Chipuri Tulburate de Apa Istoriei sau Aprehensiunile Spiritului Uman

2.2.Chipuri tulburate de apa istoriei sau aprehensiunile spiritului uman

În studiile antropologice blagine un rol fundamental îi este atribuit culturii plasate deseori sub orizontul unor confruntări istorice de forțe, dintre fondul arhaic și noua spiritualitate, luptă acutizată în cazul valorilor religioase care materializează această ciocnire, punând față în față credințele unui păgânism de sorginte panteistă și magică cu cele ortodoxiste sau ale noilor religii.

Dacă în piesa “Zalmoxe” era adâncit conflictul dintre fondul autohton ancestral și noua religie politeistă a dacilor, piesa “Tulburarea apelor”, publicată în 1923, reia ideea luptei dintre vechi și nou pe tărâmul istoriei religiei, dar nu coboară într-o temporalitate arhaică, ci prezintă criza spirituală și religioasă impusă de Reformă, în spațiul Ardealului.

Piesa reia formula expresionistă a teatrului arhetipal și ritualic, născându-se, se pare, datorită unui eveniment istoric și cultural, descoperirea, în 1921, a unui document de mare valoare de către Andrei Bârseanu, “Catehismul” lui Coresi, tipărit în 1560, unul dintre primele documente traduse în limba română. Această lucrarea este realizată în spiritul Reformei, care susținea obligativitatea traducerii Bibliei în limbile vernaculare, idee clamată de luteranii dornici să-i convertească pe românii ardeleni, majoritatea de credință ortodoxă.

Configurarea unui profil cultural și spiritual specific românesc a presupus o serie de conflicte, iar Blaga, materializându-le în operele sale dramatice, este preocupat să surprindă imaginarul colectiv care a generat această fizionomie etnică specifică. De aceea, protagoniștii piesei “Tulburarea apelor” nu vor fi personaje bine individualizate, ci mai degrabă, personaje purtătoare ale unor idei, capabile să transpună artistic confruntarea istorică dintre Panteism, Catolicism, Ortodoxism și Reformă, în Ardeal.

După cum am specificat în capitolul precedent, Blaga încearcă să explice mecanismele psihoistorice în stil nietzschenian, ca o ciocnire între culturile substratului care suferă o resurecție bruscă și religia creștină care-și fundamentase foarte bine poziția pe parcursul a două milenii de supremație.

Ideea de a denumi această piesă e de sorginte biblică, fiind preluată din Evanghelia după Ioan ( 5: 2-4), în care se narează un eveniment excepțional, întâmplat în Betezda, o scăldătoare din Ierusalim, în care s-au vindecat o serie de bolnavi și infirmi datorită faptului că apele erau tulburate de coborârea, la anumite intervale, a unui înger de lumină. Cel care ajungea primul la scăldătoare, după apariția îngerului, era vindecat de orice suferință fizică sau psihică. Pentru Blaga acest miracol semnifică o formă metaforică de eliberare a puterilor din stratul inconștientului colectiv, la fel cum se naște firul izvorului în adâncul apelor sau fântânilor.

Un astfel de izvor se înfiripă în sufletul personajului Popa, din “Tulburarea apelor”, un preot de credință ortodoxă, care va genera o apocalipsă ontologică, exitența sa fiind tulburată de un erotism păgân ilustrat de personajul Nona. Acest personaj, plasat într-o zonă valahă de lângă Sibiu, poate fi o proiecție în text a tatălui său, Isidor Blaga, o personalitate cu apetențe voltairiene, preot preocupat de teoriile filosofilor germani.

Cu toate că este serios și conștiincios în îndeplinirea datoriilor sale preoțești, Popa simte chemările unei alte vocații supuse unui alt orizont spiritual. Gândirea lui nu este prinsă în plasa eresurilor populare, de aceea când un sătean îi solicită purificarea apei din fântîna sa demonizată, îi sugerează să-și dreneze fântâna.

Personalitatea lui Popa relevă un suflet faustian, care tânjește după o credință atotacaparatoare, diferită de cea pe care o slujește, care-i provocă dileme și frământări datorate unor porniri dihotomice. În acest sens, Nona îi spune că cerul strămoșilor săi este “muced”, susținând că se arată zorii plini de speranță ai unei alte orânduiri religioase.

La fel ca Zalmoxe care dorea să instituie o nouă religie, acea a Marelui Orb, Nona propovăduiește credințele lutherane care, în secolul al XVI-lea, se anunțau deja în Ardeal, încercând să-l convertească pe Popa să participe și el la noua revigorare spirituală.

Vorbind despre modelele religioase din “Tulburarea apelor”, Eugen Todoran arată că apariția protesantismului s-a datorat unei profunde crize religioase, într-un moment de emancipare intelectuală și spirituală, când se simțea nevoia eliberării de rigiditatea dogmelor și “de orice putere supranaturală”, dar omul nu era apt să găsească o explicație absolută capabilă să substituie real transcendența și toate forțele care-o compun. Protestantismul a fost o încercare, în opinia sa, de a “cuprinde nemărginitul prin puterile mărginite ale omului”, identificând “sentimentul nemărginitului” cu propria nemărginire a sentimentului, fapt care deschide o cale spre necredința cea mai adâncă. Protestantismul a singularizat omul până la tragic, prin depărtarea de divinitate, “ca de un vis dincolo de lume”.

Conflictul interior ce se dă în sufletul lui Popa se datorează ciocnirii unei asfel de atracții: pe de o parte, credința strămoșească în care s-a format spiritual, dar pe care o resimte desuetă și departe de ființa umană și de sine, pe de altă parte, tentațiile unei noi religii care amintește de stratul ancestral, de magia și misterul unor credințe uitate de omenire.

Personajul Nona este o ființă abisală, clădită pe coordonatele arhetipale specifice figurilor feminine blagiene, care înglobează în ființa lor angelicul și demonicul, precum și un luceferism și o senzualiate menite să tulbure seninătatea apolinică a bărbatului.

După opinia lui Dumitru Micu, eroinele dramaturgiei blagiene comportă o conștiință în componența căreia intră demonia, dând drept exemplu, în acest sens, pe tînăra și sălbatica Zemora din “Zalmoxe”, care iese în calea profetului pentru a-l ispiti până la Ana, soția lui Noe, din piesa “Arca lui Noe”, “frecventată de Nefârtate” și, am adăuga noi, tumultoasa Nona, care-l prinde în ludicul ei incitant și ademenitor pe Popa, oaspetele “cu gânduri ascunse”.

Manifestările și fețele feminității Nonei sunt multiple, Popa numind-o deseori “copil”, dar și “nebună” sau “drac”. Apetența ei spre histrionizare duce la o demultiplicare a personalității, fiind când femeia angelică, când femeia demonică, femeia pură, copilăroasă, femeia-ispită, femeia-enigmă și femeia-fatală pentru sufletul Popei.

O scenă semnificativă pentru jocului ispitirii este cea când Nona se metamorfozează din ciobănița care-și leapădă cojocul, în zeița venusiană, asemeni unei flăcări purpurii, o făpură carnală și imundă, dar și o iluzie prin identificarea cu miturile arhaice ale zeităților naturii, o mumă primordială: “Sunt gând (…) sunt stea păcătoasă de carne vie/ și de os neastâmpărat”.

Polivalența structurală a Nonei o înconjoară cu o aură mistică, neputând fi niciodată descoperită total, scăpând oricărei analize, potențând magia și misterul feminității.

Deși vine trimisă de adepții lutherani, Doctor universalis, Maler și Alchimistul Wolf, ea nu le face jocul în totalitate, promovând, mai degrabă, un panteism cu accente magice, menit să-l disturbe pe Popa și să-l direcționeze pe alt făgaș spiritual, susținut de Moșneag.

Personajul Nona a stârnit polemici critice, în privința statutului ei de înger-mesager, prin analogie cu pasajul biblic amintit anterior. Lăsând la o parte, complexitatea personajului, circumstanțele în care sunt plasați țăranii ardeleni sunt diferite. În opinia noastră, diferența majoră este că aceștia nu sunt prezentați așteptând epifania divină, printr-o făptură angelică. Ei nu prezintă diformități fizice, nefiind ologi, orbi, maladivi, dar s-ar putea idenifica la aceștia grave boli sufletești și morale, fiind după Lucian Bâgiu, “rutinați în tradiția ortodoxă”.

Problema ce se ridică este că, dacă intețiile blagiene folosesc pasajul biblic drept pretext, fără nicio analogie simbolică, Nona mai poate fi sau nu catalogată îngerul purtător al mesajului transcendent.

Nona se autodefinește prin raportare la pasajul din Biblie, afirmând că a venit să tulbure apele asemeni îngerului Domnului. Unele personaje pot sugera, prin nume, suferințe, fiind denumite simbolic Ciungul, Orbul, Șchiopul, dar, considerăm, că ei ar sugera diformitatea mentală a comunității. Simbolică este replica Alchimistului care spune că “Azi toți oamenii sun bolnavi. Asta vine de acolo că sunt religioși.”

Pe de altă parte, motivul mitic al așteptării este prezent la personajul Popa, care trăiește o acută tensiune interioară, care generează un tragic al existenței.

Biblia continuă firul relatării prin prezentarea unui tânăr bolnav, vindecat de Iisus, pentru că nu putea ajunge niciodată primul la scăldătoare primul, fiind țintuit pe un pat de suferință. Dacă ne raporăm la acest pasaj, Nona devine un înger partinic care nu-și oferă puterile în mod egal, ci foarte selectiv, cu o putere limitată.

Făptura Nonei este, mai degrabă, o sinteză dintre îngerul biblic și un înger căzut, puterile ei nefiind absolute, deoarece tulbură apele spirituale ale lui Popa parțial, printr-un ritual de atracție erotică, dar nu reușește să-l convertească definitiv la religia protestantă. Natura ei este duală, mistică, am putea spune, zamolxiană.

Misiunea Nonei va fi continuată de Moșneag, care propovăduiește o credință panteistă, dovadă afirmația lui că dorește să se altoiască pe toate crengile, pașii lui să cânte spre zările, să iasă din sine “om fără nume – viu – și sărac”, în timp ce anunță venirea lui Iisus-Pământul. El întruchipează sacrificiul christic, printr-o moarte asumată. Acesta se roagă unei divinități arhaice, luând în mâna-i pământ, atitudinea sa amintind, după Valeriu Sofronie, de cea lui Leonardo din romanul lui D.S.Merejkovski.

Popa îi va spune Moșneagului că vorbele lui îl fac să dorească să se întindă la umbră de fântână, unde liniștitele ape pot reflecta verde Ochiul Lumii. La întrebarea Moșneagului dacă și el îl consideră un eretic, Popa va răspunde că nu mai e capabil să discearnă adevărul, eînțelegând nimic. Replica Moșneagului este de o mare profunzime, anunțându-l că se află “la începutul binelui”.

Criticul Mircea Vaida vede în figura Nonei mai puțin îngerul și mai mult dionisiacul, asemănând-o cu o fiică a pământului, care-l contaminează pe preot cu “morbul păgânesc”, comportamentul său apropiind-o de cel al bacantelor. Natura sa magică este ilustrată de potența ei de a invoca puterile naturii pentru a-i oferi magia senzualității feminine: “Înalță-te sfredel/cu turla bisericii / Spre mare, spre soare / vârtej întoarce-te,/ prisnel alb de pulbere / poarte-te biciul/ și plesnele vântului”.

Nona este ipostazarea frumuseții și a erosului, promovând extazul și exuberanța, tinerețea și senzualitatea, păgânismul și înălțarea. Eroina crede că unde se află ea, nu poate să fie și biserica, afirmând că “omul a ieșit din carnea sa ca să intre în biserică. Luther face drumul întors: iese din biserică ca să intre în carnea sa”.

Eroina va stârni în sufletul lui Popa ipostaze nebănuite ale sinelui, aducându-l în pragul dramatic al celui care nu-și mai cunoaște calea, îi va bea nu numai vinul, ci și ființa, pentru a-l lăsa apoi solitar în fața unei lumi pe care nu o mai poate accepta.

Moartea femeii va fi aureolată de aceeași magie de care a avut parte și în viață, fiinf ucisă de o lume care nun acceptă să trăiască plenar, să experimenteze italismul exisențial, tributară dogmatismului și tradiționalismului. Este vorba de Omul cu cercel, pândarii, pentru care biserica înseamnă piatră și nu suflet. Va muri arsă de flăcările care mistuie și trupul bisericii, deoarece a avut cutezanța să se bucure de cerul roșu care oglindea imaginea frumoasă a bisericii în flăcări. Această scenă e relatată de Radu care o păstrează în suflet ca înger de lumină născut să facă lumea să râdă frumos, după cum se încheie piesa.

Popa este, la început, doar preotul ortodox dornic să construiască, în conformitate cu tradiția, o biserică ridicată pe moaștele unui sfânt. Conform dogmei ortodoxiste, el pregătește drumul spre divinitate, printr-un lăcaș în care să coboare transcendența, existența umană fiind doar o cale sinuoasă în drumul spre adevărata viață veșnică. Prin această atitudine se situează în antiteză cu Nona, idealul preotului fiind în esență apolinic, dat fiind că urmărește integrarea într-o ordine prestabilită de religie, fără a include frământarea dubitativă sau neliniștea dionisiacă. Tradiția ortodoxistă are drept finalitate împăcarea cu lumea, starea de pace și așteptarea vieții de apoi, de aceea creștinul nu trebuie să aibă în vedere neajunsurile vieții care nu sunt decât o încercare în drumul spre mântuire.

Popa vine în sat mânat de credința că-i va aduce pe oameni la religia adevărată, ridicând simbolica turlă, dar întâlnirea cu Nona îi va pecetlui viața definitiv, pe un alt traseu. Prin încadrarea în formal și dogmă, el amintește de Magul din piesa “Zamolxe”, de aceea vede în femeie când “lumină sălbatică”, când “înger căzut”, spunându-i că “noul cuget are miros aspru de floare veninoasă” ca pielea ei care întinde ispite până dincolo de abisuri”. Ea îi va replica subtil că va trece “desculță prin scrumul unui Dumnezeu ars”.

Deși se declară adepta noii religii luterane, Nona dă glas unui duh ateu, panteist, numele ei putând semnifica o negație a Dumnezeirii.

Popa va suferi o transfigurare interioară, printr-o dialectică a negării. În incipitul piesei, el este creștinul tipic, cu credințe ferme, dar va sfârși tulburat de femeia plină de ascunzișuri sălbatice, care-i sădește în suflet duhul îndoielii, răscolindu-i întreaga viață, până ajunge să dorească să promoveze erezia în rândul comunității.

Angoasa lui se va augmenta, având sentimentul perdiției totale, iar în momentul maximal de tensiune spirituală, Popa va incendia lăcașul sfânt, care va mistui însă și trupul Nonei, ca-ntr-un sacrificu suprem în vedea impunerii unor noi valori omenirii. El este un alt fel de Manole, gestul lui fiind făcută cu aceeași ardoare somnambulică.cu aceeași fascinație a unei noi creații spirituale, dar și un alt fel de Zamolxe, el nu mai sfarmă propria statuie, ci propria creație, noua biserică. Eroul se eliberează de încorsetarea aridă a unei religii apuse, acceptând sacrificiul vechiului Popa. De aceea, personajul numit Omul cu cercel propune, cu multă malițiozitate, ca să se pună la temelia bisericii preotul Popa.

Popa nu va deveni fundația vie a bisericii, dar, în locul lui, vor fi sacrificați Nona și Moșneagul. Moartea Nonei pe rug, prinzând aripi ca șoarecii care mănâncă prescura, este arderea în flacăra sinelui, sugerând condiția ei luciferică, de înger negru.

Moșneagul este un vizionar, promovând un creștinism cosmic, în relație de comuniune cu marele tot al naturii. Conform acestei viziuni, firea întreagă este sacralizată, e o formă de credință animistă, de aceea el acceptă sacrificiul pentru a renaște în împărtășire cu Iisus-Pământul.

Într-o interpretare psihanalitică, Nona poate fi simbolul inconștientului, care izbucnește la suprafață asemeni magmei vulcanice, arătând că energia sacră sălășluiește în fiecare, dar și în natură.

Sacrificiul sau incendierea e o formă de catharsis, care va duce la un alt paradox al vieții. Biserica nu se va pierde în întregime, fiind salvat potirul în care se oficiază taina sfântă a Euharistiei, cupa din care apostolii vor bea sângele Mântuitorului, în celebra cină de taină. Vor arde doar adaosurile bisericii ale căror arabescuri au trezit în mintea umană dogme și neadăvăruri ultime, care au obnubilat duhul originar, adevărul christic. Cel care va salva cupa sfântă va fi Moșneagul, care este promotorul altei credințe, a unei spiritualități noi, dar care va păstra de la vechea credință esența vie a Cuvântului divin, numit de el “inima de aur a bisericii”, pe care o simte zvâcnindu-i în mâini ca o vâlvătaie. Aceeași idee este exprimată de Blaga în “Eonul dogmatic”, unde filosoful apreciază că acesta conține virtuțile ineditului, în care nu au loc dogmele creștine, pe care le vede perimate, materialul acestuia avându-și izvorul în conștiința plină de frământări a timpului, nu în muzeele care conțin antichități.

Pentru Blaga, eonul nu reprezintă ca pentru cei vechi, o perioadă lungă a istoriei, ci lumea spirituală de durată lungă, în care se intensifică enorm creșterile de conștiință, fiind degajată oarecum de spațiu și timp.

Focul poate fi un purificator al conștiințelor care devin capabile să coabiteze cu eonul nou, în orizontul unei noi matrici unitare. Popa va fi continuatorul noii spiritualități, simțind în sine aminirea Moșneagului care a devenit temelia în care Iisus-Pământul înflorește. Eroul se consideră vindecat de îndoiala maladivă, înfometat de elementele vitale, pământ, aer, hotărât să tragă clopotele în toate satele pentru noua divinitate, Iisus-Pământul.

Blaga demonstrază, încă o dată, că orice subiect dezvoltat pe o legendă sau pe un fapt istoric va căpăta la el o semnificație metafizică și un sens ontologic.

Filosoful este convins că nu lumea împinge spiritul, ci invers. Pentru el, spiritul e orizontul care se curbează peste gânduri, evenimente, fapte, ducând la o stază care poate să le ducă fie la viață, fie la putrefacție.

În linia acestei gândiri, spiritul creștin a avut o perioadă de aur, ducând la creștere culturală și progres, până se ajunge la o stagnare care produce criza de valori. Spiritul este vazut a-cauzal, dar producător de noi geneze, sub protecția sa apărând alte forme organizaționale, fiind anunțat întotdeauna de profeți. În acest sens, și Popa, și Nona, și Moșneagul devin profeții aflați sub aripile călăuzitoare ale unui spirit ce va impune un nou eon dogmatic.

De aceea, mesajul promovat de Reformă, va găsi în Popa un mediu bun de propagare, acesta rezonând cu lumina noului spirit, cea din Vitenberg. Pentru el, propunerea tipografului Maler, a Doctorului universalis și a alchimistului Wolf de a deveni episcop luteran, nu este atâ de tentantă ca și gândul de a-și salva neamul și a-l propulsa la suprafața istoriei. Va realiza traducerile în română a vechilor Evanghelii, care vor fi tipărite de Maler, dar nu vor fi distribuite niciodată.

Fosta călugăriță din ordinul franciscan, actriță și misionară, Nona va fi instrumentul prin care eroul va fi atras irezistibil spre noua rânduire religioasă. Deși aspectul ispitirii este de natură carnală, ea depășește banalul senzual, luând forma unei eliberări de vitalism și flacără, de exuberanță și renaștere. Iubirea pentru el e stenică și frenetică, dându-i pofa de a trăi, ducându-l la eliberarea simțurilor anihilate de gândirea dogmatică. Ea va trezi în Popa o confruntare între uranic, resimțit inoperan și steril, și chtonian, ultimul ieșind învingător, după cum eroul mărurisește fetei, când îi spune că, pentru frumusețea ei, va ieși din pripria biserică pentru a reintra în carne.