știi cum și ce e conștiența? Nu-i nimic, doar fii atent la tine.

Observă-te în viața ta de zi cu zi. Treptat va fi oră de oră, apoi clipă de clipă, apoi înainte de clipă.

Prezența cere prezență.

Despre papagal

Papagalul este o specie profund închipuit spirituală. El este îndrăgostit de cunoașterea sa. Se consideră deținătorul cheilor universului. Este într-o continuă căutare de validare a informațiilor sale. Pur și simplu nu se poate abține să nu spună și celorlalți despre ceea ce știe el.

De fapt nu-i puțin lucru, fiindcă nu toate mințile pot asimila informațiile pe care mintea papagalului le-a asimilat. Uneori obosește și atunci reclamă auditoriul de incapacitate de înțelegere a profunzimilor învățăturilor sale.

Mintea auditoriului său e îndrăgostită de mintea lui. Papagalul cunoaște tehnici, mantre și tot soiul de trucuri motivaționale prin care mintea auditoriului se desfată în așa zis complexitatea înțelegerii spirituale. Papagalul a fost și el căutător, dar nu a avut niciodată suficient curaj să renunțe la toată cunoașterea sa. El nu a fost niciodată loial căutării. Întotdeauna a existat o motivație ascunsă.

Căutătorul autentic nu poate sta în prezența papagalului, indiferent de cât de frumos este coloritul penelor sale. Căutătorul nu suportă complexitatea și aerul misterios ce înconjoară papagalul.

Căutătorul nu vrea senzații și experiențe noi. Pe căutător nu-l interesează tehnici, ci eliberarea de tehnici. Nu-l interesează să dezvolte personalitatea, ci să se elibereze de ea.

Căutătorul nu vrea limbajul minții, ci ascultă vocea inimii. El știe că ceea ce încântă mintea ascunde inima. El știe că inima întotdeauna își vorbește sieși.

Despre bunătate

Sărăcia este condiția universală a religiozității. Fără sărăcie nu ar exista religie. Sărăcia ține ființa captivă în nevoile primare ale ființei: hrană și adăpost. Depășirea acestei condiții devine scop în viață și este într-un mod nevrotic asociată cu o premiere divină.

Omul care are confortul material se află constant sub amenințarea iadului. Natura ființei sale caută confort, însă identitatea sa religioasă anulează beneficiile.

Omul a ajuns să se simtă vinovat pentru o existență plăcută.

Bucuria ființei de a dărui este alterată de vinovăție. Omul depune efort în actele sale de dăruire, pentru că acestea sunt impuse de o identitate moral-religioasă.

Omul încearcă să cumpere divinul.

Dărnicia și bunătatea sunt alte fațete ale egoul-ui. Viața nu are nevoie de dărnicia ta. Planeta nu are nevoie de salvatori. Existența nu este condiționată de bunătatea unui tu.

Manifestă bunătatea și salvează Universul de ego-ul tău.

Împărtășește complet ființa ta Universului.

Nu există un act de o mai mare bunătate pe care să-l oferi umanității decât dizolvarea voinței personale în “Facă-se voia Ta!“.

Despre eliberarea de ego

Eliberarea de ego nu este un fenomen complicat. Eliberarea de ego nu presupune miracole și tot soiul de minunății. Eliberarea de ego este disponibilă oricui, oricând. Eliberarea de ego nu este condiționată de nimic.

Eliberarea de ego nu este vindecare. Eliberarea de ego este eliberarea de vindecare, dar mai ales de vindecător.

Eliberarea de ego nu este un proces al minții. Eliberarea de ego se realizează prin predare și/sau interogare, …autointerogare.

Eliberarea de ego nu necesită un timp.

Eliberarea de ego este o recunoaștere, o revelare, nu un proces sau o facere.

Eliberarea de ego este un fenomen unic, intim, dar lipsit de participarea căutătorului, a persoanei. Nu căutătorul se eliberează de ego. Căutătorul piere în propria căutare eliberând ființa de vis.

Ceea ce rămâne se recunoaște în ceea ce dintotdeauna a fost.

Persoana se recunoaște în persoană, ființa în ființă, divinul în divin.

Despre confort

Subconștientul este partea nevăzută a minții, a minții personale.

Când ai ieșit din pântecele mamei, ai intrat într-un nou, într-un necunoscut…

Experiența nu a fost plăcută: schimbare bruscă de temperatură, de ambient, tăierea ombilicului, destuparea căilor respiratorii. Toate acestea au creat o experiență a noului, evident neplăcută, și în subconștient a rămas această asociere.

De aici vine senzația de greutate a minții față de nou, și chiar frica de nou, de necunoscut. Este natural.

Animalele mănâncă doar ce știu ancestral că e bun pentru ele.

Dacă nu găsesc hrană cunoscută, pur și simplu mor de foame; dispar ca specie.

Mintea e duală. Când zona de confort devine prea… confortabilă, apare plictiseala, chiar senzația de sufocare și noul aduce o briză de fresh, de proaspăt. Tot confort!

Că stai în zonă de confort sau cauți noul, tot confort cauți, tot la el te raportezi. Totuși, este mai bine să fii deschis noului, ești mai aproape de ceea ce înseamnă viață, adică de mișcare continuă, de schimbare, de proaspăt. Evident că o percepi prin natura minții tale, dar e mai bine așa.

Existența este vie. Dacă refuzi noul în viața ta, te vei usca.

Energia ființei tale se luptă cu neacceptarea. Cel mai de temut nou este moartea.

Existența ta devine inutilă, inutilă pentru tine, pentru familie, pentru societate și vei fi respins.

Îmbrățișează noul, acceptă schimbarea. Existența nu e statică.

Despre percepția spațiului

Privește.

Doar privește fără să dai nume asupra a ceea ce privești. Alege un obiect nemișcat. Întâi va veni mintea și va spune multe despre acel obiect.

Apoi tace. Nu opri gândul. Ignoră-l!

Tu privește obiectul. Apoi privește marginea sa. Apoi privește spațiul în care acesta stă. Fă asta cu un obiect mai mic. Apoi cu obiecte mai mari. Apoi cu obiecte în mișcare. Cu ființe. Percepția spațiului în care ființele se mișcă te va uimi.

Spațiul nu se vede. El este invizibil, dar se percepe. Prin formă recunoaștem spațiul. Datorită existenței formei, percepția spațiului este posibilă.

Spațiul nu începe și nu se termină. Este infinit. Spațiul este omniprezent. Doar forma este limitată. Forma este limitată la propria formă.

Spațiul nu se supune timpului. Spațiul nu se naște și nici nu moare. Forma se naște și moare. Spațiul nu are nevoie de formă.

Forma are nevoie de spațiu pentru a se manifesta. Forma se naște în spațiu, din spațiu.

Spațiul nu este dual. Spațiul nu poate fi rău sau bun. Spațiul doar este. Spațiul este imuabil, de neatins. Forma nu afectează spațiul.

Trece-ți palma prin spațiul de dinaintea corpului. Ce urmă lasă?

Pentru început privește imaginea alaturată. La început vei vedea o vază. Apoi vei vedea două chipuri. Mai târziu o alternanță a percepției. La un moment dat rămâne doar percepție.

Ceea ce nu ești, este formă.

Despre corp

Identificarea cu trupul este extrem de profundă. Copilul este îngrijit trupește. Toată relaționarea cu ființa se face prin trup, mai ales în perioada de pruncie. Copilul plânge de foame, sete, somn sau boală.

Copiii nu plâng de tristețe sau singurătate. Până când învăță să vorbească, este singura modalitate prin care aceștia își exprimă nevoile.

Părinții înțeleg plânsul copilului ca pe o incapacitate a lor; trăiesc cu impresia că nu sunt buni părinți, că au eșuat în această sarcină. Se jenează de plânsul copilului și se manifestă în acest sens.

Cea mai mare atenție o primește copilul când plânge. Când e liniștit sau doarme, mama, se poate odihni.

Metodele de coerciție aplicate copilului sunt tot fizice. Când copilul este bolnav, acesta percepe sentimentul de eșec al părinților și asociază boala cu nereușita.

Apoi dragostea părintească este exprimată asupra corpului copilului. Foarte rar asupra inimii ființei. Părinții exprimă dragostea prin obiectele destinate corpului și minții copilului.

Dezvoltarea și educația este direcționată mai apoi, tot corpului și minții. Toate astea fac munca de transcendere a trupului extrem de grea și inutilă.

Conștientizează că simțurile sunt percepute. Ceea ce percepe gândurile, emoțiile și stările în ființă percepe și văzul ochilor, percepe mirosul nasului, auzul urechilor. Tu nu ești ceea ce percepi, tu ești ceea ce percepe. Corpul cu toate funcțiile sale naturale, este obiectul percepției.

Conștientizează asta, este suficient.

Corpul nu știe al cui este. Ochii nu știu pentru cine văd. Inima nu știe pentru cine bate.

Despre adevăr

Adevărul este unul singur. Percepția asupra sa diferă în funcție de nivelul de conștientizare, de trezire.

Sunt câteva ființe care sunt una cu adevărul. Aceste ființe nu sunt persoane. Pentru ele nu există respect pentru adevărul personal.

Pentru ele există doar adevărul nu și persoana.

Pentru adevărul adormit (persoană) există compasiune.

Despre mânie

Mânia este naturală. Este suficient să privești manifestările unui copil și vei observa totalitatea manifestării ființei în momentele de exprimare a mâniei. Este îndeajuns să îl faci conștient de manifestările acesteia și el știe unde să se oprească fără să reprime mânia.

Dar oamenii consideră mânia ca fiind ceva greșit. Copiii sunt certați și pedepsiți pentru exprimarea mâniei. Așa se asociază mânia cu suferința și se creează reflexul reprimării acesteia. Și cumva, ființa caută supape de exprimare a acestei mânii. Și existența incepe să se manifeste în sensul acesta. Sub aparența unei persoane liniștite, ființa este într-o stare de haos. Tot ce trebuie să faci este să permiți mâniei să se manifeste.

Căută să o faci într-un mediu controlat. O cameră în care să urli, să te manifești liber. La început poate părea dificil și lipsit de efect.

Folosește memoria pentru a declanșa mânia și permite-ți să fii mânios.

Fii conștient de tine. Observă neimplicat. Vei observa că tendința de agresivitate asociată exprimării mâniei în lumina conștiinței este aproape inexistentă. Tot ce trebuie să faci este să permiți mâniei să se întâmple, iar tu să observi.

Altfel, relația ta cu tine, cu oamenii, cu viața, va fi pe un fond de teamă, de mânie, de frustrare. Nu te poți elibera de persoană dacă relația ta cu ego-ul este atât de profundă cum este mânia.

Despre ghidare

Pentru a te elibera trebuie să ai o anumită conformație, un grad de nebunie. Trebuie să ai atitudine de revoluționar. Trebuie să fii capabil să încalci regulile, barierele și convențiile de orice tip. Ori mintea occidentală, de tip corporatist, nu poate asta. Oamenii sunt educați în sensul ascultării, al obedienței, al nevoii de validare permanentă printr-un reper exterior.

Un căutător serios e rupt de exterior; el știe că maestrul este vocea inimii sale. Și dacă se află în prezența unei ființe eliberate știe să asculte vocea inimii, a intuiției, nu a rațiunii, nu a minții.

Dar ca el sunt puțini. Deci da, ai nevoie de prezență până când înveți să stai singur pe picioarele tale.

Căutătorul este cea mai violentă persoană. El trece prin focul arderii interioare cu seninătate. Are un rânjet de plăcere. Bucuria sa, puțini o înțeleg.

Cum găsești prezența potrivită? Fii receptiv. Nu căuta alinare la ghidul tău. Acesta îți va molesta ego-ul, nu are compasiune față de acesta. Ghidul nu-ți va spune că ești minunat și perfect așa cum ești.

Ghidul îți spune despre ceea ce nu ești. El îți va spune că tu nu exiști.

Poate vei fugi. Nu-i nimic, te vei intoarce! Vei fi înțeles. E greu să accepți că tu, cu toate visele tale, nu exiști.

Nu cere diplome. Existența nu oferă diplome de absolvire. Tu fii onest și loial inimii și existența îți va duce pașii în lumina prezenței potrivite.

Despre devenire

Întreaga viață încerci să devii ceva. Societatea, de la naștere, îți dă acest impuls. Devii un religios, un cetățean, un copil gras și frumos, notat și comparat tocmai în sensul unei deveniri la care tu nu ești nici măcar participant. Și te trezești că te afli într-o continuă competiție cu tine, cu părinții, cu școala, cu prietenii cu viața însăși în sensul unei deveniri. Dar… poate, într-o zi te vei opri și te vei întreba: “Ce poate fi mai eu decât eu?“.

Și obosit de atâtea încercări, renunți, total, pentru o clipă. Și poate vei simți cum ceva din ființă cade și odată cu acel ceva se duce toată strădania și rămâne bucurie, pură, nealterată de dorința de “altfel” a gândului ce compară prezentul cu un ieri și un ipotetic mâine.

Poate, vei avea conștiința stării de sine, starea în care existența este completă, senină și mereu proaspătă. Starea de a fi. Și poate privind această stare, cumva, vei realiza că ceea ce privește și trăiește această stare este una cu ea.

Poate…

Despre trinitate

Trebuie să înțelegi că întregul nu este dual. Dacă vorbești despre dualitate nu uita de percepția acestei dualități.

E ziua, e noaptea, dar este și percepția acestora.

Este manifestarea, este spațiul în care manifestarea se întâmplă, dar este și percepția acestora.

Este ego-ul, este sufletul și percepția acestora. Ego-ul este cunoscut; este mintea cu gândurile sale. Sufletul este mai puțin cunoscut, pentru că e greu să accepți că nu există suflet personal.

Această acceptare înseamnă eliberarea de ego. Sufletul este spațiul în care formele se întâmplă. Sufletul este după chipul și asemănarea Tatălui. Tatăl este percepție pură și neafectată.

Trece mâna prin spațiul din fața corpului tău. Ce urme lasă această trecere în spațiu, tot așa și gândurile, conceptele, amintirile, dorințele și suferințele tale lasă urme sufletului.

Acum fii atent, te rog…! Sufletul…, spațiul, este martorul manifestărilor egoului, al persoanei. Iar persoana și sufletul, spațiul- martor, amândouă sunt percepute. De acolo, de pe această poziție, nu mai există percepția binelui și a răului. Ființa aceasta este de dinaintea dualului.

De acolo, atât manifestarea cât și nemanifestarea sunt în lumina percepției, iar ceea ce este perceput este una cu percepția. Cineva va înțelege asta! Conștiința nu se întâmplă degeaba, orice manifestare este în sensul revelării.

Despre moralitate

Politețea și moralitatea nu reprezintă bunătatea și creează iluzia distanței. În faldurile formulelor de politețe se ascund fațetele egoului.

Respectul față de viață, în orice formă, este consecința directă a cunoașterii de sine. Natura nu cunoaște formulele de politețe.

Corpul tău nu știe că tu ești un gentelman sau o lady.

Ființa eliberată nu vede altceva decât ceea ce este. Pentru ea există mintea care are ființe, și ființe care au minte, fără a face confuzie între ele. Ego-ul este simțit, dar ignorat. Aici există recunoaștere asupra faptului că cine ești nu este ceea ce ești!

Despre simplu

Mai întâi înțelege forma. Înțelege că gândul e formă. Apoi înțelege spațiul. Fii conștient de existența spațiului. Privește spațiul dintre doi copaci. Privește spațiul prin care se mișcă oamenii. Când privești obiectele în mișcare fii conștient de spațiul prin care acestea se mișcă.

Realizează că spațiul nu se mișcă. Spațiul nu începe și nu se termină. Spațiul este invizibil și de neatins. Oriunde te duci, spațiul este același. Apoi privește gândurile. Observă spațiul dintre ele.

Menține-ți atenția pe spațiul în care gândurile se întâmplă.

Vei deveni din ce în ce mai conștient de spațiul ființei tale.

Spațiul ființei tale este diferit de spațiul în care Soarele și planetele se învârt? Spațiul ființei tale este diferit de spațiul pe care îl numim cer?

Ce poate fi mai aici și mai acum decât spațiul? Dacă ai conștientizat asta, verifică și află ce anume observă spațiul și gândurile în ființă?

V e r i f i c ă !!! Atât de simplu!

Despre ceartă

Ce e cearta, decât contradicția între două gânduri? Gândul X se ceartă cu Y. Ambele au concepte și principii structurate în ceea ce se cheamă personalitate.

Cearta poate fi interioară sau exterioară ființei. Cauzele și consecințele sunt asemănătoare, adică inexistente pentru ceea ce în ființă observă. Ceea ce se simte ofensat este observat.

Cu cât ființa este mai conștientă de sine, cu atât senzația de neplăcut este mai îndepărtată. Oricât de agitată este marea, profunzimile sale rămân neafectate. Iar când furtuna încetează, ce urme lasă apei?

Despre iubire

Iubirea despre care îți vorbesc nu se face, nu se caută, nu se creează, doar se recunoaște.

Chiar acum, intenția căutării acesteia, este iubire. Prin observare iubirea recunoaște, în tot ceea ce nu este, pe sine. Prin observare, în lumina conștiinței, magia prin care iubirea este percepută altfel, se rupe. Treptat, iubirea se îndrăgostește de sine și se recunoaște în totalitatea sa.

Tu ești ceea ce cauți. Tu nu te poți găsi, te poți doar recunoaște. Ceea ce mai întâi cunoști și apoi recunoști, ești. Nu te limita doar la cunoaștere, contemplă!

Despre ego

Ce altceva decât iubire de vis să fie ego-ul?! Indiferent de filmul visului, cauza plângerilor e aceeași. Inevitabil, iubirea de vis duce la plângere. Asta se întâmplă datorită senzației de mărginire.

Iubirea se simte mărginită în propria visare și așa își conștientizează dorul de nemărginire.

În căutare, iubirea își retrage ambasadele în ceea ce este căutătorul. Ființa se eliberează de vis. Suferințele vin din insistența asupra dualității. Visul însuși este dualitate. Visul există în lumina conștiinței pentru că există visătorul. Visătorul este iubire de gând.

Iubirea de gând divide.

Dar nimic nu e greșit. Cum altfel se poate exprima iubirea decât prin ceea ce este? Întreaga manifestare este pentru revelare.

Fiecare experiență este revelare. Toate formele văzute ori nevăzute sunt revelare. Spațiu este cea mai subtilă formă. Revelarea iubirii în și prin spațiu este sărutul pe care iubirea și-l oferă sieși.

Despre politică

Politicianul este individul care își ascunde mirosul trans-pirației prin miresmele parfumurilor. Politica este abilitatea lui de a te convinge că, deși tu simți mirosul transpirației, ți se pare.

Dogmele sunt praful în ochii intelectualității prin care masele sunt anunțate de nuanțele și esențele parfumurilor folosite. Restul e problemă de percepție nazală… fie de stânga, fie de dreapta… fie.

Despre căutător

Tu, da, tu… Tu nu exiști!

Ei? Nu, nici ei nu există!

La un moment dat nici eu-l nu există.

Dar cine va înțelege? Pentru că, deși căutarea e una singură, căutătorii sunt de mai multe tipuri. În mare parte căutătorii se împart între căutătorii de senzații și cei ai sinelui.

Căutătorul autentic are cei mai frumoși ochi din lume. Ochii acestuia sunt îndreptați în interior. Are chipul transfigurat. Ființa sa arde, însă el nu fuge de acest foc. El știe că atunci când aude răspunsul la întrebare și ceva doare, e de bine. El nu se simte atacat energetic.

El știe că ceea ce arde în ființă nu este el. El știe că el este ceea ce observă, nu ceea ce este observat. Și el a căutat senzații, și el a fugit de ardoarea focului, dar cumva știe că ăsta este momentul său.

Tu?!

Despre frică

Sursa tuturor emoțiilor și energia manifestării acestora este comună. Emoțiile în sine au atâta putere câtă le oferi. Dacă le permiți manifestarea fără a le privi prin prisma conceptelor și prejudecăților, în contemplare, vei observa sursa acestora. Frica în sine nu este nocivă. Ea face parte din mecanismele de conștientizare a existenței.

Ea este răspunsul la amintirea durerii.

Permite fricii să fie. Contemplă în ființă și vezi cui i se adre-sează. Exersează această contemplare.

Dacă privești în ochii lui Satan fără prejudecăți, vei găsi iubire.

Despre blocaj

Orice acțiune, interacțiune, raportare, afirmare, negare, reprimare înseamnă o formă de validare a blocajului. Blocajul este observat. Dar și ceea ce se consideră blocat de blocaj este observat.

Ceva din ființă observă.

Odată ce ai verificat și confirmat asta, devii conștient de spațiul ființei. Blocajul este perceput în acest spațiu.

Dar spațiul ființei este și înainte și după și sus și jos de blocaj.

Tu unde te afli?

Despre a nu ști

Adevatata Adevărata natură a ființei este nonștiința.

Ființa este lipsită de identitate. Nu există un eu care să știe.

Ființa umană știe. Omul există ca individ pentru că știe.

Eliberarea de ego prin “a ști” e ca și cum ai încerca să desfaci nodul gordian…; cu cât încerci sa-l desfaci, cu atât îl strângi mai tare.

Inocența se pierde în îngustimea lui ”eu știu”. Eu știu nu este Eu sunt.

Despre liberul arbitru

Liberul arbitru se naște odată cu trezirea. Până atunci acțiunile ființei se întâmplă ca rezultat al mecanismelor subconștientului.

Odată cu trezirea, liberul arbitru devine componentă importantă a căutării.

De aici și iluzia și confuzia temporară a co-creativității.

Singura creație a ta este eliberarea de tine. Liberul arbitru educă acceptarea. Liberul arbitru se naște odată cu apariția căutării și moare odată cu aceasta.

Alege să nu alegi! Acestă alegere este de neacceptat pentru o minte ignorantă și arogantă tocmai pentru că sufocă ego-ul. Dar această alegere creează spațiul necesar ca ființa să devină conștientă de martor. Liberul arbitru implică voința proprie și neacceptare.

Când căutătorul piere în propria căutare și ființa se eliberează din hipnoza minții, liberul arbitru dispare.

Voința este scufundată în “Facă-se voia Ta!“. Ființa devine expresie a manifestării întregului. Existența este lipsită de scop și implicit voință. Existența pur și simplu se întâmplă într-un prezent continuu.

Despre întâlnirea cu maestrul

Întâlnirea cu prezența, în rare cazuri, este deschisă din partea căutătorului și în general este de scurtă durată. Căutătorul este atât de înfierbântat de căutare, încât doar câteva întrebări sunt suficiente pentru ca declicul să se producă. Dar pentru marea majoritate a căutătorilor e nevoie de timp și întâlniri repetate. În prezență se aprinde focul căutării și focul arde.

Căutătorul trebuie să se obișnuiască cu această ardere. Cumva, el va dori arșița aceasta, pentru că înțelege că este eliberatoare și curăță ființa de tot ceea ce nu este real.

Durerile eliberării sunt cel mai bun indicator că te afli în prezența potrivită. Prezența nu are compasiune pentru ego. Prezența te face conștient de faptul că tu ești ceea ce observă această ardere.

Prezența nu caută prietenia nimănui.

Niciodată nu te afli în prezența nepotrivită. Doar tu poți crede că ești nepotrivit pentru prezență. Doar mintea îți va spune că trebuie să fugi și va face tot posibilul să te țină departe de prezență. Îți va spune că trebuie să fugi. Ascultă-ți inima, vocea ei – intuiția, te va ghida.

Lumina aprinsă în toiul nopții, ustură ochii adormitului.

Despre jumătatea ta

“Jumătatea ta“ ești tu fără de tine. Pur și simplu nu există o împlinire mai mare decât în comuniunea asta în care tu te pierzi în tine, căci unde altundeva să dispară tu decât în tine?

Este tot ceea ce ai nevoie pentru a fi complet. Întreaga ta existență devine completă. Nimeni și nimic nu-ți va lipsi.

Despre minte

Nimeni nu are o minte pentru că nu există un cineva care să o dețină.

Dar mintea are multe ființe. Lumea asta este lumea minții și tu ai venit să o transcenzi. Eliberarea de hipnoza minții nu înseamnă că ea nu va mai fi.

Atâta timp cât trupul este cald, ființa este conștientă de minte.

Mintea nu este dușman. Mintea este profesorul care te învață ceea ce nu ești. Mintea nu se poate opri. E inutil și utopic să încerci asta. Tot ce trebuie să faci este să realizezi ca nu ești mintea.

Mintea are profunzimi ancestrale de neatins. Ceea ce te definește azi, ca acțiune și expresie prin acceptarea identificării cu mintea, este doar vârful unui vechi traseu în lumea manifestărilor. În focul autocunoașterii se ard atașamente pe care nu le poți numi.

Nu căuta să înțelegi asta. Caută să descoperi cui i se adresează gândurile. Ce anume te ține captiv în hipnoza minții? Privește în spațiul ființei și vezi cine este cel care se lasă în voia minții? Pentru că toată lumea vorbește despre un ego, despre o persoană care le-ar aparține, însă nimeni nu a văzut vreodată acel ego. Nici nu se poate una ca asta. Sunt doar gânduri, idei. În lumea asta ești tu și mintea cu gândurile ei.

Ego-ul tău nu există. Persoana despre care vorbești altora există doar ca o imagine din amintirile tale, vândută azi ca o promisiune pentru mâine.

Despre just be you

Just be you, but who or what is you? Pentru că și ego-ul spune “eu” și sufletul își spune “eu“ și divinitatea spune “eu“. Care este poziția ta?

Aud des expresia iubirii de sine… Ca atitudine este potrivită, însă e o dualitate fără de conștiință a nondualitații.

Nu este suficient. Pacea în ființă nu se face. Pacea se descoperă.

Iubirea nu se face, se descoperă. Odată descoperită pacea, parfumul său, iubirea, eliberată de opacitatea persoanei, se manifestă în existență, luminând toate dimensiunile fără o intenție prestabilită.

Iubirea este la rândul său percepută.

Ceea ce azi iubește și face pace în ființă este la rândul său perceput și este supus legilor manifestării. Ceea ce percepe nu are sfârșit pentru că nu a început niciodată. Ceea ce percepe nu are formă dar nu e formă fără aceasta. Ceea ce percepe este în ființă și ființa este în ceea ce percepe.

Descoperă martorul. Descoperă ceea ce percepe și “ be that “.

Despre a fi

Dacă ai înțeles că ceea ce vezi nu poți să fii, dacă ai înțeles că în ființă nu este vedere, ci percepție, și ceea ce percepi nu poți fi…

Dacă ai înțeles că gândul este perceput și nu poți să-l fii, dacă ai înțeles că emoția este percepută și nu o poți fi…

Dacă ai înțeles că frica este percepută și nu o poți fi, dacă ai înțeles că amintirea este o imagine a trecutului, percepută și nu o poți fi…

Dacă ai înțeles că tot ceea ce poate fi perceput nu poți fi, ce rămâne?! Ce rămâne ca tu să fii? Trebuie un ceva prin care să te definești pentru a fi?

Despre respirație

Și respirația este un ghid.

Prin respiratie, ceea ce omul exprimă este cuvântul, iar cuvântul se articulează pe expirație. Pe expirație se exprimă și existența.

Expirația nemanifestatului e iubirea. Iar expirația iubirii este manifestatul.

Tot ceea ce este manifestat, cândva, redevine nemanifestat și tot atunci este inspirat. “Orice piatră va fi un Buddha“.

Inspirația iubirii este iubire. Inspirația nemanifestatului este tot iubire.

Observă-ți respirația. Treptat vei observa o detașare. Un spațiu își anunță prezența în ființă. Acum, datorită acestui spațiu, poți să observi dacă ceea ce observă respirația, poate fi la rându-i observat.

Poate?!? Cine va verifica asta, mă întreb?!

Despre matematică

Matematica este știința care se ocupă cu număratul lui unu. Prin numărarea lui unu s-a descoperit zero. Matematica este știința care a descoperit că zero este nedeterminat.

Zero nu poate fi împărțit. Deci este indivizibil. Zero nu poate fi finit, ceea ce îl face imuabil. Oricâți de unu ar fi, fiecare în parte demonstrează și validează pe zero. Zero se regăsește prin unu.

Zero poate fi fără unu, dar unu nu se poate fără zero. Unu se supune spațiului și timpului, zero nu.

Despre planetă și astral

Și dacă aici e o mare școală?!? …în parametri greu de înțeles și cuprins cu mintea obișnuită?

Astralul nu poate arăta decât după putința celui ce primește informația. E tot o lume a formelor. Nu ăsta este rolul și scopul venirii pe această planetă. E ceva mult mai profund. De dinaintea simțirilor.

Chiar și dinaintea "simțurilor" sufletului.

Aici e locul în care chiar sursa a tot ceea ce există, fie văzut, fie nevăzut, se poate revela. Și chiar se poate. Nu știu despre alte locuri din Univers. Nici nu mă interesează.

M-am limitat la ceea ce mi-a fost oferit aici. Am mulțumit pentru tot. Am acceptat că mintea este limitată.

Apoi am realizat că lumea, existența, universul nu poate fi înțeles cu mintea. M-am predat complet în voia existenței. Oricine o poate face dacă dorește sincer să înțeleagă și să afle.

De la un punct încolo evenimentele se întâmplă. Dispare noțiunea de bine și rău. E o pace nealterată ce dintotdeauna a fost acolo în background, doar că nu a fost conștientizată.

Suferința nu este ceva ce îți e dat de un obiect sau situație. Nici bucuria sau fericirea. Ambele au o sursă comună. Și aia este iubirea.

Dar prin filtrul minții ea apare ca suferință și bucurie. Sursa este tot timpul prezentă în ființă, pentru că e ceea ce toți și toate suntem.

Nici un fir de iarbă nu crește sau mișcă fără iubire. Și nici nu este fără iubire. Sper să permiți acestor cuvinte să facă rod în inima ta. Și să le oferi timp și atenție pentru a crește.

Despre detașarea de detașare

Ceea ce s-a detașat, la rându-i trebuie să fie detașat. Fiindcă ceea ce s-a detașat este tot ego. Ego-ul devenirii. Care te duce la singurul gând în care ființa se încrede, gândul: "Eu sunt X!".

"Eu sunt X!" s-a detașat de tot ce era atașat. Dar ființa a crezut că este acest gând. Ori pentru a fi completă eliberarea, trebuie să aibă loc și această detașare.

Ființa se eliberează de gândul oaspete. Care s-a erijat în proprietar și care a invitat o gălăgie de gânduri ce au creat mult deranj emoțional.

Dacă nu are loc această detașare, jocul reîncepe. Persoana este clădită pe gândul "Eu sunt X!". Gândul ăsta poate să rămână tăcut ceva timp, însă în cele din urmă își reia vechile obiceiuri.

Revelarea nimicului asta înseamnă. Conștientizarea Eu-sunt-ului despre asta este. "Eu sunt X!" realizează că X nu e. Unde X este lumea, universul formei.

Când ființa se încrede în gând, ea percepe existența ca fiind gând. Gândul e formă. Conștiința nu e formă, nu e timp. Gândul "Eu sunt X!" este tot conștiința. Această formă nu este separată de sursa ei.

Toate formele se nasc în conștiință din conștiință.

La un moment conștiința, formă gând, vrea să se deznoade de formă. Pentru asta se roagă sieși să se deznoade. Cum se realizează asta? Devine conștientă de natura ei. Care este natura ei? Fără formă.

Spațiul dintre doi copaci, două degete, două gânduri, acolo unde nu e nimic, este conștiința. Ea nu este conștientă de sine. În formă devine conștientă de sine. Dacă este în formă, ea nu e altceva decât ceea ce este. X când doarme, nu e alt X. Iar când se trezește, tot X este. Cum se trezește, ține de vis.

Tot "procesul" de trezire este parte a visului. Că e meditație, că e rugăciune, tot vis e. În vis sunt universuri, îngeri, demoni, arhangheli, zeități, dumnezei și diavoli. Și e bine că este așa. E doar un vis: "Ursul doarme și visează că papucii lui dansează".

În vis e zi și noapte, iar ziua are soare și noaptea are lună. În vis este un infinit de diversitate. Doar eliberat poți să vezi frumusețea visului. Până atunci e un fel de înot în miere.

Mierea este gustoasă. Uneori mai amăruie. Dar face ca existența să fie îngreunată. E vis, nimic, dar efectiv nimic nu este "pe bune".

Nimic nu există!

Tu nici măcar nu trăiești.

Nu există naștere și moarte.

Nu există mamă și copiii ei.

Nu există femeie.

Nu există corp.

Nu există nimic.

Toate astea sunt întâmplări temporare.

Aerul, acum că este frig, pivește-l când respiri afară. Privește și contemplă expirația. Ai să înțelegi… impermanența. Aerul expirat face să se vadă abur. Dar tot aer este. Și e abur pentru câteva momente.

Fă din asta conștientizare.

Val, se continuă pe pagină fără soț…

Despre îngeri

Nu, nu există îngeri, pentru că ar trebui să existe draci; și dacă oamenii sunt îngeri, tot oamenii ar trebui să fie draci.

Nu există îngeri pentru că nu există Dumnezeu. Dacă ar exista Dumnezeu ar trebui să existe un Satan. Ceea ce numești tu Dumnezeu și înger nu există pentru că nu există un tu care să facă aceste observații. Dumnezeu și îngerii tăi sunt simple concepte ce îți încântă și exaltează azi mintea.

Sinele nu este dramatic. Ăsta este ego-ul devenirii. Sinele nu se exaltă si nici războinic nu e. Conștiința poate lua orice formă pentru a se face înțeleasă minții tale, dar Dumnezeu nu este o persoană.

Despre nume

Cea mai înaltă expresie a iubirii este propria revelare. Ea, ca expresie a vidului, îmbracă felurite forme. În toate ea se recunoaște.

În om tânjește după ea însăși în cea mai necondiționată expresie a sa. În om ea întâlnește gândul și în inocența sa îi crede șoapta.

Tu nu ești definit de totalitatea gândurilor ce îți străbat ființa.

Tu crezi doar un gând: Eu sunt X…, un corp și un nume.

Gândul îți spune că tu ești el și își întărește afirmația asta cu totalitatea gândurilor care i se adresează.

Părinții, familia ți-au spus: – TU ești un nume. Ți-au tot repetat asta până ce, TU, ai crezut. Și toate experiențele, amintirile, ideile, bucuriile, realizările, toate aparțin acestui gând.

Tot ce trebuie să faci este să afli cui i se adresau. Cui îi spuneau TU, ești… un nume? Nu cumva ei se adresau corpului ?

Despre început

Lumea, existența doar din interior se înțelege. Nu lumea îți va vorbi despre ea, ci inima ta. Poți să călătorești oriunde poftești, nicăieri nu vei găsi ceea ce cauți, dar vei purta cu tine.

E o ipocrizie să spui că ai plecat în căutarea fericirii, libertății, divinității fără să cunoști ce ești tu. Să presupunem că îl întâlnești pe Dumnezeu. Cine îi vei spune că îl caută? Cu ce etichetă te vei prezenta? Un corp și un nume? Ideile nu aparțin corpului. Corpul nu știe nume și nici numele nu știe corp. Ideile astea îți aparțin. Cine ești tu, proprietarul acestor idei?

Verifică asta înainte de orice căutare. Dacă nu verifici, nu vei ști că ceea ce privește din ființă este una cu ceea ce e privit.

Despre liniște

Cercetarea ființei revelează ceea ce este tot timpul acolo.

Liniștea ființei se recunoaște treptat.

Deschizi geamul. Zgomotul este primul care îți atrage atenția.

Mașinile, oamenii, păsările, zgomotul manifestării te acaparează. Liniștea casei tale este uitată, dar asta nu înseamnă că ea nu este acolo. Ea este tot timpul prezentă, însă conștiența ei, cumva, este trecută în adormire.

Prin introspecție, zgomotul vieții pierde treptat din însemnătate și liniștea ființei este revelată. Recunoașterea identității se întâmplă inainte de o clipă. Cât de departe poți să fii tu de tine?

Dacă spațiul ființei tale este liniștea, unde ești tu și unde este liniștea?

Despre conștiența căutării

Nu oricine are conștiența căutării de sine. Nici nu trebuie.

Sămânța mai întâi atinge solul și apoi trebuiesc trebuie îndeplinite o serie de condiții pentru ca aceasta să încolțească. Conștiința nu se grăbește, ea este în afara timpului.

Toți oamenii există pentru revelarea adevărului și fiecare o face în ritmul și etapa sa, raportat la experiențele, la saturația și maturitatea sufletului. Nu poți acuza de iresponsabilitate un suflet care nu are conștiența propriului somn. Tratează aceste suflete cu iubire și înțelepciune. Nu te poți duce să-l tragi de mânecă pe vecin pentru ceea ce ai descoperit și aflat. El singur va veni.

Însă conștiința nu se întâmplă gratuit și dacă aceste cuvinte au ajuns la tine, înseamnă ca ești binecuvântat și că ai o responsabilitate.

Trebuie să verifici, să cauți și să confirmi. De fapt nu vei mai avea liniște. Cumva, întreaga ta existență se modifică. A te preface că nu înțelegi este aroganță. A pretinde că înțelegi este tot aroganță.

Verifică!

Ceea ce vei descoperi este înainte de înțelegere.

Despre coincidență

Nu există un ceva care să coincidă cu un altceva, pentru că nu există un cineva care să le valideze existența și momentul de sincronizare. Nu există nimic, efectiv nimic dintr-un cineva. Nici măcar un nimeni nu există.

Percepția nu este separată de obiectul percepției.

Gândul este văzut din gând.

Despre întâmpinare

Ființa se recunoaște în ființă, nu în impresiile despre ființă și nici într-un “pentru că“ ascuns și motivațional.

Etapele “căderii“ în miopia minții, manifestările egotice, trebuiesc trebuie parcurse, arse. Ființa trebuie să se viseze adormită pentru a se trezi, dar nu se va trezi nici vis, nici visător. Visul trebuie parcurs.

Visătorul trebuie să se sature de vis.

Uneori, visătorul bate cu putere la porțile ființării, îndrăgostit fiind de vis. Porțile nu se deschid.

Alteori, visătorul visează că porțile s-au deschis și se visează ființă, dar existența sa are parfum de persoană.

Rămâi tăcut și sincer în observare. Parfumul sufletului trebuie să fie parfumul ființei pentru ca porțile să se deschidă.

Ființa se recunoaște în ființă.

Despre alegeri

Toate alegerile pe care "le faci", chiar și cele aparent greșite, au un singur rol: eliberarea ta, a celorlalți de ego. Toate alegerile te duc în cunoaștere.

Cunoașterea duce la cunoașterea cunoscătorului.

Cunoscătorul este cunoscut atunci când alegi să nu alegi.

Atunci este suficient de "liniște" în ființă, pentru ca atât alegerea, cât și alegătorul să poată fi observați.

Sub grație, ceea ce observă se revelează.

Despre intenție

Există o singură intenție. Ea aparține manifestării. Ea este "setată" pe recunoaștere, pe revelare, pe conștientizare. Cum mani-festarea este după chipul și asemănarea Tatălui, ea este infinită.

Conștiința este infinită. Revelarea este… infinită!

Obiectul, subiect al revelării, este finit. Unic.

Despre conștiință

În toate religiile și dogmele lumii ai să găsești un simbol comun. Ăla e ochiul, conștiență. Ce face conștiința? Ce face și ochiul.

Ochiul vede. Conștiința percepe.

Când dormi sau când ești treaz, tu ești percepție pură și impersonală. Ceea ce percepe poate fi perceput? Ia verifică asta!

Ceea ce, în ființă, percepe întreaga manifestare, poate fi perceput?

Nu te grăbi. Sub lumina acestei întrebări să rămâi.

Despre a trăi

Experiențele trec! Tu nu treci. Și poți fi și fără ele! Ba mai mult, trebuie să fie un tu ca ele să se manifeste.

Și dacă mergi pe firul onestității, ai să înțelegi că tu ești sursă pentru manifestarea lor și că oricum se întâmplă să fie această manifestare, tu rămâi neatins. Toată existența, cât timp bate inima, vei trăi confirmări.

Tu vrei să se oprească, ori asta nu se întâmplă. Viața e curgere, schimbare. Mereu vei avea ceva de înțeles, de trăit.

Fără persoană nu mai este anxietate, depresie, dezamăgire, deznadejde. Chiar și durerea are frumusețea ei. Vei înțelege altfel lucrurile.

Abia de aici încolo vei TRĂI !

Despre facere

Multe ființe ieșite din ego am cunoscut. Le observ recăderea în persoană. Apoi, iar se eliberează… Unele nu știu dacă se mai eliberează. Ăsta e jocul.

Rar, foarte rar, câte una se eliberează de eliberare. Cauza este puterea obișnuinței. Pur și simplu se întorc în iluzie. Ca atunci când, dimineața, te trezești pentru câteva momente, dar deși este soare și frumos și ești în vacanță, dulceața somnului e mai puternică.

Trebuie să înțelegi și să accepți că și asta face parte din jocul divin. Nu e nimic greșit. Totul depinde de "maturitatea" ființei.

Sunt 3 etape mari și late. Trezirea, trezirea din trezire și eliberarea. În prima fază te prinzi că te chinuie atașamentele. Apoi te prinzi că nu ești atașamentele și aici este recunoscută suficiența Eu sunt-ului. Aici trebuie să rămâi stabil în observare. Apoi… Se întâmplă înainte de Eu Sunt !

Fiindcă deși sufletul e după chipul și asemănarea Tatălui, nu e Tatăl. Și fiecare etapă are timpii ei unici. Manifestarea ei unică.

Frumusețea regăsirii este unică în fiecare expresie. Spațiul devine conștient de sine în trup. Iar nemanifestatul se regăsește în spațiul conștient de sine din trup… asta reprezintă trinitatea.

Între etapele acestea sunt iluminări, înțelegeri, conștientizări, realizări. Întreaga manifestare îți șoptește. Până când îi afli numele. Și înțelegi că tot ce există e iubire. Apoi înțelegi că sursa iubirii este nemanifestatul. Despre ce nu ești.

Nu, nu ești gând! Nu, nu ești stare! Nu, nu ești emoție! Nu, nu ești sentimente! Nu, nu ești amintire! Nu, nu ești concept! Nu, nu ești energie! Nu, nu ești formă! Nici tensiune, nici blocat nu ești!

Nimic din ceea ce îți spune sau arată mintea că ești, nu ești! Nimic din ceea ce percepi nu ești!

Despre scop

Existența este lipsită de scop. Existența pur și simplu se întâmplă. Acceptarea se termină acolo unde nevoia scopului dispare.

Fără scop, ființa este liberă. Scopul înseamnă mijlocire.

Mintea este scop și există prin și cu scop. Scopul este moneda prin care existența devine duală. Binele și răul fiind fațetele acestei monede.

Ființa liberă de scop, vorbește sau tace, zâmbește sau nu, face sau nu face în deplină armonie cu existența.

Despre a iubi

Nu poți fi altceva decat ceea ce este existența. Manifestarea ei diferă în funcție de obiect.

Unele ființe au nevoie de “răceala“ ta. Altele au nevoie de “căldura“ ta. Compasiunea este iubire și înțelepciune. Deși existența este iubire, nu poți manifesta compasiune față de ego.

Lipsa de compasiune față de ego are scop revendicativ și curativ. Iubirea convertită prin lupa egoului este astfel “recuperată“, atașamentele se desfac și eliberează ființa. Cu cât egoul este mai matur cu atât energia și atenția ființei este încătușată în atașamente.

Când ființa se recunoaște, gândul sursă al egoului <Eu sunt corp/minte> dispare în existență, iar atașamentele se desfac ca un ghem. Treptat, ființa se eliberează.

Iubirea manifestată printr-o ființă eliberată are expresie unică, pentru că deși este eliberată, iubirea este cumva atașată de manifestarea în acea ființă.

Despre atenție

Ființa are câteva unelte. Una din ele este atenția. Alta este energia. Energia este îndreptată acolo unde este atenția îndreptată.

Procesele subconștientului au fost cândva procese ale conștientului.

Dacă nu mai ești conștient de un mecanism al minții asta nu înseamnă decât că el a devenit un automatism. Atenția caută formă.

Când ființa devine conștientă de atenție, aceasta poate fi îndreptată către nonformă. Atunci ființa capătă conștiența spațiului.

Chipul și asemănarea Tatălui e spațiul. Ce percepe spațiul în ființă? Unde ești tu și unde este spațiul în ființă?

Cât de departe ești tu de tine?

Despre întuneric

Întunericul este lumină adormită.

Lumina în întuneric nu absoarbe, nu împrăștie, nu transformă, doar trezește!

Despre punctul de vedere

Dacă tu faci o afirmație, afirmația include o negație și invers.

Este dualitatea minții, nu a existenței. Toate conceptele, prejudecățile și superstițiile au această caracteristică. Toate aparentele alegeri se fac în conformitate cu un “da“ sau un “nu“. Da și nu sunt fațetele aceleiași monede. Moneda raportării. Raportarea nu se face vis-a-vis de realitate, ci vis-a-vis de părerea ta din acel moment, despre ceea ce ești. Existența nu se modifică, ci credințele tale despre tine, și asta face ca existența să fie percepută diferit.

Punctul tău de vedere este diferit față de ieri, iar mâine va fi altul. Ce anume din ființă percepe aceste modificări?

Verifică, și nu accepta nici un răspuns al minții. Lasă mintea să spună, dar nu o crede. Orice răspuns este perceput.

Ce percepe acest dialog în ființă?

Ce percepe și ce ești tu?

Despre conștientizare

Nu da minții sensul cuvintelor. Nu asculta părerea minții despre ceea ce îți indic. E ca și cum îți spun despre o floare adânc aflată în ființă și îți arăt că drumul către ea este parfumul ei și tu te rătăcești în ceea ce îți spune mintea despre parfum și floare. Tu cercetează și află prin proprie experiență. Nu crede nimic din ceea ce îți spun, dar nu te încrede nici în părerile tale.

Verifică! Confirmă!

Verifică și confirmă până ce îți este clar, până ce devine descoperirea ta!

Diferența dintre înțelegere și conștientizare o face trăirea.

Nimeni nu îți poate da libertatea. Libertatea se conștientizează.

La capătul căutării tale se află începutul.

Despre fierbere

Ființa aflată la finalul a ceea ce e numit devenirea sa, intră într-un soi de depresie. Unii numesc asta noaptea neagră. Apocalipsa despre asta vorbește. Tot ce aparține acestei lumi se prăbușește în ființă. Cei mai de temut balauri ai minții se arată pentru a înfricoșa… ce?!

Cui i se adresează aceste sperietori și cine observă atât spectacolul cât și actorul? Tu ești neatins. Tu observi piesa, observi actorul pe de o parte și suferința sa, pe de altă parte. Toată această gălăgie afectează observatorul așa cum afectează umbra obiectul peste care trece. Nu contează numele umbrei, fie că e frică, depresie, durere, tensiune, tot umbră e.

Tu rămâi stabil în observare. Oricât de aprigă este trecerea acestui fenomen, ca orice fenomen vine și pleacă și nu poate afecta seninătatea ființei.

Despre prezență

Eu am avut doi maeștri. Nu am fost în prezența niciunuia.

Unul era mort. Cu celălalt am vorbit o dată pe Skype.

Primul m-a învățat cum să caut, al doilea mi-a arătat că ceea ce căutam, eram!

Dar niciodată nu am fost lipsit de prezență.

Despre nebunie

Fiecare individ are gradul său de nebunie și se așează așază pe anumite tipare social acceptate: nebunia artistului, nebunia celebrității, nebunia chibițului, nebunia jobului etc. Per total, societatea este schizoidă, individul manifestă mai multe tipuri de personalitate în funcție de context.

Puțini au nebunia divinității. Este nebunia căutătorului. Este cea mai frumoasă nebunie. Ego-ul în această nebunie are valențe suicidare. Când nebunia atinge punctul de maturitate, ego-ul dispare, conștiința se trezește, ființa se recunoaște.

Despre Dumnezeu

Când pui problema existenței lui Dumnezeu, tu de fapt încerci să validezi un tu. Dumnezeu nu este un cine. Dumnezeu redus la “cine“ devine un concept.

Nici afirmația existenței lui Dumnezeu nu este potrivită. Cine ar face această constatare? Afirmarea sau infirmarea existenței lui Dumnezeu este un concept ce îl anulează deopotrivă cu scopul ascuns de a valida o entitate separată de acesta.

Despre sensul căutării

Toată existența, văzută ori nevăzută, este supusă căutării.

Floarea caută soarele, apa și albina; animalul caută apă, hrană și pereche. Energia caută descărcarea și echilibrarea. Sensul este dat de căutare și prin căutare se ajunge la completare.

Omul, de la cele mai elementare sensuri: apă, hrană, căldură și reproducere, a dat prin minte cele mai profunde sensuri căutării.

Căutarea omului modern este mai mult conceptuală, deși existența este neclintită în simplitatea ei.

Este un sens în această aparentă evoluție – ființa se satură de căutare și începe căutarea de eliberare. Omul ajuns în acest stadiu, caută să se elibereze de căutare.

Cu cât este mai satisfăcută căutarea, cu atât eliberarea va fi mai rapidă.

Despre alegeri

Tu nu faci alegeri. Chiar sub aparența alegerii se află șoapta conștiinței. Alegerea este o iluzie.

Încearcă să alegi ceea ce nu cunoști. Singura alegere disponibilă este să nu alegi. Destinul este prestabilire. Și continuă și după eliberare. Înainte de eliberare te chinuie neacceptarea.

Mai pe scurt, alegerea înseamnă proiecție într-un viitor. Orice pas în viitor trece prin trecut.

Despre gând

Undeva pe parcursul existenței tale, în primii ani de viață, a apărut identificarea cu gândul.

Părerea general acceptată este că tu te crezi gândul. Adevărul e că tu nu te crezi gând, ci gândul crede că ești tu. Tu ești martor neimplicat în această confuzie pe care o numești existență.

Tot ce trebuie să faci este să conștientizezi această confuzie.

Toate gândurile se adresează unui gând care crede că ești tu și îți tulbură ființa.

Despre urare

Îți doresc, nu în anul 2016, ci chiar acum să renunți la tot ce îți străbate ființa: gând, amintire, concept, stare, emoție, tensiune, dorință, la efectiv tot!

Nu spun să negi, ci pur și simplu să recunoști că nu poți fi ceea ce este temporar și călător în ființă.

Și dacă tot renunți, renunță și la ceea ce renunță. Să vezi ce rămâne și să înțelegi că ceea ce rămâne ești. Că nu ai fost niciodată altceva, ci doar ți-ai imaginat. Îți doresc să te eliberezi de tot ceea ce nu ești pentru a fi!

Îți doresc să înțelegi că nu există împliniri personale, că nu există realizări personale, că nu există dezvoltare personală, că tu ca persoană nu exiști. Că persoana cu vina ei, cu dezamăgirile ei, cu tristețile ei, cu dorințele și neîmplinirile ei nu există.

Că binele și răul, ieri și mâine, nu există decât în visul minții.

Că tu nu ești nici gând, nici minte și nici corpul.

Nu există un tu și eu.

Nu există nimic din toate astea pentru că nu există persoana care, pentru un timp, te crezi a fi. Ceea ce există, este. Și este martor, neafectat, al tuturor închipuirilor gândurilor gândului ce nu ești.

Mulțumesc!

Despre orice

Dacă pui zece găleți cu apă, soarele se va oglindi în fiecare, dar într-un mod unic. Orice problemă ai ridica îți voi indica întotdeauna observatorul.

Înțelegerea răspunsului diferă chiar și pentru tine. Ceea ce azi nu are noimă, mâine este edificator. Ceea ce înțelegi tu, nu e aceeași înțelegere cu a altuia.

Fiecare înțelege ceea ce este.

Unicitatea este a observatorului. Observatorul este unul și același, în toate ființele, doar oglindirea acestuia în expresie diferă.

Despre timp

Timpul presupune un început și un sfârșit. Timpul presupune ciclicitate și repetitivitate. Timpul divide prin manifestare și pentru asta este nevoie de un “suport“ în care și din care divizarea să se producă.

Toată manifestarea este observabilă, de la începutul până la sfârșitul acesteia. Tu observi timpul ce se întâmplă în ființă.

Observabilitatea nu a venit și nu pleacă cu timpul. În somn ființa nu e vizitată de timp, decât pentru puțin timp, atât cât durează visele. Și cu toate acestea tu poți vorbi despre lipsa timpului.

Ceea ce din ființă observă timpul, nu are nevoie de el, ea observă și trecut și viitor și prezent.

Persoana, pe de altă parte, are nevoie de timp. Are nevoie de ieri pentru a se valida prin amintire, are nevoie de mâine pentru a se valida prin dorință și are nevoie de prezent pentru emoții, stări, trăiri.

Eliberarea de persoană nu elimină timpul, ci doar raportarea la acesta. Ieri, azi și mâine devin un prezent continuu.

Ceea ce observă, în ființă, timpul, indiferent de manifestarea sa, poate fi observat?!

Despre creație

Dacă e să rezumăm existența la creație, când Dumnezeu a creat omul, el nu te-a creat pe tine, el s-a creat pe sine, în sine.

Ceea ce numești creație, nu e creație. Existența se întâmplă fără un scop prestabilit, însă în deplină armonie. Parfumul florii este îmbătător nu pentru un scop, dar în deplină armonie cu sensul naturii.

Scopul este personal. Armonia este impersonală.

Persoana nu poate fi armonioasă. Persoana are nevoie de scop, are nevoie de iluzia creației.

Despre bâlbâielile minții

Uneori mintea dă rateu. E încă o dovadă că tu ești ceea ce privește mintea, tu ești ceea ce observă rateurile minții.

Tu ești ceea ce va observa revenirea la “normal“ a minții.

Ești tu observatorul, și persoana – adică mintea și trupul. Doar că tu, crezând că ești mintea, ești constant nemulțumit de tine. Ceea ce e și normal, cumva știi că ceva nu se potrivește. Ești incomplet.

Ceea ce te face ca mereu să încerci să ajustezi ceea ce crezi că ești.

Când de fapt tu ești într-o confuzie de identitate.

E foarte simplu, incredibil de simplu. Tot ceea ce trebuie să faci este să încetezi să faci. Să observi fără implicare. Să predai orice formă de intenție. Să renunți la tot ceea ce crezi că ești sau ai putea fi.

Despre iluminare

Iluminarea, eliberarea, mântuirea sau cum îi spui, este motivul existenței omului. Altul nu este. All inclusive!

Căderea în minte, visul minții cu toate bântuirile sale, trezirea și în cele din urmă trezirea din trezire, toate aceste aspecte reprezintă ultima treaptă a conștiinței căzută în visare.

La final realizezi ca nu există Iluminarea.

Că ceea ce numești iluminare presupune ca tu cel care ai adormit, la trezire să fii altul. Dar nu este așa.

Ce?! Tu când te trezești dimineața, ești altcineva decât cel care erai când te-ai culcat? Evident că nu. Nu lăsa această înțelegere la nivel conceptual. Verifică și află. Fă din asta adevărul tău.

Mintea va ascunde adevărul și se va ascunde pe sine în concepte. Mintea te va păcăli că ea nu există sau nu mai există, îți va spune: "Uite, nu mai este Ego!". Nu o crede.

Rămâi loial observatorului. Rămâi observator. Rămâi tăcut.

Tu ești ceea ce observă, nu ceea ce este observat. În lumina conștiinței și cele mai fine umbre se ard. Pe unele nici nu le poți numi.

Rămâi tăcut!

Despre bani

Dacă ar exista liberul arbitru, oamenilor le-ar fi interzis dreptul la vot. Extrapolând, dacă dorințele oamenilor ar avea ecou, lumea ar fi un haos. 8 miliarde de oameni… și toți vor să fie bogați.

Totul pleacă de la confuzia dintre fericire și bani. Nu spun că banii nu sunt utili. Sunt. Dar nu reprezintă o condiție.

Există oameni pentru care esența atașamentului de materie este concentrată în bani. Trebuie înțeles foarte bine faptul că toată această existență este definită de transcendență, că elementele ce compun existența sunt profesori. Banii nu produc nici bucurie și nici tristețe, ci raportarea. Sărăcia și bogăția reprezintă raportarea la obiectul ban.

Nici un obiect nu îți dă bucurie. Bucuria vine din eliberarea de dorința obținerii acelui obiect.

Despre întrebare și răspuns

Răspunsurile își au rădăcina în întrebare, iar întrebarea își are rădăcina în răspuns. Întrebările nu pot fi decât personale.

De regulă ele așteptă un anume răspuns. Răspunsul este necesar pentru a clarifica confuziile și pentru a îndepărta îndoiala.

Întrebarea și răspunsul aparțin unei entități observabile în ființă.

Mai important decât răspunsul este edificarea asupra a ce anume din ființă observă? Este întrebarea personală cu răspuns impersonal.

Nimeni nu a aflat răspunsul la această întrebare, niciodată.

Ceea ce a generat această întrebare s-a evaporat în răspuns.

Despre după ego

Fără ego, ființa este expresia nealterată a întregului. O astfel de ființă este permanent veselă. Este starea naturală a ființei, a oricărei ființe.

Eliberarea nu presupune neapărat, miros de mir și zbor de fluture în jurul acelui trup. Conștiința se manifestă liber, nu în concordanță cu reguli și prejudecăți. Unul scrie, altul cântă, altul vindecă, altul râde… altul iubește, altul înțelepțește și trezește…

O astfel de ființă va trăi destinul, pe mai departe, liberă de frică, anxietate, decepție și îndoială. Se bucură de orice ființă ce caută libertatea.

Umbra prezenței sale, multe ființe o vor căuta conștient sau nu.

Despre gând

Gândul este o altă expresie a conștiinței.

Gândul este formă. Expresia gândului este cuvântul și fapta.

Gândul și nici o altă formă nu poate afecta conștiința. Gândul traversează ființa așa cum pasărea traversează cerul. Gândul nu este personal, dar poate fi crezut a fi personal.

Gândul devine personal tot din gând. Gândul “Eu sunt corpul-minte” creează iluzia că toate gândurile sunt personale; este gândul persoană. Al cui este acest gând?

Toate amintirile, experiențele, dorințele, fricile, etichetele și emoțiile se adresează gândului persoană. Gândul persoană și toate gândurile, emoțiile și stările ce-i aparțin, sunt percepute.

Ce anume din ființă percepe? Tu ce ești?

Despre căutare

Oriunde ai căuta, nu vei găsi! Cauți în afara ființei și nu găsești.

Cauți în ființă și iar nu găsești.

Căutarea este neacceptare. Căutarea validează căutătorul. Însăși căutarea orbește. Căutarea condiționează. Ea se conformeză ideii de la care a pornit. Ea ascunde căutătorul.

Căutarea nu poate înceta fără dispariția căutătorului.

Căutătorul în lumina conștiinței nu există.

Căutătorul, cu a sa căutare, atinge conștiința așa cum umbra mângâie apa.

Unde se termină conștiința, divinul și începi tu, căutătorul cu a ta căutare?

Despre singurătate

Persoana are nevoie de o constantă validare.

Oamenii nu văd alți oameni, ei văd ceea ce cred ei despre ei că sunt. Gândurile lor despre lume și oameni sunt oglinda a ceea ce ei înșiși sunt.

Bogatul va vedea bogăție, dar va avea nevoie de sărăcie pentru a se valida. Faimosul va vedea faimă dar va avea nevoie de anonimat pentru a se valida, etc.

În singurătate, aceste mecanisme cad. În singurătate, persoana/ego-ul se sufocă. Nu are repere. Nu se mai regăsește.

Singurătatea nu trebuie să fie fizică. Este suficientă detașarea.

Dacă singurătatea este acceptată și asumată, ființa se deschide.

Ea conștientizează spațialitatea ființei, iar strâmtoarea persoanei este mai ușor de suportat. Atunci singurătatea devine solitudine.

Solitudinea are parfumul și seninătatea libertății de sine.

Despre viață

Viața nu se termină niciodată, pentru că nu a început vreodată.

Manifestarea acesteia este supusă timpului. Evoluția se întâmplă doar manifestării. Viața este lipsită de formă. Expresia vieții este formă. Viața nu se vede, se percepe, iar ceea ce percepe viața este însăși viața.

Privește pescărușii cum zboară și fii conștient de spațiul în care zborul se întâmplă. Privește copacii și fii conștient de spațiul în care aceștia sunt.

Privește-ți gândurile și emoțiile și fii atent la spațiul în care acestea se întâmplă. Spațiul acesta este viața.

Când experimentezi această trăire, observă-te! Cine percepe și formă și spațiu în ființă?

Spațiul ființei tale e diferit de spațiul în care corpul tău sau al pescarușului se întâmplă?

Ceea ce percepe spațiul poate fi perceput?

Despre transcendență

Eliberarea nu este opțională. Este scopul existenței tale. Nu te-ai născut pentru revoluții, evoluții, drepturi, concepte și principii. Te-ai născut pentru a transcende efectiv tot ceea ce aparține acestei lumi.

Transcendența nu se referă la renunțare ori negare, ci se referă la recunoașterea propriei poziții, la retragerea din atașamente.

Tot ceea ce azi ai, ai pentru că iubești. Atașamentul este iubire convertită în persoană… corpul meu, numele meu, visele mele, gândurile mele, drepturile mele, sexualitatea mea, etc-ul meu.

Acum sau în alt acum, cumva, vei ști că nu ești nimic din ceea ce aparține acestei lumi și că nici ceea ce din ființă se erijează în proprietar nu ești.

Pur și simplu ești tot timpul doar ceea ce percepe, nu ceea ce este perceput.

Cercetează! Confirmă!

Fă din asta adevărul tău, nu doar o înțelegere pur intelectuală.

Despre împlinire

Omul caută să împlinească.

Copilul vrea să-și împlinească dorințele și asta va face toată viața.

Dacă este femeie, va căuta să se împlinească, dacă este bărbat va căuta să împlinească. Întreaga existență se învârte în jurul împlinirii. Rar, spre bătrânețe unii oameni afirmă că sunt împliniți.

Doar că nu e împlinire, ci un soi de predare și resemnare în fața neputinței fizice și psihice.

Împlinirea este totală doar atunci când ființa este eliberată de această căutare. Cumva, conștiința căzută în miopia persoanei, caută să se elibereze.

Va căuta împlinirea până va înțelege că ceea ce caută este.

Despre ghid

Maestrul este un semn de carte. El o să îți amintească mereu de tine. El o să îți arate ceea ce nu ești. El nu poate să îți arate ceea ce ești.

Ceea ce ești, nimeni nu îți poate arăta.

Tu ești singurul care poate descoperi. Nu trebuie să renunți la viața și posesiunile tale și să pleci în lumea largă pentru a afla ceea ce ești.

Odată ce ai înțeles că dormi și că te poți trezi, de ce ai căuta un alt pat în care să te culci pentru a te trezi?

Altfel, când te caut cu privirea nu o fac pentru ca să mă vezi, ci pentru ca să te vezi, când îți vorbesc nu o fac pentru ca să mă auzi, ci pentru ca să te auzi, iar dacă mă apropii nu o fac pentru ca să mă simți, ci pentru ca să te simți.

Despre iubire

Existența este iubire.

Nu doar generic. Efectiv tot ceea ce este văzut ori nevăzut este iubire.

Iubirea nu este nici sentiment, nici stare, nici emoție. Sursa acestora este iubirea. Iubirea este “după chipul și asemănarea“ Tatălui.

Toată manifestarea are ca sursă iubirea, iar iubirea are ca sursă nemanifestatul.

Manifestarea nu este echivalentul iubirii, iubirea nu este echivalentul nemanifestatului, așa cum valul este parte din ocean, dar nu este echivalentul oceanului.

În ființă nu există altă trăire decât iubire.

Iubirea trecută prin prisma persoanei devine pentru persoană sentiment și emoție. Înlătură persoana și percepția “amarului“ dispare.

Despre minte

Mintea este suma gândurilor. Mintea nu este personală.

Gândurile nu sunt personale.

Gândurile sunt tot o altă formă, o altă expresie a conștiinței.

Din iubire, ființa se încrede în gândul șoptit că ea este gând.

Gândul intim al ființei este: “Eu sunt X” ( numele corpului ).

Acolo începe persoana.

Prin autocunoaștere, ființa se eliberează de această credință.

Despre acceptare

Iertarea este terapie, vindecarea este eliberare. Iertarea față de semeni e antrenament pentru sine. Iertarea față de sine este antre-nament pentru acceptare.

Acceptarea se termină acolo unde ego-ul își acceptă inexistența.

Acolo este eliberarea. Acolo nu există nici o acțiune, acolo nu e gând, nu e stare, nu e amintire, nu e concept, nu e dorință, nici nimicul minții nu e.

Înspre acolo te duce acceptarea. Înspre predare totală. Asta înseamnă: “Facă-se voia Ta!“.

Despre întreg

Acolo unde începe identificarea cu gândul se află hotarul dintre om și divinitate, doar că divinitatea nu cunoaște această delimitare.

Între gând și om se află binele și răul, se află karma și dharma, bucuriile și tristețile.

Între gând și om începe un “tu“ cu amintirile, conceptele, experiențele și dorințele sale și tot acolo se termină.

Gândul nu este al omului și nici omul nu este al gândului.

Gândul nu se crede om, omul se crede gând.

Despre sens

Omul este supus căutării. Omul caută armonia, pacea. El dă multe nume și sensuri acestei căutări. Pentru o perioadă se rătăcește în confuzii, tocmai pentru ca să afle ce caută, apoi cum și unde să caute, pentru ca în final, prin renunțarea la căutare să se afle în pacea căutată.

Omul este la hotarul dintre manifestare și nemanifestare. Prin el conștiința se îmbată cu sine.

Ceea ce vezi, se vede pe sine prin tine, fără să fie un tine.

Despre păreri

De fapt, tu ești orbit și nu ai văzut niciodată nimic. Nu orb, orbit de concepte și prejudecăți!

Dacă îți lași privirea pe un obiect, tu vezi numele obiectului, prejudecățile și conceptele tale despre acel obiect. Ai nevoie întotdeauna de un stimul pentru a deveni conștient de realitate.

La fel se întâmplă și cu lumea interioară. Stările, emoțiile, tensiunile și marea majoritate a trăirilor interioare nu sunt percepute corect. Marea lor majoritate sunt negate și respinse datorită părerilor pe care le ai.

Mintea te orbește. Eliberează-ți ființa de păreri și permite trăirilor să se manifeste. Trăirile sunt parte din ființă, sunt vii, părerile nu fac parte din ființa ta. Sunt împrumutate, memorate.

Toate părerile aparțin unei păreri cu care te confunzi.

Părerea cu care te confunzi este că tu ești un corp și un nume.

Tu ești proprietarul acestei păreri, nu părerea.

Despre onestitate

Nu, nu îți trebuie o minte încărcată de noțiuni și concepte psihologice ori așa zis spirituale.

Nu trebuie să alegi o anumită cale, dogmă sau religie. Nu e nimic rău în ele, doar că nu sunt necesare.

Ceea ce îți trebuie este onestitatea. Degeaba ai determinare dacă îți lipsește onestitatea. Onestitatea este lumina ce arde umbrele în ființă și o eliberează de tot ceea ce nu este.

Fii onest cu tine însuți. Asumă-ți onestitatea. Nu îți ascunde jena umbrelor prin explicații.

Cum vrei să afli adevărul fără să-ți asumi onestitatea? Sunt ființe care s-au eliberat de ego fără tehnici, doar în lumina onestității asumate.

Despre nonformă și formă

Atenția este îndreptată întotdeauna înspre formă.

Forma are nevoie de spațiu. Nu poți pune în același spațiu două forme. Nu poți gândi două gânduri deodată. De fapt, toate gândurile ce îți străbat ființa sunt o extensie a gândului “Eu sunt X” (numele corpului)!

Fără identificarea cu acest gând, ființa este liberă de persoană.

Ego-ul dispare. Ce rămâne?!

Caută spațiul ființei! Scopul tehnicilor este de a liniști mintea.

Ce observă mintea liniștită? Ce observă pacea?

Nu-ți fie teamă de nimic.

Nu mă refer la nimicul minții. Mă refer la nonformă. Nu e nimic agresiv în nonformă. Nonformă nu înseamnă lipsa substanței.

E de fapt invers. Substanța este nonformă.

Spațiul în care formele se întâmplă se supune timpului? Nu!

Formele se nasc și mor în spațiu. Spațiul nu începe, nu se sfârșește, nu se naște, nu moare.

Unde ești tu? Ce ești tu?

Gândul e văzut din gând!

Mintea e văzută din minte! Sinele este impersonal. Persoana este formă în nonformă.

Sinele observă/percepe. Percepția pentru conștiință e ca vederea pentru ochi.

Despre lumini și umbre

Nu-i treaba mea ce umbre-ți tulbură în ființă prezența auzită, citită ori tăcută. Nu-i treaba mea peste ce umbre luminează un zâmbet.

Nu cere compasiune pentru jena ta.

Nu te văd așa cum crezi că ești. Este doar treaba ta. Tu nu ești ceea ce, cumva, în ființă s-a tulburat. Tu ești ceea ce observă atât tulburarea cât și pe cel căruia i se adresează. Profită!

Stabilește-ți poziția de observator și rămâi așa.

Conștiința nu se manifestă gratuit. Nu degeaba ai ajuns aici.

Aceste cuvinte își vor face loc în ființa ta. Cândva vor înflori.

Cât de repede, doar de tine depinde.

Normal că deranjează. Dar e același deranj pe care îl face ochilor lumina aprinsă în toiul nopții. Trece!

Despre tine

Vii și spui ca îți este sete. Ai gâtul uscat. Poftim, ia de bea! îți spun. Tu bei, dar fugi cu gândul la limonadă. Ai vrea un pic de miere și o lămâie stoarsă în apă.

Fără apă, nu e copac să facă lămâi. Fără apă, nu e nici albină să facă miere. Fără apă, nu e viață.

Fără tine nu sunt concepte, amintiri, experiențe, gânduri și vise.

Tu ești esența. Pentru a fi o minte a ta, trebuie să fie un tu care să o dețină. Întâi ești tu și apoi sunt gândurile.

Tu poți fi fără minte, dar mintea nu poate fi fără tine. Tu poți fi fără amintiri, dar amintirile nu pot fi fără tine. Tu poți fi fără noianul de iluzii ce te crezi a fi, dar ele nu pot fi fără tine.

Atât de tare te identifici cu mintea, încât te confunzi cu ea. E ca minciuna care spusă des, ajunge să fie crezută.

Despre timp

Prima zi din lume e azi.

Ieri este deja o imagine în minte numită amintire, iar pe mâine nu l-am cunoscut.

Lui mâine îi vei spune altfel decât azi? Evident că nu. Toate zilele de mâine, când sunt trăite, sunt azi. Așa cum, în orice timp al zilei te-ai afla, îl numești acum sau prezent.

Fără ieri și fără mâine, mintea tace.

Când ești tu, tu?!

Cât timp îți ia să fii tu? Cât de departe ești tu de tine?

Despre confuzie

Confuzia este normală.

Mintea îți va arăta mereu forme, pentru că ființa, crezându-se o formă, a învățat să se valideze și să se exprime prin formă.

Mintea îți va arăta orice doar pentru a te ține ancorat de ea, îți va arăta îngeri, demoni, universuri, extra ce vrei… Este rostul ei.

Tu privește în ființă și vezi cui i se adresează aceste închipuiri?

Ăsta este rostul tău. Cercetează, pur și simplu practic, privește… cui i se adresează confuzia?

Reține!… nu vei căpăta libertatea decât atunci când vei cunoaște cui i se adresează aceste experiențe. Nu experiențele contează. Ele sunt importante egou-lui, prin ele se validează.

Nu căuta răspunsuri verbale ori intelectuale.

Nu mă crede pe cuvânt. Fă din asta o experiență. Este singura experiență impersonală.

Despre înțelegere

Sunt ființe care, după o foarte îndelungată perioadă de căutare, cumva, intelectual, doar intelectual, au înțeles sensul.

Înțelegerea aceasta este însoțită de trăiri intense.

Tu nu ești nici înțelegerea și nici trăirea, tu ești ceea ce percepe aceste trăiri. Tu nu te poți percepe așa cum ochiul nu se poate vedea pe sine. Tu nu poți fi nimic din ceea ce e supus fenomenalității.

Tu nu începi și nu te sfârșești cu nici o înțelegere, cu nici o stare, tu doar ești. Cum ai putea să fii ceea ce în lumina percepției se întâmplă, începe și se termină?!!

Nu-ți da minții identitatea. Mintea îți va spune vrute și nevrute despre experiențele trăite.

Este simplu, foarte simplu. Cu ochii trupului nu poți avea pretenția că ceea ce privești ești.

Tot așa în ființă, nu ai cum să fii ceea ce percepi. Nu ești gând, nu ești simț, nu ești stare, nu ești amintire, nu ești concept, nu, nici atenția nu ești, nimic, nimic…

Cât de departe ești tu de tine dacă ceea ce percepi nu ești?

Despre tehnică

Nu cred în nevoia unei tehnici.

Sunt cazuri în care o ființă trebuie să treacă și prin această etapă, însă vine un moment în care e nevoie să renunțe.

Cu cât o ființă este mai adâncită în identificarea cu mintea și trupul, cu atât chipul este mai întunecos; deci dacă ar fi să indic o tehnică aceea ar fi zâmbetul.

Indiferent de starea ce îți vizitează ființa, tu zâmbește și privește în ființă. Vei observa că starea aproape imediat se modifică.

Obișnuiește ființa cu această stare, starea de zâmbet. Fă din ea un modus vivendi.

Poți?

Despre căutător

Persoana aflată în căutarea adevărului nu îl va găsi niciodată.

Acea persoană numită și căutător, devine una cu dorința sa.

Va arde în căutarea sa tot ceea ce nu este real și natural ființei, tot ce gândul și-a imaginat că este.

Se va îndrăgosti de această călătorie, se va îndrăgosti de senzația de eliberare. Mulți se vor pierde pentru un timp în acest ego al devenirii.

Drumul se termină acolo unde călătorul dispare. Căutătorul se pierde în propria căutare…

Am fost întrebat dacă am prieteni și am răspuns că am avut. Îl chema Mine. Eu și cu Mine am fost foarte buni prieteni până când Mine a plecat în căutarea Eu-lui și la un moment dat a dispărut.

Îmi e mai bine fără el.

Mine era fricos, anxios, nervos, deprimat și avea o mulțime de dorințe.

Despre credință

Când asculți sau citești cuvintele, le crezi sau nu. Doar că tu nu în cuvinte te încrezi, ci în gânduri.

Cuvântul este simbolul gândului. El asta exprimă.

Credința este expresia iubirii direcționate în gând sau experiență, unde ai investit-o și unde ai creat un atașament. Nu te poți atașa de ceea ce nu iubești.

Eliberarea de atașamente este în fapt eliberarea de credința în ele.

Privește și caută să afli ce anume din ființă iubește să creadă?

Ce anume din ființă are nevoie de o constantă validare?

Despre încredere

Sunt ființe a căror încredere se îndreaptă spre necesitățile primare.

Apare senzația de foame și se comportă ca atare. Pentru lumea “civilizată“, încrederea se referă la persoană. Fie că e vorba despre propria persoană, fie că e vorba despre persoana altor ființe.

Și se naște o mare tragedie când ființa este lipsită de încredere în propria persoană. Este considerată nedemnă de societate și ajunge în scurt timp să cadă în depresie.

În fapt, acea ființă e pe cale să se vindece. Aceste ființe simt că nu au cum să aibă încredere în ceva imaginat, care nu e natural, care necesită efort pentru a fi menținut. Ar trebui înțelese. Ele manifestă un soi de rebeliune, de altfel necesară lor. Sunt rebele pentru a se proteja de restul societății.

Când ființa a pierdut încrederea în propria persoană, are un iz de libertate în manifestare, devine spontană, inteligența e vie… e atinsă de divin. Ea nu are nevoie de cursuri pentru dezvoltare a personalității, ea are nevoie de spațiu pentru depersonalizare.

Acceptă și permite acest spațiu.

Pacea este prezentul continuu.

De ce ai renunța la persoană?! Pentru că întreaga ta existență este o copie a dorințelor, conceptelor și așteptărilor celor în preajma cărora ți-ai format și dezvoltat personalitatea.

Ego-ul este ca o pereche de ochelari mici prin care tu trăiești și înțelegi existența. Tu nu ai văzut niciodată viața. Tu întotdeauna vezi ce spune mintea despre viață și, docil, asculți.

Doar că mintea e un ghem construit din amintiri, concepte, viziuni, dorințe ce stau ancorate pe gândul că tu ești un nume.

Numele pe care l-a primit corpul tău. Numele pe care stau ancorate experiențele atât de dragi ție, nu-i așa?! Experiențe cu care îți validezi și întărești credința închipuită într-o entitate numită eu, al meu.

Renunțând la identificarea cu ideea că ești un corp și o minte, se lasă prezentul peste ființă.

Pacea este prezentul continuu. Prezent în care și din care se întâmplă gânduri, fără ca ele să aparțină cuiva. Se întâmplă stări fără ca ele să aparțină cuiva. În prezent existența este constant proaspătă.

Fără persoană, ființa este liberă permanent, nu doar temporar, de hăituiala dorinței, așteptării, anxietății și a altor etc-isme ce o sufocă.

Ceea ce vezi, te vede și se vede pe sine prin tine, fără să știe de tine.

Despre un mine și un tine

Habar nu am cine sunt, habar nu am cine ești, dar ceea ce nu am habar știu sigur că ești.

Despre libertatea față de sine

Află cine nu ești pentru ca ceea ce ești să se poată revela.

Pune această dorință deasupra tuturor dorințelor tale. Identifică-te cu ea, fii una cu ea, pierde-te în această dorință.

Dorința va fi ca flacăra, ca flacăra unei lumânări în care va arde tot ceea ce tu nu ești.

Abia atunci vei înțelege ce sunt toate conceptele care îți încătușează ființa. Atunci vei ști ce este libertatea, fericirea, bucuria, liniștea și mai ales pacea.

Până atunci confunzi libertatea cu granițe, gratii și drepturi, fericirea cu avuția, liniștea cu somnul și pacea cu " Odihnească-se în pace!".

Despre liberul arbitru

Liberul arbitru nu există.

Singura "alegere" este să nu alegi. Atunci când nu alegi, accepți. Acceptarea este naturală. Este lipsită de efort.

Acceptarea nu este o alegere. Libertatea începe acolo unde voința, lamentările, drepturile și dorințele încetează să mai existe pentru conștiința ce pentru un timp se crede persoană.

Dar când iese din visare, conștiința e tot conștiință, indiferent că a visat frumos ori coșmar. Nici măcar experiența trăită de visător nu poate afecta conștiința. Visul și visătorul tot una sunt.

Nu confunda visul cu visătorul și nici visătorul cu tine, conștiința.

Ce, tu când te trezești dimineața, ești altcineva decât ai fost cu o seară înainte?

Conștiința ce alegere să facă, ce arbitru să mai fie când tot ceea ce există e doar conștiința?

Alb-negru, zi-noapte, bine-rău, Dumnezeu-Satan …nu-i suficient; cine e conștiința în lumina căreia aceste concepte se desfășoară?

Ochiul se poate vedea pe sine ?

Despre pace

Pacea nu are formă.

Ea este nenăscută. Toate formele: gând, emoție, stare, energie se nasc în pace. Spațiul este cea mai subtilă formă a conștiinței.

Pacea este esența tuturor virtuților.

Nu poți trăi fericire, dacă nu ești în pace. Nu poți trăi împlinire, dacă nu ești în pace. Nu poți trăi bucurie, dacă nu ești în pace.

Pacea este floarea ființei. Bucuriile, fericirile, împlinirile și liniștea ființei sunt parfumul florii.

Floarea e floare și fără parfum.

Despre timp și spațiu

Unde să te duci să nu fii tu?!

Când să ajungi să nu fie acum?!

Când să fii tu în acum, altundeva decât aici?

Despre a ști

Știu că persoana nu există.

Știu că ceea ce e sigur, habar nu are ce este.

Știu ceea ce nu sunt.

Știu că ceea ce știu nu este o știință personală și nici un știutor nu există.

Știu că m-am crezut a fi mintea și corpul, dar nu am fost niciodată, așa cum nu am fost nici cel ce credea intr-o credință.

Știu că nu sunt ceea ce ochii trupului văd, știu că nu sunt ceea ce ochiul minții percepe.

Despre greșeli și scuze

Degeaba modifici comportamentul dacă înțelegerea asupra fenomenului declanșator nu există.

Degeaba ceri scuze. Tot la fel te vei comporta și cu alte ocazii.

Privește și observă ce anume declanșează o astfel de atitudine.

Abia după înțelegerea fenomenului poți, dacă mai e cazul, să ceri scuze. Până atunci, prin scuze, doar încerci să scapi de suferința regretului. Regretul apare în lumina conștiinței fiindcă la nivel profund știi că ceva miroase a kk.

Mintea te păcălește să te comporți ciudat, și tot mintea te ceartă pentru asta. Un lucru trebuie să înțelegi vis-a-vis de iertare.., toate greșelile, păcatele, nenorocirile sunt iertate înainte de a se întâmpla.

Ființa supusă presiunilor devine un întreg ca reacție. Persoana are frici, nevoi materiale, ori de altă natură. Sub presiunea suferințelor, persoana cu nevoile și fricile sale dispare. Când presiunea este suferință colectivă, mulțimile devin o entitate. E simplu și natural pentru ființe să se manifeste în acest sens. Ceea ce este înainte de persoană în ființă este unul și același în orice ființă.

Pentru a dezbina un întreg format din oameni, amintește-le că sunt persoane. Manipularea începe prin divizare, însă nu prin manipularea mulțimilor, ci prin divizarea ființei. Odată cu reactivarea persoanei în ființă se naște diviziunea ființei.

Conștiința cade iar în miopia persoanei/ego și atunci o poți dirija în funcție de necesitățile tipologiei persoanei.

Rugăciune

Aleg să scap de ceea ce dorește să facă alegeri și schimbări în ființă.

Aleg să scap de Ego.

Aleg să fiu împăcat cu tot ceea ce viața îmi oferă.

Aleg să permit sintagmei " Facă-se voia Ta!" să se manifeste în existență.

Aleg să nu aleg!

Despre afirmație

Când, atins, începi să te cauți, găsește afirmația din spatele negației și negația din spatele afirmației gândurilor tale.

Apoi, când începi să privești la ceea ce ești cu toate cele ce te definesc, automat pornești din afirmație…

Nu am văzut niciodată un stat, am auzit vorbindu-ni-se despre existența acestuia; nu am văzut niciodată o lege, am auzit vorbindu-ni-se despre existența acestora; nu am văzut niciodată o religie, am auzit vorbindu-ni-se despre existența acestora…

Nu am văzut niciodată pe Dumnezeu, dar nici ochiul nu se poate vedea pe sine și nici cuțitul nu se poate tăia pe sine. Și nici locul unde se termină Dumnezeu și începe omul sau orice altceva, nu am văzut…

Dar am văzut ceva, am văzut oameni în toate formele, mărimile și vârstele, am văzut natură, am văzut cerul așa cum și pământul l-am văzut…

Asta am văzut!!!

Despre tristețe

Tristețea are o profunzime aparte.

Cuprinde întreaga ființă și se aseamănă cu spațiul, cu prezența.

Nu te opune ei, privește-o, caută-i mărginirea, e de o frumusețe aparte.

E o bună oportunitate pentru a putea conștientiza prezența. De fapt e singura emoție apropiată de natura ființei tale. Nu gândi că îți aparține, nu gândi că ești una cu ea. Permite-i să se întâmple.

Tu rămâi martor. Vei învăța să te comporți așa și cu celelalte emoții.

Despre iluzia cunoașterii

Era un sat unde toți locuitorii erau orbi și așa trăiau de când se știau ei. Nici nu aveau habar despre existența luminii.

Până într-o zi cînd unul dintre ei începu să vadă.

La început în ceață, dar mai apoi vederea îi deveni clară.

Pentru un timp, preferă să se ducă în zone unde nu mai ajunsese, dar care îi deveniseră accesibile tocmai pentru că acum vedea. Între timp, orbii l-au considerat mort.

Când, după ani de zile, acesta s-a întors în sat, orbii au crezut că este venit de nicăieri și omului i-a convenit.

Într-o seară, a început să le vorbească despre lumină și despre faptul că lumea nu e deloc așa cum o cred ei. La început orbii au fost fascinați, dar mai apoi pe majoritatea i-a cuprins îndoiala și invidia.

Nu voiau să conceapă că ei sunt orbi.

Unii dintre ei chiar au sfătuit pe cei dragi să nu mai asculte vorbele omului fiindcă, spuneau ei, își vor pierde capul… Puțini orbi au rămas să asculte vorbele omului.

După ce omul s-a stins, cei care au stat în preajma lui, dar nu au cunoscut lumina, au inceput să vorbească orbilor despre lumină.

Spuneau multe despre ce și cum este lumina, au înființat școli, țineau cursuri despre lumină, dar tot ce spuneau nu avea legatură cu lumina, ci cu ceea ce ei au înțeles că este lumina.

Astfel, până ce haina grea, haina aroganței nu este îndepărtată, omul nu va înțelege decât zumzetul gândurilor despre lumină.

Conștientizarea vine după.

Despre iubire și atașament

Nu poți să te atașezi de ceea ce îți este indiferent.

Sursa atașamentului e tot iubirea. Sursa oricărei emoții este iubirea. Lupa fațetei ego-ului transformă iubirea în tipuri de emoție.

Întreaga existență este expresia iubirii, iar iubirea este expresia manifestată a nemanifestatului. De cele mai multe ori, iubirea este confundată cu atașamentul, însă iubirea trecută în registrul ego-ului se cheamă atașament.

Atașamentul este iubire pervertită prin lentila mioapă a persoanei…, al meu/a mea. De aici și senzația de durere când are loc detașarea.

Despre mântuire

Dumnezeu, Existența, sau cum vrei să-i spui, este denumirea întregului ce se manifestă în diferite forme. Dar asta nu înseamnă că există o reală separare. Formele se nasc și mor în acest Întreg și sunt însuși Întregul. E ca și cum hematia ajunge la inimă și se salută cu celulele de acolo. Ele toate formează un întreg, un corp.

Nu există o graniță decât în mintea omului și acea graniță e imaginată și se cheamă Ego.

Existența, Întregul e dualitate în nondualitate și nondualitate în dualitate. Atâta timp căt există credința că ești tu și restul, adică Ego, se formează separare.

Separarea produce alb și negru, „+” și „-”, Dumnezeu și Dracul.

Cel mai bine se observă la gânduri.., gânduri bune și gânduri rele și stările și sentimentele pe care le produc.

Treaba e că întregul tot întreg rămâne chiar dacă tu crezi că nu ești una cu el. Cum îți dai seama? E simplu. Stai și percepe gândurile și stabilește dacă poți fi ceea ce percepi. Nu poți fi ceea ce percepi așa cum evident nu poți fi ceea ce cu ochii trupului văd. E absurd.

Ceea ce percepe în ființa ta gândurile, sentimentele și stările e acolo și înainte ca gândul să apară, e acolo și după ce gândul sau starea nu mai e. Această percepție e ca ochiul: nu se poate vedea pe sine. Mai mult, această percepție nu pune etichete, pur și simplu percepe.

Etichete tot cu gândul se pun. Și punem etichete în funcție de experiențele, conceptele, amintirile, credințele personalității noastre.

Ori, toate astea sunt părți ale egoului.

Credința în Dumnezeu e drumul și indicatorul către eliberarea de conceptul separării. Fie prin rugăciune, meditație sau autocunoaștere (auto interogare – Cine sau ce sunt?), finalul e același: eliberare de Ego.

Toate aceste concepte vorbesc despre formă. Cunoaște ceea ce e lipsit de formă în ființă. De ce? Pentru că forma se naște și moare, forma e limitată, e supusă timpului și e observabilă.

Formă e și gândul și starea și sentimentul. Ceea ce percepe aceste forme în ființă are formă, unde începe, unde se află? Află răspunsul la aceste întrebări și apoi mai vedem!… Dacă îți dorești, evident!

Consider că nu există măreție mai de atins pentru ființa umană decât aflarea propriei identități; unii numesc asta mântuire.

Despre tine și relația cu sinele divin

Lumea e plină de trupuri care vorbesc despre un “mine“ pe care nimeni nu l-a văzut vreodată.

A văzut cineva, vreodată, un ego?! A văzut cineva vreodată o dorință cum arată?

Omul vorbește despre dorința sa ca și cum ar fi una cu dorința.

Unde este granița dintre “tine“ și divinitate? Chiar și ateu dacă te-ai numi, tot la divinitate te raportezi pentru a-ți valida opțiunea.

Înlătură punctul de vedere vis-a-vis de existență; recunoaște impostura proprietarului punctului de vedere.

Unde se termină ființa și începe divinul?

Despre durere, adevăr și minciună

Cum să doară adevărul?

Doare detașarea de iluzie, adică de minciună. Dar nici minciuna și nici adevărul nu dor. Adevărul e pur și simplu, iar minciuna e imaginație.

Doare procesul de detașare și doare pentru că ceea ce e atașat e tot conștiință. Dar, mai apoi, durerea cât și cel ce resimte durerea sunt imaginație.

Primul parfum al adevărului e spațiul libertății… apoi pace, nealterată de fenomenalitate.

Realizezi că nimic altceva nu este decât eterna pace. Cum să doară pacea?

Despre suferință

Amintirea acelei suferințe aparține unui gând.

Gândul ca tu ești X. Numai că X este numele dat acestui trup în care, pentru moment, experimentezi existența. Dar tu, nu ești trupul și nici numele și nici gândul. Toate celelalte gânduri se adresează lui X (gândul "Eu sunt X").

Toate conceptele, amintirile, experiențele, dorințele etc., aparțin lui X și se adresează în manifestare lui X.

Dacă elimini gândul că tu ești X, toate cele enumerate anterior, inclusiv experiențele și durerile provocate de unele experiențe dispar.

Adevărul nu este personal. Existența nu este personală.

Gândul că tu ești X reduce existența și adevărul la un nivel personal, însă această reducție este reală doar pentru ființa căzută în identificarea cu gândul „eu sunt X”.

Acolo unde conștiința este "căzută" în gând, ființa aceea nu vede nimic altceva decât gând. Când conștiința se eliberează de identificarea cu gândul, apare senzația de durere. Însă nu e durerea ta.

Tu ești conștiința.

Ce este conștiința?! Este conștiență!

Tu ești conștiința pentru că ai fost conștient de fenomenul care a produs durerea, de cel căruia durerea i s-a adresat, de însăși durerea precum și de efectele produse.

Trebuie bine înțeles că este vorba despre o simplă dualitate: obiect – subiect. Tu ești întotdeauna subiectul. Tot ceea ce percepi este supus fenomenalității și reprezintă obiectul.

Subiectul, conștiința, este mereu acolo înainte de eveniment, în timpul și după. Conștiința nu pleacă odată cu fenomenul.

Putem dezbate la nesfârșit variate concepte. Degeaba, dacă nu mergi până la capăt, până acolo unde afli cine este deținătorul conceptelor, experiențelor, amintirilor, etc-ismelor.

Vei afla că nu există. Pur și simplu! NU EXISTA!!!

Despre meditație și meditator

Există un punct de la care meditația își pierde utilitatea.

Căutătorul, dacă este onest, simte și recunoaște acest lucru.

Mulți căutători nu admit, și asta se întâmplă când te îndrăgostești de cale. Meditația este o tehnică. O tehnică de liniștire a minții. Scopul ăsta este, iar meditația în sine nu duce la eliberare.

Nici o tehnică nu a dus vreodată la eliberare. Tehnica are scop de a cunoaște practicantul. Cine în ființă este conștient de meditație și “beneficiile“ ei și totodată de meditator?

Când mintea se liniștește, cine percepe acea liniște? Unde ești tu și unde este liniștea, pacea simțită?

Despre energie

Tu ești ceea ce percepe gândul că ești energie.

Tu ești percepție. Percepție impersonală.

Energia este și ea percepută. Nu poți fi ceea ce percepi.

Energia este ca și curenții din ape. Curenții pun apa în mișcare așa cum energia pune viața în mișcare. Curenții în apă nu sunt văzuți, dar sunt simțiți așa cum energia este percepută. Nu o vezi, dar o percepi.

Tu ești ceea ce percepe energia. Energia este obiectul perceput de subiect. Nu poți să fii și obiect și subiect. Poți să gândești, să te identifici cu acest gând, să îți imaginezi vrute și nevrute, dar.. nu, nu ești ceea ce percepi.

Despre negativ și pozitiv

Percepția negativului și pozitivului dispare complet odată ce e îndepărtată acea "zonă" care deține punctul de vedere prin prisma căreia realitatea e percepută ca fiind împărțită în negativ și pozitiv.

Concentrarea ființei este pe ceea ce cunoaște că este. Aici este cheia! Atenția e îndreptată pe ceea ce e cunoscut și trebuie con-știentizat necunoscutul.

Pentru că nu poți în cuvinte să exprimi ceea ce ființa este, poți doar ghida.

Ghidezi ființa către ceea ce este, arătându-i ceea ce nu este.

Doar așa poate fi trăită această experiență, experiența unui tu fără de tine.

Despre fericire și împlinire

Ceea ce tu numești fericire și împlinire este călător în ființă.

Tu caută să afli cui i se adresează sentimentul, gândul ori starea.

Pentru a-ți fi mai ușor, spune-ți: nu, nu sunt asta. Eu sunt ceea ce observă, nu ceea ce este observat. Un timp, apoi renunță. Nu e mantra, nu e tehnică, ci doar un remainder.

Vei simți spațiu, spațiul în care se manifestă bucuriile și tristețile. La un moment dat, unii repede, alții mai lent, depinde de maturitatea ființei… la un moment dat vei avea suficient spațiu încât să observi dacă ceea ce observă în ființă poate fi la rândul său observat.

Cam cât de departe poți fi tu de tine, dacă tu ești ceea ce observă, nu ceea ce este observat?!

Despre tăcere

Te rog să taci!…

Acum nu e timp pentru părerile și sfaturile ce-ți invadează ființa și nu e rău că se întâmplă asta, doar că, te rog să taci!

Privește-ți vociferările gândurilor dar, tu… rămâi tăcut și detașat de gălăgia minții. Îți vine să faci ceva, să ajuti, fă-o, dar taci, rămâi tăcut. Nu te privește ce face altul sau ce nu face… rămâi tăcut.

Acest timp nu e despre revoltele și judecățile minții tale. Acest timp este despre vindecare.

Te rog, rămâi tăcut!

cuprins