Chistul Hidatic Pulmonar

Chistul hidatic pulmonar

ARGUMENT

Dintre numeroasele boli determinate la om de paraziți, hidatidoza (boala hidatică, echinococoza sau chistul hidatic) face cu precădere parte din bolile care au cele mai severe și variate implicații atât în patologie cât și printre problemele de sănătate publică.

Am ales această temă deoarece consider,ca ,Moldova este o zonă endemică a acestei boli. În ultimii ani s-a observat o creștere a incidentei, ceea ce dovedește că respectarea normelor de igienă sanitară nu este riguroasă, precum și creșterea alarmantă a numărului de câini vagabonzi . Pe lângă o proporție de letalitate încă crescută (2 %) boala impune o asistență medicală laborioasă, costisitoare și mai ales de lungă durată. Internările repetate se însoțesc de concedii medicale prelungite și destul de frecvent sunt minate de incapacitate temporară sau definitivă de muncă. Nu trebuie,apoi neglijat faptul că boala lovește și în copiii și determină în regiunile endemice cazuri de infantilism hidatic.

Pe lângă acțiunea mecanică directă pe care o exercită asupra plămânului parazitul, chistul hidatic are și o influență nefavorabilă asupra întregului organism prin acțiunea sa toxico-alergică. Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că în cursul evoluției sale chistul poate fi supus la diferite complicații (fisurare, ruptură, infecție) prin care pune organismul gazdă la grele încercări.

COSMETIZEAZA

CAP. I ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator cuprinde căile respiratorii și plămânii. Căile repiratorii sunt reprezentate de cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee și bronhii.

1.Căile respiratorii

Cavitatea nazală

Este primul segment al căilor repiratorii. Septul nazal desparte cavitatea nazală în două cavități simetrice (fosele nazale), cu direcție antero-posterioară, sub baza craniului și deasupra cavității bucale. Comunică cu exteriorul prin orificiile narinare și cu rinofaringele prin coane. Fosele nazale sunt două conducte situate înapoia piramidei nazale, de la orificiile narinare până la coane.

Faringele

Este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului până în dreptul vertebrei C8, unde se continuă cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior care se îngustează de sus în jos cu lungimea de 15 cm. Anatomic, faringele este împărțit în 3 segmente, în concordanță cu poziția și funcțiile pe care le îndeplinește.

Partea superioară nazofaringele își datorează numele faptului că este situat deasupra nivelului palatului moale și formează porțiunea posterioară a cavității nazale. Inferior nazofaringele este delimitat de palatul moale, mișcarea superioară a acestuia închide nazofaringele cțnd înghițim, prevenind intrarea hranei în cavitatea nazală. Mișcările faringelui trebuie să fie coordinate pentru a asigura pătrunderea aerului în plămâni și a hranei în esofag. Această coordonare este realizată printr-un plex sau o rețea de nervi – plexul faringean.

Activitatea s-a este reglată de partea inferioară a trunchiului cerebral, care cumulează informații de la centrii superiori ai respirației și deglutiției.

Laringele

Este un organ cu dublă funcție: conduct aero-vector si organ al fonației.

Laringele este format din cartilajele legate între ele prin ligamente și articulații.

Asupra cartilajelor acționează mușchii laringelui (striați). La interior este tapetat de o mucoasă sub care se găsește o submucoasă. Vascularizația laringelui este asigurată de artera laringiană superioară și artera laringiană inferioară.

Traheea

Porțiunea superioară a traheei se găsește în partea anterioară a gâtului și este formată din inele cartilaginoase care mențin deschis țesutul elastic. De aici se continua până la bronhii.

Traheea ca și cavitatea nazala este tapetată cu o membrană mucoasă ce conține celule cu cili care trimit germenii și praful înapoi în faringe de unde sunt înghițiți.

Bronhiile

La nivelul vertebrei T4 traheea se împarte în cele doua bronhii principale (dreaptă și stăngă). Aceste bronhii pătrund în hil unde se ramifică intrapulmonar formând arborele bronșic. Structura bronhiilor principale este asemănătoare traheei, bronhiile principale fiind formate din inele cartilaginoase incomplete posterior (9-11 la stănga , 5-7 la dreapta). Vascularizația arterială este asigurată de arterele bronșice care-lduc în sistemul azygos. Inervația vegetativă provine din plexul bronhopulmonar.

I.6.Plamanii

Plămânii sunt principalele organe ale respirației. Sunt doi plămâni (stăng si drept) situați în cavitatea toracică, fiecare fiind acoperit de pleura viscerală. Culoarea lor variază cu vârsta; la făt este roșu brun, la copil gri-rozie, la adult cenușie mai mult sau mai puțin închis.

Greutatea plămânilor este de 700g pentru plămânul drept și 600g pentru cel stâng.

Capacitatea totală a plămânilor este de 5000 cm³ aer . Consistența plămânilor este elastică, buretoasă.

Fața externă a plămânilor este convexă și vine în raport cu coastele. Pe această fată se găsesc șanțuri adânci numite scizuri care împart plămânii în lobi. Pe fața externă a plămânului drept se găsesc două scizuri , una oblică (principală) și una orizontală (secundară) care începe la mijlocul scizurii oblice. Aceste scizuri împart plămânul drept în trei lobi(superior,mijlociu,inferior).Pe fața externă a plămânului stăng se gasește o singură scizura(scizura oblica) care împarte plămânul în doi lobi (superior și inferior).

Fața internă este plană și vine în raport cu organele din mediastin. Pe această față, mai aproape de marginea posterioară a plămânilor se află hilul pulmonar , pe unde intră sau ies din plămân vasele , nervii și bronhia principlă.

Baza plămânilor este concavă și vine în raport cu diafragma. Prin intermediul diafragmei la dreapta vine în raport cu fața superioară a ficatului , iar la stănga cu fundul stomacului și cu splin.

Vărful plămânului depășește în sus prima coastă și vine în raport cu organele de la baza gâtului.Marginea anterioară, ascuțită este situată înapoia sternului iar cea posterioară , rotunjită este in raport cu coloana vertebrală și extremitatea posterioară a coastelor.

I.7.Structura Plămânilor

Plămânii sunt constituiți din : arborele bronșic, lobuli (formațiuni piramidale situate la nivelul ultimelor ramificații ale arborelui bronșic), ramificațiile vaselor pulmonare și bronșice, nervi și limfatice, toate cuprinse în țesut conjunctiv .

I.8.Arborele bronșic

Bronhia principală pătrunde în plămân prin hil, se împarte intrapulmonar la dreapta în trei bronhii lobare (superioară,mijlocie,inferioară) iar la stânga în două bronhii lobare (superioară,inferioară).

Bronhiile lobare se divid apoi în bronhii segmentare care asigură aeratia segmentelor bronhopulmonare .

Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare iar bronhilolele lobulare se ramifică în bronhiole respiratorii de la care pleacă ductele alveolare terminate prin săculeții alveolari.

Bronhiolele respiratorii împreună cu formațiunile derivate din ele formează acinii pulmonari. Acinul este unitatea morfofuncțională a plămânului.

I.9.Vascularizația plămânilor

Plămânii au o dublă vascularizație : nutritivă și funcțională.

Vascularizația nutritivă : este aigurată de arterele bronșice, ramuri ale arterei toracale care aduc la plămân sânge cu oxigen pentru arborele bronșic, parenchimul pulmonar și pereții arterelor pulmonare deoarece acestea conțin sânge cu dioxid de carbon. Arterele bronșice intră în plămân prin hil și însoțesc arborele bronșic, ajungând numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii, unde se termină în rețeaua cailară, de la care pornesc venele bronșice ce duc sângele cu dioxid de carbon în sistemul venelor azygos, acesta terminându-se în vena cavă superioară.

Vascularizația nutritivă a plămânului face parte din marea circulație.

Vascularizația funcțională:aparține marii circulații.Ea începe prin trunchiul pulmonar care își are originea în ventriculul drept. Trunchiul pulmonar aduce la plămân sânge încărcat cu dioxid de carbon. După un scurt traiect se împarte în artera pulmonară dreaptă și stângă, pătrunzând fiecare în plămânul respectiv prin hil. În plămân arterele pulmonare se divid în ramuri ce însoțesc ramificațiile arborelui bronșic până în jurul alveolelor unde formează rețeaua capilară perialveolară.

La acest nivel sâmgele cedeză dioxid de carbon și primește oxigen. De la rețeaua capilară pornesc venele pulmonare (câte doua pentru fiecare plămân), ele ies din plămân prin hil și se duc spre atriul stâng.

I.10. Pleura

Fiecare plămân este învelit de o seroasă numită pleură. Pleura prezintă o foiță parietală care căptușește pereții toracelui, și o foiță viscerală care acoperă plămânul pătrunzând și în scizuri. Cele două foițe se continuă una cu cealaltă la nivelul pediculului pulmonar și al ligamentului pulmonar.

Între cele două foițe există o cavitate virtuală , cavitatea pleurală în care se află o lamă fină de lichid pleural.

Pleura parietală prezintă trei părți: porțiunea costală în raport cu coastele, porțiunea diafragmaică în raport cu diafragmul și porțiunea mediastinală spre mediastin.

I.11.Mediastinul

Mediastinul este spațiul cuprins între fețele mediale ale celor doi plămâni care sunt acoperiți de pleurele mediastinale.

Anterior ajunge până la stern, posterior până la coloana vertebrală, inferior până la diafragmă iar superior comunică larg cu baza gâtului prin apertura superioară a toracelui.

FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Respirația reprezintă schimbul de oxigen și dioxid de carbondintre organism și mediu.

Din punct de vedere funcțional respirația poate fi împarțită în patru etape:

Ventilația pulmonară

Difuziunea oxigenului și dioxidului de carbon între alveolele pulmonare și sânge

Transpotul oxigenului și dioxidului de carbon prin sânge și lichidele organismului către și de la celule

Reglarea respirației

Ventilația pulmonară

Dimensiunile plămânilor pot varia prin distensie și retracție în două moduri: prin mișcarile de ridicare și coborâre ale diafragmului care alungesc și scurtează cavitatea toracică; și prin ridicarea și coborârea coastelor care determină creșterea și descreșterea diametrului antero-posterior al cavității toracice.

Respirația normală de repaus se realizează în urma mișcarilor diafragmului . În timpul respirației contracția diafragmului trage în jos suprafața inferioară a plămânilor . Apoi în timpul expirației liniștite diafragmului se relaxează iar retracția elastică a plămânilor , a peretelui toracic și structurile abdominale comprimă plămânii. Producerea expirației forțate necesită o forță suplimentară , obținută prin contracția mușchilor abdominali care împing conținutul abdominal către diafragm .

A doua cale de expansionare a plămânilor o reprezintă ridicarea grilajului costal. În poziția de repaus acesta este coborât permițând sternului să se apropie de coloana vertebrală; cand grilajul costal se ridică acesta proiectează înainte sternul care se îndepărtează de coloana vertebrală , ceea ce mărește diametrul antero-posterior cu apoximativ 20% în inspirație maximă față de expirație.

Mușchii care determină ridicarea grilajului costal se numesc mușchi inspiratori și sunt în special mușchii gâtului .Mușchii care detemină coborârea grilajului costal sunt mușchi expiratori.

Lucrul mecanic al respirației

În respirația normală de repaus contracția musculaurii inspiratorii are loc în inspir, în timp ce expirul este în înregime un proces pasiv.

Energia necesară în respirație

În timpul respirației normale de rapaus , doar 3-5 % din energia cheltuită de organism este cerută de necesitățile energetice ale proceselor ventilatorii pulmonare. În schimb în timpul unui efort fizic intens necesarul de energie poate crește până de până la 50 ori față de repaus.

Volume si capacități pulmonare

O metodă simplă pentru stadiul ventilației pulmonare este înregistrarea volumului aerului deplasat spre interior și respectiv exteriorul plămânilor procedeu numit spirometrie .

DupăExistă patru volume pulmonare diferite care adunate totalizează volumul maxim pe care îl poate atinge expansiunea pulmonară.

Volumul curent este volumul de aer inspirat si expirat în timpul respirației normale.

Volulmul inspirator de rezervă este un volum suplimentar de aer care poate fi inspirat peste volumul curent(3000 ml).

Volumul expirator de rezervă resprezintă cantitatea suplimentară de aer care poate fi expirată în urma unei expirări forțate după expirarea unui volum curent(1100 ml).

Volumul rezidual este volumul de aer care rămâne în plămâni si după o expirație forțată(1200 ml).

Capacitățile pulmonare sunt sume de două sau mai multe volume pulmonare:

Capacitatea inspiratorie

Capacitatea reziduală funcțională

Capacitatea vitală

Capacitatea pulmonară totală

DIFUZIUNEA

După ventilația alveolară urmează o nouă etapă a procesului respirator acesta fiind difuziunea oxigenului din alveole în sângele capilar și difuziunea în sens ivers a dioxidului de carbon.

Toate gazele implicate în fiziologia respirației sunt molecule simple,libere să se miște unele printre altele, proces numit difuziune .

TRANSPORTUL GAZELOR

Transportul oxigenului

Din plasmă oxigenul difuzează în eritrocite unde se combină reversibil cu ionii de fier din structura hemoglobinei, transformând dezoxiheoglobina în oxihemoglobină.

Cantitatea de oxigen care se combină cu hemoglobina depinde de presiunea parțială a oxigenului plasmatic, fiind condiționată printre altele și de ph-ul plasmatic și de temperatură.

Dioxidul de carbon este rezultatul final al proceselor oxidative tisulare. El difuzează din celule în capilare determinând creșterea presiunii sale parțiale în sângele venos cu 5-7mmHg față de ngele arterial.

Dioxidul de carbon este transportat în sânge sub mai multe forme:

dizolvat fizic in plasmă(5%)

sub formă carbominohemoglobină

sub formă de bicarbonat plasmatic (90%) obținut prin fenomenul de membrană Hamburger(fenomenul migrării clorului) care are loc la nivelul eritrocitelor.

REGLAREA RESPIRAȚIEI

Mușchii respiratori sunt mușchi scheletici și ca urmare pentru a se contracta au nevoie de stimuli electrici trimiși de la nivelul sistemului central. Acești stimuli sunt trimiși prin intermediul nervilor somatici.

Mușchiul inspirator cel mai important, diafragmul este inervat prin fibre motorii ale nervilor frenici , care îsi au originea în regiunea cervicală a măduvei spinării.

Impulsurile ajung la nivelul nervilor frenici pe căi voluntare sau involuntare ale Sistemului Nervos Central.

Această dualitate a căii de conducere permite controlul voluntar al respirației în timpul unor activități cum sunt: vorbitul, cântatul, etc. care permite oamenilor să respire automat fără efort conștient.

CAP.II. SEMIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Durerea toracică

Simptom frecvent întalnit care poate să fie dominat sau de insoțire. In afara bolilor aparatului respirator durerea toracica poate sa mai apara in suferinte de :

Tegumentare toracice – celulite,abcesul cutanat.

Peretelui toracic- durerea de sân , dureri osoase, Zona Zoster.

Boli ale mediastinului- suferințe esofagiene, C-V.

Boli ale organelor abdominale- hernii, ulcer..

Tusea

Este un act reflex care asigură eliminarea mucozitătilor si secretiilor acumulate în arborele traheo-bronșic și expulzarea corpilor străini ajunsi în căile aeriene. Excitatiile provin din 2 zone tusigene : spatiul aritenoid și bifurcația traheo-bronșică.

Stimulii care activează la nivelul receptorilor periferici tusigeni sunt: inflamatori ,chimici (inhalarea unor gaze), termici (inhalarea de aer foarte cald sau rece), mecanici (inhalarea particulelor de praf).

Semiologic distingem următoarele tipuri de tuse :

Tuse uscată ( scurtă, seacă.)- apare în procese inflamatorii.

Tuse umedă (insotita de expectoratie)- apare in traheo-bronșite acute.

Tuse surdă ( stinsă)- apare la suferințe laringiene.

Tuse cavernoasă (la bolnavi cu cavernă pulmonară)

Tuse chintoasă (apare in chinte, abcese proxistice, la copii in caz de tuse convulsivă sau la adulți in suf. acute).

Tuse enfizantă (insotita de varsaturi). Poate fi tuse matinală, vesperală, nocturnă, de efort.

Tuse pozițională ( apare la schimbul poziției bolnavului în pat)

Tuse continuă ( TBC)

Tuse latrătoare (compresiune traheobronsica exercitata de adenopatii)

Tuse bitonală (la bolnavi cu paralizia corzilor vocale).

Dispneea

Subiectiv- perceperea constienta a unei dificultati in respiratie fiind resimtita de bolnav cu o respiratie dificila, o lipsa de aer sau de sufocare.

Obiectiv- se manifesta prin modif frecventei ,amplitudini ,ritmului si duratei misc respiratorii.

Hemoptizia

Hemoptizia este eliminarea pe gură a unei cantități de sânge provenind din căile aeriene inferioare.Când sângele provine de la nivelul rinofaringelui,eliminarea poartă denumirea de epistaxis;când provine de la nivelul gingiilor poartă denumirea de gingivoragii;când provine de la nivelul stomacului poartă denumirea de hematemeză.

Hemoptizia poate apărea pe neașteptate,dar de obicei este precedată de prodroame:senzație de căldură retrosternală,gust ușor metalic,sărat,gâdilitură laringiană,care precedă imediat tusea.Eliminarea săngelui este bruscă,sângele are culoarea roșu-viu,aerat,spumos,cantitatea variind între100-300ml.

Expectorația

Este procesul prin care se elimină produsele formate în căile respiratorii,În mod curent,prin expectorație se înțelege atât actul de expulzie,cât și produsele eliminate(sputa).Expectorația reprezinta,fără îndoială, materialul patologic cel mai periculos,fapt pentru care trebuie luate măsuri de asepsie riguroasă.

Trebuie precizate totdeauna cantitatea,aspectul,culoarea și mirosul.

Cantitatea.În mod obișnuit nu se elimină după fiecare tuse mai mult de 50ml.În unele boli,cantitatea crește,uneori chiar până la 300-400ml/24 de ore.O varietate specială de expectorație este vomica.Prin acest termen se înțelege expulzarea brutală a unei colecții purulente situate în parenchimul pulmonar sau în vecinătatea,prin deschiderea în căile respiratorii.Apare în abcese pulmonare,pleurezii purulente,abcese subfrenice.

Culoarea ,poate furniza de asemenea unele indicații.Astfel ,sputa din cancerul bronho-pulmonar este roșie-gelatinoasă;în infarctul pulmonar,negricioasă;în pneumonie,ruginie;în tuberculoza pulmonarăși unele dilatații bronșice

Mirosul poate fi fetid în abcesul pulmonar și în dilatașia bronșică și putrid,respingător,în gangrena pulmonară.

Aspectul expectorației.Sputa mucoasă este vâscoasă,aderentă și aerată(bronșita acută,astmul bronlic)

Sputa perlată,numită așa din cauza dopurilor mici și opaleșcente de mucină din care este constituită.

Sputa purulentă este cremoasă,alcătuită exclusiv din puroi.

Sputa muco-purulentă este netransparentă,galbenă-verzuie și o întâlnim în infecții ale căilor aeriene(bronșite,dilatații bronșice)

Vomica

Reprezintă expulzia bruscă a unei cantități mari de spută purulentă rezultată din deschiderea în căile respiratorii a unei colecții purulente în parenchimul pulmonar sau în vecinătate.Se diferențiază de vărsătură prin faptul că vărsătura are conținut alimentar.

Sughițul

Este o contracșie a diafragmului,provocată de iritalia nervului frenic.

Se întâlnește în tumori cerebrale și meningite,dar și în unele pleurezii,tumori pulmonare,peritonite,iritații gastrice și esofagiene și în sarcină.

Tulburările vocii (disfonia)

Apar sub următoarele forme:voce răgușită stinsă-în laringita acută sau cronică;voce nazonată-în astuparea foselor nazale;voce bitonală-în leziunile nervului recurent stâng.

CAP.III.CHISTUL HIDATIC

Definitie

Boala hidatica, produsa prin dezvoltarea cu caracter tumoral a larvei Taenia Echinococcus .

Este o boala severa prin frecventa relativ ridicata in tara noastra si prin gravitatea complicatiilor.

ETIOLOGIE

Taenia echinococcus este un parazit entozoar care aprține clasei cestodelor.

Viermele are o dubla existență parazitară:

1.în stare adultă ,se găsește în intestinul unor carnivore(câine ,pisică ,lup).El trăiește în prima treime a intestinului subțire al acestor animale,capul său fiind fixat între vilozități.La deschiderea intestinului,rămân vizibile 1-2 inele.

2.în stare larvară,sub formă de chist,se găsește în viscerele unor mamifere:om,maimuță,rumegătoare(bou ,capră)

Larva,numită și hidatică,are o formă mai mult sau mai puțin sferică,putând ajunge la dimensiuni considerabile.

Chistul hidatic constituit are următoarea structură:

1.Membrana externă cuticulară.De culoare albicioasă,ușor gălbuie,are o grosime de până la 1mm și este alcătuită din lamele suprapuse concentric.

2.Membrana proligeră sau germinativă.Căptusește membrana cuticulară,este granuloasă,nucleată și foarte puțin rezistentă.Histologic,membrana germitivă reprezintă un plasmodiu format dintr-o masă protoplasmică bogată în glicogen care conține numeroși nuclei.

Uneori se găsesc în ea granulații calcare.Contribuie la elaborarea straturilor cuticulare spre exterior,iar înăuntru,prin înmugurire,dă naștere veziculelor proligere care reprezintă porțiunea fertilă a chistului.

a)Veziculele sau capsulele proligere se formează după ce vezicula mamă a ajuns la dimensiunile unui ou de porumbel(aproximativ 5-6 luni).

Veziculele proligere se dezvoltă pe seama membranei proligere,prin înmugurire.Pe măsură ce mugurii se dezvoltă,apare în centrul lor o cavitate în interiorul cărora iau naștere scolecșii.

Veziculele proligere sînt mici,dar vizibile cu ochiul liber.Multe din veziculele proligere se desprind de pe membrana germinativă și plutesc în lichidul hidatic.Unele dintre ele se rup,punînd în libertate scolecșii.

Recoltând lichidul hidatic împreună cu veziculele și scolecșii într-un vas ele se depun la fund,constituind ceea ce Dėvė a numit „nisip hidatic”

b)Scolecșii au o formă ovoidală și sînt cel mai adesea invaginați.Scolecșii se formează prin înmugurirea capsulelor plorigere și foarte rar din membrana germinativă.Ajunși liberi în lichidulhidatic,scolecșii se devaginează,cîrligele devenind externe

3)Lichidul hidatic,conținut în interiorul chistului,este incolor,limpede ca „apa de stâncă”,cu reacție neutră sau ușor alcalină (pH=7,2-7,4);densitate 1 007-1 015;conține urme de albumină și deverse cristaloide:clorură de sodiu(5-8 g/litru),fosfat de sodiu,sulfat de sodiu,urme de glucoză,uree

Lichidul hidatic de menține steril atît timp cît cuticula este intactă;cînd aceasta este alterată,microorganismele pătrund în lichid,unde găsind un excelent mediu de cultură se multiplică și produc supurația chistului.

4)Veziculele fiice au aceeași structură și disppoziție ca și vezicula mamă(cuticula extern,membrana germinativă intern)Ele pot fi endogene(se formează în interiorul hidatidei) sau exogene(la exteriorul hidatidei)

a)Veziculele fiice endogene,sînt frecvente în chisturile hidatice vechi ale adultului.La copil și adolescent,chisturile hidatice,chiar voluminoase,conțin rar vezicule fiice.

b)veziculele fiice exogene iau naștere pe seama insulelor de membrană proligeră existente între lamele membranei cuticulare.

CALEA DE TRANSMITERE

Boala hidatică se transmite pe cale digestivă, prin alimente infestate cu ouă de Taenia echinococcus. Principala localizare a chistului hidatic este reprezentată de ficat în proporție de 50-60%, a doua localizare fiind reprezentată de plămân în procent de 30-40%.

Aceste oua sunt eliminate, si, daca intra accidental in contact cu organismul uman pot declansa boala. Ele sunt partial digerate si astfel elibereaza embrionii (acest proces are loc in intestinul subtire).

Embrionii sunt capabili sa penetreze peretele intestinal si sa ajunga in torentul sngvin. Sunt vehiculati circulator si ajung la nivel hepatic, unde se opresc mecanic datorita dimensiunilor mai mari decat diametrul capilarelor hepatice (nu pot inainta). In ficat, embrionii vor forma chisturi.

In cazul in care embrionii reusesc sa treaca de bariera capilara hepatica, ajung in plaman, iar din plaman intra in circulatia sistemica si pot infecta practic orice viscer (creier, rinichi, splina) chiar si muschii scheletici si oasele (desi mai rar).

Un chist hidatic poate ramane asimptomatic 10-20 de ani, datorita ritmului de dezvoltare foarte lent. Cand incepe sa aiba expresie clinica, este datorita fenomenelor de compresie pe structurile din jur. Exista si cazuri in care localizarea superficiala a permis palparea la examenul fizic.

ANATOMIE PATOLOGICA

Cunoasterea cOrectă a anatomiei patologice în diferitele ei stadii de dezvoltare reprezintă o condiție esențială,atît pentru înțelegerea evoluției clinice,cît și pentru justificarea tratamentului chirurgical al chistului hidatic pulmonar.

Modificarile anatomopatologice trebuie intrerpretate ca fiid rezultatul conflictului între parazit,ca element agresor,și viscerul organismului gazdă

Parazitul determină pe de o parte efecte mecanice,care creeaza o presiune mai mare decît rezistența parenchimului pulmonar,elementele elestice se turtesc,iar cele mai rigide(bronhiile,vasele mari )sînt deplasate sau deformate.

Pe de altă parte,din punct de vedere biologic,parazitul determină o reacție alergică care se manifestă,atît local,la nivelul plămanului.

Factorii care influențează caracterul modificărilor anatomopatologice:

1. SEDIUL determină caracterul deosebit al leziunilor,după cum chistul este localizat cortical sau hilar.

2. VOLUMUL CHISTULUI

Dimensiunile chistului reprezintă un alt factor în determinismul leziunilor bronhopulmonare.Chisturile mici,derermină reacții locale alergice:alveolită catarală,tromboze în vasele mici.Chisturile mari,în afară de leziunile de tip alergic,produc leziuni marcate de compresiune la nivelul parenchimului pulmonar.Dacăchistul are dimensiuni faoarte mari,el poate reduce din capacitatea plămânului respectiv.

3.INFECȚIA PERICHISTICĂ

Infectarea focarului hidatic(chist,perichist) reprezintă unul dintre cei mai importanți factori în determinarea caracterelor lezionale,atunci cînd a produs moartea parazitului și infecșia parenchimului înconjurător.

Influența structurii plămânului asupra chistului hidatic Chistului hidatic determină la nivelui plămînului o serie de leziuni

caracteristice,nu este mai puțin adevărat că,la rîndul lui,plămînul,prin structura lui neomogenă în ansamblu și în diverse segmente,poate imprima chistului hidatic anumite caractere de formă,dimensiuni,posibilitați evolutive,semne clinice.

Dezvoltarea unui chist hidatic în vecinătatea unei scizuri mari poate deforma chistul,dîndu-i aspectul radiologic al unei pleurezii interlobare.

Chistul hidatic juxtadiafragmatic se pot observa unele aspecte care ridică probleme delicate de diagnostic diferențial.

Dezvoltarea apicală a tumorii parazitale poate suferi amprenta peretelui costal;uneori coasta poate suferi modificări secundare dezvoltarii chistului.

În concluzie,leziunile produse de chistul hidatic au următoarele caractere:alergice,mecanice și inflamatoare.Ele sînt influențate ca factori secundari de:infecție,localizare și dimensiunile chistului.

SIMPTOMATOLOGIE

A)CHISTUL HIDATIC NECOMPLICAT

-asimptomatic.Acest fapt explică de ce,în urma extinderii examenului radiologic în masă,sub formă de controale periodice,frecvența chisturilor hidatice pulmonare a crescut.

-Durerea toracica se prezintă de cele mai multe ori sub forma unei nevralgii intercostale,iar alteori sub forma unui junghi trecător.Caracteristica acestei dureri o reprezintă tenacitatea,precum și localizarea într-un punct sau o zonă toracică fixă

-Dispneea reprezintă un simptom mai rar,survenind în mod obișnuit în chisturile hidatice voluminoase,în cazurile complicate și mai ales în localitările pulmonare multiple

-Tusea constituie semnul de debut cu valoarea semeiotică cea mai mare și cea mai constantă.Uneori apare o tuse seacă,sacadată,însoțită de expectorație bronșică.

-Hemoptizia constituie unul din semnele cele mai constante ale hidatozei pulmonare.Hemoptiziile pot fi tardive sau precoce .

Cele precoce se carecterizează prin cantități mici de sînge,cu tendință la repetare,în contrast cu hemoptiziile tardive,care sînt abundente,formate din sînge aerat și care de cele mai multe ori anunță,preced sau însoțesc vomica

În general,hemoptiziile mici și repetate evoluiază afebril și fără alterarea stării generale,în constrast cu hemoptiziile din cursul evoluției tuberculozei pulmonare,care sînt însoțite de febrâ și agravarea stârii bonlavului.

-Urticaria.

Bolnavii nu înregistrează decît fenomenele acute de urticare,care sînt datorite unei fisurări a chistului și care reprezintă,mai mult decît un simptom,începutul complicației parazitozei.

-Deformația toracelui

Apare în chisturile gigante și mai ales la copii și la adolescenți,la care peretele toracic se lasă mai ușor deformat.

-Modificările excursiilor respiratoare se traduc printr-o diminuare amplitudinii respiratorii de partea bonlavă.Auscultația,reprezintă liniștea respiratoare la nivelul zonei de matitate constituie unul dintre semnele cele mai importante ale unui chist hidatic pulmonar cu dezvoltare corticală.

B)CHISTUL HIDATIC COMPLICAT

-vomica hidatica este complicația cea mai frecventă a chistului hidatic pulmonar.Vomica hidatică se caracterizează prin : 1.expectorația unei cantităti mari de lichid limpede(ca apa de stîncă),conținînd fragmente mai mici sau mai mari de membrană hidatică.Lichidul expectorat are gust sărat,iar fragmentele de membrană evacuate se aseamămă cu albușul de ou fiert

2.asfixia,produsă prin pătrunderea lichidului și a fragmentelor de menbrană în arborele bronșic

3.hemoptizia,poate preceda ,însoți sau urma imediat ruptura chistului în bronhii

4.accidente anafilactice,sub formă de urticarie,edeme,convulsii,sincopă sau șoc.

-fisurarea membranei chistice

Ea se poate manifesta sub forma de: – tuse cu expectorație mucoasă,uneori cu strii sanguin.Atunci cînd cavitatea se infectează,semnele de supurație pulmonară reprezintă unica simptomatologie a chistului supurat.

Examenul microscopic sistematic al sputei poate uneori pune în evidență fragmente de membrană sau scolecși,ceea ce duce la elucidarea diagnosticului clinic și radiologic.

-supurația chistului hidatic pulmonar

Se realizează de regulă atunci când fistula bronșică pune în legătură spațiul perichistic cu lumenul bronșic intens poluat microbian.

Se manifestă sub forma unei dureri toracice,însoțită de dispnee.

Diagnostic

Examenul radiologie.

Aspectele radiologice, ecografice, tomodensiometrice, asociate cu urografii, colangiografii, aduc informații prețioase pentru diagnosticul prezumtiv de hidatidoză.

Este interzisă puncționarea formațiunii suspecte, datorită riscului de producere a hidatidozei secundare (prin scolecși care pot disemina cu ocazia puncției)

Examenul parazitologic se poate efectua doar după excizia chirurgicală a chistului hidatic sau după deschiderea și eliminarea sa spontană în căile bronșice, biliare, urinare. Diagnosticul parazitologic se poate realiza prin examen macroscopic și microscopic.

Examenul macroscopic este relevant în cazul chistului hidatic excizat chirurgical (chistul este ușor de recunoscut datorită cuticulei albe) și a eliminării spontane a elementelor hidatidei prin vomică.Examenul macroscopic efectuat cu ochiul liber sau lupa evidențiază: lichid hidatic limpede, vezicule sau fragmente de cuticulă cu aspect caracteristic (netede, de culoare alb opacă asemănătoare albușului de ou, uneori fragmente răsucite în spirală) Examenul micorscopic constă în efectuarea de preparate native. în lichidul extras din chistul hidatic excizat, spută, vomică, sediment urinar, bilă, materii fecale, pot fi observați scolecși liberi sau grupați în vezicule proligene

Examenul serologic asigură diagnosticul în 90% din localizările hepatice și în 70 – 80% din localizările pulmonare

In practica curentă se folosesc reacții serologice cu antigen solubil și antigen figurat .Antigenul hidatic solubil se obține din lichid hidatic uman sau animal și conține 10 fracțiuni antigenice, fracțiunea 5 fiind specifică. Izolarea, purificarea și standardizarea fracțiunii antigenice 5, permite utilizarea sa în reacții sensibile, specifice și automatizate.

Reacțiile cu antigen solubil pot fi:

• Reacții de aglutinare: reacție de aglutinare pasivă (Latex-aglutinare), reacție de hemaglutinare pasivă.

• Reacția de fixare de complement.

• Reacții de precipitare: imunOelectroforeza (prezența complexului antigen-anticorp se traduce prin apariția de 1-5 arcuri, prezența arcului 5 fiind specifică hidatidozei), imunodifuzia dublă, contraimunelectroforeza.

• . Reacții de tip ELISA.

Antigenul figurat constituit din secțiuni congelate cu scolecși este utilizat în metoda imunofluorescenței indirecte

Efectuarea reacțiilor serologice este necesară și post terapeutic, pentru depistarea hidatidozei secundare. Testarea nivelului de anticorpi trebuie realizată la interval de 2 luni, timp de 1 – 2 ani. în mod normal, după intervenția chirurgicală scade progresiv nivelul anticorpilor, negativarea reacțiilor serologice producându-se într-un interval de I an.

Menținerea nivelului anticorpilor la același nivel, semnalează existența unei hidatidoze secundare, implicând efectuarea de explorări adiționale, pentru depistarea sa .

Intradermoreacția Casoni reprezintă o metodă de diagnostic biologic, oferind rezultate pozitive în 75% din cazurile de chist hidatic.

Recent, au fost introduse tehnici sensibile și complexe, cum ar fi: dozarea imunoglobulinelor E totale și specifice, detectarea complexelor imune circulante.

Diagnosticul pozitiv

Modificările biologice generale pot fi puse în evidență printr-o serie de probe de laborator,iar datele obținute pot sprijini sau infirma diagnosticul de chist hidatic.

Probele specifice chistului hadatic sunt:

-intradermoreacția Casoni

-eozinofilia

-reacția Weinberg-Pîrvu

-examenul sputei

DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL

-Formele tumorale de tuberculoză : tuberculomul și caverna hidatică

-Tumorile bronho-pulmonare maligne primitive

-Tumorile brono-pulmonare benigne

– Malformațiile congenitale bronho-pulmonare

– Malformațiile cardio-vasculare

-Afecțiunile din regiunile anatomice vecine

Tratamentul

Tratamentul medical se face cu incercări de chimioterapie a chistului hidatic cu diverse substanțe.Tratamentul medical este indicat în chistul hidatic de dimensiuni reduse(sub 3 centrimetrii)și cu pereții subțiri se administrează albendazol 10mg/kg/zi,cicluri de 28 de zile cu pauză de 14 zile.

Tratamentul endobronșic are drept scop aspirația pe cale bronșică a conținutului chistului și a membranei.Metoda nu poate fi aplicată decît în chisturile centrale,mici,metoda este oarbă,neputînd controla evacuarea completă a cavității hidatice.

Tratamentul chirurgical

Intervenția chirurgicală reprezintă tratamentul obligatoriu al chistului hidatic pulmonar.

Intervenția trebuie aplicată cît mai precoce posibil,întrucît un chist hidatic pulmonar se poate complica în orice moment al evoluției sale.

TTratamentul chirurgical are 2 scopuri :

– evacuarea hidatidei si

– tratarea cavitatii restante intrapulmonare

Evacuarea hidatidei se poate face prin extirparea intacta a chistului, sau prin punctia sa (inactivarea parazitului cu alcool absolut sau solutie salina hipertona si aspirarea lichidului) si extragerea membranei hidatice.

Rezolvarea cavitatii restante se poate face si ea in mai multe maniere, in functie de dimensiunea chistului si topografia sa. Exista procedee chirurgicale ce desfiinteaza cavitatea prin capitonaj, sau care o lasa deschisa dupa sutura fistulelor bronsice. Alte procedee recomanda drenajul separat al cavitatii perichistice si al celei pleurale.

Interventiile de exereza pulmonara de tipul lobectomiei se efectueaza doar in anumite cazuri :

– chiste gigante ce videaza un lob

– chiste multiple

– echinococoza alveolara

– chistele cu supuratii ireversibile parenchimatoase.

Evolutie, complicatii si prognostic

Chistul hidatic evoluează asimptomatic ani de zile. Manifestările clinice apar când dimensiunile chistului hidatic devin apreciabile sau se datoresc complicațiilor produse prin mecanismele menționate.Chistul hidatic hepatic reprezintă localizarea cea mai frecventă a îmbolnăvirii, evoluând asimptomatic zece până la cincisprezece ani.

In formele simple, necomplicate, se instalează ulterior semne pseudotumorale, chistul hepatic putând evolua ca o tumoră hepatică, o tumoră de vecinătate (gastrică, pancreatică) sau ca o simplă hepatomegalie (în chisturile cu localizare hepatică centrală).

Boala debutează cu dureri hepatice, dispepsie.

Formele complicate determină:

– compresia căilor biliare și a sistemului venos port sau cav, manifestă prin tabloul clinic de hipertensiune portală, hemoragii digestive și circulație colaterală.

– fisurarea sau ruptura spontană sau traumatică a chistului hidatic hepatic antrenează două tipuri de consecințe: imediate (reacții alergice, care pot varia de la urticarie la șoc anafilactic) și tardive (echinococoză secundară)

Echinococoză secundară poate fi:

• locală (producându-se deschiderea chistului în căile biliare, ceea ce declanșează angiocolită și icter mecanic),

• locoregională (fisurarea în cavitatea peritoneală, pelviană, cu apariția peritonitei)

• generală (fisurarea într-un vas sangvin cu diseminare hematogenă a elementelor chistului, ceea ce conduce la alterarea stării generale și cașexie semnificativă).

infectarea chistului hepatic rupt sau fisurat conduce la apariția unui abces hepatic.

Chistul hidatic pulmonar este în general primar și rar secundar unui chist hidatic rupt în vena cavă. Evoluează ani de zile, asimptomatic. Semnele funcționale apar la o treime din bolnavi și constau în: tuse, dispnee, hemoptizii, dureri toracice

In evoluție, se instalează același tip de complicații ca și în chistul hidatic hepatic:

– compresia unei bronhii,

– fisurarea sau ruptura într-o bronhie, însoțită de eliminarea într-un efort de tuse a unui lichid limpede, cu gust sărat, în care există vezicule și fragmente de membrane chistice (vomica). Aceasta poate fi discretă, iar fenomenele alergice minime sau total absente.

– infecția chistului hidatic fisurat sau rupt conduce la apariția unui abces pulmonar.

Profilaxie

Profilaxia hidatidozei trebuie efectuată la cele trei nivele ale lanțului epidemiologie: la nivelul gazdei intermediare (ovine și alte ierbivore), la nivelul gazdei definitive (câine) și la nivelul omului.

Profilaxia la nivelul gazdelor intermediare (ovine) impune evitarea contactului acestora cu câinii, ceea ce este dificil de realizat.

Profilaxia parazitării câinilor se realizează prin:

• vermifugarca câinilor cu Biltricide;

• evitarea contaminării lor prin ingerare de viscere crude posibil contaminate cu hidatide.

Profilaxia umană impune măsuri de profilaxie individuală și colectivă. Profilaxia individuală urmărește evitarea contactului prea strâns cu câinii, respectarea normelor de igienă individuală și alimentară. Profilaxia colectivă necesită intensificarea eforturilor pentru o educație sanitară corespunzătoare în colectivități.

Profilaxia hidatidozei constituie una dintre problemele sanitare majore, fiind dificilă realizarea sa practică.

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN

………………………. PACIENTULUI

CU

CHIST HIDATIC PULMONAR

MANIFESTĂRI DE DEPENDENȚĂ ÎN SATISFACEREA CELOR 14 NEVOI FUNDAMENTALE

1.NEVOIA DE A COMUNICA

2.NEVOIA DE A RESPIRA ȘI A AVEA O BUNĂ CIRCULAȘIE

3.NEVOIA DE A BEA ȘI A MÂNCA

4.NEVOIA DE A ELIMINA

5.NEVOIA DE A SE MIȘCA ȘI A AVEA O BUNA POSTURĂ

6.NEVOIA DE A DORMI ȘI A SE ODIHNI

7.NEVOIA DE A SE ÎMBRĂCA ȘI DEZBRĂCA

8.NEVOIA DE A MENȚINE TEMPERATURA CORPULUI ÎN LIMITE NORMALE

9.NEVOIA DE A FI CURAT,ÎNGRIJIT,DE A PROTEJA TEGUMENTELE ȘI MUCOASELE

10NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE

11.NEVOIA DE A ACȚIONA CONFORM PROPRIILOR CONVINGERI ȘI VALORI,DE A PRACTICA RELIGIA

12.NEVOIA DE A FI PREOCUPAT ÎN VEDEREA REALIZĂRII

13NEVOIA DE A SE RECREA

14.NEVOIA DE A ÎNVĂȚA CUM SĂ-ȚI PĂSTREZI SĂNĂTATEA

A.ÎNGRIJIRI GENERALE

1.Asigurarea condițiilor in spital

Internarea in spital constituie pentru fiecare bolnav o etapa deosebit în viața sa, deoarece se realizează in scopul vindecarii sale, dar se intrerup legaturile permanente cu munca, familia si prietenii săi.In cadrul serviciului de primire bolnavul are primul contact cu spitalul la biroul de internari, unde : se identifică bolnavul, se verifică biletul de internare ( sau de trimitere ), se înregistrează datele personale in registrul de intrări/iesiri din spital si se pregatește bolnavul pentru examenul medical. De la serviciul de internare bolnavul e condus la sectia interne unde medicul hatareste salonul in care va fi internat bolnavul, tinand seama de diagnostic, stadiul si gravitatea bolii,sex.

Asistentei ii revine ca sarcină :

– ajutorul acordat bolnavului la dezbracare si imbracare

– ajutorul la efectuarea ingrijirilor igienice.

       Medicul in prezenta asistentei medicale efectuează examenul clinic al pacientului, dupa care fixează tratamentul de urgenta concomitant cu acordarea asistentei de urgentă ; medicul intocmeste foaia de observație a pacientului, in care se vor inscrie datele personale ale acestuia, cine a insoțit bolnavul in spital, la ce mijloc de transport sa recurs ( specializat – ambulanță, nespecializat – masină particulară ), starea prezentă, intervențiile si tratamantul efectuat in timpul transportului și la camera de gardă.Identificarea si cunoasterea adresei pacientului sau a celui mai apropiat apartinător au o importanta pentru a se instiința membrii familiei in caz de agravare a bolii sai deces.

       In prezența medicului, asistenta medicală :

– adiministrează cu promptitudine medicatia de urgentă

– conectează bolnavul la aparatul de respirat.

– monitorizează pacientul : – functiile vitale – la 15 minute

– recoltează probe pentru analizele de laborator considerante urgente, grupa sangvina si Rh, hemoglobină, hematocrit, probe de coagulare, glicemia.

       La internare pacientul va primi echipamentul spitalului, hainele acestuia vor fi inventariate, înregistrate și păstrate intr-o încapere destinată acestui scop. Bolnavilor sau aparținătorilor li se înmanează un bon pe baza căruia se restitue îmbracămintea la externare. In cazul în care persoanele venite la internare prezintă paraziți, se va efectua deparazitarea lor si a efectelor acestora, inainte de depozitare.

Asistenta medicala preda foaia de observatie la registratura secției și conduce bolnavul în salon, unde îl va prezenta celorlalți bolnavi și îl va ajuta sa își aranjeze obiectele personale in noptiera.

2.Asigurarea conditiilor de spitalizare

Scopul spitalizării e vindecarea bolnavilor, de aceea trebuie create condiții care cresc capacitatea de vindecare a organismului, forța de aparare si scoaterea bolnavului de sub eventualele influențe nocive ale mediului in care traieste.

       Saloanele trebuie sa fie luminoase, bine aerisite, fără curenti de aer. Temperatura salonului trebuie sa fie de 18-20 ºC. Aerul trebuie sa fie umidificat.

Asistenta își va petrece timpul în care nu are sarcini concrete de ingrijire printre bolnavi ; discută cu ei incercând să le cîstige încrederea și sș stabilească o relatie de comunicare cu bolnavii. Această apropiere de bolnav o va ajuta la indeplinirea sarcinilor de ingrijire, incurajand bolnavul și înlaturînd anxietatea pe care bolnavul o are.

3.Asigurarea conditiilor igienice

a)Pregatirea patului si a accesoriilor lui

       In condițiile spitalizării, patul reprezintă pentru fiecare bolnav spațiul in care iși petrece majoritatea timpului și i se asigura ingrijirea.

       Accesoriile patului sunt : salteaua, 1-2 perne, patură, cearceaful, doua fețe de pernă, musama, aleză sau traversă.

       Atata patul cît și accesoriile lui se vor păstra în condiții de curațenie.

       Tehnica pregatirii patului :

       Tehnica poate fi realizata de 1-2 persoane.

b)Schimbarea lenjeriei de pat

        Materialele necesare pentru schimbarea lenjeriei de pat sunt : cearceaful de patură, fețe de pernă, cearceaf de pat, aleza, musama, sac de rufe murdare.

4.Asigurarea igienei personale, corporale si vestimentare a pacientului

Bolnavii cu afecțiuni pulmonare au o sensibilitate crescută față de alergeni, dintre care face parte si praful de casă. Pentru a preveni depunerea prafului , mobilierul din salon va fi redus la strictul necesar si trebuie să fie cît mai simplu. Personalul care face curățenie în aceste saloane va fi atenționat să folosească cîrpe umede pentru a evita ridicarea prafului la stergere.

Efectuarea toaletei generale si pe regiuni a pacientului

       In efectuarea toaletei se va tine cont de anumite reguli si condiții :

– ferestrele și ușile încăperii să fie inchise.

– temperatura încăperii să fie de circa 18-20 ºC.

– toaleta se face înainte de masă si nu dupăce bolnavul a mîncat.

– se evită baia prelungita si prea obositoare.

– protejarea lenjeriei de pat ( daca toaleta bolnavului se efectueaza la pat ).

Părul trebuie sa fie curat, unghiile să nu conțină murdărie și să fie tăiate, conductul auditiv extern, nasul să nu conțină rinoree, cruste

5.Observarea poziției în pat

La majoritatea afecțiunilor de bază cea mai convenabilă poziție pentru bolnav e cea semisezîndă. Acest lucru nu trebuie forțat și dacă starea bolnavului nu contrazice, alegerea poziției trebuie lăsată la alegerea lui. In toate cazurile însă el va fi indemnat să-și schimbe pozitia cat mai des pentru a evita complicațiile hipostatice.

Poziția bolnavului arată nu numai o anumită stare patologică, ci și gradul de severitate a îmbolnavirii. Astfel dacă intr-o îmbolnavire ușoară bolnavul rămîne activ, intr-una gravă întalnim pozitie pasivă ( musculatură fără tonicitate, absența mișcărilor active ). Expresia feței poate traduce unele stări ca : anxitate, durere, anorexie, deprimare.

Ea se manifestă în funcție de starea generală a bolnavului, si de aceea, expresia feței trebuie urmărită permanent.

Schimbarea poziției pacientului si mobilizarea lui

 Schimbările de poziție pot fi active sau pasive și sunt efectuate cu ajutorul asistentei in cazul pacientilor adinamici, epuizati fizic .

       In mod normal, acești pacienți se pot mobilize singuri cu greutate, in funcție de tipul de reactivitate a pacientului

Pacientul e invățat să intercaleze exercițiile de mișcare cu exercițiile de respirație. Anvergura de miscare trebuie inceputa încet, mărindu-se treptat în funcție de raspunsul fiziologic al pacientului ( puls, transpiratii, amețeli, culoarea tegumentului, slabiciune musculară ).

6.Captarea eliminarilor

       Dacă nu există contraindicații speciale, bolnavul trebuie îndemnat de mai multe ori pe zi sa tușească in vederea eliminării conținutului patologic al arborelui patologic, ceea ce permeabilizează căile respiratorii și îl ușurează. E foarte important ca sputa să fie urmarită și păstrată pentru a fi vazută de medic în cazul în care se recomandă o serie  de investigații de laborator pentru examen citologic, bacteriologic     

In condiții patologice , sputa se adunț în căile respiratorii și acționează ca un corp străin, declansînd reflexul de tuse puternică, iritantă, de aspect perlat, vîscoasă, greu de eliminat prin tuse.

Alături de expectorație, asistenta trebuie să urmarească respirația tegumentelor și a mucoaselor, starea psihică a bolii și să recunoască în timp util semnele eventualelor complicații.

7.Supravegherea functiilor vitale si vegetative

       Una dintre cele mai importante sarcini ale asistentei e supravegherea funcțiilor vitale și vegetative și noatarea acestora in foaia de observație, iar în cazul modificării bruște a acestora se anunță medicul.

Modificările funcțiilor vitale reflectă starea generală a bolnavului, precum si evoluția boli.

♥Mișcările respiratorii la omul sanătos sunt simetrice si ritmice, iar frecventa normală a respiratiei e de 16-18 resp/min., putînd însa varia dupa varstă si sex.

♥Tulburări respiratorii vor constitui un indice important în stabilirea diagnosticului și aprecierea evoluției bolii. Ajută să recunoastem precoce, eventualele complicații și la formularea unui prognostic. Din acest motiv, e foarte important ca asistenta să urmarească și să noteze respirația pacientului în foaia de temperatură cît mai précis. Pe foaia de temperatură notarea respiratiei se face cu un pix verde unindu-se apoi cu valoarea anterioară. Curba respiratorie se obține prin unirea valorilor obținute la fiecare masuratoare, dimineața si seara. Pentru fiecare linie orizontala a foii de temperatura se socoteste o resp/min. Asistenta medicală va urmarii inspirațiile timp de 1 minut.

     ♥  Expectorația reprezintă eliminarea sputei de pe caile respiratorii, sputa fiind totalitatea substanțelor ce se elimină din bronhii in timpul tusei.

      ♥ Temperatura corpului în condiții fiziologice are valoarea de 36-37 ºC, cu mici variații zilnice intre 0,5º – 1ºC și e rezultatul proceselor oxidative din organism numite și termogeneza. Aprecierea exactă a temperaturii corpului se face cu ajutorul termometrului.

      ♥ Tensiunea arterială reprezintă presiunea pe care sîngele circulant o exercită asupra pereților arteriali. Este determinata de forța de contracție a inimi, de rezistenta intampinată de sange în artere, fiind dată de elasticitatea și calibrul sistemului vascular și de vîscozitatea sangelui.

       Valorile normale ale tensiuni arteriale la un adult sănatos sunt : 115-140 mm Hg maxima sau sistolica, si 75-90 mm Hg minima sau diastolica.

♥ Tensiunea arterială reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan osos. Pulsul e sincron cu sistolele ventriculare. Valoarea normală a pulsului e între 60-80 pulsatii/minut, înregistrand mici variații după varstă, sexul și înaltimea individului. Asistenta are sarcina să noteze pulsul pacientului în foaia de temperatură de mai multe ori pe zi. Pulsul se noateaza cu un punct rosu pe linia corespunzatoare numarului de pulsații. Pentru obținerea graficului măsurarea pulsuslui se face dimineața și seara, punctele obținute unindu-se printr-o linie roșie. Fiecare linie orizontală a foii de temperatură corespunde la 4 pulsatii/minut.

♥ Diureza e cantitatea de urina eliminată pe perioada de 24 ore ; prin urină se elimină din organism substanțe toxice provenite din metabolism. Cantitatea normală emisă variază între 1200-1800 ml/zi .

♥Prin scaun se elimină substanțele rămase pe tubul digestiv după ingestia alimentelor. Omul sănătos are zilnic un scaun.

8.Alimentația pacientului

       Alimentația activă se face in sala de mese sau in salon pe o masă sau la pat.

       Alimentația pasivă se face persoanelor imobilizate la pat, in pozitie sezand, sprijinit. In acest caz se foloseste o masută specială care se fixează deasupra patului.

       Un rol al asistentei medicale e supravegherea alimentatiei bolnavului. La servirea mesei bolnavul e incurajat, i se explica importanța nutriției în procesul de vindecare.

       Alimentele permise

–        legume diferite

–        preparate cu cantitati mici de grasime neprajita

–        fructe crude, compoturi

–        supe de legume

–        paine neagră

–        lapte proaspat cînd nu determină manifestari alergice

Alimentele interzise sunt :

–        carnea, pestele

–        laptele fermentat

–        fainoasele

–        ouale

Mesele vor fi fracționate în cantităti mici si dese.

9.Administrarea medicamentelor

In cazul afecțiunilor pulmonare bolnavul va fi adus în poziție semisezandă pentru a ușura respirația, apoi i se administrează medicația indicată de medic si este supravegheat

10.Recoltarea produselor biologice si patologice

Sîngele se recoltează pentru examinari hemotologice. Biochimice, serologice, bacteriologice, parazitologice.

       Recoltarea sîngelui se face prin :

–        ințepare – la adult pulpa degetului sau lobul urechii, iar la copii fața plantară a halucelului sau călcîiului.

–        puncție venoasă

-. Recoltarea sangelui prin punctie venoasa

Recoltarea sputei : sputa e un produs ce reprezintă totalitatea secrețiilor ce se expectorează din caile respiratorii prin tuse.

B)INGRIJIRI SPECIFICE

PREGĂTIREA PACIENTULUI ȘI EFECTUAREA TEHNICILOR

SPECIALE IMPUSE DE BOALĂ

1. EXPLORAREA RADIOLOGICĂ A TORACELUI –PUNE POZE

Examenul radiologic e un important semn de eliminare sau descoperire a altor boli.Are ca scop studierea morfologiei și funcționalității plămânilor,a modificărilor de volum și de formă ale inimii pentru stabilirea diagnosticului.

Radioscopia și radiografia – dau o imagine asupra modificărilor petrecute la nivelul plămânilor și inimii.Se anunță bolnavul și i se explică condițiile în care se face examinarea. Bolnavul va fi condus la serviciul de radiologie. Se explică bolnavului cum trebuie să se comporte în timpul examinării. Va efectua cîteva mișcării de respirație, iar radiografia se face în apnee dupa o inspirație profundă.Se dezbracă complet regiunea toracică. Parul lung al femeilor se leagă pe creștetul capului, se indepartează obiectele radioopace. Se asează bolnavul în poziție ortostatică cu maînile pe șolduri și coatele aduse înainte fără să ridice umerii în spatele ecranului cu pieptul apropiat de ecran sau de caseta care poarta filmul. Când pozitia verticală e contraindicată, se asează bolnavul în poziție sezand sau in decubit. In timpul examenului radiologic se ajută bolnavul să ia pozițiile cerute de medic.După examinare bolnavul va fi ajutat să se îmbrace și va fi condus la pat. Se notează în foaia de observație examenul radiologic efectuat și data.

Bronhografia – reprezintă explorarea radiologică a arborelui traheobronsic cu ajutorul unei substanțe de contrast ( lipiodol sau iodipin – liposolubile, ioduron B sau diiodunol – hidroslubile ) cu ajutorul sondei Metras.

       Materiale necesare : medicamente sedative ( fenobarbital, atropine ), anestezice, sondă Metras sterilă, substante de contrast ( lipiodol sau iodipin – liposolubile, ioduron B sau diiodunol – hidroslubile ), expectorante și calmante ale tusei, scuipătoare.Se anunță bolnavul și i se explică necesitatea tehnicii. Se anuntă bolnavul să nu mănânce în dimineața examinarii.Cu 1-3 zile înainte se administrează bolnavului medicamente expectorante. In ajunul examinarii se administrează o tabletă de fenobarbital sau alte medicamente similare. Cu 30` înaintea examinarii se administrează atropină pentru a reduce secreția salivei și a mucusului din căile respiratorii, medicamente, calmante pentru tuse. Bolnavul va fi ajutat să se dezbrace și va fi asezat în decubit dorsal puțin înclinat spre partea care trebuie injectată. Medicul efectuează anestezia căilor respiratorii. Reusita examinarii depinde de calitatea anesteziei. Introduce sonda Metras în arboreale bronșic și apoi substanța de contrast usor încalzită, încet, cu o presiune moderată. In timpul injectării substanței de contrast bolnavul va fi ajutat să îsi schimbe poziția decubit ventral, dorsal, lateral (drept și stâng). In timpul examinării radiologice se asează bolnavul în poziție Trendelemburg pentru a se evidenția și arborele bronșic din părțile superioare ale plămânilor, apoi se asează bolnavul cu toracele moderat ridicat pentru a se evidenția bronhiile mijlocii si inferioare.După examinare se ajută bolnavul să se îmbrace și va fi condus la pat. Va fi avertizat să nu mănânce și să nu bea timp de 2 ore până când încetează efectul anestezicului. Va fi atenționat să colecteze în scuipătoare substanța de contrast care se elimină prin tuse. Nu se inghite deoarece produce o intoxicație cu iod. Refularea substanței de contrast și patrunderea ei în stomac trebuie evitată deoarece poate fi resorbită, producând intoxicatii.

EXPLORAREA FUNCTIONALA A APARATULUI RESPIRATOR

PUNE POZE

1.Spirometria – reprezintă explorarea ventilației pulmonare și se realizează cu ajutorul spirometrului care e alcătui dintr-un cilindru gradat ce comunică cu exteriorul printr-un tub de cauciuc prin care sulfă bonavul. Cilindrul gradat e scufundat într-un cilindru mai mare plin cu apă. Aerul expirat de bolnav face ca cilindrul să se ridice deasupra apei putându-se citi pe el volumul de aer expirat.Metoda cerceteaza numai capacitatea vitală. 2. Spirografia – permite înregistrarea mișcărilor respiratorii. Se pot executa toate măsurătorile statice și dinamice.Spirografia se poate determina cu : –        aparatul Eutest –        expirograful Sodart Aparatul Sodart e un aparat cu circuit închis ; e alcătuit din spirometru asociat cu chimograf pe care se înregistrează, un barbotor cu carbonat de calciu pentru captarea CO 2  și un dizpozitiv pentru dirijarea în sens unic a curentului de aer. Materiale necesare : aparat, piese bucale, pensă pentru pensat nasul, pensă de servit și recipient cu soluție dezifectantă pentru piesele folosite ( piesele bucale obligatoriu sterilizate ). Pregatirea bolnavului : in stationar, cu o zi înainte, bolnavul e informat că examinarea se execută dimineața pe nemâncate sau la 3-4 ore dupa masă ; bolnavii nu vor folosi nici un fel de medicație excitantă sau depresivă a centrilor respiratori cel puțin cu 24 ore înainte. Bolnavii din ambulator vor fi interogați în ziua prezentari la probe daca nu au consumat alimente sau medicamente. In ziua examinarii asistenta care execută proba, asigură repaus psihic si fizic fiecarui bolnav circa 30 de minute înainte de probă. Bonavul va fi asezat în pozitie comodă pe scaun și va fi linistit pentru  a i se obține colaborarea. Racordarea bolnavului la aparat : se efectuează tot prin intermediul piesei bucale se solicită bolnavul să respire liniștit cateva secunde pentru acomodare ; i se pensează nasul cu clema, bolnavul respiră linistit, obisnuit 30-40 de secunde cu supapa aparatului deschisă ; se inchide circuitul și se pune aparatul în pozitie de înregistrare.

 Inregistrarea volumului curent – se înregistrează 2-3 minute volumul curent prin respirație liniștită, normală. Inregistrarea capacitatii vitale ( CV ) – se solicită bolnavul să facă o inspirație maximă, urmată imediat de o expirație maximă ; se repetă proba până la obtinerea  a 3 curbe egale sau cvasiegale ; curba înscrisă arata CV reala și se numește spirogramă. Determinarea volumului expirator maxim pe secunda ( VEMS ) – se reia proba pentru determinarea VEMS-ului ; se solicită bonavul să facă o inspirație maximă urmată de o expirație forțată maximă ; se repetă proba până se obtin 3 curbe egale sau cvasiegale ; se decupleaza bolnavul de la aparat ; se măsoară cantitatea de aer expirat în prima secundă, aceasta reprezentând VEMS-ul.

3. RECOLTAREA SPUTEI- PUNE POZE SI SCRIE CORECT DEF,SCOP,PREG FIZICA SI PSIHICA LA FIECARE TEHNICA

Definiție

Sputa este un amestec de salivă, secreții muco-faringiene și bronho-alveolare.

Pregătirea materialelor Materiale nesterile:-masca de protecție, tăvița renală ; -vase colectoare bine spălate, uscate fără să conțină substanțe antiseptice și cu capac. Materiale sterile:-cutii Petri, mănuși chirurgicale, apă distilata; -vas de 200-300 ml cu soluție Ringer lactozată sau apă peptonată 1%, sterilă, prevăzută cu capac. Pregătirea pacientului -instruirea eficace, cooperarea și supravegherea competentă a pacientului constituie elemente indispensabile pentru o recoltare corectă; -anunțăm pacientul că sputa se recoltează dimineața, pe nemâncate pentru a evita amestecul cu resturi alimentare; -educăm pacientul pentru a-și clăti gura și faringele cu apă înainte de a expectora; Solicităm pacientului :-să îndepărteze proteza dentară; -să nu înghită expectorația -să nu scuipe în batistă sau șervețele de hârtie; -să expectoreze numai în vasul colector sau cutia Petrii -să nu murdărească exteriorul vasului; -să nu expectoreze în vasul colector saliva din gură. 

Tehnica de lucru Solicităm pacientului: -să expectoreze conform instruirii efectuate și în cazul secrețiilor nasofaringiene abundente, -să se spele bine pe dinți cu periuța și apă fiartă și răcită, dar fără pasta de dinți; -pacientul , în continuare, își va clăti repetat gura și va tuși pentru prelevarea secreției în vas colector, cutii Petri sau vas steril; -o cantitate de 2 ml de secreție bronhoalveolară- nu saliva – este suficientă pentru examenele ulterioare. Alte metode de recoltare:

biopsie sau puncție pulmonară;

puncție traheală;

bronhoscopie;

frotiu faringian și laringian;

spălătură gastrică;

spălătură bronșică.

4. ELECTROCARDIOGRAMA

– E.K.G. –

Definiție

Este înregistrarea modificărilor de potențial electric care însoțesc activitatea miocardului.Înregistrarea se poate face la suprafața inimii sau a toracelui.E.C.G. reprezintă metoda cea mai folosită pentru a investiga activitatea cordului. E.C.G. constă în UNDE (deflexiuni de amplitudini variabile, exprimate în mv, dispuse deasupra sau dedesubtul liniei izoeletrice); SEGMENTE(liniile orizontale dintre două unde vecine) și INTERVALE (distanța între inceputul unei unde și începutul alteia).E.C.G. normal este format dintr-o: – undă P – deflexiune pozitiv – corespunde activării atriale -un”complex QRS” și o undă T – unda P – segmentul PQ.

5.ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR

Definiție Medicamentele sunt substanțe extrase sau sintetizate din produse de origine minerală, vegetală, animală utilizate cu scopul de : -profilaxia îmbolnăvirilor; -ameliorarea bolilor -vindecarea bolilor.

Doza de administrare .În funcție de doza administrată , același produs poate acționa ca aliment, medicament sau toxic, astfel se pot diferenția :

doza terapeutică-doza administrată în scop terapeutic fără efect toxic;

doza maximă – doza administrată în cantitatea cea mai mare fără acțiune toxică asupra organismului

doza toxică – cu doza administrată care provoacă fenomene toxice grave pentru organism

doza letală-doza care conduce la decesul pacientului.

Prescrierea medicamentelor .Medicamentele sunt prescrise de medic și notate în foaia de observație a pacientului internat sau pe rețete în cazul pacientului ambulator.Prescrierea constă în :

numele medicamentului;

concentrație și cantități

doza unică sau pe 24h

mod de administrare

orarul administrărilor

administrare în raport cu servitul meselor. 

Cunoștințe pentru administrarea medicamentelor

Asistenta medicală trebuie, să cunoască și să controleze: – -medicamentul prescris de medic, să fie administrat pacientului -doza corectă de administrare -timpii de execuție -acțiunea farmacologică a medicamentelor -frecvența de administrare și intervalul de dozare -efectul ce trebuie obținut -contraindicațiile și efectele secundare -interacțiunea dintre medicamente

Asistenta medicală verifică și identifică:

calitatea medicamentelor;

integritatea medicamentelor

culoarea medicamentelor

decolorarea sau supracolorarea

sedimentarea,precipitarea sau existența flocoanelor in solutie

lichefierea medicamentelor solide

opalescența soluțiilor.

Asistenta medicală respectă:

calea de administrat prescrisă de medic;

dozajul prescris,orarul de administrare și somnul pacientului

incompatibilitatea de medicament

administrarea rapidă a medicamentelor deschise

ordinea de administrare a medicamentelor(tablete,solutii picături,injecții,supozitoare,ovule vaginale)

servirea pacientului cu doza unică de medicamente pe cale orală.

Asistenta medicala informează și anunță :

pacientul pentru medicamentele prescrise, în ceea ce privește modul de administrare, cantitatea, efectul scontat și eventualele reacții secundare;

medicul asupra efectelor secundare și eventualelor greșeli de administrare a medicamentelor.

Asistenta medicală efectuează administrarea medicamentelor în condiții de igienă, asepsie, dezinfecție, sterilizare și menținere a măsurilor de supraveghere și control a infecțiilor nosocomiale sau intraspitalicești.

Mod de administrare

calea digestiv-orală, sublingual, gastric,intestinal,rectal;

cale respiratorie

calea per cutanată-tegumente și mucoase

calea urinară

calea parenterală

Modul de administrare al medicamentelor este prescris de medic pe urmatoarele considerații:

starea generală și toleranța individuală a pacientului;

particularități anatomice și fiziologice ale pacientului;

capacitatea de absorbție și timpul acesteia;

efectul asupra căii de administrare(mucoase,tegumente)

interacțiunea dintre combinațiile de medicamente administrate

scopul urmărit și evoluția bolii pacientului.

6. TEHNICA MĂSURĂRII TENSIUNII ARTERIALE

Scop:

evaluarea funcției cardiovasculare

Elemente de evaluat

tensiunea arterială sistalica (maxima)

tensiunea arterială diastolica (minima)

Materiale necesare

aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale:

– cu mercur Riva-Rocci

– cu manometru

– oscilometru Pachon

– stetoscop biauricuiar

– tampon de vată

– alcool

– creion rosu sau pix cu mina roșie

Metode de determinare

palpatorie

auscuitatorie

Interventiile asistentei

a. pentru metoda auscultatorie

pregatirea psihica a pacientului

asigurarea repausului fizic și psihic timp de 15 minute

spalarea pe mâini

se aplică manseta pneumatică pe brațul pacientului, sprijinit și în extensie

se fixează membrană stetoscopului pe artera humerală, sub marginea inferioara a mansetei

se introduc olivele stetoscopuiui în urechi

se pompează aer în manseta pneumatică, cu ajutorul perei de cauciuc pană la dispariția zgomotelor pulsatile

se decomprimă progresiv aerul din manseta prin deschiderea supapei, până când se percepe primul zgomot arterial (care reprezintă vaioarea tensiunii arteriale maxime)

se reține valoarea indicată de coloana de mercur sau acul manometruiui, pentru a fi consemnată

se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot mai puternice

se reține valoarea indicată de coloana de mercur sau de acul manometrului, în momentul în care zgomotele dispar, aceasta reprezentand tensiunea arteriata minimă

se notează pe foaia de temperatura valorile obținute cu o linie orizontală de culoare roșie, socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloana de mercur

se unesc liniile orizontale cu linii verticale și se hasureaza spațiul rezultat

in alte documente medicale se inregistreaza cifric:

Ex.: T.A. max.=150 mmHg

T.A. min.= 75 mmHg

se dezinfectează olivele stetoscopului cu alcool

b. pentru metoda palpatorie

determinarea se face prin palparea arterei radiale

nu se folosește stetoscopul biauricular

etapele sunt identice metodei auscultatorii

are dezavantajul obținerii unor valori mai mici decat realitatea.

De retinut:

manseta pneumatică va fi bine fixată pe brațul pacientuiui

manometrul va fi plasat la nivelul arterei la care se face determinarea

măsurarea va fi precedata de linistirea pacientuiui

in caz de suspiciune, se repeta măsurarea fără a scoate manseta de pe bratul pacientului

la indicația medicului, se pot face masuratori comparative la ambele brațe

7.Observarea si măsurarea respirației

Scop

Evaluarea funcției respiratorii a pacientului fiind un indiciu al evoluției bolii, al apariției unor complicații și al prognosticului

Elemente de apreciat

Tipul respirației

Amplitudinea mișcărilor respiratorii

Ritmul

Frecvența

Materiale necesare

ceas cu secundar

creion de culoare verde sau pix cu pasta verde

foaia de temperatură

Intervențiile asistentei

asezarea pacientulu în decubit dorsal, fără a explica tehnica ce urmează a fi efectuată

se preferă perioada de somn a bolnavului

plasarea mâinii, cu fața palmară pe suprafața toracelui

numararea inspirațiilor timp de un minut

consemnarea valorii obținute printr-un punct pe foaia de temperatura

unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioara pentru obținerea curbei

pentru fiecare linie orizontala a foii se socotesc 2 resp / min

în alte documente medicale se poate nota cifric valoarea obtinuta, cât și caracteristicile respirației

aprecierea celorlalte elemente ale funcției respiratorii se face prin simpla observare a mișcărilor respiratorii.

8.MASURAREA TEMPERATURII

Scop -evaluarea functiei de termoreglare si termogeneza

Locuri de masurare – axila, plica inghinala, cavitatea bucala, rect, vagin

Materiale necesare – termometru maximal;

-casoleta cu tampoane de vata si comprese sterile;

-recipient cu solutie dezinfectanta;

-tava medicala;

-lubrifiant;

-alcool medicinal;

-ceas.

Interventiile asistentei – pregatirea materialelor langa pacient;

-pregatirea psihica a pacientului;

-spalarea pe maini;

-se scoate termometrul din solutia dezinfectanta, se clateste si se sterge cu o compresa, se scutura;

-se verifica daca este in rezervor mercurul

a) pentru masurarea in axila:

-se aseaza pacientul in pozitie de decubit dorsal sau in pozitie sezand;

-se ridica bratul pacientului;

-se sterge axila prin tamponare cu prosopul pacientului;

-se aseaza termometrul cu rezervorul de mercur in centrul axilei, paralel cu toracele;

-se apropie bratul de trunchi, cu antebratul flectat pe suprafata anterioara a toracelui;

-daca pacientul este slabit, agitat precum si la copii, bratul va fi mentinut in aceasta pozitie de catre asistenta;

-termometrul se mentine timp de 10 minute;

b) pentru masurarea in cavitatea bucala:

-se introduce termometrul in cavitatea bucala sub limba sau pe latura externa a arcadei dentare;

-pacientul este rugat sa inchida gura si sa respire pe nas;

-se mentine termometrul timp de 5 minute;

c) pentru masurarea rectala:

-se lubrifiaza termometrul;

-se aseaza pacientul in decubit lateral, cu membrele inferioare in semiflexie, asigurandu-i intimitatea;

-se introduce bulbul termometrului in rect, prin miscari de rotatie si inaintare;

-termometrul va fi tinut cu mana tot timpul masurarii;

-se mentine termometrul 3 minute;

-dupa terminarea timpului de mentinere a termometrului, acesta se scoate, se sterge cu o compresa;

-se citeste gradatia la care a ajuns mercurul termometrului;

-se spala termometrul, se scutura;

-se introduce in recipientul cu solutie dezinfectanta (sol. Cloramina 1%)

-se noteaza valoarea obtinuta pe foaia de temperatura:

-notarea unui punct pe verticala, corespunzatoare datei si timpului zilei, socotind pentru fiecare linie orizontala a foii, doua diviziuni de grad;

-se uneste valoarea prezenta cu cea anterioara, pentru obtinerea curbei termice;

-in alte documente medicale se noteaza cifric;

-interpretarea curbei termice.

9.OXIGENOTERAPIA

Scop

asigurarea unei cantități corespunzatoare de oxigen la țesuturi prin combaterea hipoxiei determinata de:

scaderea oxigenului alveolar

diminuarea hemoglobinei

tulburări în sistemul circulator

probleme care interferează cu difuziunea pulmonară

Surse de oxigen

stație centrală de oxigen

microstație

butelie cu oxigen

Metode de administrare a oxigenului

prin sondă nazală

este metoda cea mai frecvent utilizată

permite administrarea oxigenului în concentrație de 25%-45%

poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung

nu poate fi utilizată la pacienții cu afecțiuni ale mucoasei nazale

prin mască(cu sau fară reinhalarea aerului expirat)

permite administrarea oxigenului în concentrație de 40%-60%

este incomodă datorita sistemului de prindere și etanseizare

accentuează starea de anxietate, mai ales la copii

poate cauza iritația tegumentelor feței

nu se va utiliza la pacienții cu arsuri la nivelul feței

ochelari pentru oxigen

sunt prevazuți cu două sonde care se introduc în ambele nări

se utilizează la copii și pacienții agitați

sunt mai bine tolerați de pacienți

cortul de oxigen

frecvent utilizat la copii

concentrația oxigenului nu poate depăsi 50%

are dezavantajul că atmosfera de sub cort se încalzeste și se supraîncarcă cu vapori datorită faptului că pacientul inspiră si expiră în acelasi mediu

oxigenul introdus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalatii de răcire

în cort se pot monta instalații de răcire

copiii vor fi supravegheați permanent, pentru a nu disloca cortul

Echipament necesar administrarii oxigenului

sursa de oxigen

umidificator (recipient pentru barbotarea oxigenului conzinand apă sterilă)

sondă nazală, cateter, mască de oxigen sau cort, în funcție de metoda aleasă

material adeziv (leucoplast), pentru fixarea sondei

Intervențiile asistenței

pregatirea psihică a pacientului asigurarîdu-i de luarea tututor măsurilor de precauție și asezarea pacientului în poziție corespunzatoare (daca este posibil: poziție semisezand, care favorizează expansiunea pulmonară)

asamblarea echipamentului

dezobstruarea căilor respiratorii

măsurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nară la tragus

umectarea sondei cu apă sterilă pentru prevenirea lezării mucoasei

introducerea sondei în nară și fixarea acesteia pe obraz, cu benzi de leucoplast

dacăse utilizează masca de oxigen, aceasta se va aseza acoperind nasul și gura pacientuiui și se va fixa cu o curea în jurul capului

fixarea debitului de administrare a oxigenului, în funcție de prescripția medicului

aprecierea raspunsului terapeutic al administrarii oxigenului (observarea culorii tegumentelor, măsurarea respirației și pulsului)

supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau de apariție a unor complicații

supravegherea echipamentului de administrare a oxigenului (presiune, debit etc)

acordarea suportului psihic al pacientului pe timpul administrarii oxigenului și combaterea oricarei cauze de disconfort

mobilizarea periodica a sondei

scoaterea sondei o data pe zi și introducerea ei în cealalta nară

curațirea echipamentului la terminarea tehnicii

Incidente și accidente

dacă recipientul pentru barbotarea oxigenuiui se rastoarnă, lichidul poate fi împins de oxigen în căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l

în cazul utilizării prelungite a oxigenuiui, în concentrații mari sau la presiuni ridicate, pot aparea:

iritare locală a mucoasei

hemoragie intraalveolară

atelectazie

patrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominala

De retinut:

administrarea oxigenului se va face după permeabilizarea căilor respiratorii

înainte de efectuarea tehnicii se vor lua toate măsurile de precauție

pe timpul administrarii se vor supraveghea atent pacienții și echipamentul de administrare (manometrul de presiune și indicatorul de debit.

10.PUNCTIA VENOASA

Definitie -punctia venoasa reprezinta crearea unei cai de acces intr-o vena prin intermediul unui ac de punctie.

Scop a. explorator:

– recoltarea sangelui pentru examene de laborator – biochimice, hematologice, serologice si bacteriologice;

b. terapeutic:

– administrarea unor medicamente sub forma injectiei si perfuziei intravenoase;

– recoltarea sangelui in vederea transfuzarii sale;

– executarea transfuziei de sange sau derivate ale sangelui;

– sangerare 300-500 ml in edemul pulmonar acut, hipertensiune arteriala.

Locul punctiei – venele de la plica cotului (bazilica si cefalica) unde se formeaza un “M” venos prin anastomozarea lor;

– venele antebratului;

– venele de pe fata dorsala a mainii;

– venele subclaviculare;

– venele femurale;

– venele maleolare interne;

– venele jugulare si epicraniene – mai ales la sugari si copii mici

Pregatirea punctiei

a. materiale:

– de protectie, perna elastica pentru sprijinirea bratului, musama, aleza;

– pentru dezinfectia tegumentului tip I;

– instrumentar si materiale sterile, ace de 25-30 mm, diametrul 6/10, 7/10, 10/10 mm – in functie de scop, seringi de capacitate in functie de scop, pense, manusi chirurgicale, tampoane;

– alte materiale – garou sau banda Esmarch, eprubete uscate si etichetate, cilindru gradat, fiole cu solutii medicamentoase, solutii perfuzabile, tavita renala (materialele se vor pregati in functie de scopul punctiei);

b. pacientul:

– pregatirea psihica – se informeaza asupra scopului punctiei;

– pregatirea fizica – pentru punctia la venele bratului, antebratului:

– se aseaza intr-o pozitie confortabila atat pacient cat si pentru persoana care executa punctia (decubit dorsal);

– se examineaza calitatea si starea venelor avand grija ca hainele sa nu impiedice circulatia de intoarcere;

– se dezinfecteaza tegumentele;

– se aplica garoul la o distanta de 7-8 cm deasupra locului punctiei, strangandu-l astfel incat sa opreasca circulatia venoasa fara a comprima artera;

– se recomanda pacientului sa stranga pumnul, venele devenind astfel turgescente.

Executia punctiei – asistenta imbraca manusile sterile si se aseaza vis-à-vis de bolnav;

– se fixeaza vena cu policele mainii stangi la 4-5 cm sub locul punctiei exercitand o usoara compresiune si tractiune in jos asupra tesuturilor vecine;

– se fixeaza seringa, gradatiile fiind in sus, acul atasat cu bizoul in sus, in mana dreapta, intre police si restul degetelor;

– se patrunde cu acul traversand, in ordine, tegumentul – in directie oblica (unghi de 30 grade), apoi peretele venos – invingandu-se o rezistenta elastica, pana cand acul inainteaza in gol;

– se schimba directia acului 1-2 cm in lumenul venei;

– se controleaza patrunderea acului in vena prin aspiratii cu seringa;

– se continua tehnica in functie de scopul punctiei venoase: injectarea medicamentelor, recoltarea sangelui, perfuzie;

– in caz de sangerare, se prelungeste acul de punctie cu un tub din polietilena care se introduce in vasul colector, garoul ramanand legat de brat;

– se indeparteaza staza lemnoasa dupa executarea tehnicii prin desfacerea garoului si a pumnului;

– se aplica tamponul imbibat in solutie dezinfectanta la locul de patrundere a acului si se retrage brusc acul;

– se comprima locul punctiei 1-3 min, bratul fiind in pozitie verticala.

Ingrjirea ulterioara a pacientului – se face toaleta locala a tegumentului;

– se schimba lenjeria daca este murdara;

– se asigura o pozitie comoda in pat;

– se supravegheaza pacientul.

PREGĂTIREA PREOPERATORIE A PACIENTULUI

Pacientul chirurgical este supus aproape fără excepție unor variate manevre efectuate cu scopul aducerii,lui într-o stare care să-i permite să suporte cât mai bine stresul operator.

Pregătirea preoperatorie generală și specifică a pacientului reprezintă primul pas al terapiei chirurgicale;aceasta se poate întinde de la o perioadă de câteva minute la una de câteva ore chiar câteva zile în funcție de caracterul de urgență sau programare a operației;

Pregătirea preoperatorie presupune un întreg cortegiu extrem de bogat în manevre,care,în funcție de,necesitatea cazului se suprapun sau își pot modifica ordinea:pregătire psihologică,pregătire biologică și pregătire chirurgicală;

Pregătirea psihologică

-O intervenție chirurgicală reprezintă un eveniment important în viața pacientului asociindu-se un considerabil stress procedurii în sine cu atât mai mult cât amploarea operației este mai mare;

-Dacă operația poate fi oarecum standardizată stresul emoțional supraadăugat trebuie evaluat și eliminat cu mare grijă de către întreg personalul medical implicat;

-Stabilirea unei relații de încredere și respect între pacient și personalul medical reprezintă o parte esențială a actului medical;

-Menținerea moralului și stimularea efortului de voință a pacientului se poate realiza doar prin încrederea acestuia în personalul medical și tratamentul aplicat;

Pregătirea biologică

Se face în funcție de rezultatele clinice și paraclinice ale investigațiilor effectuate de urgență necesare actului operator.

Factorul important în alegerea timpului de pregătire biologică a pacientului este vârsta,acestuia:La un pacient tânăr fără antecedente patologice este suficientă recoltarea hemoleucogramei,timpul de sângerare(TS),timp de cuagulare(TC),T.A, sumar de urină,E.K.G.

Pe măsura creșterii în vârstă a pacientului investigațiile trebuie,să fie din ce în ce mai complexe pentru a stabili cu exactitate starea afecțiunilor nediagnosticate și netratate până la momentul intervenției chirurgicale;

Asistenta are obligația să observe,aspectul general al pacientului:

-greutatea,ținuta,faciesul,mersul,starea psihică

1)va culege date privind antecedentele pacientului:-familiare(HTA,diabet)

-chirurgicale(daca a mai suferit intervenții,dacă a avut complicații)

2)urmărește și măsoară funcțiile vitale și vegetative

-T.A,puls,respirația

-temperatura,diureza,scaunul.

Examene paraclinice se clasifică în :

1)examene de rutină-Ts,Tc,glicemie,uree,determinarea grupei sanguine

2)examene complete-HL,VSH,EKG,TGP,Rx pulmonary,ex.urina

3)examene speciale în funcție de aparat sau organul pe care se intervine.

Recoltarea sângelui capilar prin ințepare

 Recoltarea se efectuează pentru examenele hematologice : hemoleneogramă, dozarea hemoglobinei, determinarea timpului de sângerare si coagulare, pentru examen parazitologic. Materiale necesare : manuși de cauciuc sterile, tavă medicală curată, soluții dezinfectante ( alcool 70º ), ace sterile, tampoane de vată, lame uscate și degresate. Tehnica : Bolnavul va fi asezat în poziție sezandă cu mâna sprijinită. Se aseptizează pielea degetului inelar sau mediu cu un tampon cu alcool 70º. Se evită congestionarea prin frecare puternică și prelungită. Se asteaptă evaporarea completă a alcoolului. Cu un ac steril se ințeapă cu o mișcare bruscă pielea pulpei degetului, in partea laterala a extremitații, perpendicular pe straturile cutanate. Cu un tampon steril uscat se șterge prima picatură. Se lasă să se formeze o picatură de sange din care se recoltează cu pipeta sau lama. Se sterge cu un tampon cu alcool 70º.

PREGĂTIREA PENTRU OPERAȚIE

ZIUA PRECEDENTĂ

REPAUS ; regimul alimentar să fie ușor digerabil și cu consum de lichide pentru menținerea tensiunii arteriale, dezintoxicarea și mărirea diurezei, diminuarea setei și acidozei postoperatorii.

ÎN SEARA ZILEI PRECEDENTE

Pregătirea pielii : se face baia generală, la duș (după clisma evacuatoare) : spălatul părului, toaleta buco-dentară, toaleta nasului ; se verifică regiunea inghinală, ombilicul, axilele, unghiile(scurte, fără lac de unhii), picioarele, spațiile interdigitale. Cu un aparat de ras propriu se rade părul cât mai larg în funcție de zonă, cât mai aproape de momentul intervenției pentru a evita proliferarea germenilor la nivelul escoriațiilor cutanate și se badijonează cu un antiseptic regiunea rasă , aplicând apoi pansament antiseptic uscat. (în unele cazuri se pot folosi creme depilatoare).

ZIUA INTERVENȚIEI.

-pacientul nu va bea și nu va mânca nimic

-se îndepărtează bijuteriile,proteza dentară

-se îmbracă pacientul lejer cu o lenjerie curată

-se pregătesc documentele:F.O,analize,radiografii care vor însoți pacientul.Transportul pacientului se face numai cu asistenta cu toate documentele.

ÎN SALA DE PREANESTEZIE- se verifică regiunea rasă și se notează eventualele escoriații (eczeme, intertrigo etc.);

se verifică starea de curățenie : regiunea inghinală, ombilicul, axilele, spațiile interdigitale, unghiile;

se verifică dacă s-a îndepărtat proteza dentară;

se pregătesc zonele pentru perfuzie prin badijonarea cu antiseptice colorate;

instalarea sondei urinare " a Demeure" (sau, după caz, se golește vezica urinară) de către asistenta de sală, după spălatul chirurgical al mâinilor, îmbrăcatul cu echipament steril, câmp steril în zona genito – urinară.

Transportul bolnavului în sala de operație : se face numai însoțit de asistenta medicală, care are obligația să predea pacientul asistentei de anestezie, împreună cu toată documentația și alte observații survenite ulterior și foarte importante pentru intervenția chirurgicală. Transportul se face cu un brancard, pat rulant, cărucior în funcție de boală și bolnav. Bolnavul trebuie așezat confortabil și acoperit .

În sala de operație se execută ultima parte a pregătirii pacientului : se instalează și se fixează pacientul pe masa de operație, monitorizarea funcțiilor vitale, obținerea unui abord venos (branulă, cateter) în funcție de intervenție și de pacient, pregătirea câmpului operator, badijonarea cu alcool și curățirea pielii de antisepticul anterior; badijonarea cu tinctură de iod (sau alt antiseptic colorat) se face începând cu linia de incizie, de la centru către periferie și se termină cu zonele septice

ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR POSTOPERATOR

1.Supravegherea postoperatorie

Supravegherea postoperatorie a bolnavului începe din momentul terminării intervenției chirurgicale, înainte ca pacientul să fie transportat în salon; din acest moment devine obiectul unei atenții constante până la părăsirea spitalului. În general, bolnavul este adus în salon însoțit de medicul anestezist și de asistenta de anestezie, care va urmări respirația și modul în care este transportat și așezat în pat; transportul se face cu patul rulant sau cu căruciorul. Bolnavul va fi acoperit pentru a fi ferit de curenți de aer sau schimbări de temperatură. Asistenta medicală care îl însoțește se va asigura că bolnavul stă comod, este în siguranță și că tubulatura prezentă (dren, sonde, perfuzii) nu este comprimată. Poziția pe cărucior este de decubit dorsal, cu capul într-o parte pentru a nu-și înghiți eventualele vomismente. În timpul transportului asistenta medicală va urmări: aspectul feței (cianoza), respirația, pulsul, perfuzia. Instalarea bolnavului se face într-o cameră cu mobilier redus și ușor lavabil, care va fi curată, bine aerisită, liniștită, în semiobscuritate , cu temperatura de 18-20°C (căldura excesivă deshidratează și favorizează hipotermia), prevăzută cu instalații do oxigen montate în perete, cu prize în stare de funcționare și cu aparatură pentru aspirație.

– Patul va fi accesibil din toate părțile – aparatele de încălzit nu vor fi lăsate niciodată în contact cu un operat adormit, pentru a se evita riscul unor arsuri grave. Căldura excesivă a patului produce transpirație, ceea ce duce la pierderi de apă, iar senzația de frig duce la apariția frisoanelor.

Patul va fi prevăzut cu mușama și aleză bine întinsă, fără pernă și, dacă este cazul, salteaua va fi antiescară.

2.Pozițiile pacientului în pat

– Transferul de pe cărucior pe pat va fi efectuat de către trei persoane, ale căror mișcări trebuie să fie sincrone, pentru a evita bruscarea operatului.

Poziția pacientului în pat este variabilă, în funcție de tipul intervenției chirurgicale.

– Cea mai frecventă poziție este decubit dorsal, cu capul într-o parte, până când își recapătă cunoștința. Pentru a favoriza irigarea centrilor cerebrali, câteodată, patul va fi ușor înclinat.

– În foarte multe cazuri, poziția este decubit lateral drept sau stâng, care se va schimba din 30 în 30 de minute, pentru a ușura drenajul căilor respiratorii. Această poziție împiedică lichidul de vărsătură să pătrundă în căile aeriene.

– În cazuri particulare (obezi, cardiaci, operații pe sân, pe torace etc.) operatul va fi așezat în poziție semișezând – poziția FOWLER – cu genunchii flectați cu un sul sub ei.

Aceste poziții diferite se pot menține ușor într-un pat de reanimare, prevăzut cu mecanisme care permit manevrarea cu blândețe a pacientului și instalarea sa comodă.

Elemente de supravegheat

Supravegherea operatului se bazează pe date clinice și pe rezultatele examenelor complementare.

Date clinice:

1. Aspectul general al operatului

culoarea pielii sesizând paloarea și cianoza

colorația unghiilor , urmărind apariția cianozei

starea extremităților, paloarea sau răcirea nasului, urechilor, mâinilor și picioarelor

starea mucoaselor-limba uscată sau umedă, saburală sau curată-indică starea de hidratare a operatului

starea de calm sau agitație, știind că toropeala sau agitația extremă exprimă o complicație chirurgicală (hemoragie internă, peritonită postoperatorie etc.)

2. Diferiți parametri fiziologici

– Tensiunea arterială se măsoară ori de câte ori este nevoie în primele două ore după operație din 15 în 15 minute, din 30 în 30 de minute în următoarele șase ore și din oră în oră pentru următoarele 16 ore notând datele în foaia de reanimare.

– Pulsul se măsoară la 10-15 minute urmărind frecvența, ritmicitatea, amplitudinea care se notează. În cazul în care apar modificări ale pulsului, bradicardie sau tahicardie, se va sesiza medicul reanimator.

– Respirația : se notează frecvența, amplitudinea, ritmicitatea și se sesizează, deasemenea, medicul în caz de tuse sau expectorație.. Cea mai mică modificare a respirației va fi semnalată anestezistului, care, în funcție de caz , va indica o aspirație pentru a îndepărta mucozitățile din faringe sau va recomanda administrarea de oxigen.

-Temperatura se măsoară dimineața și seara și se noteaza în F.O.

3. Pierderile lichidiene sau sanguine

Diureza reprezintă cantitatea de urină eliminată din organism timp de 24 ore.

Cunoașterea volumului diurezei

Urmărirea bilanțului circulației lichidului în organism = bilanțul lichidul (intrări – ieșire).Diureza se notează zilnic în foaia de temperatură a pacientului. Urina : reluarea emisiei de urină în prima parte a zilei este un semn bun, la început cantitatea de urină este abundentă, dar în două-trei zile revine la normal. Se măsoară cantitatea și se observă aspectul; dacă emisia de urină lipsește, se practică sondaj vezical , nu înainte însă de a folosi și acțiuni specifice asistentei medicale: lăsarea robinetului să curgă , fluieratul unei melodii , căldură suprasimfizar

Scaunul : se reia în următoarele 2-3 zile și este precedat de eliminare de gaze; în cazul în care nu apar gazele , se folosește tubul de gaze , iar în cazul în care scaunul nu este spontan, se face o clismă evacuatoare.

Transpirația : se notează dacă apare, deoarece în cazul în care este abundentă, poate antrena pierderi de apă importante.

Vomismentele: se va nota cantitatea, aspectul și caracterul (bilioasă, alimentară, sanguinolentă)

Pierderile prin drenaj : se notează aspectul și cantitatea pentru fiecare dren în parte.

Alte semne clinice

– sunt urmărite de chirurg și anestezist, nefăcând parte din atribuțiile asistentei medicale, ele fiind semne importante în evoluția postoperatorie: starea abdomenului (balonare, contractare, accelerare a peristaltismului intestinal), starea aparalui respirator.

Examenele complementare

– Completează datele clinice și constituie un ghid precis în conduita reanimării. Se vor efectua în funcție de evoluția postoperatorie a pacientului, astfel încât repetarea lor în exces să nu ducă la dificultăți privind starea venelor prin puncții venoase repetate

– radiografii pulmonare, în cazul apariției unor complicații pulmonare postoperatorii

– teste de coagulare, de protrombină, teste de toleranță la heparină – ce permit depistarea complicațiilor ca tromboza venoasă. Sunt absolut necesare la pacienții sub tratament anticoagulant, pentru a permite aprecierea dozelor de medicament

– hemograma și hematocritul, indică exact pierderile sanguine și arată gradul de eventuală anemie, ce poate fi compensată

– examenul de urină, ce relevă concentrația în uree și electroliți

– examenul chimic al lichidului de drenaj și, în special, în caz de fistulă digestivă postoperatorie, compensarea exactă a pierderilor constituind o necesitate vitală

Pot fi solicitate și alte examinări, dar într-o asemenea măsură, încât să se respecte capitalul venos al operatului. Pentru a se evita neplăcerea puncțiilor venoase repetate, examenele postoperatorii vor fi reduse la strictul necesar.

Foaia de temperatură, foaia de reanimare, foile speciale de reanimare și supraveghere

Datele clinice și biologice vor fi consemnate de asistenta medicală în foaia de temperatură (de supraveghere), sau în foaia de reanimare, fapt ce permite întocmirea unei vederi de ansamblu a evoluției postoperatorii a bolnavului.De calitatea și minuțiozitatea acestor îngrijiri depinde în, mare măsură, evoluția postoperatorie și absența complicațiilor.

În momentul trezirii și până la acesta, asistenta medicală va supraveghea, permanent, operatul pentru a împiedica eventualele incidente și urmările lor:

– vărsăturile – asistenta medicală va așeza operatul cu capul într-o parte, fără pernă, pentru evitarea trecerii acestora în căile aeriene

– agitația – prezența asistentei medicale este obligatorie lângă pacient; la trezire, în starea de semiconștiență operatul tinde sătragă de pansamente, de drenuri sau sonde

– imprudențe posibile: să vrea să coboare din pat, să vrea să bea apă (în acest caz, asistenta medicală este cea care-i va da să bea 1-2 lingurițe de apă, după trezire, dacă operatul nu a vomat în ultimele două ore), sau ca membri ai familiei aflați lângă pacient să-i dea să bea fără discernământ

Imediat dupa trezire

Asistenta

– va menține pacientul în decubit dorsal primele ore, decubit lateral dreapta sau stânga, apoi semișezând (în special cei peste 50 de ani), exceptând pacienții operați cu rahianestezie

– va asigura confortul plasându-i bine perna, verificând, de mai multe ori/zi, ca cearșaful să nu aibă cute, îndreptând bine așternutul seara, înainte de culcare, îi va curăța gura, menținând-o umedă în permanență.

– toaleta zilnică este completată cu pieptănatul și periatul părului, neuitând toaleta cavității bucale, de 3-4 ori/24 de ore

– lenjeria de corp va fi schimbată zilnic, sau imediat după ce a transpirat și de câte ori este nevoie

– bazinetul sau urinarul vor fi puse cu blândețe, după ce, în prealabil, au fost încălzite la temperatura corpului, iar după folosirea lor se va face, obligatoriu, toaleta perineală

– va urmări ca atmosfera din jurul bolnavului să fie calmă, să fie liniște, fără conversații zgomotoase, fără vizitatori mulți

– va încuraja pacientul să se miște în pat,să se întoarcă singur de pe o parte pe alta, să-și miște picioarele,mâinile, să se ridice în poziție semișezând pentru a pregăti sculatul din pat precoce, în prima zi după operație, exceptâd cazurile în care este contraindicat

– va căuta să respecte micile obișnuințe ale fiecărui pacient

Îngrijiri de ordin general

a) lupta împotriva durerii

La originea durerilor postoperatorii stau mai mulți factori, care vor fi precizați înainte de a se prescrie analgezicele de rutină. De menționat că nu se vor administra calmante fără prescripție medicală și fără a se cunoaște exact caracterul durerii.

După intervenții chirurgicale asupra organelor interne, durerile pot fi superficiale, de origine parietală sau profunde, de origine viscerală.

Durerile parietale apar datorită tracțiunii musculare asupra suturilor profunde, atunci când pacientul se mișcă, datorită unui hematom la nivelul plăgii, ceea ce duce la instalarea durerii prin distensie. Pentru calmarea acestor dureri sunt suficiente analgezice banale sau intervenții chirurgicale, în caz de hematom.

Durerile profunde au mai multe cauze:

– distensii viscerale ale tubului digestiv

– congestie pelvină

– colici abdominale

– dureri legate de dren, care poate fi prea profund, cudat sau astupat

În toate cazurile, medicul chirurg care a efectuat intervenția chirurgicală decide conduita de urmat și prescrie analgezicele.

În cazul operațiilor pe membre, durerea este câteodată cauzată de un pansament prea strâns sau îmbibat cu sânge ori secreții. Nu sunt contraindicații în a schimba pansamentul.

b) lupta împotriva insomniei

Există, în zilele noastre, o întreagă gamă de hipnotice, printre care se găsesc cele ce pot fi administrate fiecărui pacient pentru a obține efectul dorit.

În plus, asistenta medicală are la îndemână mijloace proprii, cum ar fi: ceaiuri calmante, asigurarea unui climat de liniște etc.

c) lupta contra anxietății

Anxietatea preoperatorie, în fața necunoscutului, reprezentat de actul chirurgical continuă și postoperator. Frica de durere, de complicații, de sechele face ca anxietatea operatului să fie prezentă.

Aici intervine rolul moral al asistentei medicale, care va trebui să facă operatul să aibă încredere în echipa de chirurgi, în echipa de asistente medicale, să-l facă să înțeleagă evoluția postoperatorie și faptul că vindecarea va fi fără complicații sau sechele.

d) lupta împotriva complicațiilor pulmonare

La persoanele în vârstă, persoanele cu obezitate sau pacienții pulmonari cronici, expuși complicațiilor pulmonare prin staza secrețiilor bronșice și suprainfecție, este necesară o profilaxie, acfivă prin:

– dezinfecție nazofaringiană

– evitarea frigului, în special noaptea

– exerciții respiratorii de două ori pe zi

– obligarea pacientului să scuipe, provocarea tusei prin „tapping"(bolnavii operati pe abdomen sunt învățați să-și mențină pansamentul cu mâna în timpul tusei, pentru a evita durerea)

– asocierea aerosolilor cu antibiotice, cu aerosoli cu produse fluidizante ale secrețiilor bronșice

e) lupta contra distensiei digestive

Toate intervențiile chirurgicale abdominale sunt urmate de pareze intestinale, cu retenție de gaze și lichide intestinale. Acestea sunt, de obicei, de scurtă durată, nedepășind 3 zile.

Această distensie abdominală devine nocivă când se prelungește și antrenează întârzierea tranzitului intestinal, împiedică o alimentație normală și favorizează eviscerarea postoperatorie.

Până la reluarea tranzitului intestinal, se practică tubul de gaze, clisme evacuatoare mici și repetate, purgative ușoare care favorizează reluarea funcțiilor intestinale.

De asemenea, se administrează produse care favorizează reluarea peristaltismului intestinal, sau, în anumite cazuri, se instalează o aspirație continuă cu o sondă gastroduodenală

t) lupta împotriva stazei venoase

Cu toate progresele terapiei anticoagulante, accidentele trombozei venoase rămân complicația majoră în chirurgie.

La bolnavii imobilizați la pat, lupta contra stazei venoase se va efectua prin mișcări active și contracții musculare statice ale membrelor inferioare, alternate cu perioade de repaos (10 contracții succesive – pauză), repetate de mai multe ori pe zi, prin flexia și extensia degetelor de la picioare, flexia și extensia genunchilor, mișcări de pedalare în pat, antrenând și articulația șoldului.

Sculatul din pat precoce reprezintă metoda cea mai eficace pentru prevenirea complicațiilor venoase.

În afara contraindicațiilor, toți operații se vor ridica din pat în seara zilei intervenției sau a doua zi dimineața. Această manevră simplă este benefică și datorită faptului că favorizează amplitudinea respiratorie, ventilația pulmonară, tusea și expectorația, accelerează reluarea tranzitului intestinal și influențează, în mod pozitiv, psihicul bolnavului.

Înainte de a ridica pacientul din pat, va fi necesar să:

– verificăm dacă nu prezintă edeme ale membrelor inferioare – măsurăm tensiunea arterială culcat și apoi în ortostatism

Ridicarea se face treptat: întâi la marginea patului, își balansează gambele, face un pic de gimnastică respiratorie, cubrațele ridicate în inspirație și coborâte în expirație

– nu trebuie să meargă singur, ci sprijinit de asistenta medicală și să nu exagereze de prima dată

– se va ține cont și de ce spune pacientul, dacă vrea să mai meargă sau să se oprească

– după ce nu mai vrea să meargă, pacientul trebuie să se așeze într-un fotoliu înainte de reîntoarcerea în pat

– primul sculat din pat al operatului este considerat prima plimbare precoce. Sculatul din pat precoce este indicat în majoritatea intervențiilor chirurgicale

– vârsta operatului nu constituie o contraindicație, la bătrâni vor fi astfel prevenite și complicațiile pulmonare, și cele de decubit; la copii este indicată plimbarea cât mai repede

– starea generală nu este o piedică, nici starea de slăbiciune, nici deshidratarea, nici obezitatea, nici varicele – stări ce nu trebuie să constituie o scuză, ci, dimpotrivă, la persoanele cu antecedente de flebite, plimbarea va avea loc cât mai precoce posibil

– natura sau complexitatea operației nu împiedică ridicarea din pat precoce, care nu va fi amânată din cauza drenurilor, sondelor sau perfuziilor

– existența complicațiilor postoperatorii nu va interzice plimbarea, acolo unde este posibil

g) lupta contra complicațiilor de decubit

În cazul unor intervenții chirurgicale care necesită imobilizare la pat de lungă durată (ortopedie și, în special, la bătrâni), survin frecvent complicațiile de decubit – escarele.

Important este ca acestea să fie prevenite, escara fiind ,,cartea de vizită" a asistentei medicale. Prevenirea escarelor reprezintă acțiunea de bază a asistentei medicale în îngrijirea bolnavilor imobilizați.

Acțiuni care previn apariția escarelor:

– lenjerie de pat și de corp permanent curată, uscată și bine întinsă, fără cute, fără firimituri pe patmențin

– erea curată și uscată a pielii, în special în regiunea sacrococcigiană la incontinenți, după baie, pielea se va unge, știind că pielea unsă se macerează mai greu decât pielea uscată

– schimbarea de poziție după orar – la fiecare două ore

– masajul regiunilor expuse escarelor

– folosirea saltelelor antiescară, sau, în lipsa acestora, a blănii de oaie

h) rehidratarea

După intervenții chirurgicale, în mod special pe tubul digestiv, alimentația normală se reia după o perioadă relativ lungă. Până la reluarea acesteia, este necesar să se administreze o rație hidrică, electrolitică și calorică suficientă acoperirii necesităților cotidiene.

Necesitstățile de apă ale organismului sunt, în medie, de 2000-2500 ml/zi. Această cantitate va fi furnizată sub formă de:

– băuturi, cât mai repede posibil, în cantitate moderată la început, 300 ml ceai sau apă, în prima zi administrată cu lingurița, 500 ml în a doua zi, 1000 ml în a treia zi ș.a.m.d.

– perfuzii, rehidratarea venoasă completând necesitatea zilnică; se va ține cont de starea cardiacă și renală a operatului, iar ritmul picăturilor nu va fi rapid.

Perfuziile venoase aduc organismului necesarul de apă, electroliți și calorii.

Eficacitatea rehidratării va fi controlată prin cantitatea de urină eliminată, prin curba diurezei.

i) alimentația și realimentația

În cazurile cele mai frecvente, simple, de chirurgie obișnuită, se va ține cont de următoarele principii:

– bolnavul va bea atunci când nu vomită

– va mânca după ce a avut scaun precoce sau după emisia de gaze

– nu va consuma fructe crude sau glucide în exces.

PRIMELE ZILE POSTOPERATORII

Sunt cele mai dificile pentru pacient și datorită faptului că, în aceste zile, îngrijirile sunt foarte numeroase.

Aceste îngrijiri sunt de ordin general și de ordin local – pansamentul.

Supravegherea pansamentului

Imediat ce bolnavul este adus în salon de la sala de operație se examinează pansamentul. Dacă s-a lărgit ori s-a deplasat, el va fi întărit cu o fașă nouă suprapusă, fără să se desfacă cel aplicat în sala de operație. Se controlează de mai multe ori pe zi dacă plaga nu sângerează, dacă pansamentul nu s-a udat cu puroi sau urină. Dacă mai jos de regiunea lezată apar edeme sau cianoză, se va lărgi pansamentul pentru a evita ischemia regiunii din cauza tulburărilor de circulație. După operațiile aseptice, dacă pansamentul rămâne uscat și bolnavul nu prezintă dureri locale sau febră, va fi desfăcut numai după 6 sau 7 zile când se scot și firele de sutură. Dacă bolnavul are febră, se plânge de dureri locale, are hemoragii sau plaga supurează se desface pansamentul pentru controlul plăgii și se schimbă la intervalele fixate de medic. Dacă plaga supurează, frecvența schimbării pansamentului se va face în raport cu semnele locale și generale pe care le prezintă bolnavul. Când exsudația scade, schimbarea pansamentelor se poate face la intervale mai mari. Cu ocazia pansamentelor se va lucra cu grijă și blândețe, pentru a evita provocarea durerilor inutile. Se examinează plaga, tegumentele din jur și secrețiile existente. La nevoie se fac recoltări pentru însămânțări pe medii de cultură, pentru identificarea germenilor și antibiograma. Evoluția procesului de vindecare a plăgii se notează pe foaia de observație a bolnavului.

În cazuri speciale, realimentația este dificilă. O anorexie rebelă sau vărsăturile pot împiedica reluarea alimentației. În aceste cazuri, alimentele vor fi mixate, mesele vor fi servite în cantități mici, repartizate în șase-șapte reprize și se vor alege alimente cu valoare calorică mare, cum ar fi: crema de lapte, concentrat de lapte, ou întreg, zahăr (1700 de calorii).

În cazul alimentării prin sonda nazală permanentă, se vor folosi soluții nutritive ce ajung până la 3000 de calorii. De exemplu: ou crud, lapte, zeamă de carne, carne mixată (în cantități mici), cacao, zahăr, sare – totul administrat pe sondă. Câteva precauții pentru alimentația prin sondă:

– ritmul scurgerii lichidului trebuie să fie același ca la perfuzie

– se testează, treptat, toleranța la alimentele introduse

– alimentele trebuie menținute la temperatura corpului

– la sfârșit, se va introduce apă, atât pentru curățirea sondei, cât și pentru a se administra necesarul de apă.

În intervențiile chirurgicale de gravitate medie, rolul asistentei este relativ simplu; el devine complex și de o importanță fundamentală în intervenții cu gravitate mare.

Externarea pacientului

  Momentul in care bolnavul s-a vindecat si rupe contactul cu spitalul si personalul medical se numeste externare.  Externarea se face pe baza biletului de externare semnat si parafat de catre medicul care a ingrijit pacientul.Imediat dupa externare incepe perioada  de covalescenta in care pacientul trebuie sa continue o perioada tratamentul pentru vindecarea completa. Medicul si asistenta de ingrijire sfatuieste pacientul in privinta regimului de viata, facandu-se educatia pentru sanatate, foarte importanta in viitoarul pacientului.

Educație sanitară

-evitarea câinilor nevaccinați

-respectarea tratamentului prescris de medic

-evitarea staționarii timp îndelungat în frig,umezeală -efectuarea toaletei plăgii