Chipul Preotului Oglindit In Apostolatul Social al Patriarhului Justinian

Introducere

Încă de la începutul creștinismului slujitorilor altarului li se cerea anumite condiții fără de care nu le era îngăduit să îndeplinească sfânta slujba care le era încredințată.

În zilele noastre ca și atunci, unui slujitor al altarului i se cere aceleași condiții pentru a putea să−și îndeplinească misiunea lui de conducere a credincioșilor spre mântuire.

Patriarhul Justinian, în opera sa „Apostolatul Social” arată portretul ideal al preotului zilelor noastre cu virtuțile și însușirile de căpetenie care trebuie să−l caracterizeze și cu principalele îndatoriri ale misiunii sale în lumina vremurilor și nevoilor actuale. Idealurile sfinte ale Bisericii nu se pot realiza decât print-un cler bine pregătit, plin de demnitate și ascultător, devotat cu sufletul și cu mintea chemării sale sfinte, un cler cu dragoste pentru ridicarea poporului, un cler cu dragoste de muncă pentru propășirea Bisericii și a neamului. Așa trebuie să fie preotul pe care îl cer învățăturile ortodoxe și pe care l−au dorit între ei credincioșii și pe care îi formează astăzi institutele noastre de învățământ teologic.

Modelul preotului desăvârșit rămâne Mântuitorul. El este Păstorul cel Bun, El este și rămâne puterea preoției noastre.

Patriarhul Justinian afirmă că ar fi păcat de moarte să pierdem din vedere o singură clipă pe preotul desăvârșit și etern care este Iisus Hristos – calea adevărului și viața.

Conștiința trebuie să−i spună fiecărui preot tânăr că este chemat în această lume să întindă punți de lumină între cer și pământ. Iar în această misiune preotul trebuie să știe că nu este singur, pentru că pe lângă fiecare preot stă Hristos care a zis : „Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”( Mt.28,20).

Preotul adevărat afirmă Patriarhul Justinian stă mereu lângă apa limpede și răcoritoare a Evangheliei lui Iisus Hristos. Păstorul cel Bun din Evanghelie a fost și este prototipul ideal al preotului pe care Patriarhul l−a avut ca dreptar și model suprem. Preotul zilelor noastre trebuie să aibă mereu vii în conștiință spre călăuză cuvintele Sfântului Apostol Pavel : „Slujba ta fă−o deplin”, cât și sfatul dat ucenicului său Timotei : „Silește−te să te arăți pe tine însuți lămurit înaintea lui Dumnezeu, lucrător cu fața curată, drept îndreptând cuvântul adevărului, de poftele tinereților fugi și urmează dreptatea, credința, dragostea, pacea cu toți cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată”(II Tim.2,15−16).

Din literatura Sfinților Părinți, Patriarhul Justinian a cunoscut și a folosit, în formularea concepției sale despre preoție, cuvântările și tratatele Sfântului Ioan Gură de Aur, Grigore de Nazianz și pe cel al Sfântului Vasile cel Mare.

În mod special Patriarhul Justinian a căutat să urmeze și activitatea păstorească a acestor Sfinți Părinți în deosebi cea a Sfântului Vasile cel Mare.

Patriarhul Justinian a fost apostol al lui Hristos și totodată cetățean, preot pururea prezent lângă sfântul jertfelnic, dar și în mijlocul păstoriților săi, gata să aline o suferință, să sprijine sau să inițieze o acțiune în folosul obștesc.

Preoția este o stare de slujire a lui Iisus Hristos, a Bisericii și a credincioșilor. Preotul trebuie să arate acest lucru atât prin predicile și catehezele sale cât și printr-o participare activă în viața Bisericii. Preotul este un vas ales pentru un lucru sfânt și totodată un om deosebit de ceilalți.

În Biserica Ortodoxă Română doctrina apostolatului social a fost opera Patriarhului Justinian. Aceasta fiind o ancorare a Bisericii în năzuințele și preocupările sale. De aceea Patriarhul Iustinian afirma că : „Biserica lui Hristos are marea datorie de a fi permanent mobilizată în munca uriașă de refacere a omenirii”

De aceea apostolatul social al zilelor noastre așa cum a fost conceput de Patriarhul Justinian îmbină între−o singură și cuprinzătoare responsabilitatea umană slujirea lui Dumnezeu cu slujirea omului : „A sluji lui Dumnezeu ca preot este una din cele mai de seamă din vredniciile omenești, dar a sluji lui Dumnezeu ca preot înseamnă a sluji pe oameni, a se dărui cu toată puterea ființei sale pentru mai binele și fericirea lor, căci nu este dragoste mai mare decât aceea ca cineva să−și dea sufletul pentru prieteni”.

În prezenta lucrare am încercat să schițez chipul adevărat al preotului zilelor noastre în lumina operei : „Apostolatul Social” al Patriarhului Justinian. Lucrarea am împărțit−o în patru capitole. În primul capitol voi arăta rolul pe care fostul patriarh l−a avut în înfăptuirea operei de misiune și slujire a altarului din vremea sa atât prin predică cât și prin fapte personale, sfaturi și îndemnuri. În capitolul al doilea voi arăta calitățile preotului predicator pe care trebuie să le aibă un preot adevărat chemat să slujească și să propovăduiască pe Iisus Hristos. Mă voi referi în special la vocația preotului, la curățirea morală a preotului, și la cultura pe care trebuie să o posede preotului. În capitolul trei voi aminti despre exemplul pe care trebuie să−l dea preotul în parohia sa atât el personal cât și familia sa, prin modul cum săvârșește cele sfinte, dar și prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu.

În capitolul al patrulea voi arăta misiunea preotului de a vesti și propovădui pacea de patrie. Preotul trebuie să socotească pacea ca pe una din poruncile mari ale credinței noastre. Pacea este de folos spre mântuire, ea este însă și de folos și pentru viața oamenilor aici pe pământ, fiindcă roadele de care se bucură toți sunt mai cu seamă un dar al păcii, un dar al liniștei în care se desfășoară munca. Preotul ori de câte ori are ocazia să vorbească credincioșilor despre acest mare ideal al „Păcii”. În calitate de slujitori ai Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos în mijlocul oamenilor și de propovăduire a Sfintelor învățături evanghelice, preoții Bisericii noastre au propovăduit întotdeauna pacea adusă de Fiul lui Dumnezeu lumii și buna înțelegere între oameni. Așa se face că poporul care s-a născut creștin a fost întotdeauna plin de dragoste trăind în bună armonie cu toți. „Lăsată pradă tuturor rătăcirilor și suferințelor, afirma Patriarhul Justinian, cu ocazia alegerii sale de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, omenirea strigă și cere pace, înfrățire și dragoste. Biserica trebuie să răspundă acestei strigări și să fie prezentă acolo unde se dă lupta pentru cucerirea dreptății și libertății, știut fiind că nu poate fi pace, înfrățire și fericire într-o lume cu oameni robiți, exploatați și ținuți în întuneric”.

Biserica a înțeles astfel că locul ei firesc este de partea celor ce se străduiesc pentru inaugurarea unei noi epoci de dreptate socială, de libertate și independență, pentru toate popoarele din lume și s-a alăturat din toată inima, cu tot zelul și cu toată autoritatea ei de partea frontului mondial al luptătorilor pentru pace.

Preoții Bisericii au devenit astfel, adevărați apostoli ai iubirii și ai păcii, în mijlocul credincioșilor lor, antrenându-i pe toți în această luptă măreață, pentru binele și fericirea omenirii. Ca urmare a acestui fapt „dragostea credincioșilor noștri pentru păstorii lor sufletești a crescut; strădaniile Sfintei noastre Biserici întru apărarea păcii, pe care o doresc toți oamenii cinstiți de pe pământ, s-au bucurat de multă prețuire și în cuprinsul țării și peste hotarele ei; cuvântul Bisericii Ortodoxe Române este luat pildă de alte multe Bisericii”.

Idealul păcii este un ideal scump Prea Fericitului Patriarh Justinian fiindcă : „Biserica noastră se roagă și lucrează pentru pacea lumii. Fiii ei sunt îndemnați mereu ca pe toate căile să activeze pentru întărirea duhului păcii care cuprinde lumea”.

Capitolul I

Misiune și slujire

Odată cu înscăunarea ca patriarh al Bisericii noastre ortodoxe la 6 iunie 1948 a regretatului patriarh Justinian, au fost marcate și începuturile unei noi și temeinice reconsiderări a întregii activități a Bisericii noastre, în lumina tradițiilor ei în mijlocul societății contemporane.

Pe lângă alte calități cu care Bunul Dumnezeu îl înzestrase, patriarhul Justinian aducea cu sine zestrea unei origini sociale sănătoase, descinderea dintr-o familie de țărani, precum și zestrea unei activități preoțești susținute de peste 23 de ani, în mijlocul credincioșilor. Cunoștea de aproape toate necazurile, toate lipsurile și toate nevoile păturilor de jos ale poporului, precum și toate nedreptățile pe care clasele politice le exercitau fără milă asupra lor, dar cunoștea și aspirațiile spre mai bine a acestor oameni, pe care−i păstorise cu dragoste și cu purtare de grijă cu adevărat apostolică, îndrumându-i, încurajându-i și mângâindu-i de−a lungul întregii sale activități pastorale. Cunoștea și greutățile și pătimirile de tot felul, pe care le abătuse asupra preoțimii vitregele regimuri politice din trecut, care au căutat să facă din Biserică un instrument al lor, și care nu se sfiiseră să declare Biserica Ortodoxă ca fiind : „Biserica dominată” în Statul român.

Astfel imediat după încetarea celui de−al doilea război mondial, patriarhul Justinian a pus în grija preoților pe orfanii și neputincioșii rămași de pe urma războiului. În Moldova se găseau 35.000 de copii orfani și necăjiți care trebuiau dați în grija cuiva pentru a fi crescuți. Acești copii aveau nevoie de asistență socială imediată.

Nu se putea admite ca foamea, frigul și bolile să mai facă ravagii în atâta mulțime. Această problemă se putea rezolva pe două căi. Prima cale este cea a asistenței sociale închise, adică prin orfelinate, unde copii primeau îngrijire, educație și instrucție după un anumit plan bine întocmit după vârstă și aptitudini. A doua metodă era ceva mai greu de realizat și se numea asistență deschisă. Se urmărea plasarea orfanilor la rude, vecini cunoscuți sau la familiile fără copii. Cu toate acestea au ajuns să fie ajutați abia 4.000 de copii. Cheltuielile erau foarte mari, iar statul nu putea să le rezolve datorită situației de după război. „De aceea rămânea ca asistența deschisă să se îndrepte spre ajutorul preoțimii care era îndemnată să o ducă în condiții cât mai bune”.

În acest scop preoții s−au îngrijit să fie plasați la rude, la cunoscuți sau la familiile fără copii. Episcopia și consiliile parohiale ajutau pe copii necăjiți cu bani și toate cele trebuincioase. Astfel s−au creat pe lângă parohiile mai mari, în afară de consiliile parohiale, așa numitele comitete de asistență socială. Fiecare preot trebuia să aibă situația orfanilor între−un registru de evidență cu specificarea unde se află fiecare copil și ce îngrijire i se oferă. În caz că preotul respectiv nu avea grijă de orfanii din parohia sa era sancționat cu severitate.

„Totodată preoții trebuiau să țină legătura cu celelalte organizații de asistență socială cum au fost : Apărarea Patriotică, Crucea Roșie sau Societatea pentru protecția copiilor”.

Întreaga preoțime a depus mari eforturi pentru ai scăpa de necazuri pe acești necăjiți orfani. Preoții nu au făcut−o pentru cuvinte de slavă ci tot ce au făcut a izvorât dintr-o conștiință trează pentru datoria de a sluji pe aproapele căzut în suferință. Majoritatea celor bogați nu consimt a ceda din avutul lor celor mulți și nevoiași. Averile le adunau numai pentru ei, la puțini le păsa că la ușa lor bate cineva înghețat de frig. „Multe femei fără copii credeau că pot duce o viață mai ușoară decât să spele și să îngrijească un biet sărman, mai bine își pregăteau viața pentru delectare și huzur”.

Preoții din fiecare parohie aveau menirea de a îndemna pe fiecare credincios, la săvârșirea de fapte mărețe, în primul rând fiind ei înșiși exemple pentru toți, apoi soțiile și copiilor. Biserica cu preoții ei a fost și va rămâne în slujba poporului așa cum a fost întemeiată de Hristos. Unitatea de temelie a organismului bisericesc este parohia la conducerea căreia sunt instalate prin alegere epitropia și consiliul parohial. Preoții având obligația de a se îngriji de buna funcționai pe aproapele căzut în suferință. Majoritatea celor bogați nu consimt a ceda din avutul lor celor mulți și nevoiași. Averile le adunau numai pentru ei, la puțini le păsa că la ușa lor bate cineva înghețat de frig. „Multe femei fără copii credeau că pot duce o viață mai ușoară decât să spele și să îngrijească un biet sărman, mai bine își pregăteau viața pentru delectare și huzur”.

Preoții din fiecare parohie aveau menirea de a îndemna pe fiecare credincios, la săvârșirea de fapte mărețe, în primul rând fiind ei înșiși exemple pentru toți, apoi soțiile și copiilor. Biserica cu preoții ei a fost și va rămâne în slujba poporului așa cum a fost întemeiată de Hristos. Unitatea de temelie a organismului bisericesc este parohia la conducerea căreia sunt instalate prin alegere epitropia și consiliul parohial. Preoții având obligația de a se îngriji de buna funcționare a acestor instituții, controlând unde sunt copii și în ce condiții trăiesc. „Preotul avea menirea și trebuia să lucreze cu medicul și inspectorul școlar și cu toți ceilalți luminători ai satului”

S−au creat la parohiile mai înstărite cantine unde orfanii luau masa și găseau un cuvânt bun de alinare și îndrumare. Unde nu erau orfani parohiile le ajutau pe cele vecine. La orașe funcționau cantine unde puteau lua masa văduvele rămase din cauza războiului, invalizii și sinistrații. Pentru luminarea oamenilor de la sate Biserica s−a îngrijit totodată de tipărirea cărților religioase, icoanelor, cruciulițelor, iar cu banii adunați erau ajutați cei necăjiți, ei intrând între−un fond anume creat pentru acest fapt. Preoții trebuiau să ia inițiativa de a face misiune la sate și totodată să se și ocupe de ridicarea nivelului cultural la sate, fiind mereu în mijlocul poporului din care s−a ridicat. Este foarte expresiv cuvântul adresat de patriarhul Justinian preoților : „Avem în fața noastră un munte de greutăți sociale care trebuie înlăturat pentru a deschide calea unei Românii organizate pe temelia unei largi democrații. Acest munte nu poate fi înlăturat decât prin muncă nesfârșită a oamenilor pătrunși de crezul social al progresului. Preotul trebuie să fie un factor activ, un om al muncii ca prin aceasta să fie iubit de popor și apreciat de conducerea statului. Preotul nu trebuie să fie un om al vorbelor ci un om al faptelor. Preotul trebuie să fie un cârmaci bun pentru că un cârmaci bun nu se teme de mare oricât ar fi ea de înfuriată”. La această chemare pe care a făcut−o și statul român, preoțimea a răspuns fără șovăire. Un alt îndemn către preoții care erau înscriși în marea luptă pentru ajutorarea celor necăjiți făcut de către Patriarhul Iustinian era acela că : „Cum acționați la altar așa să acționați și în parohie. Preotul trebuie să fie constant în rugăciune și în tot ceea ce face. Deși unii afirmă că Biserica se găsește la o cotitură a istoriei ei, preotul să−și dea bine seama cum să evite cotitura prin ascultarea glasului lui Dumnezeu și nu prin zvonurile venite de la unii răi făcători”

Unii socoteau Biserica ca pe o unealtă a intereselor lor, însă vremurile acelea au trecut. În astfel de momente patriarhul Iustinian chema pe slujitorii sfintelor altare să adâncească latura socială a mesajului evanghelic dându-le ca model în această privință, atunci când insistă asupra celei mai de seamă virtuți, aceea a lepădării de sine, care constituie condiția indispensabilă a urmării Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel el afirma : „În sens creștin lepădarea de sine nu înseamnă ignorarea voită a tot ceea ce constituie cerințele vieții omenești, nu înseamnă confundarea cu asceza. Lepădarea de sine înseamnă dinamism creator pus în slujba altora, integrarea individului în viața obștească, satisfacerea cerințelor vieții individuale din belșugul material și cultural creat prin truda colectivității umane. Lepădarea de sine înseamnă avântarea fiecăruia în efortul colectiv care creează bunurile spirituale și economice pentru toți oamenii. Și numai o viață trăită pe dimensiunile acestei virtuți poate duce la zdrobirea egoismului și la făurirea unui om nou însuflețit de idealuri cu adevărat umaniste”.

În această operă gigantică de binefacere au fost antrenați pe lângă preoții de mir și călugării și călugărițele de la mănăstiri. Astfel la Mănăstirea Văratec erau îngrijite aproximativ 120 de fete, iar la Agapia 30. Între−o cuvântare de a sa patriarhul îi îndemna astfel : „Cine fuge de această muncă gigantică nu poate fi apostol al lui Hristos. O singură generație părăsită e ca o grădină fără grădinar”.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că suntem colaboratorii lui Dumnezeu, și astfel nu ne putem considera colaboratori ai lui Dumnezeu atâta timp cât nu ne străduim pentru crearea unei lumi noi a unui om nou.

Preotul are menirea să ducă o muncă intensă în scopul făuririi omului social al păcii și al dragostei, al cinstei și al muncii. Dar aceasta nu e o muncă ușoară deoarece trebuie să ne ocupăm în general și în special de vindecarea sufletească a unora care nu înțeleg acest lucru. Preotul tot timpul trebuie să fie stăpânit de un optimism robust și nu de un scepticism care este un rău făcător.

„Pentru aceasta preotul trebuie să predice și să vorbească oamenilor despre o solidaritate socială prin stimularea sentimentelor nobile și prin dezvoltarea dragostei aproapelui nostru. Cine fuge de această muncă nu poate fi apostol al lui Hristos. Preotul are menirea de a înlătura din sufletele oamenilor toată zgura și mâhnirea lăsată de păcatele trecutului. Biserica este a poporului pentru că slujitorii ei sunt recrutați din popor și sunt chemați să lumineze și să mângâie poporul . Cu poporul slujitorii sunt chemați să sufere, cu el să se bucure, cu el să lupte, cu el să se ridice la lumină, cu el să cadă în întuneric”.

Într-o altă împrejurare Patriarhul Justinian afirmă despre misiunea preoțească că : „Misiunea preoțească cere muncă susținută, spirit de sacrificiu și disciplină. Ea se definește printr-o totală dăruire de sine față de comunitatea unde ești chemat să slujești un ideal atât de înalt cum este cel al mântuirii sufletelor și al cuceririi împărăției cerurilor”.

Pe lângă rațiuni evanghelice, obârșia populară a ierarhiei românești din totdeauna stimulează și mai mult clericii ortodocși la o bogată activitate socială. Atitudinea ascetică a Sfinților față de lume, nu a exclus slujirea lor iubitoare, dacă privim pilda Sfântului Dimitrie cel Nou – Basarabov, observăm că acesta a îmbrăcat haina aspră a cinului monahal pentru a deveni cale de luminare pentru toți frații săi în Domnul. Încă de pe băncile școlii și din sălile de meditație, afirmă Patriarhul Justinian că viitorii liturghisitori trebuie să năzuiască, să devină „îngeri slujitori, misionari ți predicatori, părinți și îndrumători ai credincioșilor”.

În vederea făuririi omului nou pe care Biserica îl propovăduiește de două mii de ani și pe care societatea noastră îl reașează pe piedestalul adevăratei lui demnități, eforturile Bisericii trebuie să se conjuge armonic cu eforturile societății, iar preoțimea să fie conștientă de rolul și misiunea ei.

În vederea îndeplinirii îndatoririlor ce revin preoțimii atât în cadrul vieții de înnoire socială a țării, cât ți în contextul năzuințelor de mai bine ale omenirii contemporane, noul statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, o constituie două reforme de reîmprospătare a cunoștințelor teologice și metodologice pastorale care sunt : cursurile de îndrumare misionară, pastorală și socială, precum și unele conferințe ale protopopilor de orientare, ambele cu caracter obligatoriu.

Cursurile de îndrumare misionară, pastorală și socială a preoților a avut mai întâi un scop de a deconecta preoțimea de curentul mentalității nesănătoase care învolburase viața multora dintre slujitorii altarului, în răstimpul dintre cele două războaie mondiale, făcându-i să neglijeze turma și să se ocupe cu probleme străine misiunii lor în mijlocul credincioșilor, iar în al doilea rând înarmarea lor cu toate cunoștințele necesare în vederea desfășurării unei activități ulterioare cât mai rodnice.

Un alt principiu pastoral este acela că : „Biserica trebuie să se încadreze în organismul general social, ea însăți trebuie să contribuie în calitate de component al acestui organism, la transformarea mediului social. Această participare la acțiunile care urmăresc progresul social este cerută de însuși duhul creștinismului, duhul desăvârșirii permanente și fără sfârșit; iar acțiunea sa conformă acestui principiu al dezvoltării progresive – principiu așezat la temelia creștinismului – creștinul trebuie nu numai să accepte și să salute înnoirea vieții, ci să colaboreze în chip activ la ea, folosind toate darurile personale, după cuvântul Sfântului Pavel la (I Tes. 5,15;19-21); este vorba aici de îndemnul dat de Sfântul Pavel ca toți creștinii să se apropie de mișcarea care urmărește să înfăptuiască o nouă societate, o viață mai bună, întemeiată pe dreptate și progres social”.

„Mântuitorul Iisus Hristos s−a adresat tuturor oamenilor indiferent de rasă, neam sau clasă socială, Hristos s−a adresat deopotrivă pescarilor de pe marginea lacurilor, păstorilor de pe crestele munților, lucrătorilor din largul ogoarelor, învățătorilor din jurul templelor, bogaților și săracilor, pe toți chemându-i la înfrățire și ajutorare reciprocă”.

Preocupat permanent de grija misiunii preotului și a îndeplinirii obligațiilor sale sacerdotale, Patriarhul Justinian preciza despre aceste îndatoriri ale preoților zilelor noastre : „Lumea creștină așteaptă azi de la preot depunerea unui efort susținut pentru însănătoșirea vieții morale a societății. În întreprinderea și desfășurarea unei asemenea acțiuni, este nevoie ca preoții să aibă curăția și sfințirea vieții mai presus de orice bănuială, iar dragostea, altruismul și jertfelnicia față de toți cei în suferință să fie ridicate la cea mai desăvârșită formă de exprimare (…) căci dacă cei investiți cu misiunea de a propovădui oamenilor nu sunt ei înșiși pătrunși transformați de puterea lor spirituală ca să poată predica cu propriul lor exemplu, nu produc asupra societății efectele lor binefăcătoare”.

O datorie și o preocupare a preoților din zilele noastre este și aceea : „de a afla mijloace potrivite pentru a menține, în viața credincioșilor, virtuțile creștinului adevărat : iubirea de oameni, demnitatea persoanei umane, datoria într-ajutorării frățești, așezarea vieții popoarelor pe temeliile dreptății, lupta împotriva sărăciei și trăirea pașnică a oamenilor de pretutindeni. Pentru realizarea acestei stări de lucruri e necesară trăirea în duhul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții și întoarcerea către „valorile tradiționale ale spiritualității noastre străvechi și să stăm de vorbă cu Părinții bisericești ai primelor veacuri creștine. Vom găsi la ei căile integrării noastre în actualitate și, adăpându-ne din experiența lor, vom descoperi luminile trebuitoare orientării noastre în contemporaneitate”

Dacă acest foc sacru al iubirii nu învăpăiază inima și sufletul preotului, el nu va ajunge niciodată să guste din potirul bucuriei și al frumuseții duhovnicești pe care o oferă trăirea și lucrarea preoției. El nu se va ridica niciodată la conștiința împlinirii misiunii sale, căci îi lipsește dinamismul, energia și vigoarea sufleteasca pe care o produce iubirea. Iubirea de Dumnezeu si de oameni este busola care orientează și îndreaptă întreaga activitate pastorala a preotului. Ea înviorează însuflețește zelul și devotamentul preotului, înnobilând tot mai mult relațiile dintre el și credincioși. Adevarata iubire evanghelică nu cunoaște margini. Ea trece peste toate barierele și încercările, biruie ispitele, rabdă necazurile și uita adesea de sine când este pusă în joc mântuirea sufletelor. O asemenea iubire zidește, întărește și dă putere, sacrificiu. Ea culminează în jertfă, se verifica în jertfa și se pecetluiește cu jertfa de sine pentru binele aproapelui. Când inima preotului începe să vibreze de o asemenea dragoste, cugetul lui deja începe să depășească sfera preocupărilor mărunte. Pe preot nu-l mai subjuga grijile familiare sau amănuntele de contrariere și de neajunsuri care rămân pentru el simple accidente secundare, ci un singur țel îl frământa (după spusa Sfântului Ioan Gura de Aur): „Câtă știință trebuie să aibă și câtă trebuie să depună ca să schimbe viata credincioșilor, să-i vindece bine și să le supună lutul duhului”.

Acesta este idealul sfânt al preoției în slujba căruia s-au dedicat cu toată ardoarea, credincioșia și ființa lor Sfinții Trei Ierarhi. Viata lor a fost o flacără vie care s-a mistuit de duhul slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor, arzând necontenit din untdelemnul virtuților. Exemplul pilduitor al vieții lor, concretizat în tot ceea ce au înfăptuit ei cu cuvântul, cu scrisul și cu fapta, precum și răbdarea, tactul, înțelepciunea și priceperea lor în arta de a cârmui sufletul omenesc pe calea mântuirii, fac din acești străluciți luceferi ai Ortodoxie, cele mai proeminente figuri de păstori din istoria Bisericii creștine.

În opera pastoral – misionară realizată de ei, preotul zilelor noastre își poate găsi oricând pilda, îndemnul, optimismul spiritual și călăuza sigura pe drumurile vieții în slujirea apostolatului creștin. Ei au înțeles preoția la înălțimea și valoarea ei și au împlinit-o în spiritul autentic al Evangheliei, pentru că erau conștienți de rolul și chemarea lor ca păstori de suflete: „Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gura de Aur ne-a lăsat, pe noi (preoții) ca să fim ca niște luminători, ca să fim ca un aluat, ca să fim ca dascăli ai altora, ca să ne învârtim ca niște îngeri împrejurul oamenilor, ca să ne purtăm cu dânșii după cum se poartă bărbații duhovnicești către cei trupești, că dânșii să se folosească ca sămânța, care să producem fruct mult și bun.”

Roada jertfei preoțești adică a slujirii apostolatului evanghelic, înseamnă după Sfântul Vasile cel Mare „lucrare de zidire a Bisericii, îndreptarea greșelilor, ajutorarea celor năpăstuiți, apărarea fraților cu credință sănătoasă…, și râvna și sârguința pentru a aduce o îmbunătățire cât de mică Bisericii”, iar după Sfântul Ioan Gura de Aur „vindecarea și curățirea cu pricepere a patimilor și păcatelor credincioșilor, ca să ne folosim și unii și alții, și cei care au trebuință de vindecare și noi, cărora ni s-a încredințat grija de a-I vindeca”. Acestea sunt sarcinile preoției creștine privite în lumina învățăturii și slujirii Sfinților Trei Ierarhi. Aceste sarcini nu scad niciodată, ci dimpotrivă sporesc continuu, solicitând tot mai mult inima, timpul, talentul și efortul intelectual si spiritual al preotului. Atât de mult trebuie să-și valorifice preotul talentul și efortul său depus în slujba îndreptării vieții credincioșilor, încât, spune Sfantul Vasile cel Mare, „sa nu aibă odihnă în lucrurile lui, ci propria și deosebita lucrare a grijii încredințate lui să aibă in vedere îmbunătățirea (sufletească) a celor pe care îi conduce.

Fiecare preot trebuie să fie un om al păcii, al dragostei, al înfrățirii și un exemplu demn de urmat pentru credincioșii săi. Organizația Asistenței Sociale a orfanilor din Moldova de către Patriarhul Iustinian rămâne un moment unic de vrednicie arhierească în istoria Bisericii Ortodoxe Române. La temelia acestui monument stă ca piatră unghiulară experiența unui preot de țară care mai târziu în calitate de arhiereu avea să devină salvatorul orfanilor și necăjiților din Moldova. Prin grija sa ca toți orfanii să fie plasați la câte un preot, o rudă sau internat, s−a înlăturat și teama ce domnea în sate că, odată copiii duși în alte părți se vor înstrăina de legăturile familiare și tradițiile locale.

Astfel copiii au rămas în satele lor de origine și totodată spiritul de solidaritate creștină și cea națională a crescut, credincioșii devenind conștienți de necesitatea salvării celui mai de preț bun al poporului, care sunt copiii. Sistemul preconizat de patriarh a dat roade excepționale fără să împovăreze sau să cheltuie din bugetul statului. Copiilor li se asigura clădiri, mobilier, veselă și toate cele necesare a pentru să−și ușureze viața și să−și continue cursul normal al vieții. Această problemă nu se răsfrângea numai în viața copiilor. Foametea care bântuia în Moldova îi amenința pe toți locuitorii dintre Șiret și Prut. Văzând acest lucru patriarhul Iustinian a avut grijă pe lângă copii mici rămași orfani și de elevii din clasele primare. Fiecare preot era obligat să întrețină o cantină școlară, organizând micul dejun pentru toți elevii care nu găseau hrană în căminul părintesc. Se fixau câte doi sau trei credincioși mai înstăriți pentru fiecare zi care aduceau mâncare la cantina școlii unde o împărțeau la elevi. Preotul din parohia respectivă era obligat să țină evidența enoriașilor care au fost de rând și care urmează.

Preoții Bisericii Ortodoxe Române sub arhipăstorirea patriarhului Justinian au înțeles că : „a sluji lui Dumnezeu ca preot, înseamnă a sluji pe oameni și a te dărui cu toată puterea ființei tale pentru mai binele și fericirea lor”. După cum însăși patriarhul Iustinian sublinia într-o împrejurare oarecare : „Conducerea Bisericii a stăruit prin îndemnuri și îndemnuri neobosite să ridice preoțimea la înălțimea și cerințele vremurilor noi. Preoții și credincioșii Bisericii Ortodoxe Române au fost și sunt solidari cu întregul nostru popor în toate inițiativele și acțiunile lui pentru promovarea și ridicarea statutului spiritual și material al vieții sale. Ei au fost fericiți să constate zi de zi că odată cu îndeplinirea îndatoririlor lor naționale, și−au putut satisface și îndatoririle religioase și morale ale conștiinței lor”.

Războiul a lovit însă amarnic toate satele de pe linia frontului unde oamenii locuiau în bordeie sau în fostele adăposturi din tranșee. De aceea aici oamenii aveau nevoie mai mult ca oricând de asistență socială. Autoritățile statului luaseră măsuri de asistență socială prin lucrările de reconstrucție a satelor. De aceea Biserica nu putea să fie mai pre jos de suferința acelor oameni. Astfel patriarhul a fost nevoit să facă apel la celelalte eparhii din țară ca să ofere ajutor acestor oameni. În urma apelului făcut a primit o serie de ajutoare, alimente, pe care le−a depozitat la mitropolia apoi le−a trimis la satele și localitățile sărace.

Preotul din fiecare sat avea obligația de a supraveghea împărțirea alimentelor pentru a nu se face nedreptăți. Greul războiului și urmările lui l−au suferit și studenții din Iași. Erau mulți studenți unde nu aveau unde locui. Mulți dormeau prin parcul mitropoliei. Datorită acestor grele încercări patriarhul a amenajat în incinta mitropoliei dormitoare pentru studenți. Dar numărul lor fiind foarte mare, a fost nevoit să−i împartă pe la mănăstirile eparhiei unde beneficiau și de hrană gratuit din fondurile mănăstirilor.

„Tot patriarhul Justinian a orânduit ca un număr foarte mare de studenți să fie angajați pe timpul vacanțelor de vară în întreprinderi unde ei își împleteau munca cu cunoștințele teoretice. Aici luau legătura cu oameni ai muncii cu care discutau probleme în toate domeniile”.

În clădirea Seminarului de la Neamț, vara, se organizau tabere pentru studenți care dăinuiesc până astăzi. A avut grijă și a pus la îndemână locuințe pentru oamenii muncii din învățământ și alte domenii de activitate. S−a ajuns până acolo că din lemnele de la mitropolie s−a dat spitalelor pentru a da căldură bolnavilor. Spitalele erau pline, pentru că erau destul de puține deoarece multe au fost bombardate. Parohiile din apropierea Iașului trimiteau alimente la fiecare spital. Însă opera de asistență socială a trebuit realizată și în rândurile clerului. Mulți preoți erau loviți de aceleași nevoi ca și ale enoriașilor. Însă patriarhul cunoștea foarte bine situația preoților fapt pentru care a intervenit la Societatea Crucea Roșie, care i−a pus la dispoziție îmbrăcămintea trimisă din alte țări străine. „Prin toate aceste ajutoare patriarhul a vrut să arate că Biserica cu preoții ei a fost la datorie. A vrut să arate colaborarea dintre Stat și Biserică”.

Pentru cei ce au fost de acord cu tot ceea ce a înfăptuit patriarhul le−a răspuns : „Biserica va rămâne a poporului și va sluji numai lui, deoarece ea a aruncat în lume, cea dintâi sămânță a iubirii și fraternității”.

Toți protopopii împreună cu toți preoții de la oraș și sate erau înfrățiți de același ideal, înfrățirea și binele poporului. Sânt demne de remarcat cuvintele patriarhului care a afirmat : „Față de stăruințele și eforturile pe care le fac astăzi toate popoarele, pentru alinarea durerilor și vindecarea rănilor provocate de război Biserica lui Hristos are marea datorie să fie mobilizată permanent la o muncă uriașă de refacere a omenirii. Ajutorarea sinistraților, a văduvilor, a bătrânilor, creșterea orfanilor, mângâierea celor îndurerați sunt probleme de la a căror rezolvare Biserica nu poate da înapoi. Ea trebuie să facă, în împrejurările actuale, toate jertfele materiale și să depună toate strădaniile posibile pentru a ajuta în mod real și efectiv refacerea vieții omenești. Numai în felul acesta se dovedește o instituție vie care prin jertfă și muncă își justifică dreptul la viață” .

Omul însăși, îmbrăcat în zgura trecutului, avea nevoie de asistență pentru a fi reînnoit și restaurat în adevărata lui demnitate. Obiectivul misiunii Bisericii este omul, care este temelia Statului și a societății. Formarea unui om, a unui om conștient de rosturile lui pe pământ, aceasta este vasta lucrare la care este chemată Biserica.

Așa cum spune și Sfântul Vasile cel Mare, preotul trebuie să nu uite niciodată faptul că din clipa în care „I s-a încredințat purtarea de grija a sufletelor este dator să dea socoteală pentru fiecare iar dacă unul dintre aceștia ar cădea în păcat, fără ca el să-l fi învățat mai înainte legea lui Dumnezeu sau, după ce a căzut acesta stăruie (în păcat), fiindcă nu i s-a arătat modul îndreptării, sângele acela din mâinile lui se va cere precum este scris”(Iez. 3, 20). Toată această gamă de suferințe sufletești și trupești, tot răul material și spiritual care exista astăzi în lume (și în parohia sa), trebuie să-l doară, să-l îngrijoreze și să-l preocupe mereu pe preot. Să-l preocupe grija și interesul profund de a asigura existență sufletească oricărui suflet rătăcit, să găsească mijloace și soluții potrivite pentru eliminarea răului moral și fizic și să se aplece cu mila și îndurare de tot sufletul îngreuiat de păcat și împovărat de necazuri care strigă neîncetat către el. Strigă pentru ca Mântuitorul a pus această comoară de mare preț – sufletul omenesc – la inima sa și a preotului. Strigă toți cei care au nevoie de sprijinul și ajutorul preotului: păcătoșii, necredincioșii, săracii, îndurerații, năpăstuiții, bolnavii, cei amenințați să cadă în primejdie de moarte, cei deznădăjduiți și disperați și toți cei asupriți de soartă și lipsiți de ajutor și dacă nu strigă ei înșiși, striga pentru ei toți Hristos către preot – către preotul Lui și al lor: ajutor!

Iată imperativele majore ale vremii de astăzi care îl obligă pe preot să gândească conștiincios la chemarea sa și să-și achite cu cinste și demnitate sarcinile și răspunderile preoției. Astăzi, când superstițiile, credințele deșarte și falsele concepții religios-morale, înstrăinează tot mai mult pe om de Dumnezeu, ca imoralitate, ignoranța și indiferența religioasă și morala afectează viața spirituală a celor din jur, iar lipsurile și suferințele se resimt clipă de clipă, se impune mai multa ca oricând preotului datoria stringentă de a răspunde în mod hotărât la nevoile și durerile sufletești și trupești ale păstoriților: de a lucra cu timp și fără timp la tămăduirea și remedierea răului din mijlocul lor și de a-I lumina, a-I îndrepta și ai mântui pe toți fiii săi sufletești, împlinindu-le lipsurile, ușurându-le nevoile, vindecându-le bolile și înlăturând toate nenorocirile și suferințele cu cuvântul, cu rugăciunea și cu fapta de milostenie și caritate, așa cum au înțeles să facă Sfinții Trei Ierarhi la vremea lor, într-un context istoric în care Biserica se confruntă cu mari dificultăți de ordin religios, moral și social, mare parte din ele asemănătoare celor de astăzi.

Ca și atunci, și astăzi i se cere preotului să fie un om al vremii sale, adică profund ancorat în nevoile și problemele bisericii și integrat perfect în viața spirituală a păstoriților săi, adică să se identifice cu nevoile, lipsurile și suferințele lor. Să fie ca și Sfântul Ioan Gura de Aur un „ambasador al săracilor” și un înflăcărat propovăduitor al pocăinței; să fie un luminat povățuitor al pocăinței; să fie un luminat povățuitor și îndreptător al credinței ca Sfântul Grigore și un model desăvârșit al faptei celei bune ca Sfântul Vasile cel Mare care sporise atât de mult în lucrarea virtuților, încât devenise pentru contemporanii săi „tatăl orfanilor, ocrotitorul văduvelor, bogăție săracilor, toiag bătrânețelor, învățătura și călăuză tinerilor și dreptar al faptei celei bune” (stihira a IV-a de la peasna a VII-a a canonului sfântului).

Pentru a traduce în faptă exemplul Sfintilor Trei Ierarhi, preotul ortodox al zilelor noastre trebuie sa privească și să asculte în jurul său cu ochi și urechi de slujitor al lui Hristos, de pastor de suflete, de părinte duhovnicesc, de frate al tuturor oamenilor și îndeosebi al „fraților mai mici” ai lui Hristos și al celor care au nevoie de doctor sufletesc, pentru a vedea și a simți în inima si conștiința sa, cât de mare este misiunea și răspunderea sa, și cât efort trebuie să depună pentru împlinirea ei. În parohia în care preotul se străduiește sa lucreze preoția cu zelul, căldura sufletească și conștiința împlinirii misiunii sale, se observă dintr-o dată o regenerare spirituala, o deșteptare a conștiințelor adormite și o trezire din somnul adânc al păcatului. Oricine poate observa în acea parohie „ce mișcare, ce înnoire, câți Lazări înviați și câți fii rătăciți întorși în brațele duiosului lor tata! Cum s-a întins asupra turmei râvna plina de căldură a pastorului și prin urmare câte suflete mântuite”.

Pentru a oferi lui Dumnezeu acest fruct duhovnicesc adică sufletele credincioșilor câștigate pentru adevăr și mântuire, preotul trebuie să fie un om de jertfă, adică să se dăruiască în întregime turmei sale. Să fie profund implicat în viața poporului dreptcredincios, împărtășind soarta acestuia; să participe la durerile și suferințele sufletești și trupești ale enoriașilor săi, îndestulând pe cei săraci și neputincioși, sprijinind pe cei bântuiți de soartă, mângâind pe cei întristați și fără de ajutor și „făcând tot ce-i stă în putința pentru a preveni sufletele cele sănătoase, spre a vindeca pe cele bolnave și spre a smulge din ghearele morții pe cele în agonie”.

Într-un cuvânt, el trebuie să fie „tuturor toate” (I Cor. 9, 19) cum spune Sfântul Apostol Pavel, adică frate, preot și părinte, încât fiecare suflet obidit, încercat de greutatea păcatului și de povara suferințelor să găsească în persoana preotului un liman lin de scăpare, o punte sigura de salvare, un stâlp de întărire și un reazim de mângâiere. În toate împrejurările el trebuie să fie pentru fiecare enoriaș al sau cel mai cald susținător, folositor și ajutător: învățătorul celui ignorant, mângâietorul săracului, apărătorul celor apăsați, părintele orfanilor și ocrotitorul văduvelor.

În parohia sa, el trebuie să se comporte cu fiii enoriei sale, spune Sfântul Vasile cel Mare „ca un adevărat păstor al oilor lui Hristos care își pune sufletul pentru ele și nu le părăsește, pentru că atunci când va fi timpul potrivit sa le încredințeze Evanghelia lui Dumnezeu. Ca doctor (trebuie să se poarte) cu multă milă după știința învățăturii Domnului, vindecând bolile sufletelor spre îngrijirea sănătății și șederii întru Hristos…, iar ca părinte și doică a propriilor copii cu multa dispoziție a dragostei întru Hristos, fiind bucuros să împărtășească acestora nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci și însuși sufletul său”.

Aceasta înseamnă angajare continuă și dăruire jertfelnică și neîntreruptă în slujba împlinirii apostolatului sau. Preotul, trebuie să fie mereu prezent și activ în parohia sa, nu numai atunci când împrejurările deosebite îi solicita intervenția și ajutorul ci ori de câte ori constată nenorociri, rătăciri de la dreapta credință, abateri și decăderi morale, încercări și tulburări care, din păcate, devin tot mai frecvente în lumea de astăzi.

Iată, deci, câteva din principiile și problemele de care trebuie să fie pătruns și preotul zilelor noastre. Făcând așa vom putea spune că am îndeplinit cuvântul Evangheliei și misiunea de preot adevărat. Slujind pe semeni, slujim pe Dumnezeu Cel care ne−a chemat la darul preoției și la plinirea poruncii Evangheliei.

Sub binecuvântata arhipăstorie a patriarhului Justinian, preoții au trăit timpuri de adevărată înflorire și reînnoire sufletească, revenind la albia adevăratei misiuni a lor în mijlocul poporului și rămânând aici strânși uniți între−un torent puternic, care să ude, să adape și să dea viață tuturor celor ce se împărtășesc cu credință și evlavie din mântuitoarea învățătură a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Patriarhul Justinian a arătat că Biserica a dat asistenței sociale o organizare rodnică și binefăcătoare. Dar, cum asistența socială nu este posibilă fără mijloace de ordin material, a fost necesar să se fixeze mai întâi poziția sa doctrinară față de natura și rolul bogăției care nu este un rău în sine, dar nu este un scop, ea este un mijloc de a face bine și de a se mântui, căci bogatul se mântuiește prin milostenie. Bogăția este un dar de la Dumnezeu încredințat omului spre administrare. Ea nu trebuie să aparțină numai bogatului ci și celor săraci.

Lumea veche nu cunoscuse case de bolnavi decât pentru soldați și sclavi, adică pentru două pentru două categorii de oameni, a căror vindecare interesa statul și pe stăpâni. Nu iubirea de oameni, ci folosul cel aduceau, interesa îngrijirea lor. Îngrijirea bolnavilor ca oameni, indiferent de credință, neamul, poziția sau rolul său social, în case destinate, exclusiv acestui înalt scop umanitar, este după cum accentuează patriarhul Iustinian o importantă operă de filantropie pe care lumea a învățat−o de la Biserică, cei bogați dăruind averi însemnate pentru căutarea sănătății celor suferinzi.

Referind−se la filantropia creștină, patriarhul subliniază : „În toată istoria filantropiei creștine, nu se cunoaște o instituție de binefacere care să poată sta alăturea de realizările Sfântului Vasile cel Mare, acum 1600 de ani. Acesta a ridicat la marginea orașului de reședință, o adevărată cetate a carității creștine, care cuprindea : lăzile pentru bătrâni, spitale, case pentru primirea călătorilor, orfelinat cu școală de meserii pentru copiii nimănui și în mijlocul acestora o instituție sfântă care ocrotea pe toate celelalte în numele lui Hristos, o biserică”

Prin aceasta patriarhul a vrut să arate că și pe zeritorul țării noastre acum câteva sute de ani au apărut asemenea spitale în preajma bisericilor și mănăstirilor.

„La Iași, Roman, Focșani, spitalele s−au născut și au crescut sub oblăduirea Bisericii, iar daniile celor avuți, negustori, boieri și domnitori au fost făcute pe seama Bisericii, spre pomenirea veșnică a donatorilor și în scopuri de binefacere și caritate creștină”

Având în vedere toate aceste frumoase și nobile realizări ale Bisericii lui Hristos, făcute pentru mădularele Sale, patriarhul Iustinian vrea să spulbere eronata părere a acelora care afirmă că religia creștină l−ar îndrepta pe credincios doar spre eshatologie, atunci când se exprimă astfel în această privință : „S−a spus în trecut iar pe alocuri se mai spune și astăzi că religia creștină desprinde pe credincios de tot ceea ce poate să însemne viața pământească, îndreptându-i gândurile și viața numai spre cer. Dar este un fapt de netăgăduit istoricește, că cel mai mult bine l−a făcut pe pământ religia creștină, în numele unei sfinte virtuți, virtutea iubirii de oameni”.

Trăsătura fundamentală a chipului nou pe care l−a dobândit Biserica Ortodoxă Română în timpul patriarhului Justinian este slujirea poporului căruia îi și aparține și slujirea ecumenică a întregii omeniri. Avându-și sursa și modelul în preoția lui Hristos, „preoția creștină este o preoție a slujirii lui Dumnezeu”, oficiată în mijlocul comunității, pe altarul sufletului fiecărui credincios.

Slujirea de către Biserică a omului, a poporului și a lumii întregi a fost numită de Patriarhul Iustinian, „apostolat social”

El dorea ca „apostolatul social” pe care l−a propovăduit și l−a practicat să fie mai departe, un „apostolat al iubirii și al slujirii evanghelice și patristice, plin de răscumpărare față de Dumnezeu și față de oameni, așezându−l la temelia noilor orientări ale vieții și lucrării Bisericii noastre, în slujba poporului român și a întregii lumi.

În concepția Prea Fericitului Patriarh Justinian, misiunea și întregul stil de viață ale preotului sunt privite în lumina unui element profetic. Propovăduirea păstorului de suflete nu numai că pleacă de la teologie și se încălzește în teoforie, ci idealul creștin al desăvârșirii se întâlnește cu idealul omenirii contemporane într-un duh de slujire evanghelică. Unitatea dintre slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor este o pendulare dialectică între dimensiunea verticală și cea orizontală a vieții creștine: între doxologie și diaconie, cult și ethos, viața contemplativă și viața activă . Diaconia noastră, spune părintele Bria, își are sursa vitală în doxologie. Noi slujim oamenii, dovedindu-le că numai slujirea lui Dumnezeu le este folositoare în mod real.

Nici o alta însușire a lui Dumnezeu nu este subliniată atât de puternic în teologia Sfântului Ioan Hrisostom cum este „iubirea de oameni”. Cuvântul filantropia nu lipsește din nici o pagină a vastei sale opere. In gândirea sa filantropia dumnezeiască stă la temelia slujirii omului. El a arătat că omul are nu numai o valoare unică, ci și o chemare, o misiune și o responsabilitate unică în această viață. În locașul Bisericii exista un altar pe care se aduce jertfa lui Iisus Hristos, dar în afara Bisericii există numeroase altare pe care credinciosul poate să aducă jertfa iubirii sale. Aceste altare sunt semenii noștri în realitatea lor concretă, față de care noi suntem preoți. Aproapele nostru este un altar, spune Sfântul Ioan Gura de Aur, nu numai pentru că iubirea față de Dumnezeu se manifestă și se concretizează în slujirea semenului, ci și pentru ca omul este centrul creației întregi: „Universul a fost creat pentru om, nu omul pentru univers”. Tot el a scos în evidență aceasta cuprindere a semenilor în slujirea Bisericii. Biserica lui Hristos are conștiința că este responsabila pentru mântuirea tuturor: „Ce fel de om trebuie să fie cel care se roagă pentru tot orașul, pentru toata lumea, care se roagă ca să facă pe Dumnezeu îndurător față de păcatele tuturor, nu numai a celor vii, dar și al celor morți?… Ca și cum I s-ar fi încredințat întreaga lume, ca și cum ar fi tatăl tuturor oamenilor, așa se apropie preotul de Dumnezeu, rugându-se sa se stingă războaiele de pretutindeni, să înceteze tulburările și cerând, atât in rugăciunile din casa cât și in rugăciunile din Biserica, pace, an îmbelșugat, izbăvire grabnica de toate necazurile ce supără pe fiecare”.

În mijlocul comunității eclesiale, preotul misionar și duhovnic este persoana care polarizează întreaga viață și activitate liturgică, pastorală, religios-morală și caritativă a parohiei. În calitate de sacerdot, el este investit cu puterea de a săvârși lucrările sfinte ale Bisericii, factorul de legătură între Dumnezeu și om și organul prin care se sfințesc credincioșii, iar în calitate de păstor și învățător este părintele spiritual al enoriei pe care o îndrumă și o călăuzește cu cuvântul și cu fapta pe calea mântuirii. Acesta este idealul sfânt al preoției, „Dacă vrei să porți sarcina de preot, mântuirea altora să ți-o faci câștigul propriului tău suflet ” , spune Fericitul Ieronim.

Deci vedem cât de necesară a fost aceea lucrare socială propovăduită de patriarhul Iustinian și practicată de el și de cler, dar mult mai necesară se prevede a fi în zilele noastre când copiii sunt abandonați încă de la naștere și aceasta nu din cauza unui război, cum a fost al doilea război mondial ci mai degrabă datorită unui război al mentalităților, în care lipsește cu desăvârșire puntea de legătură între credincioși și preoți, față de care preoții nu știu sau nu vor să afle de problemele cu care se confruntă credincioșii lor.

Capitolul II

Calități și însușiri ale preotului păstor oglindite în Apostolatul Social

Preoția este cea mai înaltă misiune pe pământ. În toate religiile pământului preoția a jucat un rol esențial decisiv. Credința creștină nici nu poate fi concepută fără preoție, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos a instituit−o, iar fără de ea nu putem vorbi și nu pot exista nici Sfintele Taine și nici de celelalte slujbe din care credinciosul își adună cele trebuincioase sufletului.

„Religia se ocupă și ea cu omul din cele mai îndepărtate timpuri, care se întind dincolo de paleolitic, iar preoția, ea însăși, ca expresie și instrument concret al religiei, acordă omului o întinsă gamă de roluri și prețuiri”

Pentru rostul și importanța pe care o are fapta și exemplul vieții preotului în fața credincioșilor și pentru realizarea acestui chip de trăire creștinească, Sfinții Părinți s−au ocupat de aproape de această problemă, insistând pentru a prezenta un adevărat model de trăire virtuoasă.

Preoții crești sunt urmașii Marelui Preot Iisus Hristos despre care se vorbește pe larg în Epistola către Evrei( cap. IV−X ), ei continuă opera însăși a Logosului și a Sfântului Duh lucrarea săvârșită de Fiul lui Dumnezeu prin Întruparea Sa, adică mântuirea oamenilor.

„Preoția creștină vine deci de la Mântuitorul Iisus Hristos și de la Sfinții Săi Apostoli. Mărturisind după înviere, că i−a fost dată „toată puterea”. El rostește acum către Sfinții Săi ucenici : „Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă”( t. 28,18−20). Iar Sfinții Apostoli, conștienți de răspunderea misiunii ce le−a fost încredințată, cutreieră lumea „propovăduind Evanghelia la toată zidirea” și așează episcopi și preoți în comunitățile încreștinate și dau episcopiilor puterea de „a așeza preoți prin cetăți, precum le−a fost poruncit”( Tit. 1,5). Adevăratul preot trebuie să aibă ca model pe Iisus Hristos. Preoția este factor al Bisericii. Dintre toate vredniciile omenești cea mai înaltă este aceea de a sluji lui Dumnezeu ca preot.

Adevăratul preot trebuie să fie stăpânit de următoarele virtuți : iubirea de semeni, spiritul de sacrificiu pentru aproapele și zdrobirea egoismului. Adevăratul preot trebuie să mediteze la figura luminată a preotului secolului al IV−lea cum este cea a Sfântului Vasile cel Mare care poate fi socotit un geniu al faptei și desăvârșită întrupare a spiritului de sacrificiu pentru semeni, deschizător de drumuri pentru preoție. Un bun preot nu trebuie să uite nici cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice : „Slujba ta fă−o deplin” iar ucenicului Timotei îi zice : „Silește−te să te arăți pe tine însuți lămurit înaintea lui Dumnezeu, lucrător cu față curată, drept învățând cuvântul adevărului, de poftele tinereților fugi și urmează dreptatea, credința, dragostea, pacea cu toți cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată”( II Tim. 2,15−16).

Demne de remarcat sunt și cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care afirmă că preoția se săvârșește aici pe pământ, dar ea are rang între dregătoriile cerești. Nici un om, nici un înger, nici arhanghel, nici o altă putere creată, ci însuși Dumnezeu a creat această clădire. Să fii curat și să−ți faci slujba deplin sunt două condiții de ordin moral fără de care nu e cu putință o preoție adevărată și nici succes pastoral. Curățenia morală este o condiție esențială a preotului, creștinii au ținut totdeauna să primească Sfintele Taine din mâini curate.

Sfântul Simeon Noul Teolog face o descriere foarte frumoasă a preotului zicând : mai întâi de toate el trebuie să fie curat nu numai trupește ci și sufletește, să nu fie părtaș la nici un păcat, să fie smerit nu numai în afară dar și în viețuirea sa lăuntrică. Atunci când se află în fața sfintei mese preotul trebuie să privească cu mintea prin sfintele daruri, să−l câștige pe Domnul și să−l aibă pururea petrecând în ființa Sa, în inima Sa. Numai cu cugetul treaz și cu îndrăznire va putea înălța rugile sale de preot către Dumnezeu pentru păstoriții săi, pentru fiii săi duhovnicești încredințați lui.

În concepția Prea Fericitului Patriarh Justinian, preotul trebuie să fie împodobit cu cele mai alese și mai sfinte virtuți creștinești. Preotul trebuie să aibă în sufletul său multă credință și să se lase stăpânit de credința că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Cel ce se îndoiește de minunile săvârșite de Mântuitorul ar fi un năimit, care s-ar înșela pe sine și ar înșela și pe credincioșii săi.

Preotul este dator să se apropie de Sfântul Jertfelnic cu frică de Dumnezeu cu credință și cu dragoste. Preotul trebuie să se curățească de orice întinare care l−ar face nevrednic de această misiune. Preotul trebuie să aibă grijă de Biserica în care slujește. În sens mai larg prin Biserică trebuie să înțelegem comunitățile de credincioși ce mărturisesc același crez religios și care cred în aceeași nădejde a vieții veșnice de după moarte. Pentru aceștia preotul este sarea pământului și lumina lumii. Pe lângă aspectul liturgic, aspectul didactic are și el un rol în viața preotului. Trăind după exemplu Mântuitorului preotul creștin este dator să învețe pe credincioșii lui și să−i călăuzească pe scările luminoase ale virtuților ca unul care este lumina lumii. Nu poți învăța tu pe alții ceea ce tu nu cunoști sau cunoști insuficient, acesta părând că este un lucru nebunesc și semeț, nebunesc fiindcă nu−ți dai seama de neștiința ta și semeț pentru că te apuci de un lucru pe care abia îl pricepi.

Precum au învățat la vremea lor preoții creștini din perioada patristică tot așa preoții din zilele noastre trebuie să aibă o orientare în toate domeniile de activitate. Preotul va învăța pe credincioșii săi prin predică și Evanghelie. Vorbind deci despre preoția creștină, despre răspunderile și chemările ei trebuie să ne gândim imediat la preotul desăvârșit și etern, care este Iisus Hristos.

Marii ierarhi care au ilustrat preoția din veacurile de glorie a Bisericii au primit hirotonia după ezitări îndelungate. Au făcut aceasta nu din lipsă de credință, ci din teamă că nu vor fi vrednici de a sluji lui Dumnezeu cu demnitate.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice în această privință : „furtunile care zguduie sufletul preotului sunt mai mari decât vânturile care zbuciumă marea. Adevăratul preot nu este singur în calea vânturilor. Lângă fiecare preot adevărat stă Mântuitorul care a zis :< Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor>. Între−adevăr preoția este o cetate neînvinsă, un zid nezdruncinat care se înalță de pe pământ la ceruri și chiar dincolo de ceruri. Preotul care în activitatea lui a fost doctorul sufletesc al credincioșilor săi, mângâitorul și ziditorul sufletelor lor poate să se bucure cu adevărat că a slujit lui Hristos după rânduială.

Credincioșii așteaptă de la preot o trăire a vieții cu adevărat creștină, doresc să vadă în preotul lor întruparea adevăratei vieți evanghelice.

Voi arăta acum felul cum vede patriarhul Iustinian pe adevăratul preot în Apostolatul Social. La început voi arăta scopul și rostul preoțiri în lume. În această privință patriarhul afirmă : „Avem multe de înfăptuit. Ținta noastră de seamă trebuie să fie însă păstorirea spirituală, vindecarea sufletească, luminarea conștiințelor prin înlăturarea confuziei care domnește în lume, împăcarea oamenilor prin dezvoltarea spiritului de dezvoltare socială, prin stimularea sentimentelor nobile și prin dezvoltarea dragostei de aproapele nostru”.

Iar cu alt prilej patriarhul spunea : „Acolo unde este îndoială eu să seamăn credință, acolo unde este întristare eu să seamăn bucurie, acolo unde este disperare eu să seamăn nădejde, acolo unde este ceartă eu să seamăn pace, acolo unde este întuneric eu să seamăn lumină”.

a)Vocația preoțească

Termenul acesta vine de la verbul latinesc voco, vocare, care înseamnă a chema. Din punct de vedere etimologic vocația înseamnă deci chemare, predispoziție, înclinație spre ceva, manifestată prin interes sau dragoste pentru ceva. Filosoful și psihologul român C. Rădulescu-Motru, potrivit concepției sale filosofice despre personalismul energetic, definea vocația ca o sinteză de însușiri care obligă la manifestări personale, originale, creatoare de valori.

Și pentru preoție există o vocație specială, așa cum există talente speciale, așa cum au existat talente naturale sau aptitudini vocaționale înnăscute pentru alte îndeletniciri, funcțiuni sau arte, ca de exemplu muzică, pentru profesorat sau medicină, pentru inginerie sau arhitectură etc.

Vocația constituie un fel de alegere sau predestinare naturală către preoție; Dumnezeu Însuși își alege și indică pe viitorii Săi slujitori, sădind în ei scânteie, care va crește prin consimțământul celor chemați. „Vocația aparține deci voinței dumnezeiești, iar sufletul care o primește răspunde acestei inițiative, ajutat de har. Harul dezvoltă vocația și puterile sufletului până la a face din acesta un vas fericit pentru chemarea de sus. Încetul cu încetul, vocația devine conștientă, se transformă în putere personală și se manifestă prin dorințe, înclinări, cuvinte și atitudini care denotă o desăvârșită liberă de voință”.

Preotul presupune și necesită vocație adică chemarea de la Dumnezeu și înclinație moștenită de la natură. În această privință patriarhul Justinian afirma : „Preoția este o chemare de la Dumnezeu. Mulți tineri încearcă și luptă să se facă preoți, dar nu toți vor putea primi acesta din lipsă de chemare”.

Pentru preoție se cer unele calități înnăscute din care nu trebuie să lipsească cucernicia, altruismul, smerenia, stăpânirea de sine, faptele bune, noblețea și generozitatea. Un tânăr orgolios, gâlcevitor, necumpătat, leneș, vicios, lipsit de demnitate, mincinos, gata de răzvrătire sau răzbunare nu are chemare pentru preoție chiar dacă are cele mai remarcabile daruri intelectuale. Un tânăr care are chemare de sus , care e cu frică de Dumnezeu, cu dragoste pentru părinții săi, pentru prietenii săi, un tânăr destins cu calități morale, râvnă în cercetarea cuvântului dumnezeiesc, a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții este demn de a sluji lui Dumnezeu și de a fi vrednic slujitor al altarului. Un preot cu vocație aude în fiecare clipă cuvintele Mântuitorului care zice : „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru cel din Ceruri”( Mt. 5,16).

Cu altă ocazie Sfântul Apostol Pavel zice : „Ori de bem, ori de mâncăm, ori altceva de facem, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le facem”( I Cor. 10,31). Un preot, în acest sens trebuie să−și întărească vocația din copilărie.

Patriarhul dă ca exemplu pe buna sa mamă care l−a educat de mic, care i−a dat în minte și în suflet primele rugăciuni, apoi mai târziu, a fost prima care l−a îndemnat să nu întrerupă lanțul nesfârșit al slujitorilor Domnului ce se întindea de sute de ani în trecutul familiei lor. Despre mama sa patriarhul afirma : „Evlavia moștenită de la mama este pentru mine cea mai prețioasă zestre duhovnicească”

Vocația este elementul fundamental al aptitudinilor unui slujitor al lui Hristos după cum arată și Patriarhul Iustinian în „Apostolatul Social”, unde se exprimă cum trebuie să fie cei ce urmează această sfântă taină. Ne arată că chipul candidatului la preoție nu trebuie să fie o fire orgolioasă, necumpătată, vicioasă și lipsită de demnitate. Se observă încă din familie zice el tineri cu trăsături și simțăminte alese pentru urmarea aceasta cum ar fi : frica de Dumnezeu, iubirea de părinți și un cult discret pentru învățătorul și profesorul neuitat, pentru prietenul sincer, distins prin calități morale, râvnă în cercetarea cuvântului dumnezeiesc și lectura oricăror lucrări în legătură cu idealul pentru preoție. Odată cu acestea „ un tânăr cu chemare de sus” se cuvine să nu lase să scadă măsura dragostei sale duhovnicești. Patriarhul Iustinian între−o mărturie din anul 1954 spunea : „Primind Taina Hirotoniei în preot acum 30 de ani, nu greșesc dacă afirm că aveam deplin conturată imaginea adevăratului preot în slujba lui Iisus Hristos”

Credința și iubirea de Dumnezeu și de semeni sunt virtuți fără de care nu se poate spune că cineva are o vocație adevărată sinceră și lucrătoare. Astfel la un loc cele două condiții vor putea rodi și întreține râvna cea Sfântă pentru mântuirea, sufletelor încredințate lui. Manifestând cu adevărat zel preoțesc, ajunge chiar la sacrificii pentru binele sufletesc și trupesc al enoriașilor săi, cât și ca suportare a necazurilor de care se va lovi în misiunea sa. Combătând egoismul care se opune unei adevărate slujiri preoțești patriarhul Iustinian arată chiar din prima zi de arhierie : „Apostolia înseamnă spirit de sacrificiu, după îndemnul Apostolului : < Priveghează în toate, pătimește răul și fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă−o deplin”( II Tim. 4,5).

Vocația sau chemarea la preoție trebuie însă cultivată, întărită și dublată mai târziu de o cultură bogată, temeinică și multilaterală dobândită în școlile de învățământ teologic. Unui preot adevărat nu−i poate lipsi nici un moment Sfânta Scriptură. Fără această carte de căpătâi un preot este nimic. În Sfânta Scriptură preotul găsește alinare sufletească și dezlegare pentru toate problemele sufletului.

Pe lângă aceasta, unui adevărat preot îi este absolut necesară credința, credința în Dumnezeu și în puterea Lui. Fiecare trebuie să creadă ceea ce mărturisește credincioșilor săi altfel nu este decât „chimval răsunător”. Credința este suportul devotamentului său neprețuit pentru turmă.

Credința este spiritul de sacrificiu, este dăruirea totală de sine pentru binele și fericirea credincioșilor păstoriți. Este suportul cel mai sigur de rezistență în fața greutăților, a necazurilor, a durerilor cu care este împrumutată iubirea preoțească. Vocația pentru preoție este o problemă veche și mereu nouă. Foarte mulți confundă vocația preotului cu pregătirea lui, dar există o mare diferență între pregătire și vocație. Vocația în general este o alegere dumnezeiască binecuvântată și o stăruitoare chemare de sus pusă în adâncul sufletului preotului pentru realizări înalte, constructibile și durabile.

Vocația este o chemare dumnezeiască și tainică, răsărind din harul lui Dumnezeu și ducând pe cel chemat spre culmi nebănuite. Ea nu vine de la persoana omului, ci din dragostea lui Dumnezeu către oameni. Preoția este o misiune, apostolat, dragoste de Hristos. Vocația este alcătuită din toate forțele dumnezeiești și omenești unite între−un om pentru a−l face vrednic de înfricoșata taină a preoției.

Vocația este o chemare luminoasă și sfântă între cele ale preoției. „Există o vocație ce se manifestă în închinările sufletului spre acte de evlavie, plăcerea de a se ruga, de a auzi vorbindu-se de Dumnezeu, de sfinți, de a merge la biserică, de a citi sau de a cânta la strană, de a respecta sărbătorile, posturile, de ase spovedi și de a se împărtăși, de a nu înjura nici odată pe Dumnezeu, și pe cele sfinte, de a respecta persoanele bisericești și de a duce o viață curată”.

Aceasta este vocația subiectivă. Cei ce au asemenea înclinări trebuie identificați și chemați la preoție, dar nu este încă sigur că toți cei ce posedă astfel de însușiri să fie preot. Dar, ei trebuie continuu încercați și controlați pentru a se putea observa scăderile și ridicările lor în bine.

În procesul acesta de identificare un rol important îl joacă preotul duhovnic. Mulți tineri se simt atrași de preoție grație părinților, care sunt preoți deși lor nu le place aceasta.

Vocația subiectivă, este hirotonia, adică chemarea de la Dumnezeu prin înalta ierarhie bisericească. „Prin hirotonie se dă deplinătatea harurilor, prin ea cel ce primește are rang mai mare decât îngerii, face slujire cerească și este cetățean al cerului deși trăiește pe pământ”.

Vocația preoțească nu se improvizează, ea trebuie sesizată și îndrumată. Cel ce intră în preoție fără vocație greșește amarnic, preoția încetează de a mai fi vocație adică o misiune sau un apostolat și devine o simplă profesiune.

Sfântul Ioan Gură de Aur avea cuvinte foarte aspre la adresa celor care, la recrutarea clericilor, nu țin seama de această condiție fundamentală pentru intrarea în preoție : „Noi suntem de vină – spune el – noi, care pângărim preoția, atât cât atârnă de noi, cu atâtea întinăciuni, încredițând-o la întâmplare unor oameni care, fără să-și cunoască bine mai dinainte propriul suflet și fără să se uite ce lucru mare e preoția, primesc în grabă hirotonia, dar când pun în practică îndatoririle preoției, întunecați de nepriceperea lor, încarcă cu nenumărate păcate pe credincioșii încredințați lor spre păstorire”. Alegerea și primirea la întâmplare a celor care se îmbulzesc către preoție este, după același Sfânt Părinte, cea dintâi și cea mai mare sursă de nenorociri pentru Biserica lui Hristos.

Vocația face din preot un om ireproșabil, exemplu frumos pentru toți, gata de a instrui pe oricine, iubitor de străin, mângâitor celor întristați, milostiv cu săracii, ne bețiv, nebătăuș, neiubitor de câștig urât și blând.

„Absența vocației face din preot un om supus intereselor mărunte, în primul rând poftei după venituri. Rostul preotului este să nu păgubească pe nimeni ci să fie de folos tuturor”. Vocația preotului este inseparabilă de muncă, iar munca intensă este expresia socială a vocației.

O preoție care nu lucrează, care nu e mistuită de focul misionar al luminării și îmbunătățirii sufletelor și de progresul moral și social al credincioșilor , nu este preoție. Preoții fără vocație nu au o credință caldă și nu prețuiesc după cuviință actele de cult pe care le săvârșesc.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei care au intrat în preoție fără să fie vrednici de ea, nu au nici o scuză, chiar dacă au fost îndemnați de alții să primească hirotonia : „Aceștia după părerea mea –spune el – nu trebuie să se uite la cei ce îi cheamă sau îi solesc, de ar fi fost mii și mii, ci mai întâi să-și fi cercetat sufletul lor, să fi cercetat cu de amănuntul toate și numai după aceea să fi dat ascultare celor ce îl sileau. Nimeni nu îndrăznește să spună că va zidi o casă, dacă nu-i arhitect, nimeni nu încearcă să se apropie de bolnav , dacă nu cunoaște medicina; de i-ar împinge mulți cu sila, vor refuza și nu se vor rușina să-și mărturisească neștiința. Dar cel ce are să primească sarcina purtării de grijă de atâtea suflete nu se va cerceta mai întâi pe sine însuși? Va primi slujirea aceasta chiar dacă este cel mai nepriceput om, numai pentru că îi poruncește cutare, pentru că-l silește cutare, sau pentru ca să nu supere pe cutare? Nu se aruncă oare, împreună cu cei ce l-au silit, între-o vădită primejdie? Înainte ar fi putut să se mântuie, dar așa pierde și pe alții împreună cu el. De unde mai poate nădăjdui mântuirea? De unde mai poate dobândi iertare? Cine va mijloci pentru mine la dreapta judecată? Poate cei ce mă silesc acum și mă trag cu forța? Dar pe aceștia cine îi va mântui la vremea înfricoșatei judecăți? Că și ei au nevoie de mijlocitori, ca să scape de focul cel veșnic.”

Această nenorocire este și mai mare atunci când este vorba de misiunea preoțească. Un preot fără vocație ocupă în ogorul Bisericii un loc care nu-i aparține de drept, pe care l-a uzurpat și care poate că se cuvenea altuia, făcut pentru slujirea lui Dumnezeu; dacă se va strădui, ori dacă va avea bună voință el va izbuti să ajungă cel mult un bun slujbaș sau funcționar, dar nu un slujitor, un „alter Christus”, și nu va avea niciodată elanul, însuflețirea, dragostea și entuziasmul în împlinirea datoriei, pe care le dovedește preotul de adevărată vocație.

De aceea, Sfântul Grigorie Teologul osândește și el foarte aspru pe cei care sunt atrași spre preoție numai din dorință de a face din ea un izvor de câștig și de huzur. Vorbind despre unii preoți din vremea lui, el spune că aceștia : „se înghesuie și se îmbulzesc în jurul sfintei mese ca și cum ar socoti că preoția nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri”.

Preoția înseamnă trăirea în har. Din har, prin har și pentru har, ea este o simțire progresivă a întregii ființe a preotului, atât prin lucrarea continuă a harului personal pe care l−a primit la hirotonie, cât și prin influența pe care o exercită asupra−i neîncetata împărțire a harului, pe care el o face credincioșilor prin Sfintele Taine. Ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni preotul trebuie să întindă mâinile spre ajutorarea celor necăjiți, spre însănătoșirea celor bolnavi, spre ușurarea celor în lipsă.

Rugăciunea este plămânul vocației. Prin ea preotul își alimentează și își întărește chemarea de sus. Prin convorbire continuă cu Dumnezeu, preotul menține contactul cu izvorul vocației, cu puterea vie și activă a misiunii sale, cu lumina călăuzitoare a lucrării sale. Preotul cu vocație este complet dezinteresat material în misiunea sa. Adevăratul preot, tămăduitor al sufletelor și luptător pentru mântuirea lor, nu caută ale sale, ci cele ale Duhului Sfânt în slujba căreia se află. Virtutea principală a preotului este cinstea, preotul cinstit are un succes remarcabil în pastorația sa.

„Cheia conducerii duhovnicești este aceasta, de a trece cu vederea interesul tău personal și să faci totul numai spre binele altora”. Acest principiu a fost practicat de toți preoții creștini din toate zilele noastre și din toate veacurile și trebuie practicat și acum de preoții veacurilor noastre.

Preotul care nu e lacom, pune în lumină frumusețile sfinte ale preoției și constituie un mare punct de atracție în parohie. Preotul cu vocație este un element de progres în bine, în toate sensurile acestui cuvânt. Preoții zilelor noastre au menirea să sprijine progresul care asigură aici fericirea vieții pământești, iar dincolo mântuirea vieții veșnice. Preotul adevărat trebuie să fie în continuu progres personal, el nu se oprește niciodată în mersul ascendent spre desăvârșire.

Preoții zilelor noastre au ca misiune educarea religioasă și morală a credincioșilor și îndrumarea lor pe calea mântuirii. Calea mântuirii este calea dragostei. Hristos a venit în lume din dragoste pentru oameni, preoția este continuarea acestui sentiment al dragostei dumnezeiești pentru oameni. Preotul fiind în mijlocul credincioșilor săi, ca un „alt Hristos”, astfel întreaga lui viață devine pentru ei o predică vie. „Mulțimile credincioase au o sensibilitate foarte ascuțită când este vorba să aprecieze și să pună în cumpăna dreptei judecăți persoana morală a preotului lor. Acestea cer de la preot un stil de viață fără pată, fără umbre de alunecări, o înveșmântare luminoasă în virtute, în înțelepciune și în dragoste”. Nici o religie nu stăruie ca cea creștină asupra faptului că nimeni nu se poate mântui singur, pe aceasta se bazează și principiul conviețuirii de obște în mănăstiri. Preotul cu vocație este un modelator și conducător desăvârșit de suflete.

Un preot tânăr nu posedă de la început această artă de a conduce sufletele. El și−o însușește treptat, prin administrarea continuă a Sfintelor Taine din care primește har. Sfinții Părinți relevă stăruitor această problemă de a conduce sufletele, care este foarte grea.

Oricât de puternică ar fi vocația de la natură, fără pregătire ea nu este suficientă pentru asigurarea succesului în pastorație ea este doar o sămânță, care poate crește, se poate întări sau dezvolta prin studiu, rugăciune și meditație, mai ales când este ajutată și de un mediu favorabil, de adevărată trăire religioasă. … cu atât mai mult străduiți-vă să vă faceți chemarea temeinică și alegerea, căci făcând aceasta nu veți greși niciodată…”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Petru ( 2 Ptr. 1,10 ).

„Viața în Hristos și slujirea Sfintei Evanghelii imprimă pe frunte și pe umerii slujitorilor un sigiliu lesne de recunoscut, dar greu de agonisit”.

„Dacă este greu să știe omul a se supune, firește că este mai greu să știe a conduce pe alții, păstoria noastră este cu atât mai grea cu cât are la bază Legea dumnezeiască și tinde să apropie pe oameni de Dumnezeu. Preotul trebuie să fie întocmai ca aurul și argintul, curat fără sunet fals și fără amestec de alte metale mai tari, care au nevoie de foc mai puternic pentru a le topi”

Un preot ros de păcat nu poate fi păstor de suflete. Rolul decisiv în arta conducerii sufletelor o are duhovnicia pe care un preot cu vocație e dator să o exercite convins. Duhovnicia este un lucru extrem de delicat și greu, pentru că ea luptă împotriva unui dușman lăuntric care se servește de noi înșine împotriva noastră. Contra acestui dușman lăuntric este nevoie de multă credință, de un mare ajutor din partea lui Dumnezeu și o remarcabilă abilitate din partea noastră atât în cuvânt cât și în fapte. Duhovnicul se află de multe ori în rolul de chirurg, fiind nevoit să intre din propria inițiativă în cele mai dosnice cute ale străfundului sufletesc, pe care unii penitenți și−l socot numai lor ferit chiar de Dumnezeu.

„Cheia cu care preotul deschide cămara ferecată a sufletului omenesc este dragostea sa caldă pentru viața omenească. Dragostea face din duhovnic un doctor expert al sufletelor pe care le va vindeca de păcat și le dirijează spre împărăția lui Dumnezeu”.

Duhovnicia verifică sever vocația preoțească. Un preot pentru a fi duhovnic bun, afirmă patriarhul Iustinian, trebuie să se spovedească și el des, să se lase el însuși înduhovnicit printr-un duhovnic în vârstă. Nu poate un preot să judece pe alții dacă el nu e judecat și nu se lasă îndrumat de alții.

Preotul care nu se spovedește și nu face pocăință pentru păcatele sale, nu va obliga nici pe credincioși la o pocăință și la o mărturisire totală. Preotul care se menține în stare de păcat și nu se spovedește, deși își mărturisește păcatele se așează în afara preoției pe care trebuie să o părăsească.

Preoții cu vocație, au avut și au modele desăvârșite pentru slujirea preoțească. Preoții în Noul Testament în frunte cu Mântuitorul Iisus Hristos și cu Sfinții Apostoli sunt totdeauna modele desăvârșite de urmat. În grupul apostolilor îl avem pe Sfântul Pavel ca pe un model neîntrecut de conducător de suflete.

La deschiderea cursurilor din anul universitar1970−1971 patriarhul Iustinian spunea, printre altele studenților, tânărul candidat să−și facă pe îndelete examenul aprofundat al conștiinței, spre a constata dacă el are sau nu o reală chemare pentru preoție. Candidatul la preoție să se roage la Dumnezeu cu căldură spre a−i arăta dacă el are sau nu vocație așa cum au făcut și Sfinții Apostoli când au trebuit să aleagă un alt apostol în locul lui Iuda.

Candidatul la preoție va stărui pe lângă colegii lui, pe lângă preoții pe care−i cunoaște ca toți să se roage pentru descoperirea vocației sale. În timpul studiilor își va face o autobiografie critică, amănunțită, sinceră, arătând elementele pro și contra ale evoluției sale sufletești cu privire la vocația preoțească. Va analiza cu curaj diferite crize prin care trece îndeosebi criza credinței și aceea a trupului și va face totul pentru a birui aceste impasuri și a trage concluziile definitive pentru el și pentru alții.

„Candidatul la preoție va discuta pe larg cu colegii săi propria sa vocație și va ține cont de părerile acestora pentru că nimeni nu cunoaște mai bine pe cineva decât colegii cu care se roagă, muncește, trăiește și face diferite planuri de viitor. Fiecare candidat la preoție trebuie să se atașeze de un preot bun luând întru toate exemplu acestuia”.

Atât în cursul pregătirii școlare din instituțiile de învățământ teologic cât și după intrarea în cler, sub influența negativă a mediului, contactelor cu diverși oameni, a lecturilor pe care le face întâmplător sau a unor împrejurări defavorabile, candidatul la preoție sau preotul tânăr sau de curând hirotonit poate trece adesea prin momente , de criză de vocație, adică de eclipsare momentană, de slăbire sau chiar de distrugere aparentă a vocației, ori a dragostei pentru preoție.

În asemenea cazuri, întreruperea studiilor teologice ori părăsirea preoției pentru astfel de motive echivalează cu o dezertare, o trădare a cauzei lui Hristos în lume.

Sfântul Grigorie de Nazianz subliniază că pe cât de grea va fi răspunderea și osânda celor care dau năvală spre preoție fără să aibă pregătire și chemare necesare, tot așa de aspră va fi pedeapsa celor ce fug de preoție din motive neîntemeiate, după ce s-au pregătit pentru ea. Acestora le recomandă supunere, amintindu-le cuvintele lui Dumnezeu, spuse prin gura proorocului Osea : „De vreme ce tu ai lepădat cunoașterea, și Eu te voi lepăda pe tine….”( Osea 4,6).

Un candidat la preoție fără vocație se scufundă în groapa patimilor și intereselor care l−au împins în cler. Dacă a intrat în preoție pentru a face avere, pentru o viață comodă, pentru ambiție sau alte motive, toată viața sa va fi o luptă pentru atingerea acestor idealuri.

Preotul fără vocație duce o viață tristă, plină de dezgust, de regrete, de remușcări, de necurăție și de degradare. Sunt însă preoți care își dau seama de situație lor și se îndreaptă. Îndreptarea se face prin pocăință și prin renunțarea la plăceri.

Preoția fiind dragostea sublimă față de Dumnezeu și față de oameni ea nu se poate obține și nu poate funcționa decât printr-o chemare de sus, expresia a acestei dragoste. Vocația nu este o necesitate de principiu ci una istorică, ea a fost prezentă la toți preoții adevărați ai Bisericii creștine de la Iisus Hristos până astăzi și va fi permanentă până la sfârșitul veacurilor.

Vocația se arată uneori de vreme, uneori mai târziu, dar totdeauna se află ca o făgăduință de logodnă cu Biserica. Ea este un apel discret făcut candidatului. Ea are nevoie de grădinarul priceput care să o descopere, să o cultive apoi să o desăvârșească. Biserica noastră, afirmă patriarhul Iustinian, are nevoie de preoți de vocație, și−i va recruta atât pentru parohii cât și pentru mănăstiri după criteriul vocației.

Și cursurile de îndrumare preoțească au rostul de a verifica vocația. „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în frunte cu patriarhul Justinian a pus la dispoziția clerului nostru posibilitățile de identificare, de promovare și verificare a vocației preoțești. Vocațiile false sau aparente trebuie tratate ori lichidate, dar e bine și de dorit ca cele reale să nu fie refuzate”.

Preotul cu vocație îndeplinește în parohia sa o pastorația deosebită, devine factor principal de orientare a credincioșilor punct cardinal al trăirilor morale și busola călăuzitoare pe toate cărările vieții. Această latură a sublimității preoțești o subliniază în chip deosebit A. De Lamartine în următoarele cuvinte : „În fiecare parohie este un om care este al tuturor, pentru că este părinte sufletesc al tuturor, este chemat ca martor, ca sfătuitor, ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieții, care ia pe om de la sânul maicii sale și nu−l lasă decât la mormânt, care binecuvintează ori sfințește leagănul, nunta, patul morții și sicriul, un om pe care copilașii se obișnuiesc al iubi, a−l venera și ase teme firește de el, pe care chiar necunoscuții îl numesc părinte, la picioarele căruia creștinii merg a depune mărturisirile lor cele mai intime, un om care prin starea sa, este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletului și trupului, mijlocitor obligat între săraci și bogați, care vede pe cel sărac ca și pe cel bogat bătând la ușă sa rând pe rând, cel bogat pentru a−i lăsa milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără a se rușina, care ne fiind de nici o treaptă socială, ține deopotrivă de toate clasele, de clasele de jos, prin viața sa săracă și adeseori prin umilința nașterii, de clasele înalte, prin educația, știința și înălțimea sentimentelor, ce inspiră și recomandă o religie a iubirii de oameni, un om în fine, care știe toate, care are dreptul de a spune toate și al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligențelor și asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeiești. Acest om este preotul.”

Lucrarea acesta esențială a preoției care este pastorația nu poate fi cuprinsă și limitată în cadrul unor anumite ore de serviciu. Ea se îndeplinește cu timp și fără de timp, la locul de muncă, în care preotul și în atâtea alte locuri, se săvârșește ziua și noaptea, cu stăruitoare pregătire și înarmare personală din partea preotului. Aceasta este o lucrare măreață, statornică și mereu neîncheiată care angajează toată ființa preotului, toată priceperea, toată arta și toată puterea lui de muncă. Preoția este o lucrare grea, o lucrare anevoioasă, care nu se poate realiza decât prin mobilizarea integrală a conștiinței noastre misionare. Fiecare preot să știe că dacă slujba este măreață, este sublimă, este dumnezeiască atunci și răspunderea lui este mare și cutre murătoare.

Fiecărui preot i se încredințează spre chivernisire și desăvârșire un număr mai mic sau mai mare de suflete, i se încredințează conducerea unei parohii. Întocmai precum o lumină se aprinde din altă lumină tot astfel și viața credincioșilor se aprinde și se modelează după viața preotului.

Învățătura creștină cea mai plină de căldură sufletească rămâne totdeauna o lucrare suspendată în vânt, dacă nu este așezată integral pe temelia faptei, dacă nu este sprijinită pas cu pas și clipă de clipă pe propria trăire creștinească a preotului.

Mântuitorul a cerut apostolilor și urmașilor lor să aibă o viață desăvârșită. Mântuitorul a arătat că ei au menirea să păstreze sănătatea și integritatea morală a tuturor credincioșilor și că acest lucru nu−l vor putea face decât fiind ei mai întâi de toate desăvârșiți din punct de vedere moral.

Sfântul Apostol Pavel adresându-se preoților le spune : „Păstoriți turma lui Dumnezeu, veghind asupra ei de bună voie, nu pentru câștiguri, ci din dragoste. Nu ca stăpâni ai păstoriților, ci pilde făcându-vă turmei”( I Pt.5, 2−3).

Sfântul Grigore Teologul pretindea ca preoții să fie asemenea unei făpturi cerești, care să propovăduiască Evanghelia și cu vorba, dar mai ales cu fapta, cu pilda lor cea bună. Deci, rezultă că condiția cea dintâi a unei bune pastorații rămâne pilda vie a preotului. În epoca noastră avem nevoie de asemenea preoți care să fie exemple demne de urmat în parohiile unde vor merge și unde vor fi puși spre păstorire.

Preotul cu pastorație bună trebuie să se îngrijească și să îndrume întreaga obște din parohie. El trebuie să se adreseze tuturor credincioșilor săi și să−i povățuiască deopotrivă pe cei tineri și bătrâni, pe bărbați și pe femei, pe țărani și intelectuali, pe bogați și pe săraci. Preotul nu trebuie să facă nici un fel de deosebire între credincioșii săi. El trebuie să se îngrijească și să se străduiască pentru a−i mulțumi pe toți și pentru a−i satisface sufletește pe toți. Aceasta o numim pastorație colectivă, iar pe lângă aceasta mai avem o pastorație intermediară prin care înțelegem tratarea și conducerea sufletească a unor anumite categorii de credincioși. Preotul este obligat să cunoască preocupările, frământările, durerile, nemulțumirile și dorințele unor anumite categorii de credincioși. Preotul poate ajunge la sufletele acestor credincioși prin ajutorul predicii și cateheze repetate.

Pe lângă aceasta preotul trebuie să se ocupe de fiecare credincios în parte. Mântuitorul a spus : „Eu cunosc oile Mele și ele Mă cunosc pe Mine și cuvântul Meu ascultă”( Lc. 10,14).

Cunoașterea aceasta duce la descoperirea rănilor, a slăbiciunilor, a insuficiențelor personale ale credincioșilor, pe care preotul e dator apoi să le trateze, să le tămăduiască și să le îndrepte. Mijlocul cel mai puternic în pastorație este Taina Mărturisirii, pentru că aici credincioșii își deschid larg sufletele și își descoperă toate insuficiențele și toate rănile morale din suflet.

Vocația este inseparabilă de muncă, iar munca intensă și entuziastă este expresia socială a vocației. O preoție care nu lucrează, care nu e mistuită de focul misionar al luminării și îmbunătățirii sufletelor și de progresul moral și social al credincioșilor, nu e proprie.

Aceste observații sunt valabile și pentru preoții creștini călduți, ( expresia paulină), care−și fac din preoție o etichetă sau exclusiv un mijloc de trai.

„Vocația aparține deci voinței dumnezeiești, iar sufletul care o primește răspunde acestei inițiative, ajutat fiind de har. Harul dezvoltă vocația și puterile sufletului până la a face din aceasta un vas fericit pentru chemarea de sus. Încetul cu încetul, vocația devine conștientă, se transformă în putere personală și se manifestă prin dorințe, înclinări, cuvinte și atitudini care denotă o desăvârșită libertate de voință.”

Cele ce am spus până acum despre vocație ca și criteriu fundamental pentru alegerea și promovarea păstorilor de suflete, nu înseamnă că vocația ar fi ea singură suficientă pentru a promova sau recomanda pe cineva în preoție. Ea constituie numai talantul, care la rândul său trebuie fructificat prin efort personal, făcând din această sămânță, rod binecuvântat după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Petru : „Pentru aceea, fraților, siliți−vă cu atât mai vârtos să faceți temeinică chemarea voastră, căci, făcând aceasta, nu veți greși niciodată”( II Petru 1,10).

Așa trebuie să fie un adevărat preot care trebuie să cunoască amănunțit fiecare suflet din parohia sa.

b) Cultura preotului

Pe lângă vocație un preot adevărat pentru a putea face față cerințelor din zilele noastre are nevoie și de o cultură deosebită. Într-o epocă de dezvoltare ca aceasta cultura preotului trebuie să fie unealta misiunii sale.

„Vocația preoțească nu poate rodi fără cultură, fără cultură integrală… Vocația precede în general pregătirea, dar ea se precizează, se clarifică și se definitivează prin pregătire. De aceea vocația trebuie să fie echipată cu o pregătire vrednică de ea, capabilă să pună în acțiune toate forțele și manifestările ei. Pregătirea constă atât în însușirea unui ansamblu de cunoștințe și practici profesionale, cât mai ales în angajarea și orientarea tuturor puterilor spirituale în slujba vocației”.

Adesea dintr-un minimum de vocație sau înzestrări vocaționale, cultivat printr-o muncă serioasă de pregătire adecvată, putem obține maximum de randament, și invers. Sămânța vocației pentru preoție sădită de Dumnezeu în om, se cere deci udată, îngrijită și cultivată, atât prin concursul factorilor educativi competenți, cât și prin efortul personal, muncă și strădanie, prin sârguința de a o dezvolta și desăvârși printr-o temeinică pregătire teoretică și practică, obținută în școlile teologice, prin studiu, și apoi prin lectură asiduă și prin voință de progres și desăvârșire, care nu trebuie să ne părăsească în tot timpul vieții. Fără o pregătire serioasă și continuă, preoția încetează a fi o misiune, un apostolat și coboară la nivelul unei simple profesiuni, ca oricare alta.

Sfera noțiunii de cultură trebuie să cuprindă neapărat pentru un preot și un teolog cele doua elemente fundamentale : teologia și celelalte științe umaniste ale vremii noastre. Măcar pentru a-și însuși arta omiletică și dea fi de folos împrejurărilor deosebite ale vieții din ceasul spovedaniei, preotul trebuie să tindă la o cultură temeinică multilaterală, deoarece el cel dintâi nu se cuvine să fie o făclie sub obroc.

În această privință patriarhul Justinian a zis: „precum au învățat preoții din epoca patristică la vremea lor, tot așa și preoții zilelor noastre trebuie să stăpânească în mod desăvârșit cunoștințele meșteșugului lor teologic și să aibă o orientare din cele mai bogate în toate domeniile de activitate filozofică și realist științifică”.

Teologia este o componenta esențiala a formației sacerdotale, deoarece preotul are misiunea de a învăța. Comentând cuvintele: „Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema” (Matei V, 19), Sfântul Ioan Gura de Aur spune: „Dacă prin „a învăța” Hristos ar fi înțeles „a face” n-ar fi mai fi trebuit să spună „și va învăța”, ci ar fi fost de ajuns să spună atât: „cel ce va face”. Dar așa, din pricină că a vorbit separat de amândouă, a arătat că altceva este a face si altceva este a învăța cu cuvântul și că e nevoie de amândouă pentru o desăvârșita zidire sufleteasca”.

Cunoașterea Scripturii, a scrierilor Sfinților Părinți și a teologiei în general, nu exclude, însă, cultura laică, care este o altă notă importantă a personalității preotului. O cultură laică bogată îi oferă preotului mai multe puncte de contact cu viața spirituală a omenirii. În special cultura filosofică este necesară preotului nu numai pentru ași forma propria sa convingere, ci și pentru convingerea altora. Pe omul cult î1 vom apropia, dacă noi înșine suntem înarmați cu o cultură superioară, pătrunsă, insă, de spiritul creștin. Cele mai dese aprecieri pozitive la adresa preoților, mai ales la orașe, se raportează la cultură. ,,Cutare este un preot admirabil, este un preot cult! “. Cultura pe care creștinii, culți la rândul lor, o cer și o apreciază este în primul rând teologică. Nu-i interesează dacă preotul are cunoștințe de astro-fizică, biologie, sau critica literara (deși le poate avea, nu fără folos). Vor sa constate, în schimb, că stăpânește bine doctrina Bisericii, biblic și patristic. La acestea adăugându-se, firesc, o bună cunoaștere și utilizare a limbii, deodată cu dovedirea posesiei unei culturi largi generale, însușită prin lecturi sistematice, făcute cu un riguros spirit eclectic.

Preotul trebuie să aibă o pregătire culturală la nivelul societății în care trăiește pentru a putea face față problemelor multiple din mijlocul păstoriților lui. Preotul trebuie să posede cât mai multă știință și filozofie dumnezeiască și omenească. În primul rând el trebuie să cunoască Sfânta Scriptură ca tezaur al adevărului dumnezeiesc revelat. Sfinții părinți nu s-au mărginit numai la cunoașterea Sfintei Scripturi ci ei își însușeau toată știința trecutului și prezentului. Sfântul Grigorie Teologul se exprimă în această privință astfel: „A-ți propune să înveți pe alții, câtă vreme tu însuți nu ești destul de învățat sau cum spune proverbul, să înveți olăria începând a face vase mari, adică să cauți, să sădești pietatea în sufletele altora, înainte de a o avea tu însuți, mi se pare că este un lucru nebunesc și semeț, nebunesc fiindcă nu-ți dai seama de neștiința ta și semeț pentru că te apuci de un lucru pe care abia îl pricepi.”

„Preotul își desfășoară activitatea în mijlocul credincioșilor, al căror nivel cultural este sporit și a căror dorință de a cunoaște abordează cele mai variate domenii ale culturii, științei și tehnicii. Unor asemenea credincioși preotul trebuie să fie părinte, păstor, duhovnic și povățuitor, în toate împrejurările vieții lor. De aceea, noi suntem datori să ținem seama de aceste noi stări de lucruri ivite în viața credincioșilor noștri și să le dăm pe păstorii pe care îi așteaptă; preoți culți, plini de zel apostolic, capabili să-și ajute păstoriții în drumul lor spre lumină și spre mântuire.”

Sfântul Ioan Gură de Aur omagiază în comparabila știință a Sfântului Apostol Pavel cu care nu se pot compara cele mai mărețe genii ale culturii antice grecești: „dacă aș cere grația lui Isocrat, eleganța lui Demostene, gravitatea lui Thucydide și sublimul lui Platon, ar trebui să pun în primul rând mărturia despre știința lui Pavel”.

Știința și filozofia preotului se cade să fie cât mai variată și cât mai întinsă. Sfântul Grigorie de Nazianz stabilesc că preotul nu are limite în a instrui și a fi el însuși instruit. Unii dintre părinți cum ar fi Origen, Tertulian, cei trei mari Capadocieni, Fericitul Augustin s.a. posedau anumite științe profane ca medicina, dreptul, filozofia, retorica, gramatica, muzica, aritmetica, geometria, științele naturale tec. ajungând astfel dascăli la care veneau să învețe chiar și profanii. Se impunea o cultura ridicată în toate domeniile vieții în așa fel încât preoții să poată lupta împotriva dușmanilor lor ca păgânismul, sectele și criza propriei creșteri a creștinismului. Sfântul Ioan Gură de Aur prezintă lupta dintre preoții creștini și adversarii Bisericii astfel: „dușmanii nu se servesc toți de aceleași arme și nu au planul să ne atace într-un singur fel. Cel ce are de dus lupta împotriva tuturor acestora, trebuie să cunoască tehnica tuturor, să fie în același timp arcaș și aruncător cu praștia, tribun și sutaș, soldat și comandant, infanterist și cavalerist, marinar și luptător și luptător pe ziduri. În războaiele militare, fiecare prin lucrul pe care și-l ia asupra-și se opune năvălitorilor. În războiul nostru lucrul nu stă așa. Dacă acela care vrea să învingă, nu cunoaște toate aspectele tehnicii, diavolul știe că printr-o singură porțiune, dacă e neglijată, să-și introducă tălharii ca să fure oile. Este la fel și cu cetatea lui Dumnezeu când are ca zid de jur împrejur istețimea și priceperea păstorului astfel încât toate machinațiile isprăvesc pentru dușman în rușine și în râs, iar cei ce locuiesc această cetate rămân nevătămați.”

Preotul este obligat să cunoască arta cuvântului cum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, că nimic nu poate egala concursul pe care cuvântul îl poate da învățăturii. Cuvântul este instrument, hrană ține loc de medicament și prin cuvânt putem deștepta un suflet adormit și potolim pe unul aprins și tot prin el retezăm ceea ce nu e de prisos și împlinim ceea ce lipsește.

Cultura generală e necesară îndrumătorului duhovnicesc pentru că prin aceasta el este ferit de unilateralitate. Pregătirea într-o singură direcție îngustează orizontul conducătorului duhovnicesc și îl pune în situația neplăcută de a nu putea aprecia celelalte aspecte ale vieții creștinilor. Cultura generală îl ajută să ia contact mai strâns cu păstoriții, să le cunoască mai de aproape ideile, aspirațiile, sentimentele, trebuințele și cunoscându-le să-și poată adapta mai bine munca sa la realitățile vieții. Îl ajută să pătrundă mai adânc în esența învățăturilor Evangheliei. Pentru el e necesară și o pregătire pedagogică. Fără cunoștințe pedagogice, rodul muncii învățătorești este foarte slab fiindcă neștiind și necunoscând principiile de bază, care te învață cum să te porți, cum să te faci înțeles de cei cărora vrei să le dai o învățătură astfel încât aceștia vor trebui să depună un efort foarte mare pentru a rămâne cu ceva din învățătura ta. Pentru a putea să se facă cât mai ușor înțeles pedagogul trebuie să cunoască persoana umană foarte bine. Chiar și între oameni este o mare diferență de temperamente. Unii sunt mai receptivi, alții mai puțini receptivi, unii mai pasionați și mai întrebători, alții mai puțini pasionați, unii au un bagaj de cunoștințe mai bogat, alții mai puțin bogat iar aptitudinile sunt împărțite.

Preoții zilelor noastre își desfășoară activitatea în mijlocul credincioșilor al căror nivel cultural se află în continuă creștere și a căror dorință de cunoaștere în cele mai variate domenii a căpătat perspective evidente. Unor asemenea credincioși, preotul trebuie să le fie părinte, păstor duhovnicesc și povățuitor în toate împrejurările vieții lor.

„De aceea preotul zilelor noastre trebuie să fie cult, plin de zel apostolic, capabil să-și ajute păstoriții în drumul lor spre mântuire și lumină.”

Nu se cere ca preotul să fie un geniu, deși geniile nu au lipsit din tagma preoțească. Taina preoției nu poate fi acordată unora lipsiți de cultură. Incapacitatea intelectuală îl expune pe preot disprețului public sau îl lipsește de respectul și considerațiile de care el are nevoie.

„La recrutarea elevilor și studenților care se pregătesc pentru preoție va trebui să se țină seama în clipe deosebite de forța intelectuală a acestora, forța care comandă, luminează și rodește alături de evlavie întreaga lor activitate viitoare.”

Vocația preotului nu poate rodi fără cultură. Studiul trebuie să fie o muncă zilnică a preotului și una din principalele lui îndatoriri. Despre cultura preotului găsim și argumente scripturistice și anume acela de la Maleahi 2,7 : „căci buzele preotului vor păzi știința și din gura lui se va cere învățătură căci el este solul Domnului Savaot”.

c) Curăția morală a preotului

Aceasta reiese din însăși sfințenia slujbei sale, privită mai ales din latura sacramentală sau sfințitoare. Adevărul religios predicat de preot în fața Sfântului Altar trebuie întrupat în viața personală a preotului. Să fii curat și să-ți faci slujba deplin sunt două comandamente de ordin moral, iar fără îndeplinirea lor nu este cu putință preoția adevărată. Curăția morală este o condiție esențială a preoției creștine ortodoxe.

Creștinii au ținut totdeauna să primească Sfintele Taine cin mâini curate. Astfel Sfântul Simeon Noul Teolog descrie chipul preotului în felul următor : „Mai întâi de toate el trebuie să fie curat nu numai trupește ci și sufletește, să nu fie părtaș la nici un păcat, apoi să fie nu numai în afară, ci și în viețuirea lăuntrică. Atunci când se află în fața Sfintei Mese preotul trebuie să privească cu mintea prin Sfintele daruri, însăși Dumnezeirea. Și nu numai atât, ci să-l câștige pe însuși Domnul și să-l aibă pururi petrecând în ființa sa și în inima sa. Numai așa cu cugetul treaz și cu îndrăznire va putea înălța rugile sale de preot către Dumnezeu, către păstoriții săi și fiii săi duhovnicești încredințați lui”.

Trăirea religioasă trebuie să fie foarte pătrunzătoare și adâncă încât să poată spune la fel cum a afirmat și Sfântul Apostol Pavel : „ nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” ( Gal. 2,20 ). Când Hristos trăiește într-un preot, atunci viața lui este în perfectă concordanță cu doctrina pe care o propovăduiește și cu credința pe care o mărturisește. Viața trăită va fi o confirmare și o ilustrare a credinței sale, iar credința va consta în adeziunea pe care o dă mintea, adevărurilor religioase. Dar viața de credință a preotului paulin , nu este o harismă, un dar primit fără efort, ci este rezultanta unui efort susținut, ca și al harului primit prin Sfintele Taine, pentru primirea cărora el trebuie să se pregătească în special.

Preotul după chipul paulin, nu trebuie să fie nu numai un hristolog, ci mai presus de toate un hristofor. Să poarte pe Hristos în inima sa și Hristos îi va reînnoi încontinuu puterile asupra tuturor adversităților și să poată zice ca odinioară apostolul : „Chiar dacă omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinăuntru încontinuu se reînnoiește”( 2Cor. 4,16 ).

Acesta îi făcea pe Sfinții Părinți să se sfiiască în fața unei asemenea mari vrednicii iar în anumite situații aproape ca nu cutezau sa o primească. Chiar Sfinții Trei Ierarhi s-au temut de ea, socotindu-se nevrednici de aceasta chemare, deși erau curați ca îngerii. S-au temut gândindu-se la măreția ei și la responsabilitatea lor ca pastori de suflete, pentru ca îmbrățișând-o să facă din aceasta nobila misiune cea mai vie și mai sfântă lucrare a vieții lor, rămânând peste veacuri adevărate modele de teologi si chipuri desăvârșite ale adevăratului pastor de suflete pe care l-au ilustrat cu inegalabila măiestrie în operele nemuritoare despre preoție și l-au întruchipat în trăirea, nevoința și faptele lor pilduitoare.

Ei știau că a fi preot și teolog, a vorbi despre Dumnezeu și mai ales a-L simți pe Dumnezeu și a săvârși cele sfinte, trebuie sa te sfințești tu însuți mai întâi; trebuie să fii curat cu inima și pentru a fi curat cu inima, trebuie mai întâi ca mintea să-ți stăpâneasca patimile; trebuie să plângi pentru păcatele săvârșite, să fii blând, smerit, iertător, să flămânzești și să însetezi de dreptate, să fii milostiv și să iubești pe aproapele tău. Conștient de aceasta menire, Sfantul Grigore Teologul afirma astfel înainte de a se învrednici să dobândească harul preoției: „Pentru ca să curăț pe alții, spune el, trebuie sa fiu eu mai întâi curat. Să fiu eu înțelept, ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumina, ca să luminez pe alții. Sa fiu eu aproape de Dumnezeu ca sa apropii pe alții. Sa fiu eu sfânt, ca sa sfințesc pe alții. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere”.

Ea este expresia celei mai înalte conștiințe a responsabilității sacerdotale ce apasă pe umerii preotului. O conștiință pătrunsă până în adâncul ei de duhul slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor; o inima înflăcărată care se jertfește și se dăruiește necontenit în slujba semenilor, „care nu caută pe ale sale și nu gândește răul” (I Cor. 13, 5), ci pururea urmează „cele bune și de folos sufletelor” (atât în ce privește binele moral personal cât și cel a păstoriților). Aceasta este inima preotului la care aleargă „tot sufletul creștinesc cel necăjit și întristat care are trebuință de mila și ajutorul lui Dumnezeu”.

Ca preoți și păstori, Sfinții Trei Ierarhi au fost profund ancorați în viața spirituală a păstoriților lor și în îndeplinirea misiunii lor sacramentale pe care au slujit-o cu atâta abnegație și devotament încât nu au precupețit nici timpul, nici odihna și nici truda și oboseala, ci au pus în valoare tot talentul, toată erudiția și cultura lor, tot spiritul de sacrificiu și toată strădania și nevoința lor, în scopul îmbunătățirii sufletești a credincioșilor. Pentru ei, factorul determinant în slujirea misiunii preoțești (al cărei scop fundamental este formarea caracterelor creștine și modelarea sufletelor) îl constituie exemplul vieții personale a preotului, adică „graiul faptelor”.

Aceasta este trăirea autentica a Evangheliei și predica vie care are o înrăurire covârșitoare asupra vieții păstoriților. Predica prin cuvânt luminează doar mintea și sensibilizează inima, însă exemplul faptei este mai ușor intuit de credincioșii, care văzând forma vizibila și concreta in care se prezintă binele înfăptuit sub ochii lor, se aprind și mai mult de dorința de a-l transpune întocmai în practică și astfel prind gustul virtuții. De aceea preotul în calitatea sa de pastor de suflete și „ca model și dreptar al pietății spre îndrumarea pe calea cea dreapta a celor ce urmează Domnului” , i se cere lui mai întâi, înaintea tuturor să traducă în fapta poruncile dumnezeiești ale Sfintei Evanghelii, ca în felul acesta „să înfățișeze tuturor chipul oricărui bine, făcând el mai întâi cele ce învață, cum mărturisește Sfântul Vasile cel Mare sau cum avea să spună de altfel mai târziu, Sfantul Ioan Gura de Aur în celebrul său tratat „Despre preotie”: „Atunci ești un învățător desăvârșit, când prin cele ce faci și prin cele ce înveți duci pe ucenicii tăi, pe credincioși, la viața cea fericită, pe care a poruncit-o Hristos”.

Tot în legătură cu curățirea sufletească a preotului, Prea Fericitul Iustinian are această precizare : „În Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, în timpul cântării heruvimice, este scris : „Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să-ți slujească ție, Împărate al slavei; căci a sluji ție este un lucru mare și înfricoșător chiar și pentru puterile cerești”. Chiar de aceea, Patriarhul Iustinian consideră ca o condiție esențială a lucrării sfințitoare sau liturgice a preotului creștin, sfințirea propriei vieți, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel din prima sa epistolă către Timotei : „Se cade preotului să fie fără prihană…”( I Tim. 2,2-7 ). Chiar din acest motiv Patriarhul Justinian a cerut preoților să-și împodobească preoția cu veșmântul neprihănirii, având pururea conștiința trează că sunt datori să vegheze la curăția lor trupească și sufletească, astfel ca să nu mai întinați de nici un păcat, căci pilda vieții preotului este mai grăitoare decât cuvintele lui”.

Sfinții Trei Ierarhi au fost consecvenți întru totul îndeplinirii idealului sfânt al preoției, consacrând în slujba lui tot elanul și efortul lor, împletind armonios cuvântul cu fapta, munca cu rugăciunea, curăția cu smerenia, jertfa cu dăruirea, abnegația cu evlavia, cultura cu trăirea și iubirea dezinteresata și sincera cu mila față de cei săraci, pentru a deveni în felul acesta icoane vii ale virtuții și trăirii creștinești. În tot ce au învățat și au înfăptuit ei în toate laturile apostolatului lor evanghelic, întrezărim chipul ideal al adevăratului pastor duhovnicesc care se străduiește neîncetat să-și împodobească viata sa religios-morala în așa fel încât „frumusețea sufletului lui să strălucească în toate împrejurările din viata lui, ca să poată în același timp, și bucura, dar și lumina sufletele celor ce-l privesc”.

Această conștiință a misiunii preoțești, care definește profilul moral al adevăratului slujitor al sfântului altar, izvorăște din convingerea ca în numele lui Dumnezeu nu poți lucra cu vrednicie și nici nu poți apropia pe oameni de Dumnezeu dacă nu ești tu mai întâi cu sufletul neprihănit lângă Dumnezeu.

„Marele scop pentru care este pus un pastor într-o parohie – spunea odată cineva – , nu este acela de a-și urmări studiile sale teologice, nici de a-și cerceta enoriașii în fiecare săptămână, nu este nici măcar acela de a le predica Duminica; ci acela de a trai in mijlocul lor ca un om al lui Dumnezeu, a cărui prezență însăși să fie o dovada ca e cu putință să trăiești pe pământ viața de sus și că lucrurile de care se vorbește Duminica la biserică sunt realități”.

Numai atunci sămânța cuvântului evanghelic va prinde rădăcini și va încolți în sufletele oamenilor și numai așa va avea preotul certitudinea și însuflețirea care rezulta din convingerea că reprezintă adevărul și anume atunci când aceste adevăruri au fost trăite și realizate integral în viata sa exemplara. Altfel, învățătura singura fără pietate adâncă nu aduce roade și cuvântul preotului nu poate avea ecou în sufletele ascultătorilor și nu poate zidi. El rămâne sec, fără viață; nu pătrunde în adâncul inimii pentru că nefiind simțit cu toată ființa, nu are putere de convingere.

De aceea pe buna dreptate afirma cândva episcopul Guillibert din Ferejus la începutul secolului XX: „Sa ne ferească Dumnezeu de un cler care n-ar ținti decât numai știința. Prin aceasta ar câștigat academiile, dar popoarele n-ar mai avea pâinea vieții”.

Pentru a evita acest eșec nu rămâne decât o singura cale trasată de Mântuitorul și de Sfinții Trei Ierarhi și anume aceea ca preotul să-și conformeze viața cu spiritul învățăturii evanghelice, unind învățătura cu fapta și demonstrând tuturor că ceea ce zice și face, căci numai astfel își vor căpăta oamenii încrederea întru el și-l vor aprecia și iubi ca pe un adevărat părinte.

Credincioșii vor sa vadă în persoana și purtarea preotului întruchiparea fidela a virtuții și nu numai un simplu vorbitor despre Dumnezeu, ci „un exemplu evident de împlinire a fiecărei porunci a Domnului, astfel încât chiar și atunci când tace, exemplul faptelor lui să fie pentru învățătura mai eficace decât orice vorba” – cum spune Sfantul Vasile.

Prin credința puternica și viata curată însoțită de cununa faptelor bune și preotul poate ajunge asemenea Sfântului Vasile cel Mare un făclier al inimilor și o pildă de înălțare neîntreruptă pe treptele virtuților creștine așa cum îl elogiază biserica în cântările ei:”Ai adunat cuvioase părinte mulțimea bunătăților sfinților: blândețea lui Moise, râvna lui Ilie, mărturisirea lui Petru, teologia lui Ioan și ca și Sfântul Apostol Pavel n-ai încetat a striga: cine nu este slab și eu sa nu fiu slab, cine se smintește și eu să nu mă aprind” (stihira a II-a, de la Stihoavna Vecerniei praznicului).

Pentru a ajunge la înălțimea chemării sale, preotul trebuie să fie potrivit îndemnului și modelului de viata al Sfinților Trei Ierarhi, un pios trăitor al virtuților creștine „să atragă pe credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale, adică sa fie prin viață, comportarea și gândirea lui „o oglinda nepătată a lui Dumnezeu si a celor dumnezeiești”. Așa de nepătată și neîntinată să-i fie viața, încât nu pe pământ s-ar petrece ea, ci „in cer, printre puterile îngerești”, spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Umblând pe pământ, preotul trebuie sa fie omul care coboară mireasma cerului pe întinsul pământului prin nestricăciunea sufletului său care „trebuie să fie mai curat decât înseși razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt sa nu-l părăsească și să poată (oricând) spune: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește in mine”(Galateni 2, 20). Cu alte cuvinte trebuie să trăiască în tine Dumnezeu pentru ca să-L poți cunoaște. Trebuie să-L găsești mai întâi și după aceea să-L propovăduiești altora, spunând ca și Sfantul Apostol Pavel, ce știi tu, ce simți tu, ce ești tu, ce poți tu, acum când Dumnezeu locuiește întru tine și lucrează în lume prin tine, căci altfel niciodată nu-L vei găsi iar daca te-ai unit cu El prin fapta bună și prin viața curată, atunci El însuși va grai oamenilor prin tine.

Va trebui să fie conștient că este un organ al Duhului Sfânt, iar acest organ trebuie să fie demn de Dumnezeu, care lucrează prin el. Dacă după concepția paulină, creștinii trebuie să se socotească ca fiind temple ale lui Dumnezeu, (1Cor. 3,16), iar corpul lor ca niște locașuri ale Sfântului Duh, (1Cor.6,19) cu atât mai vârtos trebuie să se socotească preoții prin funcția pe care o îndeplinesc, ca niște temple sfințitoare ale lui Dumnezeu și ca niște locașuri ale Sfântului Duh. Spre o viață sfântă îi obligă și faptul că ei fac parte integrantă din Biserică, care este corpul mistic al lui Hristos și mai ales rolul mare pe care îl au în acest corp mistic, al cărui cap este Hristos. Preoțimea prin activitatea ei, trebuie să trimită până în cele mai îndepărtate celule ale organizației bisericești, sângele purtător de viață duhovnicească și morală. De la preot trebuie să plece toate îndemnurile frumoase, toate gândurile bune care trebuie să se sprijine pe viața lui morală, care servește enoriașilor săi ca exemplu. Convingerile religioase, ca și baza morală a preotului, trebuie să se formeze în adâncă cugetare și rugăciune. El trebuie să fie mai presus de toate un om al rugăciunii. Prin aceasta se întăresc convingerile religioase și se fructifică viața morală. Rugăciunea este nervul religiei și acest nerv trebuie îngrijit și întărit.

Deci preotului i se cere mai înainte de toate viața morală ireproșabila și sfințenie. Aceste doua însușiri sunt impuse atât de calitatea sa de pastor al turmei duhovnicești cât mai ales de condiția sa de sfințitor al vieții credincioșilor. Ca mijlocitor al harului divin și organ sfințitor al vieții păstoriților săi, „preotul este dator să se prezinte în fața sfântului altar curat, precum cu sufletul așa și cu trupul” după cum prevăd Povățuirile din Liturghier. Cele sfinte se chivernisesc și se dau celor sfinți adică curați cu inima și fără de prihană așa cum se exprima în mod sugestiv Mântuitorul în rugăciunea Sa arhiereasca: „pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (Ioan 17, 19). În aceste cuvinte este cuprinsă cea mai imperativă datorie a preotului si a apostolului creștin. De fapt întreaga viață a preotului trebuie să fie un proces de neîncetat de pregătire spirituală, un urcuș continuu pe culmile sfințeniei, pentru că el săvârșește jertfa cea fără de sânge și vine în contact nemijlocit cu însuși Sfântul Trup și Sânge al Domnului pe care îl atinge, îl consumă și îl împarte credincioșilor.

„Spune-mi, te rog, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, unde-l vom pune pe preot, atunci când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârșește prea înfricoșătoarea jertfă și când atinge necontenit pe Stăpânul obștesc al tuturora? Cât de mare curăție, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândește-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie sa fie limba aceea care rostește acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat și mai sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta duh?”.

Însă Duhul cel mântuitor și de viață dătător lucrează după măsura credinței. Daca acest Duh „Care totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsa le împlinește” ar întâlni o minte luminata de credință, o simțire lăuntrică evlavioasă, o inima aprinsă de focul dumnezeieștii dragostei și o voință statornică în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, „ar smulge sufletul preotului din orice întinăciune – spune Sfantul Ioan Gura de Aur – și i-ar păstra nevătămată frumusețea cea duhovnicească, ajutându-l să-și înalțe treptat viața sa personală astfel încât să și-o apropie de sfințenia Tainelor. Dar pentru a ajunge să-și facă din trupul sau templu al Duhului Sfânt, trebuie mai întâi să biruiască patimile din el: să stârpească gândurile răutății, să alunge poftele cele viclene și să domine toate dorințele, efectele și pasiunile care îl trag în el trăiește nu numai pentru el, ci și pentru o atât de mare mulțime de oameni”.

Ca viețuitor între oameni, el nu trebuie să uite niciodată faptul că nu îi este permis nicicând să recurgă la sentimente inferioare, la instincte brutale și la gesturi și atitudini necuviincioase care îl înjosesc și îl compromit în fata credincioșilor. Astăzi se cere mai mult ca oricând, ca preotul sa fie un creștin adevărat între ceilalți oameni, „încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lui nu mai puțin decât cuvântul lui”, spune marele ierarh antiohian.

Preotul trebuie să se distingă radical de restul oamenilor prin trăirea sa creștinească, prin caracterul sau generos și conduita sa ireproșabila. El nu poate fi ca ceilalți oameni cu inima lor pământeasca și întunecată de patimi, ci cu o inima înflăcărată de duhul dragostei de Dumnezeu și de oameni, cu o inima curățita până în străfundurile ei de toata negura și rugina păcatului, pentru că preotul simte nu cu inima sa de om, ci cu inima Celui care l-a trimis la oameni ca să-I cheme la El și să-I mântuiască în numele Lui. Inima omenească a preotului se confunda și se topește în inima incandescentă și dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos. În aceasta inimă se adună și ard ca o supremă jertfă toate gândurile și dorințele credincioșilor, pentru ca toate faptele omenești se îndreptă spre ea ca într-un focar, toate se lămuresc la lumina și la căldura ei, a celei mai mari inimi care le cuprinde pe toate și care este inima preotului. Din aceasta inima izvorăsc ca dintr-un izvor toate gândurile curate și sentimentele nobile, căci nu poate fi preot adevărat cu sentimente josnice, nu poate predica iubirea și în același timp să urască, nu poate învăța smerenia și să fie orgolios, nu poate recomanda milostenia și să fie avar și egoist, nu poate propovădui dreptatea și să fie nedrept, nu poate elogia înțelepciunea și răbdarea și să fie nechibzuit, imprudent sau irascibil, nu poate cere blândețe și să fie brutal, căci altfel ar contrazice toata învățătura evanghelică și ar deveni pricină de sminteala înaintea oamenilor, care ar vedea în el un travestit și nu o pildă vie a virtuții, ci un pictor fals al ei.

Toate faptele și manifestările exterioare ale preotului trebuie să-l vădească ca fiind un om al lui Dumnezeu demn de misiunea sa, curățit de patimi, cu gesturile controlate, cu fruntea descrețită, cu privirea blândă și prietenoasa și cu vorba dulce și tacticoasa, încât – spune Sf. Grigore – „să nu sune niciodată fals sau să aibă sunet de aramă, ci sa fie întocmai ca argintul sau aurul în orice împrejurare din viață”, adică să fie „statornic în caracter, cunoscător al rânduielilor canonice și corect în ale credinței, trăind cu toata râvna creștinească în cumpătare și asceza”, cum afirma Sfantul Vasile cel Mare.

Preotul pentru păstoriții săi trebuie să fie pildă, învățător și model de virtute, prin exemplul propriei lui vieți vrednică de a fi urmată și imitată. Credincioșii cer de la preot un stil de viață fără de pată, fără urme și alunecări, o viață încununată cu virtute, înțelepciune și dragoste. Gradul de credință, evlavie și dragoste care însuflețește pe preot la îndeplinirea misiunii se vede din faptele lui.

Pentru ca preotul să poată face față la activitatea sa pastorală și să poată bine chivernisi familia sa mică și apoi și pe aceea mare, el trebuie să posede unele însușiri mai aparte față de cele ale credincioșilor de rând, fiind el însuși o pildă vie a virtuților pe care le propovăduiește : „să preamărească credința, nădejdea și dragostea prin credința sa vie, prin nădejdea sa neclintită și dragostea sa aprinsă. Să propovăduiască curățenia prin curățenia vieții sale. Să propovăduiască bunătatea prin bunătatea inimii sale. Să propovăduiască blândețea și smerenia prin blândețea sa și lipsa de trufie. Să propovăduiască mila prin înțelegerea sa caldă față de suferințele altora și prin jertfelnicia sa. Viața preotului trebuie să fie ca o carte deschisă , din care să învețe păstoriții săi cum trebuie înțeleasă Evanghelia”.

Ca păstor, preotul trebuie să fie cetate zidită pe înălțime, spre care toți ochii sunt ațintiți și de la care așteaptă toată lumea pilda cea bună și să nu fie pricină de sminteală prin faptele și viața lor pentru că Însuși Mântuitorul afirmă : „Cine va sminti pe unul dintre cei mici, care cred în Mine, mai bine ar fi de el să-i atârne ceva de gât, o piatră de moară și să-l arunce în adâncul mării”( Mt. 18,6 ). Apoi Sfântul Apostol Pavel mai afirmă : „Fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curățenia, iar Sfântul Ioan Gură de Aur comentând acest text, ne zugrăvește în cuvinte și imagini alese, chipul păstorului care trebuie să fie pildă întru toate : „Fii tu prototip al vieții, stând înaintea credincioșilor ca o icoană vie, ca o lege însuflețită, ca un drept, ca un monument viu al bunei viețuiri, căci așa trebuie să fie dascălul”.

Preotul propovăduiește Evanghelia nu numai prin predicile ținute în biserică, ci și prin exemplul său personal al vieții sale. Cuvântul și fapta trebuie puse în acord cu viața preotului, acestea două trebuie să se sprijine una pe alta. Prin nimic nu poate mai bine preotul propovădui decât în faptele lui.

Preotul este urmărit de credincioși în toate gesturile și comportarea lui. Evlavia pe care o cere preotul credincioșilor trebuie să o aibă el mai întâi. Dacă nu e credincios, evlavios, predica lui numai pe jumătate pot zidi.

Predica faptei este mai uimitoare, mai convingătoare, pe aceasta trebuie să o folosească preotul în orice moment. Un preot poate fi cel mai valoros predicator, cel mai strălucit orator, iar dacă lumea din jurul lui geme de lipsuri și suferințe el predicându-le să aibă răbdare că totul se rezolvă, nu numai că le jignește inima și le sporește durerea, dar le dai toate temeiurile să te socotească un impostor de rând.

Sublimitatea misiunii impune preotului datoria unei purtări morale ireproșabile. După învățătura Sfintei noastre Biserici nevrednicia morală a preotului nu împiedică cu nimic asupra harului divin, asupra lucrurilor sfinte săvârșite de el, dar aceasta nu îl scapă de răspundere în fața lui Dumnezeu, fiindcă nevrednicia lui morală produce tulburări în conștiința și viața credincioșilor, influențându-i spre rău în loc să-i conducă spre binele moral.

„A fi preot înseamnă a fi bun slujitor al Sfântului Altar, dar și destoinic slujitor de suflete prin cuvânt și conduită morală demnă”. Prin purtarea morală înțelegem principiile morale creștine, adică trăirea moralei creștine în viața zilnică după pilda Mântuitorului.

Mântuitorul este modelul viu de trăire și de conduită morală pentru toți credincioșii. Purtarea morală a preotului cere o intensă viață interioară duhovnicească. În interiorul sufletului său se află laboratorul propriu-zis al vieții omenești, zăcămintele bogate ale puterilor sufletești și morale. Mântuitorul se adresează cu învățătura Sa interiorului uman, moralizându-l și înnoindu-l cu harul divin spunând : „ Curăță întâi partea cea dinlăuntru paharului ca sa fie și cea dinafară curată” (Mt. 23,26).

Ați însuși ca preot toate principiile morale creștine și a le propovădui cu cuvântul nu este lucru greu, mai greu dar nu imposibil este a te conforma lor în purtarea zilnică, în urma ispitelor și patimilor care dau năvală. Preotul zilelor noastre trebuie să dea dovadă de caracter moral, de statornicia voinței în direcția binelui și în practicarea virtuților. Preotul să nu uite niciodată că este preot. Viața sa particulară nu poate fi detașată de calitatea lui de slujitor al Sfântului Altar. El este preot al celor sfinte și își păstrează această calitate și în familie și în orice relație socială. El e privit cu atenție cum se comportă în afară Sfântului Altar. Nu se poate concepe ca un preot să predice despre însușirile bune, despre stăpânirea patimilor, iar apoi imediat să se adreseze unui credincios brutal. Purtarea lui trebuie să fie în deplină armonie cu cuvântul lui. Preotul trebuie să fie model pentru credincioși și prin purtarea lui în familie. Neînțelegerile familiale, comportările morale ale membrilor familiei se răsfrâng și asupra vieții familiale ale credincioșilor, iar răspunderea morală, revine în mare parte preotului.

„ Purtarea morală a preotului este conform principiilor morale creștine când e pilduitoare în ascultare și supunere față de autoritățile bisericești și de stat precum și în practicarea virtuții cetățenești prin care se înțelege atitudinea interioară și exterioară a cetățeanului față de colectivitatea organizată căreia aparține”.

Trăind în complexul vieții sociale, ispitele și patimile ne dau mereu asalt încât nu vom putea zice: „că păcat nu avem că pe noi înșine ne amăgim și adevărul nu este întru noi”(I In.1,8).

Ispitele nu le vom putea înlătura decât prin încordarea tuturor puterilor morale. Acest lucru este posibil dacă nu suntem lipsiți de harul divin și pilda vieții Mântuitorului : „Înfrângând ispitele, stăpânind patimile, îndepărtând păcatul și împodobindu-se cu virtutea creștină în toate înfățișările ei, preotul zilelor noastre va arăta ca este preot și face ceea ce predică”.

Un astfel de preot este o binecuvântare pentru credincioși în toate aspectele vieții lor. Putem afirma fără nici o reținere că Biserica noastră nu a fost lipsită de astfel de preoți. Istoria Bisericii noastre este o mărturie limpede și vie de muncă jertfelnică a preoțimii noastre, de muncă jertfelnică pentru înflorirea vieții morale și sociale. Este grea misiunea preoțească, dar și atât de sublimă. Căci ce poate fi mai înălțător pentru conștiința morală a preotului decât a ști că are sfânta misiune să conducă sufletele spre mântuire și unirea cu Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel zice despre preot : „Întru toate arată-te pe tine pildă”(Tit 2,7). Se așteaptă de la preotul de azi depunerea unui efort susținut pentru însănătoșirea vieții morale a societății care prezintă astăzi un spectacol dureros și îngrijorător pentru slăbirea instituției de familie, în dezorientarea și excesele de tot felul ale tineretului și prin decăderea moravurilor. „În întreprinderea și desfășurarea unei asemenea acțiuni, este nevoie ca preotul să aibă o credință religioasă neclintită, manifestată prin împlinirea cu convingere a pietății, a obligațiilor sacramentale și sacerdotale”.

Este nevoie ca preotul să aibă curăția și sfințirea vieții mai presus de orice bănuială, iar dragostea, altruismul și jertfelnicia față de toți cei în suferință să fie ridicată la cea mai desăvârșită formă de exprimare.

O altă virtute care trebuie să împodobească sufletul și pe care Prea Fericitul Patriarh o consideră ca fiind foarte necesară în activitatea preoțească este virtutea iubirii, virtutea care „lipsește lumii noastre de acum”.

„Dragostea afirmă Patriarhul Justinian este cea care ne trebuie ca să fim oameni desăvârșiți, zidiți cu adevărat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Căci fără dragoste toate strădaniile sunt șubrede și neputincioase : pravila și iscusința învățăturii, belșugul și razele culturii; mai tot ce nu este întemeiat pe dragostea de oameni se zdruncină și se irosește în zadar. Este temeiul și ținta vieții noastre, legată de pașnica viețuire pe pământ și de3 zările tainice ale nemuririi. Dragostea este oceanul de unde încep și se sfârșesc toate celelalte virtuți, afirma un mare gânditor creștin. Este floarea neveștejită, din care odrăslește bunătatea, pacea și sfințirea vieții. Din dragoste a făcut Dumnezeu lumea și de aceea „dragostea nu piere niciodată” ( I Cor. 3,8 ) .

Iată icoana unui asemenea preot, zugrăvită atât de sugestiv și în culori atât de vii de Abatele Dubois: „Ceea ce izbește de la început, e o figură deschisă și candidă, care de la prima privire are aerul unei amabilități ce place mult; privirea e dulce, binevoitoare și modestă; gura are ceva grațios și surâzător ce nu are nimic rigid, nimic de prea liber, e naturala, fără ceva artificial; mișcările și gesturile îi sunt rare și n-au nimic brusc, nici precipitat; umbletul e grav, calm, așezat, nimicurile curioase pe care le întâlnește în drum nu-i atrag privirile, conversația nu este zgomotoasă, impetuoasă, pasionată; e pătrunsă de dulceață și de moderațiune; nu e nici risipitor nici scump la vorba, adică vorbește puțin pentru a nu fi socotit mare la gură și destul pentru a nu fi tăcut, discuțiile sunt foarte rare și când nu se pot înconjura nu se observa niciodată mania, se distinge totdeauna prin o gravitate temperată cu blândețe; izbucnirile râsului sunt oprite și dacă câte odată îi scapă involuntar, se grăbește să revină la surâsul amabil, care e nou plus ultra al voioșiei, pe care modestia o permite credincioșilor. Îmbrăcămintea îi este de așa fel, că nimeni din cei ce o văd, nu o judecă, nimeni nu zice: asta e nepotrivită; nimeni nu zice asta e eleganta, ci toata lumea va zice: e convenabilă. Când un preot întrunește în persoana sa calitățile externe pe care le-am înșirat nu se va arăta niciodată fără să i se zică: iată un preot amabil; iată un sfânt și demn de preot”.

Preotul trebuie să aibă ca exemplu în viață pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel care au slujit lui Hristos și au propovăduit învățătura Lui până la sacrificiul vieții lor. „Sarcina de căpătâi a preotului Bisericii Ortodoxe Române este aceea de a promova în rândul credincioșilor săi o viață

religios-morală cu adevărat creștină de a-i face să iubească marile năzuințe ale lumii de astăzi”.

Capitolul III

Aspecte ale lucrării preoțești

a)Preotul săvârșitor al celor sfinte

Preotul este dator să se apropie de cele sfinte „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, curățindu-se de orice întinare care l-ar face nevrednic de acest dumnezeiesc oficiu. În săvârșirea fiecărei taine sau ierurgii preotul trebuie să pună căldură, participare sufletească, convingere căci numai așa va putea comunica cu Dumnezeu.

Ca principiu general preoția a fost instituită întâi de toate pentru nevoile cultului, adică pentru a mijloci legătura oamenilor cu Dumnezeu: „pe de o parte, pentru a-I da lui Dumnezeu cinstea și mărirea ce I se cuvin din partea făpturilor, iar pe de altă parte pentru a dobândi de la el și a transmite oamenilor harul Său sfințitor și toate cele ce sunt de trebuință vieții noastre spirituale.

Se știe că Mântuitorul întemeiază preoția creștină în primul rând în vederea menirii ei sacramentale, la Cina cea de Taină, când lasă apostolilor săi datoria și puterea de a săvârși Sfânta Euharistie ( „aceasta să o faceți întru pomenirea Mea…”), completând-o apoi cu prerogativele dea lega și dezlega păcatele și abia mai târziu au primit apostolii autoritatea deplină prin cuvintele de trimitere la predică, adică pentru a converti lumea întreagă.

Oficiul de liturghisitor al preotului creștin ortodox constituie, deci nu numai punctul cel mai sublim al preoției, ci și latura cea mai însemnată a misiunii sale, adică aceea de a fi , în ultimă linie, organul sfințitor al vieții credincioșilor săi. Acest oficiu, din cauza sublimității sale, constituie și o sarcină de încredere, care reclamă din partea liturghisitorului un înalt grad de sfințenie în slujba sa.

Acesta este, de altfel, unul dintre principalele puncte deosebitoare între noi și protestanți. Se știe că , în concepția ortodoxă, în opoziție cu cea protestantă și sectară, preotul reprezintă o verigă indispensabilă de legătură între credincioșii de rând și Dumnezeu. În această calitate el îndeplinește aceea funcție dublă de care am vorbit : pe de o parte prezintă lui Dumnezeu ceea ce oferă credincioșii – adică darurile, închinarea și rugăciunile lor – iar pe de altă parte, transmite poporului ceea ce vine de la Dumnezeu, adică harul său.

De aici se vede cât de greșită este concepția acelora care, întrebuințând epitetul batjocoritor de ritualism, vor să coboare funcția ierurgică a preotului pe al doilea plan, punând pe primul plan datoriile extra liturgice și având să spună că nu preotul bisericesc de odinioară este idealul vieții noastre, ci preotul „activist”, adică acela care activează mai mult în latura socială, culturală și economică a parohiei sale. Fără îndoială nici nu ne gândim să diminuam importanța acestor laturi ale misiunii preoțești, mai ales în vremurile de astăzi.

De liturghisitor în dublă calitate : ca interpret al preoției lui Hristos și ca reprezentant sau mijlocitor al credincioșilor atârnă redarea corectă sau inexactă a sensului caracteristic al fiecărei taine a Bisericii. Liturgul este prin aceasta, un stejar credincios pentru păstrarea neștirbită și nealterată a ființei religiei însăși, dacă el păstrează unitatea liturgică, după cum poate să fie – prin ignoranță, inconștiență sau neglijența lui – un mijloc pentru insinuarea în cult a unor credințe străine sau sub nivelul moral al creștinismului. După cum vedem, se uită prea adesea marea importanță a persoanei liturgului pentru realizarea și menținerea unității religioase, pentru păstrarea neștirbită a doctrinei însăși, prin respectarea unității și a uniformității cultului.

Biserica creștină nu a lăsat îndeplinirea rituală la inspirația sau la gustul personal al liturghisitorilor. Ea a trebuit să prescrie, treptat – treptat, de-a lungul vremii, nu numai rugăciunile și simbolurile proprii fiecărui rit, dar a fixat chiar în amănunte mișcările liturghisitorilor. Toate acestea înlănțuite de norme, orânduieli și reguli care fixează în forme stabile și uniforme modul de a se ruga și de a slăvi pe Dumnezeu în public, alcătuiesc ceea ce numim cu un termen general și îndeobște cunoscut : tipic și rânduială.

Însăși Biserica a prescris în canoane și în rânduielile ei obligațiunea pentru preot de a respecta tipicul slujbelor fixat de ea și predat în cărțile de cult, pentru a păstra această unitate.

Între lipsurile care se fac vinovați majoritatea purtătorilor harului preoțesc, am putea enumera în primul rând neglijarea pregătirii fizice și sufletești.

Nimeni n-a descris cu atâta forță de pătrundere experiența unica și răspunderea copleșitoare pe care le are și le trăiește preotul în fața Sfintei Mese, așa cum a făcut-o Sfântul Ioan Gură de Aur în dialogul său „Despre preotie”. Pentru el, experiența altarului este un eveniment unic, dumnezeiesc, plin de sfințenie și măreție, întrucât pe Sfânta Masă preotul atinge pe Iisus Hristos preaslăvit.

Se poate afirma că toata teologia și etica hrisostomică au la bază experiența liturgică, această participare totală a spiritului la misterul Tainei Euharistice. De altfel Liturghia rămasă de la el este ea însăși o operă de teologie și de spiritualitate.

Sfântul Ioan Gură de Aur a avut o activitate pastorală de profunzime și de proporții covârșitoare. Pentru el preoția este o slujire unică și ține de ființa Bisericii, încât fără preoție n-ar exista Biserica. Măreția slujirii preoțești stă în aceea că numai prin invocarea Sfântului Duh de către preot, Hristos devine prezent în Trupul și Sângele euharistic: chiar dacă este om cel ce stă în fața voastră – se adresează Sfântul Ioan credincioșilor săi – , Dumnezeu este însă cel care lucrează prin el. Așadar, nu te uita la firea celui care se vede, ci gândește-te la harul cel nevăzut. Nimic nu este omenesc din cele ce se întâmplă în acest jertfelnic sfințit. Dacă n-ar fi de față Duhul, n-ar exista Biserica; iar dacă Biserica există, evident, este de față Duhul. De aceea el cere preotului o curăție îngerească, o demnitate fără pată, o conștiință pură: „Spune-mi, te rog, unde îl vom pune pe preot când cheamă Duhul Sfânt, când săvârșește înfricoșata jertfă și când atinge necontenit pe Stăpânul tuturor? Cât de mare curăție, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândește-te, ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceia care rostește acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat și mai sfânt decât orice sufletul care a primit atâta Duh?.

De aceea, Povățuirile de la sfârșitul Liturghierului, care nu reprezintă decât o sintetizare a unor îndemnuri, reguli, canoane, prescriu preotului, în termeni categorici că „pentru slujirea dumnezeieștii Liturghii, dator este a fi curat, precum cu sufletul, așa și cu trupul….

De aceea, Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, îndeamnă pe preoți cât și pe arhierei și pe cei din clerul monahal, să se spovedească des, mai ales înainte de a liturghisi.

Din cele expuse vedem cât de importantă este pregătirea sufletească și trupească a liturghisitorilor și ne punem întrebarea oare câți dintre preoții de astăzi se mai spovedesc înainte de liturghia sau chiar mai mult câți mai au timp să citească măcar rugăciunile pentru Sfânta Euharistie, sau mai rău aceea de a sluji Sfânta Liturghie fără să se împărtășească ?

Cu ocazia începerii unor cursuri de îndrumare Patriarhul Iustinian le spunea preoților : „V-am chemat să fiți cu adevărat preoți ai lui Hristos, vă îndemn să stați de vorbă cu conștiința preoțească, să vă examinați în liniște, retrași de lume, să gândiți asupra misiunii pe care o aveți, asupra sfințeniei preoției. Să studiați cărțile Sfântului Ioan Gură de Aur despre preoție și să vedeți ce putere mare va dat Dumnezeu și ce răspundere mare aveți în față Lui.”

În al doilea rând ar fi cele cu privire la lipsurile în legătură cu atitudinea fizică și sufletească a liturghisitorilor în timpul sfintelor slujbe.

Este cu totul întristătoare absența oricărei evlavii și a oricărui respect la unii preoți care intră în biserică așa cum intră la teatru, sau atitudinea cu totul necuviincioasă și indolentă a unora care stau rezemați de Sfânta Masă. Tot aici trebuie să menționăm, de asemenea, execuția neglijentă și rapidă, grăbită a slujbelor, când preoții se grăbesc pentru unele motive chiar ridicole.

Dacă pentru toate aceste scăderi enumerate până acum se mai pot găsi explicații, apoi cu totul condamnabil este păcatul pe care îl putem numi între-un cuvânt, automatismul sau formalismul liturghic.

Autorul unor cunoscute eseuri de psihologe religioasă aplicată la zbucimata viață a preotului, denunță și descrie păcatul acesta, ca pe una din ispitele cele mai primejdioase și mai frecvente care amenință sufletul păstorului de suflete : „Rutina este aceea viață exterioară, pe care nimic nu o încălzește din inima noastră, când repetăm forme și rituri religioase fără să participăm cu sufletul la împlinirea lor. O asemenea viață este ca o casă nelocuită, care rămâne tot măreață pe din afară, dar stând părăsită, simți un miros greu de pustietate și mucegai, când intri în ea. Așa este viață religioasă, ude sufletul dormitează sau de unde a plecat în altă parte… În fața preotului săvârșitor al tainelor și ierurgiilor se deschide adesea ispita rutinei, ca sufletul lui să nu mai participe cu toată concentrarea interioară, să nu se mai apropie cu frică și cu cutremur. Formele exterioare ce însoțesc Sfintele Taine, repetate atât de des, când sufletul nu se identifică cu toată ființa lui, micșorează adesea participarea interioară, cu care ar trebui să fie în concordanță… Cea mai mare ispită care pândește pre preot este atunci când săvârșește Sfânta Liturghie : se poate întâmpla, fiind obligat să repete atât de des pregătirea Sfintei Împărtășanii, …să piardă din fiorul pe care îl are creștinul de rând care se împărtășește mai rar. I se poate să nu-și aducă aminte tot timpul de marea taină care se împlinește înfață și prin mâinile lui, și astfel să rămână absent cu sufletul, ca și cum ar repeta simple gesturi rituale”.

Iar Sfântul Simeon al Tesalonicului recomandă și sfătuiește că pentru asemenea păcate care sunt unele ce țin de neglijența comisă în exercițiul funcțiunii lor de liturghisitori, să se mărturisească, spunându-le arhiereului, căci păcate de acest fel sunt specifice misiunii preoțești și trebuie canonisite numai de arhiereu.

Dar preotul nu trebuie să fie, în serviciul funcțiunii lui liturgice un actor, ci ceva mai mult : un om al rugăciunii, un oficiant în serviciul celei mai nobile și mai sfinte dintre laturile misiunii lui sacerdotale, aceea de a fi mijlocitor între Dumnezeu și oameni, misiune la care trebuie să participe cu toate fibrele ființei lui lăuntrice.

Cele mai frecvente abateri de la tipic sunt omisiunile și prescurtările. Iar cea mai gravă problemă se ridică aici mai ales în ce privește administrarea Sfintelor Taine, mai ales a celor unice cum ar fi Taina Sfântului Botez sau cea a Cununiei, la care se omit sau se sar părți întregi din slujbele respective, comprimându-se sau reducându-se totul la minimul posibil.

Pe lângă frumoasa misiune de a săvârși cele sfinte preotul trebuie să fie și un adevărat părinte duhovnicesc al parohiei. Pin exemplul personal al preotului, prin râvna, lumina și statornicia sa, preotul trebuie să fie exemplu demn de urmat pentru credincioșii săi. La început prima impresie despre duhovnicul lor este deosebit de complexă, ea însă poate suferi modificări pe parcurs în bine sau în rău și mai dese sunt cazurile în rău. Duhovnicul trebuie să știe și să fie conștient că în fața credincioșilor îi sunt urmărite cu deosebită atenție toate mișcările, și toate cuvintele.

„El trebuie să aprecieze, să judece faptele mărturisite de credincioși și să le dea canonul cuvenit, să lămurească credincioșii asupra caracterului moral al faptelor săvârșite, legând sau dezlegând după caz pe fiecare penitent”.

Asemenea medicului, duhovnicul trebuie să urmărească răul la obârșia lui, să ajungă la rădăcina lui cea mai adâncă.

„El va trebui să țină seama de însușirile firești și starea sufletească a penitentului, adică de individualitatea sa psihologică aplicând canonul de la persoană la persoană.”

Trebuie să mai țină seama de nivelul moral, de mentalitatea persoanei, de dispoziția de îndreptare a penitentului, precum și de scopul săvârșirii păcatului, și totodată să fie atent și la modul cum reacționează penitentul după ce a primit canonul.

De cele mai multe ori duhovnicul îndrumă mărturisirea cu ajutorul întrebărilor. Iar pentru ca întrebarea să fie cu adevărat calea care deschide sufletul penitentului în tot ce are mai ascuns, mai zăvorât și mai delicat, duhovnicul trebuie să dispună de arta de a întreba. Pentru aceasta trebuie să existe o relație între penitent și duhovnic, o relație care se adâncește cu fiecare mărturisire.

Ca judecător duhovnicul trebuie să hotărască dacă, cui, cum și când să dea dezlegare de păcate. Aceasta trebuie să se dea în funcție de gravitatea bolii morale și de șansele de vindecare. Un canon prea aspru ar putea provoca în sufletul penitentului o dispoziție de aversiune și ură față de scaunul mărturisirii. De aceea : „Nu se concepe un bun duhovnic dacă nu e și un bun psiholog, care este o zestre înăscută”.

b) Preotul propovăduitor al cuvântul lui Dumnezeu.

Ne găsim la începutul celui de-al XXI-lea secol de propovăduire creștină, când, la fel ca în ziua de naștere a Bisericii, la Cincizecime, misiunea preoțească are în vedere aceleași dimensiuni de bază ale slujirii: învățătorească, sfințitoare și pastorală, potrivit slujirilor și poruncii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Subliniem dintru început că, potrivit tradiției ortodoxe, slujirea învățătorească nu poate fi evaluată decât in contextul celorlalte două, propriu-zis între ele existând o legătură organică. Nu se poate afirma că una este mai importantă, iar celelalte două ar fi secundare. Despre toate trei se afirmă, însă, că sunt esențiale, întrucât țin de ființa sau esența Bisericii. De aceea nu pot fi evaluate decât împreună. Se recunoaște, totuși, o prioritate cronologica a slujirii învățătorești: era firesc, ca înainte de botez, spre exemplu, să se desfășoare o activitate învățătorească, de catehizare, prioritate consfințită în însăși porunca Mântuitorului: ,,Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă…’(Mt. 28, 19-20).

Misiunii învățatorești, sau didactice, îi consacrăm acest subcapitol, din dorința de a evidenția câteva dintre elementele de bază ale acestei slujiri, in contextul pastorației actuale confruntate cu o avalanșă fără precedent de ,,propovăduitori.”

Trebuie sa precizam mai întâi că slujirea didactică se manifestă autentic doar în contextul celorlalte două misiuni, așa cum am afirmat mai sus. Căci predica, modul concret de manifestare al slujirii didactice este, în același timp, parte integrantă a cultului divin. Ea a fost dintru început. Adunările de cult, numite In Noul Testament, aveau următoarele momente liturgice: frângerea pâinii, rugăciunea și lauda adusă lui Dumnezeu, citirile din cărțile sfinte, predica și cântările religioase, momente unite cu agapele frățești, colectele pentru săraci și manifestările harismelor. Mărturiile din Sfânta Scriptura, cunoscute îndeobște, sunt întregite cu cele din scrierile ulterioare, dintre care consemnăm mai întâi una aparținând perioadei Părinților Apostolici: ,,Iar în așa-zisa zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau la sate și se citesc memoriile apostolilor sau scrierile profeților, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâi-stătătorul ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțam rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, așa cum am arătat mai înainte, se aduce pâine și vin și apă, iar întâi-stătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind ,,Amin”.

Cultul creștin s-a îmbogățit treptat, iar predica și-a păstrat locul firesc în cuprinsul lui, căci ea a fost fără încetare ,,o piesă sau element al cultului”. Așadar, un prim aspect, care se evidențiază de la sine, îl reprezintă faptul că dintru început cultul a inclus în rânduiala sa predica, rânduială care este respectată în Biserica noastră până astăzi.

De altfel, cultul însuși are și o dimensiune didactică, alături de funcțiile latreutică și harismatică. Faptul că ,,în concepția ortodoxă, scopul didactic al cultului este un scop secundar, accesoriu și subordonat față de cele doua scopuri fundamentale”, cum afirma părintele profesor Ene Braniște, nu trebuie înțeles că o minimalizare a importanței cuvântului în cadrul serviciilor divine, ci arata specificitatea ortodoxiei comparativ cu celelalte mari confesiuni, catolică și protestantă.

Slujirea cuvântului este esențială atât preoției, cât și firii umane înseși, pentru că omul este ființă cuvântătoare: ființa care se distinge, se manifesta prin cuvânt.

În același context, Părintele Galeriu afirmă: “Lumea noastră spirituală și Cuvântul care o revelează (Iisus Hristos, n. n…) constituie darul, bogăția, unicitatea noastră… Cuvântul e raza de lumină și iubire care hrănește din soarele lăuntric al Spiritului. Este Întrupare și revelație a universului gândirii noastre, așa cum Dumnezeu-Cuvântul este revelația dumnezeirii. Cuvântul este răspunsul și mesajul nostru către Dumnezeu și către lume…”.

Vorbirea este un dar divin dat omului, o cale de comunicare a mesajului divin, astfel ca propovăduirea să se manifesta ca vestire și însușire a învățăturii Bisericii.

Propovăduirea este esențială în actul mântuirii. De eficienta ei depinde nașterea credinței în ascultător: Credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Rom., 10, 17). De aici rezida uriașa responsabilitate a celui chemat să predice. Evident, pregătirea lui se cere a fi direct proporțională cu aceasta responsabilitate.

Dacă în vorbirea obișnuită, cuvintele nu pot fi întrebuințate la întâmplare, în predică grija rostirii trebuie să fie maximă. Pentru a nu greși, propovăduitorii vor urma Modelului Suprem, Învățătorul Iisus Hristos. Atât in limbaj, cât și în conținut, așa cum au făcut Sfinții Apostoli. Căci în ei s-a întipărit și viețuia, în Duhul Sfânt, prezența lui Iisus Hristos, icoana, cuvântul Lui . ,,Conținutul” este, de fapt, El Însuși, precum scrie inspirat Sf Ap. Pavel: ,,Căci nu ne propovăduim pe noi înșine ci pe Hristos!” (II Cor., 4, 5). Cunoscutul teolog Paul Evdochimov sugerează o adăpostire smerită, ,,o estompare” a propovăduitorului in umbra Mântuitorului, ca El să vorbească: ,,Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de om, de omul modern, este o artă. Esențiala este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui și de a aduce încet la suprafața ceea ce dormitează în el: comuniunea. Esențial este sa te estompezi, pentru a-L lăsa pe Hristos sa vorbească”.

Fideli învățăturilor Sfintei Scripturi, Sfinții Părinți au dovedit un respect exemplar fața de cuvânt, predicile lor fiind și astăzi modele de oratorie creștină, atât in formă cât și în mesaj. Sfantul Ioan Gură de Aur, recunoscut unanim ca cel mai mare predicator din epoca patristica, în binecunoscutul tratat „despre preoție” vorbește despre importanța covârșitoare a predicii, în termeni testamentari: ,,În afară de pildă prin faptă, preoții n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învățătura cu cuvântul, predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer; Aceasta tine loc de medicament, aceasta ține loc de cauterizare, ține loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predica. Dacă predica nu-i in stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predica tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoșirea sufletului.

Cu aceeași conștiință a responsabilității față de importanța cuvântului, Sf. Ioan Gură de Aur a rostit, pe când era preot în Antiohia, „Omilia despre predică” de care am mai amintit, in care atrage atenția, între altele, ca predicatorul nu trebuie să se asemene doar cu un chirurg care taie partea bolnavă, așa cum reiese și din citatul mai sus-menționat, ci are îndatorirea să și vindece, să îngrijească rănile respective: ,,Cel mai bun mijloc de vindecare nu-i numai tăierea parții bolnave, ci și oblojirea rănilor; iar cea mai minunată lege de predicare nu-i numai mustrarea, ci și sfatul și mângâierea. Așa a poruncit și Sfântul Apostol Pavel: ,,Mustră, ceartă, mângâie ,,(II Tim. 4, 2). Dacă-i mângâi mereu pe ascultători, îi faci trândavi; dacă îi cerți numai, îi faci îndărătnici, că, neputând îndura povara unor continui mustrări, te părăsesc îndată. De aceea felul predicării trebuie să fie variat.. Trecerea timpului n-a micșorat gradul de răspundere al propovăduitorilor. Dimpotrivă. Răspunderea a crescut o data cu mutațiile multiple pe care omenirea le-a suferit. Se vorbește, însă nu fără temei, de o criză a predicii, atât cu privire la formă cât și la conținut. Între cauzele acestei stăm de fapt, credem ca prevalează lipsa unei temeinice orientări pastorale.

Propovăduitorii contemporani trebuie sa țină seama că ascultătorii trăiesc „hic et nunc”, iar predica sa încerce sa le răspundă nevoilor și frământărilor prezente. Predicile Sfinților Parinți constituie modele și sursa de inspirație de valoare perenă, dar a le reproduce acum, aidoma, la amvon, ar constitui un anacronism. Lumea cărora s-au adresat Sfinții Părinți a apus de mult. De aceea, sfatul părintelui profesor, de vrednică pomenire, Sebastian Chilea, unul din cei mai mari predicatori români ai secolului al XX-lea, este extrem de binevenit: ,,Predicatorii de astăzi trebuie să plece de la o anume prezență sufletească a ascultătorilor, sau de la ceea ce înțelegem prin actualitatea sufletească. Să nu nădăjduiască niciodată că atenția ascultătorilor îl poate urmări în orice condiții, dacă au de spus ceva de seamă. Este iluzia cea mai frecventă. Atenția ascultătorilor nu poate să urmărească decât o dezvoltare care pornește de la ceva actual, cunoscut, trăit și de înaltă valoare pentru ei.”

În același context, face o analiză psihologica de o finețe remarcabilă, nemaiîntâlnită în literatura noastră omiletică. Redăm un fragment: “Nu se poate pretinde ascultătorilor să prețuiască valori pentru care nu au nici un fel de pregătire și pentru care nu găsesc în cuprinsul sufletului lor nici o punte de legătură. Când predicatorul prefera un punct de plecare îndepărtat și când își dezvoltă predica pe un plan necunoscut ascultătorilor – oricât de mare ar fi el – atunci i se cere ascultătorului să facă deodată două lucruri deopotrivă imposibile: întâi, să facă un salt de gândire, să se rupă de actualitatea sa sufletească, ceea ce, evident, este imposibil, și, în al doilea rând, să urmărească un proces de gândire pornit de undeva, nu se știe unde, de la o foarte incertă periferie a conștiinței spre centrul ci, ceea ce înseamnă a pretinde conștiinței o activitate împotriva naturii sale, care totdeauna pornește de la centru spre periferie. În asemenea împrejurări, predicatorul se așează împotriva curentului firesc al conștiinței ascultătorului și urmarea e cunoscută: ascultătorului nu-i mai rămâne decât să plece…”.

Ca să-și împlinească scopul, predica trebuie să răspundă exigențelor credincioșilor de azi. Ei așteaptă o vorbire în limba lor, a veacului în care trăiesc. Rostirea de la Amvon presupune argumente indubitabile, logică, desfășurare de idei, stil sobru și ales. Lumea nu se mai mulțumește cu retorici ieftine cu floricele.

Adevărurile eterne ale credinței creștine vor fi exprimate într-o formă adaptată la înnoirile prezente. Slujirea preoțească autentică este consecința succesiunii neîntrerupte a preoției iui Hristos, care este născută din Înviere – ca o nouă creație, o înnoire a vieții. Preoția lui Hristos este slujire a înnoirii neîncetate a vieții, a creației in genere. Preoția este astfel slujire a iubirii, a vieții, a tuturor valorilor în slujba vieții, a acelor înnoiri creatoare prin care crește mereu calitatea vieții.

Predica zilelor noastre trebuie să sădească în inimile credincioșilor, odată cu asimilarea de cunoștințe doctrinale, și o înțelegere de trăire a lor, încât credincioșii să poată distinge învățătura corectă de cea falsă. Patriarhul Iustinian a făcut în nenumărate rânduri apel, prin predici ori cuvântări la credincioșii Bisericii noastre, îndemnându-i să stăruie în cunoașterea credinței ortodoxe „care este mântuitoare de suflete, luminătoare de minte.”

Actualitatea sufletească a ascultătorilor, de care vorbeam mai sus, este legată implicit de înnoirile care apar în mod firesc și spontan in viata lor. De aceea, se impune o neîntreruptă actualizare a predicii, mai ales sub aspect misionar. De ce misionar? Atât ca un imperativ al responsabilității misiunii învățătorești, în general, cât și pentru prevenirea și contracararea prozelitismului de orice fel. Aceste considerente presupun o anumită strategie omiletică, în paralel cu promovarea unei doctrine a predicării. În lumea protestantă, care profesează o slujire prioritară a cuvântului (din păcate, in detrimentul cultului), se vorbește tot mai mult de respectarea cu strictețe a acestei doctrine a predicării, demers a cărei valoare nu poate fi negativă. Desigur, nu suntem de acord cu dezechilibrul produs in protestantism între cult și predică, atât ca proporții cât și ca tematică, dar zelul predicatorial incontestabil care-i propune chiar o doctrină a predicării, poate constitui un subiect de reflexie pentru propovăduitorii ortodocși contemporani. Încercând să recupereze pierderile spirituale cauzate de Reformă, protestantismul accentuează prioritar dimensiunea didactică a slujirii. Așa se explica abundența de manuale și tratate de predică, cu un apreciabil număr de pagini, vizavi de sărăcia în conținut a cărților cu caracter liturgic.

La noi fenomenul este invers: în timp ce Liturgica și-a urmat drumul firesc, prin tipărirea periodică a manualelor, Omiletica a beneficiat doar de cursuri dactilografiate, e adevărat foarte bune, dar cu ultimul manual, la nivel universitar, tipărit acum mai bine de 100 de ani. De altfel, manualul nu poate fi considerat depășit, decât sub aspectul limbii. Regretabil este faptul că exemplarele sunt foarte rare. Cu regret observăm, iarăși, că predicii s-a acordat o mai puțină atenție decât cultului, cel puțin sub aspectul pe care l-am semnalat. Această lipsa a fost dublată și de o concepție greșită care s-a strecurat pe alocuri în gândirea unor propovăduitori, potrivit căreia o slujbă bine făcută ar face de prisos predica. Unei astfel de păreri și răspunderi strălucitul reprezentant al Amvonului de la sfâritu1 sec. al 17-lea – începutul sec. al 18-lea, Episcopul de Cernika și Kalavrita din Peloponez, Ilie Miniat, răspuns pe care-l socotim, valabil și azi: ,,Amar când este tăcere în Biserică, adică dacă nu se aude cuvântul lui Dumnezeu, dacă păzitorii staulului, păstorii oilor celor cuvântătoare, urmașii Apostolilor nu cuvântează, ci sunt fără de glas, fie din neștiință, fie din lenevie. Atunci diavolul ia îndrăzneală, iese fără frică, intră înăuntru în turma lui Hristos, și ca un lup mâncător de sânge, mănâncă sufletele creștinilor ca pe niște oi fără de pază… Hrana iudeilor în pustie a fost mana, iar hrana creștinilor este cuvântul lui Dumnezeu. De ar fi lipsit mana în pustie, ce s-ar fi făcut ticăloșii iudei? Și dacă s-ar fi lipsit cuvântul lui Dumnezeu din Biserică, ce se vor face ticăloșii creștini? Urgia dumnezeiască nu poate trimite o foamete mai rea decât lipsa cuvântului lui Dumnezeu din Biserică. Pentru că dacă nu se aude cuvântul lui Dumnezeu în Biserică, dacă nu se află această mană cerească, dacă piere de tot sămânța propovăduirii evanghelice, atunci aceasta este o foamete, care a făcut să moară nu trupurile, ci sufletele, și moartea sufletelor este munca iadului…”.

Chiar dacă preotul este înzestrat cu toate calitățile unui liturghisitor desăvârșit și ale unui îndrumător cu tact pastoral admirabil, fără predică misiunea lui va fi neroditoare, și incompletă. Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția că nu este greu să-i administrezi cuiva Sfintele Taine, după ce a fost instruit și a devenit credincios, problema este ,,să-l înveți și să-l convertești pe cel necredincios”. Chiar dacă ar fi cineva făcător de minuni, nu se poate lipsi de ajutorul predicii. ,,Si fericitul Pavel a întrebuințat-o, deși uimea pe toți cu minunile sale”, zice în altă parte același Sf. Ioan Gură de Aur.

Una din problemele esențiale cu privire la eficiența predicii este aflarea modalităților optime de comunicare a mesajului propus. Cu alte cuvinte, este necesară o grijă specială pentru adaptare, limbaj, gestică , întrucât putere de convingere nu are numai mesajul omiletic, în sine, ci și forma în care este prezentat. Cuvântul poate zidi, poate apropia pe ascultători de Dumnezeu, dar, prost întrebuințat, poate să-i i îndepărteze.

Părintele Dumitru Stăniloae remarcă puterea de influențare a cuvântului, în rău sau în bine, după felul cum este întrebuințat: ,,Cuvântul zidește, dar poate și dărâma în ordinea spirituală a vieții, deoarece prin cuvânt omul devine subiect plin de putere asupra altora”. Capcanele vorbirii ,,care dărâmă” sunt extrem de periculoase, mai ales atunci când exprimarea deficitară este însoțită și de gânduri ascunse, viclene. Într-o formulare de-a dreptul cinică, Talleyrand Perigord, prelat și om politic francez, avea să spună în acest sens: Graiul i-a fost dat omului ca să-i ascundă gândirea. De fapt, aproape in același sens se exprimase și Euripide, cu mai bine de 2000 de ani in urmă: Ah! Ce păcat, spune el, că lucrurile nu au glas, pentru ca vorbele meșteșugite să nu aibă nici o putere. Pe când așa, prin elocvența lor, ei (vorbitorii, n. n.) ascund lucrurile cele mai învederate, astfel nu credem ce trebuie crezut…

Cuvântul este ziditor, însă, atunci când se îmbină armonios: conținutul mântuitor al mesajului, acuratețea limbii, o formă cucernică de prezentare și urmărirea unui scop nobil al vorbirii. De aceea, se impune încercarea unei definiții a predicii, care să puncteze succint elementele enumerate anterior. Dacă pentru oratorii păgâni, elocința urmărea doar asigurarea unui succes imediat, în coordonatele limitate ale imanentului.

Între obiectivele prioritare ale predicii se numără și refacerea ordinii religios-morale surpată de păcatul strămoșesc ,,restaurând omul în integritatea lui primordială. Căderea a făcut ca făptura umană să apară ca un vas spart în multe cioburi. Readucerea părticelelor risipite, într-o nouă unitate, este o lucrare pe care Dumnezeu o săvârșește progresiv, începând cu reconstituirea cuvântului său scris în Scriptură ,,. De aceea, din orice unghi ar fi privită predica, trebuie mai întâi să se aibă în vedere scopul ei principal, fapt care se reflectă și în definițiile date.

Vorbind preoțimii despre valoarea studiului teologiei și a culturii în general, pentru o predică creștină în conformitate ci învățătura Bisericii Ortodoxe și a realităților pe care credincioșii le trăiesc zilnic, adică pentru o predică de actualitate, Patriarhul Justinian a afirmat : „Toate aceste studii trebuie aprofundate, pentru a întări credința noastră, ca să puteți apoi propovădui și altora. Cine nu e pătruns de credință, nu va putea convinge pe altul de puterea credinței”.

Cu o altă ocazie printre altele a spus preoților : „De aceea trebuie să dăm cuvântul dumnezeiesc în graiul credincioșilor cât mai limpede și pe înțelesul tuturor să fie de folos în întărirea credinței. Predica este mijlocul cel mai eficace de păstrare și de întărire a adevărurilor de credință ortodoxă. Propovăduirea, păstrarea dreptei credințe, conform sfintelor canoane și legiuirilor bisericești, este o îndatorire permanentă a fiecărui preot”.

Canonul 58 ,,apostolic”, prevede afurisirea și chiar caterisirea celui neglijent în predicarea cuvântului: ,,Episcopul sau presbiterul arătând nepăsare clerului sau poporului și neînvățându-i pe aceștia dreapta credința, să se afurisească, iar stăruind în nepăsare și în lenevie, să se caterisească”. Iar Canonul 19, fixat La Sinodul de la Trulan (Constantinopol – 692) reprezintă cea mai detaliată reglementare cu privire la predică, dintre toate celelalte canoane, atât apostolice, ale sinoadelor ecumenice și particulare, cât și ale Sfinților Părinți. Din acest motiv, socotim util să-l redăm integral: ,,Se cuvine, ca înainte stătătorii Bisericilor să învețe în fiecare zi, și cu deosebire în duminici, întregul cler și poporul, cuvintele dreptei credințe, culegând din Scriptura dumnezeiască înțelesurile și judecățile adevărurilor și să nu treacă hotarele cele ce îi sânt puse, sau predania de Dumnezeu purtătorilor părinți. Dar și dacă s-ar dezbate vreun cuvânt din Scriptură, pe acesta să nu-l tâlcuiască altfel decât cum au arătat luminătorii și dascălii Bisericilor prin scrierile lor proprii și mai vârtos întru acestea sa se mulțumească, decât alcătuind cuvântări proprii, ca nu cumva să ajungă ca fiind neiscusiți pentru aceasta, să se abată de la ceea ce se cuvine. Pentru că popoarele prin învățătura pomeniților părinți au ajuns la cunoștința celor vrednice și de dorit, precum și a celor nefolositoare și de lepădat, să-i potrivească viața spre mai bine și să nu fie cuprinși de patima neștiinței, ci luând aminte la învățătură, se feresc pe ei ca sa nu pățească ceva rău, și de frica pedepselor care au să vie, să-și lucreze 1oru-și mântuirea.” .

Utilă, credem, și această precizare: în canonul prezent ca și în alte canoane (5,29,51,57 Apost.), pedeapsa afurisirii nu are sensul de excomunicare, ci doar pe acela de suspendare din slujbă .

Am încercat prin aceste considerații să evidențiez importanța mântuitoare a predicii, în contextul celorlalte slujiri din Biserică. Trebuie să mai amintim că una din cerințele sine qua non ale reușitei este concordanța între învățăturile propovăduite și viața preotului, trăirea, celui chemat să împlinească această slujire. Predicatorul autentic este un om cu personalitate, care se impune prin cultură, moralitate și realizări practice. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ascultătorii judecă predica nu după cuvintele rostite, ci după faima predicatorului.

Propovăduitorul trebuie să fie un om cu viziune largă, cu perspectivă spre cele viitoare. Predica trebuie să se realizeze, așadar, in perspectiva veșniciei, fiind orientată permanent spre Dumnezeu. Părintele Prof. Nicolae Balcă evaluează predica autentică din perspectivă theotropică și theocentrică, izvorul nevăzut dar adânc și inepuizabil al propovăduirii fiind rugăciunea, cale unică de comunicare cu Dumnezeu. Ceea ce înseamnă, în esență, că predica poate fi actuală numai în măsura în care ea se alimentează, ca substanță, din imuabila și eterna descoperire a Bisericii trăitoare în veac. Propovăduitorul cu o viețuire cucernică potrivit unei puternice credințe în Dumnezeu, va face slujba evanghelistului, deplin (II Tim. 4, 3-5), manifestând o nețărmurită dragoste față de sufletele încredințate spre păstorire. Deci ,,theotropism în interpretarea doctrinei, dar și antropocentrism în aplicarea ei. Dincolo de text și de temă, predicatorul trebuie să vadă, sus, pe verticală, adică pe verticala crucii, a înălțării la ce cer a celei de-a doua veniri a Domnului, și, în același timp, pe orizontala existenței planetare a omului. Numai în aceste condiții predica va realiza cele două imperative fundamentale: al acordului cu veșnicia și al conformității cu actualitatea”.

În perspectiva unei asemenea abordări, atât pastorul cât și păstoriții vor concretiza că propovăduirea cuvântului este o dimensiune liturgică esențială slujirii preoțești.

Capitolul IV

Medii de propovăduire preoțească

a)Pacea și dragostea de neam și țară.

Sfânta noastră Biserică, de la întemeierea ei de către Mântuitorul își dezvoltă activitatea sa în angrenajul prefacerilor sociale impuse de evoluția timpului. Credincioșii ei sunt și cetățeni și trebuie să lupte pentru progresul și binele omenirii în general.

Biserica noastră nu propovăduiește fuga de lume, nu este ostilă progresului spre care tindă omenirea. Biserica noastră este deplin conștientă de rolul și rostul ei în lume, de a îndruma întreaga viață a credincioșilor ei pe făgașul progresului, căci în acest chip și țelurile ei supreme pot fi mai cu folos slujite. „Nu se poate sluji lui Hristos decât ajutând omul să străbată căile vieții, oricare ar fi acestea”.

Biserica este un organism viu și ea nu poate trăi numai prin repetarea tradiției, deoarece ea trebuie sa răspundă problemelor care preocupă pe credincioșii ei în fiecare epoca. Teologia ortodoxa a înțeles receptarea tradiției patristice într-un sens dinamic, creator. De aceea, păstrând continuitatea cu tradiția strămoșească și ecumenică, Biserica noastră promovează o teologie a prezentului, care ține seama de marile realități ale existentei umane.

Prin integrarea Bisericii în viața reala a Statului, are loc și deschiderea ei față de problemele lumii în continua prefacere, pentru ca Biserica nu este un cerc închis, ci un mediu în care sunt absorbite preocupările și aspirațiile marelui organism social al Statului. Biserica nu se poate desparți deci de pastorație si de „apostolatul social”. Preotul este și un membru al Statului, un slujitor activ și responsabil al ei. Teolog, păstor si cetățean – constituie dimensiuni indispensabile și inseparabile în formația și slujirea preoțească. Mulți teologi din vremea noastră își dau seama de situația gravă pe care o creează nu numai o teologie fără Dumnezeu sau fără Biserică, ci și de o teologie fără sensul umanului, fără simțul istoriei prin care trece lumea de azi. De aceea ei recunosc că deschiderea Bisericii și a teologiei față de lume constituie o premisă necesara înnoirii vieții spirituale.

Promovarea unei teologii a Bisericii, specifice locului, în spiritul tradiției apostolice. Contribuția teologica a Sfinților Trei Ierarhi are un caracter specific, original, în consensul întregii gândiri patristice. Ei au arătat că în procesul de aprofundare a credinței fiecare teolog aduce o viziune proprie care decurge din bogăția de sensuri a Revelației și care se integrează în unitatea simfonica a Bisericii sobornicești. În acest sens, se poate vorbi și de contribuția teologica specifică pe care o Biserica locală o aduce în consensul Ortodoxiei ecumenice. Astfel, Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Biserica locală, dar ea poseda toate însușirile Bisericii sobornicești. La fel și teologia noastră. Pe de o parte, ea păstrează tezaurul comun întregii Ortodoxii, pe de alta parte, ea deține anumite valori care îi sunt proprii, care țâșnesc din rădăcinile ei istorice originale, care fac parte din structura ei spirituala. Ortodoxia româneasca are etosul ei original care provine dintr-o împreunare organică dintre credință, spiritualitate și viața socială Românească, prin spiritul și identitatea ei istorica, Ortodoxia noastră are un suflu ecumenic, un orizont larg. Sarcina tinerei generații de teologie este de a prelua tezaurul spiritual propriu Ortodoxiei românești, de a-l îmbogăți și înnoi, integrându-l gândirii teologice contemporane ecumenice.

Între valorile noastre creștine românești tradiționale este, fără îndoială, și cultul divin public ortodox, care constituie cu adevărat un tezaur de învățătură și de spiritualitate. Pe lângă valoarea și rostul lui deosebit în trăirea și exprimarea vieții religioase, cultul divin public, prin calitățile, însușirile și caracteristicile lui, are marele rol de a contribui la stabilitatea vieții credincioși1or, la atașamentu1 și fidelitatea lor față de Biserică, în calitatea ei de instituție divino-umană.

Moștenit de la Mântuitorul Iisus Hristos, care 1-a instituit, și de la Sfinții Apostoli, care 1-au practicat, având deci o vechime demnă de luat în seamă, dezvoltat și îmbogățit de-a lungul secolelor cu forme noi de exprimare, conforme cu dezvoltarea învățăturii de credință, cultul divin public, cu bogăția lui de forme, cu fastul, strălucirea și măreția lui artistică, cu simbolismul său teologic și mistic-speculativ, constituie expresia învățăturii de credință expusă și trăită sub forma rugăciunii și a poeziei cântate. În cultul ortodox, în orice imn și rugăciune există o mărturisire de credință. De aceea, legătura dintre dogma și cult sau dintre învățătura de credință și formele ei de exprimare este foarte puternică, cultul ortodox purtând pecetea confesiunii sau a Bisericii pe care o reprezintă. Aceasta explică atașamentul extraordinar al credincioșilor față de cult și participarea lor activă, personală și directă la toate formele lui: cultul divin este însăși viața credincioși1or.

Pe lângă aceasta, trebuie să menționăm și să accentuăm faptul că, în viața poporului român, cultul divin public a îndeplinit, în afară de scopul său, rostul său religios, de a satisface nevoile sufletești ale credincioșilor, și pe acela de a păstra unitatea românilor și credința cea adevărat sau legea strămoșească. Nicăieri nu s-au simțit românii mai în siguranță și mai uniți ca în jurul altarului și al Sfintei Liturghii. În acest sens, putem afirma că, în vremuri de restriște, cultul divin a fost scut și pavăză împotriva uneltirilor și tendințelor de dezbinare a credinței și a neamului. Credincioșii au găsit în locașul de cult și în slujbele săvârșite aici, adăpost și mângâiere, stabilitate și siguranță, păstrând, o data cu credința, și unitatea lor națională.

Mai mult chiar, în anii totalitarismului ateu comunist, cultul divin public a constituit principalul mijloc de a păstra credința creștină, împotriva propagandei ateiste, și de a-i păstra pe credincioși uniți și atașați de Biserică. Ei găseau în cult și o formă de protest și de opoziție față de ideologia impusă cu forța și care nu avea nimic cu fondul religios structural al credincioșilor români.

Ceea ce a contribuit foarte mult pentru ca, într-adevăr, cultul să dobândească o mare forță de coeziune, de stabilitate, siguranță și unitate religios-morală și națională, a fost, fără îndoială, faptul că acesta s-a săvârșit mereu în limba poporului, vie și vorbită de toată lumea, înțelegând toți ceea ce se săvârșește și se rostește în locașul de cult.

Am menționat toate aceste lucruri pentru a arăta că, săvârșit în condiții optime și în limba poporului, cultul divin public ortodox a jucat un rol extraordinar în crearea unui climat de stabilitate și siguranță a credincioșilor care participă la el. Pornind de la biserică, acest duh s-a cultivat apoi în familii și mai departe în societate, creând coeziunea sau unitatea de neam. Acesta este un adevăr peste care nu putem trece și care trebuie scos tot mai mult în evidență.

Trecând de aici la realitățile din comunitățile române din diasporă, și mai ales la cele din Europa, unde românii s-au organizat, în două mari mitropolii: 1) cea din Germania și Europa Centrală și de Nord și 2) cea din Franța și Europa Occidentală și Meridională, trebuie să remarcăm că nicăieri nu se realizează unitatea și coeziunea românilor ca în locașurile de cult din parohiile acestor mitropolii. Numai în jurul sfintelor altare și ai Sfintei Liturghii românii se simt frați și trăiesc sentimentul de stabilitate și siguranță. Numai aici se simt la adăpost de toate influențele negative și de valurile vieții care se bat asupra lor. De aceea, cultul divin public ortodox joacă în continuare acest rol și rost imens în viața credincioșilor. El le dă sentimentul siguranței, ajutorului lui Dumnezeu în nevoi și în încercări, le dă siguranța unei învățături adevărate despre lume și viață și îi învață normele morale și sociale pentru o bună și corectă viețuire în societate. Nicăieri ca în cult, credincioșii nu învață mai bine din viața sfinților, din cântările și imnurile închinate lor, din rugăciunile care îmbogățesc rânduielile de slujbă, ideile de dreptate socială, de iubire și de apreciere a semenului, de întrajutorare și de respect al ființei umane și al valorilor sociale și morale de pace, egalitate, fraternitate, smerenie și răbdare, pe seama cărora se poate construi edificiul încrederii între oameni și națiuni, climatul de stabilitate și securitate. Cultul divin public ortodox este o școală a virtuților prin excelență. Dacă urmărim slujba Sfintei Liturghii, vom observa că una din ideile centrale ale acesteia, exprimată prin cele mai multe dintre rugăciuni, rostiri și îndemnuri liturgice, este cea de pace: cu noi înșine, cu Dumnezeu și cu toată lumea.

Prin formele cultului, credincioșii au învățat adică nu numai ce să creadă despre Dumnezeu, ci și cum să trăiască după voia Lui. Aceasta s-a făcut mai ales prin numeroasele îndemnuri și exemple de viețuire creștină, presărate din belșug în rânduielile de slujbă, care au promovat cultivarea virtuților creștine, între care cea dintâi este dragostea.

Deci cu toate că formele cultului divin sunt în primul rând instrumente de sfințire a credincioșilor și de slăvire a lui Dumnezeu, totuși, în mod indirect ele sunt și excelente mijloace de învățătură și edificare a credincioșilor, adică de răspândire a credinței ortodoxe și de promovare a principiilor moralei evanghelice, din care cele dintâi sunt : dragostea, pacea și buna înțelegere între oameni și popoare.

Iată de ce în activitatea noastră de apărare, de întărire a Ortodoxiei, a dreptei credințe și de promovare a dragostei, a păcii și a bunei înțelegeri între oameni și popoare, trebuie să nu uităm un mijloc clasic, de care Biserica noastră s-a servit totdeauna și pe care ni-l pune și astăzi la îndemână pentru aceasta : cultul ortodox. De aceea cultul divin trebuie să fie pivotul și centrul preocupărilor și al activității preotului în pastorație.

Concluzii

Apostolatul Social al Patriarhului Iustinian s-a adresat în primul rând slujitorilor sfintelor altare cărora le reprezintă în culori frumusețea preoției, dar și responsabilitatea ei fiindcă misiunea preoțească cere muncă susținută, spirit de sacrificiu și disciplină. Ea se dăruiește printr-o totală dăruire de sine față de comunitatea unde ești chemat să slujești un ideal atât de înalt cum este acela al mântuirea sufletești și al cuceririi împărăției cerurilor.

Ca unul care a trăit preoția în mijlocul credincioșilor cunoscând atât de bine necazurile lor, patriarhul arată că căderea sau înălțimea morală a credincioșilor din parohie depinde în primul rând de părintele lor sufletesc cât și de familia lui. Preotul tot timpul este urmărit de credincioșii săi în gesturile și comportările sale. De aceea dacă nu este un om evlavios, misiunea sa, precum și predica și slujirea sa e pe jumătate realizată.

În mijlocul comunității ecleziale, preotul misionar și duhovnic este persoana care polarizează întreaga viață și activitate liturgică, pastorală, religios-morală și caritativă a parohiei. În calitate de sacerdot, el este investit cu puterea de a săvârși lucrările sfinte ale Bisericii, factorul de legătură între Dumnezeu și om și organul prin care se sfințesc credincioșii, iar în calitate de păstor și învățător este părintele spiritual al enoriei pe care o îndrumă și o călăuzește cu cuvântul și cu fapta pe calea mântuirii. Acesta este idealul sfânt al preoției, „Dacă vrei să porți sarcina de preot, mântuirea altora să ți-o faci câștigul propriului tău suflet ” , spune Fericitul Ieronim.

Viața spirituală înseamnă moartea patimilor cărnii. Deprinderea virtuții se face însă cu greutate „ salt treptat și nu asalt ” . Preotul trebuie să sufere multe și să biruie păcatele sale și ale păstoriților(Sf. Ioan Gură de Aur). Prin viața curată a preotului se ajunge la viața duhovnicească a credincioșilor. O viață morală scăzută este o adevărată calamitate pentru sufletele păstoriților săi. Sf. Ambrozie spune: „ Fiți ceea ce vă arată numele, clerici, proprietatea lui Hristos ”.

Preotul trebuie să trăiască potrivit cuvântului său de învățătură creștină: „căci acele cuvinte pătrund mai ușor în inima ascultătorilor care sunt verificate chiar de viața propovăduitorului ” . Slujirea preoțescă este un depozit haric activ, este evanghelie vie, apostolie. Preotului i se cere sfințenie în funcția de liturghisitor. Sfințenia leagă viața preotului de esența sacrului, de viața Bisericii. Preotul trebuie să se aprindă el însuși pentru adevăr, pentru Dumnezeu, ca să aprindă pe alții. Pentru că în fața Sf. Mese el nu coboară ca proorocul Ilie foc ca să ardă jertfa, ci pe Însuși Duhul Sfânt. Datoria de a predica intră în misiunea preoțească : acolo unde amvonul tace Biserica e moartă. Nici o Biserică nu a fost vie prin ritualul și aurul ctitorilor, ci prin flacăra și zelul predicatorilor. Exemplul viații personale a preotului e cea dintâi predică. Sf Ioan Gură de Aur spune: „Dacă ai avea sabia duhului încât să poți face minuni, atunci n-ai avea nevoie de ajutorul predicii ”. Preotul are datoria de a vesti cuvântul mântuitor „cu timp și fără timp ”(Tim 4,2).

În datoria preoților de a fi propovăduitori ai învățăturii lui Hristos se include și datoria de fi slujitori de model credincioșilor, așa cum afirmă Hristos. Trebuie să fim stăpâniți tot timpul că nu trăim pentru noi, ci și pentru ceilalți credincioși. Despre aceasta ne spune și Sfântul Ioan Gură de Aur, care zice că preoția creștină are o dublă slujire : una sacerdotală care se oficiază în Biserică pe Masa Sfântului Altar, și alta umană care se oficiază în mijlocul comunității pe altarul sufletului fiecărui credincios. „Omul este un altar, pe care preotul trebuie să slujească cu aceeași datorie și răspundere ca și în fața sfântului jertfelnic.”

Patriarhul Iustinian prin opera sa „Apostolatul Social” va rămâne în istoria teologiei ortodoxe române, sfătuind pe dascălii de teologie, să renunțe la vechea teologie de cabinet cu preocupările sterile pentru a se ocupa de o teologie legată de realitate teologhisind despre viața în Hristos, fiind totodată alături de forțele înnoitoare ale omenirii de azi.

Bibliografie

I)Izvoare.

1)Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Cărți de cult

1)Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.

Lucrări ale Sfinților Părinți

1)Sfântul Grigorie Teologul, Despre preoție,(Cuvânt apologetic despre fuga sa de preoție), trad. rom. de Pr. D. Fecioru, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2, 1968, pp. 127-164.

2) Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preotie, trad. de Pr. D. Fecioaru, București, 1987.

3) Idem, Comentariile sau explicările epistolelor pastorale I-II Timotei, epistolei către Tit și cea către Filimon, Omilia X,de Arhiereu Theodosie Atanasiu Ploieșteanul, București, 1911,

4) Sf. Vasile cel Mare , Reguli morale, trad. de Prof. Iorgu D. Ivan in col. P.S.B. vol. XVIII, București, 1989.

5) Idem, Epistola 81, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae în col. <<P.S.B.>>, vol. XII, Despre Sf. Duh. Corespondenta (Epistole), București, 1988.

II) Dicționare.

1) Th. Simenschi, Dicționarul înțe1epciunii, Ed. Uniunii Scriitorilor, Chișnău, 1995,

III) Cărți, studii și articole.

Antonescu, G.G., Pedagogia generală, București, 1944

Braniște Pr. Prof Ene, Despre preoție, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004.

Ibidem, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin, în Studii Teologice, nr. 3-4,1963, pp. 131-140.

Ibidem, Cultul divin ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a dragostei, a păcii și a bunei înțelegeri dintre oameni,în Studii Teologice, nr. 9-10,1953, p. 626- 643.

Ibidem, Liturgica generală, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1985.

Braniște Diac. Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, București, 1943.

Brânzeu N., Teologia pastorală, vol. I : Păstorul și turma (Hodegetica), Lugoj, 1930.

Bria Diac. Asist. Ion, Teologie și Biserică, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1971.

Bucevschi Diac. Prof. O., Purtarea morală a preotului, în Mitropolia Olteniei, nr. 7, 1955, pp. 5-6.

Bulacu Pr. Dr Mihail, Omilia despre predica a Sfântu1ui Ioan Hrisostom, Studiu omiletic, analitic și comparativ cu predica modernă și contemporană, București, 1946.

Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ed. îngrijită. de Arhid. Prof Dr. Ioan N. Floca, Sibiu, 1992.

Chilea Pr. Prof. Dr. Sebastian, Considerații omiletice actuale,în 0rtodoxia, nr. 1, 1967.

Coman Prof. Ioan G., Sensul preoției la Sfinții Părinți, în Studii Teologice, (1949), nr.9-10.

Idem, Vocația și pregătirea pentru preoție, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1954.

Ibidem, Preoțimea creștină în slujba omului după Sfinții Părinți, Mitropolia Olteniei , ( 1968), nr. 11−12.

Cristescu Pr. Dr. Grigorie, Teologie și sacerdoțiu, tipul clasic al pastorului ortodox și idealurile pastorației moderne, Sibiu, 1928.

Ibidem, Prin Hristos la cultură, Sibiu, 1927.

Drăgulin Pr. Dr. Gh., Propovăduirea cuvântului și cultul în Biserica Ortodoxă Română, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1975, pp. 242-248;

Dura Pr. Drd. Nicolae, Cultul Bisericii ortodoxe și propovăduirea învățăturii creștine, în Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1985, pp. 592-605;

Ibidem, Propovăduirea cuvântului și Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire, proiect de Teză de doctorat, ms. dactil., p. 13-81.

Evdochimov Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. “Anastasia”, București, 1992.

Gala Galaction, Jurnal, Ed. îngrijită, prefață și note de T. Vârgolici, vol. II, București, 1977.

Galeriu Pr. Prof. Dr. Constantin, Preoția, taină și slujire în viața Bisericii, în 0rtodoxia, nr. 4, 1982.

Ibidem, Preoția ca slujire a cuvântului, în 0rtodoxia, 2, 1979.

Ibidem, Biblia în Biserica Ortodoxă, în Mitropolia Banatului, nr. 9-10, 1985.

Gordon Pr. Drd. Vasile, Predica – parte integrantă a cultului divin, în Glasul Bisericii, nr.3-4, 1992, pp. 42-46.

Justinian Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolatul Social, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1949.

Ibidem,vol. II, București, 1949.

Ibidem, vol. III, București, 1949.

Ibidem, vol. IV, București, 1952.

Ibidem, vol. V, București, 1955.

Ibidem, vol. VI, București, 1958.

Ibidem, vol. VII, București, 1961.

Ibidem, vol. VIII, București, 1966.

Ibidem, vol. IX, București, 1968.

Ibidem, vol. X, București, 1971.

Ibidem, vol. XI, București, 1973.

Miron,Arhim. Lect. Dr. Vasile, Preotul de astăzi, misionar și apostol al lui Hristos, în Studii Teologice, nr. 2-3, 2003, pp. 36-42.

Mitrofanovici Prof. Dr. Vasile, Omiletica bisericii dreptcredincioase răsăritene, Cernăuți, 1875.

Pr. Prof Dr. Ilie Moldovan, Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură și Tradiție, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 3, 1989, pp. 22-35.

Necula Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgic, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996.

Idem, Biserica în Misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.

Plămădeală Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, Vocație și misiune în vremea noastră, Sibiu, 1984.

Idem, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996.

Popescu Pr. V. N.,Sufletul preotului în luptă cu ispitele, București, 1943.

Rezuș Pr. Prof. P., Experiență și măiestrie pastorală, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-3, 1966, pp. 3-8.

Sârbu Pr. Prof. Dr. Corneliu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1970, pp. 130-144.

Scriban Arhim. Iuliu, Chemarea preotului, București, 1921.

Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943.

Șebu Pr. Prof. Dr. Sebastian, Preocupări și orientări în predica protestantă contemporană din Germania apuseană, privite din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române, Teză de doctorat, în Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1980, p. 299- 498.

Tilea Pr. Gh., Evlavia euharistică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1957, pp. 632-648.

Vasilache Protos. Dr. Vasile, Predica în Evul Mediu, Iași, 1938.

Verzan S, Slujirea preoțească după epistolele Sfântului Apostol Pavel, în Mitropolia Olteniei, nr.5-6, 1955, pp.287-296.

Vintilescu Prof. P., Preotul în oficiul său de liturghisitor, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 6, 1929, pp. 13-29.

Idem, Preotul în fața chemării sale de păstor. Capitole de Teologie Pastorală indirectă, București, 1934.

Idem, Spovedanie și duhovnicie, București, 1937.

Vlad S., Un păstor model; Sfântul Apostol Pavel, Timișoara, 1946.

Voicu Pr. Drd. Nicolae, Principiile pastorale în tratatele despre preoție din literatura patristică și post patristică , în Biserica Ortodoxă Română, nr.3- 4, 1989, pp. 98-105.

Cuprinsul

Introducerea ……………………………………………………………………………….2

Capitolul I. Misiune și slujire………………………………………………………………5

Capitolul II. Chemare și însușiri ale preotului oglindite în Apostolatul Social………….19

Vocația preoțească………………………………………………………………….22

Cultura preotului……………………………………………………………………33

Curăția morală a preotului………………………………………………………….37

Capitolul III. Aspecte ale lucrării preoțești……………………………………………..48

Preotul săvârșitor al celor sfinte…………………………………………………….48

Preotul propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu…………………………………54

Capitolul IV. Medii de propovăduire preoțească…………………………………………63

Pacea și dragostea de neam și țară………………………………………………….63

Concluzii………………………………………………………………………………….67

Bibliografie……………………………………………………………………………….69

Cuprins……………………………………………………………………………………73