China Un Nou Pol de Putere la Nivel Mondial

CUPRINS

Capitolul 1

1.1 Climă

Cea mai mare parte a Chinei se află într-o zonă moderată, cu anotimpuri distincte, cu diferențe cauzate de influența musonilor și extinderea suprafețelor de uscat. În China centrală și de sud-est este, în general, cald și umed, iar în nord și nord-est este relativ uscat. China ajunge până la 35° latitudine, fapt care produce o mare variație în ceea ce privește climatul regional. În multe zone, vara este fierbinte și ploioasă, cu un mare grad de umiditate, și iarna este uscată. În China de nord, mai mult de 80% din precipitații cad în lunile de vară, dar numai 40% din precipitațiile anuale au loc în China de sud în aceeași perioadă. În China de sud-est, în timpul anotimpului ploios, perioada iulie-septembrie, au loc taifunuri frecvente.La nord de Chang Jiang iarna este extrem de rece. Partea de nord-est are veri fierbinți și uscate, și ierni lungi și reci. Verile din zonele deșertice din Xinjiang și Mongolia interioară sunt, de asemenea, fierbinți și uscate, iar iernile reci și uscate. În China centrală, verile sunt fierbinți și umede, cu multe precipitații în lunile de sfârșit de vară.

În regiunile joase din Yangzi, iarna este mai blândă decât în zonele centrale ale Chinei, cu munții Loess, sau în Sichuan, care este înconjurat de munți.

În regiunile din jurul Beijing-ului, Xi’an și Zhenghou, se pot isca furtuni de nisip iarna și primăvara. În podișul Tibet-Qinghai (altitudinea medie 4.000 m), vara este scurtă, moderată și caldă, în timp ce iernile pot fi extrem de reci: nu prea sunt precipitații în timpul anului și diferențele de temperatură zi/noapte sunt mari. Un climat blând, cu veri calde și ierni răcoroase predomină în general în podișul înalt Yunnan – Guizhou; aici nu prea sunt precipitații și înghețurile sunt rare. China centrală are o climă subtropicală.

1.2 Populație

China, țară din estul Asiei, a treia tara ca suprafață (după Rusia și Canada) și cu cea mai mare populație dintre toate statele lumii, este mărginită în nord de Republică Mongolă și de Rusia; în nord-est de Rusia și Korea de Nord, în est de marea Galbenă și Marea Chinei de Est; în sud de Marea Chinei de Sud, Vietnam, Laos, Myanmar, India, Bhutan și Nepal; în vest este mărginită de Pakistan, Afghanistan și Tadjikistan și în nord-vest de Kyrghistan și Kazahstan.

Are o suprafață de 9.571.300 km2, neincluzând Hong Kong, Măcău și teritoriul care se află sub controlul Republicii Chineze din Taiwan, pe care China îl consideră o provincie renegată. În 1971, Națiunile Unite au admis “Republica Populației Chineze” (principalul teritoriu chinez) și au exclus “Republica Chineză” (Taiwan) din parteneriat.

“Câteva caracteristici rețin atenția de la prima vedere pentru cel ce se apropie de istoria Chinei. În primul rând, unitatea spațiului și coeziunea civilizației. În pofida pustiitoarelor revolte sociale, a conflictelor dinastice și a războaielor civile, sau a repetatelor invazii externe, care au determinat diviziuni ale unității statale, mai mult sau mai puțin durabile, acestea nu au avut consecințe geopolitice ireparabile.” [1]

Capitala Chinei este Beijing, cel mai populat centru urban este Shanghai. China are peste 20 de orașe mari cu o populație minimă de 1 milion de locuitori. Profile de orașe:

Beijing – capitala Chinei cu o populație de 5,8 milioane de locuitori (10,8 milioane în 1999)

Shanghai – 15,1 milioane locuitori

Tianjin – 4,6 milioane locuitori

Shenyang – 3,6 milioane locuitori

Wuhan – 3,3 milioane locuitori

Guanghzou – 2,9 milioane locuitori

Chongqing – 2,3 milioane locuitori

Nanjing – 2,1 milioane locuitori

Xian – 2,0 milioane locuitori

Mai mult de o cincime din totalul populației Pământului trăiește în China. China a dat naștere celei mai vechi civilizații din lume și are o istorie ce datează din urmă cu 3500 de ani.

“Zhonghuo”, numele chinezesc pentru “țara”, înseamnă “teritoriul central”, o referință la credința chinezească în care se spune că țara era centrul geografic al Pământului și singura civilizație adevărată. În secolul al XIX-lea, China a devenit o națiune slabă din punct de vedere economic și politic, dominată de puteri străine.

Mai mult de 70 milioane de oameni aparțin la 55 de minorități naționale. Majoritatea acestor rase sunt distinse de chinezi mai mult prin limba și religie decât prin aspectul fizic.

Principalele minorități sunt:

rasa Tai, care vorbesc limba Zhuang, numărând aproape 15,5 milioane, așezați în Regiunea Autonomă Guangxi Zhuang;

rasa Hui, care sunt în jur de 8,6 milioane, așezați în Regiunea Autonomă Ningxia Hui, Gansu și Qinghai;

aborigenii Miao, aproximativ 7,4 milioane locuitori, ce ocupă regiunile numite Guizhou, Hunan și Yunnan;

minoritatea Turkic, care numără în jur de 7,2 milioane de oameni și vorbesc limba Uygur, locuiesc în Regiunea Autonomă Xinjiang Uygur;

rasa Tibetană, în număr de 4,6 milioane, care locuiesc în Regiunea Autonomă Tibet, Qinghai, Sichuan și deasemenea Yunnan.

Alte grupuri minoritare includ Tujia (5,7 milioane), Bouyei (2,5 milioane), Koreeni (1,9 milioane) și Manchus. Oamenii care aparțin minorității Manchus sunt descendenți ai dinastiei care a cucerit China în secolul al XVIII-lea și s-a stabilit în Qing sau Manchu. Numărând aproximativ 9,8 milioane, ei sunt aproape de nedistins de chinezi.

Deși foarte bine industrializată, China continuă să fie o națiune predominant rurală, cu o agricultură foarte bine dezvoltată. Cu toate că mari concentrații urbane au existat în China chiar și înaintea Imperiului Roman (44 i.Hr – 476 d.Hr), țară are per ansamblu o urbanizare destul de înceată. Se estimează că 69% din populație trăiește în mediul rural.

1.2.1 Creșterea gradului de instruire a populației

Din rândurile populației continentale, 45,7l milioane persoane au absolvit facultatea (cel puțin 2 ani de studii post-liceale); 141, 09 milioane au absolvit o școală medie (două cicluri școlare), inclusiv o școală profesională; 429,89 milioane au absolvit primul ciclu secundar.

Populația continentală înregistrează 85,07 milioane de persoane de peste 15 ani sau mai mult, care nu știu să citească deloc sau știu să citească puțin. Numărul acestora este în scădere, de la 15,88% la 6,72% (-9, 16%).

1.2.2 Creșterea rapidă a numărului de persoane în vârsta

Recensământul desfășurat recent a relevat o schimbare considerabilă a structurii pe grupe de vârsta a populației Chinei.

Grupa persoanelor de la 0 la 14 ani reprezintă 22,89% din totalul populației, în scădere cu 4,8% față de anul 1990; grupa persoanelor în vârsta de peste 65 de ani reprezintă 6,96%, respectiv o creștere de l, 39%.

Aceste cifre demonstrează că de la aplicarea politicii de reformă și de deschidere către exterior, nivelul de trai al populației a crescut, iar serviciile medicale și sanitare s-au îmbunătățit considerabil; pe de altă parte, ritmul nașterilor s-a diminuat considerabil. Toate acestea contribuie la grăbirea procesului de îmbătrânire a populației.

1.2.3 Diminuarea dimensiunii familiei

Numărul mediu de persoane care alcătuiesc o familie este de 3,44 față de 3,96, în 1990. Această descreștere se datorează în principal măsurilor de planificare familială.

1.2.4 Numărul total al populației

Populația Chinei este de l.295,33 milioane locuitori, din care:

Populația Chinei a 31 provincii, regiuni autonome și municipalități (fără insulele Minten și Mazu din provincia Fijian) și militarii în serviciu din China continentală totalizează l.265,83 milioane.

Populația Regiunii administrative speciale Hont King: 6,78 milioane.

Populația Regiunii administrative specială Macao: 440.000

Populația Provinciei Taiwan și a Insulelor Minten, Mazu și a câtorva insule din provincia Fijian: 22,28 milioane.

1.2.5 Creșterea demografică

Față de numărul de locuitori de 1. 133,68 milioane, înregistrați la recensământul din 1990 (ora zero a zilei de 1 iulie 1990 – momentul de referință), populația totală a celor 3l de provincii, regiuni autonome și municipalități, incluzând și militarii în serviciu din China continentală a crescut, în cei zece ani și patru luni, cu 132, 15 milioane de persoane, respectiv cu 11,66%. Media anuală de creștere a fost de 12,79 milioane de persoane, rezultând un ritm de creștere de 1,07%.

1.2.6 Populația pe număr de familii

În cele 3l de provincii, regiuni autonome și municipalități din China continentală s-au numărat 348,37 milioane de familii, numărul total al celor ce le alcătuiesc fiind 1. 198,39 milioane persoane. O familie este alcătuită în medie din 3,44 persoane cu 0,52 persoane mai puțin față de recensământul din 1990, cifra fiind atunci de 3,96 persoane pe familie.

1.2.7 Compoziția populației pe sexe

Din totalul populației înregistrat în cele 3l provincii, regiuni autonome și municipalități, inclusiv militarii în serviciu din China continentală 653,55 milioane persoane, adică 5l, 63% sunt bărbați, iar 6l2,28 milioane, respectiv 48,37%sunt femei.

1.2.8 Populația pe grupe de vârsta

Din numărul total al locuitorilor celor 3l de provincii, regiuni autonome și municipalități și militari în serviciu din China continentală, 289,79 milioane persoane alcătuiesc grupa de vârsta 0-l4 ani, reprezentând 22,89%; 887,93 milioane persoane alcătuiesc grupa de la 15-64 ani, respectiv 70, 15% din totalul populației, iar 88, 11 milioane persoane formează grupa de vârsta de 65 ani și peste, respectiv 6,96%. Față de rezultatele înregistrate la recensământul din 1990, numărul celor cuprinși în grupa de vârsta 0-l4 ani a scăzut cu 4,80%, iar numărul celor cuprinși în grupa de vârsta de peste 65 de ani a crescut cu l, 39%.

1.2.9 Populația pe zone de rezidența

În cele 3l de provincii, regiuni autonome și municipalități din China continentală, 455,94 milioane reprezintă populația urbană, respectiv 36, 09% din total; numărul locuitorilor de la sate se ridică la 807,39 milioane, respectiv 63,9l%. Față de recensământul din anul 1990, populația urbană a crescut cu 9,86%.

Unul dintre cele mai ambițioase eforturi ale guvernului comunist chinez încă din 1949, a fost modificarea limbii chineze. Limbă vorbită oficială a Chinei este puțineaua [6], acesta este dialectul preluat din China de nord. Acesta a fost declarat limba comună de către Conferința Națională pentru Reforma Chineză în Limba Scrisă din 1955. Astfel că au fost făcute eforturi deasemenea pentru modificarea limbii scrise. Aceasta datează de mai bine de 3000 de ani. 

[1] Horia C Matei, Enciclopedia Asiei, Editura Meronia, București, 1999

1.3 China pe un nou Drum al Mătăsii

Războiul resurselor readuce în arena geopolitică Marele Joc, redeschizând lupta marilor puteri pentru drumurile de acces la resursele energetice. Zona Eurasiei devine astfel punctul de intersecție a trei mari forțe: SUA, China și Uniunea Europeană, ce au ca principal liant Noul Drum al Mătăsii.

Atât globalizarea, cât și transformările politice și economice suferite de țările din Asia și fosta Uniune Sovietică, readuc în discuție importanța unei căi de legătură între statele ce prezintă o importanță strategică în zonă. Războiul Rece a generat mari schimbări atât în politica Occidentală, dar mai ales în cea rusească. Dezermetizarea Rusiei, deschiderea Chinei către o politică comercială externă amplă, dar mai ales lupta pentru resurse readuc pe harta infrastructurii mondiale, cea mai importantă rută comercială a tuturor timpurilor: Drumul Mătăsii.

O adevărată împletitură de rute transasiatice care lega din punct de vedere comercial Asia de Africa și Europa și care a dus la dezvoltarea marilor civilizații ale lumii, redevine astăzi o realitate și o punte între Vest și Est, pe o mare „tablă de șah” a resurselor naturale.

Îmbinând trecutul cu prezentul, China pornește în refacerea și reconstrucția unui nou Drum al Mătăsii, de această dată nu doar ca o rută comercială, ci o adevărată infrastructură a resurselor.

Fiind cel mai mare consumator de energie din lume și având de susținut o economie în plină dezvoltare, China a intrat în Marele Joc al resurselor rare, iar crearea unor rute care să-i faciliteze accesul, cât și dominația în regiunile bogate în resurse este principalul scop al acestui stat. În era globalizării căile de acces sunt elementele care contează cu adevărat pe o hartă, afirmându-se că cine controlează infrastructura într-o regiune, deține controlul asupra acelei zone. Iar cum strategia Chinei este aceea de a proiecta puterea, cheia către un posibil imperiu chinez și o proiecție a Pax Sinica este dezvoltarea unei rute de transport fiabile.

În prezent, marea parte a resurselor importante de China sunt transportate prin strâmtoarea Malacca – regiune controlată de SUA sub pretextul asigurării stabilității în zonă. Acest lucru reprezintă un mare inconvenient pentru China și unul dintre principalele motive în refacerea Drumului Mătăsii.

Modalitatea adoptată de acest stat în crearea Noului Drum al Mătăsii este una destul de echilibrată, bazată pe cooperare regională: încearcă să câștige statele tampon – Iran, Turcia – și să își creeze alianțe cu principalele țări pe unde trece ruta, adoptând în același timp o politică amicală, de întrajutorare și investiții masive, în defavoarea stilului agresiv și imperialist.

Reconstrucția Drumului Mătăsii este realizată de China prin investiții masive și refacere economică în zona vestică a continentului asiatic, prin crearea a cinci mari legături cu Asia Centrală și Europa: un pod transcontinental eurasiatic – o oglindă a transsiberianului – un coridor de cale ferată ce vrea să lege Shanghai – centrul finaciar asiatic de Londra – centrul financiar al Europei – via Beijing, un coridor de conducte prin Kazahstan până la Marea Caspică și Golful Persic, drumuri modernizate prin Uzbekistan și o prelungire a autostrăzii Karakoram până la portul Gwadar din Marea Arabiei. Un alt port în care China investește masiv este Pirus din Grecia, care îi facilitează accesul la zona Uniunii Europene, al doilea mare partener comercial al său.

Dacă drumul gazului și al petrolului pleacă dinspre Marea Caspică, Marea Neagră și Golful Persic, către China, țările care extrag aceste resurse sunt punctul cheie al diplomației chineze, denumită generic „diplomația petrolului”. Astfel nașterea unei rute energetice aduce pe tabla de șah noi pioni, dintre care amintim: Kazahstanul, Turkmenistanul, Azerbaijanul, Arabia Saudită și având ca zone cheie: Iranul și Turcia. Legat și în trecut de același Drum al Mătăsii, în prezent Iranul reprezintă o piesă cheie al puzzle-ului rutelor energetice. Având acces la Golful Persic, această zonă reprezintă o rută importantă în transportul petrolier terestru.

Cele două state au dezvoltat un amplu parteneriat privind domeniul energiei, al infrastructurii, cât și al armamentului, având la bază celebra politică: „armament contra petrol”. Dar țările arabe, bogate în petrol, nu sunt singurele regiuni în care China investește masiv și care formează Noul Drum al Mătăsii. Continundu-și ruta până în inima Africii și chiar America Latină, China creează parteneriate cu statele africane și latine, în care investește în special în rețele de căi ferate și energie.

Refacerea rutei de legătură între Asia și Europa, nu doar dezvoltă țările care o străbat și îi facilitează Chinei accesul la resurse, dar conturează și învăluie „heartland-ul”, așa cum vedea Halford Mackinder zona Eurasiei, aducând în discuție teza conform căreia „Cine stăpânește Heartland-ul stăpânește Insula Lumii, iar cine stăpânește Insula Lumii, stăpânește lumea.” Iar cum China este cea care controlează cu precădere Drumul Mătăsii, viitorul apropiat ne va releva dacă teoria lui Mackinder se aplică și în cazul acesta.

„Drumul de fier al mătăsii” și coridoarele de conducte petroliere, nu doar vor racorda China și Europa la resursele Africii și Orientului Mijlociu, ci vor crea o adevărată arteră economică între cele trei continente, dar mai ales vor deveni un punct de legătură între Vest și Est.

1.4 China între comunism și globalizare

Preț de câteva milenii bune, spațiul geografic pe care noi îl numim astăzi „China” a reușit să se izoleze de restul lumii, păstrându-și astfel tradițiile și obiceiurile. Din 1949, comuniștii lui Mao au preluat puterea în stat și profitând de bazele poporului chinez au reușit să o mențină, în ciuda opoziției, mai întâi a Moscovei, care dorea a fi unicul centru al comunismului, apoi a lumii occidentale, anticomuniste. Se pare însă că un alt factor extern amenință astăzi Partidul Comunist Chinez și îi perturbă acea izolare față de restul lumii. Acest factor este globalizarea.

China, prin tradiție, se opune folosirii forței în relațiile internaționale și consideră că presiunile externe coercitive nu sunt de folos. Cu siguranță însă, liderii de la Beijing au această opinie față de intervențiile externe și pentru că orice schimbare de regim, în special venită în urma unei intervenții din partea statelor occidentale, ar putea crea un precedent al cărei victimă să cadă, într-o bună zi, însuși comuniștii chinezi. Dacă vorbim de schimbări de regim în ultima perioadă atunci ne referim la „Primăvara Arabă”, la Tunisia, Egipt sau Libia. Catalistul acestui eveniment este globalizarea, fenomen care își face simțită din plin prezența în China.

Când pomenim despre Moși Crăciuni uriași care poartă fuste ca ale lui Marilyn Monroe în orașele chinezești, despre mall-uri gigantice sau despre isteria pe care o creează în China prezența unor vedete din sportul mondial, precum Cristiano Ronaldo, David Beckham, Lebron James sau Kobe Bryant, atunci putem lua cu siguranță în considerație că fenomenul de care am discutat este prezent în societatea civilă chinezească. Există riscul ca, pe lângă obiceiuri și vedete occidentale, într-o bună zi globalizarea să aducă odată cu ea și democratizarea care să provoace o revoltă asemănătoare” Primăverii Arabe”. Unui asemenea eveniment i-ar cădea victimă regimul comunist, lucru dezavuat de liderii de la Beijing. Și cum împotriva globalizării datorită căreia ai ajuns a doua putere economică din lume nu te poți opune, guvernul chinez a trebuit să vină cu soluții pentru a evita un asemenea scenariu negativ. Astfel că anul 2013 a reprezentat o democratizare fără precedent pentru societatea chineză.

Pe parcursul anului care tocmai a trecut, guvernul chinez a produs o serie de modificări legislative, menite să mai relaxeze din restricțiile totalitare ale statului. Astfel că au fost anulate sau modificate legi care erau vechi de câteva decenii, ca o parte a „efortului de a îmbunătăți drepturile omului”.

Drept urmare, a fost modificat sistemul așa-numitelor” tabere de reeducare” sau” lao jiao”, care permiteau arestarea persoanelor printr-o simplă decizie politică pentru o durată de patru ani. Acestea erau sursa unor abuzuri multiple, foarte detestate și erau denunțate de organizațiile de apărare a drepturilor omului. Sistemul de reeducare era folosit în special de către autoritățile locale, împotriva contestatarilor, utilizatorilor de Internet care denunță corupția sau celor care pornesc o petiție pentru repararea unui prejudiciu. Conform unui comunicat de presă remis de agenția de stat, taberele de reeducare „nu mai erau necesare ca măsură pentru dezvoltarea sistemului judiciar al țării”.

Altă măsură care îngrădea drepturile omului, și anume regula unui singur copil, a fost relaxată. Astfel că o rezoluție care „autorizează cuplurile unde unul dintre membri este copil unic să aibă doi copii” a fost aprobată de către Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez. Până anul trecut, legea chineză interzicea cuplurilor să aibă mai mult de un copil. Excepții făceau doar cuplurile unde ambii membri sunt copii unici, precum și pentru minoritățile etnice sau cuplurile din mediul rural al căror prim copil a fost o fată. Legea „unicului copil” fusese promulgată la sfârșitul anilor `70 pentru a stopa creșterea populației statului. Pe lângă faptul că această lege discriminatoare și antipatizată a dat greș, populația Chinei ajungând între timp la peste 1,3 miliarde de oameni, ea a ajuns să se întoarcă împotriva autorităților. Liderii se tem că, cu timpul, China va pierde din forța de muncă și se va înfrunta cu o problemă în ceea ce privește îngrijirea oamenilor bătrâni. În 2050 se preconizează că cel puțin un sfert din populație va avea peste 65 de ani. Deci putem spune că modificarea acestei legi e o combinație între „util și plăcut”.

Liderii chinezi au promis, după încheierea celei de-a treia plenare a Partidului Comunist de când Xi Jinping a devenit președintele țării, și alte măsuri pe probleme economice și sociale. Astfel că piața liberă va juca un rol mai important în economia țării, iar fermierii vor avea mai multe drepturi asupra terenurilor. Firmele de stat vor plăti dividende mai mari către guvern, în timp ce firmelor private li se vor da un rol mai mare în economie. Mai multe investiții străine vor fi permise și va fi permisă creșterea numărului de bănci și instituții financiare finanțate din capital privat. O altă reformă anunțată este reducerea numărului de infracțiuni care pot avea ca rezultat final pedeapsa cu moartea.

Putem considera că toate aceste legi care acordă tot mai multe drepturi sociale și economice poporului chinez, aflat sub comunism de peste 60 de ani, sunt promulgate pentru a evita tocmai o situație asemănătoare cu cele din „Primăvara arabă”, în care populația s-a răsculat pentru răsturnarea regimului, pentru drepturi politice, care în acest moment nu există într-o Chină cu un singur partid politic.

Ce se va întâmpla de acum încolo cu regimul comunist chinez este greu de prevăzut. Vor putea să reziste la infinit comuniștii chinezi la putere, se vor vedea nevoiți să accepte și alte formațiuni politice sau vor dispărea cu totul de pe scena politică? Cert este că, din punctul meu de vedere, Partidul Comunist Chinez al începutului de an 2014 promovează cel mai „democratic” regim comunist din istorie.

1.5 China și Noua Ordine Mondială

Statul cu cea mai impresionantă evoluție din istoria Asiei este neîndoielnic China. Evoluția economică din ultimii ani a Chinei a fost atât de spectaculoasă, încât a activat și a adus în prim plan potențialitățile sale, care până nu demult erau doar latențe. Este vorba despre suprafață și bogății – al treilea stat ca întindere de pe glob, după Rusia și Canada, dispunând de considerabile resurse naturale, populație – cea mai populată țară a lumii, despre poziția geografică – China fiind din acest punct de vedere duală, cu o pregnantă dimensiune continentală, dar și cu o puternică dimensiune oceanică. Cât despre puterea militară, China deține una dintre cele mai puternice armate, în măsură să-i promoveze și să-i protejeze interesele. Nu este nici un fel de exagerare să spunem că ridicarea Chinei este cea mai importantă tendință a momentului.

Studiile de specialitate insistă asupra unor atuuri de ordin geopolitic ale Chinei, atuuri care nu pot fi puse sub nicio formă la îndoială. Se menționează puțin sau chiar deloc un aspect cardinal, după părerea mea, și anume: viziunea, strategia care ghidează dezvoltarea Chinei, am spune independent de persoane, de lideri și de contexte particulare. Consider că această strategie este principala explicație a ascensiunii Chinei și a noii afirmări pe care o cunoaște această țară. Într-adevăr, China administrează lumii întregi un model de înțelepciune. Aceasta a reformat sistemul în latura sa economică, prin eliberare – este adevărat, controlată – a inițiativei particulare. Este o reformă mai profundă decât pare la prima vedere, întrucât se acceptă ideea ca relațiile socialiste să funcționeze pe baza proprietății private, ceea ce a fost mult timp, un fapt de neconceput.

Vorbind despre factori care alimentează evoluția de-a dreptul impresionantă a Chinei, nu pot să nu relev și un anumit angajament din partea conducerii țării, dar și a populației a restabili locul pe care această țară l-a avut în istoria omenirii. Renașterea economică actuală a Chinei este marcată de declanșarea, la sfârșitul anului 1978, a procesului de reformă condus de Deng Xiao Ping care aduce răsturnări în constelația internă a Chinei, dar și transformări pe scena vieții internaționale. Observând ultimele evenimente internaționale mi-am pus întrebarea de acum evidentă cum de a ajuns China să joace un rol atât de importat în constelația de putere actuală? Mai mult decât atât, sunt profund interesată de strategia de dezvoltare temeinic elaborată, promovată treptat și controlată din punct de vedere economic și social. O strategie modernă, aplicată celei mai populate țări ale lumii. Rezultatul? Un fenomen geopolitic: ridicarea masivă a Chinei.

Experți, dar și politologi și-au pus întrebarea: „când China va depăși SUA?”, care după cum se știe a rămas unica superputere după sfârșitul Războiului Rece, exercitând un soi de unilateralism (deși chiar și aici există variate discuții, în doctrina Relațiilor Internaționale vorbindu-se despre dezvoltarea așa numitului multi-multilateralism). Cert este că în acest moment, analiștii nu au reușit să confere un răspuns viabil acestei întrebări, părerile fiind împărțite. Doresc doar să subliniez următoarea chestiune: principala barieră în calea Chinei în încercarea de a depăși SUA se regăsește la nivel politic: lipsa de drepturi, dar și libertăți ale posesorilor de capital, dar și a muncitorilor. Cunoscute sunt cazurile în care guvernul chinez persecutează pe toți cei care încearcă să aibă o părere, o idee diferită de cea impusă de conducere. Pe lângă această lipsă a drepturilor omului se remarcă și lipsa unei societăți civile care să lupte pentru aceste drepturi, să exercite prin grupurile de lobby o anumită presiune.

O altă cauză sau mai bine zis o piedică în calea Chinei este acea diferențiere existentă în cadrul statului, unde se regăsește atât regiuni foarte bogate (unde este aglomerată practic toată industria) dar și zone extrem de sărace, unde oamenii trăiesc sub limita sărăciei. O încercare de omogenizare a acestor zone sau măcar de estompare a acestor disparități se poate realiza, doar prin nonintervenția statului în economie, prin lăsarea libertății pieței de autoreglare, lucru care în momentul de față este foarte improbabil.

Pe de altă parte, dacă ar fi să rezonez cu Alexander Wendth, China trebuie să se construiască pe sine, să se perceapă drept o entitate distinctă că mai apoi să construiască lumea din jur. În această modelare a noii constelații mondiale trebuie să țină seama de ceilalți, de celelalte state, care au culturi diferite. Dacă China va reuși să amelioreze diferențele dintre statele lumii, să se erijeze într-un arbitru mondial, atunci putem afirma că acest gigant și-a găsit calea. Mai mult decât atât, dacă China va fi capabilă să susțină miracolul economic, reajustarea raporturilor sale cu ceilalți poli ai puterii lumii reprezintă una din cele mai dificile sarcini ale Relațiilor Internaționale în deceniile care urmează.

Interesant de urmărit este și direcția în care se îndreaptă anumite cheltuieli din bugetul Chinei alocate preponderent achiziționării de armament militar, dar și de tehnologie navală, ceea ce reflectă aspirațiile acesteia de a-și dezvolta un potențial naval. China începe să se preocupe de pregătirea unei armate mai flexibile, mai echilibrate, capabile de a opera și în afara granițelor teritoriale chineze. Noua doctrină are în vedere capacitatea de a proiecta puterea, mai curând decât cea de apărare propriu-zisă. Noua tranziție a Chinei nu este, de la socialism la capitalism, ci de la putere continentală clasică la putere continentală maritimă. Este o condiție extrem de dificilă pentru că puterea politică maritimă implică un alt tip de comportament și alte caracteristici: este mai deschisă, mai liberală, mai mobilă, mai înclinată să folosească arma comerțului decât arma propriu-zisă.

Așa cum remarcă Samuel Huntington: economia est-asiatică este o economie chineză, iar acest lucru va duce la schimbări importante în echilibrul mondial de forțe.

1.6 Relația SUA – China, prea complicată pentru soluții simple

Relația economică dintre China și Statele Unite, denumite G2, datorită influenței pe care o au asupra economiei mondiale, a devenit mult prea complicată pentru găsirea unor soluții simple, cred unii analiști, din cauza faptului că moneda chineză este prea "ieftină" în raport cu dolarul american.

Pentru a-și susține exporturile, China, care nu practică un curs valutar flexibil, menține renminbi-ul la valori scăzute, o strategie considerată protecționistă de către Statele Unite, care suferă din cauza șomajului în creștere, multe companii închizându-și porțile, nefiind capabile să facă față concurenței produselor ieftine provenite din Asia.

De altfel, mulți economiști, în frunte cu Paul Krugman, deținătorul Premiului Nobel, au cerut președintelui american, Barack Obama, să discute cu omologul său chinez, Hu Jintao, despre o modificare a cursului de schimb. Potrivit lui Krugman, China menține intenționat nivelul scăzut al monedei sale, pentru a-și crește economia prin exporturi și a crea noi locuri de muncă, în timp ce SUA suferă din ce în ce mai rău din cauza șomajului.

Însă este chiar atât de rău să avem o monedă chineză subevaluată? Analiștii de la Newsweek nu sunt atât de convinși. În ultimul an, cea mai importantă recesiune, ce ne-a condus spre o cădere economică apropiată de cea de după cel de-al doilea Război mondial, ne-a și demonstrat un lucru esențial: acela că sistemul internațional este intact.

"Niciodată în istorie nu am avut o situație atât de riscantă, dar, în timpul căreia, principalele puteri mondiale să se comporte ca niște adulți responsabili", a spus Richard Medley, fost consilier pentru Soros Fund Management, în prezent managerul propriului fond hedge. "Sunt foarte impresionat de China, SUA, Marea Britanie și câțiva alți europeni", a adăugat Medley.

Deși comerțul s-a redus considerabil, acesta nu a dispărut. Nu au existat creșteri subite de măsuri protecționiste sau de naționalism virulent. Din contră, se duce o dezbatere politicoasă și precaută, între marile puteri, despre reforma sistemului financiar.
În primul rând, crede Medley, principalul motor al economiei globale, G2, continuă să fie o sursă de stabilitate. "G2 evoluează și ambele părți fac eforturi mature pentru a dezvolta relația", a spus Medley.

De fapt, cele două părți par să se înțeleagă atât de bine încât al treilea motor economic al lumii, Uniunea Europeană, a devenit geloasă. Ministrul de Externe al Marii Britanii, David Miliband, a avertizat, luna trecută, ca UE riscă să devină "un spectator într-o lume șlefuită de SUA și China".

Câteva săptămâni mai târziu, omologul său italian, Franco Frattini, a declarat că Europa va deveni irelevantă, dacă țările membre UE nu găsesc o soluție comună. "Vom fi depășiți de G2, formată dinAmerica și China, adică Axa Pacific, iar Axa Atlantic va fi uitată", a spus Frattini.

1.7 Discuțiile contradictorii, sănătoase pentru economia mondială

Potrivit analiștilor publicației americani, discuțiile contradictorii dintre SUA și China nu sunt doar distractive, ci și extrem de sănătoase, reprezentând un război al cuvintelor, care nu are nici o șansă să devină un război real.

De altfel, cele două țări nu se împacă prea bine, pe moment. Barack Obama și Hu Jintao nu s-au înțeles asupra politicilor de mediu sau a sancțiunilor impuse Iranului, pentru programul său nuclear, pe care China nu le susține.

De asemenea, în timp ce SUA încurajează protecționismul, prin taxarea suplimentară a unor produse din China, printre care cauciucurile și țevile de oțel, China face același lucru, prin menținerea renminbi-ului la nivel scăzut. Dar economiile celor două țări sunt atât de integrate, încât depărtarea lor ar însemna un fel de "distrugere mutuală", un termen folosit des în timpul Războiului Rece.

Până în prezent, nicio țară nu a reușit să găsească o nouă modalitate de a conduce lumea: pentru a fi puternică la nivel mondial, o țara trebuie să fie prosperă, pentru a fi prosperă, economia sa trebuie să participe la sistemul internațional, iar pentru a fi parte din acest sistem, chiar și țările cu diferențe majore, precum SUA și China, trebuie să se supună unui set de reguli, impuse de Organizația Mondială pentru Comerț.

Liderul chinez suprem, Deng Xiaoping, a fost cel care a deschis economia chineză în 1978. "Nu contează ce culoare are pisică", spunea el, "atât timp cât prinde șoareci". Ceea ce voia să spună, de fapt, era că, dacă un mediu privat de afaceri funcționează, atunci trebuie încercat. Potrivit unor analiști, acest lucru făcea parte din planul pe 100 de ani de a depăși SUA, însă nu vor reuși niciodată acest lucru, având în vedere că au fost cooptați, cu sau fără voia lor, în sistemul economic mondial.
La fel s-a întâmplat, în trecut, și cu Japonia, când, după război, a apărut conceptul de simbioză cu economia vestică. Astăzi, companiile japoneze, precum Toyota sau Canon, au devenit globalizate.

Companiile chineze sunt, încă, departe de acest lucru, însă nu va mai dura mult până la acel moment, mai ales că poporul chinez este mai înclinat spre capitalism decât cel japonez, cred analiștii. Astfel, chiar dacă sistemul economic mondial nu este perfect, el funcționează, iar analiștii speră că americanii vor avea inteligență de a lăsa lucrurile să se dezvolte de la sine, fără impunerea unor presiuni inutile.

Capitolul II

Istoria Chinei, după cronicile antice, începe cu 3300 ani în urmă. Studiile arheologice moderne au demonstrat existența unei orânduiri primitive avansate cultural și economic între anii 2000 și 2500 î.e.n. în ariile râului Huan He în nordul Chinei. Secole de migrații, amalgamare, asimilare și dezvoltare a populației din această regiune a dus la formarea unei sistem distinctiv de scriere, un corpus filozofic, artistic autentic și o organizare politică, care în zilele noastre se numește civilizația chineză.

După textele mitologice, civilizația chineză începe de la Pangu, creatorul universului, și o succesiune de împărați, înțelepți și eroi mitici (Huang Di, Yao și Shun), care i-au învățat pe chinezii antici să-și dobândească mâncare, să țese și să construiască case.

Prima dinastie preistorică a fost Xia (2100-1700 î.e.n.). Dinastia Xia, în urma unor conflicte între triburi a scăzut sub puterea dinastiei Shang. Cele mai semnificative invenții din perioada Shang au fost sistemul ideografic (ieroglific) de scriere și obținerea bronzului pentru metalurgie. Ultimul conducător din dinastia Shang a fost detronat de un șef de trib vecin cu numele Zhou. Zhou care împărtășea limba și cultura epocii Shang a colonizat teritoriile vecine, formând așa-numita „China Centrală" (Zhou) la nord de râul Yangtze.

Dinastia Zhou a condus peste 800 de ani. Filosofii acestei dinastii au elaborat doctrina „mandatul cerului”, care susținea că împăratul este fiul cerului și guvernează doar prin voința divină, iar detronarea acestuia ar demonstra că el a pierdut acest mandat. Doctrina a explicat și a justificat căderea dinastiilor precedente, dar a și întărit legitimitatea dinastiei prezente.

Republica Populară Chineză a fost proclamată în 1949 de către Partidul Comunist Chinez, după ce a câștigat războiul civil cu forțele naționaliste reprezentate de partidul Kuomintang. Guvernul format de Kuomintang s-a refugiat în insula Taiwan, unde a proclamat Republica Chineză, care contest legitimitatea conducerii comuniste a Chinei.

În 1997 Republica Populară Chineză a preluat controlul asupra Hong Kong-ului, care fusese stăpânit de Marea Britanie, iar în 1999 asupra teritoriului Macao, care fusese sub stăpânire portugheză, în urma unor înțelegeri cu fostele puteri coloniale, prin care s-a angajat să păstreze economia de piață din aceste zone, conform principiului „o țară, două sisteme”.

China constituie unul dintre cele mai impresionante exemple de creștere economică din istorie. Această țară a crescut în ultimii 30 de ani într-un ritm mediu anual de aproape 10,0 %, ajungând să reprezinte 12,9 % din întrega activitate economică a lumii la începutul anului 2010 și să ocupe, începând din iunie același an, poziția a doua în ierarhia celor mai mari economii, fiind depășită numai de SUA (CIA WFB, 2010).

Încetinirea creșterii economice din ultima perioadă se datorează atât unor factori conjuncturali externi – în primul rând declinului cererii pe principalele piețe de export – cât și, mai ales, politicilor guvernamentale puse în practică pentru stăvilirea inflației, limitarea creditării și a speculațiilor imobiliare. Totodată, această evoluție exprimă și o reorientare strategică a guvernului chinez către ritmuri de creștere mai moderate, odată ce economia chineză își încheie, în linii mari, efortul de „prindere din urmă” a economiilor occidentale avansate, atingând o etapă a maturității în care țintele cantitative rămân în plan secund, iar urmărirea aspectelor calitative ale creșterii devine preocuparea prioritară.

De altfel, populația uriașă a Chinei este, în mod paradoxal, atât unul dintre atu-urile sale cele mai puternice, cât și sursa celor mai acute probleme ale acestei economii în care totul se înmulțește cu, sau, după caz, se divide la cifre foarte mari. Dacă, pe de o parte, o forță de muncă numeroasă înseamnă salarii mici, cu toate avantajele care decurg de aici, și un potențial de creștere a productivității muncii pe care populațiile îmbătrânite din Europa sau Japonia nu-l mai pot atinge, pe de altă parte, o populație uriașă precum cea a Chinei presupune un efort gigantic de creștere economică, ale cărei efecte să se distribuie și să se poată resimți în nivelul de trai al celor peste 1,3 miliarde de cetățeni.

În general, creșterea accelerată și susținută a economiei chineze în această lungă perioadă se explică prin rolul jucat de câțiva factori, care au funcționat ca adevărate „motoare” ale acesteia: în primul rând investițiile masive de capital – finanțate, pe de o parte, prin aportul investitorilor străini și, pe de altă parte, prin sumele mari rezultate din economisirea internă – apoi creșterea productivității muncii – generată de efortul de modernizare și de transferul de cunoștințe și tehnologii asociat investițiilor străine – și, în fine, dar nu în ultimul rând ca importanță, comerțul internațional, cu toate beneficiile aduse de cucerirea piețelor externe și expansiunea exportului.

Investițiile de capital

Investițiile de capital din economia chineză sunt alimentate atât prin influxurile de investiții străine directe (ISD), cât și din fondurile acumulate ca urmare a nivelului ridicat al economisirii interne.

Productivitatea muncii

Principalele forțe motrice care au propulsat productivitatea Creșterea productivității, ca factor important de susținere a ritmului înalt de creștere economică a Chinei, a fost generată în primul rând prin realocarea resurselor economiei către utilizări mai productive, în special în cazul activităților care fuseseră anterior strict controlate de stat. De asemenea, ameliorarea productivității a fost determinată de dezvoltarea sectorului particular, mult mai preocupat de eficiența activităților proprii decât companiile de stat, precum și de expunerea unei părți tot mai mări a economiei chineze la concurență, în primul rând a sectoarelor cu activitate de export. În fine, un alt factor cu rol însemnat în ridicarea productivității îl constituie prezența investițiilor străine directe, ca vehicul pentru transferul în China atât al tehnologiilor moderne, cât și al know-how-ului managerial și organizațional, esențiale pentru creșterea eficienței activităților productive.

Dezvoltarea economiei chineze a fost marcată, în primul rând, de un ritm de creștere ridicat, care în ultima decadă a fost de peste 10% anual.

Criză economică globală declanșata în anul 2008 a avut influențe negative și asupra economiei chineze, resimțite cu precădere în sectorul siderurgic, industria auto, industria materialelor de construcții și în sectorul imobiliar. Pentru sprijinirea sectoarelor de activitate afectate, guvernul chinez a decis în anul 2010 alocarea unui fond de investiții de circa 456 miliarde USD destinat, în primul rând, dezvoltării infrastructurii naționale (căi ferate, autostrăzi, canalul de aducțiune apa din fluviul Albastru către zona centrală și de nord a Chinei etc.). Prin necesarul de oțel și materiale de construcții, proiectele de amploare au menținut producția în sectoarele aflate în declin. Totodată, având în vedere că marile companii chineze de stat s-au dezvoltat puternic în baza transferului de tehnologii realizat și au căpătat experiență în realizarea de proiecte de anvergură, atât în China cât și în străinătate, guvernul chinez a promovat politica de „Go Global”, respectiv a început să încurajeze companiile chineze să investească în străinătate.

Pe fondul incertitudinilor economice existente la nivel global, în ultimii ani economia chineză a intrat într-o perioadă de diminuare a ritmului de creștere economică. Ținând cont de provocările economiei mondiale și de necesitatea asigurării unei creșteri solidă și sustenabile pe termen lung, conducerea Chinei a decis transformarea modelului de dezvoltare economică bazat pe producția destinată în cea mai mare parte exportului într-un model dual, bazat pe susținerea exporturilor și a consumului intern.

Dintre toate amenințările cu care se confruntă economia globală, pericolul prăbușirii Chinei este cel mai înfiorător scenariu întrevăzut de analiști.
Declinul creșterii economice, de la media de 10 procente obținută în perioada 1980-2011, la 7% dă naștere unor temeri justificate ale economiștilor.
Scăderea de trei procente survenită în ritmul de creștere economică a statului asiatic este una considerabilă, iar menținerea acestui trend poate avea efecte nefaste la nivel global, arată un articol din Washington Post.

Poziție nesigură
O Chină nesigură pe picioare poate împinge economia globală în recesiune. Rolul de mare consumator de materii prime deținut de China poate prăbuși total această piață.La fel, lipsa investițiilor în plan intern va duce la exportul surplusului de bunuri industriale de bază dezechilibrând piață la nivel global. Toate acestea pot da naștere unui sentiment larg de neîncredere în piețe, stopând din fașă reluarea investițiilor.La fel de periculoasă se arată și evoluția pe plan politic a statului asiatic.

"Guvernul chinez își menține legitimitatea în baza promisiunii de progres economic făcută în fața populației", remarcă economistul Eswar Prasad de la Universitatea Cornell. O deviere de la această linie poate stârni masele sau îi poate face pe liderii de la Beijing să mascheze eșecul economiei sub un discurs ultranaționalist agresiv.

Repetând greșeala Japoniei
Efectul imediat al colapsului din China s-ar resimți direct pe piața din Statele Unite, dar Eswar Prasad se îndoiește ca un astfel de scenariu se va petrece, iar alți experți îi țin isonul.
Până acum, liderii de la Beijing au reușit de fiecare dată să demonstreze contrariul terorilor lansate de pesimiști cu privire la evoluția Chinei. Sunt destule premise ca, și de această dată, China să revină la o creștere economică susținută.
În 2014, rata de consum din China atins 37 de procente din PIB, cel mai scăzut nivel dintr-o economie importantă. Este de ajuns să stârnești pofta de cheltuială a chinezilor pentru a da tonul unei revitalizări economice.
Cu toate acestea, în regiune, exemplul Japoniei din anii '80 se constituie într-un precedent periculos. În aceea perioadă, economia niponă era văzută ca cea mai performantă din lume, depășind nivel de creștere înregistrat în SUA.Într-un deceniu însă, Japonia s-a prăbușit sub efortul de a ține pasul cu noii competitori din zona Asia-Pacific, Taiwan și Coreea de Sud, rămânând astfel până în prezent.
China se află acum la o răscruce asemănătoare. Modelul sau economic este considerat ca fiind demodat. După ce a mizat din plin pe o creștere economică susținută de exporturi și investiții majore, criza din 2008-2009 a arătat și limita acestor măsuri. Exporturile Chinei au înregistrat o cădere dramatică, după ce piețele din Europa și America de Nord au fost lovite de recesiune.

Pentru a-și consolida economia, China a lansat în 2008 un program de stimulare în valoare de 586 miliarde de dolari, reprezentând 13 procente din PIB-ul țării. Numai ca, spre deosebire de programul similar inițiat în Statele Unite, cel din China s-a derulat prin intermediul băncilor de stat și al guvernelor locale. Rezultatul final a dus la o explozie a gradului de îndatorare din țară, completată cu un blocaj în sectorul imobiliar și un surplus al producției industriale.

Punctele slabe
Sectorul imobiliar este povara cea mai grea a economiei chineze în acest moment. Având o influență de 25% în PIB-ul Chinei și influențând și consumul de mărfuri industriale: ciment, oțel etc, acesta este un călcâi al lui Ahile. Confruntându-se cu o cerere scăzută de noi locuințe, sectorul imobiliar a înregistrat deja o scădere de 6% a prețurilor."Prețul vă cobora cu 10% procente", prezice Yukon Huang, economist al Carnegie Endowment for Internațional Peace.

Calcule greșite

Peste toate se adaugă și reducerea investițiilor majore în infrastructura a guvernelor locale.
Pentru a susține construcția de noi drumuri, aeroporturi, spitale etc, gradul de îndatorare al autorităților din China a crescut între 2008-2013 de la 6% la 33%, conform unor cifre prelucrate de banca UBS.Nivelul datoriei publice înregistrată de guvernele locale a devenit deja alarmant pentru Beijing, care încearcă să pună capăt acestei risipe. Una peste alta, suma aruncată în piață în 2008 pare în acest moment una excesivă, după cum argumentează Yukon Huang."Au greșit calculele. S-au împrumutat prea mult și au direcționat prea mulți bani în dezvoltare imobiliară", afirmă economistul.

În căutarea soluțiilor

Toate aceste elemente nu prevestesc însă o criză financiară de proporții inevitabilă. Sunt destui alți factori care să atenueze acest risc. Printre aceștia se numără lipsa taxe la achiziția unui imobil, diferența de preț de pe piața asiatică a proprietăților imobiliare si chiar și faptul ca datoria publică a guvernului de la Beijing este una situată la nivel mediu. Dar, la fel ca și economia din Statele Unite, cea chineză are nevoie de o ecuație care să dicteze creșterea economică constantă fără stimuli introduși repetat în economie de organismele centrale.În mod interesant, oficialii de la Beijing par să fi realizat ca sunt necesare reforme care să încurajeze consumul intern în defavoarea investițiilor masive.La fel, sistemul de asigurări sociale și cel bancar vor trebui regândite pentru a răspunde necesităților prezentului.
Dar, deși calea pare clară, China are de depășit obstacole politice și psihologice, constând în interese și obiceiuri înrădăcinate, pentru a reuși această tranziție.

Când vorbim despre China prima imagine care ne vine în minte este aceea a unui stat suprapopulat. În mod constant, de-a lungul istoriei, populația chineză a reprezentat o cincime din cea mondială, fără variații semnificative. În termeni contemporani vorbim de o populație egală cu cea a Statelor Unite, fostei URSS, Uniunii Europene și Japoniei, toate la un loc. Niciun război și nicio înfrângere nu i-au putut știrbi identitatea, iar acolo unde ofensiva nu a reprezentat o soluție a fost înălțat Marele Zid Chinezesc, construcție unică prin îndrăzneala de a proteja acest teritoriu imens, singura care datorită lungimii de aproape 4000 de kilometri este vizibilă și din Cosmos.

Prezența Chinei în zona economică a fost întotdeauna semnificativă, fiind suficient să ne gândim la Drumul Mătăsii, când produse tradiționale precum mătasea, porțelanul, mirodeniile ajungeau în Europa. Este, cu siguranță, primul caz atestat de export la distanțe atât de mari, de mii de kilometri, și este de asemenea prima dată când entități statale europene au resimțit presiunea economică chineză. Deja Imperiul Roman își făcea griji pentru balanța sa economică stabilizată în zona deficitului, pentru că singurul produs acceptat pentru mătasea chinezească era aurul, ducând la scăderea masivă a rezervelor. Într-o epocă mult mai târzie părintele economiei moderne, Adam Smith, în celebra sa lucrare, “Avuția națiunilor”, scria: “China a fost dintotdeauna una dintre cele mai bogate, adică una dintre cele mai fertile, bine cultivate, harnice și populate țări din lume. Se pare, totuși, că de mult timp stagnează. Marco Polo, care a vizitat-o acum mai bine de cinci sute de ani descrie agricultura, industria și popularea sa aproape în aceeași termeni precum călătorii zilelor noastre. Poate ca a atins deja de ceva vreme întreaga bogăție pe care natura legilor și instituțiilor sale i-a permis să acumuleze”. Într-adevăr, se vedea în vremea lui o stagnare, chiar o ușoara decădere, ținând cont că până în secolul XVII exista un leadership mondial incontestabil în domeniile agricol, al inovației industriale, al nivelului de trai. În ciuda stagnării, 28.7% din economia mondială aparținea Imperiului Celest, în 1820.

Este posibil ca Marea Britanie să fi avut un rol deloc neglijabil în pierderea de prestigiu internațional suferită de China în timpul perioadei numite “secolul rușinii”. Prin impunerea opiului ca monedă de schimb, prin înfrângerea zdrobitoare a flotei chineze și prin impunerea Tratatului de la Nanking s-a produs o schimbare fără precedent a realității locale. Ieșirea forțată din izolare a avut și o parte pozitivă. În ciuda înfrângerii de moment, China a înțeles ca într-un fel sau altul va trebui să se reformeze, să devină capabilă să concureze de la egal la egal cu forțele occidentale. Un contact traumatic, dar necesar pentru deșteptarea potențialului acestei națiuni.

China de astăzi se prezintă ca o putere regională, aflată în proces de escaladare a ierarhiei economiilor lumii. Este suficient să menționăm că potrivit estimărilor experților în următorii 10-20 de ani va depăși economia americană, devenind prima putere economică, după ce în 2010 a depășit economic Japonia (aflată pe locul doi). Există multe lumini și umbre în situația actuală. Conform estimărilor proprii, China are o fereastră de oportunitate strategică, ce va expira în 2020, ca să își atingă adevăratul potențial al forțelor sale. De aceea niciun mijloc nu este neglijat în acest sens, ajungându-se la creșterea masivă a exporturilor, care deja ating primul loc pe plan mondial în 2010. Multe dintre produsele prezente pe piața internă, fie proprii, fie mărci străine, au un preț mult mai mare în China decât în SUA. Se ajunge la situația paradoxală în care un turist chinez achiziționează un produs de pe piața americană la o treime față de valoarea unuia similar din țara natală. Aceasta pentru că importurile sunt descurajate pe cât posibil, la fel ca și “produsele de lux”, denumire cu care poate fi etichetat orice mărfuri pe care statul nu le dorește, din motive de concurentă.

Impactul chinez s-a făcut simțit treptat. Până la începutul anilor `80 era nesemnificativ, în raport cu slaba competitivitate a industriei. Prin deschiderea economiei chineze către investiții străine, relocalizări industriale și stimularea sectorului privat a avut loc dezvoltarea de astăzi. Există un curent de opinie care afirmă că actuala creștere economică urmează modelul japonez. La ora actuală, deși depășită în 2010 ca PIB, Japonia oferă în continuare un exemplu demn de studiat. În anii `60 premierul Hayato Ikeda dădea startul unui deceniu incredibil de dezvoltare prin adoptarea “Japan’s Income Doubling Plan”. Măsurile cele mai importante erau: tăieri de taxe, mărirea cheltuielilor legate de asigurările sociale, micșorarea inegalităților sociale. Aceasta a condus la un deceniu de creșteri de PIB de 10% pe an. China a atins un nivel similar, căutând la ora actuală să crească cererea internă pentru a-și face economia mai puțin dependentă de export. Dilema actuală, subliniată de prof. Ting Lu, economist la Bank of America Merrill Lynch este că țara ar vrea să sprijine o creștere a salariilor inferioară creșterii PIB-ului, în același timp cu creșterea cât mai mare a câștigului și economisirii. Reglementând prea mult și în manieră prea rigidă guvernul chinez riscă să blocheze delicatele mecanisme economice. Reală creștere de salarii în industria chineză se datorează astăzi mai degrabă demografiei decât economiei. Pur și simplu firmele chinezești găsesc astăzi mai puțini tineri disponibili pentru muncile intensive, decât acum 10 ani. O altă asemănare cu situația japoneză este politica monetară. Acolo unde excesul de lichidități aruncate pe piața japoneză (ulterior Acordului Luvru, 1987) a dus la bule speculative, avem situația similară din China. Îngrijorată de criza mondială, conducerea a decis să sprijine sectoarele care se bazau pe export și care au fost inundate cu ajutoare și credite ieftine statale. Riscul actual este comparabil cu cel japonez, cu mențiunea că aprecierea FMI-ului este mai optimistă. Potrivit lui Papa N’Diaye, din board-ul aceleiași instituții, datoriile private și publice sunt mult mai mici decât cele japoneze. Trebuie luat de asemenea în considerare și un efect în timp al acelei populații chineze încă sărace. În marea ei majoritate de proveniență rurală, populația Chinei continentale a reprezentat în general un rezervor de forță de muncă ieftină pentru regiunile costiere, mai industrializate. Însă migrația înspre acestea nu poate continua la infinit, datorită, mai ales, aglomerării excesive a marilor metropole. În plus există deja un fenomen de migrare al întreprinderilor private către interior, în căutare de costuri umane mai mici. Pe măsură ce acest trend va continua vom putea asista la o contribuție din ce în ce mai semnificativă a Chinei interne la PIB-ul național, inclusiv cel pe cap de locuitor. Aceasta chiar dacă dezvoltarea acelorași regiuni costiere se va diminua, treptat, odată cu atingerea potențialului maxim dat de condițiile locale. Însă există un maxim al capacității altor țări, importatori tradiționali precum SUA de a absorbi volumul de export rezultat, motiv în plus pentru o stimulare a dezvoltării cererii interne. Această situație va constitui, fără îndoială, un factor moderator pentru următorii aproximativ 10 ani, fără a-i răpi țării șansa de a deveni lider mondial ca PIB. Se duce o luptă pentru găsirea de noi piețe unde capitalul financiar excedentar să poată fi investit. În goană după valorificarea imenselor rezerve de valută, China a ajuns să facă propuneri de ajutor financiar pentru statele europene în dificultate, precum și investiții uneori imposibil de recuperat în restul globului. Teama unui dolar devalorizat, care să afecteze cele aproximativ 2,87 trilioane de dolari rezerve valutare, mare parte fiind alcătuite din bonduri americane, stimulează nevoia de a le găsi urgent un plasament. S-a ajuns deja în situația greu de imaginat anterior ca valoarea investițiilor în împrumuturi acordate unor state să o depășească pe cea a Fondului Monetar Internațional, generând mari temeri. FMI a făcut o propunere ca pe viitor să alcătuiască o strategie comună, pentru a nu ajunge în situația unei concurențe pe piața împrumuturilor. O asemenea perspectivă este oricum îngrijorătoare, dată fiind direcționarea imprevizibilă a capitalurilor chineze către beneficiari. O distribuție grafică a investițiilor, împreună cu evoluția lor în timp și pe categorii dă o imagine mai exactă, fiind luat în calcul intervalul 2005-2009.

La baza multor capitaluri investite stau considerente mai degrabă politice, decât economice, precum tentativa de a prelua firme și industrii strategice din țările bogate. Tendința care uneori provoacă refuzuri clare, motivate tot politic, din partea statelor. Este în mod special cazul Statelor Unite ale Americii, dar și al Australiei. Africa reprezintă la ora actuală o zonă de “conflict investițional”, China luptând să câștige poziții împotriva unor parteneri tradiționali, în special fostele state deținătoare ale coloniilor. Acțiunea este vizibil dorită de cercurile conducătoare chinezești, implicând și înființarea unui fond de dezvoltare China-Africa în 2007. Investițiile chineze au un mare avantaj pe care Marea Britanie, Franța, SUA sau în general țările cu democrație funcțională nu îl au: nu se ghidează după gradul de libertate sau respectarea drepturilor omului. Un personaj urmărit de Tribunalul Penal Internațional (președintele Sudanului, Omar Hassan al-Bashir) pentru crime de război poate să folosească liber acești bani, atât pentru a-și construi reședințe somptuoase, cât și pentru a-și spori influența în rândul populației care îl susține, întărind însă și forța de represiune împotriva celor care îl contestă. Se pare ca independența recent obținută de regiunea sudică a Sudanului a reprezentat un motiv de agitație pentru liderii chinezi, care își văd puse în pericol investițiile în industria petrolului, situată în principal tocmai în zona secesionistă.

Industria chineză reprezintă, la rândul ei, o istorie de succes, însă plină de umbre. Pornită prin inițiative etatiste, strict dirijată de Partidul Comunist Chinez (PCC), este și astăzi proprietatea statului într-o proporție semnificativă. Dezvoltată în ultimele decenii prin influx masiv de capital străin, investițiile în special occidentale de capital și know how au dus la o creștere fără precedent. Însă dacă astăzi există o industrie competitivă, în goană după noi piețe de desfacere, nu este doar prin meritul conducerii statului sau prin calitatea individuală a celor ce lucrează. O constantă practică este furtul de tehnologie, prin spionaj industrial, dar în ultimul deceniu și prin formarea de joint venture cu companii vestice. Colaborarea aceasta, aparent benevolă, este de fapt rodul unei impuneri. Firma occidentală care dorește să deschidă o filială în China își vede condiționată intrarea de găsirea unui partener autohton, care invariabil sfârșește prin a-i deveni rival, un concurent neloial.

Putem cita un caz semnificativ în acest sens, care dă adevărata dimensiune a acestei practici incorecte. Este vorba de Maglev, ambițiosul proiect al trenului cu levitație magnetică, o invenție pe care compania germană Transrapid Internațional a transformat-o într-o tehnologie funcțională. Cu o viteză de peste 500 km/h și cu o siguranță deosebită a exploatării, acest tren este o creație foarte utilă aglomeratelor centre urbane chinezești din zona de coastă. Prețul ridicat al proiectului aducea și dificultăți părții germane, în sensul în care găsea puțini clienți dispuși să achiziționeze acest produs revoluționar. De aceea a existat în mod natural o mare dispoziție de a se lansa pe piața asiatică, în condițiile în care chinezii încercaseră în trecut să dezvolte ei înșiși un tren de mare viteză însă eșuaseră parțial. Părea o conjunctură pe care americanii ar numi-o “a win-win situation”, ceea ce s-a și dovedit a fi, până la un punct. Traseul de 30 de kilometri ce unea aeroportul internațional din Shanghai cu centrul orașului a fost finalizat, partea germană și-a primit câștigul promis (un proiect de 10 miliarde de dolari) însă s-a înregistrat un incident bizar. În decembrie 2004 ingineri chinezi au năvălit noaptea în camera de monitorizare și au efectuat măsurători ale trenului abia construit. Activitatea lor a fost chiar înregistrată de camerele de supraveghere, ducând la acuze fondate de spionaj industrial. Cazul ar fi putut fi escaladat în justiția națională a Chinei, sau chiar în sediul Organizației Mondiale a Comerțului, care se ocupă special de asemenea situații, însă firma Transrapid nu a mers atât de departe. Motivul ei, ca și al altor firme occidentale ține de dorința de supraviețuire pe o piață vitală. Victoria juridică în fața unei firme care are în mod evident sprijinul statului înseamnă supărarea autorităților. Viitorul unor contracte germane, nu numai în domeniul respectiv, ar fi fost supus riscului. Situația nu promite să se îmbunătățească prea curând. Desigur, la nivel legal s-au făcut unele progrese privind dreptul la proprietate intelectuală, însă în continuare China rămâne renumită pe plan internațional în ceea ce privește numărul de produse copiate. Deja câțiva ani mai târziu, prin companii 100% chineze, guvernul a decis construirea altor trasee feroviare pe principiul Maglev-ului, demonstrând că posedă cumva tehnologia necesară. Această practică reprezintă din ce în ce mai mult un motiv suplimentar de fricțiune între țările avansate și China, sporind temerea unei creșteri bazate pe principii incorecte.

O inițiativă unilaterală în același domeniu este construirea mai multor segmente de cale ferată de mare viteză, similară în concept cu TGV-ul francez. Inițiativa chineză vizează legarea Beijingului cu Londra, printr-o linie care ar permite străbaterea imensei distanțe în doar două zile, ceea ce constituie o provocare la nivel geopolitic. Oportunitățile economice aduse de proiect vor permite penetrarea economică a zonelor din fosta Uniune Sovietică, mărirea schimburilor comerciale între Uniunea Europeană, Rusia și China, precum și înlăturarea monopolului rus în domeniul transporturilor feroviare. Actualmente doar Transsiberianul leagă Extremul Orient de Europa, iar o asemenea inițiativă îngrijorează firesc partea rusă. Dacă va fi construit, va reprezenta cel mai important proiect internațional cu capital chinez și o operă inginerească remarcabilă. China mai dorește să se conecteze printr-un proiect similar cu zona Indochinei, care ar avea urgentă nevoie de o infrastructură modernă.

Creșterea economică a Chinei nu putea avea loc fără mijloace maritime. În momentul actual comerțul chinez se sprijină în procente din ce în ce mai mari pe componența sa navală. Fără o rețea terestră capabilă să susțină volumul imens de mărfuri exportate, China este silită să recurgă la o flotă comercială impresionantă.

Conform unui studiu, în ritmul actual de creștere a capacităților portuare dedicate fabricării de nave comerciale, în 2015 am asista la trecerea ei pe primul loc la nivel mondial, cu 35% din volumul global de producție navală civilă. Proiecția mai arată că principalii perdanți ar fi Japonia și Uniunea Europeană, urmate în perspectivă de SUA.

O creștere care amenință un alt vechi primat occidental este dublată de o îngrijorare suplimentară. Industria navală civilă nu este atât de pașnică precum pare, pentru că poate reprezenta atât o sursă de nave militare auxiliare, provenite din înarmarea unor cargouri, cât și de furnizarea unor nave suport ale unei flote militare, de genul navelor de aprovizionare, al celor pentru operațiuni amfibii, etc.

Capitolul III

Schimburi comerciale româno – chineze

Uniunea Europeană și R.P. Chineză se consideră, reciproc, parteneri strategici, cadrul general de derulare al evenimentelor de natură politico-economică dintre cele două entități fiind caracterizat de o componentă suplimentară de diplomație. În pofida multiplelor disfuncții de natură comercială, relația dintre Uniunea Europeană și R. P. Chineză are continuitate și consistență.

Întrucât „Tratatul de Cooperare Economică și Comercială” din anul 1985 nu mai corespunde situației actuale, cele două părți au convenit să negocieze un nou Acord mai amplu care să cuprindă atât aspectele cooperării economice cât și pe cele politice, respectiv „Acordul Cadru Uniunea Europeană – China pentru Parteneriat și Cooperare” (PCA). Negocierea acestui nou acord a început în anul 2008 și, până în prezent, au avut loc mai multe runde de consultări și negocieri.

Între România și R.P. Chineză au fost semnate și sunt în vigoare o serie de acorduri, protocoale și convenții de cooperare în numeroase alte domenii economice care sprijină dezvoltarea unor sectoare economice de interes pentru ambele părți.

Republica Populară Chineză este principalul partener comercial al României în zona asiatică din punct de vedere al valorii schimburilor comerciale, atât la export cât și la import.

Până în anul 1990, relațiile economice româno-chineze au fost reglementate de acorduri guvernamentale, care au asigurat un echilibru al schimburilor economice și comerciale. Încetarea livrărilor pe piața chineză a produselor noastre ce intrau în cadrul compensării creanțelor dintre cele două țări au determinat scăderea drastică a exporturilor în anii ‘90, atingându-se în anul 1998 nivelul de 22,8 milioane USD.

După anul 2000, s-a înregistrat o tendință de redresare a schimburilor comerciale bilaterale, astfel încât la finele anului 2010, exportul românesc în R. P. Chineză a atins valoarea de 410 milioane USD. În același timp, datorită expansiunii puternice și agresive a exportului chinez pe piața internațională, mai ales datorită oferirii de produse la prețuri foarte mici și atractive, importurile din R. P. Chineză au crescut puternic, atingând în anul 2010 valoarea de 3,38 miliarde USD, generând o balanță comercială negativă, în defavoarea României. Deși efectele crizei economice globale au fost resimțite în perimetrul economic și social al României, exporturile românești în R. P. Chineză și-au continuat trendul ascendent, astfel încât la finalul anului 2011 s-a înregistrat cea mai mare valoare a exporturilor românești pe piața chineză.

În anul 2012, s-a înregistrat o valoare totală a schimburilor comerciale bilaterale (exclusiv RAS Hong Kong) de 3,18 miliarde USD, din care export românesc 494,4 milioane USD și import 2,7 miliarde USD, înregistrându-se un șold de -2,2 miliarde USD. Aceste date indică o diminuare a exportului românesc cu 9,1% și a importului cu 26,6%, comparativ cu anul precedent. Reducerea schimburilor comerciale bilaterale față de anul 2011 a survenit pe fondul situației incerte a economiei mondiale aflată în recesiune, a datoriilor suverane ale statelor din zona Euro, a redresării lente a economiei americane, precum și în contextul încetinirii ritmului de creștere a economiei chineze și al evoluției ezitante a economiei românești în prima parte a anului.

În anul 2013, valoarea totală a schimburilor comerciale bilaterale (exclusiv RAS Hong Kong) a fost de 3,3 miliarde USD, din care export românesc 664 milioane USD (în creștere cu peste 34% față de anul precedent) și import 2,6 miliarde USD (în scădere cu 2,5%), fapt ce arată revenirea exporturilor românești pe piața chineză. Tot în anul 2013, dezechilibrul balanței comerciale s-a redus cu 236 milioane USD, datorită creșterii accentuate a exportului românesc și a reducerii importului.

În primele 8 luni ale anului 2014 s-au consolidat exporturile românești pe piața chineză. În perioada menționată, valoarea totală a schimburilor comerciale bilaterale a depășit 2,6 miliarde USD, din care export românesc 517 milioane USD, în creștere cu 24,5% și import 2,1 miliarde USD.

Principalele produse românești exportate pe piața chineză: echipament energetic (component pentru hidrocentrale și termocentrale), mașini-unelte, echipamente electrice (rețele de bază), rulmenți, cilindri laminor, piese și componente auto, anvelope auto, instrumente și aparatură optică, produse chimice și îngrășăminte complexe NPK, materiale și articole plastice, cherestea de fag și panouri din lemn, metale comune, cupru electrolitic, concentrat și deșeuri de cupru și alte metale neferoase, confecții și tricotaje, vinuri, lână, piei de ovine, etc.

În ultima perioadă există interes deosebit pe piața chineză pentru importul din România produse agroalimentare de origine animală și vegetală (carne de vită și de ovine, carne de porc și produse procesate din carne de porc, bovine vii pentru reproducție, lucernă uscată, grâu, porumb, miere de albine, zahăr din sfeclă de zahăr etc.). Pentru aceste produse. Autoritățile chineze solicită obținerea, în prealabil, a accesului pe piața chineză și confirmarea certificatelor sanitar – veterinare și fito – sanitare.

Reglementări de comerț exterior

Ca efect al integrării României în Uniunea Europeană, începând cu 1 ianuarie 2007 totalitatea reglementărilor de comerț exterior comunitare se aplică unitar asupra operațiunilor comerciale între România și R. P. Chineză.

Din punct de vedere al reglementărilor interne, R. P. Chineză se află într-un proces de armonizare al cadrului juridic comercial, în rezonanță cu obligațiile asumate prin aderarea în 2001 la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) și adaptat elementelor economiei de piață.

Licențe de import

Continuă, deși mult redus, sistemul de acordare a licențelor de import, dar a crescut numărul firmelor care pot fi autorizate să desfășoare operațiuni de comerț exterior. Autorizarea firmelor private reprezintă un pas decisiv spre liberalizarea economiei chineze, în concordanță cu obligațiile asumate de China odată cu admiterea la OMC.

Asistăm la o tendință de echilibrare a prerogativelor în domeniul operațiunilor de comerț exterior, respectiv punerea treptată pe picior de egalitate a firmelor de stat cu cele colective și private.

Întreprinderile de stat de comerț exterior (ICE) au numai rolul de intermediari: când o firmă nu dispune de licența de import, recurge la un ICE pentru realizarea operațiunii respective, în schimbul unui comision.

Tarif vamal

Începând cu anul 1992, tariful vamal chinez se bazează pe Nomenclatorul Internațional al Sistemului Armonizat de Desemnare și Codificare, până la nivelul de 6 cifre și constă în subdiviziuni până la 8 cifre.

La 1 ianuarie 2006 a intrat în vigoare noul tarif Vamal al R.P. Chineze care se aplică nediscriminatoriu tuturor produselor de import provenite din țările membre OMC. Taxele vamale se aplică asupra valorii CIF a mărfurilor.

Impozite

Din ianuarie 1994, R.P. Chineză a introdus în sistemul său fiscal taxa pe valoare adăugată (TVA), care se aplică asupra tuturor bunurilor, inclusiv a celor din import. TVA este de 17%, dar asupra anumitor produse (cereale, uleiuri vegetale, îngrășăminte agricole și cărți) se aplică TVA 13%. Sunt exceptate de TVA cărțile vechi, ajutoarele internaționale și produsele importate pentru handicapați și destinate în exclusivitate folosinței acestora.

Anumitor produse, considerate de lux și celor care dăunează sănătății li se aplică un impozit special asupra consumului, situat în marjă 3 – 45%. În această categorie se includ tutunul, băuturile alcoolice, cosmeticele, parfumurile, bijuteriile, benzină, motocicletele, vehiculele cu motor și articolele pentru jocurile de artificii.

Modalități de plată a exporturilor

Depozitul: exportatorul încasează exclusiv în funcție de cantitatea de marfă efectiv vândută de detailist din depozit.

Finanțarea: se folosesc frecvent termene de plată la 150-180 de zile după livrarea mărfii;

Acreditivul: și în acest caz se întâmpină dificultăți la încasare, fiind uzual ca încasarea să se efectueze după intrarea efectivă a mărfurilor în China (după vămuire).

Comerțul internațional

China a devenit o mare putere comercială Reformele economice, mărirea capacității de producție industrială, diversificarea economică și creșterea productivității muncii au constituit fundamentul transformării Chinei într-o mare putere comercială.

După începerea implementării politicii de reformă și deschidere în anul 1978, Republica Populară Chineză a cunoscut o creștere economică semnificativă, ajungând în prezent a doua putere economic la nivel global.

Modelul de dezvoltare al Chinei a fost unul asemănător cu al celorlalte țări asiatice promovat în anii `60 și `70 de către Japonia, Coreea de Sud și ceilalți „dragoni asiatici” (Singapore și Hong Kong), respective dezvoltarea economiei prin atragerea de investiții străine în domeniul producției pentru export. În acest scop, China a realizat investiții importante la nivel național, respectiv a dezvoltat sectorul energetic, sectorul infrastructurii rutiere, maritime și aeriene, precum și industria constructoare de mașini, utilaje, echipamente, în baza transferului de tehnologii din țările dezvoltate. Până în anul 2010, exportul chinez era realizat în proporție de peste 50% de companiile străine localizate în China.

Față de anii anteriori, comerțul exterior chinez tinde să înregistreze o scădere a excedentului balanței comerciale, fiind influențat de multipli factori macroeconomici accentuarea inflației interne, aprecierea semnificativă a monedei naționale, creșterea valorii și cheltuielilor cu forța de muncă, efectele distorsiunilor din piața imobiliară, plasamente reduse ale rezervelor valutare, creșterea globală a prețurilor resurselor, recesiunea economică globală.

Valoarea schimburilor comerciale realizate de Republică Populară Chineză în anul 2013:

export: 2,21 mii de miliarde USD;

import: 1,95 mii de miliarde USD.

Principalii parteneri comerciali ai Republicii Populare Chineze și pondere acestora în total:

la export: SUA (16,7%); Japonia (6,8%); Coreea de Sud (4,1%);

la import: Coreea de Sud (9,4%); Japonia (8,3%); SUA (7,8%); Germania (4,8%)

Comerțul exterior pe primul trimestru 2015

Datele statistice ale vămii chineze arată că în primul trimestru 2015, valoarea importului și exportului chinez este 5540 miliarde de yuani (6,7 yuani e echivalent cu 1 euro), cu o reducere de 6% față de aceeași perioadă a anului trecut.

Din această valoare, 3150 miliarde de yuani reprezintă valoarea exportului cu o creștere de 4,9%; valoarea importului fiind 2390 miliarde de yuani cu o reducere de 17,3%. Valoarea favorabilă a comerțului exterior este 755,33 miliarde de yuani, fiind de 7,1 ori mai mare decât aceeași perioadă a anului 2014.

Valoarea comerțului exterior cu mai multe țări arată în felul următor: Statele Unite 773,19 miliarde de yuani cu o creștere de 3,2%; țările din ASEAN – Association of Southeast Asian Nations 671,3 9 miliarde de yuani, cu o creștere de 4,5%; India 103,82 miliarde de yuani, cu o creștere de 7%, potrivit Xinhua Meiri Dianxun.

În lună martie 2015, valoarea importului și exportului Chinei a fost de 1760 miliarde de yuani, cu o reducere de 13,5%. Valoarea exportului a fost de 886,83 miliarde de yuani, cu o reducere de 14,6%; valoarea importului a fost de 868,67 miliarde de yuani, cu o reducere de 12,3%. De asemenea valoarea favorabilă a comerțului exterior în martie 2015 a fost 18,16 miliarde de yuani.

Comerțul exterior al Chinei în scădere cu 10,9%

Volumul total al importurilor și exporturilor Chinei a ajuns, în luna aprilie, la 1.960 miliarde yuani, în scădere cu 10,9% comparativ cu perioada similară a anului trecut, arată datele prezentate, vineri, de Administrația Generală a Vămilor din China.

În total, volumul exporturilor a fost de 1.080 miliarde yuani, în scădere cu 6,2%, iar cel al importurilor de 873,9 miliarde yuani, în scădere cu 16,1%. Balanța favorabilă a fost de 210,21 miliarde yuani, în creștere cu 85,2%.

Potrivit statisticilor vamale, în primele patru luni ale acestui an, volumul total al importurilor și exporturilor Chinei a fost de 7.500 miliarde yuani, în scădere cu 7,3%. Dintre acestea, volumul exporturilor a fost de 4.230 miliarde yuani, în creștere cu 1,8%, iar cel al importurilor de 3.270 miliarde yuani, în scădere cu 17%. Balanța favorabilă a fost de 965,37 miliarde yuani, fiind sporită de 3,4 ori.

Trebuie menționat că "indicele preliminar pentru exporturi al Chinei", lansat de Vama Chinei, a înregistrat o scădere continuă. În luna aprilie, indicele a fost de 35,9, în scădere cu 2,3 comparativ cu luna precedentă, fiind redus în două luni consecutive. Fapt care arată că tendința de îmbunătățire a exporturilor Chinei din al doilea trimestru nu este stabilă.

Volumul total al schimburilor comerciale dintre România și China a înregistrat valoarea de 1,6 miliarde de dolari, în primele cinci luni ale anului, în creștere cu 26,2% față de perioada similară din 2013, potrivit unui comunicat al Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București (CCIB).

Statistică a fost publicată în contextul organizării de către CCIB, la București, în data de 22 iulie, a Forumului de afaceri româno-chinez.
"Evenimentul de astăzi/22 iulie 2014, n.r. /este un alt exemplu concret al excelenței colaborări pe care o avem cu partenerii noștri din provincia Shanxi, după ce anul acesta, în luna mai, am organizat un Forum de afaceri, aici, la București, iar la începutul lunii iunie, o delegație de oameni de afaceri din această provincie a vizitat pavilionul românesc organizat de CCIB la Expoziția internațională de bunuri de larg consum de la Ningbo, ocazie ce a permis organizarea a trei runde de întâlniri B2B cu firmele românești care au făcut deplasarea în R. P. Chineză", a menționat Sorin Dimitriu, președintele CCIB, într-un mesaj transmis participanților la eveniment.
Conform datelor oficiale, în intervalul ianuarie – mai 2014, volumul total al schimburilor comerciale româno-chineze a înregistrat valoarea de 1,6 miliarde de dolari, în creștere cu 26,2% față de perioada similară a anului trecut.
Totodată, exporturile românești pe piața chineză s-au cifrat la 324,7 milioane dolari, mai mult cu 31,6% comparativ cu intervalul corespunzător din 2013, iar importurile din China au ajuns la aproape 1,28 miliarde dolari, cu 24,9% mai mari în comparație cu primele cinci luni din anul precedent.
În ultimii ani, CCIB a organizat numeroase misiuni economice și forumuri de afaceri cu parteneri chinezi, iar din luna octombrie 2012 sprijină proiectele româno-chineze și prin intermediul unui Birou de reprezentare deschis la Beijing.