Ciclul de Viață al Produselor și Relația Cost – Preț

Introducere

Am abordat lucrarea de disertație cu tema “Ciclul de viață al produselor și relația cost – preț” prin îmbinarea celor două principale metode de cercetare: cercetarea calitativă cu cercetarea cantitativă, prin reliefarea particularităților temei atât din perspectiva teoretică, de o manieră descriptiv-conceptuală cât și din perspectivă practică. Astfel, am urmărit abordarea temei din perspectiva conceptelor și teoriilor care descriu ciclul de viață al produselor și relația dintre cost și preț, cât și prin intermediul unui studiu de caz care să aducă date empirice privind modul de utilizare a costului în relația cu prețul.

În ceea ce privește perspectiva teoretică, am pornit de la prezentarea noțiunii de produs, clasificând produsele dupǎ cele mai importante criterii. Am prezentat, în continuare conceptul de ciclu de viață al produsului, costurile și metodele de calculație ale acestora, prețul – tipuri și rol, finalizat partea teoretică cu evidențierea corelațiilor dintre cost și preț.

Perspectiva cercetării prezintă studiul de caz privind ciclul de viață al produselor prin aplicarea metodei de calculație pe faze la societatea comercială Schott Company SA. În urma aplicării acestei metode la nivelul societății putem determina în orice moment costul complet aferent produselor obținute, care dintre produse sunt rentabile, unde ar trebui să intervenim pentru a corecta abaterile înregistrate la nivelul costurilor și multe alte informații utile legate de contabilitatea de gestiune.

CAPITOLUL I. PRODUSUL ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE. CONCEPTE, TEORII ȘI CLASIFICĂRI

1.1. Produsul – definitatea produsului

Privit din concepția clasică, produsul este definit ca o însumare de atribute și caracteristici concrete, fizice și chimice, puse la un loc într-o formă identificabilă. Din punct de vedere al marketing-ului, produsul este definit ca totalitatea elementelor corporale și necorporale care declanșează cererea manifestată de consumator pe piață și trebuie transpus într-o noțiune de sistem care integrează alături de conținutul material al bunului întreagul mediu cel înconjoară, format dintr-o gamă largă de elemente necorporale, representative și informative.

Produsul este alcătuit dintr-un ansamblu de caracteristici ce pot fi clasificate astfel:

Clasificarea produselor

Pentru a clasifica produsele sunt importante următoarele criterii: natura produselor, destinația produselor în consum și durata de utilizare a lor.

După natura produselor se disting: bunuri (sunt produse tangibile) și servicii (sunt în general intangibile, inseparabile și perisabile; nu pot fi stocate, nu au caracteristici fizice propriu-zise.)

În funcție de destinația în consum, produsele pot fi clasificate în:

Produse de larg consum:

Produse de cumpărare curentă, caracterizate prin frecvență mare de cumpărare (produse de strictă necesitate);

Produse de cumpărare impulsivă, care sunt achiziționate fără premeditare (dulciuri, gumă de mestecat);

Produse de depanare: se cumpără atunci când nevoia se face simțită (umbrella când plouă, reviste în așteptarea trenului);

Produse cu cumpărare cugetată: se achiziționează în funcție de anumite criterii (aspect, calitate, preț, stil). Acestea pot fi subclasificate în produse omogene (prezintă caracteristici funcționale identice, dar diferă din punct de vedere al calității și a prețului) și produse eterogene (diferă atât prin caracteristici funcționale, cât și prin stil, preț; de exemplu, mobila, îmbrăcămintea);

Produse de specialitate: dețin caracteristici unice și/sau imagine de marcă bine definite (aparatură electronică, parfumuri, bijuterii de lux);

Produse fără căutare sau cu cumpărare rară: produse care se adresează unor segmente înguste de cumpărători (reviste de strictă specialitate, enciclopedii);

Produse industriale: sunt bunuri cumpărate de industriași. Clasificarea acestora se bazează pe modalitatea în care intră în procesul de producție și în structura costului cumpărătorului. Conform acestor criterii putem distinge următoarele trei categorii:

Materii prime: intră în componența produsului finit;

Produse manufacturate: elemente standardizate – fontă, oțel – piese și repere;

Bunuri de echipament: nu intră în componența produsului finit, dar contribuie la fabricarea lui.

În funcție de durata de utilizare produsele se clasifică în:

Bunuri durabile: sunt bunuri tangibile care supraviețuiesc unei utilizări pe o perioadă mai îndelungată, sau unui număr mare de utilizări;

Bunuri perisabile (nondurabile): sunt bunuri tangibile, caracterizate printr-o perioadă scurtă de utilizare, supraviețuind unei singure sau unui număr mic de utilizări.

1.2. Noțiunea de ciclu de viață al unui produs

Noțiunea de ciclul de viață al produsului (CVP) face referire la durata medie de viață a unui produs și constituie perioada de timp în care produsul se există pe piață, începând cu introducerea și sfârșind cu retragerea (aceste două faze putând fi ușor identificate). Pentru a înțelege cât mai exact conceptul, mulți autori fac asemănare cu biologia, unde produsele se nasc, se dezvoltă, ajung la maturitate și apoi îmbătrânesc și mor.

Abordarea noțiunii de ciclu de viață al unui produs

Noțiunea de ciclu de viață a fost introdusă încă din 1950 de J.Dean, însă conceptual, ca și perioadă cuprinsă între momentul producerii noului produs-idee și dispariția lui de pe piață îi este atribuită lui Th.Levitt (1965).

Apărut ca un concept de marketing, ciclul de viață al produsului este ilustrat ca un model grafic care descrie tendința de evoluție a cifrei de afaceri și profitului unui produs, de-a lungul vieții sale comerciale – durată care diferă de la un produs la altul.

Există două noțiuni majore în ceea ce privește ciclul de viață al unui produs.

Prima noțiune (mai cunoscută) afirmă faptul că un produs are patru etape ale ciclului de viață: lansare, creștere, maturitate și declin. (fig. 1)

În etapa de lansare a produsului, principalul scop al întreprinderii este să aducă la cunoștință consumatorilor în legătură cu apariția noului produs. Cheltuielile în această etapă fiind mari, vânzările mici, iar profiturile neglijabile, chiar negative. Produsul este prezentat în una, maxim două variante eficace, iar distribuția, în special pentru produse scumpe, este limitată și selectivă.

Etapa de creștere este determinată de o creștere dinamică a vânzărilor și a profitului, fabricantul urmărind maximizarea cotei de piață și crearea unei mărci puternice. Consumatorii sunt numeroși, dar apar și mulți concurenți și imitatori. Fabricantul este nevoit să-și diversifice gama de produse, să-și extindă distribuția și să stimuleze preferința de marcă.

În etapa de maturitate, volumul vânzărilor se consolidează. Fabricantul încearcă să-și mențină avantajul competitiv prin îmbunătățirea caracteristicilor produsului, extinderea garanției și a serviciilor post-vânzare, reduceri de prețuri. Se realizează un consum de masă, dar și competiția se află la cel mai înalt nivel. Promovarea este foarte intensă și competitivă.

În stadiul de declin vânzările scad pe măsura apariției, pe piață a altor produse de substituție sau datorită scăderii interesului consumatorilor față de produs. Fabricantul examinează dacă mai există posibilități de a realizare a profitului și urmărește momentul oportun de abandonare a produsului. Linia de produse este diminuată la modelele cele mai căutate, distribuția devine din nou selectivă, iar acțiunile promoționale se limitează la reclama de reamintire a produsului.

Cea de-a doua noțiune relatează că avem de-a face cu șase etape distincte:

studiu de piață;

cercetare, proiectare, dezvoltare;

lansare/introducere pe piață;

creștere;

saturație (maturitate);

declin și dispariție de pe piață.

Fig. 2. Fazele unui ciclu de viață

Între curba volumului vânzărilor și cea a cheltuielilor și a profitului existând o legătură strânsă în toate cele șase faze ale ciclului de viață al produselor. În etapa de cercetare – dezvoltare și în faza de relansare cheltuielile sunt foarte mari; în etapele de creștere și de maturizare cheltuielile sunt mai mici, iar în faza de proiectare și lansare nu există profit, acesta începând să se mărească cu etapa de creștere și de maturitate și diminuându-se în perioada de declin.

Ciclul de viață al produsului definește modelul schimbării care este util pentru expunerea caracteristicilor comune creșterii și descreșterii vânzărilor de-a lungul vieții unui produs, o simplificare orientativă și de principiu a evoluțiilor posibile pe piață în ceea ce privesc: vânzările, profiturile, costurile, competitivitatea.

Ciclul de viață ideal, tradițional nu se verifică în numeroase cazuri, el este diferit în funcție de: tipul de produs (bunuri industriale, bunuri de larg consum, bunuri durabile, etc.) și nivelul de agregare (se aplică unei clase de produse, unei forme de produs, unei mărci) fiind influențat de o serie generali (progresul tehnico-științific, dinamica raportului cerere-ofertă) și de factori specifici (gradul de noutate, utilizarea ansamblului instrumentelor mixului de marketing  etc).

Astfel, sinteza diverselor reprezentări observate în studii experimentale evocă douăsprezece forme diferite ale ciclului de viață. Cele mai importante forme atipice ale ciclului de viață, care are influențe asupra activității de marketing, definesc următoarele categorii de produse:

produse fără vârstă (pâine, zahăr) ce au o evoluție lineară și o durată de viață practic nelimitată. În general ciclul lor de viață este o foarte lungă perioadă de maturitate, cu tendință ușoară și temporară de dezvoltare sau declin.

produse cu ciclu de viață foarte scurtă, care după o creștere rapidă înregistrată chiar în cadrul fazei de lansare cunosc o cădere bruscă. Sunt produse cu succes efemer ce țin mai ales de capricii.

produse cu ciclu de viață comprimat, datorită duratei reduse a fiecărei faze, care se leagă direct de modă.

produse în resurecție (revigorare) sunt cele care cunosc după instalarea fazei de declin, o relansare a vânzărilor, ca efect al unei campanii publicitare agresive, unei inovații de perfecționare, revenirii modei , atribuirii unei noi destinații. Ciclul de viață se aplică și stilului de expresie fundamental și distinct (modului, modei (un stil popular, masiv acceptat într-un anumit domeniu) și capriciului (modă introdusă rapid, adoptată cu mult zel și care intră rapid în declin.

         Cunoașterea ciclului de viață a produsului are mare importanță în activitatea de marketing, deoarece caracteristicile fiecărei faze impun adaptarea și utilizarea unor activități și programe specifice de marketing. Utilitatea practică a conceptului de ciclu de viață, rezidă în faptul că marea majoritate a produselor au o viață limitată, durată cu tendința de reducere, datorată progresului tehnic; unele fenomene și procese economice sunt previzibile pentru diferitele faze ale ciclului de viață, iar curbele cifrei de afaceri și profitului nu sunt paralele în cele patru faze ale ciclului.

Faza de lansare sau introducere a produsului pe piață se caracterizează prin: volum al vânzărilor redus și profituri neglijabile sau chiar pierderi financiare, puțini (sau nici unul) concurenți și consumatori ce testează produsul, costuri mari, investiții puternice, iar prețurile de cele mai multe ori sunt relativ ridicate. Obiectivul urmărit în această etapă este de a conștientiza consumatorul, prin atragerea inovatorilor și a liderilor de opinie. De asemenea, se rezolvă o serie de probleme tehnice și tehnologice inerente începutului, ajustări, încercări, probe funcționale etc.

Multe produse noi nu trec de această fază, deoarece, dacă consumatorii nu au fost satisfăcuți nu vor repeta cumpărarea și nu vor recomanda produsul altor consumatori.

În această fază se face selecția naturală, produsele care aduc beneficii reale supraviețuiesc și trec în faza următoare, celelalte vor fi retrase de pe piață.

De regulă, firma va aplica o strategie specifică. Obiectivul strategic îl constituie cunoașterea produsului și încurajarea consumatorului să-l încerce pentru stimularea cererii. În acest scop, va stabili preț maxim sau promoțional, selectează rețeaua de distribuție care este neuniformă și se utilizează pe scară largă reclama și vânzările promoționale către consumatori sau distribuitori pentru care se fac cheltuieli mari cu rol informativ, iar producția este la nivelul de bază, accentul punându-se pe calitate.

Se pot utiliza mai multe genuri de strategii în funcție de nivelul ridicat sau scăzut pentru fiecare variabilă de marketing, cum ar fi: penetrare rapidă a produsului cu preț scăzut și promovare puternică; penetrare lentă când cumpărătorii sunt sensibili la preț, iar cheltuielile sunt reduse cu promovarea; pătrunderea selectivă când prețul este ridicat, cheltuielile de promovare reduse, etc.

Important este  ca firma să înțeleagă că “decolarea” nu trebuie forțată înainte ca produsul să se ridice la standardele și reglementările existente, și mai ales la nivelul cerințelor consumatorului.

Faza de creștere vânzările cresc rapid, profiturile cresc și ating chiar nivelul de vârf, competiția este în creștere prin sporirea numărului concurenților, clienții apar pe o piață de masă, prețul este moderat și se utilizează o gamă diversificată de prețuri.

Obiectivul strategic este dezvoltarea cererii preferențiale de marcă mai ales prin extinderea distribuției și liniei de produse care acoperă extensiv și orizontal piața. Costurile de marketing, deși înalte, sunt în declin, prețurile se mențin relativ constante, distribuția este intensivă și extensivă, iar producția devine de serie mare, accentul punându-se pe ameliorări tehnice. Comunicarea are un rol informativ și persuasiv prin utilizare intensivă a mass-mediei.

În această fază se utilizează mai mult strategia pentru susținerea rapidă a pieții pe o perioadă cât mai mare, firma trebuind să rezolve dilema: cota ridicată pe piață sau profituri mari pe termen scurt. Deci, poate:

să lupte pentru profituri timpurii, prin promovare medie și preț inițial ridicat în condițiile unei firme puternice;

să investească în marketing pentru cauze viitoare prin promovare ridicată și prețuri scăzute, dacă are un potențial de piață promițător, iar firma este puternică.

Faza de maturitate durează de obicei mai mult decât celelalte faze și de aceea cele mai multe firme au în fabricație produse mature cu prioritate. Volumul vânzărilor este relativ stabil, dar ritmul se află în scădere, profitul după ce atinge nivelul maxim începe să scadă, concurența devine puternică, prețul este scăzut pentru o gamă mare, iar piața este foarte segmentată.

Obiectivul strategic îl reprezintă menținerea avantajului competitiv cât mai mult posibil cu accent pe menținerea unei fidelități printr-o segmentare puternică și apărarea segmentului de piață. Se urmărește diferențierea produselor cu accent pe ambalare, formă, mărime, dezvoltarea producției și extinderea poziției, oferind o linie completă de produse.

Costurile de marketing sunt în scădere, dar promovarea trebuie să fie competitivă, foarte puternică, iar distribuția trebuie să aibă o acoperire foarte bună, cu cel mai mare număr de debușee, dar cu un număr redus de distribuitori.

Cele mai importante strategii folosite, sunt strategia de:

diferențiere utilă în tot stadiul dacă piața este segmentată;

îmbunătățire a calității, prin creșterea performanțelor produsului;

îmbunătățire a caracteristicilor produsului;

îmbunătățire a stilului;

extindere a mărcii;

obținerea a noi segmente când apar noi nevoi.

Unele firme, deja în această fază de saturație încep să se preocupe în domeniul cercetării pentru aducerea pe piață a noi performanțe.

Faza de declin  în care volumul vânzărilor scade lent sau rapid ca și profitul care tinde spre zero. Clienții sunt tot mai puțini, competiția se limitează până la dispariție, pentru că au apărut rivalii, clienții întârziați se aprovizionează pe o piață reziduală, la prețuri scăzute sau ridicate, cu cheltuieli de marketing în scădere.

Obiectivul strategic este reîntoarcerea la întreținerea cererii globale prin restimulare, revigorare și abandonare selectivă. Accentul se pune în această fază pe păstrarea imaginii, deși costurile de marketing se reduc, distribuția devine selectivă și specializată, iar producția se raționalizează prin reducerea severă a gamei de produse și a costurilor de producție.

În această fază trebuie luată decizia esențială, cu privire la menținerea, valorificarea sau eliminarea produsului respectiv. Strategiile ce se pot aplica:

restimulare când se poate reînvia interesul pentru produs mai ales printr-un efort mare de promovare, ce conduce la menținerea în fabricație.

restrângere când firma este puternică pe unele segmente, iese doar de pe segmentele slabe și se concentrează pe cele tari.

abandonare când nu mai pot fi acoperite costurile variabile unitare, produsul se elimină.

În general, practica arată că deciziile cu privire la produsele vechi sunt destul de dificile și de puține ori sunt satisfăcătoare.

Desigur, firmele de regulă produc simultan mai multe produse, care se află în faze diferite ale ciclului de producție întrucât fiecare produs are un ciclu anume, cu faze diferite ca timp și intensitate. Aceasta îi oferă firmei posibilitatea de a obține un profit relativ stabil. De aceea, cunoașterea ciclului de viață al fiecărei grupe de produse este deosebit de importantă, deoarece se pot determina factorii ce-l influențează, faza în care se află și pe această bază se pot estima evoluțiile viitoare.

Pentru manageri, ciclul de viață al produsului constituie un mijloc de apreciere a evoluțiilor posibile ale pieții și a tipurilor de activități de marketing ce trebuie întreprinse în fiecare etapă, întrucât el influențează activitatea de cercetare, orientarea investițiilor, nivelul și structura cheltuielilor de producție și bineînțeles strategiile de comercializare.

Ciclul de viață al produsului este extrem de important pentru portofoliul de produse pe care le produce o firmă. Dacă, de exemplu, firma are mai multe produse aflate în declin și prea puține în faza de introducere sau creștere, ea are puține șanse de supraviețuire. De asemenea, dacă are prea multe produse în faza de introducere sau creștere și puține în faza de maturitate care să-i aducă profit, se va confrunta cu dificultăți financiare, întrucât va trebui să cheltuiască mult pentru a-și promova produsele pe piață.

1.3. Metode de calculație a costurilor. Costuri complete și costuri parțiale

Calculația costurilor cuprinde totalitatea operațiilor matematice utilizate pentru determinarea costului întregii activități și pe unitatea de produs, lucrare sau serviciu prestat în condițiile tehnice și organizatorice ale întreprinderii.

Conform Epuran et al. (1999), metoda de calculație a costurilor cuprinde totalitatea procedeelor de colectare după anumite principii a costurilor încorporabile pe locuri de cost, pe produse, pe grupe de produse, pe lucrări, într-o anumită perioadă de gestiune(lună, trimestru, an) și a procedeelor ce conduc la cuantificarea corelației dintre aceste costuri și producția care le-a ocazionat în vederea determinării întregii producții și pe unitate de produs.

În funcție de modalitățile de calculație și de apariția lor în timp, se disting metode clasice (tradiționale/absorbante) și metode evoluate.

Metodele clasice prezintă inconvenientul că permit obținerea costului efectiv cu o întârziere mai mare în raport cu momentul desfășurării proceselor și fenomenelor economice. Calculația realizată prin intermediul acestora nu reprezintă un instrument operativ de urmărire a cheltuielilor de producție.

În vederea realizării unui control operativ al costurilor s-a simțit nevoia găsirii unor noi metode, numite si metode de calculație a costului parțial sau metode evoluate.

1.3.1. Metode de calculație a costurilor complete

Prin intermediul metodelor de calculație a costurilor complete se calculează, la nivel de purtători de costuri, costul total, luând în calcul atât cheltuielile directe, identificate direct pe produs, lucrare sau serviciu cât și cheltuielile indirecte afectate purtătorilor de costuri prin repartizare, folosindu-se diverse criterii sau procedee de repartizare.

Etapele lucrărilor de calculație a costurilor complete:

Pentru determinarea costului efectiv al produselor fabricate, lucrărilor executate și serviciilor prestate este necesar să se parcurgă anumite etape de lucru. Pentru metodele de calculație de tip absorbant, aceste etape pot fi sintetizate în:

Colectarea cheltuielilor;

Calculul costului producției auxiliare și decontarea contravalorii ei asupra sectoarelor beneficiare;

Repartizarea cheltuielilor indirecte asupra purtătorilor de costuri;

Determinarea cantitativă și valorică a producției în curs de execuție;

Calculul costului efectiv al producției finite

Metodele de contabilitate și de calculație a costurilor de tip total („full-costing”) numite și metode de tip absorbant, se caracterizează prin aceea că în procesul de determinare a costului încorporează toate cheltuielile, atât cele directe cât și cele indirecte, rezultând în final un cost complet, care poate fi un cost efectiv (postcalculat), sau un cost planificat (antecalculat).

Metoda globală

În literatura de specialitate, metoda globală, cunoscută și sub denumirea de „calculație simplă” are scopul de a asigura colectarea tuturor cheltuielilor de producție, separate pe articole de calculație sau locuri de producție și apoi raportarea lor la cantitatea de producție finită obținută. În acest fel se obțin costuri pe unitate de produs, pe sector de activitate (secție, atelier) sau la nivel de organizație economică.

Aria de aplicabilitate a metodei globale se limitează la nivelul organizațiilor economice care au producție omogenă sau a căror activitate se concretizează în obținerea mai multor produse ce se pot transforma, ținând seama de anumite criterii de echivalență, într-un singur produs convențional.

În practica economică, metoda globală este prezentată în două variante de calculație: globală pe feluri de costuri și globală pe locuri sau sectoare de costuri.

Metoda pe faze de fabricație

Caracteristic metodei de calculație pe faze este faptul că urmărirea cheltuielilor de producție se face pe fiecare fază sau etapă de producție prin care trece produsul respectiv și numai după aceea se calculează costul unitar pe produs.

La stabilirea fazelor de calculație se au în vedere fazele procesului tehnologic. Problema care se ridică este aceea că trebuie să existe posibilitatea delimitării cheltuielilor pe faze, iar la finalul fiecărei faze să se poată măsura și exprima cantitativ producția obținută.

Metoda de calculație pe faze își găsește aplicare în entitățile a căror producție este simplă, cu caracter de masă, în care procesele de fabricație se caracterizează prin aceea că produsul finit se obține printr-o serie de prelucrări ale materiei prime și materialelor în stadii sau faze succesive. Astfel de procese de producție se întâlnesc în industria siderurgică, metalurgică, extractivă, ușoară, alimentară, chimică, etc.

Aplicarea metodei pe faze impune soluționarea următoarelor probleme:

determinarea fazelor de calculație a costurilor;

stabilirea costului semifabricatului;

repartizarea costurilor de producție pe produsele obținute din aceeași fază.

Modelul de calculație a costurilor, în cazul metodei de calculație pe faze este conceput în așa fel încât să reflecte toate cheltuielile produsului finit ce s-a obținut. Modelul general al calculației costurilor pe faze, în funcție de criteriile de delimitare a fazelor, se poate elabora în două variante:

varianta cu semifabricate;

varianta fără semifabricate.

Varianta „cu semifabricate” se folosește de entitățile industriale cu procese tehnologice îndelungate și care fabrică un număr relativ redus de produse, atunci când, după anumite faze, se obțin unele semifabricate depozitabile sau supuse vânzării.

Caracteristic acestei variante este faptul că are loc mutarea cheltuielilor de la o fază la alta. Semifabricatele obținute în fazele de fabricație, constituite în faze de calculație, se depozitează pentru o anumită perioadă, după care sunt consumate în procesul de prelucrare al fazelor următoare.

În aceste cazuri, este necesară cunoașterea costului semifabricatului respectiv, în toate stadiile parcurse. Calculul costului semifabricatelor se face ținând cont de costul materiilor prime sau al semifabricatelor primite din fazele anterioare, cât și de cheltuielile directe și indirecte din faza respectivă.

Costul efectiv se stabilește pe fiecare fază și în cadrul fazei, pe articole de calculație. Cheltuielile primei faze se transferă la cea de-a doua, de aici la cea de-a treia, etc., astfel încât în ultima fază se obține costul de producție al produsului finit. La costul de producție se adaugă apoi cota-parte corespunzătoare de cheltuieli generale de administrație și cheltuieli de desfacere, obținându-se costul complet comercial al produsului finit.

Costul unitar al semifabricatului obținut în fiecare fază de fabricație se determină pe baza următorului model de calcul:

, unde:

– costul unitar efectiv al semifabricatelor obținute în fiecare fază de fabricație;

– consumul efectiv de semifabricate în faza “n” provenite din faza “n-1”;

– costul efectiv al semifabricatelor obținute în faza “n-1”;

– articole de cheltuieli directe, ocazionate în faza “n”;

– articole de cheltuieli indirecte, ocazionate în faza “n”;

– cantitatea de semifabricate obținute în faza de fabricație “n”.

Această variantă a metodei de calculație pe faze este utilizată de un număr mai restrâns de unități economice, deoarece sporește volumul de muncă mai ales în condițiile când există mai multe faze și producție în curs de execuție la finele lunii.

Varianta „fără semifabricate” se utilizează atunci când semifabricatele obținute cunosc o singură destinație, prelucrarea în continuare în fazele următoare ale procesului de producție.

În condițiile acestei variante, costul efectiv al produsului finit se determină adăugând la cheltuielile cu consumul de materii prime cheltuielile de prelucrare ale tuturor fazelor sau secțiilor prin care trece produsul respectiv. Cheltuielile directe și indirecte de prelucrare privind fiecare fază de calculație se înregistrează separate, fără a transfera costul semifabricatelor de la o fază la alta.

În această situație, în conturile de cheltuieli se deschid analitice corespunzătoare fazelor, iar costul efectiv al produsului finit presupune însumarea cheltuielilor de la toate aceste analitice (faze) și raportarea totalului obținut la cantitatea producției obținute, astfel:

, unde:

– costul unitar pe produs;

f – fazele de fabricație

Chd – elemente sau categorii de cheltuieli directe;

Chi – elemente sau categorii de cheltuieli indirecte;

Q – cantitatea de produse obținute.

În vederea determinării cheltuielilor aferente producției în cadrul fiecărei faze trebuie să se țină seama și de cheltuielile aferente producției în curs de execuție din fazele respective, scăzându-se din totalul cheltuielilor de producție ale fazei unde au apărut.

În condițiile acestei variante, depășirile de cheltuieli sunt mai ușor și mai corect localizate.

Această metodă se aplică în cazul entităților industriale ce obțin din procesul de producție un număr mare de produse.

Metoda pe faze de fabricație este asemănătoare cu metoda globală, insă prelucrările sunt adaptate la fazele tehnologice de obținere a unui produs.

Metoda pe comenzi

Metoda pe comenzi este aplicată în organizațiile cu producție individuală sau de serie mică și are în vedere faptul că fiecare cheltuială de producție poate fi prestabilită pe bază de norme sau documente efective de consumuri ce aparțin unei unități specifice și care este cunoscută sub denumirea de comandă.

Obiectul comenzii este diferit în funcție de tipul de producție. Astfel, pentru producția individuală se aplică varianta „fără semifabricate”, iar pentru producția de serie se poate utiliza atât varianta „fără semifabricate”, cât și cea „cu semifabricate”.

În cazul producției „fără semifabricate”, comanda are ca obiect un produs sau un lot de produse, iar în cazul unui produs mai complicat și cu ciclu de fabricație de durată, o anumită parte asamblată a acestuia.

În cazul variantei „cu semifabricate”, determinarea costului unitar pentru produsul finit comportă următoarele lucrări: stabilirea calculațiilor pentru determinarea costului semifabricatelor proprii; elaborarea calculațiilor pentru determinarea costului operațiilor de prelucrare și finisare a semifabricatelor, subansamblurilor și a altor piese; elaborarea calculației privind costul produsului finit, care cuprinde pe lângă costul semifabricatelor, al subansamblurilor și al pieselor finisate și cheltuielile cu asamblarea părților componente.

1.3.2 Metode de calculație a costurilor parțiale

Metodele de calculație a costurilor parțiale iau în considerare pentru calculul costului unitar anumite cheltuieli ocazionate de activitatea de producție și de desfacere a produselor, lucrărilor și serviciilor. Se cuprind în această categorie:

Metoda direct costing, cu variantele ei;

Metoda costurilor directe.

Etapele lucrărilor de calculație a costurilor parțiale

Ca și în cazul metodelor de calculație a costurilor complete, și în cadrul metodelor de calculație a costurilor parțiale este necesară parcurgerea anumitor etape de lucru. Aceste etape pot fi sintetizate în:

Determinarea și delimitarea cheltuielilor pe purtători și pe sectoare (colectarea cheltuielilor). Această etapă se realizează potrivit posibilităților de identificare și localizare a cheltuielilor în momentul efectuării.

În cadrul metodei direct costing, cheltuielile variabile se colectează pe purtători de costuri (produse, lucrări, servicii, comenzi), iar cheltuielile fixe pe sectoare de activitate (secții de bază, secții auxiliare, sector administrativ, sector de desfacere).

În cadrul metodei costurilor directe, cheltuielile directe se colectează pe purtătorii de costuri, iar cheltuielile indirect pe sectoare de activitate.

Separarea cheltuielilor în raport cu gradul de finisare (separarea cheltuielilor aferente producției terminate de cele aferente producției neterminate). Separarea se face numai după cheltuielile care se cuprind în costuri (variabile-pentru metoda direct costing, directe-pentru metoda costurilor directe)

Determinarea costului unitar pe baza cheltuielilor imputabile:

Pentru metoda direct costing:

Pentru metoda costurilor directe:

în care:

cu-cost unitar;

CV-cheltuieli variabile;

CD-cheltuieli directe;

Q-cantitatea de produse obținute.

Trecerea cheltuielilor de structură – pentru metoda direct costing, sau indirecte – pentru metoda costurilor directe, asupra contului de rezultate.

Calculul indicatorilor specifici metodei.

1.4. Prețul, concept, tipuri, rol

Prețul este definit prin cantitatea de moneda ce trebuie plătită pentru achizitionarea unor bunuri materiale si servicii in cadrul tranzactiilor bilaterale de piata.

Nivelul si miscarea preturilor sunt infulentate de o serie de factori, dar un loc central printre acestea il ocupa cererea si oferta.

Relațiile cerere si oferta – pret trebuie vazute in dublu sens. Modificarea nivelului preturilor poate fi, pe de o parte, cauza a nivelului si dinamicii cererii si ofertei. Pe de alta parte, schimbarile ce au loc in evolutia cererii si/sau ofertei determina modificare nivelului pretului.

Nivelul si evolutia pretului sunt influentate din latura cererii de: utilitatea produsului ce urmeaza a fi achizitionat de consumator, capacitatea de plata a cumparatorului, costul cumpararii din alte partii (de pe alte piete) a bunurilor respective.

Din perspectiva ofertei, acestea depind de: costul de productie respectiv, consumul de factori necesari producerii bunului oferit, preturile bunurilor respective practicate pe alte piete. Amploarea si intensitatea influentelor exercitate de modificarea cererii si a ofertei asupra preturilor sunt diferite in timp. Astfel pe termen scurt, deoarece oferta nu se poate modificare, cererea constituie principalul factor al formarii preturilor. Pe termen lung, oferta reprezinat factorul predominat al evolutiei preturilor. In realitatea economica exista, insa, raporturi intre preturile de echilibru si preturile efective (preturi de piata determinate corespunzator fortelor economice ale pietei concurentile libere si prin masuri extraeconomice).

In privinta generalizarii teoretice a principiului costurilor toatele, s-a conturat ideea conform careia in cadrul economiilor de piata contemporane exista o serie de „ preturi administrate”, in a caror formare deciziile producatorilor sunt esentiale.

Costurile medii (unitare, pe produs) si procentajul adaugat pentru acoperirea cheltuielilor generale si a profitului reprezinta elementele definitorii ale preturilor administrate. La baza deciziilor de pret ale producatorilor stau estimarile costurilor si aprecierile ce privesc profitul corespunzator unor factori multipli si variabili, dar si comparativ cu realizarile altor intreprinderi. O firma fixeaza preturile, bazandu-se pe faptul ca, in linii mari, celelalate firme vor accepta: mai mult, daca numarl firmelor dintr-o ramura industriala este mic, firma initiatoare are posibilitatea de a se orienta spre ceea ce le convine si celorlate firme principale. In determinarea nivelului preturilor nu se poate face totusi abstractie de conditiile obiective ale pietei, de elasticitatea cererii in functie de pret (curbele cererii), de dependenta cheltuielilor de productie in functie de volumul fabricatiei, de relatia pret – oferta (curba ofertei).

In general pretul efectiv se abate de la pretul de echilibru, insa abaterile nu pot fi permanent intr-un singur sens, deoarece nerealizarea echilibrului cerere – oferta pe timp indelungat creeaza grave distorsiuni economice, afectand negativ eficienta utilizarii resurselor, in fond, satisfacerea necesitatiilor societatii.

Pe langa aceste categorii, tabloul general al preturilor mai cuprinde: preturi unice, al caroro nivel este fix, preturi cu limite de variatie stabilite, preturi formate pe baza unor reglementari (structura costului, normativele de factori, diferentiri in functie de destinatie etc.), dar al caror nivel nu este prestabilit: preturi libere, formate pe piata prin mecanismul cererii si ofertei, nesupuse nici unui fel de reglementarii.

Din punct de vedere al naturii si obiectivului pietei, exista preturi ale bunurilor materiale si serviciilor, preturi ale factorilor de productie si preturi (sau cursuri) ale hartiilor de valoare „preturi” ale banilor.

Paleta categoriilor de preturi existente in tarile cu economie de piata este insa mult mai larga: preturi industrial, agricole, tarife pentru servicii etc.(dupa natura obiectivului schimbului); preturi cu ridicata, preturi cu amanuntul (dupa stadiul schimbului) etc.

Nivelul si structura preturilor de afla sub influenta permanenta a variabilelor intrarilor si iesirilor sistemului economic. Pretul se constituie astfel intr-un principal mesaj de reglare a mecanismului economic de semnalizare a starii sistemului economic si de anticipare a evolutiei sale. Prin functiile lui economice, pretul este nu numai o categorie valorica, ci si o importanta pargie economica prin intermediul careia se realizeaza anumite obiective economice si sociale.

Rolul esential al preturilor in cadrul mecanismelor economice este reliefat prin functiile acestora:

Functia de calcul si masurare a cheltuielilor si rezultatelor;

Functia de stimulare a producatorilor;

Functia de recuperare a costurilor si de distribuire a veniturilor.

Pretul, ca si costul pe baza caruia se formeaza, are o puetrnica incacatura informationala, iar mesajele sale pot fii rapid si ieftin transmise catre multitudinea agentilor economici ; acaeasta dimensiune a pretului se amplifica pe masura tensionarii raportului nevoi – resurse si a cresterii interdependentelor economice internationale.

1.5. Relația dintre cost și preț

Relatia intre cost si pret se concretizeaza prin intermediul pretului de oferta, deci prin pretul fundamentat si propus de producator pentru negocierea lui cu beneficiarii.

In functie de cerere si oferta, ca dimensune socialaimpusa de mecanismul pietei costul fiecarui predus poate fi: egal, mai mare sau mai mic decat pretul corespunzator.

Pentru exemplificare notam:

P= pretul produsului si,

C= costul produsului

Punem conditia:

C = P

In aceasta ipoteza, pretul ar acoperi integral costul dar nu ar asigura un profit;

C < P

Pretul ar acoperi integral costul si ar asigura un profit;

C > P

Prețul ar fi mai mic decat costul si nu ar acoperi in intregime cheltuielile, dand in acest fel nastere la pierderi.

Aceste relatii atrag atentia asupra echilibrului care ar trebui sa existe intre costul produslui, la care se adauga profitul producatorului pe de o parte, si valoare de schimb, pe de alta parte. Dar realitatea impune pe piata libera echilibru stabilit intre cerer si oferta, fapt ce nu tine cont de situatiile (a), (b) sau (c) ale producatorului. Acest fapt ne atrage atentia asupra echilibrului intre cerere si oferta pe piata, in care pretul nu este format in functie de cost ci de nivelul celor doua componente ale pietei, costul neintegrandu-se intotdeuna in totalul cheltuielilor de productie.

Drept pentru care piata, prin jocul ei liber, da posibiliatea agentilor economicii de a gasi solutii optime de reducere a costurilor, creeand astfel conditii optime pentru progres.

Nivelul costului de productie depinde, in exclusivitate, de producator, dar concurenta prin pret antreneaza in mod indirect o concurenta prin cost ( adica, la acelasi nivel de cost, vor castiga mai mult acei producatori ale caror costuri sunt mai reduse).

Economia planificat – centralizata a tratat gresit prioritatiile costului in raport cu pretul, stabilirea planificata a pretului conducand la fundamentari nestiintifice, rigide, administrative ale preturilor, care le-au indepartat de baza lor reala, creeand disproportii valorice si materiale in economie.

Relatia directa cost – pret, bazata pe planificare, a insemnat stabilirea preturilor prin insumare mecanica a costului cu profitul determinat, si el, dupa metode administartive greu de adaptat la schimbarile survenite in marimea reala a valorii de schimb a produselor si serviciilor, creeand, de altfel, preturi unice pe economie, anomaliile fiind mentinute pe perioade indelungate de timp.

In economia de piata, producatorii studiaza fundamentarea costului si nu realizeaza marja de profit, cautand acele valori care sa anuleze impactul negativ al aplicarii legitaiilor pietei libere asupra nivelului de schimb al propriilor produse, fapt extrem de improtant mai ales atunci cand opteaza pentru lansarea unui nou bun. Aceasta activitate decizionala privind relatiia dintre productie si vanzare se constiutue ca o trasatura fundamentala si indirecta a relatiei dintre cost si pret.

Elaborarea calculelor previzionale de cost si de pret trebuie deci sa se faca in mai multe variante, aceasta in vederea alegerii varinatei optime. Totodata, aceasta se constitue si ca trasatura fundamentala indirecta a relatiei dintre cost si pret, deoarece, in acest mod, producatorii vor folosi functia costului prospectiv in activitatea decizionala atat in productie cat si in vanzare.

Fundamentarea pretului ca functie de cost porneste de la conceptul de cost complet de productie, care exprima efortul de fabricatie a produsului (ca totalitate a cheltuielilor de productie analizate critic si prospectiv), pretul exprimand efortul recunoscut de piata al productiei si vanzarii-cumpararii produsului (adica efortul social-economic financiar depus de producator si recunoscut ca atare prin tranzactiile comerciale si de catre cumparator).

In raport cu timpul folosit, costul fundamenteaza pretul prospectiv: ca marime antecalculata, in general, si ca marime postcalculata, in mod exceptional.

Ca regula generala a formarii pretului prospectiv si ca o conditie a asigurarii valabilitatii lui pe un interval de timp, fundamentarea preturilor se face pe baza costurilor antecalculate.

La antecalculatia de costuri si la stabilirea preturilor noilor produse, se foloseste produsul etalon la un cost si pret recunoscute deja in relatiile de schimb pe piata interna sau internationala, la produsele unice, unde nu se gasesc, deci, produse etalon, se folosesc costurile si preturile postcalculate.

Costurile de productie in economia de piata servesc la fundamentarea pretului de oferta sub toate formele (cost individual, cost concurential, cost marginal si cost de echilibru), astfel:

Costul individual este folosit de fiecare producator, in conceptia producatorului si a agentului economic nu exista posibilitatea de a vinde un produs in pierdere. Fiecare producator propune pretul de oferta cu scopul de a-si asigura, pe langa plata costului, si plata unui profit, adica:

P0=Ci+Mi

in care:

P0 = pretul de oferta propus de producator;

Ci = costul individual al producatorului;

Mi = marja profitului individual al producatorului.

Costul concurențial reprezintă costul individual cu cel mai mic nivel și imprimă tendința de reducere a costului individual în scopul scăderii prețului. Concurența prin preț direct are, așadar ca rezultat concurența indirectă prin cost.

Costul marginal este costul creșterii producției peste nivelul optim al acesteia, producția optimă având la bază cel mai scăzut cost mediu. Costul marginal se folosește atât în stabilirea prețului la nivelul său, cât și petse acest nivel, adică:

Pp=Cm

Pp>Cm

Pp = prețul producătorului

Cm = costul marginal al producătorului

Un asemenea nivel de preț, în baza volumului relativ redus al producției, asigură întreprinderii prfituri sigure si ridicate.

Costul de echilibru se ivește între producătorii din același domeniu în care dimensiunea este determinată prin formarea liberă a prețului pe piață, acesta fiind identificat ca efect al raportului cerere – ofertă. În cazul unei economii reale, prețul liber unde să se apropie de prețul de chilibru, adică cel determinat de acel cost spre care tinde costul individual.

Costul, ca bază de calcul a profitului focalizează interesul producătorului în momentul consolidării prețului de ofertă, când venitul net se determină în raport cu efectul total al producției, deci ca expresie a eficienței capitalului consumat.

Costul complet sau parțial și costul real sau previzional determină calculul prețului după două modele: modelul costului „plus” (full cost pricing) accesibil costului parțial (deci costului direct, variabil, marginal, diferențial) și modelul costului previzional.

Cazul I: Pv = Cc + Pr

Pv = preț de vânzare

Cc = cost complet

Pr = profit corespunzător

Cazul II: Pv = Cp + Ca

Pv = preț de vânzare

Cp = cost parțial

Ca = contribuția sau aportul

Costul deservește în aceste cazuri la analiza prin compararea costului unui produs reprezentativ, adică etalon.

Prețul compatibil pe piața mondială, determinarea prețului intern față de cel mondial are la bază competitivitatea produselor prin preț.

Concurența pe piață, la nivel mondial este influențată de raportul cerere – ofertă, de politica protecționistă, de politica fiscală și de alți factori. Prin contribuție se înțelege marja care ia parte la acoperirea cheltuielilor indexate sau a unei părți din profitul global realizat de societatea comercială (agent economic). Folosind costul complet ca bază de calcul al prețului de vânzare, în literatura de specialitate întâlnim variate metode de calcul, precum:

Metoda de stabilire tradițională a prețului pornind de la costul complet, în care prețul de vânzare este egal cu costul complet la care se adaugă profitul sub diverse variante.

Metoda de stabilire succesivă a prețului pornind de la costul complet – pentru stabilirea prețului se pornește de la un studiu bine conceput, cum ar fi nivelul randamentului capitalului.

Metoda contribuției (a stabilirii prețului cu ajutorul costului parțial) – această metodă se limitează la calculul costului parțial și al unui preț accesibil, permițând a scoate prin diferență și în formă previzională profitul sau contribuția dorită.

În economia de piață, relația cost-preț dezvălue caracteristica dominantă de legătură indirectă, deoarece costul are influență indirectă asupra prețului.

Nivelul costului de producție se datorează în totalitate problemei producătorului. El trebuie să-ți optimizeze costul acționând asupra reducerii lui pentru obținerea unui profit cât mai mare.

Costul de producție reflectă toate cheltuielile de mijloace de producție și forță de muncă pe care societatea le face prin alocarea și consumarea de fonduri sau de capital pentru producerea și valorificarea bunurilor realizate.

Este un indicator economic cu o mare forță de oglindire a activității.

Costurile pot fi:

Cost de secție – cuprinde materiile prime și materialele, salariile directe, amortizarea mijloacelor fixe

Cost uzină – compus din costul secției și cheltuielile generale ale întreprinderii

Cost complet (comercial) – format din costul de uzină și cheltuieli de desfacere.

Aplicând la costul complet rata profitului se obține prețul de vânzare, la care se adaugă cota de TVA și obținem prețul cu ridicata.

CAPITOLUL II. CICLUL DE VIAȚĂ AL PRODUSELOR ȘI RELAȚIA COST-PREȚ PRIN METODA PE FAZE LA SOCIETATEA SCHOTT COMPANY SA

2.1. Prezentarea societății Schott Company S.A

Societatea comercială Schott Company S.A. a luat ființă în conformitate cu legislația în vigoare potrivit certificatului de înmatriculare numărul J29/1672/2005, la data de 12.09.2005 având un cod unic de înregistrare 17945220. Obiectul de activitate principal este producerea și comercializarea articolelor de îmbrăcăminte din piele destinate pieței românești. S.C. Schott Company S.A. are sediu social in municipiul Ploiești, strada Petrolului, numărul 62, județul Prahova.

Principala activitate a entității este producerea de:

Îmbrăcăminte din piele

Piele finită

Principalii doi asociați ai entității dețin 95% din capitalul social și respectiv 5 % din capitalul social.

Entitatea nu deține acțiuni sau obligațiuni la alte societăți comerciale și are un capital social subscris vărsat de 200 lei, împărțit în 20 de părți sociale cu o valoare nominală de 10 lei/partea socială.

2.2. Studiu de caz privind aplicarea metodei pe faze la societatea Schott Company S.A.

S.C. Schott Company S.A. fabrică două produse finite: fustă piele și jachetă piele, și un semifabricat, anume piele finită. Procesul de producție este organizat în trei secții și anume: SI, SII și SIII. În secția SI se produce piele. Fustele sunt obținute prin prelucrarea unei părți din piele în secția SIII, și jachetele sunt obținute prin prelucrarea altei părți de piele în secțiile SII și SIII.

Procesul de fabricație este compus din trei faze tehnologice, care au loc în câte o secție distinctă, cărora le corespund câte o fază de calculație; astfel:

faza 1 în secția SI,

faza 2 în secția SII,

faza 3 în secția SIII.

Pentru o perioadă de gestiune, situația la S.C. Schott Company S.A. se prezintă astfel:

producția în curs de execuție la începutul perioadei de gestiune este prezentată în tabelul nr. 1.

în cursul perioadei de gestiune, în contabilitatea financiară s-au înregistrat cheltuielile încorporabile prezentate în tabelul nr. 2.

la sfârșitul perioadei de gestiune, la inventarierea producției în curs de execuție au rezultat datele redate în tabelul nr. 3.

producția realizată:

în secția SI se află 9.500 kg piele din care s-au consumat direct în secția SII, pentru obținerea jachetelor 5.100 kg, iar în secția SIII, pentru obținerea fustelor 4.400 kg;

în secția SII se află 425.000 buc. jachete neterminate al cărui proces tehnologic continuă în secția SIII;

în secția SIII se află 85.000 buc. fuste și 340.000 buc. jachete;

din contabilitatea financiară rezultă că veniturile din vânzarea produselor reziduale au fost de 7.850 lei.

Repartizarea cheltuielilor cu întreținerea și funcționarea utilajelor (CIFU) din secția SIII se realizează prin procedeul suplimentării, varianta coeficientului unic, bazele de repartizare fiind numărul de ore de funcționare a utilajelor, și anume: pentru primul produs 85.000 ore-mașină; pentru al doilea produs 95.000 ore-mașină;

Repartizarea cheltuielilor generale ale secțiilor (CGS) din secția SIII se realizează prin procedeul suplimentării, varianta cifrelor relative de structură, folosind ca bază de repartizare manopera directă din secția respectivă;

Cheltuielile generale e administrație (CGA) se repartizează numai asupra produselor finite, după parcurgerea tuturor fazelor de fabricație, tot prin procedeul suplimentării, bazele de repartizare fiind costurile de producție efective ale celor două produse.

Pentru a exemplifica relația cost-preț am calculat costurile complete pentru cele două produse (jachete și fuste) și costul de producție al semifabricatului (piele), pe total și pe fiecare articol de calculație și am efectuat înregistrările privind cheltuielile încorporabile și producția obținută, utilizând următoarele costuri standard: pentru fuste 2,1 lei/buc. și pentru jachete 1,25 lei/buc.

Etapa I: Determinarea costurilor (totale și unitare) pentru semifabricat, și anume pentru piele, este redată în tabelul nr. 4.

Etapa II: Repartizarea cheltuielilor comune (CIFU și CGS) din SIII asupra produselor finite: jachete și fuste este redată în tabelul nr. 5.

Tabelul nr. 5. Repartizarea CIFU și CGS

Etapa III: Determinarea costurilor (totale și unitare) pentru produsul finit fuste în SIII, redată în tabelul nr. 6.

Etapa IV: Determinarea costurilor (totale și unitare) pentru produsul finit jachete în secțiile SII și SIII este redată în tabelul nr. 7.

Etapa V: Repartizarea CGA asupra produselor destinate vânzării este redată în tabelul nr. 8.

Etapa VI: Înregistrarea cheltuielilor încorporabile și a producției obținute în contabilitatea de gestiune.

Tabelul nr. 1. Evaluarea producției în curs de execuție la începutul perioadei de gestiune

Tabelul nr. 2. Colectarea cheltuielilor încorporabile în costuri

Tabelul nr. 3. Evaluarea producției în curs de execuție la sfârșitul perioadei de gestiune

Tabelul nr. 4. Fișă de calculație pentru semifabricatul piele QP= 9.500 Kg

Tabelul nr. 6. Fișă de calculație pentru produsul fuste QF=85.000 buc.

Tabelul nr. 7. Fișă de calculație pentru produsul jachete

QJ=340.000 buc.

Etapa V: Repartizarea CGA asupra produselor destinate vânzării, este redată în tabelul nr. 8.

Tabelul nr. 8. Repartizarea CGA

Etapa VI: Înregistrarea cheltuielilor încorporabile și a producției obținute în contabilitatea de gestiune.

Înregistrarea cheltuielilor aferente producției în curs de execuție la începutul perioadei de gestiune:

pentru piele:

pentru fuste

pentru jachete

Decontarea cheltuielilor aferente producției în curs de execuție la începutul perioadei de gestiune:

pentru piele

pentru fuste

pentru jachete

Înregistrarea cheltuielilor directe ale activității de bază aferente jachetelor și jachetelor și ale pielii:

Înregistrarea cheltuielilor indirecte:

Repartizarea și decontarea cheltuielilor indirecte:

pentru piele

pentru fuste

pentru jachete

decontarea cheltuielilor generale de administrație:

Decontarea consumurilor interne de piele, utilizate pentru fuste și jachete:

Înregistrare producție obținută în cursul perioadei de gestiune la cost standard:

Calculul și decontarea cheltuielilor aferente producției în curs de execuție la sfârșitul perioadei de gestiune:

pentru piele:

pentru fuste

pentru jachete

Calculul și decontarea costurilor efective aferene producției de bază (fuste și jachete):

Stabilirea și înregistrarea diferenței dintre costul efectiv și cel standard pentru producția de bază:

Închiderea conturilor la sfârșitul perioadei

pentru contul 933 Costul producției în curs de execuție:

pentru 931 Costul producției obținute:

pentru contul 903 Decontări interne privind diferențele de preț:

pentru conturile 901 Decontări interne privind cheltuielile și 902 Decontări interne privind producția obținută:

Abateri de preț unitare si totale la S.C. Schott Company S.A.

În această parte a studiului de caz am calculat abaterile de preț unitare și totale după modelul:

Abatere de preț = (Cost efectiv – Cost standard)*Cantitate efectivă

Rezultând, după cum se observă în tabelul nr. 9, abateri nefavorabile datorate depășirilor costurile standard față de cele efective.

Costurile efective le pot depăși pe cele standard, datorită unor modificări în funcționarea pieței care generează creșterea prețurilor. În acest caz, abaterea de preț nu poate fi controlată de manager. Dacă nu intervin însă modificări în funcționarea pieței, abaterea nefavorabilă reprezintă un eșec al managerilor în a găsi surse de aprovizionare convenabile.

Tabelul nr. 9 Calculul diferențelor de preț

DISCUȚII ȘI CONCLUZII

În această lucrare am prezentat ciclul de viață al produselor și relația cost-preț în cadrul societății Schott Company S.A.

Primul capitol prezintă câteva aspecte generale cu privire la noțiunea de produs. Am prezentat apoi definiții și clasificări ale cheltuielilor și costurilor. Am continuat stadiul cunoașterii prin prezentarea metodelor de calculație a costurilor, apoi am prezentat realizarea controlului de gestiune pe baza informației costurilor, finalizând stadiul cunoașterii prin prezentarea contabilității de gestiune, ca instrument în exercitarea controlului.

Astfel, în primul capitol al lucrării a fost atins scopul și anume prezentarea principalelor noțiuni teoretice care trebuie aplicate în practică.

Al doilea capitol este menit să prezinte modul de calcul al costului complet prin metoda pe faze – varianta cu semifabricate – în cadrul societății Schott Company S.A. După ce au fost prezentate date legate de înființarea firmei și informații cu privire la activitatea ei, a urmat culegerea datelor necesare în implementarea metodei pe faze și determinarea costului complet.

Tot în acest capitol sunt prezentate etapele pe care le urmărește metoda pe faze și anume:

Etapa I: determinarea costurilor (totale și unitare) pentru semifabricat

Etapa II: repartizarea cheltuielilor comune (CIFU și CGS) din SIII asupra produselor finite

Etapa III și IV: determinarea costurilor (totale și unitare) pentru fiecare produs finit

Etapa V: repartizarea CGA asupra produselor destinate vânzării

Etapa VI: înregistrarea cheltuielilor încorporabile și a producției obținute în contabilitatea de gestiune.

În partea finală a studiului de caz au fost determinate abaterile de preț, atingând astfel scopul urmărit în determinarea relației dintre cost și preț.

Urmărind etapele calculației costurilor pe faze și calculând abaterile aferente cheltuielilor efective la SC Schott Company, am constatat existența unor abateri nefavorabile de preț, cauzate probabil de: acordarea unor reduceri mai mari decât cele previzionate; modificări în funcționarea pieței care generează creșterea prețurilor sau negăsirea unor surse de aprovizionare convenabile. În acest sens, putem formula următoarele recomandări de îmbunătățire a activității: revizuirea standardelor (norme tehnice) consumuri, prețuri; aplicarea unui control anticipat/control a posteriori etc. În concluzie, consider că metoda de calculație a costurilor pe faze la SC Schott Company este adecvată în raport cu obiectul de activitate și specificul fluxului de producție. De asemenea, aceasta facilitează realizarea unui control de gestiune eficient, care a permis ca prin studiul de caz realizat să facem o serie de recomandări pentru îmbunătățirea performanțelor.