Chipul Lui Dumnezeu 2

INTRODUCERE

Valoarea persoanei este veșnicã. Dacã o diminuãm în Dumnezeu o diminuãm și în om. Aici se aratã valoarea numelui. În fiecare Sfântã Tainã persoana este numitã cu numele ei, fiind astfel pusã în valoare pentru totdeauna. “Dacã persoana are o valoare pentru Dumnezeu, ea are o valoare veșnicã. Câtã vreme nu luãm în serios persoana, nu suntem cu adevãrat oameni și-L disprețuim pe Dumnezeu ca Persoanã. Mântuirea nu privește specia umanã ci persoanele”.

Persoana nu se lasã cunoscutã în întregime în actele ei de iubire și de libertate, ea este totdeauna surprinzãtoare, totdeauna nouã. Nu este un obiect. E mai aproape de noi decât un obiect și în același timp rãmânde deosebit de misterioasã. “Pe mãsurã ce o cunosc, își dezvãluie profunzimile, posibilitãțile ei surprinzãtoare. De adâncește. Dumnezeu e simțit ca o persoanã foarte apropiatã, Care vine la noi și Se îngrijește de noi”. Persoana nu poate fi izolatã. Ea nu existã decât în comuniune. Se realizeazã pe mãsura interesului ei pentru celãlat și a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. “Hristos aratã valoarea veșnicã a persoanei umane fãcându-se omul personal, cum spune Sfântul Teodor Studitul. În Histos avem adevãrata umanitate, o umanitate cât se poate de personalã, și avem de asemenea revelația Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatãl, Fiul și Sfântul Duh, întru care e botezat orice creștin. Dumnezeu este numit și omul este numit. Numele aparține relației bipersonale. Dumnezeu Își descoperã Numele Sãu și invocã numele persoanei umane dãruindu-se”.

Nu ne putem realiza fãrã comunicarea noastrã celuilat. Nu putem deschide poarta celuilalt, nu putem dãrâma zidul care-l închide pe celãlat și zidul care ne închide pe noi înșine, fãrã experiența Crucii. Hristos a dãrâmat zidul despãrțitor. Numai crucea dãrâmã zidul. Intrãm în viațã prin comunicarea cu celãlat. Intrãm la Dumnezeu prin cruce, primind de la Hristos puterea de a-L însoți. Civilizația de astãzi suferã de aceastã izolare a omului.

Ceea ce ne poate oferi putința dea intra în legãturã cu Dumnezeu este tocmai darul pe care El, în actul creator l-a sãdit în ființa noastrã, reflexia Sa în om, chipul Sãu așa cum l-a vãzut pe Fiul Sãu om.

PROBLEMA CHIPULUI ȘI A ASEMǍNǍRII

Dacã în Dumnezeu n-ar fi existat relația eternã dintre Tatã și Fiu, n-ar exista o bazã pentru aducerea la existențã a unor fãpturi conștiente, chemate și ele la starea fericitã fãrã sfârșit a relației frãțești cu Fiul, mai bine zis la hrãnirea lor din relația eternal și prin fire a Fiului cu Tatãl. Și nu poate fi un destin mai înalt pentru umanitate ca acesta. “Numai cã este un Tatã, Care are din veci un Fiu, a creat Dumnezeu și o categorie de fãpturi cãreia sã-i arate o iubire asemenea celei dintre El și Fiul Sãu și pe care Tatãl și Fiul sã o ajute sã se înalțe la iubirea fațã de Tatãl, asemenea Fiului, și la iubirea frãțeascã fațã de Fiul, ca și la iubirea frãțeascã dintre ele. Pãrinții Bisericii spun cã dacã n-ar fi un Fiu al lui Dumnezeu deoființã cu Tatãl, Tatãl n-ar fi binevoit sã creeze pe oameni ca pe niște fii asemãnãtori Fiului Unul-Nãscut pe care sã-i iubeascã și care sã-L iubeascã, și, nefiind acest Fiu, n-ar fi fost cineva care, din iubire fațã de Tatãl, sã voiascã sã se creeze și alți fii care sã iubeascã pe Tatãl asemenea Lui. Dumnezeu ar fi rãmas, în mod fatal, ca un lipsit de atotputernicie; separate de oameni ar fi și El supus, asemenea unei esențe, asemenea unor legi de care nu poate scãpa. Fãrã un Dumnezeu Tatã și Fiu și Duh Sfânt, n-ar exista decât viziunea panteistã a unei esențe din care evolueazã toate, în cadrul legilor ei oarbe, de nedepãșit”.

O definire a chipului lui Dumnezeu întipãrit în om și o implicare a nemuririi omului în aceastã calitate a lui a dat Sfântul Atanasie cel Mare. El spune mai întâi cã Dumnezeu a dat omului nu numai existența ci și capacitatea de cunoaștere. De aceea “le-a dãruit oamenilor ceva mai mult și adicã nu i-a creat pur și simplu ca pe niște animale neraționale ci i-a fãcut dupã chipul Sãu, împãrtãșindu-le ceva din puterea Logosului (Cuvântului) Sãu, pentru ca, fiind un fel de umbre ale Cuvântului și fiind raționali, sã se poatã menține pururea în fericire, trãind în rai viața cea adevãratã și anumea cea a sfinților. Fiinta lor s-a corupt însã, când s-au fãcut rãi. Atunci au cãzut în afara vieții din rai, <<în moarte și stricãciune>>”.

Avva Dorotei, explicând cuvintele Sfintei Scripturi: “Sã facem om dupã chipul și dupã asemãnarea noastrã” (Fac. 1, 26) spune: “Precum am scos virtuțile și am sãdit patimile contrare lor, așa trebuie sã ne ostenim, nu numai sã scoatem patimile ci și sã sãdim virtuțile și sã le așezãm la locul lor propriu. Cãci virtuțile ne sunt date de la Dumnezeu prin fire. Pentru cã îndatã ce a fãcut Dumnezeu pe om, a semãnat în el virtuțile. A zis <<dupã chipul>>, pentru cã Dumnezeu a fãcut sufletul nestricãcios și liber; și a mai zis <<dupã asemãnare>>, adicã <<dupã virtute>>. Cãci zice: <<Fiți milostivi precum și Tatãl vostru cel din ceruri milostiv este>> (Mt. 6, 36) și <<Fiți sfinți cã eu sfânt sunt>> (Lev. 11, 44; I Petru 1, 16). Și iarãși zice apostolul: <<Fiți buni unul cu altul>> (Efes. 4, 32). Aceasta este <<dupã asemãnare>>. Deci, Dumnezeu ne-a dat în chip firesc virtuțile. Dar patimile nu le avem în chip firesc. Cãci nici nu au vreo ființã, sau vreun ipostas, ci sunt ca întunericul care nu existã dupã ființã, ci sunt ca o boalã a vãzduhului , cum zice Sfântul Vasile, care se ivește dupã aceea din lipsa luminii. Abãtându-se de la virtuți pentru iubirea de plãcere, sufletul a dat naștere patimilor și le-a întãrit pe acestea împotriva sa”.

Sfântul Ioan Gurã de Aur ia din aproape în aproape și dã unele lãmuriri cu privire la chipul lui Dumnezeu în om, începând cu modul în care Dumnezeu l-a creat pe om: “Ai vãzut cã numai cu cuvântul și cu porunca a fãcut Dumnezeu toatã zidirea creatã în cinci zile? Uitã-te câtã deosebire astãzi în cuvinte! N-a spus: <<Sã se facã om!>>.

-De ce?

– <<Sã facem om dupã chipul și dupã asemãnarea Noastrã>>.

– Care este lucrul nou? Care este lucrul nemaiauzit? Cine este, oare, Creatorul acesta Care are nevoie sã se sfãtuiascã atâta și sã gândeascã atâta ca sã facã pe om?

– Sã nu rãmâi uimit iubite! Omul este mai de preț decât toate ființele vãzute! Pentru el, Dumnezeu a adus la ființã pe toate acestea: cerul, pãmântul, marea, soarele, luna, stelele, târâtoarele, dobitoacele, toate vietãțile necuvântãtoare.

– Cui au fost adresate cuvintele: <<Sã facem om>>? Cu cine se sfãtuiește Stãpânul? Nu pentru cã are nevoie de sfat și de gânduri –Doamne ferește!- ci vrea, sub înfãțișarea cuvintelor, sã arate cinstea covârșitoare ce o dã omului pe care avea sã-l creeze… Deci prin cuvântul <<chip>> trebuie înțeles stãpânire și nimic altceva, cã Dumnezeu l-a creat pe om ca sã fie stãpân peste toate cele de pe pãmânt; și nimic nu este pe pãmânt mai mare decât el, ci toate sunt sub stãpânirea lui”. Câteva pagini maiîinainte, Sfântul Ioan Gurã explicã foarte frumos în ce constã aceastã calitate de stãpân a omului, zicând: “Dupã cum cuvântul <<chip>> înseamnã stãpânire, tot așa cuvântul <<asemãnare>> înseamnã ca noi sã ajungem, atât cât ne stã în puterea noastrã omeneascã, asemenea lui Dumnezeu; sã ne asemãnãm adicã lui Dumnezeu în ce privește bunãtatea, blândețea, virtutea, precum zice și Hristos: <<Fiți asemenea Tatãlui vostru Celui din ceruri>>. Dupã cum pe acest pãmânt larg și încãpãtor sunt unele animale blânde iar altele sãlbatice, tot așa și pe latul sufletului nostru sunt gânduri nesocotite și dobitocești, sãlbatice și pline de cruzime. Pe acestea, dar, trebuie sã le ținem în frâu, sã le supunem și sã le dãm stãpânirea rațiunii.

– Dar cum pot supune un gând sãlbatic? M-ar întreba cineva.

– Ce spui omule? Supunem leii, le îmblânzim sufletele lor și te îndoiești dacã poți îmblânzi sãlbãticia unui gând? Și doar la fiare sãlbãticia e fireascã și blândețea nefireascã; pe când la tine dimpotrivã, blândetea e fireascã și nefireascã sãlbãticia și cruzimea. Nu vei putea oare, pãstra în tine ce e firesc, tu care scoți din sufletul unei fiare ce e firesc și pui în el ce e nefiresc? Ce osândã nu meriți oare? Și lucru mai minunat și mai ciudat decât acesta este cã atunci când e vorba de firea leilor mai este altã greutate pe lângã aceasta: animalul nu are rațiune. Nu-mi veni, deci, mie cu scuze și pretexte! Este cu putințã dacã vrei, sa fii liniștit și bun și blând. <<Sã facem, spune Dumnezeu, om dupã chipul Nostru și dupã asemãnare”.

Sfântul Ignatie Briancianinov spune și el: “Dumnezeu a creat omul dupã chipul și asemãnarea Sa. Prin cuvântul <<chip>> trebuie înțeles cã însãși ființa umanã este o copie dupã ființa lui Dumnezeu. Iar prin <<asemãnare>> este exprimatã coincidența nuanțelor chipului sau a calitãților lui. Probabil cã chipul și asemãnarea, unite împreunã, constituie o deplinã asemãnare și –contrar cu aceasta- pierzând sau denaturând asemãnarea, se încalcã întraga demnitate a chipului. Dumnezeu a creat omul dupã chipul și asemãnarea Sa, l-a creat cu perfecțiunea chipului Sãu. Omul a fost amprenta lui Dumnezeu, nu numai dupã ființa sa dar și dupã calitãțile lãuntrice –dupã înțelepciune, dupã noblețe, dupã curãtenia sfântã, dupã statornicie în bunãtate. Indifferent de faptul cã era limitat, rãul sau lipsa nu aveau loc în om, era perfect pentru cã avea deplina asemãnare cu Dumnezeu”.

II. ASPECTUL COMUNITAR AL CHIPULUI LUI DUMNEZEU

Dumnezeu insuflă în organismul biologic suportul spiritual al sufletului căruia i se adresează chemarea Sa și în același timp îi dă capacitatea să răspundă. Dumnezeu suflând în om începe să vorbească cu omul, sau îi dă încredințarea că Dumnezeu îi vorbește și el trebuie să răspundă. “Odată cu sufletul îi dă conștiința că Dumnezeu îi vorbește și că el trebuie să răspundă. Prin suflarea lui Dumnezeu, apare în om un tu al lui Dumnezeu, care e <<chipul lui Dumnezeu>>, căci acest tu poate să spună și el eu și-i poate spune și el lui Dumnezeu Tu. Dumnezeu își dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic. Suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii”. Sfântul Grigorie de Nyssa leagă participarea de înrudire spunând: “E ceva care înrudește pe om cu Dumnezeu. Căci pentru a participa la Dumnezeu este indispensabil să posede în ființa sa ceva ce corespunde Celui participat”. Iar patriarhul Calist leagă de participare și de înrudire dialogul în iubire, spunând că lui Dumnezeu ca iubitor îi corespunde din partea omului: “Iubesc, deci sunt om”. Amândoi iubesc și vor să fie iubiți. Chiar cine iubește cu adevãrat un om și e iubit de el, ar vrea sã nu moarã nici el, nici acela. Dar iubirea dintre om și om are și momente de plictisealã datoritã unei uniri paradoxale a mãrginirii omului cu o anumitã permanentã noutate. De aceea anevoie poate sã nu ajungã aceastã iubire într-o monotonie de plictisealã continuã, când iubirea se rãcește și comunicarea slãbește.

1. Tendința spre asemãnare prin comuniune

Numai Dumnezeu e infinit ca subiect de cunoscut, pentru cã e un subiect care se face cunoscut mereu nou prin iubirea Lui fațã de cel ce gãsește în aceasta resurse noi de a-L iubi pe El. Și numai pentru cã Dumnezeu e așa, poate fi și omul într-o oarecare mãsurã așa, ca și chip al Lui, simțind trebuința nesfârșitei relații cu El, pentru a-l cunoaște în infinitatea cognoscibilã și comunicabilã a Lui. De aceea nemurirea este un dar al Lui. Este nemuritor prin legãtura cu Dumnezeu și a fost fãcut astfel de Dumnezeu, ca sã poatã fi fãcut nemuritor prin aceastã legãturã. “Dar pãcatul care-l rupe de Dumnezeu, îl închide in mod egoist în mândria proprie, în pretenția cã n-are altceva de cunoscut decât o naturã fizicã și biologicã supusã unor legi ale repetiției, care, ca atare, sunt și singurele posibile de cunoscut ale omului fãrã comunicarea cu Dumnezeu. Dar întrucât omul și în acest caz tot cunoaște ceva și conștiința sa și în acest caz trebuie sã se ocupe cu ceva, el se preocupã la infinit cu realitatea monotonã pe care o cunoaște. Aceastã preocupare îngustã e totuna cu moartea lui, care nu e o dispariție totalã, ci o veșnicã lipsa de realã noutate.Omul poate fi deci cu adevãrat nemuritor, dacã din mândrie nu-și allege egoismul însingurãrii. Dar se poate spune cã omul este o ființã nemuritoare în sens alternative. El nu mai moare cu totul, chiar și în cazul ruperii de Dumnezeu, pentru cã Dumnezeu nu mai anuleazã niciuna din imaginile Sale cunoscãtoare create și nu mai desființeazã lumea. Dar omul își poate allege o nemurire a vieții și o nemurire chinuitã, cu o existențã închisã, într-un fel, în mãrginirea ei”.

2. Biserica –restaurarea omului prin comuniune

Adevãrul este cã omul nu se saturã niciodatã de o anumitã comunicare cu alții, chiar dacã și-o pervertește pe aceasta într-o comunicare de laude proprii și în dorința de a fi lãudat neîncetat de cineva, înșelându-se chiar pein aceasta cu o pãrutã infinitate a sa, chiar dacã ia în sprijinul acestei comunicãri cu alții un limbaj tot mai gol sau tot mai mincinos. El își poate arãta neîncetata sete de progres în neîncetata cãutare a altor scãderi la alții și a altor pretinse calitãți la sine. “Pe când viața spiritualã a celui ce are pe Dumnezeu și pe semenii sãi ca parteneri și conținuturi de cunoaștere și de iubire, sporește mereu în plinãtate și bucurie, viața celui ce nu cunoaște ca vrednice de prețuire decât cele trecãtoare și el sãu, devine un chin al golului, al lipsei de sens, al absurdului întregii existențe. Acela trãiește permanent sentimentul aceluia ce vrea sã piarã dar de existã totuși, de moarte nu poate scãpa. Așa cum nu și-a dat-o el, el nu și-o poate lua. Aceasta este moartea trãitã veșnic sau iadul. De aceea nici chipul lui Dumnezeu nu se șterge cu totul, ci se strâmbã din ce în ce mai mult, devine tot mai hidos din frumos ce era. Omul înseteazã dupã comuniune în baza faptului cã vede în Dumnezeu, dar și în semenii sãi, o adâncime și o complexitate spiritualã nesfârșitã și la semeni o sete de cunoaștere și de comunicare identicã cu a sa, unitã și la ei cu setea de veșnicie”.

Pãrintele Stãniloae spune: “Crucea care mã mântuiește nu este suferința mea ci suferința celuilalt, suferã el pentru mine sau sufãr eu pentru el. Hristos a suferit pe cruce pentru ceilalți, nu pentru Sine Însuși sau pentru un grup anume în disprețul altui grup”. Dacã intrãm în comuniune cu ceilalți gãsim viața, gãsim atunci viața veșnicã. Aceastã iubire cu celãlalt dureazã veșnic. Dar iubirea dureazã decât prin Dumnezeu: prezența lui Dumnezeu în iubirea mea pentru celãlalt îmi dã o responsabilitate extraordinarã; iubirea mea se va adânci și va dãinui. “Aceasta aratã cã trebuie sã mã deschid tot mai mult Tatãlui ceresc, iubindu-L. În fiecare semen trebuie sã vãd pe Fiul lui Dumnezeu. Dacã nu mã deschid Tatãlui depãșindu-mi mândria, nu-mi pot depãși mândria nici fațã de celãlalt. Nu e cu putințã ca omul sã fie uman fãrã Dumnezeu. Trebuie sã simțim cã aceastã iubire ne vine de la Dumnezeu, ca avem o responsabilitate fațã de ceilalți, cã suntem responsabili fațã de el înaintea lui Dumnezeu; dacã o simte așa, celãlalt nu va putea rezista iubirii”. Dar iubirea e extrem de amenințatã: fiecare interes propriu, fiecare impuls egoist slãbește iubirea mea pentru celãlalt. Dacã acela care mã iubește se simte responsabil de mine în fața lui Dumnezeu atunci se trezește prin propria mea responsabilitate. Pot avea sentimental cã Dumnezeu este Cel Care crea aceasta. Dar și eu am o responsabilitate fațã de el în fața lui Dumnezeu. Nu gãsesc în mine o responsabilitate totalã fațã de celãlalt pe care-l iubesc decât dacã este present Dumnezeu: e necoie de un al treilea, de un martor care ne iubește. Dumnezeu este acest martor. El îmi aratã valoarea veșnicã a celui pe care îl iubesc. Nu-l putem iubi pe om fãrã Dumnezeu. Alminteri este vorba de o filantropie lipsitã de luminã pe care numai Dumnezeu o poate da iubirii noastre. Celãlalt pe care-l iubesc este iubit de Dumnezeu, e scopul lucrãrii divine, scopul Crucii lui Iisus. Iisus a murit pentru el iar aceasta dezvãluie valoarea lui veșnicã în ochii lui Dumnezeu, rãdãcina existenței sale în Dumnezeu.

ACTUALIZAREA CHIPULUI LUI DUMNEZEU PRIN VIRTUȚI

1. Iubirea aproapelui ca reflex al iubirii lui Dumnezeu

Într-adevãr avem poruncã “sã iubim pe aproapele ca pe noi înșine” (Mt. 22, 39). Aceasta înseamnã cã mã bucur pentru aproapele cum mã bucur de mine însumi, sã mã întristez de aproapele cum ma întristez de mine însumi. “Asta înseamnã sã mã bucur de succesul copilului vecinului la fel cum mã bucur de succesul copilului meu și sã mã întristez când se înbolnãvește un copil de pe stradã cum mã întristez când se îmbolnãvește copilul meu”. Dar aceasta pare imposibil! Pare imposibil atâta timp cât trãiesc în iubirea fireascã, în afecțiunea strâmtã dar când mã deschid iubirii lui Hristos, atunci nu mai pot iubi cu altã iubire decât iubirea lui Hristos. Astfel Sfântul Nectarie sin Eghina scria ucenicețelor sale: “Lanțul care ne leagã este dragostea noastrã comunã pentru Hristos. Dragostea omeneascã pe care mi-o poartã cineva nu încãlzește inima mea, cãci aceasta este dragostea strãinã de Hristos și-mi este imposibil sã am în inima mea douã iubiri, una conformã cu Dumnezeu și una conformã cu oamenii”.

Și este posibil aceasta deoarece având porunca “sã-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi” (Mt. 22, 39) înseamnã cã mi s-a dat și puterea sã o împlinesc, pentru cã nun e dã Dumnezeu porunci, pe care nu le putem împlini, așa cum am arãtat. Iar, cã trebuie sã-l iubim și pe aproapele numai cu iubirea lui Hristos, o vedem din porunca Domnului Care ne spune: “Aceasta este porunca Mea: sã vã iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu” (In. 15, 12). Cum se poate ajunge însã la aceasta? Pentru aceasta am vãzut cã trebuie sã conștientizez, sã iau aminte la dragostea cu care mã iubește Hristos. Vãzând aceastã dragoste nu pot sã nu încep sã rãspund acestei iubiri. Rãspunzând acestei iubiri încep sã mã umplu de iubirea frumoasã fațã de mine însumi, încep sã ies din egoismul meu și sã am revelația persoanei, cum am arãtat. Dar persoana este deschisã spre comuniune, “omul este un animal bland și sociabil” (Sfântul Vasile cel Mare).

Având aceastã iubire frumoasã fațã de mine, simțind iubirea lui Hristos, simt nevoia sã arãt și celuilalt aceastã iubire, am înscrisã în mine iubirea fațã de aproapele, pe care o descopãr existentã în mine, de la Dumnezeu și care se activeazã în relație cu aproapele. Numai când iubesc pe aproapele înseamnã cã am iubirea lui Hristos. “Dacã-și iubește fratele, omul simte totodatã cã și el și fratele lui sunt <<de la Dumnezeu>> și de aceea se poartã dumnezeiește cu fratele lui cãci iubirea este puterea dumnezeiascã între cei care se iubesc”. Iubirea pentru aproapele este criteriu al adevãrului pentru creștin. Spune Sfântul Apostol Ioan: “prin aceasta cunoaștem pe fiii lui Dumnezeu și pe fiii diavolului; oricine nu face dreptate nu este de la Dumnezeu nici cel ce nu iubește pe fratele sãu. Pentru cã aceasta este vestea pe care ați auzit-o de la început, ca sã ne iubim unul pe altul” ( I In. 3, 10-11). Și repetã Sfântul Evanghelist Ioan: “Oricine urãște pe fratele sãu este ucigaș de oameni și știți cã orice ucigaș de oameni nu are viațã veșnicã dãinuitoare în El. În aceasta am cunoscut iubirea: cã El Și-a pus sufletul pentru noi și noi datori suntem sã ne punem sufletele pentru frați. Iar cine are bogãția lumii acesteia și se uitã la fratele sãu care este în nevoie și își închide inima fațã de el, cum rãmâne acela în dragostea lui Dumnezeu?” (I In. 3, 15-17). Și simțind cã parka n-a imprimat sufficient iubirea fațã de aproapele în inima noastrã, repetã: “Și aceasta este porunca Lui, ca sã credem în numele lui Iisus Hristos, Fiul Sãu, și sã ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncã” ( I In. 3, 23). În aceastã direcție trebuie sã ne îndreptãm toatã osteneala.

2. Milostenia

În centrul propovãduirii Mântuitorului stã “Evanghelia Împãrãției lui Dumnezeu” (Marcu 1,14). “Voii lui Dumnezeu” (Marcu 1,14). Noțiunea de “împãrãția lui Dumnezeu” sau “împãrãția cerurilor” este interpretatã în acea vreme în diferite moduri. De pildã, iudeii contemporani Mântuitorului se gândeau mai ales la o nouã organizare a statului (Fapte 1,6). Mesia era așteptat ca un erou național, ca un eliberator politic. “Iisus precizeazã cã “împãrãția lui Dumnezeu”, pe care El o vestește și o întemeiazã, nu este din lumea aceasta (In. 18,36), ea este o realitate care a intrat în timp odatã cu venirea Sa, sub forma dreptãții și a iubirii dintre oameni”.

Sfântul Grigorie Teologul sfârșeșete cuvântarea “Despre iubirea sãracilor” prin a a spune cã smerenia și exemplul Mântuitorului sunt temelia iubirii noastre: “Iar noi, care am moștenit numele mare și nou pe care ni-l tragem de la Hristos, noi neamul cel sfânt, preoția împãrãteascã, poporul ales de Dumnezeu și deosebit, râvnitor de fapte bune și mântuitoare, ucenicii blândului si de oameni iubitorului Hristos care s-a smerit pe sine pânã la amestecarea cu firea noastrã pãmânteascã, care din pricina noastrã s-a sãrãcit cu trupul acesta și cu cortul nostru pãmântesc și care din pricina noastrã a suferit dureri și neputințe, ca sã ne îmbogãțim noi cu Dumnezeirea, noi care am primit un așa mare exemplu de îndurare și de compatimire ce vom cugeta deci despre acestea ș ice vom face la rândul nostru? Îi vom disprețui, vom trece cu grabã pe lângã ei? Îi vom lasa în parãsire ca pe niște morți, ca pe niște oameni nelegiuiți, ca pe cele mai rele dintre târâtoare și dintre fiarele sãlbatice? Nicidecum fraților! Departe de noi acestea, care suntem oile lui Hristos, ale bunului Pãstor, care întoarce la turmã oaia cea rãtãcitã și cautã pe cea pierdutã, și însãnãtoșeazã pe cea bolnavã și departe și de firea noastrã, neputința învãtându-ne evlavia și iubirea de oameni”.

Pentru dobândirea calitãții de cetãțeni ai împãrãției cerurilor, Mântuitorul cere oamenilor sã fie milostivi, deoarece însãși împãrãția cerurilor este un dar al milostivirii divine fațã de oameni. Milostenia, ca manifestare a iubirii fațã de aproapele, e necesarã cu atât mai mult cu cât relațiile noastre nu sunt întodeauna dominate de spiritual iubirii dintre oameni și de spiritul dreptãții, de aceea s-a spus cã împãrãția cerurilor este între oameni. Milostenia e deci necesarã pentru a ajuta pe aproapele nostru, pe de o parte, iar pe de altã parte, spre a se da prilej de îndreptare celor avuți dar zgârciți și celor nedrepți. Milostenia pe care ne-o cere Mântuitorul este o exteriorizare prin fapte a iubirii fațã de aproapele nostru. Aceastã exteriorizare se face prin faptele milei trupești și sufletești. Rãsplata celor milostivi va fi milostenia Pãrintelui ceresc fațã de ei la judecata obșteascã. “S-ar pãrea cã rãsplata nu este decât o întoarcere a milosteniei fãcute, dar nu-i așa pentru cã rasplata e mai mare decât fapta. Cei milostivi miluiesc ca oameni, iar mila dumnezeiascã nu este egalã cu cea umanã”. “ Înțelesul nemijlocit al acestei fericiri cheamã pe om la iubirea de semeni, și la compãtimirea lui din cauza neegalitãții și firii schimbãtoare a situațiilor vieții, care fac ca nu toți sã aibã aceleași condiții. Deci pentru ca cel ce are prea puțin sã vinã la egalitate cu cel ce are prea mult, cãci dacã cel neîndurat rãmâne închis celor de aproape, cel milostiv se face pentru cel negãjit ceea ce cere sufletul lui întristat prin simțirea sufletului. Cãci mila este întristarea de bunã voie pentru necazurile strãine”. Domnul Hristos a zis: “Fericiți cei milostivi, cã aceia se vor milui” (Mt. 5,7).

Fiecare dintre virtuți este o cale de mântuire și care duce hotãrât la unul dintre locașurile veșnice și fericite, fiindcã, precum deosebite sunt alegerile de viațã, tot așa și locașurile sunt multe la Dumnezeu, împãrțite și deosebite fiecãruia dupã a lui vrednicie. Și unul sã meargã pe calea cea dreaptã a unei virtuți iar altul pe cea a alteia, unul pe calea mai multora, altul pe cea a tuturor, dacã se poate, numai sã meargã și sã doreascã sã înainteze mai departe și sã se ținã strâns pe urmele bunului nostru cãlãuzitor și ducãtor pe drumul cel drept și la lãrgimea fericirii de dincolo, pe calea și prin ușa cea strâmtã.

Și dacã trebuie sã ne încredințãm spusei lui Pavel și a lui Hristos Însuși, anume sã socotim iubirea ca prima dintre porunci și cea mai mare, ca una care este cap al legii și al profeților, puterea ei cea mai mare o aflu în iubirea sãracilor și în înduioșarea rãrunchilor și în suferirea împreunã cu cei din aceeași plãmadã cu noi. “Cãci prin nimic altceva nu se slujește așa de desãvârșit lui Dumnezeu, ca prin mila fațã de aproapele, fiindcã nici nu este ceva mai propriu lui Dumnezeu decât aceasta, înaintea cãruia merge mila și adevãrul și cãruia trebuie sã I se aducã mila decât judecata și prin nimic altceva, mai mult ca iubirea pentru oameni, nu ni se dã în schimb iubirea de cãtre cei care la rândul lor ne-o mãsoarã dupã dreptate, și care pune mila în cântar drept greutate de mãsurat”. Se cade dar sã ne deschidem inima fațã de toți sãracii și fațã de aceia care, din oricare pricinã, pãtimesc greu, dupã porunca care ne poruncește sã ne bucurãm cu cei care se bucurã și sã plângem alãturi de cei care plâng. Și cum oameni suntem și noi, se cade mai întâi de toate sã oferim oamenilor contribuția benevolã izvorâtã din iubirea bunãtãții, fie cã ar avea ei nevoie de ea din pricina vãduviei, fie din cauza rãmânerii fãrã de pãrinți, fie din cauza asprimii dregãtorilor, fie din cauza lipsei de omenie a strângãtorilor de biruri, fie din cauza crimelor fioroase ale tâlharilor, fie din cauza nesațiului de pradã al hoților, fie din cauza confiscãrii averii, fie din cauza naufragiului –cãci toți au deopotrivã nevoie de mila noastrã și așa se uitã spre mâinile noastre ca și noi spre cele ale lui Dumnezeu, pentru cele de care avem nevoie. “Premisa iubirii creștine fațã de aproapele o constituie stima fațã de peroana umanã, adicã recnunoașterea demnitãții pe care fecare o are ca om de la Dumnezeu și înaintea lui Dumnezeu, cãci fiecare om poartã în suflet chipul lui Dumnezeu. Adevãrata valoare a sufletului omenesc poate fi cunoscutã prin iubirea creștinã”. Pãrintele Dumitru Stãniloae aratã cã iubirea dintre oameni e reflexia iubirii de sus: “Trãim la acest fapt și noi oamenii, chiar prin necesitatea limbii de-a adãuga la eu-tu, un el. Poate cã cu cât ne iubim mai mult unul cu altul, simțim și iubirea fațã de el sau invers: cu cât trãim doi inși, legați ca eu-tu, pe un al treilea mai mult iubim, cu cât ne iubim și unul pe altul. Noi simțim nevoia sã fim iubiți și confirmați de un al treilea și sã iubim pe al treilea și cu cât îl iubim mai mult împreunã, cu atât ne iubim și noi mai mult. Fiecare cuprinde și descoperã adeseori nu Eul sãu ci pe ceilalți. De aceea, în fiecare ipostas se pot vedea celelalte. În cele trei Persoane dumnezeiești este pluritatea în unitate, sau iubirea deplinã, realizatã în amândouã formele; relație între Persoane dar trãitã în unitate deplinã. În cele trei este totul în relație directã neîncetatã. Ar rãmâne mereu un El exterior. În Dumnezeu, Trei e totul”.

CONCLUZII

Trebuie sã ne împãrtãșim –sã ne dãruim împãrtãșindu-ne celuilalt. Mulți spun: n-am rãbdare în rugãciune, îmi vin tot felul de gânduri. Dar dacã ne aducem aminte de celãlalt în rugãciune, îndatã rugãciunea primește în acest fel putere. Doamne, Dumnezeul meu, te rog ajutã-mi. te rog însã și pentru fiul și fiica mea, pentru nevasta și prietenul meu. Dumnezeu rãmâne present în rugãciunea mea atunci când mã gândesc la celãlalt care se gãsește în nevoi, simțindu-mã responsabil pentru el.

Dacã pe Dumnezeu Îl cunosc ca persoanã, atunci persoana umanã are valoare. Dacã știu cã aces tom are valoare veșnicã, trebuie sã trag concluzia cã fericirea lui veșnicã depinde și de mine. Aceasta înnobileazã relațiile noastre. Altfel mã port dacã știu cã nu am de-a face cu un individ dintr-o specie de care pot sã-mi bat joc pentru cã un altul ar putea sã-i ia locul. Aceastã persoanã are o valoare unicã, dar depinde și de mine, care mã împãrtãșesc lui, ca el sã devinã om și sã se mântuiascã. Atunci voi simți mereu o mare responsabilitate pentru fiecare. Mã voi purta cu mare delicatețe fațã de fiecare, voi cãuta prin toate mijloacele sã-I ajut sã ajungã oameni. Tema îndumnezeirii este în realitate tema umanizãrii omului prin iubirea divinã.

Când știu valoarea veșnicã pe care o are o persoanã pentru Dumnezeu, când simt cum Hristos pe Cruce își dã viața pentru persoana umanã, atunci mi se impune un cu totul alt comportament decât cel pe care-l aveam pânã atunci. Sufãr pentru toate obstacolele care-l împiedicã pe celãlalt sã se realizeze ca om și prin aceasta sã dobândeascã viața veșnicã. Marturia fațã de Evanghelie stã în calitatea umanitãții noastre. Dacã cineva poate gãsi în mine un om adevãrat, acest lucru îl poate mișca, încuraja, și-i poate da speranța cã existã un Dumnezeu care-l iubește. Toți convertiții sau convertit pentru cã au gãsit un creștin adevãrat. Prin umanitate ajungem la Dumnezeu. Înainte de a-L fi vãzut ca Dumnezeu ucenicii au vãzut mai întâi umanitatea lui Hristos. Au vãzut un om uman, mergând pe drumuri în sandale, neavând unde sã doarmã. Era împreunã cu toți oamenii, mergând la cei bogați ca și la cei sãraci, mâncând împreunã cu ei, ascultându-I, vindecându-I din milã, nu pentru a-și arãta puterea.

Trebuie sã ajungem sã simțim iubirea lui Dumnezeu și atunci vom simți iubirea noastrã pentru El. Trebuie sã ne rugãm cu stãruințã și râvnã ca sã primim acest sentiment de iubire în rugãciune. Atunci ni se vor deschide ochii.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

*** Biblia sau Sfânta Scripturã, Societatea Biblicã Interconfesionalã, București-1998

SCRIERI PATRISTICE

Sfântul Ioan Gurã de Aur, Omilii la Facere I, traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, în P.S.B., nr. 21, E.I.B., București-1987

Idem, Omilii La Matei, în PSB, nr. 23, traducere, introducere și indici de Pr. D. Fecioru, E.I.B., București-1994

Sfântul Grigorie Teologul, Despre iubirea de sãraci, în “Taina M-a uns” (Cuvântãri), traducere, note introductive și comentarii Pr. Dr. Gheorghe Tilea, ed. “Herald”, București- 2004

Sfântul Grigorie De Nyssa, Despre Fericiri, în colecția PSB nr. 29, treducere, note și indici Pr. Prof. D. Stãniloae și Pr. Ioan Buga, E.I.B., București-1982

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre Om, ed. “Egumenița”, Galați-2007

STUDII, MANUALE

Botoșãneanul, Episcop Calinic, Biblia în Filocalie, vol. I, ed. “Trinitas”, Iași-1995

Bria, Ion, Iisus Hristos, Editura Enciclopedicã, București-1992

Comșa, Pr. Dr. Petre, Despre iubire, în “Sfinții Pãrinți, Acoperãmântul Propovãduirii”, ed. “Asa”. București-2006

Hondropoulos, Sotos, Sfântul Nectarie, trad. Crsitina Bãcanu, ed. “Bunavestire”, Bacãu-2001

Popovici, Arhimandrit Iustin, Epistolele Sfântului Ioan Teologul –comentariu, trad. Sabin Preda și Cornel Coman, ed. “Bizantinã”, București-1998

Mladin, Mitr. Dr. Nicolae / Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi/ Prof. Dr. Constantin Pavel/ Prof. Diac. Dr. Ioan Zãgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, ed. “Reîntregirea”, Alba-Iulia-2003

Stãniloae, Pr. Dr. Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea, E.I.B., București-2005

Idem / M. A. Costa de Beauregard, Micã Dogmaticã Vorbitã”, ed. “Deisis”, Sibiu-2007

Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, ed. “Herald”, București-2003

Idem, Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol. I, ediția a III-a, E.I.B., București-2003