Chinamerica Un Duopol la Varful Puterii Mondiale
Chinamerica- un duopol la vârful puterii mondiale
Cuprins:
Introducere
Cap. I. Sistemul economic al Chinamericii:
I.1. Hegemonia Statelor Unite ale Americii;
I.2. Lansarea Chinei în economia mondială;
I.3. Modernizarea economică a Chinei;
Cap. II. Intensificarea relațiilor economice dintre SUA și China:
II.1. Complementaritatea dintre economia Statelor Unite ale Americii și China;
II.2. Relațiile politico-diplomatice;
II.3. Schimburile comerciale chino-americane;
II.4. Investițiile străine directe în cele două state;
Cap. III. Perspective și provocări în relațiile reciproce chino-americane.
Concluzii
Capitolul I. Sistemul economic al Chinamericii
Pentru a afla care este principala putere mondială dar mai exact pentru a afla cât timp îi va lua Chinei să depășească SUA este foarte dificil de a avea un răspuns la această dilemă.
Realizarea unei analize care să ne arate o dată exactă sau măcar un interval de timp necesar surclasării economiei americane este foarte complicat deoarece economia mondială s-a confruntat ani la rându cu variații mari ale sistemul economic internațional.
Perioada secolelor XIX- XXI reprezintă perioada de glorie, de putere tehnologică și economică cât și putere militară ce atinge cote maxime, plasând SUA în fruntea clasamentului la nivel mondial.
În a doua jumătate a secolului XX s-a pus problema depășirii Statelor Unite ale Americii de către Japonia, insă acest fapt a devenit foarte ușor de înlăturat din cauza încetinirii vitezei de creștere a economiei Japoniei. În aceeași perioadă, de-a lungul Războiului Rece, Statele Unite alocă bugete uriașe pentru apărarea națională însă beneficiază de creșteri economice greu de atins de către alte state. Chiar și în perioada crizei petroliere SUA reușește să-și gestioneze fluxurile comerciale mondiale astfel încât să-și consolideze prima poziție în clasamentul mondial.
I.1. Hegemonia Statelor Unite ale Americii;
Statele Unite ale Americii a devenit hegemon global și cea mai puternică națiune la nivel global după cel de-al Doilea Război Mondial, profitând de pe urma puterii militare, politice și financiare. După cel de-al Doilea Război Mondial Statele Unite ale Americii au ieșit atât învingători cât și neatinși și chiar mai puternici, cu o economie mai mare decât la izbucnirea războiului.
În prezent ne confruntăm cu o revoluție tehnologică, mai ales de comunicare, ce promovează apariția unei comunități globale bazate pe interese comune, al cărei centru este SUA. Statele Unite ale Americii joacă atât rolul de catalizator pentru o comunitate globală cât și pentru un haos global.
Odată cu sfârșitul Războiului Rece, Statele Unite primește titlul de hegemon. Discursul ținut de președintele Bush pe data de 6 martie 1991 elucidează Noua Ordine Mondială în viziunea americană ”Acum putem vedea o nouă ordine mondială răsărind la orizont… O lume în care Națiunile Unite, eliberate de constrângerile Războiului Rece, vor trebui să îndeplinească viziunea istorică a fondatorilor. O lume în care libertatea și respuctul drepturilor omului vor fi la ele acasă în toate țările”.
Caracterul excepțional al americanilor decurge din faptul că se disting în raport cu europenii din mai multe puncte de vedere.
Din punctul de vedere al insecurității internaționale, ce atăzi devine o realitate permanentă, spre deosebire de alte state europene, poziția geografică a Statelor Unite ale Americii le garantează securitatea națională.
De-a lungul secolelor XIX-XXI SUA a cunoscut o perioadă de glorie, putere tehnologică, economică și militară atingând cote maxime, plasând statul american în vârful piramidei succesului.
Europa la nivel internațional poate fi competitivă, însă nu poate fi unica competitivă economic și politic. Japonia, cândva aspiranta locului de uperputere, a ieșit din cursă, iar China, în ciuda progresului său economic nu are șanse să devină numărul unul mondial din toate pde vedere.
Statutul de hegemon al lumii al Statelor Unite, îi conferă acesteia un rol inevitabil și chiar indispensabil în păstrarea stabilității mondiale și garantarea securității, este un stat ce nu are un adversar egal și nu este acceptat în totalitate de statele lumii.
Pentru a evita tranformarea SUA într-o ”fortăreață izolată și ostilă, aflată tot timpul în stare de asediu”, Statele Unite au obligația de a alege între exercitarea hegemoniei prin a domina lumea prin forța sa ori edificarea unui sistem global fundamental pe interese comune.
Americanii doresc să impună, în mod unilateral, politica sa externă unei lumi reticente, nerealizând că dorințele lor și viziunile lor nu coincid cu cele ale celorlalte națiuni, în special al europenilor.
În concepția lor, securitatea națională americană se bazează pe necesitatea supraviețuirii sociale într-un secol amenințat de răspândirea armelor de distrugere în masă, tensiuni globale, crize economice și nu în ultimul rând de terorism. Un eveniment care a influențat politica externă a Statelor Unite ale Americii a fost atacul terorist de la 11 septembrie 2011, deși e singura putere mondială e mai amenințată ca niciodată. Accentuarea tensiunilor și creșterea violențelor politice care ar putea conduce către o anarhie la nivel mondial, reprezintă o amenințare atât pentru America cât și pentru întreaga lume, ce se face simțită prin proliferarea armelor nucleare și a terorismului.
Islamul de asemenea este o amenințare pentru SUA, iar liderul organizației al-Qaeda reprezintă pentru americani întruchiparea răului și este considerat vinovat pentru atacul terorist din 11 septembrie 2011. Iar SUA în accepțiunea sa îi revine rolul democratizării statelor arabe, deoarece acestea au fost timp de două secole simbol al democrației și libertății.
În procesul globalizării culturale sau a americanizării lumii, SUA joacă un rol foarte important și tot mai multe elemente sunt importate din cultura americană, elemente politice, elemente specifice societății lor prin intermediul filmelor, muzicii, conceptelor despre libertate și chiar a firmelor.
I.2. Lansarea Chinei în economia mondială;
În prezent continentul asiatic atrage tot mai multe priviri asupra sa, iar secolul XXI se numește un secol al Pacificului, datorită dezvoltării economice cunoscută de statele din acea zonă, în special al boom-ului economic pe care îl înregistrează China.
Această perioadă nu ar fi prima în care China s-ar situa ca una dintre cele mai importante puteri economice mondiale. În 1820 China asigura 28,7 % din întreaga economie mondială, urmată de India cu 16%, iar pe locul trei de Franța cu 5,4 %.
Sfarșitul anilor 80 reprezintă punctul de lansare al Chinei datorită reformelor economice și ale politicilor financiare adoptate, stimulând dezvoltarea și ascensiunea mondială iar China devenind un stat mult mai competitiv.
Perioada de după Războiul Rece a fost caracterizată de lupta pentru controlarea a cât mai multe piețe de desfacere, iar în 1978 economia Chinei renaște odată cu declanșarea procesului de reformă condus de Deng Xiao Ping și a continuat până în 2011, iar ritmul anual de creștere a fost în medie de 9%. Această renaștere s-a bazat pe îmbinarea socialismului cu capitalism, creând un ”comercialism social” – socialism bazat pe proprietate privată și economie liberă, așa cum îl numea Zbigniew Brzezinski. Pe plan intern aceasta s-a dezvoltat foarte repede datorită industrializării forțate, a dezvoltării agriculturii și a capacității enorme de producție transformând statul chinez ca într-un “ miracol de 30”. Dacă pentru Marea Britanie au trebuit mai bine de 50 de ani pentru a-și dubla PIB-ul pe cap de locuitor, iar Statelor Unite aproximativ 50 de ani, China a reușit acest lucru în doar 10 ani. Această perioadă de timp în care China a devansat marile economii mondiale și s-a poziționat pe locul al doilea devenind adversarul numărul unu al Statelor Unite ale Americii, s-a realizat pe spatele clasei muncitorești, pe care a exploatat-o, creând o discrepanță între bogați și săraci și între China de Est și China de Vest.
Regimul din această țară deși rămâne fidel socialismului încearcă să adopte și unele principii capitaliste, generând astfel un stat tip “dictactură oligarhic-birocratică”. Sistemul chinez are influențe de natură comunistă în sectoarele industrial și în birocrația de stat, coexistând cu greu cu antreprenoriatul capitalist dinamic determinat de investiția străină.
În domeniul producției lucrurile stau altfel, discrepanța dintre cei bogați și cei săraci este tot mai mare, creând efectul de ”dezvoltare a subdezvoltării” prin procesul de pierdere a controlului de către elite asupra situației politico-economice din interiorul unui stat cât și a poziționării propriei societăți în raport cu societățile dezvoltate.
În China muncitorii nu au acces la bunurile produse, țara s-a specializat pe exporturi, ignorând forța de cumpărare, adevăratul indicator și susținător economic.
În ultima perioadă tot mai multe companii au ales să-și mute producția în China pentru a se folosi de resursele umane și material ale acestui stat, ea producând în Statele Unite ale Americii, dacă stăm și privim asupra unor firme ca: McDonald’s, General Electric, Coca-Cola, Caterpillar,etc. Cu toate că investițiile în China au fost masive, cantitatea de muncă este valorificată diferit, aceasta de cele mai multe ori fiind salahorizată.
”Dominanța economică chineză, care cuprinde producția, comerțul și moneda, pare mai mare și mai iminentă decât ceea ce vrem să recunoaștem astăzi”, afirmă Arvind Subramanian, economist la Peterson Institute for International Economics. Subramanian apreciază pe baza ponderii fiecărui stat la PIB-ul mondial, că statul chinez va deveni în viitorul apropiat noul leader economic al lumii. Tot el afirmă că ”până în 2030 această dominație a Chinei ar putea arăta ca cea a Statelor Unite în anii 1970 sau cea a Marii Britanii în 1870, iar această poziție dominantă, la rândul său, va ridica yuanul chinezesc la rangul de primă monedă ca rezervă, mult mai devreme decât se așteaptă.”
Chiar dacă din acele estimări, yuanul chinezesc va depăși dolarul americam în următoarele două decenii, China acumulează în prezent foarte multă valută, în special americană, fiind țara cu cea mai mare rezervă valutară din lume: 3200 miliarde de dolari.
Mulți analiști sunt de părere că aparent există posibilitatea ca statul chinez să devină puterea economică numărul unu în lume, însă în esență acest lucru este greu de atins. Având în vedere PIB-ul Statului Chinez privind Paritatea Puterii de Cumpărare, acesta l-a devansat pe cel din Statele Unite ale Americii în anul 2014.
China a depășit SUA luând în calcul puterea de cumpărare, iar la sfârșitul anului FMI estimează ca această țară va reprezenta 16,48% din PIB-ul mondial raportat la PPC, iar americanii vor deține o cotă de 16,28%.
Figura 1. PIB-ul raportat la Paritatea Puterii de Cumpărare, 1990-2015
Sursa: Competiția economică China- SUA,disponibil pe www.geopolitics.ro
Nu trebuie pierdut din vedere, însă, factorul cheie în stabilirea statutului de putere economică la nivel mondial: populația, care va trasa PIB-ul pe cap de locuitor- principalul evaluator al bunăstării unei societăți. Dacă China are o populație de 1,3 miliarde de locuitori, SUA cu 1 miliard mai puțin- 300 de milioane locuitori, împărțind PIB-ul fiecărui stat la numărul de locuitori, rezultă că SUA se află pe locul 9 la nivel mondial iar China pe locul 94, o diferență foarte mare între ele și greu de mișcorat.
Din punct de vedere economic China se află încă pe locul doi, însă din punct de vedere al pieței de lux se situaează de ceva timp în fruntea clasamentului. Deși este nociv pentru societatea chineză , Guvernul țării mizează foarte mult pe acest tip de consum de lux, care a devenit unul dintre pilonii de sprijin ai economiei chineze, alături de exporturi și piața imobiliară, ambele în declin.
Atât pe piața accesoriilor cât și pe cea a hainelor până la piața alimentelor și cea a automobilelor snivel mondial iar China pe locul 94, o diferență foarte mare între ele și greu de mișcorat.
Din punct de vedere economic China se află încă pe locul doi, însă din punct de vedere al pieței de lux se situaează de ceva timp în fruntea clasamentului. Deși este nociv pentru societatea chineză , Guvernul țării mizează foarte mult pe acest tip de consum de lux, care a devenit unul dintre pilonii de sprijin ai economiei chineze, alături de exporturi și piața imobiliară, ambele în declin.
Atât pe piața accesoriilor cât și pe cea a hainelor până la piața alimentelor și cea a automobilelor se realizează încasări record.
Pentru Zbigniew Brzezinski ”China este prea mare pentru a fi ignorată, prea veche ca să nu fie respectată, prea slabă ca să nu fie tratată cu înțelegere și prea ambițioasă pentru a avea încredere în ea”, pentru alții, China este doar viitoarea supereconomie a lumii și adevăratul miracol asiatic.
Începutul secolului XXI a fost atât favorabil cât și nefavorabil pentru cele două state. SUA trecea printr-o perioadă dificilă deoarece lupta contra terorismului după atentatele de la 11 septembrie 200, iar China a atins cea mai rapidă creștere economică, iar între anii 2004 -2010 a depășit toate prognozele devenind un concurent serios pentru SUA, poate chiar cel mai important. De asemena criza economică declanșată în 2008 a afectat în special zona occidentată, implicit Statele Unite. În timp ce China beneficia de pe urma investițiilor strategice, ajumgând la un PIB apropiat de Japonia, în SUA marile bănci aveau probleme sau chiar intrau în faliment. Începând cu anul 2010, China a ocupat locul doi mondial declanșând lupta pentru supremația mondială cu SUA și înlăturând orice aspirant al locului secund.
China- un „elefant” care nu mai poate fi ignorat
China reprezintă acel “elefant” din arena mondială de care trebuie să ne apropiem, să-l cunoaștem mai bine, să îmbunătațim relațiile cu el și chiar să cooperăm.
În perioada 2007- 2010 s-au înregistrat schimbări uimitoare în ceea ce privește ordinea economică mondială. Astfel în 2007, China a surclasat Germania, devenind a treia mare putere economică după SUA și Japonia. În anul 2008 când s-a declanșat marea criză economică și financiară globală, China a gestionat-o mai bine decât alte state cu poziție importantă în economia mondiala. După ce a suferit un declin economic pe parcursul a 13 ani, în al doilea trimestru al anului 2010, statul chinez a depășit așteptările și a dublat predicțiile privind creșterea economică. Începând cu luna iulie a anului 2010, estimările privind situația economiei mondiale au arătat că Japonia, a doua economie a lumii după SUA, la vremea respectivă a fost surclasată de China devenind a doua putere economică a lumii.
Din 2010 și până astăzi China stă in fruntea multor clasamente cum ar fi: cel mai mare exportator pe piața internațională, țara cu cele mai multe rezerve valutare din lume, cel mai mare importator de resurse naturale, cel mai mare producător mondial de energie, cel mai mare consumator mondial de energie, cel mai mare producător mondial de produse industriale, cel mai mare producător mondial de aur, cel mai mare producător și cea mai mare piață de desfacere pentru autoturisme, următoarea super-putere a comerțului online, destinație turistică de top până în 2015.
China- cel mai mare exportator pe piața internațională
Până la începutul crizei economice și financiare din 2008, în fruntea clamentului privind exporturile pe piața internațională stătea Germania. În anul următor când criza și-a făcut simțită prezenta mai bine, în 2009, Germania a fost devansată de China, devenind astfel lider mondial în comerțul internațional cu un volum al exporturilor de 1200 miliarde de dolari comparativ cu 1112 miliarde dolari exportul Germaniei și 1060 miliarde dolari exportul SUA.
Se pare că acea perioadă greu gestionată de către majoritatea statelor era una favorabilă pentru China atrăgând fluxuri importante de investiții, iar întreprinderile cu capital străin din țară produceau jumătate din exporturi.
Aceste schimbări au avut loc în urma colapsului din anul 2009, iar China a avut rolul de motor în redresarea și apoi creșterea accelerată a comerțului internațional.
China- țara cu cele mai mari rezerve valutare din lume
În anii 1970 rezervele valutare ale Chinei atingeau o medie anuală de circa 2 miliarde dolari, în prima jumătate a anilor 1990 acestea au ajuns la cifre de ordinul zecilor de miliarde de dolari și sute de miliarde în a doua jumătate a deceniului respectiv. După anul 2000, rezervele valutare chineze au crescut într-un mod mai accelerat, ajungând în 2008 la circa 2000 miliarde. Tot pe fondul crizei economice și mondiale, China a devansat Japonia din acest punct de vedere iar la sfârșitul anului 2009 deținea cea mai mare rezervă de valută din lume de 1390 miliarde dolari. Poziția de lider mondial a fost consolidată în anul 2011 cu un record al rezervelor valutare de 3000 miliarde dolari.
China- cel mai mare importator de resurse naturale
Dacă privim resursele naturale ale Chinei în termeni absoluți, acestea sunt foarte mari, comparativ cu celelalte țări, însă raportate la populația care o are de 1,3 miliarde de locuitori realizăm că atât teritoriul cât și resursele naturale sunt insuficiente și sunt supuse unei enorme presiuni pentru protecția mediului.
Statul chinez consumă cele mai multe resurse naturale în politica de industrializare accelerată care a adoptat-o în ultimii 30 de ani pentru o creștere economică susținută. În acești ani China a trecut de la industria ușoară la industria grea și ulterior la industria high- tech ce a determinat consumuri imense de resurse naturale fapt ce a constituit recurgerea la importuri masive de materii prime pentru conservarea unei părți importante a propriilor resurse. Materiile prime importate includ: cereale, soia, minereuri de fier, aluminiu, cupru, țiței și gaze naturale, produse forestiere precum și bumbac.
Această industrializare a Chinei a condus la o serie de contradicții la nivel global în rândul ecologiștilor în ceea ce privește binomul dezvoltare-protecție a mediului, deoarece resursele naturale se consumă într-un ritm accelerat în special combustibilii fosili.
China, cel mai mare producător mondial de energie
În anul 2009, în plină criză economică mondială, China a devenit lider mondial în investițiile pentru producția de energie și cel mai mare producător mondial în acest domeniu, cu o rată de auto-aprovizionare de 90%.
China de situează de asemenea pe primul loc în lume cu cele mai mari capacități instalate, bazate pe resurse regenerabile, acoperind în acest fel 20% din necesarul intern de consum, cu perspectiva majorării acestui procent la 16% în anul 2020.
De asemenea, China este principalul producător mondial de antracit și produce mai mult din jumătate din producția mondială a acestui tip de cărbune superior, deținând locul trei în topul rezervelor mondiale de cărbune. Cu o producție anuală de 2,4 miliarde de tone, statul își acoperă integral necesarul de consum intern.
China, cel mai mare consumator mondial de energie
La începutul anilor 2000, consumul total de energie al Chinei reprezenta jumătate din cel al SUA, dar de atunci a sporit consumul în medie cu 10%/ an, fiind favorizat de pregătirile pentru organizarea Jocurilor Olimpice de la Beijing (2008). Consumul chinez de energie l-a depășit pe cel american în 2009, mult mai devreme decât anul previzionat 2015, dobândind poziția de lider mondial în consumul de energie. Acest lucru a fost posibil pe fondul recesiunii globale care a afectat SUA, încetinind activitatea industrială și implicit concsumul său de energie.
Din 2008, China a devenit cel mai mare consumator de enrgie solară, furnizând instalații de incălzire a apei cu energie solară pentru 30 de milioane locuințe.
Din 2010 este a doua cea mai mare țară consumatoare de țiței din lume, după SUA și al treilea importator net de țiței după SUA și Japonia (3,8 milioane barili/zi).
China, cel mai mare producător mondial de produse industriale
În anul 2009 SUA avea cea mai mare producție industrială, estimată la 1.717 miliarde dolari, menținându-și poziția de lider încă din anii 1890 când devansase Mare Britanie. Aceasta este urmată de China cu o producție industrială de 1.608 miliarde dolari. Economiștii de la IHS Global Insight Consultancy, în urma unor calcule complexe realizate au lansat în luna mai 2010 ideea că în anul 2011 China va produce o cincime din toate produsele manufacturate pe plan mondial, devenind cel mai mare producător de produse industriale al lumii. Cele mai solicitate produse industriale chinezești de către consumatori sunt mașini și echipamente electrice, electronice, îmbrăcăminte, încălțăminte, mobilă, jucării și produse plastice.
China- cel mai mare producător mondial de aur
Timp de peste 100 de ani producția mondială de aur a fost dominată de către Africa de Sud, iar în anul 2007 a cedat locul 1 Chinei în ierarhia producătorilor mondiali.
Specialiștii firmei londoneze de consultanță în domeniul metalelor prețioase GFMS Ltd. afirmă că acest salt important a fost realizat datorită proiectelor de exploatare a minelor de aur din China realizate în parteneriat cu Canada și Austria, ce au sporit producția chineză cu 12% în anul 2007. China a dobândit din aceste proiecte aproape 10 milioane de uncii de aur, adică 276 tone, ceea ce reprezintă a zecea parte din producția realizată pe plan mondial.
Acest lucru nu a împiedicat China să continue să cumpere cantități mari de aur de pe piața internațională, astfel că în anul 2009 a devenit și cel mai mare consumator de aur al lumii, devansând India. Creșterea economiei chineze a adăugat aurul în lista de produse unde China este principalul consumator mondial.
China, cel mai mare producător și cea mai mare piață de desfacere pentru autoturisme
În anul 2009, în plină criză, Guvernul chinez a acordat stimulente economice cumpărătorilor de autovehicule, astfel China a devansat SUA și Japonia, devenind cel mai mare producător auto și cea mai mare piață de desfacere. Asociația chineză a producătorilor de automobile (CAAM) a anunțat creșterea producției cu 48% în anul 2009 față de anul 2008, ajungând la 13,8 milioane de autoturisme. În anul 2010 a fost anunțată de asemenea o nouă creștere de peste 32%, depășindu-se 18,2 milioane de autoturisme. Anul 2011 a fost anul de vărf al producției chineze din acest domeniu, înregistrând un record de 18,6 milioane de unități din toate timpurile pentru un stat producător de autoturisme.
La această ascensiune a Chinei a contribuit SUA și Japonia deoarece performanțele slabe ale industriei auto din țările respective au condus la schimbarea locurilor în ierarhia mondială a producătorilor de autovehicule. SUA a fost afectată de delocalizarea unei părți importante din industria de automobile în Canada și Mexic.
Cele mai vândute mărci de mașini au fost și cele mai cunoscute de la vremea respectivă, fiind cele produse de companiile Shanghai Volkswagen, FAW Volkswagen și Shanghai General Motors, toate societăți mixte ale unor producători din China u multinaționale în Germania și SUA.
China- următoarea super-putere a comerțului online
China are cei mai mulți utilizatori de internet din întreaga lume și se situează pe locul doi în ceea ce privește numărul de cumpărători online, după SUA cu 145 milioane comparativ cu 170 de milioane. Cumpărătorii chinezi care cumpără online sunt de două ori mai mulți decât cei din Japonia și de cinci ori mai mulți decât cei din Marea Britanie. Potrivit estimărilor firmei america de consultanță, The Boston Consulting Group, China va marca o creștere exponențială a vânzărilor online până în anul 2015, depășind 2000 miliarde yuani (RMB), ceea ce ar clasa această țară în poziția de super-putere a comerțului e-commerce.
China- destinație turistică de top până în 2015
Economia turismului în China a înregistrat schimbări majore în ultimii ani, numărul turiștilor a crescut de la 8 milioane în anul 2000, la 48 milioane în 2010, situând-o pe locul 4 mondial după Franța care are 80 milioane de turiști anul, SUA și Spania care au câte 60 milioane. Organizația Națiunilor Unite pentru Turism avansează ideea că până în anul 2015 China va deveni destinația turistică numărul 1 în lume, datoriră mărimii sale și a potențialului său de creștere a numărului de turiști internaționali.
I.3. Modernizarea economică a Chinei;
Piața Chinei pag. 28
Cap. II. Intensificarea relațiilor economice dintre SUA și China
Tot mai mulți experți militari și politici sunt de acord că relațiile între China și Rusia devin un factor cheie pentru relațiile internaționale la nivel mondial. Este un nod strategic în care Statele Unite par a fi cele mai defavorizate.
Nu este o veste nouă că Statele Unite nu sunt într-o relație prea fericită cu niciunul dintre acești doi parteneri, cu care se chinuie să întrețină relații diplomatice bazate pe un oarecare nivel de încredere.
Relațiile dintre Statele Unite și China au foarte multe fațete, fiecare cu problemele ei. Obama a încercat anul acesta, în timpul vizitelor liderilor chinezi în SUA, să se apropie de China, încercând totodată să mențină o poziție de superioritate. Obama a atras atenția asupra drepturilor omului și a atenționat China „să respecte aceleași reguli" din punct de vedere economic, ca oricare altă țară. Însă nu a reușit decât să irite un guvern de care este depedent pentru propria existență.
China a întrecut SUA în producția industrială și în volumul de exporturi și se preconizează că va ajunge din urmă PIB-ului SUA până în 2016-2018, egalând și cheltuielile militare până în 2025.
Deși discuțiile dintre cele două țări s-au învârtit în jurul economiei și drepturile omului, Washingtonul este din ce în ce mai îngrijorat de capacitățile militare ale Chinei, care este capabilă să îți protejeze singură teritoriul și să își extindă perimetrul de siguranță în regiunea Pacificului. Pentru prima dată, în acest an, Statele Unite au introdus o schimbare importantă în strategia militară, numind China, alături de Iran, drept posibil inamic.
De asemenea, anul trecut, SUA au acuzat pentru prima dată, oficial, China și Rusia, că ocupă pozițiile de top în rândul celor care fură informații tehnologice, economice și militare. SUA nu se tem doar de capacitatea militară a Chinei, ci și de posibile atacaturi cibernetice asupra sistemelor de comandă de la Pentagon.
Conflictul între SUA și China se extinde și la alte țări, unde și Rusia este implicată. În prezent Rusia se vrea neutră față de o alianță cu SUA sau una cu China, dar apropierea față de China este inevitabilă. Rusia mai are o problemă nelămurită cu Statele Unite în privința scutului antirachetă, avertizând mereu că va recurge la măsuri militare, dacă nu va ajunge la un acord cu Statele Unite și NATO în această privință.
Problemele sunt atât de multe și profunde, și antipatiile atât de vechi, încât acest triunghi strategic s-ar putea dovedi oricând butoiul de pulbere care va aprinde lumea întreagă la întrezărirea unei scântei.
II.1. Complementaritatea dintre economia Statelor Unite ale Americii și China
Evoluția complementarității economice între SUA și China
SUA și China au avantaje comarative clare din cauza intensității diferiților factori și a decalajului mare a nivelului de dezvoltare.
Geografic, SUA și China sunt comparabile în suprafața totală de teren – SUA acoperă 9827000 de kilometri pătrați, cu 1,2 % mai mult decât suprafața Chinei care este de 9707000 de kilometrii pătrați. Dar China are o populație de 1,34 miliarde locuitori, de 4,3 ori mai maire decât populația Statelor Unite ale Americii, de 313.900.000 locuitori.
În 2012 populația muncitoare din SUA a fost de 209 milioane de oameni, în timpt ce în China a avut 1004 milioane de oameni, aproape de cinci ori mai mulți. Terenul arabil din China este de 122 milioane de hectare, reprezentând circa 12,7 % din suprafața totală a terenurilor. În SUA, terenul arabil este de 163 milioane de hectare, sau cu 33% mai mare decât în China și aproximativ 20% din suprafața totală de teren.
Din cauza decalajului mare în nivelul de dezvoltare , capitalul tangibil pe populație muncitoare din SUA este estimat la aproximativ 111430 dolari, fiiind de șase ori mai mare decât în China, 18020 dolari.
Tabelul 1. Compararea factorilor din cele două state
Sursa: Chinese Statistical Yearbook 2012, diponibil la: http://www.uspto.gov/web/offices/ac/ido/oeip/taf/cst_utl.htm
Tabelul 2. Compararea factorilor din SUA și China, în procente
Această diferență mare în intensitatea capitalului este un motiv major deoarece un muncitor american este mult mai productiv decât un muncitor chinez.
Un alt factor important care determină productivitatea unei economii este valoarea capitalului uman acumulat în timp. Valoarea capitalului uman diponibil într-o economie este influențată de nivelul de educație al oamenilor. În China, persoanele licențiate reprezintă 3,41% din totalul persoanelor cu vârstă cuprinsă între 25-64 de ani, iar cele din SUA sunt în proporție de 31,7%.
Avantajul comparativ al unei economii mai este susținut de asemenea pe lângă educație și formare de inovare, cercetare și capacitățile tehnologice. Un indicator al evoluției cercetării și devoltării unt investițiile realizate în acest domeniu. SUA a cheltuit în medie între 2,6% și 2,8% din PIB pentru cercetare- dezvoltare în ultimele decenii, iar China a dezvoltat mai mult în acest domeniu în ultimii ani. SUA este lider mondial în inovație și este departe de China în domeniul științei și capacitățile tehnologice.
Atât China și SUA sunt bogate în resurse de cărbune și gaze de șist cât și resurse de petrol. Pot exista oportunități de cooperare tehnologică fructuoasă, de tip win-win pentru ambele țări. China are aproximativ 20% din populația lumii, dar doar 7% din terenul arabil din lume. Disponibilitatea de apă dulce pe cap de locuitor este de aproximativ 28% din media mondială, și din acest motiv apa este distribuită neuniform pe teritoriul țării. Rezolvarea nevoilor de apă ale Chinei este un aspect cheie pentru dezvoltarea țării. Importul tot mai mare de produse agricole, inclusiv carne este o alternativă pentru a alimenta stocul din SUA, dar de fapt o modalitate de a importa apa.
SUA nu este doar mult mai puternicp decât China în domeniul inovației, a științei și a tehnologiei, dar și în integrarea sistemului pe o scară globală. Într-o lume tot mai globalizată în care cunoștințele și tehnologiile at putea fi obținute în întreaga lume, astfel de capacități de integrare a sistemului au devenit un avantaj competitiv foarte important. Pe de altă parte China învață foarte repede din aplicațiile tehnologice și capată amploare și profunzime ca țară industrializată.
Cu toate acestea, îmbunătățirea capacității tehnologice din China au generat de fapt mai multe oportunități de cooperare între SUA și China, inclusiv dezvoltarea potențialului comun de afaceri de pe piețe terțe. În tehnologia nucleară, de exemplu, China a construit un număr mare de centrale nucleare în ultimii ani pentru a satisface nevoile de enrgie. În acest proces China a importat tehnologia nucleară din SUA și din alte țări avansate, și a dobândit experiențe practice de aplicare. Acest lucru a deschis, de asemenea, noi oportunități pentru China de a coopera cu SUA în exportarea capabilităților de energie nucleară în țările terțe.
Dobândirea de către China a avantajelor competitive și de cooperare economică și impactul asupra relațiilor de viitor dintre SUA-China
Vechile teorii tradiționale au în vedere comerțul ce tinde să se concetreze aupra avantajului comparativ care rezultă din diferențele dotării cu factori. Astfel de teorii ajută să explice comerțul între țările dezvoltate, care au un avantaj de capital și tehnologie, iar țările în curs de dezvoltare dispun de resure din abundență. De o perioadă lungă de timp China a adoptat unele reforme și și-a constituit un avantaj competitiv prin aprovizionarea abundentă cu forță de muncă. Aceast lucru a atras tot mai multe investiții străine directe.
Dar așa cum economia Chinei s-a dezvoltat treptat și procesul de industrializare s-a intensificat, avantajele competitive ale țării au evoluat de asemenea. Investițiile în infrastructură, îmbunătățirea treptată a calității forței de muncă prin creșterea oportunităților educaționale și de învățământ, precum și infrastructura software, cum ar fi reglementările guvernamentale raționalizate, au contribuit la creșterea semnificativă a eficienței și productivității industriei prelucrătoare.
Având în vedere dimensiunea mare a Chinei, legăturile în amonte și în aval, printre multe industrii dezvoltate treptat în diferite regiuni ale țării, ceea ce duce la dezvoltarea de rețele alimentare.
Un asemenea conglomerat de producători au ajutat la creșterea competitivității întreprinderilor din China prin efecte de rețea, a creat o concurență mai mare între furnizori, munca s-a eficientizat, iar costurile de aprovizionare au scăzut. Într-o lume de afceri, care este tot mai marcată de viteza de schimbare, astfel de efecte de rețea puternice, au sporit competitivitatea tuturor firmelor de-a lungul timpului, iat lanțul de aprovizionare a intrat într-o competitție globală.
Între timp, creșterea economiei chineze duce la creșterea unei piețe interne din ce în ce mai importante. Acesta este un motiv important pentru companiile globale care doresc să investeacă sau să exporte în China. Obținerea unor perspective mai bune pe piața locală din China și succesul creat pe piață, au devenit un factor important al competitivității globale. Pentru multe sectoare și companii, dimensiunea mare a Chinei reprezintă mai multe linii de afaceri cu un potențial de scară ridicat și beneficiile unei economii mari de scară. Fiind de succes piața din China oferă firmelor un avantaj de scară semnificativ atunci când concurează pe piața globală. Acesta este de asemena unul din motivele pentru care un număr tot mai mare de companii chineze au început să se extindă pe piețele de peste mări, în ultimii ani, după ce s-au costruit și s-au stabilit la scară pe piața locală din China.
Prin urmare, avantajul comparativ al Chinei și a firmelor cu sediu în China evoluează continuu. Acest lucru înseamnă că baza cooperării economice dintre SUA și China se va schimba treptat și natura acestei cooperări va necesita un alt mod de gândire și abordare din ambele țări.
În timp ce teoriile avantajului comparativ tind să ne explice avantajele comerțului între națiunile industrializate ce exportă produse fabricate, iar țările în curs de dezvoltare exportă materii prime, se observă că o mare parte din comerțul mondial contemporan este un comerț de tip ”nord-nord” , un comerț realizat între economiile dezvoltate, mai ales în produse fabricate.
Lista cu cei mai mari exportatori și importatori mondiali este dominată de economiile dezvoltate. În plus, o mare parte a acestui comerț se dovedește a fi ”intra-industri”, spre deosebire de comerțul ”inter-industrie”, cu țări specializate în produse industriale și componente ale acestora.
Preferințele consumatorilor pentru o varietate de produse pe care le consumă, explică comerțul cu produse de larg consum dintre economiile dezvoltate. Acest argument explică de ce consumatorii de la Beijing pot mânca în McDonalds în timp ce americanii pot lua maa în marile restaurante chinezești înființate pe teritoriul Americii.
Paul Krugman explică în ”Noua teorie a comerțului” de ce costul mediu de producție scade având randamente tot mai mari de scară, iar firmele aleg să producă într-o singură locație și să servească clienții din locații diferite, în loc să producă în mai multe locații și să servească clienții dintr-o singură locație. În plus creșterea randamentelor de scară, conduce de asemenea la o tendință de structuri monopoliste pe piață.
”Noua teorie a comerțului” sugerează că în timp ce comerțul și investițiile dintre SUA și China, în trecut au determinat un avantaj comparativ, diferențele dotării cu factori și nivelul de dezvoltare economică, epntru viitor există un potențial de cooperare economică foarte substanțial, chiar dacă va exista un decalaj între nivelurile de dezvoltare. Scara substanțială dintre economiile Statelor Unite ale Americii și Chinei, împreună cu rata rapidă de schimbare din China și capacitatea de reinventare economică a Statelor Unite, sugerează oportunități de cooperare economică abundente.
Dar este imperios necesar ca ambele guverne să păstreze o minte deschisă pentru astfel de oportunități și de a rezolva obstacolele ce apar în calea acestei cooperări. De exemplu, exporturile americane de servicii turistice în China ar putea crește semnificativ în următorii ani dacă s-ar îmbunătăți regimul vizelor.
O altă evoluție de remarcat este creșterea comerțului și a investițiilor ”sud-sud”. De exemplu, UNCTAD că ponderea exporturilor din țările în curs de dezvoltare cu alte țări în curs de dezvoltare a crescut de la 12% din 1990 pînă la 23% în 2010. În timp ce acest tip de comerț ”sud-sud” , înregistrează schimburi comerciale între țările în curs de dezvoltare, o proporție considerabilă din acest comerț este efectuată de către întreprinderile străine și multinaționalele aflate în economiile emergente. Peste jumătate din exporturile Chinei, sunt exporturi efectuate de companiile străine cu sediul în China. Creșterea rapidă a relațiilor economice ”sud-sud” este prin urmare, o altă dimensiune care oferă un potențial pentru continuarea cooperării economice dintre SUA-China.
Cooperarea SUA-China în contextul globalizării, fragmentarea producției și integrarea globală a lanțului de aprovizionare.
Tendințele de globalizare aduce de liberalizarea politicilor economice și comerciale, revoluția informațională și progresele tehnologice semnificative din ultimele decenii au condus la frgamentarea producției din industria prelucrătoare și creșterea lanțurilor de aprovizionare la nivel mondial. Aceste procese s-au adunat rapid începând cu anii 1980.
În Asia de Est, acest proces global de dezvoltare a lanțului de aprovizionare a avut loc în perioada 1970 – 1980, ce a constat în mare măsură de formarea unui model de producție din Asia, cu Japonia pe primul loc, urmată de patru Drgaoni din Asia, Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong și Singapore, ce s-a extin în Asia de Est – în mare parte spre Malaezia, Thailanda și Indonezia.
Produsele low-cost au migrat către economiile cu costuri mai mici, în timp ce economiile mai dezvoltate se specializează în producția de componente cheie și intrări hith-tech. Dezvoltarea economică a Chinei s-a accentuat, iar investițiile în domeniul producției au crescut rapid.
Inițial cele mai multe dintre aceste investiții, își realizează procesele de fabricație în aval pe piața Chinei și exportă către restul lumii, din cauza restricțiilor politicilor guvernamentale chineze dar și din cauza faptului că piața locală nu este pregătită pentru astfel de produse.
China a devenit ”fabrica lumii” deoarece cele mai multe fabrici de încălțăminte s-au dezvoltat în China, însă în prezent Coreea de Sud și Taiwan domină acest domeniu de producție. În anii 1990 fabrica de piese de calculatoare și alte produse electronice s-a mutat în China, de asemenea și componente ale mașinilor, mașini, precum și produse chimice au fot dezvoltate în fabricile de pe teritoriul statului chinez și ulterior au fost importate de restul lumii.
Dimensiunea mare a Chinei înseamnă pentru multe industrii că economiile de scară pot fi ușor atinse. Capacitatea Chinei de a absorbi un lanț lung de instrii în amonte și în aval, crează avantaje pentru companiile și industriile implicate. Creșterea rapidă a exporturilor Chinei, reflectă de asemenea creșterea utilizătii de către mai multe companii mondiale a pieței chineze ca bază pentru asamblarea finală a produselor lor destinate exporturilor. Comerțul dintre SUA și China, prin natura sa, nu reprezintă doar schimburile comerciale dintre cele două țări. Acesta reprezintă o parte din lanțul de aprovizionare la nivel mondial. De exemplu, aproximativ, o jumătate din totalul exporturilor chineze către restul lumii sunt produse de companii străine, dintre care multe sunt americane.
Când exporturile din China către alte țări sunt produse de firmele multinaționale care operează în china, cea mai mare parte a profiturilor revin firmelor multinaționale. De exemplu, vânzările Apple în Europa bazate pe exporturile chinezești de produse Apple ce sunt asamblate în China, pot conta, dar cea mai mare parte a profiturilor sunt obținute în principal de produsele Apple din SUA. În alte cazuri, firmele multinaționale dețin și producători interni și astfel este împărțită valoarea adăugată în totalitate sau parțială. Astfel, o parte din PIB-ul creat în China va reveni proprietarilor trăini. Aceasta va deveni parte din produul intern brut al țării a invetitorului străin direct.
Creșterea piețelor țărilor emergente este din ce în ce mai importantă pentru cooperarea dintre SUA și China. În prezent economiile emergente sunt tot mai importante pentru creșterea economică globală și însumează aproximativ 50% din PIB global. Între timp un număr tot mai mare de companii chineze s-au dezvoltat într-o etapă în care acestea ar putea să se extindă în afara granițelor țării. Aceste companii chinezești înțeleg foarte bine nevoile consumatorilor din țările în curs de dezvoltare și au experiență practică în relațiile cu mediile diferite din aceste țări. Acestea sunt potențialii parteneri cu multinaționale americane care dețin capacitățile la nivel global, branduri puternice și puterea tehnologică.
Complementaritatea în economii și investiții, condusă de diferențele dintre factorii demografici și dezvoltarea economică
China are o rata de economisire mult mai mare decât cea a Statelor Unite ale Americii, din cauza economiei sale relativ mai puțin dezvoltată și a populației tinere.Chiar și după o rată înaltă de investiții interne, China încă rulează un excedent net de invetiții. Acest lucru contrastează puternic cu o rată de economisire redusă și cu deficitul de cont curent persistent din SUA din ultimii ani. Și dat fiind și nivelul mult mai mare de expertiză tehnologică și managerială, precum și de accesibilitatea pieței mondiale pentru companiile americane în comparație cu cele chinezești. Investițiile Statelor Unite ale Americii au depășit cu mult intrările de investiții directe chineze către statul american, însă investițiile de portofoliu chineze în SUA de-a lungul anilor au fost foarte mari, așa cum este reflectată cantitatea mare de trezorerii din SUA deținute de China.
Privind în perspectivă, odată cu îmbătrânire populației chineze, cu dezvoltarea economiei chineze în continuare, rata de economisire din China va scădea, iar investițiile directe chineze în SUA vor crește. Fiind cele mai mari două economii din lume, atât investițiile cât și economiile țărilor au implicații emnificative reciproce, dar și aupra evoluției pieței globale financiare
Nevoia viitoare a cooperării dintre SUA și China și reechilibrul ambelor economii
Economia mondială a cunoscut una dintre cele mai rapide perioade de creștere din ultimele decenii în perioada 2005-2007. Cu beneficii retrospective, acestă creștere rapidă este în mod clar nesustenabilă. În multe economii dezvloltate, sistemele financiare au realizat îndatoriri excesive, precum și sectorul public și cel privat au acumulat prea multe datorii. Criza financiară globală a marcat anii 2007- 2008 și a fost ca un punct de inflexiune în dezvoltarea economiei globale, atunci când economiile dezvoltate au început un proces dificil de răscumpărare a datoriilor și de reechilibru macroeconomic.
În SUA creșterea economică a fost pentru o perioadă lungă de timp susținută de consumul excesiv, consumul produselor de uz casnic scăzut, inflația prețurilor locuințelor determinaată de excesele de pe piața financiară, deficite fiscale persistente și un deficit de cont curent în creștere. Pe măsură ce criza financiară și-a făcut simțită prezența în 2007-2008, deficitele fiscale și nivelul datoriilor publice se înrăutățesc rapid, rata șomajului este în creștere, iar veniturile sunt tot mai mici din cauza economiei slabe. Guvernul este incapabil să ofere mai multe stimulente economiei din cauza nivelului ridicat al datoriilor publice și a blocajelor politice. Creșterea exporturilor a fost un element important pentru redresarea economiei Statelor Unite ale americii și pentru o creștere suatenabilă.
În China, creșterea economică din ultimii ani a fost caracterizată ca fiind ” instabilă, dezechilibrată, necoordonată și nesustenabilă”. Creșterea economică s-a bazat prea mult pe exporturi și investiții excesive. Există o nevoie de reorientare a creșterii cererii interne.
Mergând mai departe, atât China cât și SUA au nevoie unul de altul atunci când încearcă să reechilibreze economiile lor și să le îndrepte spre căi de creștere durabilă pe termen lung. În timp ce creșterea rapidă a exporturilor chineze către Statele Unite a contribuit la dezvoltarea Chinei în trecut, SUA trebuie să crească exporturile pe piața chineză și astfel China să încurajeze consumul intern.
China v-a continua să aibă nevoie de suport tehnologic din partea Americii, în scopul de a actualiza structura sa economică, în timp ce SUA ar putea exploata avatajele tehnologice de care dispine pentru a obține competitivitate comercială. În timp ce o cantitate mare de investiții din SUA erau orientate către China, în trecut, volumul investițiilor chineze disponibile pentru a fi investite pe piața americană, urmează să crească în mod emnificativ în următorul deceniu.
Este important să se recunoască aceată schimbare de paradigmă în relațiile economice SUA-China. Setul de factori care vor conduce la relațiile economice dintre SUA și China, în următorii zece ani nu vor fi aceeași cu setul de factori care au contribuit la aceste relații în ultimele decenii. Pentru facilitarea acestor evoluții este necesară o revizuire fundamentală și de perspectivă a politicilor și perspectivelor din ambele părți.
În prezent traversăm o perioadă fractală, unde veche ordine mondială garantată de ”jandarmul global” care a fost multe decenii SUA, este acum înlăturată datorită exceselor americane și a amenințării de pierdere a lidership-ului. SUA a pierdut multe capacități, dar este prezentă încă mai peste tot. Pe de altă parte China, care a egalat PIB-ul american anual, calculat ținând cont de paritatea puterii de cumpărare, amenință să ia lidership-ul global.
Chiar dacă în fiecare tabără există probleme interne, se poate vorbi despre un conflict pe toate planurile între Est și Vest, între Răsărit și Apus, iar Chinamerica a devenit un duopol la vărful puterii mondiale, cu o relație reciprocă contradictorie, dar și complementară, exprimată bine de celebrul simbol yin-yang. Însă sunt ca frații siamezi: unul produce, celălalt consumă; unul economisește, celălalt cheltuiește; unul exportă, celălalt importă. Acest lucru asigură un anumit echilibru, însă fiind vorba despre doi poli, două lumi diferite, este clar că se întrevede ruptura.
II.2. Relațiile politico-diplomatice;
Principalele etape ale relațiilor dintre China și Sua începând din 1971 și până în 2008 au fost următoarele:
Între 10 și 17 aprilie 1971 istorica vizită a echipei americane de ping- pong în China, calificată de mediul diplomatic drept „ diplomația ping- pong- ului” , marchează începutul relațiilor sino- americane, întrerupte de la fondarea Republicii Populare Chineze în 1949 ;
În calitate de președinte al SUA în acea vreme, Richard Nixon a făcut în februarie 1972 o vizită în China. Cu acel prilej, părțile chineză și americană au dat publicității Comunicatul comun chino-american (Comunicatul de la Shanghai), care a marcat încheierea perioadei de peste două decenii de izolare diplomatică reciprocă.
În 16 decembrie 1978, cele două țări au dat publicității „Comunicatul comun privind stabilirea relațiilor diplomatice dintre R.P.Chineză și Statele Unite ale Americii”. La 1 ianuarie 1979 s-au stabilit în mod oficial relațiile diplomatice între China și SUA. La 17 august 1982, cele două părți au dat publicității „Comunicatul de la 17 august”, care a prevăzut pas cu pas soluționarea definitivă a problemei privind vânzarea de armament Taiwanului de către SUA.
Pe 1 ianuarie 1979 : China și Statele Unite stabilesc oficial relații diplomatice la rang de ambasadă. Statele Unite anunță întreruperea „ relațiilor sale diplomatice” cu Taiwanul și retragerea forțelor armate desfășurate pe insula Taiwan precum și anularea Tratatului de apărare comună semnat cu autoritățile taiwaneze.
Între 28 ianuarie și 5 februarie 1979: Vizita oficială a Vice- Prim- Ministrului chinez Deng Xiaoping în SUA, prima de acest fel, care deschide un nou capitol al relațiilor sino- americane;
În ianuarie 1984, premierul chinez a făcut o vizită în Statele Unite și în luna aprilie a aceluiași an, Ronald Reagan, președintele SUA de atunci, a vizitat China. În iulie 1985, Li Xiannian, președintele Chinei, a efectuat o vizită în SUA, care a fost prima vizită în această țară a șefului de stat al Chinei.
Pe 1 ianuarie 1992 are loc întâlnirea între Prim- Ministrul chinez Li Peng și președintele american George H. W. Bush la New York, ocazionată de prezența celor doi la o întrunire la nivel înalt a ONU.
În ianuarie 1998, în cursul vizitei în China a lui William Cohen, ministrul american al apărării, cele două părți au semnat „Acordul chino-american privind constituirea mecanismului de consolidare a consultărilor privind securitatea militară maritimă”. La 25 mai, președintele Jiang Zemin și președintele Bill Clinton au avut pentru prima dată convorbiri telefonfice prin intermediul liniei directe secrete, deschisă în aceea lună, prilej cu care au discutat despre situația din Asia de Sud și relațiile bilaterale.
Pe 19 noiembrie 1993 președintele chinez Jiang Zeming îl întâlnește pe omologul său american Bill Clinton, întâlnire ocazionată de prezența celor doi șefi de stat la o întrunire neoficială la nivel înalt a APEC (Asia-Pacific Economic Cooperation) la Seattle, în Statele Unite. Începând de atunci, conducătorii chinezi și americani se vor întâlni la toate întrunirile neoficiale la nivel înalt ale APEC.
Pe 22 mai 1995 guvernul american autorizează „vizita privată” a președintelui Taiwanului, Lee Teng- hui, pe teritoriul său, ceea ce va duce la o cădere la cel mai scăzut nivel a relațiilor sino- americane.
Pe 24 octombrie 1995 are loc întrevederea oficială între Jiang Zeming și Bill Clinton la New York, prilejuită de o reuniune a ONU. Statele Unite își reafirmă angajamentele înscrise în cele trei comunicate comune și adeziunea lor la politica unei singure Chine, recunoscând că Republica Populară Chineză este unica conducere legitimă a Chinei și că Taiwanul face parte din China. Statele Unite se opun revendicării a „ două Chine” sau „ o Chină, un Taiwan” și cererilor de independență a Taiwanului și admiterii Taiwanului în Națiunile Unite.
Între 26 octombrie și 3 noiembrie 1997 se realizează vizita de stat a președintelui chinez Jiang Zeming în Statele Unite. În 29 octombrie, cele două țări semnează Declarația comună sino- americană, care stabilește obiectivele, principiile și liniile directoare de dezvoltare a relațiilor sino- americane în preajma secolului 21. Statele Unite își reafirmă adeziunea la politica unei singure Chine și la principiile înscrise în cele trei comunicate comune.
Între zilele de 25 iunie și 3 iulie 1998, președintele american, Bill Clinton, a efectuat o vizită de stat în China la invitația președintelui Jiang Zemin. Cei doi șefi de stat au avut convorbiri, convenind asupra întăririi dialogului și a cooperării bilaterale în problemele internaționale majore și desfășurării de eforturi comune pentru stabilirea raporturilor bilaterale constructive de parteneriat strategic orientate spre secolul 21. Cele două părți au decis să nu dispună orientarea propriilor arme nucleare strategice împotriva celeilalte părți și să-și consolideze dialogul bilateral strategic în domeniile economic și financiar, contribuind la dezvoltarea economiei mondiale.
La 8 mai 1999, la ora 5:45 (ora Beijingului), 5 rachete lansate de NATO, sub comanda SUA, au lovit, din diferite ungiuri, ambasada chineză din Federația Iugoslavă. Incidentul s-a soldat cu moartea a 3 jurnaliști chinezi, rănirea a peste 20 de lucrători ai ambasadei și vătămarea gravă a incintei ambasadei. Poporul chinez a fost puternic indignat față de acest act malefic comis de guvernul american, care a afectat negativ raporturile chino-americane.
La 11 septembrie, Jiang Zemin și Bill Clinton au avut o întâlnire în perioada Summitului neoficial al APEC de la Auckland, în Noua Zeelandă, întâlnire soldată cu rezultate pozitive.
În anul 2000, legăturile la nivel înalt dintre China și SUA și cooperarea bilaterală în toate domeniile s-au intensificat. Congresul american a adoptat la 15 decembrie 2000, „Legea privind alocații complexe”, în care s-au făcut aranjări privind pagube în suma de 28 de milioane de dolari pentru pierderile materiale al ambasadei chinezi din Belgrad.
Pe 11 septembrie 2001, la New York și Washington au avut loc grave atentate teroriste, soldate cu moartea a circa 3.000 de persoane și pagube materiale grave. Președintele Jiang Zemin și președintele Bush s-au întâlnit la data de 19 octombrie a aceluiași an la Shanghai. Cei doi lideri au avut o serie de consultări în legătură cu raporturile bilaterale, combaterea terorismului și alte probleme majore, ajungând la consens în multe privințe. Ambele părți au convenit să acționeze în comun pentru promovarea relațiilor bilaterale de cooperare constructivă.
Între 22 și 25 octombrie 2002 are loc vizita de lucru a președintelui Jiang Zemin în Statele Unite. Cele două părți convin să lărgească schimburile și cooperarea în diferite domenii, să întărească dialogul și coordonarea și să facă să avanseze relațiile constructive de cooperare între China și Statele Unite. Cele două părți consimt de altfel să multiplice schimburile strategice și dialogul strategic la nivel înalt.
Între 7 și 10 decembrie 2003 este realizată vizita oficială a Prim- Ministrului chinez Wen Jiabao în SUA, în timpul căreia acesta propune cinci principii care să asigure un mod sănătos și durabil de dezvoltare a relațiilor comerciale între cele două țări, principii pe care președintele George W. Bush le acceptă. Cele două părți convin restabilirea nivelului comisiei de legătură pentru comerțul sino- american.
Pe 1 august 2005 vice- ministrul chinez pentru Afaceri Externe Dai Bingguo și secretarul de stat adjunct american Robert Zoellick lansează la Pekin primul dialog strategic sino- american. Ca mecanism de dialog regulat, dialogul strategic sino- american va avea loc pe rând în China sau Statele Unite în mod periodic.
Între 19 și 21 noiembrie 2005 are loc vizita președintelui George W. Bush în China. Statele Unite reafirmă adeziune sa la politica unei singure Chine precum și opoziția la cerința de independență a Taiwan- ului și la o schimbare unilaterală a statu quo- ului strâmtorii Taiwan.
Între 18 și 21 aprilie 2006 are loc vizita de stat a președintelui Hu Jintao în Statele Unite. Cele două țări convin că având mari și importante interese strategice comune, sunt nu numai părți participante ci și colaboratori constructivi și că bunele relații între China și Statele Unite au un sens strategic în scopul menținerii și promovării păcii, stabilității și prosperității în zona Asia- Pacific și în lumea întreagă.
Pe 10 august 2008 președintele Hu Jintao îl primește pe omologul său american George W. Bush, aflat la Pekin pentru a asista la deschiderea Jocurilor Olimpice din 2008 și pentru alte activități.
II.3. Schimburile comerciale chino-americane;
Relațiile economice dintre Statele Unite ale Americii și China
Creșterea economică rapidă din ultimii ani a Chinei și mărirea influenței în relațiile cu celelalte state au provocat îngrijorare la Wahingtin, deoarece America se confruntă cu un nou rival pentru dominația globală.
China de astăzi se prezintă ca o putere regională, aflată în proces de escaladare a ierarhiei economiilor lumii. Este suficient să menționăm că potrivit estimărilor experților în următorii 10-20 de ani va depăși economia americană, devenind prima putere economică, după ce în 2010 a depășit economic Japonia (aflată pe locul doi). Există multe lumini și umbre în situația actuală. Conform estimărilor proprii, China are o fereastră de oportunitate strategică, ce va expira în 2020, ca să își atingă adevăratul potential al fortelor sale.
De aceea niciun mijloc nu este neglijat în acest sens, ajungându-se la creșterea masivă a exporturilor, care deja ating primul loc pe plan mondial în 2010. Multe dintre produsele prezente pe piața internă, fie proprii, fie mărci străine, au un preț mult mai mare în China decât în SUA. Se ajunge la situația paradoxală în care un turist chinez achiziționează un produs de pe piața americană la o treime față de valoarea unuia similar din țara natală. Aceasta pentru că importurile sunt descurajate pe cât posibil, la fel ca și “produsele de lux”, denumire cu care poate fi etichetat orice mărfuri pe care statul nu le dorește, din motive de concurentă.
Impactul chinez s-a făcut simțit treptat. Până la începutul anilor `80 era nesemnificativ, în raport cu slaba competitivitate a industriei. Prin deschiderea economiei chineze către investiții străine, relocalizări industriale și stimularea sectorului privat a avut loc dezvoltarea de astăzi.Există un curent de opinie care afirmă că actuala creștere economică urmează modelul japonez. La ora actuală, deși depășită în 2010 ca PIB, Japonia oferă în continuare un exemplu demn de studiat. În anii `60 premierul Hayato Ikeda dădea startul unui deceniu incredibil de dezvoltare prin adoptarea “Japan’s Income Doubling Plan”. Măsurile cele mai importante erau: tăieri de taxe, mărirea cheltuielilor legate de asigurările sociale, micșorarea inegalităților sociale. Aceasta a condus la un deceniu de creșteri de PIB de 10% pe an. China a atins un nivel similar, căutând la ora actuala să crească cererea internă pentru a-și face economia mai puțin dependentă de export.
Dilema actuală, subliniată de prof.Ting Lu, economist la Bank of America Merrill Lynch este că țara ar vrea să sprijine o creștere a salariilor inferioară creșterii PIB-ului, în același timp cu creșterea cât mai mare a câștigului și economisirii. Reglementând prea mult și în manieră prea rigidă guvernul chinez riscă să blocheze delicatele mecanisme economice. Reala creștere de salarii în industria chineză se datorează astăzi mai degrabă demografiei decât economiei. Pur și simplu firmele chinezești găsesc astăzi mai puțini tineri disponibili pentru muncile intensive, decât acum 10 ani. O altă asemănăre cu situația japoneză este politica monetară.
Acolo unde excesul de lichidități aruncate pe piața japoneză (ulterior Acordului Luvru, 1987) a dus la bule speculative, avem situația similară din China. Îngrijorată de criza mondială, conducerea a decis să sprijine sectoarele care se bazau pe export și care au fost inundate cu ajutoare și credite ieftine statale. Riscul actual este comparabil cu cel japonez, cu mențiunea că aprecierea FMI-ului este mai optimistă. Potrivit lui Papa N’Diaye, din board-ul aceleiași instituții, datoriile private și publice sunt mult mai mici decât cele japoneze. Trebuie luat de asemenea în considerare și un efect în timp al acelei populații chineze încă sărace.
În marea ei majoritate de proveniență rurală, populația Chinei continentale a reprezentat în general un rezervor de forță de muncă ieftină pentru regiunile costiere, mai industrializate. Însă migrația înspre acestea nu poate continua la infinit, datorită, mai ales, aglomerării excesive a marilor metropole. În plus există deja un fenomen de migrare al întreprinderilor private către interior, în căutare de costuri umane mai mici. Pe măsură ce acest trend va continua vom putea asista la o contribuție din ce în ce mai semnificativă a Chinei interne la PIB-ul național, inclusiv cel pe cap de locuitor. Aceasta chiar dacă dezvoltarea acelorași regiuni costiere se va diminua, treptat, odată cu atingerea potențialului maxim dat de condițiile locale. Însă există un maxim al capacității altor țări, importatori tradiționali precum SUA de a absorbi volumul de export rezultat, motiv în plus pentru o stimulare a dezvoltării cererii interne. Această situație va constitui, fără îndoială, un factor moderator pentru următorii aproximativ 10 ani, fără a-i răpi țării șansa de a deveni lider mondial ca PIB.
Cu toate că China a depășit puterea de cumpărare a economiei Statelor Unite, astfel America va înceta să mai fie cel mai mare producător din lume, pentru prima dată de când a depășit Marea Britanie în anul 1876, unii analiști conideră că exită cinci factori importanți care îi limitează potențialul Chinei de a deveni o putere mondială.
Acești factori sunt:
1.Constângerile geografice
Spre deoebire de SUA, care a fost o mare parte din istoria sa în expansiune, în momentul de față pontențialul Chinei de a se extinde, este limitat geografic. La vest este platoul tibetan terp și deșertul Gobi. La sud munții Himalaya, iar la nord stepele care unt un tampon față de Rusia. La este se întinde cel mai mare ocean din lume.
2.Tendințe demografice
La 1,3 miliarde de locuitori, China este cea mai mare populație din lume la vremea actuală. Cu toate acestea populația este îmbătrânită și care îmbătrânește foarte repede, datorită politicii impuse de naștere a unui copil in familie.
Rata fertilității ete în prezent de 1,6 copii/femeie, cu mult sub media de 2,1 necesară pentr a avea o populație stabilă pe termen lung și cu mult sub natalitatea din țările emergente și din Asia.
3. Dependența economică
Pentru dezvoltarea economică, China a folosit aceeași strategie ca și vecinii săi din Asia, a folosit comerțul ca o rampă de lansare, astfel că exporturile de bunuri și servicii cuprind mai mult de un sfert din PIB-ul Chinei.
Dependența unei economii bazate pe export pe piețele externe determină ca properitatea unei țări precum e Republica Populară China să fie mai vulnerabilă decât a Americii. China este dependentă de resursele offshire, de piețe și de investitori pentru a menține economia în creștere.
4. Cultura politică
Partidul comunist monopolizează puterea în China și există puține șanse de reformă fundamentală a sistemului politic. Mita, delapidarea și furtul de proprietate sunt specifice refiunii.
5.Slăbiciunea militară
Se observă o creștere a puterii militare, de la avioane invizibile până la rachete anti-navale și armele anti-satelit, potrivit rapoartelor Pentagonului. Aceste programe există în realitate, însă amenințarea pentru SUA nu este atât de clară în prezent.China este o putere regională emergentă, dar este puțin probabil să se împotrivească vreodată Americii.
Modelul de creștere economică urmat de China în ultimii 30 de ani se bazează în mare parte pe rularea unui excedent comercial, în scopul de a maximiza acumularea de capital și pentru transformarea statului chinez în unul potrivit pentru investițiile oamenilor de afaceri locali.
În același timp China încurajează fluxurile de invetiții străine, tocmai pentru a accelera acumularea de capital. Rezultatul constă în faptul că valuta ”curge” în China și rămâne stocată în țară. Cu toate acestea, pentru a păstra echilibru, guvernul chinez intervine pentru a cumpăra tot surplusul de dolari, euro sau chiar yeni pentru a preveni aprecierea monedei naționale și pentru a le acumula pe post de rezerve naționale. China are posibilitatea să investeacă totți acești bani sau să cumpere cu ei bunuri din SUA sau să facă investiții directe în străinătate.
Având în vedere că SUA este cel mai mare client al Chinei și din moment ce mulți alți comercianți folosesc ca mijloc de plată dolarii americani, aproximativ 70% din rezrvele de 3.000 de miliarde ale Chinei sunt în dolari.
Teoretic, China ar putea folosi o parte din rezervele în dolari pentru a le schimba în alte valute sau pentru a cumpăra aur și petrol, dar având în vedere sumele imense care sunt deja folosite, este foarte dificil pentru statul asiatic să vândă chiar și o mică parte din sumele în dolari, fără a submina valoarea depozitelor rămase.
Chiar dacă statul chinez s-ar decide să facă acest lucru, nu ar exista piețe suficient de mari și cu suficient de multă lichiditate, așa cum este piața americană. Atât timp cât China dorește să vândă bunuri pentru a primi în schimb dolari și decide să acumuleze sumele în rezerva națională, în loc să le utilizeze pentru importuri sau pentru investiții, China nu are foarte multe opțiuni.
China este creditorul, SUA este debitorul, deci lucrurile stau cât se poate de simplu. Dacă SUA dorește să nu își mai respecte angajamentele, China nu poate lua nici o măsură. Cu excepția cazului în care lucrurile s-ar schimba în mod dramatic, iar statul chinez ar decide să schimbe abordarea propriei economii, însă China nu își permite să își vândă certificatele de trezorerie sau să refuze să cumpere altele noi.
De fapt, tocmai SUA încurajează China să meargă pe această direcție: reechilibrarea economiei și acumularea unui număr mai mic de excedente. Inițial, China a fot reticentă în adoptarea acestei strategii, din cauza impactului pe termen scurt asupra exporturilor, dar pe termen lung au înțeles avantajele: consumatorii chinezi au o putere mai mare de cumpărare și un nivel de trai mai bun.
Din această conjunctură, America are de câștigat, pentru că dolarii câștigati de China sunt direcționați către achiziția de bunuri americane și în invetiții în indutria americană.
În prezent China și Sua unt blocate într-o relație imperfectă de co-dependență, SUA consumă prea mult și economisește prea puțin, așa că trebuie să se împrumute de la China. Aceata din urmă economisește prea mult și consumă prea puțin, așa că este obligată să îi împrumute pe americani pentru a le permite acestora să cumpere în continuare ceea ce China produce
O preocupare majoră în rândul unor factori de decizie din SUA a fost dimensiunea deficitului comercial al SUA cu China. Acest deficit a crescut de la 10 miliarde dolari în 1990 la 342 miliarde dolari în 2014 (a se vedea tabelul 1 și figura 1). În ultimii ani, deficitul comercial al SUA cu China a fost semnificativ mai mare decât cel cu orice alt partener comercial din SUA și mai multe grupuri de tranzacționare. Unii analiști susțin că deficitul comercial al Statelor Unite mare, indică fptul că relațiile comerciale sunt dezechilibrate, nedrepte, și dăunătoare pentru economia Statelor Unite. Alții susțin că deficitul comercial mare cu China este mai mult o reflectare a lanțurilor de aprovizionare la nivel mondial, în cazul în care China este de multe ori punctul final de asamblare pentru firmele multinaționale orientate spre export.
Tabelul 1. Comerțul cu mărfuri ale SUA cu China (miliarde $)
Sursă: U.S. International Trade Commission DataWeb
Din tabelul de mai sus, analizând balanța comercială a Statelor Unite ale Americii în perioada 1980- 2014, reiese deficitul comercial cel mai mare pe care SUA îl acumulează în urma exporturilor și a importurilor de mărfuri în anul 2014, cu o valoare de -342,3 miliarde de dolari. Singura valoare pozitivă întregistrată de balanța comercială este în anul 1980, de 2,7 miliarde de dolari.
Figura 2. Comerțul cu mărfuri ale Statelor Unite ale Americiii cu China: 2002-2014 (miliarde $)
Sursa: U.S. International Trade Commission DataWeb
Din acest grafic reiese că în perioada analizată, 2002-2014, atât exporturile cât și importurile urmează un trend ascendent, însă cele din urmă cunosc o creștere mai mare și mai rapidă după declinul din anul 2009, anul în plină criză financiară și până în prezent.
De asemenea balanța comercială înregistrează o creștere însă în sens negativ, ajungând în anul 2014 la un deficit de -342,3 miliarde de dolari.
Tabelul 2. Comerțul cu bunuri dintre SUA și China (milioane $)
Sursa: U.S. International Trade Commission DataWeb
Privind comerțul cu bunuri din Statele Unite ale Americii și China, în perioada analizată 2000-2014, observăm că în anul 2014, atât exporturile cât și importurile dar și balanța de plăți a Statelor Unite ating apogeul și înregistrează următoarele valori după cum urmează: exporturi în valoare de 124024 milioane dolari, importuri în valoare de 466656,5 milioane de dolari, iar balanța de plăți înregistrează un deficit de -342632,5 milioane de dolari.
Exporturile de mărfuri ale SUA către China
Exporturile de mărfuri din SUA către China, în 2014 au fost 124 miliarde de dolari, în creștere cu 1,9% față de nivelul din 2013. În 2014, China a fost a treiea cea mai mare piață de export din SUA după Canada și Mexic (a se vedea figura 3).
Figura 3. Top 5 piețe ale Statelor Unite în exportul de mărfuri, 2014 (miliarde $)
Sursa: U.S. International Trade Commission DataWeb.
Din 2000 până în 2014, ponderea din totalul exporturilor americane v-a crește de la 2,1% la 9,1%. După cum este indicat în tabelul 3, primele cinci exporturi de mărfuri din SUA către China, în 2014 au fost oleaginoase și semințe, aeronave și piese, autovehicule, deșeuri și resturi, și semiconductori și alte componente electronice. Exporturile americane către China au crescut cu 295%, fiind cea mai rapidă rată de creștere pentru SUA dintre toate piețele de export. În plus, China a fost a doua cea mai mare piață pentru exporturile din SUA de produse agricole în 2014 de 24.5 miliarde dolari. China este, de asemenea, o piață importantă pentru exporturile americane de servicii. Acestea au totalizat 41.5 miliarde dolari în 2014, ceea ce face din China a patra cea mai mare piață de export-servicii din SUA.
Tabelul 3. Exporturile din SUA către China în 2013- 2014 (miliarde $ și procente)
Sursa: USITC DataWeb.
Tabelul 4. Top cele mai importante piețe ale Statelor Unite ale Americii în exportul de mărfuri, în perioada 2005-2014v(miliarde $ și procente)
Sursa: U.S. International Trade Commission DataWeb
În topul celor mai importante piețe ale Statelor Unite ale Americii, pe locul trei se află China, primele locuri fiind ocupate de Canada și Mexic, iar pe locul patru și cinci Japonia și Marea Britanie. Din 2005 și până în 2014 SUAa avut cea mai bună evoluție a relațiilor comerciale cu China, cu o modificare de 295,2% cu toate că aceasta se află pe locul trei în preferințele piețelor comerciale.
Importurile majore ale SUA din China
China a fost cea mai mare sursă a importurilor de mărfuri pentru SUA, în 2014 s–au realizat în valoare de 467 miliarde dolari. Cota importurilor de mărfuri ale Statelor Unite ale Americii din China a crescut de la 8,2% în 2000 la 20,7% în 2014.
Importanța pieței din China ca fiind o sursă de importuri din SUA a crescut brusc, de la locul opt în 1990 la locul patru în 2000, și a urcat pe locul doi între 2004-2006, iar din 2007-prezent se află pe locul unu.
Tabelul 5. Importurile majore de mărfuri ale Statelor Unite ale Americii din China: 2013-2014 (milioane $ și procente)
Sursa: U.S. International Trade Commission DataWeb.
Cele mai importante cinci mărfuri la import ale Statelor Unite în 2014 au fost echipamente informatice, echipamente de comunicații, produse manufacturate diverse (cum ar fi jocuri si jucarii), îmbrăcăminte și semiconductori și alte părți electronice. China a fost, de asemenea, a treia cea mai mare sursă pentru SUA pentru importurile agricole (9,9 miliarde dolari) și pe locul opt pentru importurile americane de servicii (de la 14.7 miliarde dolari).
II.4. Investițiile străine directe în cele două state;
Se duce o luptă pentru găsirea de noi piețe unde capitalul financiar excedentar să poată fi investit. În goana după valorificarea imenselor rezerve de valută, China a ajuns să facă propuneri de ajutor financiar pentru statele europene în dificultate, precum și investiții uneori imposibil de recuperat în restul globului. Teama unui dolar devalorizat, care să afecteze cele aproximativ 2,87 trilioane de dolari rezerve valutare, mare parte fiind alcătuite din bonduri americane, stimulează nevoia de a le găsi urgent un plasament.
S-a ajuns deja în situația greu de imaginat anterior ca valoarea investițiilor în imprumuturi acordate unor state să o depășească pe cea a Fondului Monetar Internațional, generând mari temeri. FMI a făcut o propunere ca pe viitor să alcătuiască o strategie comună, pentru a nu ajunge în situația unei concurente pe piața împrumuturilor. O asemenea perspectivă este oricum îngrijorătoare, dată fiind direcționarea imprevizibilă a capitalurilor chineze către beneficiari. O distribuție grafică a investițiilor, împreună cu evoluția lor în timp și pe categorii dă o imagine mai exactă, fiind luat în calcul intervalul 2005-2009.
La baza multor capitaluri investite stau considerente mai degrabă politice, decât economice, precum tentativa de a prelua firme și industrii strategice din țările bogate. Tendința care uneori provoacă refuzuri clare, motivate tot politic, din partea statelor. Este în mod special cazul Statelor Unite ale Americii, dar și al Australiei. Africa reprezintă la ora actuală o zonă de “conflict investițional”, China luptând să câștige poziții împotriva unor parteneri tradiționali, în special fostele state deținătoare ale coloniilor.
Acțiunea este vizibil dorită de cercurile conducătoare chinezești, implicând și înființarea unui fond de dezvoltare China-Africa în 2007. Investițiile chineze au un mare avantaj pe care Marea Britanie, Franța, SUA sau în general țările cu democrație funcțională nu îl au: nu se ghidează după gradul de libertate sau respectarea drepturilor omului.
Un personaj urmărit de Tribunalul Penal Internațional (președintele Sudanului, Omar Hassan al-Bashir) pentru crime de război poate să folosească liber acești bani, atât pentru a-și construi reședinte somptuoase, cât și pentru a-și spori influența în rândul populației care îl susține, întărind însă și forța de represiune împotriva celor care îl contestă. Se pare ca independența recent obținută de regiunea sudică a Sudanului a reprezentat un motiv de agitație pentru liderii chinezi, care își văd puse în pericol investițiile în industria petrolului, situată în principal tocmai în zona secesionistă.
Industria chineza reprezintă, la rândul ei, o istorie de succes, însă plină de umbre. Pornită prin inițiative etatiste, strict dirijată de Partidul Comunist Chinez (PCC), este și astăzi proprietatea statului într-o proporție semnificativă. Dezvoltată în ultimele decenii prin influx masiv de capital străin, investițiile în special occidentale de capital și know how au dus la o creștere fără precedent. Însă dacă astăzi există o industrie competitivă, în goana după noi piețe de desfacere, nu este doar prin meritul conducerii statului sau prin calitatea individuală a celor ce lucrează.
O constantă practică este furtul de tehnologie, prin spionaj industrial, dar în ultimul deceniu și prin formarea de joint venture cu companii vestice. Colaborarea aceasta, aparent benevolă, este de fapt rodul unei impuneri. Firma occidentală care dorește să deschidă o filială în China își vede condiționată intrarea de găsirea unui partener autohton, care invariabil sfârșește prin a-i deveni rival, un concurent neloial.
Putem cita un caz semnificativ în acest sens, care dă adevarata dimensiune a acestei practici incorecte. Este vorba de Maglev, ambițiosul proiect al trenului cu levitație magnetică, o invenție pe care compania germană Transrapid International a transformat-o într-o tehnologie funcțională. Cu o viteză de peste 500 km/h și cu o siguranță deosebită a exploatării, acest tren este o creație foarte utilă aglomeratelor centre urbane chinezești din zona de coastă. Prețul ridicat al proiectului aducea și dificultăți părții germane, în sensul în care găsea puțini clienți dispuși să achiziționeze acest produs revoluționar. De aceea a existat în mod natural o mare dispoziție de a se lansa pe piața asiatică, în condițiile în care chinezii încercaseră în trecut să dezvolte ei înșiși un tren de mare viteză însă eșuaseră parțial.
Părea o conjunctură pe care americanii ar numi-o “a win-win situation”, ceea ce s-a și dovedit a fi, până la un punct. Traseul de 30 de kilometri ce unea aeroportul internațional din Shanghai cu centrul orașului a fost finalizat, partea germană și-a primit câștigul promis (un proiect de 10 miliarde de dolari) însă s-a înregistrat un incident bizar. În decembrie 2004 ingineri chinezi au năvălit noaptea în camera de monitorizare și au efectuat măsurători ale trenului abia construit. Activitatea lor a fost chiar înregistrată de camerele de supraveghere, ducând la acuze fondate de spionaj industrial. Cazul ar fi putut fi escaladat in justiția națională a Chinei, sau chiar în sediul Organizației Mondiale a Comerțului, care se ocupă special de asemenea situații, însă firma Transrapid nu a mers atât de departe.
Motivul ei, ca și al altor firme occidentale ține de dorința de supraviețuire pe o piață vitală. Victoria juridică în fața unei firme care are în mod evident sprijinul statului înseamnă supărarea autorităților. Viitorul unor contracte germane, nu numai în domeniul respectiv, ar fi fost supus riscului. Situația nu promite să se îmbunătățească prea curând. Desigur, la nivel legal s-au făcut unele progrese privind dreptul la proprietate intelectuală, însă în continuare China rămâne renumită pe plan internațional în ceea ce privește numărul de produse copiate. Deja câtiva ani mai târziu, prin companii 100% chineze, guvernul a decis construirea altor trasee feroviare pe principiul Maglev-ului, demonstrând că posedă cumva tehnologia necesară. Această practică reprezintă din ce în ce mai mult un motiv suplimentar de fricțiune între țările avansate și China, sporind temerea unei creșteri bazate pe principii incorecte.
O inițiativă unilaterală în același domeniu este construirea mai multor segmente de cale ferată de mare viteză, similară în concept cu TGV-ul francez. Inițiativa chineză vizează legarea Beijingului cu Londra, printr-o linie care ar permite străbaterea imensei distanțe în doar două zile, ceea ce constituie o provocare la nivel geopolitic. Oportunitățile economice aduse de proiect vor permite penetrarea economică a zonelor din fosta Uniune Sovietică, mărirea schimburilor comerciale între Uniunea Europeană, Rusia și China, precum și înlăturarea monopolului rus în domeniul transporturilor feroviare. Actualmente doar Transsiberianul leagă Extremul Orient de Europa, iar o asemenea inițiativă îngrijorează firesc partea rusă. Dacă va fi construit, va reprezenta cel mai important proiect internațional cu capital chinez și o operă inginerească remarcabilă.China mai dorește să se conecteze printr-un proiect similar cu zona Indochinei, care ar avea urgentă nevoie de o infrastructură modernă.
Creșterea economică a Chinei nu putea avea loc fără mijloace maritime. În momentul actual comerțul chinez se sprijină în procente din ce în ce mai mari pe componenta sa navală. Fără o rețea terestră capabilă să susțină volumul imens de mărfuri exportate, China este silită să recurgă la o flotă comercială impresionantă.
Conform unui studiu, în ritmul actual de creștere a capacităților portuare dedicate fabricării de nave comerciale, în 2015 am asista la trecerea ei pe primul loc la nivel mondial, cu 35% din volumul global de producție navală civilă. Proiecția mai arată că principalii perdanți ar fi Japonia și Uniunea Europeană, urmate în perspectivă de SUA.
O creștere care amenință un alt vechi primat occidental este dublată de o îngrijorare suplimentară. Industria navală civilă nu este atât de pașnică precum pare, pentru că poate reprezenta atât o sursă de nave militare auxiliare, provenite din înarmarea unor cargouri, cât și de furnizarea unor nave suport ale unei flote militare, de genul navelor de aprovizionare, al celor pentru operațiuni amfibii, etc.
Investițiile străine directe din Statele Unite ale Americii și China
Investițiile străine directe realizate în China atât în sectorul financiar cât și în cel non-financiar, în anul 2014 au fost în valoare de aproximativ 128 de miliarde de dolari. Acest lucru a situat țara în topul clasamentului, fiind urmată de Hong Kong și Statele Unite ale Americii, care a atras investiții în valoare de 86 miliarde de dolari.
Dintre primii cinci beneficiari de investiții trăine directe din lume, patru sunt în curs de dezvoltare.
Figura 4. Fluxurile de investiții: Top 10 beneficiari, 2014
Sursa: United Nations UNCTAD
Estimările preliminare arată că fluxurile de ISD către țările dezvoltate în ansamblu au scăzut cu 14%, valoarea însumând 511 miliarde dolari.
Fluxurile de ISD-uri din SUA au scăzut la o valoare estimată de 86 miliarde de dolari, aproape o treime din nivelul lor din 2013. Achizițiile și fuziunile au scăzut de la 60 miliarde din 2013 la 10 miliarde în 2014.
Cap. III. Perspective și provocări în relațiile reciproce chino-americane.
Avân d în vedere situația economică mondială actuală și luând în calcul estimările realizate de instituțiile competente, cele mai mari puteri economice sunt SUA și China. Acestea duc o luptă pentru locul unul din topul clasamentului, iar China se pare că are câștig de cauză în perseverența sa și înregistrează la ora actuală cel mai mare PIB, calculat ținânnd cont de paritatea puterii de cumpărare.
SUA – principala putere economică a lumii contemporane
Cu un PIB ce reprezintă 16,28 % din PIB-ul mondial, SUA dispune de un pontențial economic fără egal în economia mondială. DEzvoltarea sa economică a fost favorizată de o serie de condiții istorice favorabile, după cum urmează:
– dispune de un teritoriu vast și de resurse naturale printre cele mai mari din lume;
– nu a cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism și la economia de piață, ceea ce a permis funcționarea acestei economiiicu o mai mare ficiență încă de la început;
– societatea americă s-a dzvoltat ca o societate civilă deschisă, bazată pe toleranță și diversitate, focalizată pe individ și pe recunoașterea drepturilor acestuia;
– crearea unei piețe interne uriașe , co relată cu o anumită insuficiență a populației, ce a condus la mcanizarea, automatizarea, standardizarea, producția de serie mare și a economiilor de scară;
– s-a format din reprezentanți ai mai multor popoare ale lumii, ceea ce a antrenat formarea unei comunități de interese de oameni diverși ca rasă, religie, pregătire și comportament;
– dimnsiunea țării s-a extins prin cumpărarea unor state precum: Louisiana(de la Franța, în 1804), Oregon (de la Anglia, în 1846), California (de la MExic, în 1848), Alaska ( de la Rusia, în 1867);
– sistemul educațional a fost orientat spre rezultate practice și cerințele pieței;
– un rol important în economia SUA îl au companiile transnaționale;
– un secret al succesului american îl reprezintă sumele mari, investite în cercetare și dezvoltare , atât de către companiile private dar și de autoritățile federale
Deși de-a lungul timpului , ierarhiile diferitelor state în cadrul economiei mondiale se pot modifica, există o serie de factori care vor menține locul SUA în calitate de principală putere economică a lumii, precum:
– posedă unele dintre cele mai mari resurse ale lumii;
– este un popor de imigranți, ceea ce le conferă americanilor un spirit întreprinzător mai pronunțat decât popoarele născute pe teritoriul acelui stat;
– deține un avantaj substanțial pe planul cercetării științifice fundamentale (cei mai mulți deținători ai premiului Nobel sunt americani);
– are un avantaj comparativ important în domeniile de vârf, precum electorina informatică, tehnologia aerospațială;
dolarul american este principalul instrument internațional de plată și de rezervă;
– are cel mai ridicat potențial militar din lume, iar avansul în domeniul cercetării și industriei militarea antrenează dezvoltarea și în industriile civile;
– globalizarea utilizării limbii engleze crează pentru firmele americane un avantaj în plan comunicațional, devenind un vehicul de cultură și, prin acesta, justificându-se expansiunea modului de viață american în celelalte țări.
Mai curând sau mai târziu – China prima superputere a lumii
În funcție de PIB-ul global, China se plasează pe locul doi, după Statele Unite ale Americii. Aceasta are un potențail uman imens, aproximativ 1,3 miliarde de locuitori, iar din punct de vedere al suprafaței care însumează 9.587.000 km2 , ocupă locul patru în lume după Rusia, Canada și SUA. De asemenea este o putere nucleară semnificativă, iar în primul deceniu al secolului XXI a cunoscut o creștere economică rapidă.
A traversat o perioadă cu importamte transformări economice, în condițiile existenței unei populații preponderent rurale, a unei infrastructuri insuficiente și a unor mari decalaje la nivel regional.
Au adoptat politici ce au condus la o anumită deschidere către economia de piață. Realizările obținute sunt rezultatul și altor factori, unul dintre ei fiind acceptarea proprietății private. Un alt factor a fost deschiderea economiei spre exterior, care s-a produs pe mai multe căi: liberalizare, intensificarea relațiilor de export- import, atragerea de investiții străine directe semnificative, precum și sporirea intrărilor de valută obținută de persoanele care lucrează în afara granițelor țării, această țară fiind principalul furnizor de forță de muncă în plan mondial.
În ultimii ani China a investit foarte mult în afara țării, iar companiile chineze își intensifică acțiunile de expansiune în străinătate
Alți factori favorabili pentru China sunt: prețul scăzut al forței de muncă, hărnicia, raționamentul și caracterul economicos al modului de viață al acestui popor.
Un rol important în evoluția sa economică l-au avut zonele economice speciale, trecerea sub tutela sa a Hong Kong-ului și a diasporei chineze. Iar în atragerea investițiilor străine directe, un rol important îl au politicile fiscale ce au adoptat un nivel de impozitare pentru entitățile străine de 15% .
Atuurile pe care le are China, sunt în primul rând de natura demografică, fapt ce ne duce cu gândul că China va depăși cu siguranță Statele Unite ale Americii din toate punctele de vedere. Iar capacitatea sa de pătrundere pe alte piețe de desfacere și dezvoltarea sectorului tehnologic reprezintă avantaje pentru statul chinez. Însă cu toate atuurile pe care le are, China are și unele vulnerabilități, pe de o parte lipsa de experineță la nivel internațional în privința politicilor de securitate, dar și organizarea politică internă.
Nu putem spune același lucru și despre Statele Unite ale Americii, ce a dobândit de-a lungul istoriei experiența de lider mondial, iar mecanistele pe care le deține o ajută în menținerea poziției de lider, faptul că au reușit să micșoreze importurile de petrol prin exploatarea resurselor neconvenționale reprezintă un mare succes. Pe de altă parte, problema demografică, deficitele bugetare și exporturile pot reprezenta punctele slabe ce vor conduce la încetinirea creșterii economice.
În anul 2009, anul marii crize ecoomice globale, China a devenit cel mai mare exportator pe piața internațională, poziție ce o deține și în prezent. În luna iulie 2010, Organizația Mondială a Comerțului a anunțat marea schimbare în ierarhia mondială a puterilor lumii: Japonia, a doua mare economie a lumii după SUA, a fost devansată de China, care a devenit a doua super-putere economică a lumii după SUA.
Decalajele mari între ritmurile de creștere economică a țărilor dezvoltate și China inclusiv modelul de structurare a economiilor, economia bazată pe industrie, inclusiv industrie high-tech specifică Chinei a fost un avantaj pentru aceasta și au transformat criza într-o oportunitate pentru statul chinez și l-au clasat pe locul 2 în ierarhia puterilor economice mondiale.
Schimbările produse la scară mondială au reușit să schimbe prognozele avansate de organismele internaționale cu privire la intervalul de timp în care China va devabsa SUA și va deveni prima putere economică a lumii.
Primele prognoze realizate înaintea crizei globale ale companiei Goldman Sachs, sugerau că anul 2050 va fi anul când China ar înregistra un PIB de circa 70000 miliarde dolari. După criza economică predicțiile aceleași companii aveau un termen mai scurt, anul 2027 fiind anul schimbărilor majore în ierarhia mondială, toate acestea bazându-se pe dimensiunea populației chineze (de 4 ori mai mare decât a SUA) și creșterea cu două cifre a PIB timp de 5 ani consecutivi înaintea crizei globale.
În prezent, se vorbește tot mai mult de anii 2015-2017. Prognozele recente ale experților FMI privind evoluțiile economice pe țări și regiuni ale lumii în următorii ani, nivelurile prognozate ale PIB la paritatea puterii de cumpărare (PPP) revelă anul 2017 ca fiind primul în care diferența între PIB-ul SUA (estimat la 19704 miliarde dolari PPP) și PIB-ul Chinei (20336 miliarde dolari PPP) este favorabilă Chinei. Această evoluție ar crea schimbări majore în ierarhia mondială, China ar devansa SUA devenind în anul 2017 prima superputere (națională) economică a lumii.
Comisia Europeană a lansat de asemenea ideea că în următorii 5-10 ani China va fi cea mai mare economie a lumii, cu o piață internă potențială de 1,39 miliarde consumatori până în anul 2015.
Superputeri viitoare – Lumea până în 2100
Cele mai multe proiecții privind evoluția puterii naționale nu reușesc să aprecieze importanța a trei factori importanți: (1) scăderea resurselor energetice (inclusiv, fără a se limita la uleiul de vârf); (2) importanța capitalului uman în creșterea economică, în special încercarea țărilor de „a prinde” trendul dezvoltării avansate, și (3) impactul schimbărilor climatice, care sunt estimate a fi mult mai catastrofale cu fiecare an care trece.
Nerespectarea acestor trenduri produce predicții cum ar fi (STRATFOR) ale lui George Friedman potrivit căruia Mexic- o țară cu un capital uman scăzut care se confruntă cu prăbușirea producției de petrol și diminuarea resurselor de apă, va deveni o superputere până în 2100.
Folosind estimările ce includ puterea națională a unui stat, aceasta este un indice de putere ce analizează puterea economică, militară și culturală, și va avea rezultate plauzibile și familiare cât și unele rezultate bizare, cum ar fi: Canada va deveni o superputere până la sfârșitul secolului, iar India și Bazilia vor avea un final nefavorabil. Acești factori analizați; economia, capitalul uman, geopolitica, energia și schimbările climatice, sunt considerați independenți unul față de celălalt.
În graficul următor vom avea o analiză a marilor puteri din perioada 1980 până în 2100 din punct de vedere al „ Comprehensive National Power”
Figura 5. Puterea Națională Cumprinzătoare 1980-2100
Sursa: Anatoly Karlin, Future Superpowers – The World To 2100, diponibil online la: http://akarlin.com/2011/06/future-superpowers/
Faza 1 de analiză: America între 1980-2025
În momentul de față SUA este prima superputere a lumii, iar China are un trend accendent începând cu anul 2000 și îl va continua chia până în 2020. PIB-ul său real este acum de 10 miliarde dolari, deși potrivit unor estimări economice l-a depășit pe cel american de 14500 miliarde dolari.
Unii critici susțin că PIB-ul nominal este o măsură de putere mai bună, luând în calcul chiar și o creștere de 10% , China va surclasa SUA. Acesta este un analfabetism economic deoarece nu se ia în calcul convergența nivelurilor prețurilor din China și a prețurilor din țările dezvoltate (PIB-ul nominal a crescut cu peste 20% în ultimii ani).
Există o serie de alțo factori care sunt adesea analizați pentru a stabili nivelul de ascensiune al Chinei, cum ar fi: (1) creșterea disparităților regionale, (2) ilegalitatea veniturilor , (3) degradarea mediului, (4) creditele neperformante și colapsul financiar, alias Japonia, (5) îmbătânirea poopulației, (6) dependența exesivă de export, (7) neliniște socială, (8) natura autoritară a modelului său marxist-leninist.
Acești factori sunt comuni pentru multe țări industrializate(1-3, 7), afectează grav după momentul dezvoltării (4-5), sunt supraestimate (4,6), conduc la stagnarea ascensiunii economice pentru mult timp, chiar dacă conduc la o revoluție de democratizare (7-8).
Putem compara creditele neperformante din China cu sistemul financiar occidental care a trebuit să fie salvat în 2008 pe cheltuială socială. De asemenea îmbătrânirea populației Chinei va conduce la falimentarea venitului social net, iar SUA se va confrunta cu un deficit bugetar mai mare de 10% din PIB și cu o datorie națională în creștere.
China ocupă deja primul loc în anumite topuri, inclusiv cea mai mare putere de fabricație din lume. Pe baza tendințelor actuale, aceasta a depășit economia Statelor Unite de la mijlocul anilor 2010 (urmată în termeni nominali în anii 2010, ca restricții privind valoarea ridicată a yanului). Din moment ce China produce hardwar-ul militar, PIB-ul real este cel care contează, prin urmare va trebui un efort relativ minim pentru a depăși SUA.
Așa cum Paul Kennedy menționează în ascensiunea și căderea marilor puteri, puterea politică și militară urmează în mod natural puterea economică, în timp ce încercarea de a obține rezultate din sensurile opuse duce la “superextiderea imperială”, care a contribuit la colapsul sovietiv, iar în prezent subminează puterea americană.
Populația Chinei este de patru ori mai mare decât cea a Americii, iar capitalul uman tânăr este acum în medie la fel de bun ca cel din SUA. Această convergență de unu la unu va conduce inevitabil la ascensiunea sa la supremația economică. Statele Unite dacă nu se va pregăti pentru o retragere strategică și nu va ține cont de războaiele străine, datoria publică, dependența de petrol și blocajele politice, acest lucru va conduce la declinul țării sub forma unui colaps precum cel al Argentinei din perioada 1999-2002.
Faza 2 de analiză: Întorcerea Regatului Mijlociu (2010–2075)
Declinul cultural va fi mai lent. Limba latină s-a vorbit mai mult de un mileniu după prăbușirea Imperiului Roman, după care și-a pierdut statutul de lingua franca. Este inutil să mai spunem că SUA se va menține în continuare o mare putere în virtutea populației sale mari și o economie dezvoltată ce va rămâne pe locul doi, indiferent ce se va întampla în secolul XXI. Mai mult decât atât își va păstra legăturile sale profunde, economice și culturale cu lumea anglo-saxonă (Marea Britanie, Canada, Austria, Noua Zeelandă) și într-o măsură mai mică cu Europa. Hollywood, Silicon Valley și Ivy League, vor rămâne capse de cultură și tehnologie la nivel mondial. Pentru toate celelalte există China- după o pauză de 200 ani, Regatul Mijlociu se va întoarce la locul său de drept, în centrul lumii.
China se află acum aproximativ unde se afla Coreea de Sud în anii 1990. Un profil asemănător cu cel al Coreei de Sud de creștere economică de 25 de ani, îl va avea China până în 2030. Este clar ce sistem politic va avea China în această perioadă. Democratizarea pe modelul din Taiwan este inevitabilă. Partidul Comunist Chinez (PCC) a studiat colapsul sovietic în detaliu și este hotărât să nu repete aceleași greșeli de liberalizare.
Ascensiunea Chinei va fi însoțită și de celelalte țări din grupul BRIC: Brazilia, Rusia și India. Primele două se bucură de resurse din vânzarea masivă a resurselor energetice, minerale și de apă (sub formă de alimente), rezerve ce la nivel mondial sunt în scădere și tot mai mult afectate de schimbările climatic. Rusia va râmăne o mare putere în prima clasă, iar India se va alătura acesteia, Brazilia va fi cel mai proeminent competitor din clasa a doua, alături de Franța, Canada, Germania, Japonia, Marea Britanie, Turcia și Coreea.
Ca și îm China există multe motive care explică de ce Rusia nu va reuși să realizeze promisiunea cum ar fi: declinul demographic, corupția, economia bazată pe resurse, prăbușirea înfrastructurii și autoritarismul. Toți acești factori sunt exagerați, specific țărilor cu veniturii medii sau nu este clar motivul pentru care sunt în mod necesar negative toate. Dar ea are de asemenea puncte forte. Rusia combină dinamismul economic al țărilor BRIC, cu un PIB pe cap de locuitor care este mai mare de aproximativ două ori decât următoarea clasată din grupul BRIC, Brazilia.
Capitalul său uman este la egalitate cu cel din țările dezvoltate, permițând o convergență ușoară. Crucial, Rusia este pregătită pentru perioada “industrialismului rar” în care prețurile la alimente, energie și prețurile la energie vor crește, iar încălzirea global va deschide regiuni vaste, inclusiv regiunea arctică pentru transportul maritim, producția de energie, agricultură, precum și locuire. Chiar și la ratele curente de creștere de 4% pe an, Rusia ar trebuie să se conveargă la nivelul veniturilor europene prin 2020- 2025 pentru a petrece câteva decenii confortabil, iar bogățiile sale energetice să fie protejate.
Evident, Rusia nu are o populație în momentul de față să devină o superputere adevărată (chiar dacă aceasta absoarbe celelalte națiuni post-sovietice într-o uniune eurasiatică). Această situație nu este valabilă și pentru India, care se estimează că va depăși China pană în 2025 din punct de vedere al populației. Dar o dată cu această creștere, se înmulțește și numărul analfabetiștilor care este în floare deja și aproximativ jumătate din copii vor rămâne subnutriți. Această țară suferă din cauza veniturilor mici, infrastructură slabă, inegalități între caste, instanțe lente și birocrație amplă.
Cu toate acestea India dispune de resurse de cărbune să se alimenteze, iat yemperatuirle vor rămâne în limite acceptabile pentru producerea de recolte de cereale stagnate pentru cel puțin următoarele câteva decenii. De aceea India va deveni o mare putere de prim-rang, egală cu Rusia și se apropie de SUA.
Cu terenuri și resurse ample(de exemplu fier, ulei) și ca să nu mai vorbim despre producția de zahăr și derivate, Brazilia se bucură de statutul de hegemon regional, într-o lume de prețuri ridicate pentru alimente, energie și minerale. Puterea sa militara este redusă dar irelevantă având în vedere distanța sa de marile puteri. De asemenea este cel mai puțin corupt stat din grupul BRIC. Cu toate acestea perspectivele sale de super-putere sunt constrânse de capitalul uman relativ scăzut și de o economie cu un management socialist defectuos (asemănător Chinei și Rusiei) și cu un PIB pe cap de locuitor scăzut.
În cele din urmă Canada își va mări bogăția din furnizarea de combustibili și apă în Statele Unite ale Americii. Cu toate acestea pentru moment profilul ei economic va rămâne modest.
Din Uniunea Europeană nu va exista nici o țară care să aspire la titlul de super-puterea lumii. Nu va exista nici o țară sau nici o alianță, nici NATO nu va fi relevanta cu fiecare an care trece. Japonia este avansată tehnologic dar depinde de SUA pentru securitate și de China pentru acele rute oceanice de aprovizionare. De îndată ce China va deveni noul hegemon regional, suveranitatea efectiva a Japoniei va fi istorie.
Până în anul 2050 vor exista multe lebede negre care pot interveni în topul clasamentului economiei mondiale, avem doar câteva exemple:
China și SUA pot coopera în construirea unui proiect masiv geoinginieric global până în 2040, care va ajuta la controlarea încălzirii globale. Astfel sunt eliminate condițiile de redare a Rusiei unei poziții dominante;
Odată cu diminuarea resurselor de apă din Vest și a inundațiilor din Sud, SUA poate anexa Canada, și prin urmare aceasta poate deveni cea mai mare putere a lumii;
Apariția unui război total între marile puteri nucleare, Statul Popular Chinez și Orientul Îndepărtat Rus. Unul dintre aceste state va fi câștigător;
Lumea în 2050 – Când cele 5 mari puteri sunt BRIC și SUA
În 2010, patru dintre cele cinci mari puteri ale lumii faceau parte din Occident, iar în 2050, în conformitate cu estimările Goldman Sachs, Statele Unite va fi singura putere occidental din primele cinci.
Cartografierea noii structure de putere la nivel mondial
Deși Statele Unite vor fi numărul doi în 2050, economia sa va fi mult mai mică decât cea a Chinei. Proiectele Goldman Sachs arată că PIB-ul Chinei îl va depăși pe cel al Statelor Unite și ăși va menține traiectoria ascendentă până în 2027, după care va rămâne constant.
De asemenea Banca Mondială estimează că dolarul își va pierde din dominația globală în 2025, când dolarul și euro vor devein egali într-un sistem monetar de multi valută.
Figura 6. PIB-ul Marilor Puteri, 2010 vs. 2050 ( milioane de dolari)
Sursa: Charles A. Kupchan, No One's World, 2012
China a depășit deja Japonia și a devenit a doua cea mai mare economie a lumii. Iar în următorii ani va devansa Statele Unite ale Americii și va deveni numărul unu. Statele Unite ale Americii în 2010, a înregistrat un deficit de cont current de 470 miliarde de dolari, contribui la dezechilibrele globale care amenință creșterea viitoare din SUA. Între timp China în 2010 a adunat un excedent de 305 miliarde dolari.
Rata medie de consum în America în ultimul deceniu a fost de 70% din PIB, iar rata de economisire de aproximativ 3,5%. În schimb, rata medie de consum în China a fost de 35% din PIB, iar rata de economisire a fost de 40%.
China a canalizat o parte din excedentele sale accumulate în fondurile suverane de investiții, pe care guvernul le investește strategic în întreaga lume. Trei dintre fondurile investite de China în primăvara anului 2010, au fost în valoare de 780 miliarde de dolari, o sumă aproximativ egală cu PIB-ul Olandei. Între timp datoria public a Statelor Unite ale Americii a ajuns la 14000 miliarde dolari la începutul anului 2011 (mai mult de 20% din PIB), cu deficite anuale ridicate. Datoria americană a fost în creștere astfel că, China a devenit cumpărătorul lider mondial al trezoreriei americane.
Economia Chinei va stagna la un moment dat, ratele de creștere, ratele de economisire și excedentele bugetare vor intra în declin în mod normal ca oricare economie matură. Dar perspectivele de impresionante de creștere din China, India și alte țări în curs de dezvoltare, sunt de asemenea fundamentate de realitățile demografice imuabile.
Populația Occidentului reprezintă mai puțin de 20% din totalul globului și se află într-o scădere relativă și absolută în ultimii ani. În timp ce populația și forșa de muncă din SUA va crește treptat în următoarele decenii datorită masei mari a imigranților și a masei mari de fertilitate, comparative cu țările din Vest, unde aceste rate sunt în scădere. Rata de fertilitate și de imigrare din Uniunea Europeană este sub cea din Statele Unite ale Americii. Populația din Japonia este îmbătrânită, iar populația din China va fi în scădere până în 2025 datorită politicii impuse familiilor de a avea un copil. China și India au locuri de muncă care vor atrage imigranții în anii următori, de asemenea multe alte țări în curs de dezvoltare se vor confrunta cu creșteri semnifivcate ale forței de muncă în următorii ani.
Figura 7. Nivelurile forței de muncă în perioada 2010- 2050 (milioane)
Sursa: Charles A. Kupchan, No One's World, 2012
Statele Unite va avea parte de fluxuri mari de forță de muncă venită din Europa, de asemenea capitalul intellectual va migra din central sistemului global către periferie. În SUA găsim cel mai bun sistem universitar din lume, dar un număr tot mai mare de elevi care profită de acest sistem sunt străini, care aduc periodic abilitățile lor înapoi când emigreză.
În 1978 aproximativ 12 % din totalul cadrelor medicale din Statele Unite au fost absolvenți străini. Până în 2008, aceast procent a ajuns până la 33 %, inclusive pentru celelalte domenii de studio. În inginierie, studenții străini au reprezentat 60% dintre doctoranzi, în timp ce ponderea studenților străini care au primit doctorate în științe fizice a fost de 48%.
În 2008, cetățenii chinezi care studiau în Statele Unite au reprezentat aproximatic 30 % din totalul doctoranzilor străini. Elevii care provin din China, India și Coreea de Sud au reprezentat 50% din totalul absolvenților doctoranzi străini.
Supremația economiei occidentale a început să scadă, iar difuzarea la nivel mondial al averii se va accelera în cursul acestui deceniu. Superioritatea militară a Americii va rămâne de necontestat în următorul deceniu, însă pe viitor și aceasta va fi devansată de alte state.
Statele Unite ale Americii au ignorat ani la rând importanța strategică a Chine, concentrându-se asupra dominației în zona Euraiei și a Orientului Mijlociu, însă pe tot acest parcurs China a rămas undeva în spate până când președintele Richard Nixton a înțeles importanța unui parteneriat SUA- China. Cu câ China a escaladat ierarhia puterilor economice a lumii, cu atât a devenit o amenințare tot mai mare la adresa SUA, iar acest lucru a obligat America să-și schimbe raportarea la acest stat.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Chinamerica Un Duopol la Varful Puterii Mondiale (ID: 137597)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.