Chișinău 2016 MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA [632250]

Chișinău – 2016 MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA LI BERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA DREPT
CATEDRA DREPT PUBLIC

TEZĂ DE MASTER
INSTITUȚIA ȘEFULUI STATULUI ÎN STATELE MEMBRE ALE
UNIUNII EUROPENE

Autor
LUNGU Ion
__________________
Coordonator științific
ȚURCAN Serghei ,
dr., conf. univ.
__________________

Admis spre su sținere ,,___”_____________ 2016
Șef catedră
ȚURCAN Serghei ,
dr., conf. univ.
________________

2
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 3
1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA ȘEFULUI STATULUI ………………. 5
1.1 Noțiunea de stat și șef de stat ………………………….. ………………………….. ………………………. 5
1.2 Tipologia instituției șefului statului ………………………….. ………………………….. ……………… 7
2. FORMELE IMPLEMENTĂRII INSTITUȚIE ȘEFULUI STATULUI ÎN STATELE
MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE. ………………………….. ………………………….. ………….. 12
2.1 Instituția șefului de stat în monarhii ………………………….. ………………………….. …………… 12
2.2 Instituția șefului de stat în republicii ………………………….. ………………………….. …………… 21
3. RELEVANȚA DINTRE INSTITUȚIA ȘEFULUI STATULUI ÎN STATELE
MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE ȘI INSTITUȚIA ȘEFULUI STATULUI ÎN
REPUBLICA MOLDOVA. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 48
3.1 Scurt istoric privind instituția șefului de stat în Republica Moldova ………………………… 48
3.2 Reglementări constituționale ale instituției președintelui în Republica Moldova ………. 48
3.3 Încadrare juridică a instituției președintelui Republicii Moldova în acquis comunitar .. 49
ÎNCHEIERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 49
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 49
DECLARAȚIE PRIVIND ORIGINALITATEA CONȚINUTULUI LUCRĂRII DE
MASTER ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 49

3
INTRODUCERE

Instituția șefului de stat reprezintă una din cele mai vechi instituții juridice ce își continuă
existența până în prezent. Perfectată pe parcursul istorie instituția a căpătat diverse forme în
dependență de evoluția societății și de tradițiile fiecărui popor, dar în același timp rămâne destul
spațiu pentru cercetare și perfecționare.
Istoria Republicii Moldova în cei 25 de an i de independență a demonstrat încă o dată
societății noastre că modul în care este materializată în Constituție instituția șefului de stat , poate
crea confuzii ce generează blocaje decizionale cu consecințele politice , economice și sociale
aferente.
Reiterând situația creată în urma demisie președintelui Vladimir VORONIN care a generat
imprevizibil o criză politică ce nu a permis alegere șefului de stat pentru o perioadă de peste doi
ani. În acest timp f uncția de președinte fiind exercitată prin inter imat de președintele
parlamentului Mihai GHIMPU din septembrie 2009 până în decembrie 2010 . Ulterior, la fel prin
interimat , șefia statului este preluată de Marian LUPU până la investire deplină a c elui de-al
patrulea președinte al Republicii Moldova , Nico lae TIMOFTI, care a fost ales de Parlament pe
16 martie 2012. Șeful statului a depus jurământul de credință pe 23 martie 2012.
Deducem din cele enunțate că actualitatea subiectului propus se menține și chiar se
conturează periodic, accentuând importanța st udierii subiectului în sensul perfectizării capacității
de pătrundere în rolul și importanța instituției.
Evident drept scop al prezentei lucrări servește cercetarea aprofundată a instituției șefului de
stat, prin studierea comparativă a exemplelor statelor membre ale Uniunii Europene de legiferare
a instituției, pentru a identifica punctele tari și slabe ale acestora ce vor permite crearea unei baze
științifice pentru eliminarea lacunelor legislative în Repub lica Moldova.
În vederea atingerii scopului propus urmează a atinge anumite obiective cum ar fi:
1. Cercetarea noțiunilor generale privind statul în corelație cu noțiune a de șef de stat , enunțând
rolul și locul acestuia în stat.
2. Analiza formelor de implementare a instituție șefului de stat în statele membre ale Uniunii
Europene, stabilind prerogativele șefilor de stat în dependența de structura de stat și forma de
guvernământ aplicată.
3. Studierea comparativă a legislațiilor statelor membre ale Uniunii Europene atât la nivel de
uniune cât și în raport cu Republica Moldava.
4. Aprecierea lacunelor identificate în legislația Republicii Moldova și găsirea unor soluții ce ar
permite eliminarea acestora.

4
5. Stabilirea compatibilității instituției șefului de stat d in Republica Moldova în raport cu
acquis comunitar .
Metodologia cercetării pornește în mod evident de la metoda istorică, dat fiind faptul că cele
mai bu ne lecții științifice sunt oferite însăși de istorie care reprezintă laboratorul perfect pentru
orice tip de experiment.
Cu o valoare nu mai puțin importantă își găsește aplicabilitate și metoda comparativă, astfel
preluând experiența altor state putem elimina a priori variantele care sunt eronate.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a rezultatelo r obținute , se reflectă prin crearea
unor materialelor teoretice ce permit aprofundarea în temă în procesul de legiferare. Faptul că
într-o în doar 25 de ani de independentă prevederile constituționale ale instituției șefului de stat
au fost modificare dej a de trei ori, adițional accentuează necesitatea studierii acestei probleme și
consolidare unei instituții bine strecurate fără spații de interpretate.
Compartimentele tezei pentru pe cale le propunem spre parcurgere pentru a dezvolta subiectul
respectiv prevede trei capitole.
În primul capitol denumit „Noțiuni generale privind instituția șefului statului” pentru o
introducere în subiect vom elucida definiția statului ce pres upune și izvorul instituției șefului de
stat. Ulterior vom dezvolta și subiectul tipologiei instituției șefului de stat.
În al doilea capitol denumit „Formele implementării instituție șefului statului în statele
membre ale Uniunii E uropene” vom descrie fi ecare instituție a șefului de stat ale statelor
membre ale Uniunii grupându -le în dependență de forma de guvernământ a statelor.
În al treilea capitol denumit „Relevanța dintre instituția șefului statului în statele membre
ale uniunii europene și instituți a șefului statului în Republica Moldova” vom încerca să
identificăm comparativ care este compatibilitate legislativă dintre instituția șefului de stat în
Republica Moldova și cea întâlnită în statele membre ale Uniunii Europene.

5
1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA ȘEFULUI STATULUI

1.1 Noțiunea de stat și șef de stat

Conform cercetărilor s tatul își capătă existența cu circa șase milenii în urma ș i reprezintă
principala „instituție publica” a societății, principalul instrument de organizare si conduce re
sociala.
Denumirea de stat provine de la latinescul „status”, care însemnează repaus și este utilizată în
sensul de astăzi, adică de forma de organizare socială de pe un anumit teritoriu, abia în secolul
XVII, de către Niccolo MACHIAVELLI în celebra sa lucrare „Il Principe” din 1513.
Statul ș i dreptul au o istorie comuna, geneza acestora fiind una concomitentă, ca produs al
unui lent ș i îndelungat proces evolutiv al societății umane. Existenț a lor este într-o strânsă
legătură , fiindcă statul este organizat ș i activează pe baza unor „norme de drept ” și are ca atribut
principal „ adoptarea norme lor juridice” , în timp ce dreptul (no rmele juridice emise de stat) îș i
găsesc întreaga utilitate , forța și aplicabilitate, î n „puterea de stat”, c are garantează înfăptuirea
dispozițiilor sale .1
Legătura între stat și drept de -a lungul istoriei a fost diversă, evoluând în direcții opuse: fie
spre statul autoritar, totalitarist, în care dreptul este lipsit de prioritate, bazându -se pe forța, fie
spre statul democratic, statul bazat pe drept. În antichitate cetățeanul nu aveau nici un drept în
fața statului. Ideile despre stat ca organizație care sa aibă o legătură cu cetățenii prin lege, să -și
realizeze activitatea în baza legii au început să se formez e încă în etapele timpurii de dezvoltare a
societății omenești.
Potrivit lui Aristotel „Acolo unde nu este puterea legii, nu -și are locul nici o forma a
orânduirii statale”; De as emenea, Aristotel consideră că „ statul i -a naștere din nevoile mediului
social, din evoluția sa firească, exprimând forma perfectă de uniune a unei colectivități.” „Acolo
unde puterea se bazează pe violenta ș i dezordine – stat nu exista”, adaugă Cicero; Niccolo
MACHIAVELLI susținea că „Scopul statului constă în garan tarea fiecăruia de a se folosi liber
de avere ș i securitate”.
Platon vorbește despre un model de stat perfect care era monarhia sau republica aristocratică.
După părerea acestuia statul este unitatea dintre politică, bine, adevăr, justiție.
Montesquieu con sideră statul drept o instituție centrală bazată pe legi, structurat petrei
elemente de putere : legislativă, executivă, judecătorească. Acesta consideră statul drept o putere

1 Iosif Urs, Drept civil, vol. I, Ed.Oscar Print 1998, p. 18.

6
legitimată printr -un contract social. Hegel consideră că statul este preocupat d e apărarea
proprietății și libertății personale, de conservarea interesului individual . Punctul de vedere
marxist susținea în secolul al XIX -lea că statul a apărut odată cu familia, cu proprietatea privată,
și clasele sociale cu interese antagonice. Statul reprezintă o instituție a clasei care deține puterea
economică utilizată pentru a -i domina, dirija și supune pe cei lipsiți de resurse.
Politologic, statul este identificat ca un ansamblu de organisme politice, administrative și
judecătorești care se concretizează în societatea ajunsă la un anumit nivel de diferențiere,
conducere și punct de constrângere.2
Din multitudinea definiților statului, una din cele mai elocvente este cea formulată de
profesorul Alexianu care spune că „statul este o grupare de indivizi, reuniți printr -o legătura
naționala, ocupând un teritoriu determinat si fiind guvernați de o putere superioara voințelor
individuale”3
Din definiția propusă se desprind elementele componente ale statului și anume : teritori ul,
populația și puterea de stat.
Teritoriul este acea porțiune de pământ și apa pe care locuiește populația și în limitele căruia
se exercita puterea publica a statului. Delimitat pe orizontala, teritoriul cuprinde solul, apele
interne, o parte a apelor de frontiera, marea teritoriala. De asemenea, statul riveran își poate
exercita drepturi de suveranitate asupra „platoului continental” (o zona economica), de la limita
apelor teritoriale (12 mile marine – 22.224 metri) pana la 200 mile marine .4
Populația reprezintă totalitatea indivizilor care locuiesc pe teritoriul statului si se supun
puterii suverane a acelui stat.5 Populația statului este legata de stat prin raportul juridic numit
„cetățenie”. În afara de persoanele cu statut de cetățeni ai statului re spectiv, pe teritoriu mai
trăiesc și cetățeni străini ai altor state, persoane cu dubla cetățenie si persoane fără nici o
cetățenie, numiți „apatrizi”. Pe timpul in care aceste persoane se găsesc pe teritoriul statului, au
obligația de a respecta legile ac estuia.
Puterea de stat sau forța publica denumită ș i „suveranitate”. Ea înseamnă atât puterea statului
de a „comanda” indivizii ce intra în componenț a populației , cât si puterea de a exclude de la o
astfel de comanda orice alta putere din afara granițelor sale. Este așa -zisa „suveranitate externa”
sau „independenta”.

2 Rodica Tantau, Introducere în știința politică, cap.IV http://www.biblioteca –
digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap4
3 G. Alexianu, Drept constitutional, 1926, p. 88.
4 Dan Ciobanu, Drep t constitutional, Ed. Hyperion, 1991, p. 32.
5 Anibal Teodorescu, Drept constitutional, 1915, p. 249.

7
Așadar , puterea de a conduce ș i de a comanda pe guvernați, de către guvernanți, este
„suverana”, ea nu se supune nici unei alte puteri sociale, nici in interior si nici in exterior.
La rândul său guvernarea urmează a fi exprimată printr -un șir de instituții juridice care la se
realizată în instituții publice. Formula clasică în acest sens, preluată de majoritatea statelor lumii
cu regim democratic, stea cea propusă încă de Montesquieu în perioada revoluție franceze, care
presupune separarea puterii de stat în trei ramuri: legislativă, executivă și judecătorească.
Pentru a încerca să încadrăm instituția șefului de stat în una din ramurile ale puterii, vom
porni de la definirea acesteia .
În Republica Moldova șeful statului este președintele care confirm articolului 77 din
Constituție reprezintă statul și este garantul suveranității, independenței naționale, al unității și
integrității teritoriale a ț ării.6
Astfel sunt reflectate cele t rei funcții minimale ale unui șef de stat, ce în viziunea lui Yves
MENY sunt: funcția simbolică (din care decurge prerogativa de reprezentare a țârii), funcția de
garant al constituției și funcția de menținere a balanței puterilor în stat .7
Conform dicționarului explicativ al limbii române noțiunea de șef de stat nu este definită, dar
putem regăsi această noțiune în definiția președintelui care este următoarea: „1. Persoană care
conduce un organ, o instituție, o organizație de stat, o asociaț ie; persoană care prezidează o
adunare, o dezbatere, o comisie etc. 2. Denumire oficială dată șefului de stat al unor
republici .”8
Deci, constatăm din definiția dată de DEX că Președintele este doar o exprimare a șefului de
stat. Alături de noțiunea de pre ședinte D EX-ul propune o noțiune pentru funcția de șef de stat în
state cu regim de guvernare diferit de republică.
Astfel, identificăm noțiunea de monarh: „Conducător suprem al unei monarhii”. În cele din
urmă, constatăm că funcția de șef de stat deosebe ște mai multe tipuri care în esență reprezintă
conducătorul al unui stat, doar fiind o deosebire pe plan de atribuțiile care îi sunt conferite.

1.2 Tipologia instituției șefului statului

După cum am menționat anterior funcția de șef al statului este într -o strânsă cu forma de
guvernământ al statului.

6 Art 77 constit
7 Iancu Ghe., Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, București, 2008, pg. 89
8 Dex 2009

8
Astfel, considerăm necesar descrierea topologie instituției șefului de stat de comun cu
descrierea formelor de guvernământ.
De menționat că printre p rimii c e au clasificat formele de guvernământ sânt istoricul Herodot
și filosofii Platon și Aristotel.
Platon distinge cinci forme de guvernământ: 1. Aristocrația , drept ideală de guvernământ; 2.
Timocrația: guvernământul celor bogați și ambițioși care generează din aristocrație; 3.
Oligarhia: o formă avansată a timocrației, guvernarea fiind realizată de cei mai bogați; 4.
Democrația: admite accesul poporului la guvernare; 5. Tirania: poate fi și este instituită în urma
abuzului de libertăți democ ratice.9
Aristotel identifica trei tipuri ale formei de guvernământ: 1. M onarhia: concentrarea puterii în
mâinile unei singure persoane. În opinia celebrului filosof, monarhia putea deveni ușor tiranie
sau despotism ; 2. Oligarhia: puterea aparține mai multor indivizi (diarhia, triumviratul, etc.) sau
mai restrânse după caz (clasă socială, castă militară); 3. Democrația: deținătorul plenipotențiar al
puterii era poporul.
Montesquieu descrie într -o manieră deosebită formele de guvernământ: 1. Republica: p uterea
aparținea fie unei categorii sociale distincte (republică aristocratică), fie întregului popor
(republică democratică); 2. Monarhia: puterea aparține monarhului care o exercită conform unei
legi relativ exacte și stabile; 3. Despotismul: puterea se exercită în afara oricăror reguli
prestabilite.10
Din cele expuse deducem o noțiunea formei de guvernământ care denotă că aceasta ar fi
expresia exterioară a esenței statului, determinată de structura și condiția juridică ale organelor
supreme ale puterii d e stat. Este un sistem de formare a raporturilor dintre conducătorul statului,
organele supreme ale puterii legislative și ale celei executive.11
În prezent printre p rincipalele forme de guvernământ regăsite în majoritatea statelor lumii se
identifică: mon arhia și republica, iar în dependență de forma acestora se poziționează și tipul
instituției șefului de stat.
Deci, Monarhia care forma de guvernământ în care puterea supremă aparține unei singure
persoane, monarhului (rege, împărat, țar, șah, etc.). mona rhii dețin poziția lor în virtutea
eredității, iar manda tul lor nu este limitat în timp.12

9 Arseni A., Ivanov V., Suh olitco L. “Dreptul constituțional comparat”, Centrul editorial al USM, Chișinău 2003, p. 65
10 Guceac I. „Curs elementar de drept constituțional” , vol. I , Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliție
„Ștefan cel Mare”, Chișinău 2001, p. 113 -114.
11 Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. , op.cit ., p. 66.
12 Tămaș S., Dicționar Politic. Instituțiile democrației și cultura civică, Casa de cultură și presă „Șansa”, București
1996, p. 162.

9
La rândul său monarhia poate fi divizată în monarhie absolută și monarhie constituțională
(limitată).
Monarhia absolută se presupune faptul că puterea absolută aparține unei monarhului. El este
unicul legislator, dirijează cu administrația publică și este instanța judiciară supremă. Fiind prima
și cea mai veche formă de guvernământ, de acea la etapa actuală ea este o raritate. Ca exemp lu
poate să servească monarhia din Arabia Saudită și Oman . Pe lângă alte atribuții nelimitate,
monarhii acestor state sânt și conducători religioși. Totuși puterea acestor monarhi poate fi
limitată de către familia regală care decide asupra moștenirii tron ului și p oate obliga monarhul să
abdice.13 de notat este faptul că î n monarhiile absolute nu există un organ legislativ.
Din această formă de guvernământ deducem și una din tipologiile șefului de stat care ar fi: Șef
de stat – Monarh absolut , tipul șefului de stat care deține toată puterea unui stat.
Monarhia constituțională (limitată) se bazează pe ideea că împuternicirile conducătorului
statului sânt limitate prin dispoziții normative din Constituția statului respectiv. În dependență de
gradul acestei del imitări deosebim monarhia dualistă și monarhie parlamentară .
Monarhia dualistă este forma inițială a monarhiei limitate în cadrul căreia puterea de stat se
realizează conform principiului separării puterilor în stat, mai ales puterilor legislativă și
executivă. Puterea legislativă aparține parlamentului ales de către un cerc de supu și (în
dependență de tipul de scrutin și principiile dreptului electoral). Puterea executivă este
încredințată monarhului care o exercită împreună cu guvernul numit de el. Ramura
judecătorească la fel aparține monarhului. Monarhul beneficiază de dreptul de a respinge legile
adoptate de către parlament, de a emite decrete -legi cu putere de lege și de a dizolva parlamentul.
Guvernul poartă răspundere în fața șefului de stat. O astfel de formă de guvernământ există în
Maroc, Iordania, Kuwait .
Din această formă de guvernământ deducem o altă formă a expresiei șefului de stat: Șef de
stat – Monarh dualist , tipul șefului de stat care cedează o parte a puterii sale, dar în același timp
își menține o influență sporită la nivel de putere executivă și judecătorească.
Monarhia parlamentară este o formă mai dezvoltată decât monarhia dualistă. Actualmente ,
monarhia parlamentară este în : Marea Britanie, Belgia, Suedia, Norvegia, Spania, Japonia,
Danemarca.
În monarhia parlamentară puterea monarhului nu se extinde în sfera legislativă, fiind limitată
considerabil la sfera administrării. Legile se adoptă de către parlament, monarhul nu are dreptul
de veto. Guvernul se formează în baza majorității parlamentare și poartă răspundere în fața

13 Guceac I., op.cit ., p. 114 -115.

10
parlamentului. În cazul exprimării de către parlament a votului de neîncredere guvernului, acesta
demisionează. Monarhul nu întreprinde nici o acțiune în mod independent. Orice act al
monarhului necesită a fi contrasemnat de către șeful guvernului sau ministrului respectiv. În
cadrul monarhiei parlamentare monarhul domnește, dar nu guvernează.14
Finalizând examinarea formei monarhice de guvernământ constatăm o altă exprimare
instituției șefului de stat: Șef de stat – Monarh constituțional , care este cea mai dezvoltată
întruchiparea a șefului de stat – monarh, unde funcția de monarh este păstrată doar pentru a
menține tradițiile seculare ale unui stat.
Următoarea formă de guvernământ analizată în scopul elucidării tuturor tipurilor șefului de
stat este Republica .
Republica este forma de guvernământ în care cetățenii dețin și exercită puterea suverană prin
reprezentanții aleși (parlament, președinte). Guvernarea republicii este opusă guvernării
monarhice, ea nu este ereditară și nici viageră .15 Republica este considerată cea mai democratică
formă de guvernământ. Republicile se clasifică în trei tipuri : prezidențiale, parlamentare și
semi -prezidențiale.
Republica prezidențială este caracterizată prin-un rolul important al președintelu i în sistemul
organelor de stat.
Astfel, printre o republică prezidențială clasică se caracterizează prin: 1. Alegerea
președintelui fie de un colegiu special de delegați (în SUA), fie prin votul direct al alegătorilor;
2. Președintele este investit cu dreptul de veto suspensiv asupra legilor adoptate de parlament;
3. Separarea severă a puterilor, în care organele beneficiază de independență semnificativă în
raportul reciproc; 4. Parlamentul nu este în drept să exprime vot de neîncredere guvernului, dar
nici pre ședintele nu este în drept să dizolve anticipat parlamentul; 5. Președintele este și șeful
executivului; 6. Miniștrii sânt numiți în funcție de către președinte; 7. lipsa formei de
responsabilitate a guvernului față de parlament.
Exemplu tipic de republică prezidențială este Statele Unite ale Americii, unde pentru prima
oară a fost instaurată această formă de guvernare. Sistemul organelor de stat superioare se
construiește pe principiul „balanței și contrabalanței”.16
Drept tipologie putem clasifica instituț ia șefului de stat din republica prezidențială drept: Sef
de stat – Președinte prezidențial.

14 Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. “Dreptul constituțional comparat”, Centrul editorial al USM, Chișinău 2003, p.
67.
15 Tămaș S., Dicționar Politic. Instituțiile democrației și cultura civică, Casa de cultură și presă „Șansa”, București
1996, p. 212.
16 Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., op.cit ., p. 69 -70.

11
Republica parlamentară este axată pe concepția separării puterilor în stat. Formă respectivă
de guvernământ se caracterizează prin aspecte precum : 1. Șeful este ales de către parlament și nu
de popor; 2. Guvernul se investește prin votul de încredere acordat de parlament și poartă
răspundere față de parlament; 3. Control asupra activității guvernului este exercitat de către
parlament; 4. Alegerile parlamentarea au loc la intervalele de timp stabilita de constituție prin
vot universal, direct, secret și liber exprimat; 5. Parlamentul poate dizolva guvernul prin
acordarea votului de neîncredere; 6. Atribuțiile șefului statului sânt exercitate, de regulă, de
către guv ern prin intermediul șefului guvernului sau a ministrului, care contrasemnează actele
șefului statului.
Republica parlamentară este actuala formă de guvernământ a Germaniei, Ungariei, Italiei,
Indiei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei, etc. Datorită evoluției i storice a acestei forme de
guvernă mânt, astăzi se vorbește despre : regim parlamentar dualist (guvernul este responsabil și
în fața parlamentului și în fața șefului de stat) și regim parlamentar monist (guvernul e
responsabil doar în fața parlamentului).17
Astfel, stabilim un alt timp al instituției șefului de stat și anume Șef de stat – Președinte
parlamentar. De notat sete faptul că instituția șelfului de stat într -o republică parlamenta ră este
mai mult una simbolică.
De asemenea se identifică și forma mixt ă a celor două forme ale republicii și anume
Republica semi -prezidențială este forma de guvernământ care combină particularitățile
republicii prezidențiale și a celei parlamentare. Franța și Portugalia sânt republici semi –
prezidențiale.
În concluzi e pentru acest capitol , accentuăm o evoluție destul de lungă a instituție șefului de
stat care pe parcursul istorie a cedat semnificativ volumul atribuțiilor sale. În același timp,
instituția șefului de stat continuă să aibă un rol destul de important, dat fiind f aptul că orice
popor are nevoie de un lider care să unească toate clasele sociale ale statului și să nu permită
declanșarea unor tensiuni în stat.

17 Guceac I. „Curs elementar de drept constituțional” , vol. I , Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliție
„Ștefan cel Mare”, Chișinău 2001, p. 119 -120.

12
2. FORMELE IMPLEMENTĂRII INSTITUȚIE ȘEFULUI STATULUI ÎN
STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

În prezent Uniunea Europeană are în componența sa, atât state membre care au un regim de
guvernământ de timp monarhie, cât și de timp monarhie.
Analiza instituție șefului de stat din fiecare stat va permite o elucidare mai clar fiecărui tip a
instituție șefului de st at și a formei de implementare a acestei în practică, fapt ce va o analiză
comparativă și sublinierea punctelor tati și slabe ale fiecărui sistem.

2.1 Instituția șefului de stat în monarhii

BELGIA . Sub denumirea de Regatul Belgiei, această țară este o monarh ie constituțională
ereditară, având o structură federativă. De fapt, este un stat federativ nou, unde regulile
federalismului se aplică doar parțial. De aceea este caracterizat ca un federalism informal. Din
anul 1993 Belgia este un stat federal compus din trei comunități (franceză, flamandă,
germanofonă) și din trei regiuni (valonă, fla mandă, bruxelleză). Există patru regiuni lingvist ice
(de limbă franceză, de lim bă neerlandeză, regiunea bilingvă Bruxelles – Capitală și cea de limbă
germană).18 Potrivit lui Marc A. Lejeune, „Restructurarea statului belgian nu este deci un
fenomen izolat, ea se înscrie din contră într -o persp ectivă mai largă, aceea a regi onalizării, care
cuprinde în realitate întreaga Europă.”19
Constituția Belgiei, una dintre cel e mai vechi constituții, a fost adoptată la 7 februarie 1831 și
este în vigoare și astăzi, cu unele modificări, cele mai importante fiind cele din 1970, 1980,
1988, 1989, 1993, 2014.
Considerată la data adoptării ca cea mai modernă și liberală constituție , Constituția Belgiei a
fost și este bine cunoscută de români, deoarece ea a inspirat puternic Constituția României din
anul 1866. Mai mult, Constituția română din anul 1923, care i -a urmat, a fost considerată
doctrinar și oficial ca fiind o modifi care a c elei din 1866.20
Belgia este un stat federal, cu o construcție constituțională proprie, specifică. Este o monarhie
constituțională contemporană, fondată pe principii democrati ce solide. Întreaga construcție

18 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 14, vol. II, Edi -tura C.H.
Beck, București, 2013, p. 68.
19 Marc A. Lejeune, Introduction au droit et aux institutions de la Belgique fédérale , La Charte, Bruxelles, 2000,
p. 10. Informațiile și caracterizările sunt culese sau prelucrat e din această carte.
20 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 14, vol. I, Edi -tura C.H.
Beck, București, 2011, p. 85 – 87.

13
statală este fondată pe principiul că toate puteri le emană de la națiune. Exercițiul puterilor poate
fi atribuit printr -un tratat sau printr -o lege instituțiilor de drept internațional public.
Regele este șeful statului în Belgia . Regele dispune de drept de inițiativă legislativă,
sancționează legile. Su ntem în prezența unei monarhii constituționale, pe principiul eredității.
Regele nu are puteri absolute, deoarece toate puterile emană de la națiune. Regele nu răspunde
politic. Orice act al Regelui trebuie contrasemnat de cel puțin un ministru, care își a sumă astfel
răspunderea politică pentru acesta.
Trebuie adăugat că, după reforma din anul 1993, s -a realizat o repartizare a atribuțiilor între
Cameră și Senat. Senatul a devenit Cameră de reflecție.
Prerogativele constituționale ale Regelui sunt ereditare în baza descendenței directe, naturale
și legitime din Majestatea Sa Leopold George Christian Frede rick de Saxe -Coburg, conform
dreptului de primogenitură.
Descendentul menționat la primul alineat, car e se căsătorește fără consimțămân tul Regelui
sau, în absența acestuia, fără consimțământul celor care exercită prerogativele regale în cazuril e
prevăzute prin Constituție, î și pierde dreptul la tron.
Cu toate acestea, acest drept îi poate fi restituit de către Rege sau, în absența acestuia, de către
persoane le care exercită prerogativele regale în cazurile prevă zute prin Constituție, dar numai cu
acordul ambelor Camere.
Regele nu poate ocupa funcția de conducător al unui alt stat fără consimță mântul ambelor
Camere.
Regele poate urca pe tron numai după depuner ea următorului jurământ în fața Camerelor
reunite: „Jur să respect Constituția și legile poporului belgian, să păstrez independen ța țării și
integritatea sa teritorială.”
DANEMARCA . Prima Constituție a Danemarcei datează din 1665, fiind cunoscută sub
denu mirea „Legea Regelui” – una dintre primele constituții europene. De asemenea, a fost
singura constituție formală absolutistă a Europei, conferindu -i Regel ui Frederic al III -lea putere
absolută și înlocuind vechiul sistem feudal.
Actuala Constituție a D anemarcei a fost adoptată la data de 5 iunie 1953.21 Aceasta consacră
Parlamentul unicameral și, totodată, permite accesul la tron și pentru femei, situație reglementată
în Actul de succesiune la tronul Danemarcei din 27 martie 1953 (revizuit în 12 iunie 20 09). De
asemenea, au fost aduse unele modificări procedurii de revizuire a Constituției. Astfel, aceasta

21 Constituția Regatului Danemarcei a fost adoptată în 5 iunie 1953 și amendată în 12 iunie 2009. Din Legea
fundamentală face parte și Legea privind succesiunea la tron, adoptată în 27 martie 1953 și amendată în 12 iunie
2009 (Danish Law Gazette – Lovtidende).

14
este declanșată la propunerea Parlamentului, cu acordul Guvernului, fiind supusă votului
electoratului, iar pentru validitatea revizuirii, trebuie să v oteze în favoarea acesteia 40% dintre
alegători.
Regele este șeful statului în Danemarca . Forma de guvernământ este monarhia
constituțională. Prerogativele regale se transmit ereditar, pe linie bărbătească și femeiască, cu
respectarea prevederilor Legii p rivind succesiunea la tron din 27 martie 1953. Regele trebuie să
fie membru al Bisericii Evanghelice Luterane.
Regele reprezintă Regatul în afacerile interna ționale și poate lua măsuri pri vind apărarea
militară a statului danez. Potrivit Legii fundamentale , există posibi litatea delegării atribuțiilor
Regatului către autorități internaționale.
Regele are drept de inițiativă legislativă, iar în situații de urgență și când nu se poate întruni
Parlamentul, poate emite legi provizorii care pot fi apoi confirmat e sau infirmate de organul
legislativ.
Regele are dreptul de a grația, cu excepția condamnărilor miniștrilor, a căror grațiere poate fi
acordată doar cu aprobarea Parlamentului. Monarhul dispune cu privire la măsura de a bate
monedă.
Normele privind funcț ionarii publici se stabilesc pr in lege specială și există și posibilitatea
numirii unor funcționari de către Rege cu respectarea regulilor independenței și inamovibilității.
LUXEMBURG . Istoria înregistrată a Marelui Ducat de Luxemburg începe odată cu
construcția Castelului Luxemburg, în anul 963. În jurul acestei fortărețe s -a dezvoltat treptat un
oraș care a devenit centrul Comitatului Luxemb urg. Acesta din urmă a fost ri dicat la rang de
Ducat în anul 1354. În secolele următoare, fortăreața Luxemburg a fost în mod constant mărită și
întărită de cei care a u ocupat -o, între alții, Bourbo nii, Habsburgii, Hohenzollernii și monarhia
franceză în perioada napoleoniană.
Luxemburg a fost invadat și ocupat de Imperiul German în timpul Primului Război Mondial
și de către Germania nazistă în timpul celui de -al Doilea Război Mondial. În 1942, Ducatul
Luxemburgului a fost oficial anexat de al Treilea Reich, însă Guvernul său a funcționat în exil în
Marea Britanie.
Statul Luxemburg a devenit membru fondator al NATO în 1949 ș i al ONU în 1946. În 1957,
Luxemburg a devenit unul dintre cele ș ase state fondatoare ale Co munității Economice
Europene (devenită apoi Uniunea Europeană), iar în 1999 s -a alăturat țărilor care au adoptat
moneda unică euro. Mai multe organisme europene îș i au sediul în prezent în capitala
Luxemburg.

15
Statul Luxemburg are un sistem parlamenta r de guvernare, democrație plu ralistă, fiind o
monarhie constituțională. În conformitate cu Constituția din 1868,22 puterea executivă este
exercitată de Marel e Duce și de Guvernul constituit dintr -un Prim -ministru și mai mulți miniștri.
Marele Duce este simbolul unității statului și garantul independenței acestuia, are puterea de a
dizolva Parlamentul și de a declanș a alegerile pentru a se forma un alt legisla tiv.
Prima Constituție modernă a fost adoptată la 17 octombrie 1868. Este, de fapt, o revizuire a
Constituției din 12 octombrie 1841 care a intrat în vigoare la 1 ianu arie 1842 și a fost puternic
amendată la data de 20 martie 1848, respectiv la data de 27 noiembrie 1856.
La data de 15 mai 1919, suveranitatea a trecut de la monarh la națiune, repre zentată prin
Camera Deputaților, însă puterile monarhului de a conduce armata au fost reconfirmate, fiind
întărite puterile reale de guvernare ale executivului și legislativului.
La data de 6 mai 1948 s -a introdus prevederea potrivit căreia egalitatea dintre limba franceză
și cea germană în administrație încetează, această problemă ur mând a fi reglementată prin lege
organică.
La data de 15 mai 1948 dreptul de vot a fost limitat la cetățenii luxemburghezi în vârstă de
peste 21 de ani, iar candidații trebuiau să aibă minimum 25 de ani. În prezent, dreptul de a alege
și dreptul de a fi ales pot fi exercitate de la vârsta de 18 ani.
Șeful statului în Luxemburg este Marele Duce. Autoritatea executivă o exercită Marele Duce,
forma de guvernământ fiind, așadar, monarhia ereditară. Se asigură regența pentru minoratul
moștenitorului sau pentru tron vacant/neocupat. Marele Duce emi te ordine (decrete) în condiți ile
stabilite de legile organice. În cazuri de urgență, pe o durată de maximum trei luni, în situaț ii de
criză internațională, ș ful statul ui poate emite decrete cu vala bilitate maximă expres precizată,
chiar și cu derogare de la legile existente. Legile sunt promulga te în termen de trei luni de la
votul Camerei.
Marele Duce este ș eful forțelor armate, având totodată prerogativa de a acorda grațiere
individuală, conferă decorații civile și militare, precum și titluri nobiliare, însă fără privilegii
atașate.
Marele Duce nume ște persoane în funcții ci vile sau militare. Acesta înche ie tratate în numele
statului și are dreptul de a bate monedă. El poate avea un reprezentant în persoana unui prinț de
sânge regal, c are înainte de a -l putea repre zenta, trebuie să depună jură mântul de respectare a
Constituției. Casa Suverană primește 300.000 de franci de aur (exprimarea tradiț ională, dar,
desigur, suma se exprimă în prezent în moneda actuală) pe an din bu get pentru acoperirea

22 Constituția Marelui Ducat de Luxemburg a fost adoptată în 17 octombrie 186 8.

16
cheltuie lilor. Marele Palat Ducal și Castelul Berg sunt rezervate drept re ș edințe ale Marelui
Duce. Dispozițiile/decretele Marelui Duce trebuie contrasemnate de un membru al Guvernului
conform art. 45, pentru a dobândi forță juridică obligatorie.
Marele Duce de Luxemburg devine major la împlinirea vârste i de 18 ani. Atunci când urcă pe
tron, acesta depune, cât mai repede posibil, în prezența Ca -merei Deputaților sau a unei delegații
desemnată de aceasta, următorul jurământ: „Jur să respect Constituția și legile Marelui Ducat
de Luxemburg, să păstrez inde pendența națională și integritatea teritoriului, precum și
libertățile publice și individuale.”
OLANDA . Olanda, sub numele oficial de Regatul Țărilor de Jos, are o istorie aparte, iar
această istorie și -a pus amprenta și asupra sistemului constituțional.23 Potrivit studiilor, Olanda
își redobândește independența și formează în anul 1815, împreună cu Belgia și Luxemburg,
Regatul Țărilor de Jos Unite. În anul 1830 își proclamă independența. Olanda este o monarhie
constituțională, potrivit Constituției adopt ate la 17 februarie 1983.
„Țările de Jos au ales, în 1982, după o lungă reflecție, să revizuiască aproape în întregime
foarte vechea Constituție din 1814,24 care deja cunoscuse modificări importante, de exemplu în
1848 și 1917. Fără îndoială, principiile mo narhiei parlamentare le -au asigurat o remarcabilă
continuitate constituțională.”
Șeful statului în Olanda este Regele. Regalitatea este caracterizată ca fiind ereditară, prin
succesorii legitimi ai Regelui Willem I , Prinț de Orange -Nassau: fiul mai în vârstă are prioritate;
copilul cu care o femeie este însărcinată în momentul morții Regelui este considerat, prin
succesiune ereditară, ca deja născut, iar copilul născut mort este considerat că nu a existat
niciodată; copiii născuți după abdicare și descendenții lor sunt excluși de la succesiunea
ereditară; Regele exercită autoritatea numai după împlinirea vârstei de 18 ani; Regele este
inviolabil, miniștrii au responsabilitatea; Regele numește miniștrii și Prim -ministr ul (aceștia
formează Consiliul de Miniștri); numește secretarii de stat, semnează legile și decretele.
Regentul trebuie să depună jurământul sau să promită supunere față de Constituție, precum și
că își va îndeplini atribuțiile cu credință, în fața celor d ouă Camere ale Parlamentului reunite în
sesiune comună. Normele privind funcția de Regent se stabilesc prin lege care poate include
prevederi privind succesiunea și înlocuirea. Cele două Camere ale Parlamentului examinează și
decid asupra acestei chestiun i în sesiune comună.

23 Vezi Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Enciclopedia Europei, Editura Memoria, București, 1998, p. 245 și
urm.
24 Constituția Țărilor de Jos a fost adoptată în anul 1814.

17
SPANIA . Prima constituție spaniolă a fost adoptată la da ta de 19 martie 1812, fiind cu noscută
și sub denumirea de „Constituția de la Cádiz”. Aceasta instituia monarhia constituțională
ereditară și divizarea puterii legislative între Rege și cortesuri, în cadrul unui context social –
politic marcat de izbucnirea unei insurecții naționale, în urma afectării stabilității Regatului
Spaniol de către Napoleon I la 5 mai 1808, când acesta l -a detronat pe Regele spaniol Fernando
al VII -lea, înl ocuindu -l cu fratele său, Joseph Bonaparte.
Între 1936 și 1939 a avut loc Războiul Civil Spanio l câștigat de forțele generalu lui Francisco
Franco, acesta instaurând un regim dictatorial de extremă dreaptă și luându -și titlul de
„conducător al statului” ( E l Cau dillo). Regimul dictatorial spa niol a durat până la moartea
generalului Francisco Franco, în 1975, în urma căreia a fost proclamat Rege Juan Carlos I din
dinastia de B ourbon, fiind restaurată, ast fel, monarhia. Acesta propune cortesurilor elaborarea
unei Constituții democrate, care, după adoptarea ei, este supusă unui referendum în 1978,25
obținând 87,8% din voturi în favoarea sa și, astfel, se promulgă Consti tuția actuală prin care
Spania devine monarhie constituțională, ultima sa r evizuire având loc î n anul 2011 în scopul
limitării cheltu ielilor publice și pentru introducerea principiului echil ibrului bugetar, la nivel atât
național, cât și regional și local, modificare efectuată la art. 135.
Șeful statului în Spania este Regele. Regele este ș eful st atului, simbolul unității și permanenței
Spaniei. Regele este inviolabil (art. 56 din Constituția Spaniei), astfel încât nu este posibilă
inițierea niciunui demers de tragere la răspundere juridică s au a oricărui fel de proces îm potriva
sa. Actele Regelui se contrasemnează de către Prim -ministru. Regele nu mește și revocă membrii
civili și militari ai Casei Regale.
Coroana Spaniei poate fi mo ștenită de succesorii M.S. Juan Carlos I de Burbón, mo ștenitorul
legitim al dinastiei istorice. Succesiunea la tron urmează ordinea obișnuită a primogeniturii și
reprezentării, linia anterioară fiind preferată întotdeauna celor ulterioare; în cadrul aceleia și linii,
gradul cel mai apropiat este preferat celui mai îndepărtat; în cadrul aceluia și grad, bărbatul este
preferat femeii și, în cadrul aceluiași sex, persoana mai în vârstă este preferată celei mai tinere.
Persoanele care au drept de succesiune la tr on și care se căsătoresc împo triva interdicției
exprese a Regelui și a Parlament ului sunt excluse de la succesi unea la Coroană și acela și lucru
se întâmplă și cu descendenții acestora.
Regele acreditează ambasadorii și alți repre zentanți diplomatici. Reprezen tanții străini în
Spania sunt acreditați în fața acestuia. Regele are responsabilitatea de a exprima a cordul statului

25 A fost adoptată de Cortes Generales (Parlamentul Spaniei) la data de 31 octombrie 1978 și aprobată prin
referendum la 7 decembrie 1978. A fost promulgată de Regele Juan Carlos I la 27 decembrie 1978. A intrat în
vigoare la 29 decembrie 1978, fiind public ată în Buletinul Oficial de Stat nr. 311/1978.

18
față de angaja mentele internaționale prin tratate, î n conformitate cu Constituția ș i cu legile. Este
preroga tiva Regelui, ca urmare a autorizației date de către Parlament, să declare război și să
încheie pacea.
SUEDIA . La data de 6 iunie 1523 , a fost ales primul Rege al Suediei ca stat de sine stă tător –
monarhul Gustav Vasa – în contextul destrămării Uniunii de la Kalmar, uniune pe baza căreia
cele trei țări scandinave – Norvegia, Danemarca și Suedia – fuseseră unite anterior sub un singur
Rege. De altfel , data de 6 iunie a fost decla rată ca fiind ziua națională a Suediei.
Așadar, forma de guvernământ consacrată de Constituție este monarhia con stituțională, statul
suedez păstrând tradiția monarhie i instituită la fondarea statu lui suedez mode rn, în anul 1523.
În prezent, Suedia nu este membră a nici unei alianțe militare. A devenit stat membru al
Uniunii Europene în 1995. Actuala Constituție a Suediei a fost adoptată în 1974, fiindu -i aduse
ultimele amendamente în 2012.
O particularitate a Leg ii fundamentale a Sued iei este dată de existența a patru acte de natură
constituțională care, împreun ă, compun Constituția Regatului Suediei: Instrumentul de guvernare
(Constituția ca atare), Legea privind succesiu nea la tron, Legea privind libertatea pres ei, Legea
fundamentală privind libertatea de exprimare. Legea privind Parlamentul, modific ată în
septembrie 2014, nu con stituie o lege de natură constituțională, ci este practic Regulamentul de
organizare și funcți onare a Parlamentului suedez – Riksdag.
Șeful statului în Suedia este Regele. Regele ocupă tronul Suediei potrivit Actului de
succesiune. Guvernarea Regatului este îndeplinită de Guvernul ce răspunde în fața
Parlamentului, cunoscut și sub denumirea de Riksdag.
Constituția stabilește că ș eful stat ului poate fi numai un cetățean suedez care a împlinit vârsta
de 18 ani. De asemenea, el nu poate deține, în același timp, funcția de ministru, de Președinte al
Parlamentului sau c alitatea de membru al Parlamen tului. Relația dintre Rege și Prim -ministru ar e
la bază obligația acestuia din urmă de a -l informa pe monarh cu privire la guvernarea Regatului.
O altă normă constituțională referitoare la relația dintre șeful statului și Prim -ministru prevede
faptul că monarhul are obligația de a se consulta cu Premi erul înainte de a întreprinde călătorii în
străinătate.
În situația în care Regele se află în imposibilitatea temporară de a -și exercita atribuțiile,
membrii Casei Regale aflați în linia de s uccesiune și care dețin capaci tatea în acest sens vor
prelua și vor exercita atribuțiile sale în calitate de Regent ad interim . Aceeași prevedere se aplică
în cazul în care Regele sau Regina care ocupă funcția de ș ef al statului decedează sau abdică, iar
moștenitorul la tron nu a împl i-nit încă vârsta de 18 ani.

19
În cazul în care nu există o persoană competentă să exercite funcția de Regent ad interim,
Președintele Parlamentului sau, în lipsa acestuia, unul dintre Vicepre ședinți, va îndeplini funcția
de Regent ad interim î n baza unei ho tărâri a Guvernu lui. De asemenea, este de menționat faptul
că, în situația în care Regele sau Regina se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile timp
de ș ase luni, Guvernul are obligația de a informa Parlamentul, iar acesta decide dacă se
consideră că Regele sau Regin a a abdicat. Este de menționat și faptul că monarhul nu poate fi
urmărit penal pentru acțiunile sale, același regim de imuni tate fiindu -i acordat și Regen tului ad
interim.
REGATUL UNIT . Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord se prezintă astăzi ca un
stat unitar, dar puternic descentralizat, cuprinde patru provincii istorice, fiecare cu identitate
proprie, dar care nu se constituie în stat e distincte, anume Anglia, Sco ția, Țara Galilor și Irlanda
de Nord. Acesta este o mo narhie constituțională ereditară, care funcționează pe baza principiului
separației și colaborării puterilor în stat și al domniei legii adoptate de Parlament.
Istoric vorbind, Anglia a fost un regat distinct până în 1707, când a fuzionat cu Scoția, dând
astfel naștere Marii Br itanii. Ulte rior, în urma războaielor de cucerire a întregului teritoriu al
insulelor britanice, Marii Britanii s -a adăugat Țara Galilor, ca entitate încorporată, și, distinct,
partea de nord a Irlandei, ceea ce a condus la formarea statului care poar tă sugestiva de numire de
Regat Unit a două entități, fără să se p recizeze forma concretă de uni une sau să se identifice un
proces comun de unificare.
De altfel, în cursul anului 2014, cu prilejul referendumului respins chiar de scoțieni c u privire
la secesiunea Scoției față de Marea Britanie, s -au pus din nou și cu mai multă acuitate toate
vechile întrebări ale englezilor vizând propria identitat e națională și ceea ce, eventu al, i-ar putea
distinge de scoțieni, galezi ori irlandezi, dar ș i cele privind propriile instituții care ar putea fi
distincte de cele ale celorlalte entități componente ale Regatului Unit. S -a constatat astfel încă o
dată faptul că, de și Anglia a fost leagănul multor instituții juridice și politice devenite astăzi
uzuale în mai toate statele lu mii, ea însăși nu beneficiază de o Constituție scrisă sau de un
Parlament propriu, distinct de al Marii Britanii.
Regatul Unit nu are nici astăzi o Constituție scrisă în sensul curent al termenului, de document
unic sau codifica t cu privire la regulile de guvernare și protecți a drepturilor fundamentale, deș i
reguli scrise și cutumiare de natură constituțională există la nivelul entităților care formează
Regatul Unit încă din Evul Mediu.
Din punct de vedere juridic, a devenit noto riu faptul că integrarea Regatului Unit în
organizațiile supranaționale a a fectat în mod considerabil sis temul juridic al acestui stat. La
aceasta se adaugă și realitatea obiectivă conform căreia Constituția britanică s -a transformat lent

20
în decursul secol elor, dar acce lerat începând cu anii ’90, dintr -una preponderent politică într -una
formală și formalizată în texte juridice scrise. În special în timpul Guvernului laburist con dus de
Tony Blair, dar și ulterior, o serie întreagă de legi adoptate de Parlame nt s-au adăugat la a ctele
scrise preexistente ale eșafodajului complex care alcătuieș te sistemul normativ al Marii Britanii
și au transformat radical înfățiș area constituțională a statului: legile devoluțiunii au a cordat puteri
sporite parlamen telor locale create la nivelul celorlalte trei entități care constituie Regatul Unit
(dar nu și la nivelul Angliei), legile referitoare la transparența decizională au modificat profund
maniera de lucru a autoritățil or publice centrale și locale, legile ref eritoare la protecția drepturilor
fundam entale au introdus în sistemul normativ britanic Convenția Europeană a Dre pturilor
Omului și au conferit independență sporită instanțelor judecătoreș ti, inclusiv în privința
cenzurării actelor edictate de Parlament. Această evoluție a determinat mulți autori brita nici să
afirme că nu suveranitatea parlamentară rămâne principiul fundamental după care este guvernat
Regatul Unit, ci domnia legii ( rule of law) și corolarul său, principiul statului de drept vegheat de
instanțe judecătore ș ti independente funcțional. Ultimele tușe la această veritabilă r eformă
constituțională ce nu a fost numită ca atare au fost aduse de reforma Ca merei Lorzilor, care a
pierdut practic competențele decizio nale în materie legisla tivă, și de crearea unei Curți Supreme
care a consfințit separația puterilor în stat și a anihilat o bună parte din principiul conlucrării și
echilibrului reciproc al acestora, ce a dominat istoria seculară a instituțiilor statului britanic.
Deși discuțiile referitoar e la potențiala codif icare a Constituției Marii Bri tanii, dacă nu a
întregului Regat Unit, au început la jumătatea anilor ’70 și s -au intensificat în ultima perioadă,
ele au rămas la stadiul de analize doctrinare ori dezbateri politice și nu s -au concretiz at în acțiuni
juridice. Astfel, ceea ce în doctrină se desemnează prin sintagma „Con stituția Marii Britanii”
reuneș te o serie de cutume, câteva acte scrise, precedente judiciare și unele contribuții doctrinare
sedimentate prin referiri judiciare fre cvente. Dintre acestea, prezen ta colecție de acte
constituționale a selectat doar o parte din convențiile consti tuționale istorice sau numai extrase
din legi recente adoptate de Parlamentul de la Westminster, considerate a fi ilustrative atât pentru
evoluția și s edimentarea în timp a regulilor constituționale engleze, cât și edificatoare pentru
tendin țele de codificare și formalizare modernă a dreptului constituțional britanic: Magna Carta
Libertatum 1215; Petiția dreptului 1628; Legea pentru declararea drepturilo r 1689; Legea privind
drepturile omului 1998; Legea Curții Supreme 2005.
Șeful statului în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord este Regele. Tradițional,
monarhia engleză a dominat sistemul politic britanic; în zilele noastre prerogativele r egale sunt
exprimate prin butada „monarhul domnește, dar nu guvernează”. Formal, și astăzi monarhul

21
britanic domnește nu doar asupra Re -gatului Unit, ci și asupra Commonwealth, o asociație de
state reunite sub Coroana Britanică.
În fapt, puterea executivă , care în trec ut a aparținut monarhilor abso luți, este astăzi exercitată
de Cabinetul încă denumit „al Maiestății Sale”, condus de un Prim -ministru care este ș eful
partidului politic învingător în alegerile generale.
Toate actele juridice emise de monarh sunt contr asemnate de ministrul responsa bil cu punerea
lor în aplicare, monarhul beneficiind de imunitate în materie civilă și penală. Printre atribuțiile
formale ale a cestuia se numără: numirea Prim -minis trului (de și, în fapt, acesta este indirect
desem nat de alegători), numiri în unele funcții sau demnități publice (de și, în fapt, funcția
publică este profesionalizată de multă vreme în Marea Britanie și accesul la aceasta se face mai
ales pe calea con cursului, iar demnitățile publice sunt mai degrabă l a discreția șefului majorității
parlamentare care, de regulă, este și Prim -ministru ), sancționarea legilor cu men ținerea unui
drept formal de veto (neexercitat de la începutul secolului al XX -lea), prezentarea mesajului
Tronului la deschiderea fiecărei ses iuni parlamentare (deși, de fapt, acesta este redactat în
întregime de Prim -ministru), numirea judecătorilor în funcție (pe baza unei propuneri venite din
partea unei comisii specializate) și acordarea grațierii individuale, precum și alte atribuți i în
planul relațiilor interna ționale sau ceremoniale (încheierea tratatelor internaționale, declararea
războiului și încheierea păcii, recunoa șterea de state sau guverne ori acordarea de distincții și
decorații).
Monarhul a păstrat formal prerogativa dizolvării C amerei Comunelor fie automat, după cinci
ani de funcționare, fie atunci când, cu ocazia unui vot în Camera Comunelor, Cabinetul este pus
în minoritate. În fapt, dizolvarea Camerei Comunelor este astăzi mai degrabă o prerogativă a
Prim -ministrului decât a m onarhului. Cu toate acestea, monarhul se poate opune dizolvării dacă
sunt întrunite trei condiții: Parlamentul să poată funcționa astfel cum este constituit, alegerile
anticipate să reprezinte un impediment pentru dezvoltarea economiei și suveranul să poa tă găsi
un alt Prim -ministru al unui alt partid politic sau al unei alte coaliții care să fie capabil să
guverneze cu majoritatea existentă.
În sfârșit, în urma dificilului divorț petrecut în secolul al XVI -lea între Regele Henric al VIII –
lea și Regina Catherine de Aragon , monarhul Marii Britanii a devenit ș eful Bisericii Anglicane,
iar aceasta s -a separat de Biserica Catolică deve nind autocefală.

2.2 Instituția șefului de stat în republicii

22
AUSTRIA . Austria are ca formă de guvernământ republica democrată , un regim
parlamentar și este formată din nouă landuri, reunite în cadrul organizatoric specific unei
federații.
Hans Kelsen, marele teoretician austriac al poz itivismului juridic, este redac torul principal al
Constituției Austriei din 1929,26 Lege fundam entală rezultată din revizuirea Constituției din 1920
prin care a fost instituită prima republică austriacă în contextul pierd erii Primului Război
Mon dial de către Imperiul Habsbur gic. Constituția Republicii Austria instaurează un sistem
federal care se ce ntrează pe landuri (Länder ), adică ținuturile care formau statele ereditare
tradiționale ale habsburgilor.
Austria a semnat tratatul de aderare la Uniunea Europeană în anul 1994, cu o pregătire de
preaderare mai mare de zece ani, din anul 1995 devenind sta t membru al UE. Astfel, între anii
1983 și 1995 au fost aduse Constituției 23 de amendamente pentru a face compatibil statul
austriac cu statutul de țară membră a Uniunii Europene. Modificările și completările privesc
îndeosebi problema participării difer itelor autorități și instituții ale statului austriac la procesul
decizional în cadrul Uniunii Europene.
Ultimele modificări și completări semnificative au fost aduse Constituției Aus triei în anii
2009, 2013 și 2014. Constituția Austriei este sistematiza tă în nouă capitole și reglementează
amplu temele clasice pentru orice Lege fundamentală modernă, precum și diverse domenii și
materii care, în mod obișnuit, fac obiectul de reglementare al legilor organice sau ordinare.
Președintele este ales pentru un ma ndat de șapte ani de către cetățenii austrieci cu drept de vot
pentru Consiliul Național, prin vot egal, direct, personal, liber și secret. La rândul său,
Președintele Federal nume ște Cancelarul Federal și, la pro punerea acestuia din urmă, pe ceilalți
membri ai Guvernului Federal, având, de asemenea, dreptul de a revoca Cancelarul Federal și
Guvernul Federal.
Mandatul Președintelui Fed eral este de șase ani. Realegerea în această funcție pentru un
mandat consecutiv este permisă numai o singură dată.
Există și anumite restricții pentru accederea în această funcție. De exemplu art. 60 alin. 3
prevede: În funcția de Preș edinte Federal poate fi a leasă numai o persoană care de ține drept de
vot în legătură cu Consiliul Național și care are vârsta de 35 de ani î mpliniți la data alegerilor .
Membrii caselor regale sau ale fostelor familii regale nu sunt eligibili pentru această funcție.
Pe parcursul mandatului său, Preș edintele Federal nu poate face parte din niciun organism
reprezentativ general și nici nu poate exercita o altă funcție.

26 Adoptată la data de 1 mai 1929 (modificarea Constituției din data de 1 octombrie 1920). Intrare în vigoare – 1
ianuarie 1930 prin Legea nr. 1/1930.

23
Președintele Federal reprezintă Republi ca pe plan internațional, prime ște și acreditează
ambasadori, apro bă numirea consulilor, numește reprezentanții consulari ai Republicii în
străinătate și încheie tratate de stat.
La momentul preluării mandatu lui, Președintele Federal depune urmă torul jurământ în fața
Adunării Federale: „Promit solemn că voi respecta întru totul Constituția și toate legile
Republicii și că îmi voi dărui toată puterea și priceperea în vederea îndeplinirii înd atoririlor ce
îmi revin.” Se permite adăugarea unei declarații religioase.
BULGARIA . Regat independent, proclamat ca urmare a victoriei luptei antiotomane,
Bulgaria a avut o organizare de stat monarhică ce s -a menținut până în anul 1947, odată cu
abolirea monarhiei și instaurarea regimului comunist.
După 1947, organizarea de stat a Bulgariei a fost reglementată prin Constituția de la 4
decembrie 1947, înlocuită ulterior printr -o Lege fundamentală, la 18 mai 1971. Constituția de la
1947 consacra calitatea Bulgariei de republică populară, specificându -se că întreaga putere
emană de la popor.
Ca urmare a prăbușirii blocului comunist în toat e statele central și est europe ne, Bulgaria a
trecut și ea prin ample și profunde transformări politice, juridice, economice și sociale după
1989, adoptând prin refere ndum, la 12 iulie 1991, o nouă Constituție în locul celei comuniste din
18 mai 1971.
Constituția27 din 1991 a suferit mai multe modificări în cei 24 de ani de existență. Astfel, ea a
fost revizuită în anii 2003, 2005, 2006 și 2007, în special pentru a crea cadrul legal necesar
aderării Bulgariei la Uniunea Europeană.
Preșe dintele este ș eful statului. Acesta întruchipează unita tea națiunii și reprezintă Sta tul în
relațiile sale internaționale. Președintele este asistat în activitatea sa de un Vicepreș edint e.
Președintele este ales direct de cetățeni, pentru o perioadă de cinci ani. Poate fi ales Preș edinte
oricare cetățean bulgar prin naștere, cu vârsta peste 40 de ani, care are dreptul de a fi ales în
Adunarea Națională și care a locuit în țară în ultimii cinci ani dinaintea alegerilor.
Pentru a fi ales din primul tur, un candidat are nevoie de cel puțin jumătate din voturile valabil
exprimate, cu condiția ca cel puțin jumătate dintre alegători să fi votat la alegeri. Dacă niciunul
dintre candidați nu es te ales în primul tur, se orga nizează un al doilea tur de vot, în termen de ș
apte zile, între primii doi candidați.

27 Publicată în Monitorul Oficial nr. 56 din 13 iulie 1991 ș i modificată prin legile constituționale publicate în
M. Of. nr. 85 din 26 septembrie 2003, M. Of. nr. 18 din 25 februarie 2005, M. Of. nr. 27 din 31 martie 2006, M. Of.
nr. 78 din 26 septembrie 2006 și M. Of. nr. 12 din 6 februarie 2007.

24
Câștigătorul este candidatul care obține majoritatea vo turilor. Alegerile preziden țiale sunt
organizate cu cel mult trei luni înaintea și c u cel mult două luni după expirarea mandatului
Președintelui în funcție.
Vicepreș edintele este ales în acela și timp și pe acela și buletin de vot cu Preșe dintele, în
acelea și condiții și prin aceea și procedură ca acesta. Atât Președintele, cât și Vi cepreș edintele
pot fi reale și doar pentru un singur mandat.
Președintele este Comandantul Supr em al Forțelor Armate, numește și revocă Comandantul
Forțelor Armate și acordă toate rangurile militare înalte, la cererea Consiliului de Mini ștri.
În materie legislativă, Președintele are dreptul să ceară motivat reexaminarea de către
Parlament a unui proiect de lege.
În privința raportului dintre Președintele Republicii și Parlament, aceștia au în mod egal
legitimitate populară. Adunarea Național ă îl poate pun e însă sub acuza rea de înaltă trădare sau
încălcare a Constituției pe Președintele Republicii. Pune rea sub acuzare se poate iniția de un
număr de cel puțin un sfert dintre membrii
Adunării Naționale și poate fi adoptată de cel puțin două treimi dintre mem brii acesteia.
Judecata aparține Curții Constituționale.
CEHIA . Statul cehoslovac s -a format în 1918 după Primul Război Mondial, când s -au
desprins Cehia și Slovacia de Imperiul Austro -ungar, formând un singur stat.
Prima Constituție a țării, din 1920, c onținea preved eri speciale referitoare la con trolul
constituționalității legilor și la independența instituțiilor judiciare. După cel de -al Doilea Război
Mondial Cehoslovacia, care fusese sub control german, revine la Constituția avută înainte de
război.
La preluarea puterii de către Partidul Comunist, au fost adoptate noi constituții în 1948 și
1960 prin care Partidul Comunist și -a proclamat rolul de conducător al țării.
După 19 89, divergențele dintre cehi ș i slovaci au condus la separ area Ceho -Slovaciei în două
state, astfel că, la 25 noiembrie 1992, prin votul Parlamentului Cehoslovaciei, s -a hotărât
constituirea a două republici independente, Cehia ș i Slovacia.
După alegerile din 1992, Partidul Social Democrat ceh s -a concentrat pe refor ma economică a
statului și după lungi tratative cu liderii politici a fost elaborată Constituția Cehiei,28 fiind
adoptată în 1992 și intrând în vigoare în 1993.

28 Adoptată de c ătre Consiliul Național Ceh la data de 16 decembrie 1992 și modificată prin legile constituționale
nr. 347/1997, nr. 300/2000, nr. 395/2001, nr. 448/2001, nr. 515/2002, nr. 319/2009, nr. 71/2012 și
nr. 98/2013.

25

În noua Constituție a statului independent Cehia, a fost introdusă configurația bicamerală a
Parlamentului, opo ziția preferând o Cameră reprezentativă pentru asigurarea autonomiei
teritoriale.
O modificare substanțială a intervenit prin Legea constituțională nr. 71/2012 adoptată la 8
februarie 2012 prin care a fost introdusă alegerea directă a șefului statului, de la formarea
Cehoslovaciei în anul 1918 și până la alegerile din ianuarie 2013 Președintele fiind ales de către
Parlament.
În privința raporturilor dintre Președinte și Parlament, acestea au la bază egala legitimitate
populară a celor două instituții. Ex istă însă un raport de colaborare între cele două instituții,
Președintele având dreptul de a participa la ședințele ambelor
Camere ale Parlamentului. De asemenea, Președ intele poate dizolva Camera De putaților, dacă
aceasta nu acordă un vot de încredere p entru formarea unui nou Guvern, dacă nu ia o decizie, în
termen de trei luni, cu privire la un proiect de lege al Guvernului asupra căruia acesta și -a angajat
răspunderea sau dacă o sesiune a
Camerei Deputaților a fost suspendată pentru o per ioadă de timp îndelungată. Pre ședintele
dizolvă Camera Deputaților numai pe baza propunerii acesteia, exprimate printr -o hotărâre
adoptată cu majoritatea a trei cincimi din deputați.
La rândul său, Parlamentul îl poate pune pe Pr eședinte sub acuzarea de înaltă trădare sau de
încălcare gravă a Constituției. În acest sens, Senatul poate, cu acordul Camerei Deputaților, să
depună la Curtea Constituțională o plângere constituțională împotriva Pre ședintelui pentru fapte
de înaltă trădare, încălcare gravă a Constituției sau a ordinii constituționale. Pe baza plângerii,
Curtea Constituțională poate decide ca Președintele să -și piardă fu ncția și, ulterior, dreptul de a
mai candida pentru această funcție. Propunerea referitoare la plângerea c onstituțională se adoptă
de că tre Sena t cu o majoritate de trei cincimi din senatorii prezenți.
Cât privește raporturile dintre Președinte și Guve rn, Președintele este cel care numește Prim –
ministrul și, pe baza propuner ii acestuia, pe ceilalți membri ai Guvernului.
În termen de treizeci de zile de la numirea sa, Guvernul merge în fața Camerei Deputaților și
solicită votul de încredere al acesteia. Membrii Guvernului depun jurământul în fața
Președintelui. De asemenea, Președintele revocă membrii Gu vernului pe baza p ropunerilor Prim –
ministrului.
Președintele ales depune următorul jurământ: „Jur loialitate Republicii Cehe. Jur să -i respect
Constituția și legile. Jur, pe onoarea mea, că îmi voi îndeplini toate îndatoririle în interesul
tuturor oamenilor, în cele mai bune condiții, conform cunoștințelor și con științei mele.”

26
CIPRU . Statul cipriot modern este relativ recent. Abia în 1959 a fost negociat la Zürich un
acord între Grecia și Turcia pentru stabilirea unei republici independente a Ciprului. Acordul a
fost co nfirmat ulterior de britanici, de liderii ciprioți greci și de liderii ciprioți turci, iar
integritatea teritorială a noului stat a fost garantată de Marea Britanie, Grecia și Turcia.
Pe 16 august 1960 intră în vigoare Constituția Ciprului,29 împreună cu al te trei tratate:
Tratatul pentru întemeierea Republicii Cipru (semnat de Marea Britanie, Grecia, Turcia și Cipru,
prin care Marea Britanie reț ine două suprafețe clar identi ficate cu titlu de baze militare
suverane), Tratatul de garantare a independenței și integrității teritoriale a Ciprului (prin care
împărțirea insulei este interzisă) și Tra tatul de alianță între Grecia, Turcia și Cipru (care a permis
staționarea soldaților greci și turci pe insulă). Constituția din 1960 acordă statut egal celor două
limbi, greacă și turcă, ambele fiind declarate limbi oficiale. Toate documentele oficiale ale
republicii sunt redactate în ambele limbi.
Propunerea făcută de Președintele Makarios de revizuire a unor aspecte din Constituție
determină revolte și o tentativă de lovitură de stat. Drept urmare, pe 15 noiembrie 1975 turcii din
Cipru proclamă Repub lica Turcă a Ciprului de Nord, stat recunoscut doar de Turcia. Începând cu
anul 1974 la nivelul Organizației Națiunilor Unite au fost adoptate numeroase rezoluții pentru
respectarea suveranității, independenței, integrității teritoriale și nealinierii Republicii Cipru,
precum și cu privire la renunțarea la trupe străine ori reîntoarcerea în siguranță a refugiaților.
Împărțirea de facto a insulei a constituit o sursă de preo cupare pentru Uniunea Europeană pe
toată durata procesului de aderare a Republicii Cipru, fără a se ajunge însă la o soluție viabilă în
privința reunificăr ii insulei, așa cum solicitase Uniunea Europeană.
Primul articol al Constituției dispune că C iprul es te o republică indepen dentă și suverană, cu
regim politic prezidențial, în care Președintele e ste grec și Vicepreședintele este turc, fiecare
fiind ales de către comunitățile respective ale insulei prin vot direct.
Președintele Republicii este șeful statului, a les prin sufragiu universal pen tru un mandat de
cinci ani. Acesta este atât șeful statului, cât și șeful guvernului . Ca șef al statului, Președintele
are autoritatea să primească scrisori de acreditare ale reprezentanților diplomatic i, să semneze
scrisorile de acreditare a trimișilor diplomatici, să confere onoruri și distincții și să r eprezinte
Repu blica în toate funcțiile oficiale. Ca șef al guvernului, Președintele are dreptul să pregătească
ordinea de zi ș i să prezideze ședințel e Consiliului de Miniștri, iar împreună cu Vicepreședintele,
poate stabili noi teme de discuție și adăuga puncte pe ordinea de zi a Consiliului.

29 Adoptată la 16 august 1960

27
Președintele are următoarele atribuții: numirea sau revocarea miniștrilor greci, convocarea
ședințelor Consiliu lui de Miniștri, conducerea ședințelor acestuia, însă fără drept de vot, drept de
veto în chestiuni le gate de afacerile externe, apă rare sau securitate, dreptul de a trimite spre
rediscutare hotărârile Consiliului de Miniștri și hotărârile Adunării Repreze ntative, d reptul de a
adresa mesaje Adună rii Reprezentative, dreptul de a sesiza Curtea Constit uțională în cazul unui
conflict de putere între instituțiile Republicii.
CROAȚIA. Statul croat este situat pe țărmul Mării Adriatice, în nord -vestul Peninsulei
Balcanice.
Croația și -a declarat independența față de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia în plan
intern în iunie 1991 și oficial, la nivel internațional, pe 8 octombrie 1991, a fost recunoscută de
state membre ale Uniunii Europene și de Organiza ția Națiunilor Unite în ianuarie 1992,
stabilindu -și granițele actuale în urma unui război de secesiune ce a durat patru ani. În fapt, ceea
ce a determinat aceste schimbări a fost renunțarea la partidul unic comunist în cadrul RSF
Iugoslavia, organizarea p rimelor alegeri libere, cu participarea mai multor partide politice la
competiția electorală și adoptarea unei noi Constituții de către Croația încă din 1990.30
Președintele este ales direct de către cetățeni, cu majoritatea voturilor alegătorilor care
participă la sufragiu, pentru un mandat de 5 ani care poate fi înnoit o singură dată. Dacă niciun
candidat nu a obținut majoritatea absolută a voturilor în primul tur de scrutin, se organizează noi
alegeri în termen de 14 zile doar cu primii doi candidați. Im unitatea Președintelui este
asemănătoare celei acordate membrilor Parlamentului. Interimatul funcției de șef al statului este
asigurat de Președintele Parlamentului.
Atribuțiile șefului de stat croat vizează în principal apărarea și relațiile internaționa le ale
statului, dar includ și aspecte referitoare la formarea Guvernului, convocarea de referendumuri,
interacțiunea cu alte autorități statale.
Astfel, șeful statului poate dispune organizarea de alegeri anticipate pentru Parlament și
convocarea primei sesiuni a acestuia și încredințează mandatul cu privire la formarea Guvernului
persoanei care, după distribuirea locurilor în Parlament și după consultările cu partidele politice
reprezentate în Parlament, se bucură de încrederea majorității membrilor aces tuia.
Punerea sub acuzare a Președintelui poate fi inițiată de Parlament, cu o majoritate de două
treimi. Decizia cu privire la punerea sub acuzare revine Curții Constituționale, cu o majoritate de
două treimi din numărul judecătorilor și ea trebuie adopt ată în termen de 30 de zile de la

30 Adoptată î n anul 1990 și republicată în Jurnalul Oficial al Republicii Croația nr. 76/2010 cu modificările
survenite în urma revizuirii din 1997, 1998, 2000, 2001 și 2010

28
sesizare. În cazul în care se decide punerea sub acuzare a șefului statului, mandatul acestuia
încetează de drept.
ESTONIA . După 1990 Estonia și -a câștigat suveranita tea odată cu schimbarea interve nită în
fosta URSS, declarându -și independența față de puterea sovietică la 20 august 1991. De la
declararea suveranității în 1988 și până la independența față de URSS în 1991 au fost aprobate
legi, adoptate sisteme electorale și a fost introdus pluriparti tismul.
Actuala Lege fundamentală a Republicii Estonia a fost adoptată la data de 28 iunie 1992,31
ulterior fiind încheiate acorduri internaționale care au reglementat noile competențe ale
autorităților statului.
Republica Estonia face parte din Uniunea E uropeană din 1 mai 2004, în con formitate cu
tratatul de aderare semnat la Atena la 17 aprilie 2003, cererea de aderare fiind prezentată la 28
noiembrie 1995. După aderarea la Uniunea Euro peană, a trecut la moneda euro la 1 ianuarie
2011. Estonia și -a stabi lit principiile fundamentale în Constituție în conformitate cu cerințele
Uniunii Europene, iar drepturile fundamentale în Republica Estonia se aplică luându -se în
considerare drepturile și obligațiile care decurg din tratatul de aderare la Uniunea European ă.
Președintele este ș eful statului estonian. Președintele statului este ales de către Parlament prin
vot secret sau de către un Colegiu Electoral. Dreptul de a propune un candidat pentru funcția de
Președinte revine unui număr de cel puțin o cincime din membrii Parlamentului. Este declarat
ales candi datul care obține voturile a două treimi din membrii Parlamentului. În cazul în care
niciun candidat nu obține numărul necesar de voturi, se organizează un nou tur de scrutin în ziua
următoare. Înaintea noului tur de scrutin, se nominalizează noi candidați . În cazul în care niciun
candidat nu obține numărul necesar de voturi în cel de -al doilea tur de scrutin, se organizează un
al treilea tur de scrutin în aceeași zi, între cei doi candidați care au obținut cel mai mare număr de
voturi în al doilea tur de s crutin. În cazul în care Președintele nu este ales nici în cel de -al treilea
tur de scrutin, Preș edintele Parlamentului convoacă Colegiul Electoral în termen de o lună, în
vederea alegerii Președintelui. Colegiul Electoral se compune din membri ai Parlame ntului și
reprezentanți ai consiliilor locale. Fiecare consiliu local alege cel puțin un reprezentant, care
trebuie să fie cetățean estonian, în Colegiul Electoral . Colegiul Electoral alege Pre ședintele cu
majoritatea tuturor membrilor săi. Așadar, alegere a Președintelui de către Parlament îl face pe
acesta să nu beneficieze de aceeași legitimitate populară ca și a Parlamentului.

31 Adoptată la data de 28 iunie 1992, intrată în vigoare la data de 3 iulie 1992 ș i modificată prin legile
consti tuționale din 25 februarie 2003, 5 octombrie 2003, 12 aprilie 2007 și 13 aprilie 2011.

29
În ceea ce privește desemnarea Prim -ministrului, Constituția estonia nă stabilește că
Președintele Republicii desemnează un candid at la funcția de Prim -ministru pe care îl
însărcinează cu formarea noului Guvern.
Președintele își exercită mandatul din momentul depunerii față de poporul estonian a
următorului jurământ, în fața Parlamentului: „Prin asumarea funcției de Președinte, eu
(prenumele și numele de familie) jur solemn să apăr cu fermitate Constituția și legile Republicii
Estonia, să exercit prerogativele care mi -au fost încredințate într -un mod corect și imparțial, și
să îmi îndeplinesc îndatoririle cu devotament, în măsura abil ităților și a înțelegerii mele, în
beneficiul poporului estonian și al Republicii Estonia”.
FINLANDA . Actuala Constituție a Finlandei a fost adoptată în 1999 și a intrat în vigoare la
1 martie 2000,32 având la bază patru acte constituționale mai vechi: Lege a Constituțională a
Finlandei (din 1919), Legea privind Parlamentul (din 1928) și două legi ale responsabilităților
ministeriale (din 1922) care dau dreptul parlamentarilor de a inspecta activitatea membrilor
Consiliului de Stat, a Cancelarului Justiției ș i a funcționarilor parlamentari. Constituția actuală
reiterează un important principiu de drept constituțional consacrat în Legea Constituțională din
1919: „puterea suverană aparține poporului”.
De asemenea, această Constituție consacră faptul că Finlanda este o democrație parlamentară,
Parlamentul constituind autoritatea legiuitoare, iar funcția de Prim ‑ministru (șeful Executivului)
este cea mai influentă funcție publică, asigurând conducerea executivă a statului.
Constituția, în forma sa actuală, a intra t în vigoare la 1 martie 2000 și a fost modificată ultima
oară în anul 2011, revizuirea intrând în vigoare la data de 1 ianuarie 2012.
Șeful statului în Finlanda este Președintele . Preș edintele Republicii este ales prin vot direct,
în urma unuia sau a do uă tururi, pentru un mandat de ș ase ani, aceeași persoană putând deține
cea mai înaltă funcție din statul finlandez pentru cel mult două mandate. Acesta numește
Premierul, precum și Guvernul în întregime, ia decizi i la nivelul Guvernului în baza moțiunil or
pe care cel din urmă le propune, dar și decizii privind numirile militare și aspe ctele legate de
Cabinetul Preș edintelui Republicii. De asemenea, șeful statului nume ște un Cancelar de Justiție
și un Cancelar de Justiție adjunct, ambii fiind ataș ați G uvernului, ca funcții dependente de
Guvern. Președintele are și rol de coordonare a Guvernului.
În momentul p reluării funcției de către Preș edintele Republicii, acesta va depune în fața
Parlamentului următorul jurământ: „Eu, ales de poporul finlandez în fu ncția de Președinte al
Republicii, jur ca pe durata mandatului meu prezidențial să respect cu onestitate și

32 A fost adoptată la data de 11 iunie 1999 prin Legea nr. 731/1999, în vigoare din data de 1 martie 2000.

30
conștiinciozitate Constituția și legile Republicii și să ‑mi dăruiesc toată puterea pentru
prosperitatea poporului finlandez.”
FRANȚA . Franța este cea care a dat ideea și exemplul Constituției scrise, sistemice,
complete, ca expresie a culturii și civilizației de mare calitate.
În acest context trebuie reamintit că noțiunea de Constituție, în sensul modern, este clar
formulată în celebra Declarație a drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789. Astfel, în
art. 16 al Declarației s -a arătat că o societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici
separația puterilor determinată, nu are o Constituție . 33
Actuala Constituție a fost aprobată prin referendumul di n 28 septembrie 1958, cu o majo ritate
convingătoare (aproape 80%) .34
Șeful statului în F ranța este Președintele . Președintele Republicii ocupă primul loc, misiunea
sa concentrându -se pe trei mari direcții: păzitorul Constituției; arbitru neutru; garantul
independenței naționale. Legitimitatea poziției și atribuțiilor sale este rezultatul alegerii prin vot
universal direct, pentru un mandat de 5 an i. De aceea, el numește pe Prim -minis tru și, la
propunerea acestuia, pe miniștri; pre zidează Consiliul de Miniștri; pro mulgă legile; poate supune
referendumului unele proiecte de lege; poate dizolva Adunarea Națională; semnează ordonanțele
și decretele Consiliului de Miniștri; este șeful armatei etc.
Președintele Republicii este ales cu o majoritate absolută a voturilor exprimate. Dacă aceasta
nu se obține la primul vot, se organizează un al doilea vot, în a 14 -a zi de la primul scrutin. La al
doilea vot se pot p rezenta doar cei doi candidați care, după eventuala retragere a celor mai bine
plasați candidați, au obținut cel mai mare număr de voturi la primul tur.
Președintele Republicii ac reditează ambasadorii și trimi șii extraordinari ai puterilo r străine;
ambasadorii și trimi șii extraordinari străini sunt acreditați pe lângă Pre ședintele R epublicii.
GERMANIA . Legea fundamentală a Republicii Federale Germania din 23 mai 194935 a
marcat clar revenirea la democrație, după o lungă perioadă de regim autoritar. Ea demon strează
voința democratică și afirmarea fundamentală a drepturilor omului și a demnității persoanei
umane. Data revenirii la democrație imediat după război dă un conținut particular fiecărui articol.
În urma reunificării Germaniei (1990) s -au făcut unele modificări la Constituție .

33 Vezi textul Declarației în Françoise Martin etti, La Constitution de la Ve République. Présentation et com –
mentaires , Librio, Inedit, E.J.L., 2003, p. 90 – 92.
34 A fost adoptată la 4 octombrie 1958 prin referendum, publicat în Journal Officiel (J.O.) din 5 octombrie
1958.
35 A fost adoptată la 8 mai 1949 și a intrat în vigoare la 23 mai 1949. A fost publicată în BGBI (Federal Law Gazette)
III 100 -1/1949.

31
Pe baza Constituției sale, Germania, prin eforturi c onsiderabile, a reușit o spectaculoasă
refacere și reconstrucție după război. Legea fundamentală a făcut dovada meritelor sale în trecut.
Este Constituția cea mai liberală din istoria germană. Ea a servit lumii întregi de model pentru
alte constituții fond ate pe democrație și pe statul de drept. Noi, germanii, avem toate motivele de
a fi mândri de Legea fundamentală, de a ne alătura acestei Constituții și de a o apăra cu toate
forțele noastre.
Șeful statului în Germania este Președintele Federal . Președinte le Federal nu are funcții de
decizie, având un rol integrator în materie politică și un rol de reprezentare în relațiile
internaționale. Este ales de Convenția Federală (membrii Bundestagului plus un număr egal de
membri aleși proporțional de parlamentele landurilor) și poate îndeplini cel mult două man date.
Mandatul este de cinci ani. Unele hotărâri și ordine trebuie contrasemnate de Cancelarul Federal
sau de ministrul federal de resort.
Președintele Federal nu poate fi membru al guvernului sau al unui organ legislativ al
Federației sau al unui land.
Președintele Federal nu poate să dețină nici -o altă funcție remunerată sau să practice vreo
meserie sau profesie ori să facă parte din conducerea sau comisia de supraveghere a unei
întreprinderi administrate pentru profit.
Președintele Federal reprezintă Federația în temeiul dreptului internațio nal. Acesta încheie
tratate cu statele străine, în numele Federației. Președintele Federal acreditează și primește
ambasadori.
Tratatele care reglementează relațiile politice ale Federației sau se referă la probleme de
legislație federală necesită acordul sau participarea, sub forma unei legi federale, a organismelor
responsabile, în acest caz, cu adoptarea legii federale. În cazul acordurilor executive, dispozițiile
referitoare la administrația federală se aplică mutatis mutandis .
La mo mentul preluării funcției, Preș edintele Federal depune următorul jurământ în fața
membrilor reuniți ai Bundestagului și Bundesratului: „Jur să -mi dedic toate eforturile bunăstării
popo rului german, să promovez prosperitatea acestuia, să -l protejez de orice pericol, să respect
și să apăr Legea fundamentală și legile Federației, să -mi îndeplinesc obligațiile în mod
conștiincios și să fac dreptate tuturor. Așa să -mi ajute Dumnezeu.” Jurămâ ntul poate fi depus și
fără formula religioasă.
GRECIA . Istoria constituțională a Greciei moderne este ma rcată de alternanțe între peri oade
monarhice și republicane, precum și de intervale de timp în care organizarea în fapt a puterii
politice a contrazis dispozițiile formale ale legilor fundamentale.

32
Constituția actuală a Greciei instaurează a Treia Republică Elenă și a fost adop tată în 1975, la
sfârșitul perioadei de dictatură militară cunoscută sub denumirea de Regimul Coloneilor ce
fusese instaurat pri n lovitura de stat din aprilie 1967.
Textul constituțional a suferit revizuiri în 1986, 2001 și, respectiv, în 2008 și este apreciat de
specialiști că fiind o revenire la modelul democratic propus de legile fundamentale care au
cârmuit acest stat ulterior Războiului de Independență din 1821 – 1832.
Conform art. 1 al Constituție f orma de guvernământ a Greciei este republica parlamentară.
Președintele este ales de Parlament, pentru o per ioadă de cinci ani, cu votul a două treimi din
numărul parlamentarilor. Dacă ace st prag nu poate fi atins sunt prevăzute mai multe tururi de
scrutin succesive, care ne cesită majorități parla mentare descrescătoare și care, în caz că nu sunt
atinse, pot conduce chiar la di zolvarea și alegerea unui nou Parlament .
Președintele poa te retrimite în Parlament legile adoptate, înainte de a le promulga, caz în care
este necesar votul majorității absolute a corpului legislativ pentru a obliga Președintele la
promulgarea legii . De asemenea, în cazuri excepționale sau de necesitate urgentă și nepre văzută,
Președintele poate, la propunerea Guvernului, să emită acte cu conținut l egislativ, care trebuie
supuse Parlamentului spre ratificare în termen de 40 de zi le de la emitere. Dacă nu sunt ratificate
de Parlament în termen de trei luni, a ceste acte devin caduce pentru viitor .
Actele Președintelui trebuie, de regulă, contrasemnate de către ministrul de resort, care astfel
își angajează răspunderea poli tică pentru conținutul documen tului. Organizarea unor
referendumuri legislative, precum și adresarea de către Președinte a unor mesaje către popor sunt
permise doar în condiții restrictive.
IRLANDA . Irlanda ( Éire , în limba irlandeză), o insulă din punct de vedere geografic cu o
populație de peste 4,5 milioane de locuitori (conform recensământ ului din 2011), a fost declarată
republică în 1916, în urma unei insurecții armate urmate de un război de independență finalizat
prin încheierea în 1921 a Tratatului anglo -irlandez (independența față de Marea Britanie a fost
recunoscută în 1922). Primul Pa rlament irlandez a fost format în urma alegerilor generale din
1918 în care partidul câștigător a fost Sinn Féin („Noi Înșine”). Prima Constituție a fost adoptată
în anul 1937, ulterior revizuită prin referendum de 33 de ori.
Relațiile dintre Marea Britan ie și Irlanda au fost influențate în secolul al XX -lea de implicarea
acesteia din urmă în soluționarea războiului civil din Irlanda de Nord, dominat de acțiunile
organizației paramilitare IRA (Armata Republicană Irlandeză). În conformitate cu acordul
semna t în 1998 ( The “Good Friday” Agreement) între IRA și Guvernul Marii Britanii, Irlanda
de Nord beneficiază de structuri de conducere proprii, poporul său fiind liber, în baza dreptului la
autodeterminare, să își exprime acordul pentru unirea Irlandei de S ud și a celei de Nord printr -un

33
vot majoritar. În acest sens, și art. 3 din Constituția Irlandei afirmă dreptul națiunii irlandeze din
cele două regiuni ale insulei de a decide realizarea unei Irlande unite.
Începând cu anul 1973, Irlanda a devenit membră a Uniunii Europene, iar în 2013 a deținut
pentru a șaptea oară Președinția semestrială a Consiliului Uniunii Europene.
Limbile oficiale ale statului sunt, în ordinea prevăzută de Constituție, irlandeza și engleza.
Șeful statului în Irlanda este Președinte le. Președintele Republicii este ales prin vot direct și
secret, Constituția acordându -i întâietate față de to ate celelalte persoane din stat. Condițiile
pentru alegerea Președintelui sunt expres stipulate de Constituție, numai persoanele care au
împlinit vârsta de 35 de ani, care au îndeplinit această funcție sau care sunt nominalizați de cel
puțin 20 de membri ai uneia dintre Camerele Parlamentului ori de către consiliile a cel puțin
patru districte administrative putând candida pentru a ocupa această fu ncție. Președintele este
ales pentru șapte ani și poate cumula cel mult două mandate. Preluarea funcției are loc prin
pronunțarea și semnarea în public, în prezența membrilor ambelor Camere ale Parlamentului, a
judecătorilor Curții Supreme și ai Instanțe i Supreme, precum și a altor persoane publice, a unei
declarații similare unui jurământ. Pe durata mandatului, Președintele nu poate părăsi statul decât
cu acordul Guvernului. În cazul în care el nu își poate exercita atribuțiile, pentru motivele arătate
la art. 14 din Constituție, acestea sunt îndeplinite, după caz, fie de către o Comisie formată din
Președintele Curții Supreme, Pre ședintele Camere i Reprezentanților și Pre ședintele Senatului, fie
de către Consiliul de Stat.
Funcția de Președinte al Republ icii este incompatibilă cu funcția de membru al Parlamentului
sau cu altă funcție ori poziție pentru care primește o remunerație .36
Președintele poate fi pus sub acuzare ca urmare a unui comportament calificat ca fiind
necorespunzător, la propunerea uneia d intre cele două Camere ale Parla mentului (formulată de
cel puțin 30 de membri), investigată de cealaltă Cameră și adoptată prin rezoluție, cu votul a cel
puțin două treimi din numărul total al membrilor uneia dintre cele două Camere. Adoptar ea
rezoluției are ca efect eli berarea din funcție a Președintelui. Conduita Președintelui poate fi
analizată și de orice instanță judecătorească, tribunal sau organ numit sau desemnat de oricare
dintre cele două Camere ale Parlamentului în vederea investigării unei acuz ații similare cu cele
anterior menționate (art. 13).
Pe de altă parte, Președintele nu este răspunzător în fața nici uneia dintre Camerele
Parlamentului și nici în fața vreunei instanțe pentru exercitarea și îndepli nirea prerogativelor

36 Art 12 Constitit

34
specifice funcției s ale sau pentru orice act realizat în exercita rea și îndeplinirea unor astfel de
prerogative și atribuții (art. 13).37
Atribuțiile Președintelui sunt prevăzute în principal la art. 13 din Constituție: semnează și
promulgă legile adoptate de Parlament, sesi zează Curtea Supremă pentru verificarea
constituționalității proiectelor de legi înaintate spre promulgare, exercită funcția de Comandant
Suprem al Forțelor de Apărare, numește în funcție pe ofițerii Forțelor de Apărare, are dreptul de
grațiere și de a com uta sau de a anula pedepsele impuse de orice instanță judecătorească cu
jurisdicție penală, poate lua legătura cu Camerele Parlamentului prin mesaje sau poate supune
atenției acestora orice problemă de importanță națională sau publică și poate adresa un me saj
națiunii în orice moment și cu privire la orice astfel de problemă (după consultarea Consiliului
de Stat și cu aprobarea Guvernului). Exercitarea prerogativelor ș i atribuțiilor conferite
Președintelui în temeiul Constituției sau legii este condiționat ă de conținutul propunerilor
Guvernului. Singurele cazuri în care nu este necesară propunerea Guvernul ui sunt cele prevăzute
în mod expres de Constituție, în sensul exercitării atri buțiilor Președintelui conform propriei
voințe sau după consultarea ori în raport cu Consiliul de Stat sau pe baza recomandărilor ori a
nominalizării sau la primirea oricărei notificări din partea altei pe rsoane sau a altui organ.
Puterea executivă este exercitată „de către sau în baza autorității Guvernului”, atribuții
specific e acestei puteri revenind însă și Președintelui Republicii, asistat de Consiliul de Stat.
Președintele își preia funcția prin pronunțarea și semnarea în public, în prezența membrilor
ambelor Camere ale Parlamentului, a judecătorilor Curții Supreme și ai Instanței Supreme,
precum și a altor persoane publice, a următoarei declarații: „În fața lui Dumnezeu cel
Atotputernic, promit și declar în mod sincer și solemn că voi păstra Constituția Irlandei și voi
respecta legile acesteia, că îmi voi îndeplini înd atoririle cu loialitate și conștiinciozitate, potrivit
Constituției și legislației, și că îmi voi folosi abilitățile în serviciul și în vederea bunăstării
poporului irlandez. Fie ca Dumnezeu să mă călăuzească și să mă ajute.”
ITALIA . Prima Constituție a Italiei datează din februarie 1848, când Regele Sardiniei și
Piemontului, Carol Albert, în urma Răscoalei de la Palermo și a înce putului revoluției în
Italia, decide adoptarea unei Legi fundamentale care, mai târziu, se va aplica întregii Italii timp de
aproximativ 100 de ani. Această Constituție, denumită și „Statutul Albertin”, prevedea
Parlamentul bicameral și Guvernul controlat de Rege, însă, cu timpul, miniștrii au ajuns să
răspundă mai mult în fața Parlamentului decât în fața Regelui.

37 Art 13 costitutia

35
În a doua jumăt ate a anului 1943, după debarcarea trupelor aliate în Italia ș i înaintarea
acestora către nordul țării, a avut loc destrămarea regimului fascist din Italia. După război a fost
organizat referendumul din data de 2 iunie 1946, în urma sa trecându -se de la m onarhie la
republică. Noile condiții politice au determinat necesitatea adoptării unei noi Constituții care să
consacre noi forme de guvernământ. În data de 22 decembrie 194 7, Adunarea Constituantă a
aprobat actuala Constituție a Italiei care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948,38 ultima sa
revizuire având loc în aprilie 2012.
Unul dintre principalele deziderate avute în ved ere la adoptarea acestei Consti tuții a fost
prevenirea reinstaurării unui regim dictatorial.
Șeful statului în Italia este Președintele . Președintele Italiei este ales pentru un mandat de
șapte ani de un colegiu elec toral compus din membrii Camerei Deputaților și ai Senatului reuniți
în ședință comună, la care se adaugă 58 de reprezentanți regi onali. La rândul său, Preș edintele
nominalizează Președintele Consiliului de M iniștri (Prim -ministrul), aces tuia din urmă
revenindu -i prerogativa propunerii celorlalți miniștri care vor fi numiți tot de Președintele
Republicii. Reforma Senatului italian, aflată în curs de realizare , prin amploarea sa, va determina
și unele modificări constituționale re feritoare la Camera superioară a Parlamentului italian.
Înaint e de a -și prelua mandatul, Preș edintele Republicii depune jurământul de supunere față
de Republică și de respectare a Cons tituției, în fața Parlam entului întrunit în sesiune comună.
LETONIA . Letonia a cunoscut o istorie similară cu a Lituaniei, fiind populată inițial de
diverse triburi, iar apoi, după constituirea primelor comunități stabile, s -a aflat în centrul atenției
puterilor vecine: Polonia, Suedia, Rusia și Germania. Odată cu a treia împărțire a Regatului
Poloniei, teritoriul Lituaniei a trecut sub dominația Rusiei.
Un guvern leton independent este proclamat abia la 18 noiembrie 1918, când statul leton a
fost înființa t prin unificarea teritoriilor letone istorice și pe baza dorinței ferme a națiunii letone
de a avea propriul stat și dreptul inalienabil la autodeterminare, pentru a garanta existența și
dezvoltarea națiunii letone, a limbii și culturii acesteia de -a lungul secolelor, pentru a asigura
libertatea și pentru a promova bunăstarea poporului leton și a fiecărui individ în parte.
În ceea ce privește dezvoltarea constituțională a Republicii Letonia, trebuie observat că, după
1990, în această țară s -a procedat la repunerea în vigoare a Constituției din 15 februarie 1922, cu
votul a 98 de deputați din totalul celor 100 și două abțineri. Astfel, la 21 august 1991 s -a repus în

38 Constituția Italiei a fost adoptată în data de 22 decembrie 1947 (prin referend um, a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1948)

36
vigoare vechea Constituție a Letoniei din 1922,39 urmând la scurt timp după aceea și
recunoașterea independenței statului de către URSS.
Șeful statului în Letonia este Președintele . Președintele statului este ales de Parlament pentru
un mandat de patru ani cu votul secret a cel puțin 51 de membri ai Parlamentului. Pentru a fi ales
Președinte a l statului trebuie întrunite următoarele condiții: cetățenia statului, drept de vot și
vârstă minimă de 40 de ani. O persoană cu dublă cetățenie nu poate fi aleasă Președinte. De
asemenea, Constituția stabilește că o persoană nu poate fi aleasă Președinte pentru mai mult de
opt ani consecutivi și nu poate cumula mandatul de Președinte al statului cu niciun alt mandat de
reprezentare.
Președintele are inițiativă legislativă și are dreptul să propună dizolvarea Parlamentului. Ca
urmare a acestei pro puneri, se organizează un refe rendum național. În cazul în care mai mult de
jumătate din voturile exprimate în cadrul referendumului sunt în favoarea dizolvării, Parlamentul
este considerat dizolvat, organizându -se noi alegeri, care trebuie să aibă loc în termen de cel mult
două luni de la data dizolvării Parlamentului.
În cazul în care mai mult de jumătate din voturi le exprimate în cadrul referen dumului sunt
împotriva dizolvării Parlamentului, Președintele este considerat revocat din funcție, iar
Parlamentul alege u n nou Preș edinte care să funcționeze pe per ioada rămasă din mandatul
Președintelui destituit.
În ceea ce privește raporturile Parlamentului și ale Președintelui cu Guvernul, Guvernul este
numit de Președinte pe baza votului de încredere acordat de Parlamen t. Prim -ministrul este numit
de Președinte, iar miniștrii de Prim -ministru. Întreg Guvernul răspunde politic în fața
Parlamentului. În cazul în care Parlamentul adoptă o moțiune de cenzură împotriva Prim –
ministrului, întregul Guvern este demis. De asemenea , în cazul în care se adoptă o moțiune de
cenzură împotriva unui ministru, acesta este dem is, iar Prim -ministrul propune Președintelui o
altă persoană.
La preluarea mandatului, Preș edintele va depune următorul jurământ solemn în cadrul unei
ședințe a Parl amentului: „Jur că întreaga mea activitate va fi dedicată bunăstării poporului
leton. Voi face tot ce -mi stă în putere pentru a promova prosperitatea Republicii Letonia și a
tuturor celor care trăiesc în ea. Voi păstra cu sfințenie și voi respecta Constit uția Letoniei și
legile statului. Voi acționa corect față de toți și îmi voi îndeplini atribuțiile în mod
conștiincios.”

39 Adoptată de către Adunarea Constituantă la data de 15 februarie 1922 și r epusă în vigoare de către Parla ment în
anul 1993

37
LITUANIA . Lituania s -a afirmat ca națiune încă din secolul al XII -lea. Ea a reușit să îi
învingă pe cavalerii teutoni care încercau să stă pânească țara în secolul al XII -lea și totodată să -și
extindă frontierele până spre Moscova și Marea Baltică. În anul 1386 Lituania încheie împreună
cu Polonia un tra tat confederativ, formând ulte rior Uniunea statală polono -lituaniană, numită în
mod oficial „Republica celor două națiuni” ori „Federația celor două națiuni” . Aceasta a fost o
uniune per sonală ce a fost formată de Regatul Poloniei ș i Marele Ducat al Lituaniei și a
funcționat până la ultima împărțire a Poloniei din 1795. Statul feder al stăpânea nu numai
teritoriile care sunt acum părți ale Poloniei ș i Lituaniei, dar ș i întregul teritoriu al Belarusului ș
i părți din Ucraina ș i Letonia, ca ș i teritoriul vestic rusesc care astăzi este regiunea Smolensk.
La început, cel e două limbi oficiale erau limba poloneză (în Regatul Poloniei) ș i limba
ruteană (în Marele Ducat al Lituaniei, locuit în majoritate de ruteni). Mai târziu, singura limbă
oficială a rămas limba poloneză.
După ultima divizare a Uniunii polono -lituaniene în 1795, Litu ania a fost anexa tă de Imperiul
Rus. Pe parcursul secolului al XIX -lea, atât lituanienii, cât și polone-zii au încercat să -și
redobândească independența. Ei s -au răsculat în timpul Revoltei din noiembrie 1830 și
al Revoltei din ianuarie 1863, dar prima o cazie realistă a venit odată cu slăbirea Rusiei și a
Germaniei în timpul Primului Război Mondial.
În 1915, Germania a ocupat regiunile vestice ale Imperiului Rus. După Revo luția Rusă din
1917, Germania a conceput strategia geopolitică Mitteleuropa – o rețe a regională de state-
marionetă care aveau să servească drept zonă -tampon – și a acceptat desfășurarea Conferinței de
la Vilnius, în speranța că ea va proclama separarea națiunii lituaniene de Rusia și stabilirea d e
relații mai apropiate cu Ger mania. Aceas tă strategie s -a întors însă împotriva Germaniei deoarece
conferința ținută între 18 și 22 septembrie 1917 a adoptat o rezoluție de înființare a unei Lituanii
independente și a condiționat strângerea relațiilor cu Germania de recu noașterea noului stat de
către aceasta. La 21 septembrie 1917, cei 214 participanți la conferință au ales un Consiliu al
Lituaniei format din 20 de membri, cu scopul de a formaliza rezoluția. Autoritățile germane nu
au permis publicarea rezoluției, dar au lăsat Consiliul să funcțio neze.
La 11 decembrie 1917 Lituania și -a procl amat independența. Textul Decla rației de
Independență a Lituaniei este împărțit, din punct de vedere formal juridic, în cinci secțiuni:
„Promulgarea”, „Dispoziț iile”, „Clauzele”, „Notifica rea” ș i „Semnăt urile”. Germania nu a
recunoscut independența Lituaniei, iar delegația lituaniană nu a fost invitată la negocierile de la
Brest -Litovsk care au început la 22 decembrie 1917 între Puterile Centrale ș i Rusia pentru
rezolvarea revendicărilor teritoriale. Du pă lungi discuții care au durat câteva săptămâni, membrii
Consiliului s -au reîntâlnit și la 16 februarie 1918 adoptă actul final al declarației.

38
Actul din 16 februarie 1918 a proclamat reînf iințarea statului lituanian, de clarându -l pe acesta
succesor al st atului lituanian istoric, Marele Ducat al Litua niei. Actul din 16 februarie 1918 este
baza legală pentru existența Lituaniei de astăzi, atât a celei din perioada interbelică, cât ș i a celei
de după 1990. Actul a devenit unul dintre elementele -cheie ale re staurării independenței
Lituaniei față de URSS în 1990. Un paragraf din Declarația de restaurare a statului Litu ania,
emisă la 11 martie 1990, stipula „Declar ația de Independență din 16 fe bruarie 1918 a Consiliului
Lituaniei ș i decretul Adunării Constitu ante (Seimas) din 15 mai 1920 privind statul democratic
reînființ at al Lituaniei nu ș i -a pier dut niciodată efectul legal ș i constituie baza constituțională a
statului Lituania.”
Această formulare accentuează continuitatea celor două declarații. Actul d in 16 februarie
1918 ș i succesorul său, Actul din 11 martie 1990, sunt privite ca două dintre cele mai
importante momente ale dezvoltării societății lituaniene în secolul al XX -lea.
După aproape 50 de ani în care Lituania a fost parte componentă a URSS, la 25 octombrie
1992, referendumul constituțional desfășur at în Lituania are ca re zultat aprobarea noii Constituții
cu 85% din voturile exprimate.40
Șeful statului în Lituania este Președintele . Președintele Republicii este șeful statului și este
ales direct de către popor pen tru un mandat de cinci ani. O persoană nu poate fi aleasă Președinte
decât pentru cel mult două mandate. Condițiile pentru a candida la funcția de Președinte sunt:
cetățenie lituaniană; locuire pe teritoriul Lituaniei î n ultimii 3 ani înainte de depu nerea
candidaturii; vârstă minimă de 40 de ani și drept de vot.
Președintele Republicii nu poate fi membru al Parlamentului, nu poate deține nici -o altă
funcție publică sau privată și nu poate primi nici -o altă remunerație în af ara cele i stabilite pentru
Președintele Republicii. O persoană aleasă în funcția de Preș edinte al Republicii trebuie să își
suspende activitatea în cadrul partidelor politice și al organizațiilor politice până la începutul
unei noi campanii electorale pentru alege rile prezidențiale.
Parlamentul poate demi te șeful statului cu votul majorității a trei cincimi din membrii săi
punându -l sub acuzare pentru fapte de încălcare gravă a Constituției, precum și în situația în care
se constată săvârș irea de către acesta a une i infracțiuni.
De cealaltă parte, Președintele poate cere reexaminarea unei legi adoptate de Parlament și
poate dizolva Parlamentul, declanșând alegeri anticipate. Alegerile anticipate pentru Parl ament
pot fi declanșate de Preș edintele Republicii doar în d ouă situații: 1. În cazul în care Parlamentul
nu adoptă o decizie cu privire la un nou program al Guvernului în termen de 30 de zile de la

40 Adoptată de către cetățenii Republicii Lituania prin referendum național la data de 25 o ctombrie 1992 și
intrată în vigoare la 2 noiembrie 1992

39
prezentarea aces tuia sau în cazul în care Parlamentul respinge de două ori consecutiv programul
înaintat de Guvern, î n termen de 60 de zile de la prima prezentare a acestuia; 2. La propunerea
Guvernului, în cazul în care Parlamentul își exprimă în mod direct neîncrederea în Guvern .
Președintele nu poate declanșa organizarea de a legeri anticipate pentru Parla ment în ultim ele ș
ase luni ale mandatului său de Preș edinte și nici în cazul în care nu au trecut minimum ș ase luni
de la ultimele alegeri anticipate pentru Parlament.
Conform Constituției, Prim -ministr ul este numit și demis de Preș edintele Republicii, cu
acordul Parlamentului, iar miniștrii sunt numiți și demi și de P reședintele Republicii pe baza
propunerii Prim -ministrului.
MALTA . Actuala Constituție a Maltei a fost adoptată la 21 septembrie 1964. Cea mai
importantă revizuire a acesteia a avut loc pe 13 decembrie 1974, câștigarea alegerilor de către
Partidul Laburist conducând la proclamarea Maltei ca republică, dar menținând statul în cadrul
asociației de state Commonwealth conduse de monarhul Marii Britanii. Din punct de vedere
juridic declararea republicii a av ut drept consecință faptul că, începând cu acel moment, funcția
de șef al statului a fost asumată de un Președinte ales, în vreme ce anterior Regina Marii Britanii,
Elisabeta a II -a, era considerată suveranul Maltei și un guvernator general exercita autori tatea
șefului de stat în numele acesteia. Totuși, sub aspectul practicii politice de zi cu zi, guvernarea
era și a rămas în mâinile unui Cabinet condus de Prim -ministrul maltez.
Constituția actuală a Maltei a fost elaborată în mai multe etape, în care au f ost diminuate
treptat raporturile de putere întreținute cu Marea Britanie și care au culminat cu declararea de
facto a independenței Maltei prin intrarea în vigoare a Constituției din 1964.
Ordinul de Independență din 1964 reprezintă documentul suprem și n oua Constituție a Maltei,
care, deși reia în mare parte Constituția din 1961, aduce totuși anumite modificări. Între altele,
deși limbile engleză și malteză sunt declarate limbile oficiale din punctul de vedere al legislației
și al administrației, art. 74 precizează că, în caz de dubiu cu privire la interpretarea legislației,
limba malteză va prevala, iar art. 5 subliniază că limba națională este malteza și tot aceasta este
limba procedurilor judiciare.
Șeful statului în Malta este Președintele . Președintel e Republicii Malta este numit prin
rezoluție a Camerei Reprezen tanților pentru un mandat de cinci ani. Prin aceeași procedură poate
fi și revocat din funcție pe motivul incapacității de a -și îndeplini îndatoririle, indiferent dacă
aceasta rezultă dintr -o infirmitate fizică sau mintală, din cauza u nei abateri disci plinare sau din
orice altă cauză.41 Exercitarea prerogativelor Președintelui are loc cu respectarea recoman dărilor

41 Art 48 const

40
venite din partea Prim -ministrului sau a ministrului competent, cu excepția preroga tivelor legate
de dizolvarea Parlamen tului, de desemnarea și revocarea Prim -ministrului, de îndeplinirea
îndatoririlor Prim -ministrului pe durata absenței, a concediului sau a stării de boală a acestuia, de
desemnarea și revocarea liderului opoziției .42
Președintele Republicii poate dizolva Parlamentul prin proclamație43, numai pe baza
recomandării Prim -ministrului și numai în situa ția în care Camera Reprezentanților își retrage cu
majoritate absolută încrederea plasată în Guvern, iar, în termen de trei zile, Prim -ministrul nu
demisionează din funcție ori Președintel e nu preferă să revoce Guvernul. La fel poate proceda
atunci când funcția de Prim -ministru este vacantă și Președintele consideră că nu există nici -o
perspectivă să poată desemna în respectiva func ție, într -o perioadă rezonabilă de timp, o
persoană care să obțină sprijinul majorității membrilor Camerei Reprezentanților.
Președintele Republicii exercită puterea executivă cu sprijinul Prim -ministrului numit de el și
care a reușit să obțină votul de în credere al majorității membrilor Camerei Reprezentanților .
Miniștrii sunt numiți de Președinte la recomandarea Prim -ministrului. Cu toate acestea, Guvernul
este răspunzător în solidar în fața Parlamentului, iar membrii Cabinetului trebuie să fie în același
timp și membri ai Camerei Reprezentanților și să își păstreze această calitate sub sancțiunea
pierderii chiar a calității de membru al Executivului.
POLONIA . Istoria statului polonez își are rădăcinile în sosirea slavilor, care au dat semnalul
începutului colonizării și dezvoltării istorice pe teritoriul actual al Poloniei. În timpul dinastiei
Piaștilor a fost adoptat creștinismul și s -a creat o monarhie tipică pentru Evul Mediu european.
Perioada dinastiei Jagiellone a adus strângerea legăturilor Poloniei cu Marele Ducat al Lituaniei,
dezvoltarea culturală și extinderea teritorială, culminând cu formarea Uniunii polono -lituaniene
din 1569.
De la jumătatea secolului al XVII -lea, marele stat a intrat într -o perioadă de declin produsă de
războaiele devastatoa re și de deteriorarea sistemului de guvernare. S -au introdus semnificative
reforme interne la sfârșitul secolului al XVIII -lea, dar procesului de reformă nu i s -a permis să
avanseze, iar Imperiul Rus, Regatul Prusiei și Austria Habsburgică, printr -o serie de invazii, în
1795 au pus capăt existenței Uniunii.Din 1795 și până în 1918 nu a mai existat un stat polonez
independent. Polonezii s -au angajat intermitent în acțiuni de rezistență armată până în 1864.
După eșecul revoltelor, poporul și -a conservat iden titatea națională prin educație și printr -un
program denumit „munca organică”, al cărui scop era acela de a moderniza economia și

42 Art 85 const
43 76 const

41
societatea. Ocazia independenței s -a ivit abia după Primul Război Mondial, când puterile
imperiale implicate în împărțirea Pol oniei au fost toate învinse în război ori s -au prăbușit.
S-a înființat astfel a doua Republică poloneză, care a existat între 1918 și 1939. Ea a fost
distrusă de Germania nazistă și de Uniunea Sovietică după o invazie concertată la începutul celui
de-al Do ilea Război Mondial. Milioane de cetățeni polonezi au murit în cursul ocupației naziste.
Guvernul polonez în exil a continuat să funcționeze și, prin intermediul numeroaselor formațiuni
militare, polonezii au contribuit la victoria aliaților. Forțele Germa niei naziste au fost obligate să
se retragă din Polonia pe măsură ce armata sovietică înainta, ceea ce a condus la apariția
Republicii Populare Polone.
Odată cu ocupația sovietică, caracterul multietnic și multicultural s -a pierdut și țara a intrat
sub un regim totalitar comunist. Până la sfârșitul anilor 1980, Solidaritatea, o mișcare reformistă
autohtonă, a căpătat un rol crucial în tranziția pașnică de la dictatura comunistă la o democrație
parlamentară. Acest proces a avut ca rezultat apariția statului polonez moder n cunoscut și sub
denumirea de cea de -a Treia Republică Poloneză.
Polonia are numeroase acte constituționale de -a lungul istoriei. Din punct de vedere istoric,
cea mai importantă este Constituția din 3 mai 1791. Ziua de 3 mai este sărbătoare a Constituției,
considerată zi națională.
La începutul anilor 1990, Polonia a făcut mari progrese către democratizare. În ianuarie 1990,
Partidul Muncitoresc Unit (comuni st) s-a dizolvat, în locul lui apărând un nou partid, Social –
Democrația Republ icii Polone. În noiembrie 1990 a fost ales un Președinte pentru un mandat de
cinci a ni, fiind primul Președinte al Poloniei ales direct de cetățeni. Tot în 1990, luna o ctombrie,
Constituția poloneză a fost modificată.
Primele alegeri legislative complet li bere din Polonia s -au desfășurat în 1991. În aprilie 1997,
noua Constituție a Poloniei44 a fost definitivată, iar în iulie a intrat în vigoare, înlocuind
Constituția comunistă modificată în 1992.
Șeful statului în Polonia este Președintele . Președintele Republicii Polone și Consiliul de
Miniștri exercită puterea executivă. Preș edintele este reprezentantul suprem al Republicii Polone
și garantul continuității autorității de stat. El veghează la respe ctarea Constituției și este ga rantul
suvera nității și securității statului, precum și al inviolabilității și integrității teritoriului său.
Președintele este ales de popor prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat pentru un
mandat de cinci ani ce poate fi înnoit o singură dată. Poate fi ales Președinte orice cetățean
polonez cu vârsta de minimum 35 de ani împliniți și care își poate exercita dreptul de vot pentru

44 Adoptată la data de 2 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Polonia nr. 78/1997.

42
alegerea Dietei. Orice candidat trebuie să fie susținut prin prezentarea semnăturilor a cel puțin
100.000 de cetățeni cu drept de vot pentru alegerea Dietei.
Mandatul Președintelui Republicii începe după depunerea următorului jură mânt în fața
Adunării Naționale: „Prin voința națiunii, ocupând funcția de Președinte al Republicii Polone,
jur în mod solemn să respect Constit uția; jur să acționez cu fermitate pentru apărarea demnității
națiunii, pentru independența și securitatea statului, iar bunurile patriei și prosperitatea
cetățenilor ei vor constitui tot timpul suprema mea obligație.”
Jurământul poate conține, de asemenea , următoarele cuvinte: „Așa să -mi ajute Dumnezeu.”
PORTUGALIA . Prima Constituție portugheză a fost elaborată în 1822. Un șir de revoluții pe
parcursul unui secol au dus la apariția constituțiilor din 1822 (revoluția liberală din 1820), din
1826, din 1838 ( războiul liberal), din 1911 (revoluția republicană din 1910) și din 1933 (28 mai
1926 – lovitura de stat).
Pe data de 25 aprilie 1974 Mi șcarea Forțelor Armate (ofițerii tineri fiind pro -motorii) a pus
capăt regimului fascist portughez, fiind cunoscută în i storie ca „Revoluția Garoafelor Roșii”.
Astfel, la data de 2 aprilie 1976 Puterea Constituantă s -a întrunit în plen și a adoptat
Constituția Portugaliei,45 pe baza principiilor enunțate mai sus.
Constituția din 1976, care a definit Portugalia ca o „Republi că… implicată în formarea unei
societăți fără clase”, a fost revizuită în 1982, 1989, 1992, 1997, 2001, 2004 și 2005 în scopul de
a pune bazele pentru priv atizările ulterioare ale firme lor naționalizate și ale mass -mediei, pentru
plasarea armatei sub un control civil strict, a aderării Portugaliei la Uniunea Europeană, a
recunoașterii autonomiei Insulelor Azore și Madeira și pentru a face Constituția compatibilă cu
Tratatul de la Maastricht.
Șeful statului în Portugalia este Președintele . Președintele R epublicii este ales pe baza unui
sufragiu universal, direct și secret de către toți cetățenii portughezi care sunt înregistrați cu drept
de vot pe teritoriul Portugaliei și în baza următorului alineat, de către toți cetățenii portughezi cu
re ședința în s trăinătate.
Durata mandatului Preș edintelui Republicii este de cinci ani și se încheie la învestirea noului
Președinte ales.
Realegerea pentru un al treilea mandat consecutiv sau în perioada de c inci ani imediat
următoare sfâr șitului unui al doilea mandat consecutiv nu este permisă.
Președintele garantează independența națională, unitatea statului și funcțio narea adecva tă a
instituțiilor și este ș eful forțel or armate. El prezidează Consiliul de Stat și convoacă ș edințele

45 Adoptată la 2 aprilie 1976, publicată în Diário da R epública (D.R.) din 10 aprilie 1976, nr. 86, Seria I, intrată în
vigoare la 25 aprilie 1976.

43
extraordinare ale Adunării Rep ublicii. Președintele nume ște Prim -ministrul ș i tot el îl demite,
putând demite ș i Guvernul, care, potrivit normelor constituționale, este numit la propunerea
Premierului. La solicitarea Premierului, șeful statului prezidează Consiliul de Miniștri. După
consultarea Guvernului, Președintele numeș te rep rezentanții Republicii în regiu nile autonome.
Tot șeful statului îi poate demite și pe aceștia. La propunerea Guvernului, numește Președintele
Curții de Audit ș i, la fel, Procurorul General. Președintele îi poate, în mod simetric, demite.
Președintele Portugaliei are pre rogativa de a numi cinci membri în Consiliul de Stat ș i doi
membri în Consiliul Suprem Judiciar.
Tot acesta prezidează Consiliul Suprem Național de Apărare și, la propunerea Guvernului,
nume ște șeful statului -major al armatei, respectiv adjunctul acestuia, precum și ș efii celorlalte
servicii naționale armate. Acesta declară starea de asediu, promulgă legi, după consultarea
Guvernului oferă grațiere și modifică sentințe, solicită control de constituționalitate a priori sau
a posteriori. Similar cu alți șefi de stat, Preș edintele Portugaliei acordă decorații. De asemenea,
are responsabilități și cu privire la relațiile internaționale, în general privind reprezentarea
statului portughez. Ex istă proceduri referitoare și la refuzul de promulgare a unei legi, date tot în
competența ș efului statului portughez.
La învestirea în funcție, Preș edintele Republicii ales depune următorul jurământ: „Jur pe
onoarea mea să îmi îndeplinesc cu loialitate în datoririle care îmi revin, să apăr și să respect
Constituția Republicii Portugheze și să asigur respectarea acesteia.”
ROMÂNIA . La data de 1 iulie 1866 a fost adoptată prima Constituție a României. Ulterior
fiind urmată de constituția dom 1918, 1923, 193 8 odată cu instaurarea dictaturii regale de regele
Carol al II -lea.
După revoluția din 1989 a fost adoptată o nouă constituție în 1991. Aceasta suferind
modificări majore în urma referendumului din 2003, printre cele mai importante fiind: Majorarea
mandatului președintelui la 5 ani, limitarea imunității parlamentare, la fel a fost stabilit că
aderarea la UE și NATO vor fi efectuate prin vot în Parlament.
Șeful statului în România este Președintele . Președintele României reprezintă statul român și
este garantul indepen denței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Președintele
exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.
Președintele României este ales prin vot universal, ega l, direct, secret și liber exprimat. Este
declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscriși în listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit
această majoritat e, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în
ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut

44
cel mai mare număr de voturi. Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al
României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive.
Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim -ministru și numește
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. n caz de remaniere guvernamentală
sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea primului -ministru, pe
unii membri ai Guvernului.
Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de
importanță deosebită.
Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le
supune spre ratificare Parlamentului, într -un termen rezonabil. Celelalte tratate și acorduri
internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite p rin lege.
Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte
al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. El poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate. N umai în cazuri excepționale,
hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la
adoptare.
Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în
ședință comună, următorul j urământ: „Jur să -mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru
propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să
apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea,
indepen dența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să -mi ajute Dumnezeu!”.
SLOVACIA . Republica Slovacă stăpânește un teritoriu care în Antichitate era locuit de
triburi dacice, celtice și germanice, iar mai târziu acest teritoriu a fost parte com ponentă a
Imperiului Roman. Un stat separat slovac ia naștere abia în timpu l celui de -al Doilea Război
Mon dial, între 1939 și 1945, urmând într -un final să de vină iară și parte a Cehoslova ciei, în toată
perioada regimului comunist.
În iulie 1992, Slovacia și-a declarat independența în urma dizolvării pașnice a Cehoslovaciei,
numită și „Divorțul de catifea’’ . Actuala Constituție a Slovaciei a fost votată de Consiliul
Național Slovac pe data de 1 septembrie 1992 și a fost semnată pe 3 septembrie 1992, în Sa la
Cavalerilor din Castelul Bratislava. Constituția a intrat în vigoare pe data de 1 octombrie 1992.46
Constituția Slovaciei are un preambul și 156 de articole împărțite în nouă capitole. Până
acum, Constituția Slovaciei a fost amendată de mai multe ori: în 1998, 1999, 2001, 2004, 2005,

46 Adoptată prin Legea nr. 460/1992

45
2006, 2010, 2011 și 2012. Printre amendamentele aduse Constituției de -a lungul vremii se
numără cel votat la 14 iulie 1998, care prevedea trans ferarea unor atribuții ale Preș edintelui
Republicii către Președin tele Parlamentul ui; amendamentul introdus la 14 ianuarie 1999, care
prevedea ca Preș edintele Republicii să nu mai fie ales de Parlament, ci prin vot popular;
amendamentul votat la 23 februarie 2001, care aduce modificări legii electorale, introduce
instituția Avocatului Poporului și stabilește numirea judecătorilor de către Președintele
Republicii și nu de Parlament. Acest amendament este unul dintre cele mai importante ș i este
legat de aderarea Slovaciei la Uniunea Euro -peană în anul 2004.
Șeful statului în Slovacia este Președintele . Slovacia este o republică, condusă de un
Președinte , ales prin vot direct și uni versal la fiecare cinci ani. Conform Constituției, Republica
Slovacă este un stat suveran și democratic, guvernat de statul de drept. Statul nu este fondat pe
nici-o ideologie ori religie. Puterea de stat emană de la pop or, care o exercită prin inter mediul
reprezentanților săi aleși sau în mod direct.
Președintele este șeful statului, reprezintă Republica Slovacă atât în țară, cât și peste hotare și
asigură, pr in deciziile sale, funcționarea corectă a organelor constituționale. Orice cetățean al
Republicii Slovace, eligibil în Consiliul Național al Republicii Slovace și cu vârsta de minimum
40 de ani împliniți în ziua alegerilor, poate fi ales Preș edinte. Aceeaș i persoană poate fi aleasă
Președinte pentru cel mult două mandate consecutive.
Președintele poate fi revo cat din funcție înainte de sfâr șitul mandatului său prin intermediul
unui referendum. Ref erendumul pentru revocarea Preș edintelui este convocat de căt re
Președintele Consiliului Național al Republicii Slovace, în baza unei hotărâri a Consiliului
Național al Republicii Slovace adoptate cu o majoritate de trei cincimi din numărul total al
membrilor acestuia, în termen de 30 de zile de la adoptarea acestei hotărâri, astfel încât
referendumul să aibă loc în interval de 6 0 de zile de la anunțare. Preș edintele este revocat dacă
mai mult de jumătate din voturile exprimate sunt favorabile revocării sale. Dacă nu este revocat
prin referendum, Preș edintele dizolvă Consiliul Național al Republicii Slovace în termen de 30
de zile de la anunțarea rezultatelor referendumului. În acest caz, începe u n nou mandat
prezidențial. Preș edintele Consiliului Național al Republicii Slovace convoacă alegerile pentru
Consiliul Nați onal al Republicii Slovace în termen de ș apte zile de la dizolvarea acestuia.
Președintele nu poate fi urmărit penal decât pentru încălcarea intenționată a Constituției sau
pentru înaltă trădare. În astfel de situații, Consiliul Național al Republicii Sl ovace decide în
privința punerii sub acuzare a Preș edintelui cu o majoritate de trei cincimi din numărul total al
membrilor Parlamentului. Punerea sub acuzare a Preș edintelui este depusă de către Co nsiliul
Național al Republicii Slovace la Curtea Consti tuțională, care se pronunță în ș edință plenară.

46
Președintele es te învestit în funcție de Preș edintele Consiliului Național al Republicii Slovace,
în fața Consiliului Național a l Republicii Slovace, prin depu nerea următorului jurământ: „Jur pe
onoarea și conștiința mea credință Republicii Slovace. Voi veghea la binele națiunii slovace,
precum și al minorităților naționale și al grupurilor etnice care trăiesc în Republica Slovacă.
Îmi voi îndeplini atribuțiile în interesul cetățenilor și voi respecta și apăra Constituția și
celelalte legi.”
SLOVENIA . Cu o populație de aproximativ două milioane de locuitori și 200.000 km2,
Slovenia și -a dobândit independența după 1990, ca urmare a destrămării fostei Republici
Federale a Iugoslaviei în urma războiului civi l. În Slovenia, războiul a durat 10 zile, fără să fie
înregistrat un număr de victime comparabil cu cel din alte state ale fostei Iugoslavii. Declarația
sa de independență a fost confirmată în cadrul referendumului organizat la 25 iunie 1991.
Constituția actuală a Sloveniei a fost adoptată în anul 1991, fiind revizuită în mai multe
rânduri (1997, 2000, 2003, 2004, 2006, 2013). În dispozițiile sale generale, Constituția definește
Slovenia ca republică democrată, întemeiată pe dreptul permanent și inaliena bil al națiunii
slovene la autodeterminare, în care respectarea legii și a statului social este obligatorie.
Începând cu 2004, Slovenia a devenit stat membru atât al Uniunii Europene, cât și al
Organizației Tratatului Nord -Atlantic. Odată cu îndeplinirea c riteriilor de convergență în 2007,
Slovenia s -a alăturat și zonei Euro. În același an, Slovenia a aderat la spațiul Schengen. Slovenia
și-a asumat președinția Consiliului Uniunii Europene pentru primul semestru din 2008.
Șeful statului în Slovenia este Pre ședintele . Președintele este ales prin sufragiu direct și secret
pentru un mandat de cinci ani, cu majoritatea voturilor valabil exprimate, numai dintre cetățenii
sloveni . Președintele nu poate cumula mai mult de două mandate. Alegerile pentru Președinte
sunt convocate de către Președintele Adunării Naționale, acesta exercitând și atribuțiile
Președintelui Republici i în caz de interimat . Înainte de preluarea funcției, Președintele Republicii
depune un jurământ în fața Adunării Naționale . Dacă Pre edintele R epublicii încalcă Constituția
sau încalcă în mod grav o lege în exercitarea atribuțiilor sale, el poate fi pus sub acuzare de
Adunarea Na țională în fața Curții Constituționale. Curtea Constituțională va decide în sensul fie
al admiterii, fie al respingerii acuzațiilor și poate decide eliberarea din funcție a Preș edintelui cu
votul majoritar a două treimi din judecători. La primirea unei rezoluții de punere sub acuzare din
partea Adună rii Naționale, Curtea Constitu țională poate decide suspendarea din funcție a
Președintelui Republicii până la pronunțarea unei decizii referitoare la punerea sub acuzare .
Principalele atribuții ale Președintelui Republicii sunt prevăzute la art. 107 din Constituție
(convoacă alegerile pentru Adunarea Națională, promulgă legi, nu mește funcționarii statului în
cazurile prevă zute de lege, numește și recheamă ambasadorii și trimi șii Republicii și prime ște

47
scrisorile de acreditare a reprezen tanților diplomatici străini, emite instrumente de ratificare,
decide cu privire la acordarea grațierii, conferă decorații și titluri onorifice).
Dacă nu este posibilă întrunirea Adunării Naționale din cauza stării de urgență sau de război,
Președintele Republicii poate emite decrete cu putere de lege la propunerea Guvernului, având
obligația de a le supune pentru confirmare Adunării Naționale în cadrul următoarei întruniri a
acesteia.
Înaintea preluării funcției, Președintele Re publicii depune următorul jură mânt în fața Adunării
Naționale: „Jur să respect ordinea constituțională, să acționez potri vit con științei mele și să fac
tot ce -mi stă în putere pentru binele Sloveniei.”
UNGARIA . Statul modern ungar s -a desprins din monarhia austro -ungară în secolul al XIX –
lea, iar în 1918, ca urmare a destrămării Imperiului Austro -ungar, a fost proclamată pentru scurt
timp Republica Ungaria. După terminarea Primului Război Mondial, Tratatul de la Trianon a
stabilit granițele noului stat maghiar. Acestea nu au fost modificate în urma celui de -al Doilea
Război Mondial, în cursul căruia Ungaria s -a alăturat G ermaniei naziste, însă statul a intrat sub
influență sovietică. În Ungaria tranziția democratică a început la finele anului 1989 prin
proclamarea unor principii constituționale anticomuniste și încorporarea lor treptată în textul
Legii fundamentale.
În ce ea ce privește istoria Constituției maghiare, după încheierea tratatelor de pace de la
Versailles și Trianon, Austria adoptă o Constituție scrisă în 1920, în vreme ce Ungaria nu,
rămânând fidelă unor cutume de factură monarhică și prevederi temporare de na tură legislativă.
Între cele două războaie mondiale există dezbateri asupra unei reforme constituționale, dar
adoptarea unei Constituții în forma unui unic document juridic nu constituie o prioritate. În 1945,
Ungaria devine republică și adoptă o primă Con stituție în 1946, înlocuită la scurt timp de o a
doua, inspirată de Constituția URSS din 1936.
În contextul tranziției de la comunism la capitalism, Ungaria a fost singura țară care nu a
adoptat o nouă Constituție, ci a operat modificări în textul celei ex istente; aceste modificări însă
au fost atât de numeroase și de consistente, încât, deși formal Constituția din 1949 a rămas în
vigoare, în fapt singurul articol nemodificat era doar cel care stabilea capitala statului în orașul
Budapesta. Invocând criza morală, economică și politică din țară și beneficiind de o majoritate
de două treimi în Parlament, Guvernul condus de Prim -ministrul Victor Orban a promovat
adoptarea unei noi Legi fundamentale, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2012 și a fost

48
revizuită în 2013.47 Lipsa de transparență în procedura de adoptare a generat critici din partea
Comisiei de la Veneția.
Șeful statului în Ungaria este Președintele . Ungaria este o republică parlamentară în care
puterea este exercitată de popor prin intermediul organelor alese și doar excepțional în mod
direct.
Puterea executivă este exercitată de Președinte, Prim -ministru și Guvern. Adunarea Națională
numește Președintele Republicii pentru un mandat de cinci ani, timp de cel mult două mandate
consecu tive. Pentru alegerea Președintelui Republicii este necesară o majoritate de două treimi
din voturi în primele două tururi de scrutin sau o majoritate simplă în al treilea. Președintele
poate fi reales pentru un singur mandat.
Președintele Republicii poate să participe la ședințele Autorității Naționale, având
posibilitatea de a lua cuvântul în cadrul acestora, să convoace ședința de constituire a Adunării
Naționale, să dizolve Adunarea Națională, să trimită legile la Curtea Constituțională pentru
verificar ea conformității cu Legea fundamen tală, să propună persoane pentru funcția de Prim –
ministru, pentru Președinte -le Curiei, pentru Președintele Oficiului Național Judecătoresc, pentru
funcția de Procuror General, pentru funcția de Comisar pentru Drepturile F undamentale ale
Omului. În același, timp poate numi judecător i de profesie și pe Președinte le Consiliului pentru
Buget. Deși pentru unele atribuții prezidențiale Constituția prevede necesitatea contrasemnăturii
ministeriale, a ceasta este lăsată la latitudi nea legiuitorului, care o poate elimina.

3. RELEVANȚA DINTRE INSTITUȚIA ȘEFULUI STATULUI ÎN STATELE
MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE ȘI INSTITUȚIA ȘEFULUI STATULUI ÎN
REPUBLICA MOLDOVA

3.1 Scurt istoric privind instituția șefului de stat în Rep ublica Moldova

3.2 Reglementări constituționale ale instituției preș edintelui în Republica Moldova

47 Legii Fundamentale din data de 1 octombrie 2013

49

3.3 Încadrare juridică a instituției președintelui Republici i Moldova în acquis comunitar

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

DECLARAȚIE PRIVIND ORIGINALITATEA CONȚINUTULUI LUCRĂRII DE
MASTER

50