China Miracol sau Miraj

Cuprins

Introducere

Istoria Chinei din punct de vedere economic

1.1 Istoria dezvoltării economice a Chinei

1.1.1 Considerații generale

1.1.2 Economia Chinei înainte de reforme

1.1.3 Introducerea reformelor economice

1.1.4 Creșterea economică și reformele în China în perioada 1979-2012

1.2 Cauze ale creșterii economice a Chinei

1.3 Mărimea economiei Chinei

1.4 China, cel mai mare producător al lumii

1.5 Schimbări privind avantajul compeititv al Chinei din punct de vedere al ratelor salariale

2. Structura economiei Chinei

2.1 Prezentare generală

2.2 Geografia economică

2.3 Populația Chinei și forța de muncă

2.4 Sectoarele industriei în China

3. Creștere sau dezvoltare economică?

3.1 Definirea conceptelor de creștere și dezvoltare economică

3.2 Venitul pe cap de locuitor

3.3 Speranța de viață în China

3.3.1. Poluarea și speranța de viață

3.3.2. Structura sistemului sanitar

3.3.3. Scurt istoric al evoluției sistemului sanitar din China

3.3.4 Reformarea sistemului de sănătate

3.3.5 Sporul natural al populației

3.4 Educația în China

3.4.1 Considerente generale. Impactul educației asupra creșterii economice

3.4.2 Școli speciale vs. școli obișnuite

3.3.3 Rata alfabetizării și abandonul școlar în China, factori care influențează creșterea economică

4. Cum se explică succesul Chinei?

4.1 Întreprinderi de stat vs. întreprinderi private

4.2 Zonele economice speciale

4.2.1 Definiție. Scurt istoric al constituirii zonelor economice speciale în China

4.2.2 Organizarea zonelor economice speciale în China și influența acestora asupra dezvoltării economiei chineze

CONCLUZII

Bibliografie

Introducere

China este una dintre cele mai fascinante civilizații din istoria omenirii. De-a lungul timpului, chinezii au adus nenumărate contribuții la dezvoltarea societății umane, fiind inventatorii busolei, prafului de pușcă, hârtiei, mătăsii, porțelanului, ai banilor de hârtie și ai multor altor lucruri care fac parte din viața noastră de astăzi. De asemenea, China este fascinantă și datorită multor opere arhitecturale precum Marele Zid, Marele Canal, Orașul Interzis din Beijing.

Civilizația chineză este una dintre cele patru civilizații antice care a supraviețuit timp de cinci mii de ani și una dintre puținele civilizații antice care a rezistat pană în timpurile moderne.

În 2010 am vizitat China. S-a dovedit a fi o experiență remarcabilă și de neuitat, acesta fiind unul dintre motivele care m-au determinat să aleg acest subiect al lucrării de licență. Primul contact cu civilizația chineză este șocant: totul este grandios, uriaș, construit în așa fel încât să impresioneze. Si chiar reușesc să impresioneze. Dar, pe de altă parte, există acest paradox pregnant, reprezentat de contrastul dintre vechi și nou, dintre săraci și bogați, dintre zonele urbane și cele rurale, dintre nord și sud. China abundă în paradoxuri: paradoxuri de clasă, ajutor străin, investiții enorme în armament și corupție. Dacă și când vor fi rezolvate, aceste lucruri vor afecta serios evoluția politicilor implementate în China precum și relațiile acesteia cu celelalte țări.

În timp ce economia globală se confruntă cu o perioadă de incertitudine și creștere stagnantă, companiile multinaționale sunt în căutare de economiii de creștere. China este cea de-a doua economie ca mărime din lume, în urma Statelor Unite și, cu peste 1,3 miliarde de locuitori, este țara cu numărul cel mai mare de locuitori din lume.

Succesul economiei Chinei și apariția acesteia ca putere globală reprezintă, într-o anumită măsură, un paradox datorită faptului că Republica Populară China, în multe aspect, rămane o forță enigmatică cu un set unic de factori economici. Este evident pentru toată lumea că economia Chinei crește, dar este și mai impresionant, în urma unei comparații cu alte economii ale lumii cum ar fi cea a Statelor Unite. Cu o rată a creșterii de 8% în 2013, cceea ce reprezintă 6% mai mult decat USA și chair maimut în comparative cu Europa, China reprezintă una dintre cele mai mari oportunități în zilele noastre și, cel mai probabil, în viitor. Pentru multe companii din lume, China este inevitabil una dintre economiile care nu pot fi ignorate.

În principiu și doctrină (Mao, Marx), comunismul în China aspiră la o societate lispită de clase sociale. In practică, este stratificată într-o ierarhie cu multe niveluri de clase specifice.

Este uimitor să constatăm că sute de milioane de locuitori ai acestei țări, în special cei care locuiesc în zonele rurale, trăiesc în condiții mizere, într-o sărăcie lucie, privați de cele mai elementare condiții ale unui trai decent. Și totuși, China este țara care a ajuns să joace un rol esențial în economie la nivel mondial, deși este o țară în dezvoltare, o țară comunistă. Cum a reușit acest lucru? Este vorba de un miracol sau este pur și simplu un miraj? Acestea sunt întrebările la care ne-am propus să răspundem în această lucrare, dorind, în același timp să descoperim lucruri noi despre civilizația chineză precum și problemele pe care le-a întâmpinat pană să devină puterea economică din prezent.

Scopul acestei cercetări este de a identifica particularitățile economiei Chinei și de a investiga aceste caracteristici unice. În acest proces, vom utiliza date recente oferite de literatura de specialitate precum și analizele proprii.

Reforma în China a rezultat într-o dezvoltare economică fără precedent începând cu 1978, deși provinciile sale au urmat traiectorii diferite de creștere economică. Regiunea de coastă a înregistrat rate de creștere mai ridicate decât centrul țării, ceea ce a mărit diferența de profit între cele două regiuni. Dacă rămâne astfel, creșterea inegală nu doar amenință succesul reformei economice în China, ci și va aduce serioase problem economice și sociale. Prin urmare, dezvoltarea economiilor din centrul țării astfel încât veniturile să ajungă la nivelul celor din regiunea este atât o provocare economică cat și o necesitate politică în China.

Prin urmare, care sunt factorii determinanți ai creșterii economice în provinciile chineze? Sau, în late cuvinte, care este explicația diferenței de creștere dintre ele? Care sunt factorii majori care determină creșterea economică în regiunea de coastă și care sunt cauzele acestei rămâneri în urmă a zonelor din centrul țării?

Numeroase studii teoretice și empirice consideră că creșterea economică este determinată de capitalul uman, fertilitate, comerț, sistemul judiciar, stabilitatea politică, distribuția profitului, inflație și legile comerțului (ex., Barro, 1991, 1997; Barro & Lee, 1993; Chen & Feng, 1996; Feng, 1997; Persson & Tabellini, 1992). Toate aceste studii confirmă așa-numita convergență condițională dintre națiuni. Barro (1997) consideră că diferența privind venitul pe cap de locuitor dintre țările sărace și cele bogate săraci și bogați se restrânge la o rată de 2-2,5% dacă asemenea factori cum ar fi nivelul de educație și deschiderea economiei sunt controlați. In primul rând, capitalul uman este esențial pentru provinciile mai puțin dezvoltate pentru atinge o creștere economică mare. Pentru a forma capitalul uman, regiunile din centrul țării nu doar trebuie să deschidă mai multe școli, să formeze studenți mai buni și să îmbunătățească serviciile de sănătate, ci trebuie, de asemenea, să pună bazele unui sistem de muncă care să-i rețină pe cei mai buni dintre muncitori. În al doilea rând, comerțul internațional influențează dezvoltarea și creșterea economică a unei regiuni. Provinciile ar trebui să îndrepte resursele spre sectoarele care înregistrează avantaje comparative. In cazul în care costul de tranzacție în comerțul extern este mare pentru provinciile din centrul țării, acestea ar trebui să se implice în comerțul inter-regional pentru a beneficia de excedentul din comerțul internațional. Restricțiile impuse schimburilor comerciale între regiuni sunt în detrimentul creșterii economice în aceste provincii și slăbesc identitatea economică națională a Chinei. Pe lângă acestea, reducerea ratei fertilității poate duce la creșterea economică. Feng et al. (2000) arată că guvernul poate promova dezvoltarea pe termen lung prin implementarea unei politici a populației care favorizează creșterea economică.

Concluziile studiilor care se ocupă de acest subiect al diferenței de dezvoltare dintre regiunile din China se referă și la rolul politic pe care guvernul central îl poate juca în îmbunătățirea creșterii economice a regiunilor mai puțin dezvoltate. In primul rând, din moment ce creșterea diferenței de venit dintre regiunile central și cele de coastă poate duce la instabilitate politică și polarizare, guvernul chinez ar trebui să pună accent pe importanța creșterii și dezvoltării regiunilor central. În al doilea rând, dacă guvernul central decide să ofere ajutor financiar regiunilor central, mai puțin dezvoltate, aceste fonduri ar trebui folosite în așa fel încât să atingă dezvoltarea maxima, cum ar fi înființarea de școli, îmbunătățirea serviciilor de sănătate și construirea infrastructurii inter-regionale. În al treilea rând, guvernul central ar trebui să garanteze o piață internă unificată și un flux liber al bunurilor între provincii. O piață internă fragmentată este în detrimentul economiei naționale. Și nu în ultimul rând, guvernul central trebuie să creeze un mediu macroeconomic stabil care să conducă la o dezvoltare durabilă. O rată mare a inflației are efecte negative asupra creșterii.

În ceea ce privește relația dintre firmele private și stat, sugerăm că o mare parte a producției întreprinderilor private ar putea rezulta într-o creștere economică mai mare în regiunile de coastă. În măsura în care întreprinderile private și cele colective (mai ales întreprinderile sătești și comunale) sunt mai eficiente și duc la o creștere mai mare, regiunea centrală ar trebui să încurajeze înființarea de întreprinderi private. În consecință, reducerea diferenței din ce în ce mai mari a veniturilor dintre regiunile central și cele de coastă poate fi realizată prin promovarea întreprinderilor colective sau private. De asemenea, fondurile start-up, liniile de credit și transferul de know-how tehnologic către întreprinzătorii private pot reduce semnificativ aceste diferențe. Această abordare poate fi mai eficientă printr-un transfer de politici decât prin simpla redistribuire a veniturilor din regiunile de coastă mai bogate către regiunile central mai sărace. Astfel, guvernele regionale din centru Chinei ar trebui să se bazeze pe propriile sisteme interne pentru a promova întreprinderi private și colective eficiente.

O măsură ideală a educației unui individ ar trebui să conțină mai multe componente, incluzând aici numărul de ani petrecuți în școală, calitatea procesului de învățământ, tipul programelor de învățare și eforturile elevului/studentului. Dintre aceste componente, numărul de ani pe care un individ îi petrece în școală este singura caracteristică observabilă. Putem măsura indirect aspecte precum calitatea procesului educațional și capacitatea individuală și efortul prin teste standard. Totuși, există multe dezbateri privind gradul de acuratețe a acestor teste. În analiza microeconomică care studiază variația de venit ca funcție a educației, numărul de ani pe care un individ îi petrece în școală este deseori folosit ca o variabilă independentă.

În primul capitol, ne-am propus o analiză a istoriei Chinei din punct de vedere economic și politic, încercând să descoperim cauzele care au stat la baza uneia dintre cele mai mari povești de succes a timpurilor moderne.

Cel de-al doilea capitol prezintă structura economiei Chinei pornind de la reformele inițiale de Deng Xiaoping și până în zilele noastre. Sunt luate în considerare aspecte precum geografia economică a Chinei, populația și forța de muncă și sectoarele industriale.

Capitolul trei încearcă să răspundă la întrebarea: “Creștere sau dezvoltare economică?”. Sunt definite cele două c teste standard. Totuși, există multe dezbateri privind gradul de acuratețe a acestor teste. În analiza microeconomică care studiază variația de venit ca funcție a educației, numărul de ani pe care un individ îi petrece în școală este deseori folosit ca o variabilă independentă.

În primul capitol, ne-am propus o analiză a istoriei Chinei din punct de vedere economic și politic, încercând să descoperim cauzele care au stat la baza uneia dintre cele mai mari povești de succes a timpurilor moderne.

Cel de-al doilea capitol prezintă structura economiei Chinei pornind de la reformele inițiale de Deng Xiaoping și până în zilele noastre. Sunt luate în considerare aspecte precum geografia economică a Chinei, populația și forța de muncă și sectoarele industriale.

Capitolul trei încearcă să răspundă la întrebarea: “Creștere sau dezvoltare economică?”. Sunt definite cele două concepte, după aceea fiind analizate criteriile de dezvoltare economică prin prisma componentelor indicelui dezvoltării umane: venitul pe cap de locuitor, educația și speranța de viață.

În capitolul patru am încercat să explicăm în ce constă succesul Chinei ca putere economică mondială, accentuând cele două subiecte de actualitate în istoria acestei țări: relația dintre întreprinderile private și cele de stat și zonele economice speciale.

Istoria Chinei din punct de vedere economic

1.1 Istoria dezvoltării economice a Chinei

1.1.1 Considerații generale

Dezvoltarea rapidă a Chinei ca putere economică majoră într-o perioadă de timp de aproximativ trei decenii este deseori descrisă de analiști ca fiind una dintre cele mai mari povești de succes a timpurilor moderne. Din 1979 (când au început reformele economice până în 2012, PIB-ul Chinei a crescut cu o rată anuală medie de aproximativ 10%. Se estimează că până în prezent 500 de milioane de oameni au fost ajutați să scape de sărăcia extremă. China este cel mai mare producător al lumii, exportator de bunuri și deținător de rezerve valutare. În prezent, China este cea de-a doua economie în lume, după SUA, iar unii analiști prevăd că ar putea deveni cea mai mare putere economică în următorii cinci ani. Luând în considerare venitul pe cap de locuitor (un indicator al nivelului de trai al unei națiuni), totuși, China este semnificativ mai puțin dezvoltată decât SUA.

Creșterea economică rapidă a Chinei a dus la creșterea substanțială a legăturilor comerciale bilaterale cu alte țări ale lumii. Multe companii străine desfășoară activități extensive în China pentru a-și vinde produsele pe piața chineză înfloritoare și a profita de avantajele forței de muncă ieftină din producția orientate spre export.

Totuși, apariția Chinei ca super putere economică importantă a ridicat semne de întrebare din partea multor analiști. Unii consideră că Republica Populară Chineză folosește practici inechitable (cum ar fi moneda devalorizată și subvențiile oferite producătorilor interni) pentru a inunda piețele lumii cu produse ieftine și că asemenea practici reprezintă o amenințare la adresa locurilor de muncă, veniturilor și nivelurilor de trai din alte țări. Alți specialiști consideră că folosirea crescândă a politicilor industriale pentru a promova și proteja anumite industrii chineze au favorizat guvernul, iar eșecul Chinei de a lua măsuri eficiente împotriva încălcării drepturilor de proprietate private a altor țări în China amenință să submineze competitivitatea industriilor bazate pe proprietate intelectuală străină. Mai mult, în timp ce China a devenit o piață în creștere pentru exporturi, criticii consideră că numeroase bariere comerciale și de investiții limitează șansele altor țări de a vinde în China sau le forțează să înființeze unități de producție în China, acesta fiind prețul desfășurării de afaceri în această țară. Printre alte semne de întrebare legate de dezvoltarea economică a Chinei sunt: cererea crescândă pentru energie și materii prime și impunerea acesteia ca cel mai mare emițător de gaze cu efect de seră.

Guvernul chinez consideră că o economie în creștere este vitală pentru menținerea stabilității sociale. Totuși, China se confruntă cu numeroase provocări economice care ar putea descuraja creșterea viitoare, incluzând aici politicile economice denaturate care au rezultat într-o prea mare încredere în investițiile fixe și exporturi pentru creșterea economică (în detrimentul cererii de pe piață), în sprijinul acordat de guvern firmelor de stat, într-un sistem bancar slab, diferențe mari de venit, poluare crescândă și o lipsă relativă de reglementări juridice. Guvernul chinez a recunoscut aceste probleme și a asigurat că vor fi abordate prin implementarea politicilor care să crească consumul și să încurajeze dezvoltarea unor industrii mai puțin poluante.

1.1.2 Economia Chinei înainte de reforme

Înainte de 1979, sub conducerea președintelui Mao Zedong, guvernul chinez a menținut o economie centralizată. O mare parte din producția țării era direcționată și controlată de către stat, care stabilea obiective, controla prețurile și aloca resursele în cadrul întregii economii. În anii ’50, toate gospodăriile individuale din China au fost colectivizate în mari cooperative agricole de producție. Pentru a sprijini industrializarea rapidă, guvernul central a inițiat investiții la scară largă în capitalul fizic și uman în anii ’60 și ’70. Prin urmare, până în 1978, aproape trei sferturi din producția industrială erau produse de către întreprinderile de stat, potrivit obiectivelor stabilite la nivel central. Întreprinderile private și firmele cu capital străin erau interzise. Unul din obiectivele centrale ale guvernului chinez era de a transforma economia chineză într-una autonomă. Comerțul străin era în general limitat doar la obținerea de produse care nu puteau fi fabricate sau obținute în China.

Politicile guvernamentale au menținut economia chineză relativ stagnantă și ineficientă, mai ales datorită faptului majoritatea ramurilor economiei erau administrate și conduse de către guvernul central (prin urmare existând foarte puține stimulente de profit pentru firme, muncitori și fermieri), concurența era practic inexistentă, comerțul cu exteriorul și fluxurile de investiții erau limitate mai ales la țările din blocul sovietic, iar controlul prețurilor și al producției au cauzat distorsiuni serioase în cadrul economiei. Nivelul de trai era semnificativ mai scăzut decât cel din multe alte țări în curs de dezvoltare. În 1978, la puțin timp după moartea lui Mao, guvernul chinez a decis să renunțe la politicile economice de tip sovietic și să reformeze treptat economia în concordanță cu principiile pieței libere și să își deschidă porțile comerțului exterior și investițiilor cu occidentul, în speranța că acest lucru va influența semnificativ creșterea economică și nivelul de trai. Expresia binecunoscută a liderului chinez Deng Xiaoping ilustrează cel mai bine noua atitudine în legătură cu reformarea economiei „pisică neagră, pisică albă, ce contează ce culoare are pisica dacă prinde șoareci?”. Această afirmație se referă la faptul că nu prea avea importanță dacă o politică economică era considerată capitalistă sau socialistă – ceea ce conta era măsura în care politica respectivă.

1.1.3 Introducerea reformelor economice

Începând cu 1979, China a lansat numeroase reforme economice. Guvernul central a inițiat stimulente privind prețurile și proprietatea privată pentru fermieri, ceea ce le-a permis să vândă părți din recolte.

Pe lângă acestea, guvernul a stabilit patru zone economice speciale de-a lungul coastei cu scopul de a atrage investițiile străine, de a crește exportul și de a importa bunuri care încorporează tehnologie avansată.

Celelalte reforme care au fost implementate treptat au avut în vedere descentralizarea economică în mai multe sectoare, care, în general, puteau să funcționeze și să concureze potrivit principiilor unei piețe libere. Pe lângă acestea, cetățenii erau încurajați să inițieze propriile afaceri. Mai multe regiuni și orașe din sudul Chinei au fost considerate orașe deschise și zone de dezvoltare, ceea ce le-a permis să experimenteze reformele pieței libere și să ofere stimulente fiscale și comerciale în vederea atragerii investițiilor străine. Pe lângă acestea, controlul prețurilor la o gamă variată de produse a fost eliminat. Eliminarea barierelor comerciale a încurajat întețirea mediului concurențial și a atras fluxuri de investiții străine directe. Implementarea treptată a reformelor economice în China a căutat să identifice care dintre politici producea cele mai bune rezultate economice, astfel încât să poată fi implementate în alte zone ale țării.

1.1.4 Creșterea economică și reformele în China în perioada 1979-2012

Odată cu introducerea reformelor economice, economia Chinei a crescut semnificativ mai rapid decât în perioada de dinainte de reforme.

Tabelul 1 ilustrează creșterea anuală a PIB din 1979 până în 2012 considerată estimată la 6,7% deși mulți analiști consideră că datele economice oferite de analiștii chinezi pentru această perioadă sunt îndoielnice deoarece oficialii chinezi deseori exagerau nivelele de producție datorită unor motive politice. Economistul Agnus Madison a estimat media anuală de creștere a PIB-ului de 4,4%.

Tabelul nr. 1: Rata anuală de creștere a PIB: 1979 – 2012 și previziuni pentru anul 2013

Sursa: Economist Intelligence Unit și FMI

Economia Chinei a suferit regrese economice în timpul mandatului președintelui Mao Zedong, inclusiv în perioada 1958-1960 cunoscută și sub numele de „Marele salt înainte” (ceea ce a dus la foamete și moartea a zeci de milioane de oameni), dar și în timpul Revoluției Culturale dintre 1966 și 1976 (care a cauzat haos politic și a afectat semnificativ economia). În timpul perioadei de implementare a reformelor (1979-2011), rata anuală de creștere a PIB a fost de 9.9%. În esență, aceasta a însemnat că China a fost capabilă să își dubleze mărimea economiei odată la opt ani.

Regresul economic mondial care a debutat 2008, a avut un impact asupra economiei Chinei mai ales în sectorul exporturilor. PIB-ul Chinei a scăzut de la 14.2% în 2007 la 9,6% în 2008 și 9,2% în 2009. În consecință, guvernul chinez a implementat un pachet de stimulente economice și o politică monetară expansivă. Aceste măsuri au dat avânt investițiilor și consumului intern și a prevenit o scădere economică bruscă în China. În 2010, PIB-ul Chinei a crescut până la 10,4%, iar în 2011 până la 9,2%. După cum se indică în Figura 1, China a fost capabilă să mențină rate robuste de dezvoltare economică în special în comparație cu ratele de creștere ale altor economii majore. În 2012, rata de creștere a PIB s-a diminuat până la 7,8%. În iulie 2013, Fondul Monetar Internațional a previzionat o creștere a PIB-ului în China de până la 7,8% în 2013 și 7,7% în 2014.

Figura nr. 1: Dezvoltarea medie a PIB în economiile globale majore: 2008-2012 (procentaje)

Sursa: Economist Intelligence Unit și FMI

1.2 Cauze ale creșterii economice a Chinei

În general, economiștii pun creșterea economică a Chinei pe seama a doi factori principali: investițiile majore de capital de investiții (finanțate prin importantele economisiri interne și investiții străine) și creșterea rapidă a productivității. Acești doi factori par a fi interdependenți. Reformele economice au dus la creșterea eficienței în economie, ceea ce a sporit producția și resursele alocate unor investiții adiționale în economie.

Din punct de vedere istoric, China și-a menținut o rată crescută a economisirilor. În 1979, când au fost inițiate reformele, economiile interne ca procentaj din PIB reprezentau 32%. Totuși, majoritatea economisirilor chineze în această perioadă au fost generate de profiturile întreprinderilor de stat care erau folosite de guvernul chinez pentru investițiile interne. Reformele economice (care includeau descentralizarea producției) au condus la o creștere substanțială a economisirilor chinezilor dar au sporit și economisirile corporațiilor. Prin urmare, economiile Chinei ca procent din PIB au crescut încet dar sigur, ajungând la 53% în 2008 (cifră foarte ridicată în comparație cu S.U.A – 9%), și este una din ratele de economisire cele mai ridicate din lume. Totuși, aceste rate au scăzut în ultimii ani, ajungând la 49.3% în 2012 conform bazei de date a „Economist Intelligence Unit”.

Numeroși economiști au ajuns la concluzia conform căreia creșterile productivității, prin creșterea eficienței de exemplu, au fost un alt factor important în creșterea exponențială a economiei Chinei. Îmbunătățirile privind productivitatea au fost provocate în mod special prin realocarea resurselor unor scopuri mai productive, în special în sectoare care fuseseră controlate de către guvernul central, cum ar fi agricultura, comerțul și serviciile. De exemplu, reformele în agricultura au sporit producția, eliberând muncitorii în vederea obținerii unor noi locuri de muncă în sectoare mai productive ale economiei. Descentralizarea economiei Chinei a provocat dezvoltarea întreprinderilor private, care tindeau să se angajeze în activități mai productive decât întreprinderile de stat, și erau de asemenea orientate mai mult spre economia de piață și aveau o eficiență mai mare. În plus, o mare parte din economie, în special sectorul exporturilor, era expus disputelor competiționale iar pentru a interveni în economie, statul a permis guvernelor provinciale sau locale să se implice prin intermediul a diferite firme, fără implicarea directă a guvernului central. Un alt factor care a sporit eficiența a fost creșterea investițiilor străine directe, care au adus cu ele noi tehnologii.

După cum indică Figura 2, China a înregistrat rate mari ale creșterii factorului total de productivitate în comparație cu Statele Unite. Factorul Total de Productivitate (FTP) reprezintă o estimare a acelei părți a creșterii producției economice care nu se ia în considerare la creșterea unor factori precum munca și capitalul și care, deseori, este rezultatul unor efecte ale schimbărilor tehnologice și câștigurilor de eficiență. China înregistrează creșteri al e FTP mult mai rapide decât majoritatea țărilor dezvoltate cum ar fi Statele Unite datorită capacității de a accesa și folosi tehnologia străină existentă și know-how-ul. Ratele mari de creștere a FTP au reprezentat un factor major în creșterea economică rapida a Chinei. Totuși, datorită faptului că dezvoltarea tehnologică din China începe să se apropie de cea a majorității țărilor dezvoltate, nivelul câștigurilor de productivitate și, implicit, creșterea PIB ar putea scădea semnificativ de la media de 10% dacă Republica Populară Chineză nu devine un centru important de tehnologie și inovație și/sau implementează noi reforme economice.

Guvernul chinez a subliniat faptul că dorește să se îndepărteze de modelul economic curent al unei creșteri rapide cu orice preț și să adopte modelul unei creșteri economice „inteligente”, care caută să reducă dependența de industrii foarte poluante, bazate pe energie și să se axeze pe tehnologia înaltă, energia verde și servicii. De asemenea, China a mai subliniat că dorește să atingă o creștere economică mai echilibrată.

Figura nr. 2: Comparație între ratele anuale ale Factorului Total de Productivitate ale Chinei și ale S.U.A.

Sursa: Estimări realizate de Economist Intelligence Unit

Figura nr. 3: Previziuni ale ratelor anuale de creștere ale PIB ale Chinei și ale S.U.A. pentru 2013-2030

Sursa: Economist Intelligence Unit

1.3 Mărimea economiei Chinei

Creșterea rapidă a economiei Chinei i-a determinat pe mulți analiști să speculeze cu privire la momentul în care și dacă China va deveni „cea mai mare putere economică a lumii”. Mărimea curentă a economiei Chinei a reprezentat un subiect îndelung dezbătut de către economiști. Măsurat în dolari americani, folosind ratele de schimb nominale, PIB-ul Chinei în 2012 a fost de 8,2 miliarde dolari, aproximativ două treimi din mărimea economiei SUA.

Mulți economiști consideră că folosirea ratelor de schimb nominale pentru a converti datele din China (sau date referitoare la alte țări) în dolari americani nu reușește să ofere o imagine corecta a adevăratei mărimi a economiei și nivelului de trai din China în comparație cu SUA. Ratele de schimb nominale reflectă prețurile valutei vis-à-vis de dolarul american, iar asemenea măsurători exclud diferențele de preț la bunurile și serviciile din alte țări.

Pentru ilustrare, un dolar american convertit în moneda națională a Chinei va permite achiziționarea mai multor bunuri și servicii decât ar permite în Statele Unite. Acest lucru se datorează faptului că bunurile și serviciile din China sunt, în general, mai ieftine decât în Statele Unite. În schimb, prețurile la bunurile și serviciile din Japonia sunt, în general, mai mari decât în Statele Unite (și China). Astfel, un dolar american convertit în moneda japoneză ar permite achiziționarea a mai puține bunuri și servicii decât în Statele Unite. Economiștii încearcă să realizeze estimări ale ratelor de schimb pe baza puterii de cumpărare în comparație cu dolarul american pentru a putea realiza comparații mai precise ale datelor economice ale diferitelor țări, deseori sub denumirea de paritate a puterii de cumpărare (PPC).

Ratele de schimb ale PPC cresc mărimea economiei Chinei și PIB-ul pe cap de locuitor. Potrivit Economist Intelligence Unit, care folosește datele furnizate de Banca Mondială, prețurile la bunurile și serviciile din China sunt aproximativ la 47% mai reduse față de nivelul la care sunt în Statele Unite. Ajustarea acestei diferențe de curs valutar. în funcție de paritatea puterii de cumpărare, crește valoarea PIB-ului Chinei pentru anul 2012 de la 8,2 trilioane de dolari la 12,6 trilioane dolari.

Acest lucru ar indica că economia chineză este cu 80,0% mai mare decât economia Statelor Unite. Partea Chinei din PIB-ul mondial, luând în considerare PPC, a crescut de la 3,7% în 1990 la 15,0% în 2012, în timp ce partea Statelor Unite din PIB-ul global a atins apogeul de 24,3% în 1999 și a scăzut la 18,7% în 2012.

Figura nr. 4: Ponderea din PIB-ul mondial a Chinei și a S.U.A.: 1990-2012. Previziuni pentru 2017

Sursa: Economist Intelligence Unit

Mulți analiști economici prevăd că, pe baza PPC, China va depăși în curând Statele Unite ca cea mai puternică economie a lumii. De exemplu, Economist Intelligence Unit consideră că acest lucru va avea loc până în 2017, iar până în 2030, economia Chinei ar putea fi cu 24,1% mai mare decât cea a Statelor Unite. Oricum, nu ar fi pentru prima dată în istorie când China devine cea mai puternică economie a lumii.

1.4 China, cel mai mare producător al lumii

Potrivit Națiunilor Unite, China a devenit cel mai mare producător al lumii.

Figura 5 prezintă estimările valorii adăugate brute la producție în China, SUA și Japonia, exprimate în dolari americani pentru perioada 2004-2011. Datele privind valoarea adăugată brută reflectă valoarea curentă a producției realizate într-o țară (scăzând valoarea consumului și a materiilor prime folosite în producție). Aceste date indică că Republica Populară Chineză a depășit Japonia ca cel de-al doilea mare producător al lumii la valoarea adăugată brută în 2006, iar în 2010 a depășit SUA. În 2011, valoarea producției Chinei raportată la valoarea adăugată brută era cu 23,3% mai mare decât cea a Statelor Unite. Producția joacă un rol mult mai important în economia chineză decât în cea a Statelor Unite și Japoniei. În 2011, valoarea adăugată brută la producție a fost egală cu 32,3% din PIB, în comparație cu 12,1% pentru Statele Unite și 18,9% pentru Japonia.

Figura nr. 5: Estimări ale valorii adăugate brute la producție în China, SUA și Japonia: 2004-2011

Sursa: Națiunile Unite, UNdata

În studiul Global Manufacturing Competitiveness Index, realizat de Deloitte în 2013, China ocupă primul loc și se estimează că va rămâne în fruntea clasamentului și în următorii cinci ani (SUA se plasa pe locul trei în 2013 și se prevede locul cinci pentru anul 2018). Raportul concluziona că „competitivitatea Chinei este susținută de un mediu propice politicilor care sau încurajează sau finanțează direct investițiile în știință și tehnologie, perfecționarea angajaților și dezvoltarea infrastructurii,” iar „scena producției competitive se află în mijlocul unei masive schimbări de putere în care giganți de producție ai secolului XX precum SUA, Germania și Japonia vor fi provocați să-și mențină avantajul competitiv în fața țărilor emergente, inclusiv China.”

1.5 Schimbări privind avantajul compeititv al Chinei din punct de vedere al ratelor salariale

Numărul mare al populației Chinei și ratele salariale relativ scăzute au oferit un avantaj competitiv semnificativ în momentul în care, la sfârșitul anilor ’70 erau implementate reformele economice și a fost inițiată liberalizarea comerțului. Totuși, acest avantaj pare a fi pe cale de dispariție deoarece salariile din China au crescut în ultimii ani. Din 2000 până în 2012, salariile medii au crescut în China cu o rată anuală medie de 11,8%. După cum indică Figura 6, salariile medii lunare în China în 2000 erau de 94 dolari americani în comparație cu 311 dolari americani pe lună în Mexic. Salariile din China erau de 30,2% mai mari decât cele din Mexic. Totuși, în 2012, salariile medii lunare din China erau cu 92% mai mari decât cele din Mexic ($459). În 2000, salariile medii erau cu 92% mai mari decât cele din Vietnam, iar până în 2012, acestea erau cu 434% mai mari. Un sondaj realizat de Camera de Comerț Americană privind companiile membre din China a relevat că 39% dintre respondenți au afirmat că aceste costuri cu forța de muncă reprezentau cel mai mare risc de afaceri cu care se confruntau operațiunile desfășurate în China (în creștere de la 23% în 2011), iar 82% dintre respondenți au considerat că costurile de muncă crescânde afectau activitățile companiilor pe care le reprezentau în China. Mai mult, 89% dintre respondenți au afirmat că China își pierde „într-o anumită măsură” avantajul competitiv datorită costurilor în creștere. Costurile de muncă crescânde din China reflectă o multitudine de factori, inclusiv schimbările demografice din China (ex. penuria locurilor de muncă), noi măsuri privind asigurările sociale și eforturile guvernului de a crește salariul minim și a îmbunătăți condițiile de muncă, în parte pentru a impulsiona consumul național. Costurile de muncă în creștere reprezintă unul dintre motivele pentru care guvernul chinez s-a axat pe ridicarea nivelurilor de inovație și productivitate ale țării. În ciuda costurilor de muncă crescânde, China continuă să se bucure de forța de muncă semnificativă, estimată de FMI la 150 de milioane persoane apte de muncă. Totuși, se preconizează că acest nivel va scădea în jurul cifrei de 30 de milioane până în anul 2020.

Figura nr. 6: Salariile medii lunare pentru țările selectate: 2000-2012 (exprimate în dolari americani

Sursa: Economist Intelligence Unit

2. Structura economiei Chinei

2.1 Prezentare generală

Începând cu 1949, guvernul Chinei a fost responsabil cu planificarea și administrarea economiei naționale. Totuși, doar în 1978 – când Deng Xiaoping a introdus principiile pieței capitaliste – economia Chinei a început să dea semne de creștere masivă, în medie o creștere a PIB de 10% în decursul ultimilor 30 de ani. În această perioadă mărimea economiei Chinei a crescut de aproximativ 48 de ori, de la 168,367 miliarde dolari în 1981 la 8,227 trilioane dolari anul trecut.

Reformele economice au început cu accentul pus pe colectivizarea activităților agricole din țară. Liderii economiei chineze, în perioada 1970-1990, au încercat să mute interesul economiei de la agricultură la activități domestice. De asemenea, reformele s-au extins treptat la liberalizarea prețurilor. În curând a urmat procesul decentralizării fiscale.

Ca parte a reformelor, s-a acordat o mai mare independență întreprinderilor comerciale din proprietatea statului. Acest lucru a însemnat că oficialii guvernului la nivel local și managerii diferitelor fabrici aveau mai multă autoritate decât înainte.

Acest lucru a condus la crearea unui număr de tipuri de întreprinderi private în cadrul sectorului de servicii precum și în cadrul sectoarelor industriei ușoare. Sistemul bancar a fost, de asemenea, diversificat, iar bursa de valori din China a început să se dezvolte și să crească în timpul implementării acestor reforme în China.

China a adoptat o metodă lentă dar sigură în ceea ce privește implementarea reformelor economice. Cel din urmă set de reforme, cunoscut sub numele de Al 12-lea Plan Cincinal, a fost adoptat în martie 2011, accentuând continuarea reformelor economice și nevoia de a crește consumul intern astfel încât, în viitor, economia să fie mai puțin dependentă de exporturi.

Guvernul chinez se confruntă cu numeroase provocări economice, printre care putem menționa:

reducerea ratei mari a economiilor interne și, în consecință, a cererii interne scăzute;

susținerea creșterii numărului locurilor de muncă pentru zeci de milioane de migranți și nou intrați pe piața locurilor de muncă;

reducerea corupției și altor infracțiuni economice; și

d) includerea pagubelor de mediu și a conflictelor sociale rezultate din transformarea rapidă a economiei.

2.2 Geografia economică

China este cea de-a patra țară din lume ca mărime, însumând 9.569.901 kilometri pătrați. Economia chineză poate fi înțeleasă mai bine privită ca o colecție decentralizată formată din mai multe economii regionale, caracterizate de dezechilibre serioase între populația din mediu urban și cea din mediul rural.

Cele trei regiuni, mai bogate și importante, sunt situate pe coasta de est: Delta Râului Pearl, aproape de Hong Kong, Delta Râului Yangtze, care înconjoară orașul Shanghai și regiunea Golfului Bohai, în apropiere de Beijing. Este de așteptat ca dezvoltarea rapidă a acestor regiuni să aibă impactul cel mai pregnant asupra economiei regionale asiatice, ca întreg, iar politica guvernului chinez se concentrează pe înlăturarea obstacolelor din calea creșterii accelerate din aceste regiuni mai bogate.

De-a lungul ultimelor doua decenii, totuși, China a început un program ambițios de extindere a rețelei de autostrăzi (“expressways”). Facilitând integrarea pe piață, obiectivul acestui program este atât de a promova eficiența la nivel național cât și de a contribui la reducerea discrepanțelor dintre regiunile central și cele prospere de pe coasta de est.

Consecința acestui program a făcut ca cele două centre financiare importante ale Chinei, Beijing și Shanghai, să experimenteze cele mai scăzute rate ale creșterii în 2012 – 7,7%, respective 7,5%, în comparative cu ratele de creștere de peste 13% înregistrate în Tianjin, Chongquing, Guizhou și Yunnan, toate situate în centrul țării.

Datorită suprafeței mari, China dispune de cantități uriașe de resurse naturale. Potrivit diverselor surse, China deține depozite din fiecare din cele 150 de minerale descoperite până în prezent în lumea naturală. Dintre acestea, mai mult de 20 sunt considerate a fi cele mai importante din lume. Pe primul loc în lume în ceea ce privește numărul depozitelor de minerale, sunt: tungsten, antimoniu, titaniu, vanadium, zinc, magnezită, pirită, argilă rară, fluorită, barită, piatră de calcar și grafit; pe locurile doi și trei se situează șase elemente: alamă, mercur, asbest, talc, cărbune și molibden; pe locul patru sunt cinci elemente: nichel, fier, mangan și familia platinei. De asemenea, China deține locul trei în lume în ceea ce privește depozitele de 45 de minerale importante. Pe lângă acestea, datorită vastelor lanțuri muntoase, potențialul hidrografic al Chinei este cel mai mare din lume.

2.3 Populația Chinei și forța de muncă

În 2012, populația Chinei număra 1,35 miliarde – cea mai numeroasă din lume. De asemenea, China deținea cea mai numeroasă forță de muncă de 795,4 milioane, deși unele estimări plasează forța de muncă potențială a Chinei – calculată prin luarea în calcul a indivizilor cu vârstele cuprinse între 15-64 ani – mult mai sus, la aproximativ 1,004 miliarde oameni.

Rata neoficială a șomajului în China în 2012, oferită de statisticile guvernului, era de 4,1%. Totuși, majoritatea analiștilor consideră că această cifră nu ia în considerare majoritatea populației care trăiește în mediul rural. De asemenea, acest lucru este reflectat în faptul că Republica Populară China a menținut o rată a șomajului între 4-4,3% în ultimii zece ani, potrivit cifrelor furnizate de guvern.

Figura nr. 7: Rata șomajului în China

Sursa: http://www.tradingeconomics.com/china/unemployment-rate

Unii economiști consideră că Republica Populară Chineză se confruntă cu o scădere a numărului de muncitori tineri în anii următori, ca rezultat al faimoasei politici: „Politica unui singur copil”. Potrivit unor estimări, proporția populației de peste 60 de ani va crește de la 11% cât se înregistrează în prezent la 28% până în 2040. Numărul indivizilor apți de muncă a scăzut, de asemenea, cu 3,45 milioane în 2012, primul declin în aproape 50 de ani. Totuși, în ciuda unei rate a creșterii populației de doar 0,46% – una dintre cele mai mici din lume – oficialii chinezi au reiterat recent că „Politica unui singur copil” va rămâne în vigoare până în 2015, cel puțin.

2.4 Sectoarele industriei în China

Întreprinderile de stat domină, în prezent, economia Chinei, reprezentând 46% din producția industrială. În 2003, oficialii de la Beijing au pus bazele „Comisiei de administrare și control a bunurilor statului” în vederea extinderii și intensificării marilor întreprinderi industriale de stat. Ca urmare a acestei măsuri, activele combinate ale întreprinderilor de stat au crescut la 28 de trilioane yuani (4,56 trilioane dolari) în 2011 de la 7,13 trilioane yuani în 2002. Veniturile au crescut, de asemenea, de la 3,36 trilioane yuani la 20,2 trilioane yuani.

Specialiștii consideră că întreprinderile de stat împiedică inovația și restricționează șansele companiilor private. Deși mai puține ca număr in comparație cu anii precedenți, ca rezultat al unei masive consolidări statale, întreprinderile de stat sunt mult mai puternice în prezent. Până în 2012, marile întreprinderi de stat produceau peste 50% din bunurile și serviciile din China și ofereau locuri de muncă pentru mai mult de jumătate din forța de muncă a țări. De asemenea, 65% dintre întreprinderile de stat din China s-au numărat printre primele zece cele mai mari corporații din lume în topul realizat de 2012 Fortune Global 500, aici putând menționa State Grid Corporation of China, principalul producător de electricitate al țării și companii petroliere cum ar fi China National Petroleum Corporation și Sinopec.

Sectoarele de producție și cele industriale cuprind cea mai mare proporție a PIB în China. În ciuda unei scăderi de 3,3% in 2012, sectorul industrial încă reprezenta 45,3% din PIB-ul Chinei – consolidând poziția Chinei ca lider în lume în ceea ce privește valoarea brută a producției industriale.

Industriile majore includ mineritul și procesarea minereului, industria fierului, oțelului, aluminiului și a altor metale, cea a cărbunelui; construcția de mașini; industria textilă și de confecții; industria petrolieră, chimică; industria producătoare de fertilizatori, a produselor de consum, aici incluzând încălțăminte, jucării și produse electronice; industria alimentară, industria producătoare de echipament de transport, incluzând automobile, vagoane și locomotive, vapoare și avioane; industria producătoare de echipament de telecomunicații, sateliți etc.

În 2012, China deținea, ca ritm de creștere, cea de-a 28 rată a creșterii producției industriale de 7,9%. Până în 2011, 46% din producția națională al Chinei continua să fie alocată investițiilor pentru dezvoltare industrială – un procentaj mult mai crescut decât al oricărei alte națiuni. Industria constructoare de mașini și cea metalurgică au reprezentat o prioritate. Aceste două domenii reprezintă aproximativ 20-30% din valoarea brută totală a producției industriale.

Fără doar și poate, în ciuda dominației industriilor în componența PIB-ului Chinei, serviciile vin puternic din urmă și s-ar putea să preia conducerea până la sfârșitul anului. În 2012, serviciile reprezentau 44,6% din PIB-ul Chinei, cu doar 0,7% în urma industriei. Dacă facem o comparație, cu doar trei ani în urmă, această diferență era de 8,1%.

Producția de servicii din China în 2010 a ocupat locul trei în lume (după SUA și Japonia), iar densitatea serviciilor de telecomunicații a asigurat această traiectorie caracterizată de creștere pe termen lung. Creșterea bruscă a procentajului serviciilor reflectă, de asemenea, deplasarea continuă a cererii din China dinspre exporturi către consum. Deoarece serviciile tind să necesite un volum mare de muncă, dezvoltarea acestui sector ar putea încuraja crearea de noi locuri de muncă, salarii mai mari și putere mai mare de cumpărare.

Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare preconizează că industria serviciilor va ajuta la dezvoltarea întregii economii a lumii. O modalitate prin care China poate să sprijine sectorul serviciilor este prin impozite mai mici, prin reforma pilot a TVA pentru industria de servicii. Internaționalizarea crescândă a yuan-ului ar putea, de asemenea, influența sistemele bancare și financiare. Cu două burse de schimb (Shanghai Stock Exchange și Shenzhen Stock Exchange), s-a preconizat că piața de acțiuni din centrul Chinei ar putea deveni cea mai mare din lume până în 2016.

Agricultura a reprezentat 10,1% din PIB-ul Chinei în 2012. Reformele economice introduse în 1978 au avut în vedere de-colectivizarea agriculturii în China, generând câștiguri extraordinare.

Astăzi, China este cel mai mare producător de produse agricole – fiind pe primul loc în lume la producția de orez, grâu, cartofi, sorg, arahide, ceai, mei, orz, bumbac, ulei vegetal, carne de porc și pește. Aproximativ 300 de milioane de chinezi sunt angajați în sectorul agricol, reprezentând 34,8% din forța de muncă.Top of FormBottom of Form

3. Creștere sau dezvoltare economică?

3.1 Definirea conceptelor de creștere și dezvoltare economică

Faptul că economia Chinei se află într-o perioadă de creștere continuă este un lucru evident pentru toată lumea. Obiectivul acestui capitol este de a determina dacă în spatele acestei creșteri economia Chinei înregistrează și progrese din punct de vedere al dezvoltării economice.

Noțiunea de creștere economică a fost introdusă de economistul englez Roy F. Harrod în 1939, iar primele căutări teoretice sistematice încep în anii `30 când criza economică mondială a determinat economiștii să fie preocupați de problemele macroeconomice. Obiectivul era găsirea factorilor creșterii economice pe termen lung și în același timp soluții pentru politicile economice ale țărilor cu economie de piață.

În literatura de specialitate există abordări diferite referitoare la definirea creșterii economice. Potrivit lui W. A. Lewis creșterea economică este creșterea produsului pe cap de locuitor, care depinde de voința de economisi, de progresul științei, de acumularea de capital, de populație și resurse.

În concepția lui François Perroux, cel care a introdus în 1949 „Teoria polilor de creștere economică”, creșterea înseamnă „mărirea susținută într-una sau mai multe perioade îndelungate (fiecare din aceste perioade cuprinzând mai multe cicluri cvasi-decenale) a unui indicator de dimensiune: pentru o națiune produsul global net în termeni reali. Aceasta nu este creșterea produsului real pe locuitor.”

Pe de altă parte, dezvoltarea economică este „un proces obiectiv, universal șl necesar, care se realizează ca mișcare ascendentă de la simplu la complex, și de la inferior la superior, prin trecerea de la o stare cantitativă veche la alta nouă, mai înaltă.”

Conform lui Yves Bernard și Jean Claude-Colli „în mod frecvent, se face confuzie între creșterea economică și o simplă creștere a producției și a nivelului de trai, măsurată prin evoluția PIB, care nu este decât un indicator. Termenul de dezvoltare este deci adeseori preferat pentru a marca mai bine că este vorba de un proces de lungă durată, care se aplică ansamblului structurilor economice și sociale”

Cuantificarea nivelului de dezvoltare economică se realizează prin intermediul unui indicator unic: indicele dezvoltării umane. Calculul indicelui dezvoltării umane presupune luarea în calcul a trei variabile esențiale: speranța de viață, educația și venitul.

3.2 Venitul pe cap de locuitor

Venitul pe cap de locuitor este un indicator care măsoară produsul intern brut și îl împarte la numărul total al populației. Acest indicator este deosebit de util în comparația dintre state deoarece arată performanța fiecărei țări. O creștere a PIB-ului per cap de locuitor indică creștere economică și de obicei este interpretată ca fiind o creștere a productivității.

PIB-ul pe cap de locuitor al Chinei s-a dublat din 2009 până în 2012 la 6100 dolari americani, confirmând statutul Chinei ca țară cu venit mediu. Totuși, economiștii avetizează că această creștere accelerată nu a transformat viețile chinezilor datorită faptului ca yuan-ul în creștere și explozia prețurilor în domeniul imobiliar au contracarat efectele creșterii PIB-ului pe cap de locuitor.

PIB-ul Chinei a ajuns la 51,93 trilioane yuani (8,31 miliarde dolari americani) în 2012 în timp ce populația a rămas constantă la 1,35 miliarde conform raportului furnizat de Biroul Național de Statistică. Acest lucru înseamnă că PIB-ul per cap de locuitor al Chinei în 2012 a fost de 6100 dolari americani, în creștere cu 12% față de anul precedent când valoarea acestui indicator era de 5432 dolari, și dublu față de valoarea din 2009.

„Faptul că China și-a dublat PIB-ul per locuitor într-un interval de timp atât de scurt nu indică faptul că viețile oamenilor s-au îmbunătățit considerabil. Creșterea accelerată a valorii yuan-ului a contribuit la această creștere a PIB-ului într-o perioadă foarte scurtă de timp” conform afirmațiilor lui Zhuang Jian, economist-șef la Banca de Dezvoltare a Asiei, citat de Global Times.

Conform standardelor impuse de Banca Mondială, o țară al cărei PIB per cap de locuitor se situează între 4036 $ și 12475 $ poate fi considerată o țară cu venituri medii, iar o țară cu PIB/locuitor peste 12475 $ poate fi considerată o țară cu venituri ridicate. Totuși această majorare a PIB-ului pe cap de locuitor nu se reflectă în gradul de fericire al oamenilor deoarece prețurile crescânde în special în domeniul imobiliar îi împiedică pe cetățeni să își achiziționeze o locuință sau sunt nevoiți să facă mari sacrificii pentru plata unui credit ipotecar.

Conform unui studiu realizat de Banca DBS din Singapore China se află răscruce. Motoarele creșterii economice: investițiile și exporturile și-au pierdut din strălucire datorită cheltuielilor realizate ineficient și au depășit chiar cererea mondială. Următorul factor pe care China își bazează ascensiunea este consumul, dar măsurile menite să contribuie la creșterea acestora lipsesc deocamdată.

Figura nr. 8: Evoluția PIB-ului pe cap de locuitor în China din 1985 până în 2012

Sursa: Banca Mondială http://databank.worldbank.org/data/views/reports/chart.aspx

Tabelul nr. 2 : PIB-ul pe cap de locuitor din 1985 până în 2012

Sursa: Banca Mondială http://databank.worldbank.org/data/views/reports/tableview.aspx

După cum putem observa din tabel, PIB-ul pe cap de locuitor în China nu a mai suferit nici o scădere încă din 1987, iar din anul 2000 până în prezent și-a majorat valoarea de nu mai puțin de 6 ori.

3.3 Speranța de viață în China

Speranța de viață este unul din cei mai importanți indicatori ai calității vieții, fiind un subiect foarte dezbătut în China de azi.

Institutul Național de Statistică definește speranța de viață la naștere (“durata medie a vieții”) ca fiind “numărul mediu de ani pe care îi are de trăit un nou născut dacă ar trăi tot restul vieții în condițiile mortalității pe vârste din perioada de referință.” Acest indicator sintetic al stării de sănătate a populației este elaborat pe baza datelor privind numărul populației, precum și a deceselor pe ani de naștere și vârste, din perioada de referință.

În prezent, speranța medie de viață a chinezilor este de 71,40 de ani (în cazul bărbaților – de 69,63 ani, iar în cazul femeilor de 73,33 de ani), cu 5 ani mai mare decât nivelul mediu la nivel mondial, cu 7 ani mai mult decât în țările și regiunile în curs de dezvoltare, însă cu 5 ani mai mic decât nivelul din țările dezvoltate.

Tabelul nr. 3 : Istoricul speranței de viață în China în perioada 1960-2012

Sursa: http://www.worldlifeexpectancy.com/country-health-profile/china

Graficul arată o îmbunătățire considerabilă a speranței de viață între anii 1960 și 1970, lucru datorat evoluției fără precedent a sistemului sanitar chinez, explicabil prin instituirea „Marii Revoluții Culturale” inițiate de liderul chinez Mao Zedong.

Deși datele indică îmbunătățiri constante ale speranței de viață, informațiile din ultimele decenii sugerează că o multitudine de factori au început să afecteze speranța de viață în China: poluarea, sărăcia, epidemiile, cataclisme naturale.

3.3.1. Poluarea și speranța de viață

In efortul susținut al economie chineze, din ultimele decenii, de a obține rezultate în orice condiții, precum și concesiile făcute investitorilor, administrațiile de la Beijing au ignorant repercusiunile pe care acesta le are asupra mediului înconjurător și implicit asupra celui mai de preț bun pe care îl are această țară – mâna de lucru ieftină.

Unul dintre factorii care afectează viața chinezilor este smog-ul. Cuvântul „smog” s-a format prin alăturarea a două cuvinte din limba engleză: smoke (fum) și fog (ceață) . La început acest termen a fost folosit pentru a indica o condiție specifică Londrei – „ceața neagră” – un fenomen neîntâlnit în alte orașe mari. Smog-ul este un tip de poluare a aerului și este cauzat de arderea unor cantități mari de cărbune într-un oraș; conține particule de fum, dioxid de sulf și alte componente. În zilele noastre, acest fenomen este întâlnit în multe orașe mari cum ar fi: Los Angeles, New York, Mexico City și Beijing.

Potrivit unui studiu realizat de cercetători din China, Israel și Statele Unite ale Americii, acest fenomen a redus speranța de viață în China cu cinci ani și jumătate pentru locuitorii din nord. Cercetătorii estimează că jumătate de miliard de oameni care locuiau în această zonă în anii 1990 vor trăi cu cinci ani și jumătate mai puțin decât cei din partea de sud deoarece au respirat aerul poluat datorat arderilor de cărbune. Au fost culese informații din 90 de orașe, în intervalul 1981-2000, privind media zilnică anuală a concentrației totale de particule suspendate.

Figura nr. 9: Nivelul de poluare la o oră de vârf în Beijing

Sursa: http://www.dailymail.co.uk/news/article-2358689/Chinas-smog-cut-life-expectancy-half-years-living-polluted-north.html

Zeci de ani guvernul a oferit în mod gratuit cărbune pentru încălzire doar în regiunile reci din nord. S-au descoperit diferențe semnificative atât în ceea ce privește poluarea cu particule a aerului cât și speranța de viață în cele două regiuni, iar rezultatele ar putea fi folosite la extrapolarea efectelor unui asemenea tip de poluare în alte regiuni ale globului.

Potrivit lui Michael Greenstone, profesor la Massachusetts Institute of Technology, acest studiu oferă un răspuns privind speranța de viață deoarece politica de încălzire modifică în mod dramatic concentrațiile de poluare în cazul oamenilor care par a fi la fel de sănătoși. Mai mult decât atât, datorită nivelului scăzut al migrației în China în această perioadă, se poate demonstra expunerea oamenilor pe perioade lungi de timp.

Această politică a guvernului chinez de a oferi cărbune pentru încălzirea locuințelor și clădirilor comerciale în orașele situate la nord de râul Huai, râu care împarte China în nord și sud, a fost implementată în perioada 1950-1980 și, deși a fost oprită după 1980 a avut efecte negative asupra regiunii respective. Studiul a demonstrat că diferența în ceea ce privește speranța de viață s-a datorat aproape în întregime unui număr crescut de decese datorat unor probleme cardio-respiratorii, decese care ulterior fuseseră puse pe seama de calității aerului – boli cardio-vasculare, infarct, cancer pulmonar și probleme respiratorii.

Politicile diferite aplicate de guvernul chinez în regiunile din nord și din sud le-au permis cercetătorilor să obțină date privind gradul de poluare, ceea ce ar fi fost imposibil într-un mediu științific. În opinia noastră, aceste descoperiri nu sunt surprinzătoare având în vedere nivelul foarte ridicat de poluare din China.

3.3.2. Structura sistemului sanitar

Sistemul de sănătate din China este divizat în două părți, pentru două zone de aplicare diferite – mediul rural și mediul urban, iar în vederea elaborării strategiilor de dezvoltare a sistemului de sănătate, guvernul de la Beijing se adresează fiecărui mediu în mod separat. Potrivit lui Hamed, diferențele de fonduri alocate în trecut celor două categorii de cetățeni erau alarmante: locuitorii din mediul rural beneficiau de ajutoare de 63 de ori mai reduse decât locuitorii din mediul urban.

3.3.3. Scurt istoric al evoluției sistemului sanitar din China

Evoluția sistemului de sănătate din China un ultima jumătate de secol poate fi împărțită în trei perioade:

de la formarea Republicii Populare Chineze în 1949 până la începutul Marii Revoluții Culturale în 1965,

pe parcursul Marii Revoluții Culturale 1966-1977 și

de la începutul reformei economice din 1978 până în prezent.

Perioada cuprinsă între 1949 și 1965

La începutul acestei perioade, China continentală deținea un sistem de sănătate foarte slab dezvoltat. Cunoscătorii de leacuri tradiționale erau cei care se ocupau cu diagnosticarea și vindecarea bolnavilor folosind metode precum medicina cu plante naturiste, acupunctură etc., iar puținii doctori cu studii erau angajați în marile orașe.

Din 1950 până în 1965 spitalele existente au fost renovate, iar spitale noi – numite „spitalele poporului” – au fost construite în majoritatea orașelor. Numărul de spitale din mediul urban au crescut de la 275 în 1950 la 1421 în 1965. Totuși, deși în zonele urbane îmbunătățirile în domeniul sănătății erau evidente, în mediul rural oamenii continuau să nu aibă acces la serviciile medicale de bază.

Perioada cuprinsă între 1965 și 1977 (Marea Revoluție Culturală)

Odată cu Marea Revoluție Culturală instituită de liderul chinez Mao Zedong, guvernul chinez a început să pună mai mult accent pe dezvoltarea sistemului sanitar din mediul rural, făcând din acesta unul din cele mai importante obiective ale sale.

Restructurarea sistemului academic în domeniul sanitar a fost printre primele măsuri luate. Astfel, medicina a devenit un domeniu mult mai accesibil pentru un număr mai mare de tineri prin reducerea duratei studiilor medicale a fost redusă de la 5 la 3 ani. De asemenea, spitalele din orașe au început să trimită un număr din ce în ce mai mare de doctori în zonele rurale pentru tratarea pacienților din zonele respective. Astfel, în decurs de zece ani, numărul doctorilor din mediul rural s-a dublat, în timp ce numărul doctorilor din mediul urban a înregistrat o creștere mai lentă de 36 procente.

Perioada 1978 – prezent

Structura de bază a sistemului sanitar actual din China a fost stabilit încă înainte de 1980. Totuși, de atunci până în prezent finanțarea sistemului sanitar a evoluat considerabil fiind alcătuită din trei mari componente: bugetul de stat pentru sănătate, asigurări pentru salariați sau sistemul asigurărilor private.

Datorită diferențelor majore de dezvoltare între diferite zone din China, cheltuielile pe locuitor pentru sănătate variază considerabil de la o zonă la alta.

3.3.3.1 Sistemul sanitar în mediul rural

Sistemul medical al Chinei în mediul rural este încă renumit pentru „doctorii desculți”. Aceștia sunt persoane cunoscătoare de leacuri tradiționale care prestează servicii medicale în zonele rurale, dar nu au o pregătire academică în acest domeniu. Această categorie de oameni a apărut datorită faptului că absolvenții studiilor de medicină au optat pentru posturi în zonele urbane, acestea fiind singurele zone care oferă o sursă de câștig considerabilă.

Deși acești „doctori desculți” s-au dovedit a fi deosebit de eficienți în lupta împotriva a numeroase epidemii care au afectat China (ciuma bubonică, epidemia de Schistosomiasis japonica etc.), mulți chinezi ar prefera să apeleze la doctori cu studii și cu reputație bună pentru a diagnostica anumite boli și mai ales pentru tratament. Acest lucru se datorează și faptului ca toate spitalele moderne cu echipamente medicale avansate, cu personal mai bine pregătit și fonduri mai mari sunt localizate în marile orașe.

Totuși, după anii 1980 diferențele au început să se diminueze câte puțin datorită sprijinului financiar acordat de instituții non-guvernamentale precum Hands On, ORBIS, The Smile Train, Project Hope, and DKT International, dar și de Organizația Mondială a Sănătății. Aceste organizații internaționale au contribuit la dezvoltarea infrastructurii medicale de care beneficiază locuitorii din mediul rural, făcând posibilă astfel tratarea anumitor boli fără a fi necesară deplasarea la spitalele din orașe.

3.3.3.2 Sistemul sanitar în mediul urban

Înainte de anii 1970, sistemul sanitar din mediul urban în China era format din două părți: sistemul de asigurare al muncitorilor și sistemul public de sănătate.

Sistemul de asigurare a muncitorilor presupunea ca în cazul în care salariatul unei companii (din domeniul transportului feroviar, maritim, din domeniul construcțiilor, minerit, etc.) avea probleme de sănătate, acesta trebuia să se adreseze unei instituții medicale contractate de compania la care era angajat. Aceasta urma să plătească costurile operațiilor, spitalizării, tratamentelor, diagnosticelor și medicamentelor generale, în timp ce angajatul urma să își plătească medicamentele costisitoare, mâncarea și transportul.

Sistemul public de sănătate cuprindea angajații guvernului, partidului, organizațiilor și instituțiilor guvernamentale etc. Modul de funcționare al acestui sistem era similar cu sistemul de asigurare a muncitorilor, cu deosebirea că banii proveneau din fondurile Trezoreriei Statului și nu ale instituțiilor angajatoare.

3.3.4 Reformarea sistemului de sănătate

Odată cu accentuarea orientării către capitalism, sistemul de sănătate a început să sufere modificări. Dacă în trecut statul chinez sau companiile de stat erau răspunzătoare cu plata integrală a asigurărilor în sistemul de sănătate și cu asigurarea serviciilor medicale, odată cu această reformă, salariaților li se va percepe plata unei părți din asigurarea medicală, la începutul reformei, în anii 1980, această cotă fiind de doar 10-20%. Pe baza unui contract cu Ministerul Sănătății, întreprinderile aveau responsabilitatea de a plăti anual asigurările medicale angajaților în funcție de numărul acestora.

La sfârșitul anilor 1990, a fost instituită „asigurarea medicală de bază” care este destinată să includă toți salariații din mediul urban și să asigure aplicarea unor servicii medicale, deși modeste, cu acoperire națională. De asemenea, nivelul acestei asigurări de bază, trebuie să fie în consonanță cu nivelul productivității țării.

Sursele de finanțare pentru această asigurare medicală de bază provin din fonduri de investiții sociale, alimentate atât de salariați, cât și de întreprinderi, stat și donatori. Având în vedere că întreprinderea nu suportă întregul cost al asigurării, aceasta va putea, în caz de nevoie, să ofere finanțare pentru asistență medicală suplimentară. În plus, dacă doresc să beneficieze de servicii medicale de clasă superioară, salariații pot să se înscrie în fonduri de asigurare private furnizate de companii internaționale.

3.3.5 Sporul natural al populației

În 2002, s-a înregistrat o scădere a sporului natural din China. La sfârșitul acestui an, numărul populației din partea continentală a Chinei era de un miliard 284 de milioane 530 de mii, dintre care populația urbană era 502 de milioane 120 de mii.

3.3.5.1 Natalitatea

Principala condiție pentru prosperitatea unei țări este creșterea numărului locuitorilor săi. În China, legea copilului unic pune în pericol creșterea economică, în ultimii ani înregistrându-se o medie a natalității de 1,6 copii pentru fiecare femeie. În această situație China nu este în măsură să înlocuiască populația îmbătrânită, aceasta fiind o amenințare pe termen mediu pentru creșterea economică a țării.

Potrivit unui articol publicat în „China Economic Times”, specialiști de la Institutul de cercetări pentru dezvoltare al Consiliului de Stat că în cazul în care politica demografică a țării nu va fi modificată, China va deveni vulnerabilă pe termen mediu.

Datele publicate de Biroul Național de Statistică arată că populația care se afla la vârsta de a munci a suferit o scădere de la 74,5% în 2010 la 74,4% în 2011, aceasta fiind prima scădere înregistrată din 2002. Ceea ce înrăutățește lucrurile și mai mult este faptul că 13,3% dintre chinezi au deja peste 60 de ani, cu 2,9 procente mai mult decât în anul 2000.

Concluzia este că, datorită acestei legi a copilului unic, China se află sub pragul de 2,1 copii născuți pentru fiecare femeie, astfel încât populația și implicit forța de muncă ieftină se află într-o continuă scădere.

Cercetătorii avertizează că dacă se dorește reducerea la jumătate a declinului populației apte de muncă până în 2050, în prezent înregistrând o valoare de 17,3%, rata natalității ar trebui să crească la 2,3 copii/ femeie.

Figura nr. 10: Evoluția ratei natalității (nașteri/femeie – raportat la întreaga populație)

Sursa: http://www.tradingeconomics.com/china/fertility-rate-total-births-per-woman-wb-data.html

3.3.5.2 Mortalitatea

Institutul Național de Statistică definește mortalitatea ca fiind „numărul decedaților dintr-un an calendaristic ce revin la 1000 locuitori. Se calculează la populația legală (cu domiciliul permanent) la 1 iulie anul respectiv.”

Potrivit unui raport al Băncii Mondiale publicat în 2012, rata mortalității infantile în China a fost de 18,4 / 1000 în anul 2010.

Figura nr. 11 : Evoluția ratei mortalității în China (copii sub 5 ani)

Sursa: http://www.tradingeconomics.com/china/mortality-rate-under-5-per-1-000-wb-data.html

Efectele demografice ale poluării – satele de canceroși

După cum am menționat în subcapitolul precedent, o altă cauză a nivelului ridicat al mortalității din cauza cancerului în China – care a urcat cu 80% în ultimii 30 de ani – este poluarea.

Guvernul de la Beijing, în efortul continuu de a performa intr-o economie mondială din ce în ce mai competitivă, a ignorat repercusiunile pe care poluarea le are asupra mediului înconjurător și asupra cetățenilor, care reprezintă mână de lucru ieftină.

Ministerul Chinez al Mediului a recunoscut că poluarea a dus la apariția așa numitelor „sate de canceroși”: „ (…) in ultimii ani, poluarea cu produse chimice extrem de toxice si periculoase a cauzat numeroase dezastre ecologice, printre care dezafectarea unor surse de apa potabila,  si au dus la apariția unor probleme grave de sănătate cu implicații sociale – satele de canceroși”.

3.4 Educația în China

3.4.1 Considerente generale. Impactul educației asupra creșterii economice

De-a lungul ultimelor decenii au existat numeroase studii care au tratat relația dintre educație și dezvoltare economică atât la nivel micro cât și macroeconomic. Știința economică oferă o varietate de teorii și modele care relaționează educația cu dezvoltarea economică. Educația crește potențialul de câștig al unui individ și de asemenea produce un efect cutremurător în economie printr-o serie de efecte externe pozitive, după cum se poate observa în figura de mai jos.

Figura nr. 12: Efectele directe și indirecte ale educației asupra economiei

Sursa: Prelucrare proprie după http://www.ssc.wisc.edu/~munia/475/dahlin0202.pdf

Diagrama scoate în evidență următoarele aspecte:

Educația rezultă în învățare, iar acest lucru nu este doar un semnal al calității muncitorilor, ci și o dovadă că o educație mai bună le asigură un nivel de viață mai ridicat.

Cererea din cadrul economiei este suficientă pentru a consuma niveluri ridicate de producție, rezultând din câștiguri din productivitate

Politicile monetare și fiscale sunt suficient de bine adaptate pentru a face față cererilor unei economii în creștere (pentru a preveni deflația, cantitatea de bani crește într-un ritm egal cu rata creșterii PIB.

În ultimele două decenii China a fost martora unei creșteri extraordinare. În timp ce s-au realizat multe studii care ai investigat relația dintre educație și creșterea economică, nu s-au depus eforturi sistematice pentru a determina cauzalitatea dintre educație și creșterea economică.

În acest capitol, dorim să scoatem în evidență faptul că, în mare, educația primară, secundară și superioară au efecte pozitive semnificative asupra dezvoltării economice.

În China educația este obligatorie și gratuită pentru cetățenii chinezi cu vârste între 6 și 15 ani, deși părinții trebuie să plătească anumite sume de bani pentru cărți și uniforme. După încheierea ciclului secundar, părinții trebuie să plătească pentru educația liceală a copiilor. Totuși, aceste taxe sunt modeste și majoritatea familiilor din mediul urban și le permit. În zonele rurale ale Chinei mulți copii abandonează școala la 15 ani datorită imposibilității de a plăti taxele de școlarizare.

Educația in Republica Populară Chineză poate fi comparată cu o întreprindere la scară largă. Cu aproape de un milion de instituții de învățământ și mai mult de două sute de milioane de elevi și studenți, sarcinile administrației sunt numeroase. Responsabilitatea supremă îi revine Ministerului Educației, dar autoritățile la nivel local și alte agenții guvernamentale joacă, direct sau indirect, un rol în administrarea școlilor în China. Politicile curente reflectă o moștenire cu o lungă istorie, precum și dovezi ale anomaliilor Revoluției Culturale din China.

În ciuda faptului că există din ce în ce mai multe școli private accesibile doar noilor îmbogățiți ai Chinei, sistemul educațional din China este încă reminiscent modelului sovietic din anii 1950. Un motiv al persistenței acestui model sovietic este eficiența acestuia în pregătirea unor tehnicieni cu înaltă specializare – tipul de oameni necesari pe termen scurt. Școlile și departamentele sunt foarte specializate și există cooperare relativ mică între instituții.

3.4.2 Școli speciale vs. școli obișnuite

În China școlile sunt de două tipuri: speciale și obișnuite („key” vs. „ordinary”).

Școlile speciale se disting de școlile obișnuite prin reputația academică și în general statul alocă mai multe resurse acestor tipuri de școli. Obiectivul inițial a fost de a accelera pregătirea marilor talente atât de necesare modernizării Chinei, dar un alt scop a fost acela de a pune bazele unor școli model care să îmbunătățească procesul de predare-învățare în toate celelalte școli. Această structură stratificată a oferit acestor școli speciale privilegii multiple. Pot să își selecteze cei mai buni elevi prin organizarea de examene la nivel urban sau regional și să angajeze cei mai buni profesori. Aceste școli primesc fonduri considerabile de la guvern și au întotdeauna prioritate în obținerea de fonduri pentru reînnoirea echipamentelor sau achiziționarea de echipamente mai scumpe cum ar fi computere sau software. Potrivit lui Lin (1999), aceste avantaje transformă școlile speciale în principalele rampe de lansare pentru 90-99% din totalul viitorilor studenți.

Pe lângă cele menționate, școlile speciale domină crearea și distribuția de materiale educaționale destinate învățământului gimnazial. Unele dintre aceste școli sunt afiliate asociațiilor elevilor din străinătate, ceea ce reprezintă o sursă de prestigiu și credibilitate. Aceste școli reprezintă obiectivul de modernizare a Chinei în ceea ce privește definiția succesului în relația cu standardele internaționale.

A fi admis într-o școală specială reprezintă poarta spre colegiile de elită din China și străinătate, perpetuând sindromul unei presiuni din ce în ce mai mari asupra copiilor de a reuși să intre la aceste școli speciale. Totuși, deși Comisia de Stat pentru Educație și inspectoratele locale au încercat să reducă volumul de muncă al elevilor prin interzicerea examinărilor excesive și stipulând numărul de ore de somn pe care elevii din învățământul gimnazial trebuie sa respecte în fiecare noapte, restricționând temele din timpul vacanțelor dintre semestre și anulând salariile de merit pentru profesorii care predau doar la elevii de top, nu există îmbunătățiri semnificative.

Pe lângă inegalitățile dintre școlile speciale și cele obișnuite, a existat, încă din secolul trecut o mare discrepanță între zonele urbane și zonele mai rurale, mai puțin dezvoltate. Din punct de vedere istoric, investiția guvernului chinez în zonele rurale a fost tot timpul precară. În zonele rurale, 90% dintre școlile gimnaziale nu reușeau să îndeplinească standardele elementare în ceea ce privește infrastructura: scaune, bănci și apă potabilă.

În 1998, dintre cele 13.948 școli gimnaziale din China, doar 20% (2.721) erau amplasate în mediul rural, deservind 70% din populația chineză, ca să nu menționăm discrepanța enormă în ceea ce privește echipamentul, fondurile de la guvern și cantitatea și calitatea profesorilor. În ceea ce privește numărul elevilor înmatriculați, potrivit China Statistical Yearbook (1999), elevii din zonele rurale reprezintă doar 14% (1.310.436) din totalul elevilor de gimnaziu. Pe lângă lipsa unei infrastructuri de bază, faptul că mulți locuitori din zonele rurale consideră că educația formală este nefolositoare și irelevantă pentru viața agrară este de asemenea un factor responsabil pentru gradul ridicat de analfabetism din zonele rurale. În ciuda eforturilor guvernului de a implementa un program de resuscitare a eforturilor educaționale în cele mai sărace provincii ale Chinei, acestea continuă să rămână mult în urma școlilor din regiunile urbane (Epstein 1991).

3.3.3 Rata alfabetizării și abandonul școlar în China, factori care influențează creșterea economică

O măsură ideală a educației unui individ ar trebui să conțină mai multe componente, incluzând aici numărul de ani petrecuți în școală, calitatea procesului de învățământ, tipul programelor de învățare și eforturile elevului/studentului. Dintre aceste componente, numărul de ani pe care un individ îi petrece în școală este singura caracteristică observabilă. Putem măsura indirect aspecte precum calitatea procesului educațional și capacitatea individuală și efortul prin teste standard. Totuși, există multe dezbateri privind gradul de acuratețe a acestor teste. In analiza microeconomică care studiază variația de venit ca funcție a educației, numărul de ani pe care un individ îi petrece în școală este deseori folosit ca o variabilă independentă.

Beneficiile de a avea o populație alfabetizată sunt imense: alfabetizarea crește stima de sine a oamenilor și creează oportunități de a scăpa de sărăcie. Conferă oamenilor cunoștințe și încrederea de a participa în procesul decizional care poate să îi afecteze.

Istoria și progresul ratei alfabetizării în China reprezintă un aspect important al sistemului educațional al acestei țări privit în ansamblu. Ultimele statistici arată că rata alfabetizării este în creștere. Dacă în primii 50 de ani din secolul XX, procentajul populației analfabete în China a rămas constant – la 80-85% din populație, după aceea cifrele variază:

Până în 1959 – pentru tineri și adulți (cu vârste cuprinse între 12-40 ani) rata alfabetizării a scăzut de la 80% la 43%

Până în 1979 această cifră continuă să scadă până la 30%

Până în 1982 scade la 25%

Până în 1982 scade la 20% (Wang, 1985; Wang și Li, 1990)

Din 1964 s-au înregistrat valori procentuale mai reduse pe fondul creșterii numărului populației de la aproximativ 694.580.000 la 1.265.830.000.

Până în 2000 scade la 6,72% (Li, 1992; Meng, 2002).

Potrivit referendumului din 2000, 86.992 milioane de adulți în China erau analfabeți, 20,55 milioane dintre aceștia cu vârste cuprinse între 15 și 50 de ani. Trei sferturi din populația analfabetă locuia în zonele rurale. Șapte provincii și regiuni au înregistrat cele mai mari rate ale analfabetismului, incluzând aici Tibet, Yunnan, Guizhou, Gansu, Qinghai, Ningxia și Mongolia Interioară.

Conform celui de-al șaselea recensământ din China din 2010, rata alfabetizării în China este de 95,92%, așadar o rată a analfabetismului de 4,08%, ocupând poziția a în cadrul clasamentului mondial, cu o rată similară unor țări precum Portugalia (95,2%), Turcia (95,3%), dar mai slabă decât a României (97,7%) sau Statelor Unite ale Americii (99%).

Totuși trebuie să avem în vedere că mărimea populației din China îngreunează sarcina atingerii unor rate mari ale alfabetismului în această țară, 11% dintre cei 800 de milioane de adulți analfabeți ai lumii fiind cetățeni chinezi.

În ciuda diferențelor crescânde în ceea ce privește ratele de alfabetizare între regiunile chineze, aceste diferențe sunt mai mici decât în țări precum India, Indonezia și Pakistan.

Tabelul nr. 4 . Rata analfabetismului în provinciile chineze

Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Chinese_administrative_divisions_by_illiteracy_rate#Mainland_China

Orice guvern care se angajează să respecte drepturile umane de bază și să reducă sărăcia sau este interesat să înlăture o barieră principală a creșterii economice, ar trebui, prin urmare, să facă o prioritate din reducerea ratei analfabetismului.

Cât de importantă este educația pentru forța de muncă ?

Tabelul nr. 5: Nivelul educației persoanelor angajate (procente/ total populație)

Sursa: China Population & Employment Statistics Yearbook, 2009, pp. 157-159.

După cum putem observa și în tabelul de mai sus, majoritatea cetățenilor chinezi angajați au beneficiat de servicii educaționale și majoritatea au absolvit ciclul primar.

Capitalul uman al Chinei este deja impresionant în comparație cu cel al altor țări în curs de dezvoltare. Progresul continuu în îmbunătățirea capitalului uman va crește și mai mult productivitatea viitoarei forțe de muncă a Chinei și va contribui la combaterea simptomelor unei populații îmbătrânite.

În educație, ca în multe alte domenii, liderii chinezi se confruntă cu o dilemă: dacă să se concentreze pe obiectivele pe termen scurt sau pe cele pe termen lung; în majoritatea cazurilor sunt favorizate avantajele pe termen scurt. Datorită dorinței liderilor chinezi de modernizare și nevoii politice de a oferi beneficii concrete rapid, este de înțeles de ce liderii chinezi sunt reticenți în a experimenta cu programe și forme organizaționale complet noi. Datorită unor experimente eșuate din trecut, chinezii rămân fideli unui sistem cu rezultate dovedite de-a lungul timpului. Prin urmare, este improbabil să existe schimbări majore în sistemul educațional curent în viitorul apropiat.

4. Cum se explică succesul Chinei?

Încă din anii ’90 China a fost considerată un simbol al reformelor și politicilor de structurare economică care au dus la creșterea impetuoasă a economiei acesteia, China devenind astfel un model de urmat. Nu există nici un dubiu că Republica Populară Chineză oferă numeroase lecții multor altor țări, lecții care le va ajuta să își îmbunătățească rata de creștere, multe din aceste lecții, în special cele legate de creșterea economică prin export, fiind deja adoptate de țări din sud-estul Asiei.

Totuși, China poate furniza și exemple negative cum ar fi faptul că informația este controlată mult mai ușor într-un partid comunist decât într-o democrație, iar China nu s-a ferit să se folosească de acest element pentru promovarea investițiilor străine directe și externalizarea producției – activități profitabile pentru companiile străine.

Puține lucruri ilustrează mai bine diferența dintre economia de stat a Chinei și cea a restului lumii mai bine decât faptul că ultima valoare a PIB-ului de 7,6% a fost considerată o încetinire a creșterii în timp ce în orice altă economie de largi dimensiuni, aceasta ar fi fost considerată o creștere exponențială.

Întradevăr, pe măsură ce criza financiară a evoluat, diferențele dintre China, S.U.A. și Uniunea Europeană au devenit mult mai clare. UE a combinat politicile monetare relaxate cu stimulente reduse pentru economia productivă, pe scurt metode de austeritate. Rezultatul a fost micșorarea economiei UE cu 2% în ultimii patru ani. S.U.A. au combinat, asemenea UE, politicile monetare relaxate, dar cu stimulente pentru consum realizate prin deficit bugetar realizând o creștere de doar 1,2% în patru ani.

În acest timp, China, care a combinat o politică monetară expansionistă cu un stimulent pentru investiții, a atins o creștere medie de peste 9% în cei patru ani de criză financiară.

Creșterea anuală a PIB-ului Chinei de la lansarea reformelor economice din 1978 a fost de 9,9%. Economia china realizează cea mai rapidă creștere și la nivelul consumului intern – de exemplu pentru servicii asigurate de stat cum ar fi educația.

Profesorul Danny Quah de la London School of Economics a menționat că statul chinez a scos din sărăcie peste 620 de milioane de oameni, astfel contribuind masiv la diminuarea cazurilor de sărăcie la nivel mondial.

China se bazează pe o serie de politici economice care se sprijină reciproc.

Prima dintre acestea ar fi accentul pe exporturi – un aspect crucial al “deschiderii” Chinei. Orice economist de la Adam Smith încoace știe că diviziunea muncii este un factor decisiv în creșterea nivelului productivității, iar o diviziune a muncii într-o economie modernă este în mod obligatoriu o diviziune internațională a muncii. Un nivel ridicat al exporturilor și importurilor este modul în care se realizează participarea la această diviziune internaținală a muncii și de asemenea astfel se beneficiază de economiile de scară.

A doua politică fundamentală pentru explicarea succesului Chinei este nivelul deosebit de ridicat al investițiilor. Studii econometrice recente au demonstrat că după diviziunea internațională a muncii, cel mai important element este investiția în activele imobilizate. Acest lucru se aplică atât țărilor în curs de dezvoltare, cum este China, dar și țărilor dezvoltate. Dale Jorgenson, un expert de renume în domeniul productivității, menționează că „investiția în active imobilizate este cea mai importantă sursă de creștere economică în țările G7.”

A treia politică ce trebuie menționată este „economia de piață socialistă” , metoda găsită de chinezi pentru a controla economia din punct de vedere macroeconomic. În ultimul capitol al lucrării sale „Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”, Keynes menționa că „se va dovedi că singurul mod de a atinge un șomaj aproape egal cu 0 este printr-un un anumit grad de socializare a investițiilor”. Acest lucru este imposibil de realizat într-o economie dominată de sectorul privat. Avantajul decisiv pe care îl are China în criza actuală este faptul că nu trebuie să se bazeze doar pe venituri indirecte (reducerea ratelor dobânzii, deficit bugetar etc.) pentru a împiedica diminuarea investițiilor, factor care este decisiv în cazul oricărei recesiuni majore. China poate să folosească sectorul companiilor de stat pentru a majora nivelul investițiilor și își poate determina băncile de stat să împrumute masiv.

Pe lângă aceste politici, zonele economice speciale și clusterele industriale au adus contribuții cruciale la succesul economic al Chinei. Împreună cu numeroasele clustere industriale, zonele economice speciale au contribuit semnificativ la creșterea PIB-ului, scăderea șomajului, exporturi și atragerea de investiții străine. Zonele economice speicale au jucat un rol important și în importarea noilor tehnologii în China și adoptarea unor practici de management modern.

În cele ce urmează, capitolul tratează două subiecte de mare actualitate – relația dintre firmele private și firmele de stat (deseori privită ca o relație antagonistică) și zonele economice speciale ale Chinei, considerate a fi unul dintre pilonii creșterii economice accelerate din China.

4.1 Întreprinderi de stat vs. întreprinderi private

Întreprinderile de stat din China, la fel ca și China însăși, sunt diferite. Multe dintre ele ar putea fi parteneri mult mai buni decât firme similare din sectorul privat. Cheia este deschiderea și nu proprietatea.

Pentru occidentali, întreprinderile de stat din China par a fi, pe de o parte, agenți amenințători ai unui guvern străin sau, pe de altă parte, niște bătăuși musculoși, fără prea multă minte. Însă, pe măsură ce economia și afacerile din China prosperă, asemenea percepții simpliste sunt din ce în ce mai respinse. Companiile de stat și cele private nu sunt ușor de diferențiat prin stilul de management sau provocările cu care se confruntă.
O evaluare mai atentă a companiilor din China, în special a celor care nu concurează pe piața internă, se concentrează asupra gradului de deschidere a acestora: dacă operațiunile acestor companii sunt transparente, dacă managerii de top doresc să aducă idei noi și talent străin precum și dacă organizațiile respective sunt capabile să se adapteze la schimbare. O asemenea estimare permite multinaționalelor să emită judecăți mai fundamentate cu privire la întreprinderile de stat ca potențiali parteneri și concurenți pe piețele globale.

Timp de mai mulți ani, Occidentul a perceput întreprinderile de stat din China în alb și negru. Pe de o parte, aceste firme sunt percepute ca niște inflitratori suspicioși. De exemplu: achiziția recentă de mai multe miliarde de dolari a unor acțiuni din Rio Tinto de către Aluminum Corporation (Chinalco) a ridicat temeri privind intențiile Chinei cu privire la achiziția de resurse din Australia. Pe de altă parte, aceste firme deținute de stat sunt percepute, după cum am amintit anterior, ca niște bătăuși musculoși: fără a avea inteligența unei companii private, dar foarte puternici. În această caracterizare, aceste companii sunt ca niște relicve ale unui experiment economic eșuat care încă domină economia națională, controlând resursele naturale, facilitățile și multe alte sectoare vitale. Puterea și influența acestor companii, mai ales legăturile cu Partidul Comunist și guvernul chinez, îi fac pe parteneri și concurenți reticenți.

Mulți analiști definesc o firmă de stat din China ca fiind una din cele peste 150 de corporații care raportează direct guvernului central. Mii de alte companii sunt incluse într-un grup incert, aici intrând filialele acestor 150 de companii deținute de guvernele regionale și ale municipalităților și companii care au fost parțial privatizate dar în care, totuși, statul este acționarul majoritar. Compania petrolieră China National Offshore Oil Corporation (CNOOC) și State Grid Corporation of China (SGCC), de exemplu, sunt în mod evident întreprinderi de stat potrivit primei clasificări, în timp ce producătorul de computere Lenovo și gigantul industrial Haier sunt mai dificil de clasificat, totuși statul fiind acționarul dominant. Marea majoritate a acțiunilor de la producătorul de mașini Chery aparține guvernului municipal de la Wuhu.

Întreprinderile de stat de toate tipurile au pierdut treptat unele dintre avantajele oferite de relația pe care o au cu statul. Începând cu anii 1980, guvernul chinez și partidul de la conducere au urmat așa numita politică „zhengqi fenkai”, care separa funcțiile guvernamentale de operațiunile comerciale. Politica a fost aplicată treptat, mai întâi în industria bunurilor de consum, apoi în industria high tech și producția grea și, mai recent, în sectorul bancar întrucât oficialii au încercat să întărească afacerile interne și economia și să le pregătească pentru concurența globală liberă.

Prin urmare, favoritismul guvernului față de firmele de stat a început să dispară. Oficiali de top au început să considere aceste companii responsabile pentru succesul sau eșecul lor. Accesul acestora la capital sub rate de piață a fost strict limitat. Din 1994 până în 2005, 3.658 de firme de stat au eșuat, potrivit statisticilor oficiale și multe asemenea falimente sunt preconizate în viitor.

Multe companii de stat rămân împovărate de probleme, incluzând echipamentul și tehnologia învechite precum și obligațiile sociale (asigurările de sănătate și pensiile). Fără doar și poate, China încearcă să rezolve aceste probleme. Povara asigurării asistenței sociale și a pensiilor s-a mutat de la companii la stat. Activele imobilizate (de exemplu, clădirilor spitalelor și școlilor) care nu contribuie la afacerea principală pot fi vândute profitabil pe piața liberă. De fapt, rolul dominant al guvernului în societate oferă firmelor de stat chineze o mai mare libertate în a confrunta aceste aspecte decât omologilor dintr-o societate mai deschisă: Partidul Comunist controlează atât forța de muncă cât și managementul, eliminând tensiunile care îngreunează reformarea sectorului public în alte societăți. În ultimele decenii, zeci de milioane de muncitori au fost concediați de firmele de stat în încercarea de a deveni mai eficiente prin restructurare.

Deoarece distincția dintre întreprinderile de stat și cele private este din ce în ce mai ștearsă, provocările cu care se confruntă acestea sunt asemănătoare. Firmele chineze, atât cele din sectorul public cât și cele din sectorul privat, trebuie să obțină aprobarea guvernului pentru desfășurarea de activități în afara țării. Chiar firme de stat importante, cele care raportează direct guvernului central, se luptă cu multe din problemele cu care se confruntă firme similare din sectorul privat in momentul în care își extind operațiunile în afara granițelor Chinei. Cea mai mare problemă cu care se confruntă aceste firme este integrarea noilor afaceri și a angajaților. Deoarece majoritatea firmelor din China, destul de mare să aibă aspirații globale, au legături cu guvernul în capacitatea acestuia de finanțator, client sau autoritate fiscală, aceste firme se confruntă cu obstacole politice similare în încercarea de a investi pe piețele străine. De exemplu, când Lenovo a cumpărat unitatea IBM de computere personale, compania chineză a trebuit să accepte anumite restricții după ce politicienii americani și-au arătat îngrijorarea privind această achiziție.

În cealaltă tabără se situează cei care consideră că întreprinderile de stat din China și firmele private nu reprezintă forțe opuse, ci complementare, iar declarațiile privind creșterea diferenței de dezvoltare dintre aceste două tipuri de firme sunt “false”, potrivit unui renumit economist chinez, Hu Angang, directorul Centrului pentru Studii Chineze de la Universitatea Tsinghua. Acesta a respins descrierea tradițională a economiei Chinei potrivit căreia întreprinderile de stat au câștigat teren în fața sectorului privat sau că “statul avansează iar rectorul privat se retrage”.

Premisa unei astfel de afirmații este că întreprinderile de stat și sectorul privat joacă un joc cu suma zero, lipsit de cooperare, iar câștigurile unui sector rezultă în pierderile celuilalt. În calitate de economist, Hu s-a simțit obligat să clarifice adevărul, pe baza datelor existente.

“Adevărata relație dintre cele două sectoare nu este una de opoziție, ci de promovare reciprocă și dezvoltare coordonată.”

Cifrele furnizate de Biroul Național de Statistică arată că numărul întreprinderilor de stat din China a scăzut de la 64.700 în 1998 la 20.300 în 2010 și a furnizat 27,8% din profiturile totale de producție ale întreprinderilor din acel an.

În aceeași perioadă, numărul întreprinderilor private de mari dimensiuni a crescut la 272.300 în 2010 de la 10.700 în 1998, reprezentând mai mult de 60% din numărul total al întreprinderilor gigant. Aceste întreprinderi private au reprezentat 28,5% din profiturile industriale totale ale țării în 2010, crescând de la 4,6% cât erau în 1998.

De asemenea, potrivit lui Hu, întreprinderile de stat au contribuit mai mult la veniturile fiscale ale guvernului decât firmele private. În 2010, întreprinderile de stat au furnizat 71,7% din venitul guvernului/contribuția la stat din impozitele principalelor afaceri, in timp ce firmele private au contribuit cu doar 14,6%.

Guvernul a redus impozitele pentru firmele private începând cu o reformă fiscală pilot în 2007, care a rezultat într-un declin al ratei contribuțiilor la încasările din impozite ale firmelor private. De asemenea, autoritățile financiare chineze au redactat un plan bugetar pentru profiturile firmelor de stat care au dovedit că reprezintă un contribuitor major la ajutorul public financiar al țării pentru programe care sprijină traiul oamenilor.

Potrivit adepților lui Hu, întreprinderile de stat și întreprinderile private joacă roluri diferite în dezvoltarea economiei chineze și ambele sunt atât parteneri cât și concurenți în procesul de susținere a dezvoltării economice a țării. Aceștia consideră că întreprinderile de stat sunt în competiție cu companii globale de top și au devenit lideri industriali cu avanataje în resurse, capital și tehnologie. Pe de altă parte, întreprinderile private au ca obiectiv crearea de locuri de muncă în vederea încurajării dezvoltării regionale, iar unele dintre acest firme private au reușit să se impună pe piețele externe datorită flexibilității și creativității.

Concurența și cooperarea dintre întreprinderile de stat și cele private au ajutat ambele părți. În 2011, 69 de întreprinderi chineze s-au situat printre primele 500 de companii din lume, de la patru câte erau în acest clasament în 1995.

Mai mult, întreprinderile de stat din China domină doar șapte sectoare, aici incluzând producția de tutun, exploatarea petrolului și a gazelor și resursele hidrografice, care sunt sau industrii resursă sau sunt strâns legate de utilitățile publice. Aceste industrii permit intrarea capitalului privat, dar cu respectarea unor criterii clare și stricte. Ideea îmbrățișată de adepții acestui punct de vedere este că nu e important care sector domină piața, ci cum și în ce ritm se obțin progrese.

4.2 Zonele economice speciale

4.2.1 Definiție. Scurt istoric al constituirii zonelor economice speciale în China

Zonele economice speciale reprezintă regiuni geografice compacte în cadrul unei țări, care adoptă legi liberale și politici economice în vederea încurajării investițiilor străine în producție și servicii. Acestea sunt destul de întâlnite în întreaga lume ca parte din strategia de dezvoltare economică a unei țări. În 2008, existau aproximativ 3000 de zone economice speciale în 135 de țări, reprezentând mai mult de 68 de milioane de locuri de muncă și peste 500 de miliarde de dolari de valoare adăugată obținută din comerțul din cadrul zonelor respective.

Din păcate, în ciuda unor potențiale efecte pozitive ale acestor zone economice speciale anticipate de teoria economică (datorită prezenței investițiilor străine directe) și a convingerilor politicienilor, încă există destul de multe întrebări cu privire la măsura în care aceste zone economice special contribuie, de fapt, la investițiile străine directe și modalitatea în care investiția rezultată influențează economia locală.

La sfârșitul anilor 1970, China, încă o țară în curs de dezvoltare, la trei decenii după schimbarea regimului din 1949, avea nevoie urgentă de schimbări radicale. Ideea deschiderii țării spre contacte și influențe globale după trei decenii de autoizolare impusă nu părea o măsură atât de drastică pentru liderii chinezi în comparație cu politica de izolare economică și socială anterioară. Deng Xiaoping, arhitectul șef al reformelor de deschidere economică și socială a Chinei, lansate în 1978, a scos în evidență o abordare fundamental nouă a schimbării sociale treptate: “…sunt de părere că ar trebui să permitem unor regiuni, unor întreprinderi, unor muncitori și fermieri care, datorită, muncii grele și rezultatelor bune obținute, să fie mai bine răsplătite și să-și îmbunătățească standardul de trai…[A]ceștia vor avea efecte demonstrative pozitive asupra vecinilor și îi vor determina pe oamenii din alte regiuni sau unități de lucru să le urmeze exemplul. În acest fel, economia națională, asemenea unui val, va progresa.”

Zonele economice speciale au fost create în China în 1979, după implementarea reformelor economice inițiate de Deng Xiaoping. Acestea reprezintă zone în care politicile capitaliste de piață sunt implementate pentru a atrage oamenii de afaceri străini să investească în China. Politicile includ investiții în infrastructură cum ar fi construcția de clădiri de birouri și bănci și scutiri impozite și taxe pentru firmele străine care doresc să investească în China.

China a creat treptat aceste zone economice speciale în cadrul municipalităților stabilind avantaje precum protecția drepturilor de proprietate, scutiri de taxe și o politică preferențială funciară pentru investitorii străini. Experimentul zonelor economice speciale a transformat China în unul dintre cei mai importanți recipienți de investiții străine directe, exportatori și titular de rezerve valutare (deținători de rezerve valutare) din lume. Figura 13 prezintă corelația dintre experimentul zonelor economice speciale și venitul din investițiile străine directe în China.

Figura nr. 13: Corelația dintre experimentul zonelor economice speciale și venitul din investițiile străine directe în China în perioada 1978 – 2008

Sursa: China Statistical Yearbook, 2008; National Development and Reform Commission 2006, http://se.shufe.edu.cn/upload/_info/42910_1001270253311.pdf

Încă din 1979, Zonele economice speciale ale Chinei au atras investitorii străini să dezvolte afaceri în China.

Shenzhen a devenit modelul reprezentativ pentru zonele economice special ale Chinei când a fost transformat dintr-o zonă de sate de 326 kilometri pătrați cunoscută pentru comerțul cu produse contrafăcute într-o metropolă comercială înfloritoare. Situată în apropriere de Hong Kong, Shenzhen este unul dintre cele mai bogate oraș ale Chinei.

În 1979 a fost puse bazele a patru zone economice speciale, trei în Provincia Guangdong și una în Provincia Fujian:

Shantou

Shenzhen

Xiamen

Zhuhai

14 orașe la care se adaugă Insula Hainan au fost, de asemenea, adăugate la această listă în 1986:

Beihai

Dalian

Fuzhou

Guangzhou

Lianyungang

Nantong

Ningbo

Qinhuangdao

Qingdao

Shanghai

Tianjin

Wenzhou

Yantai

Zhanjiang

Zone economice speciale noi continua să fie adăugate pentru a include/integra un număr de oraș de la granițe, orașe capitale de provincii și regiuni autonome.

4.2.2 Organizarea zonelor economice speciale în China și influența acestora asupra dezvoltării economiei chineze

Sistemul administrativ din China este organizat în cinci nivele ierarhice de guvernare: 1) central; 2) provincial; 3) municipal; (4) județean; și 5) comunal. La sfârșitul anilor 1970, Consiliul de Stat a aprobat experimente cu zone economice speciale în patru orașe sudice îndepărtate, incluzând aici Shenzhen, Zhuhai și Shantou în Provincia Guangdong și Xiamen în Provincia Fujian. Foarte important, datorită faptului că China a început practic cu zero învestiții străine directe și un comerț aproape neglijabil înainte de 1978, aceste zone au fost inițial folosite ca și bază de testare pentru liberalizarea comerțului, taxelor/impozitelor și a altor politici care au fost treptat implementate restului economiei. In August 1980, Congresul Oamenilor Muncii a aprobat prima lege privind zonele economice special: regularizarea zonelor economice speciale pentru Guangdong. Această lege regional a fost prima testată, redactată cu ajutorul experților legali trimiși de către guvernul central. Când acest experiment a fost extins în alte provincii, aceștia au adoptat și modificat legea în concordanță cu trăsăturile provinciilor respective.

Legea zonelor economice special oferă în mod explicit următorul pachet de politici pentru investitorii străini:

Protecția drepturilor de proprietate privată – zonele economice speciale încurajează cetățenii străini, chinezii din străinătate și compatrioții din Hong Kong și Macau să înființeze întreprinderi sau alte tipuri de societăți cu propriile investiții sau în asociație cu partenerii chinezi. Zonele economice speciale garantează protecția activelor/bunurilor acestora, profiturilor și a altor drepturi în concordanță cu legea. Acesta reprezintă un angajament foarte important din partea Guvernului chinez deoarece nu exista niciun tip de protecție guvernamentală a drepturilor de proprietate privată în afara zonelor economice special până recent (Amendamentul Constituțional din 2004);

Stimulente fiscale – investitorii străini pot beneficia o rată redusă (15-24%) din impozitul pe profit al corporației în comparație cu 33% plătit de firmele naționale. Practic, acestea suportă zero taxe vamale și pot beneficia de reduceri de taxe vamale pentru material de producție. Există scutiri la impozitul pe venit pentru străinii care lucrează în cadrul acestor zone economice special, de asemenea.

Politica privind folosirea pământului – potrivit legii chineze, toate terenurile se află în proprietatea statului. Investitorii străini pot obține pe cale legală drepturile de folosire și dezvoltare comercială a acestor terenuri. De asemenea, ei pot să transfere și să concesioneze drepturile asupra terenurilor respective sau să le ipotecheze în concordanță cu legea, potrivit scopurilor stipulate și condițiilor de folosință. Dacă investitorii străini investesc în proiecte încurajate de stat și care se vor derula pe o perioadă mai mare de 15 ani, terenul respectiv poate fi scutit de taxe funciare timp de cinci ani, începând cu ziua în care întreprinderea obține dreptul de folosință, iar taxa este percepută la jumătate de preț în următorii cinci ani. Dreptul de folosire a terenului este garantat în cazul proiectelor care au o investiție totală de 10 milioane dolari americani.

Guvernul a stabilit foarte clar obiectivele zonelor economice speciale, pe baza a patru principii:

„Activitățile de construcție au în vedere, în principal, atragerea și folosirea capitalului străin; formele economice primare sunt societăți mixte și parteneriate Sino-străine precum și întreprinderi în totalitate deținute de străini produsele sunt, în principal orientate spre export; activitățile economice sunt influențate de forțele pieței.”

Încurajat de primele realizări ale primului grup de zone economice speciale, în 1984, guvernul central a extins experimentul zonelor economice speciale. Alte 14 orașe de pe coastă, de la nord la sud, au fost deschise investițiilor străine: Dalian, Qinhuangdao, Tianjin, Yantai, Qingdao, Lianyungang, Nantong, Shanghai, Ningbo, Wenzhou, Fuzhou, Guangzhou, Zhanjiang și Beihai. Intre 1985 și 1988, guvernul central a inclus mai multe municipalități de-a lungul zonei de coastă în experimentul zonelor economice speciale: Peninsula Liaodong, Provincia Hebei (care înconjoară Beijing și Tian- jin), Peninsula Shandong, Delta Râlui Yangtze, Triunghiul Xiamen-Zhangzhou-Quanzhou în sudul Provinciei Fujian, Delta Râului Pearl și Guangxi. In 1990, guvernul chinez a decis să deschidă investiților străine Noua Zonă Pudong în Shanghai precum și mai mute orașe din Valea Râului Yangtze. Sablonul/ modelul de stabilire a statutului de zonă economică specială nu este întâmplător. Potrivit documentelor emise de Consiliul de Stat (1980-1990), guvernul central a autorizat municipalitățile să stabilească zonele economice special având în vedere amplasarea geografică, condițiile industriale și capitalul uman.

Între 1992-1994, Consiliul de Stat a deschis un număr de orașe de pe coastă și toate orașele capitale de provincii și regiuni autonome din centrul țării. Pe lângă acestea, 222 zone economice la nivel de stat și 1346 zone economice la nivel de provincii au fost treptat stabilite în cadrul municipalităților pentru a oferi o infrastructură superioară și a atrage investitori străini. In consecință, în China s-a format un model diferit pe mai multe nivele de deschidere și integrare a zonelor de coastă cu cele de râuri, granițe și central. Experimentul zonelor economice special din China este descris de Banca Mondială ca fiind un caz unic de “zone-în-zonă” datorită faptului că o zonă economică foarte deschisă (întreaga municipalitate) găzduia zone economice mai mici (la nivel de stat sau la nivel de provincie) în cadrul teritoriului.

Figura nr. 14: Evoluția experimentului zonelor economice speciale

Sursa: http://se.shufe.edu.cn/upload/_info/42910_1001270253311.pdf

Tabelul nr. 6 prezintă cele patru valuri mari din experimental zonelor economice speciale: 1979-1985, 1986-1990, 1991-1995, 1996-2007. Raportul dintre numărul de municipalități cu zone economice special și numărul total de municipalități începe de la 0% în 1978, la 9% în 1985, 24% în 1990, 69% în 1995 și 92% în 2007. Experimentul zonelor economice speciale a fost extins din zonele de coastă, începând cu municipalitățile la o distanță medie de 24 de kilometri față de coastă și extinderea către cele aflate la o distanță medie de 1006 kilometri față de cea mai apropiată coastă. De asemenea, experimentul zonelor economice speciale a folosit la început zone mai dezvoltate din punct de vedere industrial, luând în calcul producția industrial inițial medie și, mai târziu, s-a extins la zonele mai puțin dezvoltate din punct de vedere industrial. Totuși, nu există diferențe statistice semnificative între capitalul uman din cele patru grupuri de municipalități care au creat zone economice special în momente diferite.

Tabelul nr. 6: Etapele de acordare a zonelor economice speciale către municipalități

Sursa: http://se.shufe.edu.cn/upload/_info/42910_1001270253311.pdf

CONCLUZII

Anumiți oficiali și oameni de știință occidentali au criticat în mod repetat China pentru implementarea „capitalismului de stat”, afirmând că întreprinderile de stat sunt încurajate sa monopolizeze resursele și să împiedice creșterea investițiilor străine. Pe baza a ceea ce acești analiști consideră a fi practici concurențiale inechitabile, acești analiști au cerut impunerea de restricții întreprinderilor de stat chineze care investesc în străinătate.
În primul rând, China se află pe drumul capitalismului cu caracteristici chinezești, in loc să implementeze „capitalismul de stat”. Țara a aderat la un sistem economic standard în care sectorul public a rămas dominant, iar alte sectoare ale economiei s-au dezvoltat pe lângă acesta, deoarece sectorul public este potrivit nivelului de dezvoltare al țării și servește interesele chinezilor.

Guvernul chinez a implementat reforma în întreprinderile de stat, a făcut eforturi să rezolve problemele financiare cu care se confruntă întreprinderile mici și mijlocii și a încurajat și îndrumat investițiile private în sectoarele care nu sunt interzise prin lege. Treptat, țara a adoptat diferite reforme, care, la rândul lor, au adus rezultate pozitive. Economia de piață se apropie de maturitate în China, unde relațiile dintre întreprinderile de stat și companiile private devin mai armonioase, iar bunăstarea oamenilor va continua să crească.

În al doilea rând, China nu sprijină interesele oligopoliste ale companiilor private și tratează în mod egal companiile străine și cele naționale. Din ce în ce mai multe corporații doresc să înființeze sedii regionale precum și centre de cercetare și dezvoltare în China deoarece guvernul chinez s-a angajat să creeze o piață deschisă, transparentă și corectă și să asigure protecția drepturilor de proprietate intelectuală. Deschiderea tot mai mare a pieței din China a devenit factorul determinant al investițiilor realizate de corporații multinaționale în China.

În ceea ce privește comerțul internațional și cooperarea, China nu are în vedere, în mod deliberat, un surplus de comerț și a făcut eforturi mari pentru a crește importurile, care, din păcate, au întâmpinat dificultăți din cauza controalelor de export impuse de anumite țări. China a stabilit relații de cooperare cu alte țări în domenii cheie cum ar fi puterea nucleară, trenuri de mare viteză, explorarea spațială și industria petrochimică, în timp ce unui număr de companii private chineze nu li s-a permis accesul la anumite industrii în anumite „țări libere”, fără a se invoca un motiv anume.

Criticând China pentru implementarea așa-numitului „capitalism de stat” și cerând impunerea de restricții în cazul unor companii de stat care doreau să-și extindă activitatea în străinătate reflectă faptul că unii oameni sunt încă reticenți să recunoască puterea economică crescândă a piețelor emergente și a țărilor în curs de dezvoltare precum China.

În timp ce încearcă să pună piedici dezvoltării Chinei, acești critici refuză să recunoască China ca principal motor al dezvoltării economice a lumii și că, de fapt, contribuie cu mai mult de 20% la creșterea economică anuală a lumii de mult timp.

Presupunând că noii lideri chinezi vor avea succes în creșterea economiei, cum vor arăta următorii zece ani? În timp ce creșterea continuă a Chinei va oferi oportunități în multe industrii, produsele de consum și serviciile, tehnologia, agricultura, sănătatea și serviciile financiare sunt cinci dintre domeniile care vor beneficia în mod sigur în următorii ani.

Bunurile de consum și serviciile: Luând în considerare nivelul curent al PIB pe cap de locuitor, China este deja cea mai mare piață a lumii pentru mașini și multe alte buuri de consum, incluzând aici majoritatea produselor de lux. O altă dublare a PIB-ului Chinei și a PIB-ului pe cap de locuitor va crea o piață a bunurilor de consum diferită de orice altă piață. Pe lângă un consum crescut realizat de cei cu câștiguri mari, alte 750 de milioane de oameni așteaptă să contribuie la consumul intern. Pe măsură ce veniturile cresc, se estimează că aproximativ 260 de milioane de oameni se vor muta din zonele rurale în orașe în anii următori, iar cererea pentru toate tipurile de servicii va crește semnificativ. Guvernul va încuraja dezvoltarea sectorului serviciilor în China deoarece acest sector folosește mai puțin capital și resurse naturale, este nepoluant și creează locuri de muncă.

Tehnologia: China trebuie să continue procesul de industrializare. Totuși, ca răspuns la veniturile mari, salarii și costuri de producție, precum și la problemele de mediu, procesul de industrializare a Chinei va lua o formă diferită în următorii zece ani. Dezvoltarea industriei grele va pierde din importanță, iar accentual va fi pus pe producerea produselor cu valoare adăugată mai mare și a produselor de tehnologie înaltă. Producătorii chinezi doresc să treacă de la producerea bunurilor cu valoare adăugată mică ce se bazează pe existența forței de muncă ieftină. Pentru a accentua creșterea economică a țării, China va adopta toate formele de energie, de la combustibili fosili la energia nucleară, eoliană, solară și hidroenergie. Tehnologiile de mediu care pot contribui la epurarea aerului și a apei și care pot să ofere cele mai nepoluante surse de energie posibile la un preț convenabil vor fi la mare căutare.

Agricultura: Deoarece din ce în ce mai mulți oameni părăsesc zonele rurale pentru a se muta în zonele urbane, numărul de angajați din agricultură va scădea. Prin urmare, pentru a face față necesităților de hrană, productivitatea sectorului agricol din China trebuie să crească, iar guvernul a stabilit deja un set de obiective agresive în această privință. Mecanizarea crescută și adoptarea unor practice avansate în managementul recoltelor și al creșterii animalelor vor fi necesare pentru a atinge obiectivele stabilite.

Sănătatea: Odată cu creșterea veniturilor, vor crește și posibilitățile chinezilor de a beneficia de cele mai bune servicii medicale. Cererea pentru cele mai bune medicamente, tratamente superioare, doctori și spitale este deja în creștere, iar guvernul face deja pași în vederea deschiderii sistemului de sănătate investițiilor și tehnologiei străine. Oferirea unor servicii de sănătate profesionale reprezintă, de asemenea, o parte importantă pentru cele 750 de milioane de cetățeni chinezi cu venituri mici. Toate componentele sistemului de sănătate se vor bucura de oportunități în anii următori – medicamente, instrumente medicale, administrația spitalelor, servicii superioare și clinici specializate, pentru a numi doar câteva. Totuși, ca o notă de subsol, sistemul de sănătate din China este încă puternic controlat de guvern.

Serviciile financiare: Crearea unui sistem eficient de distribuție a unor sume mari de capital care deja s-au acumulat în China este una dintre oportunitățile Chinei. Liderii chinezi admit că, în orice țară, întreprinderile mici și mijlocii, IMM-urile, sunt cele mai mari incubatoare de locuri de muncă. Guvernul chinez a demarat deja procesul de deschidere a sistemului financiar și sectorului bancar al Chinei, iar dezvoltarea piețelor de capital ale Chinei va fi unul dintre cele mai importante curente din China în următorii zece ani.

Rezultatele economice remarcabile ale Chinei din ultimele două decenii au fost pe bună dreptate considerate miracole economice. Sursele acestui miracol sunt, de asemenea, bine cunoscute. Creșterea veniturilor în zonele rurale, odată cu adoptarea sistemului de responsabilitate gospodărească și bonusul datorat tranziției demografice au dus la o creștere notabilă a ratelor de economisire, în timp ce crearea zonelor economice speciale pe coasta de sud a contribuit la creșterea industrială prin dezvoltarea întreprinderilor private. Această creștere axată pe forța de muncă a permis transferul unei importante părți a forței de muncă ieftine atât din sectorul rural cât și din sectorul în declin al întreprinderilor de stat. Acest lucru a permis Chinei să mențină în viață sectorul întreprinderilor de stat în timp ce sectorul privat a devenit mai puternic. Astfel, a evitat pierderea productivității și a forței de muncă, iar dezordinea socială adiacentă care caracterizase alte economii de tranziție s-a mutat din plan pe piață. Dar această strategie întâmpină în acest moment, obstacole serioase, care, dacă nu vor fi trecute, vor duce la eroziunea acestui miracol.

Pericolele la adresa continuării miracolului chinez sunt în relație cu fragilitatea sistemului financiar. Această fragilitate se datorează, în parte, continuării subvenționărilor directe și indirecte ale sectorului întreprinderilor de stat de care este încă nevoie pentru a preveni anularea sistemului de asistență socială oferit angajaților prin intermediul întreprinderilor de stat. Dar continuarea acestei subvenționări a întreprinderilor de stat pentru a îndeplini “sarcinile” sociale impuse în trecut de industria grea, iar planificarea duce la probleme serioase de management economic, ineficiență în investiții și reprezintă o amenințare serioasă la continuarea unei rate mari a economisirilor familiale, esența miracolului economic chinez.

În concluzie, incertitudinea privind transformarea economică a Chinei este una dintre principalele povești economice globale. Pentru prima dată în ultimii patru ani, centrul atenției nu îl reprezintă criza datoriilor europene sau deficitul bugetar din S.U.A.. În schimb atenția s-a mutat înspre o economie care reprezintă o parte însemnată din creșterea globală din ultimele decenii și care acum creează noi îngrijorări. Este evident că autoritățile chineze încearcă să rezolve problemele cu care se confruntă țara odată pentru totdeauna. Dar încercând să administreze cea de-a doua economie ca mărime a lumii și o țară cu 1,3 miliarde de cetățeni într-un proces de tranziție nu este ușor.

Ideea fundamentală este că economia Chinei nu a fost niciodată un miracol. A urmat un model de îmbogățire tipic multor altor țări de-a lungul istoriei. Acest proces a devenit echivalentul unui “miracol” datorită numărului extrem de mare al populației, peste 620 de milioane de oameni reușind să scape de povara grea a sărăciei. Acum țara are nevoie să își mute atenția spre interior, spre creșterea unor profituri sustenabile și o rețea crescută de asigurări sociale pentru a permite o reducere a economiilor și creșterea consumului.

În opinia noastră, este prea devreme să numim această tranziție un succes sau un miracol, dar ar fi de asemenea prematur să o discredităm ca fiind un miraj.

Bibliografie

Cărți:

1. Abdulah Hamed, The problems of China’s Health Care System: Reasons for This Development and Improved Suggestions, Editura Diplomica Verlag GmbH, Hamburg, 2010.

[2] Barro, Robert J. „Economic Growth in a Cross Section of Countries”, The Quarterly Journal of Economics, MIT Press, vol. 106 (2), May, 1991.

[3] Barro, Robert J., „Miopia and Inconsistency in the Neoclassical Growth Model”, NBER Working Papers 6317, National Bureau of Economic Research Inc., 1997.

[4] Barro, Robert J., Jong-Wha Lee „Losers and Winners in Economic Growth”, NBER Working Papers 4341, National Bureau of Economic Research Inc., 1993.

5. Cai, D. et al. (editori), Xi Zhongxun Governing Guangdong (Xi Zhongxun Zhuzheng Guangdong), Beijing: Chinese Communist Party History Press, 2008.

6. Chack-kie Wong, Vai Io Lo, Kwong-leung Tang, China’s Urban Health Care Reform: From State Protection to Individual Responsibility, Lexington Books, Oxford UK, 2006.

[7] Chen, B., Y. Feng „Some political determinants of economic growth”, European Journal of Political Economy 12, 1996.

8. David A. Ralston, Jane Terpstra-Tong, Robert H. Terpstra, Xueli Wang, Carolyn Egri, “Today's state-owned enterprises of China: are they dying dinosaurs or dynamic dynamos?”, Strategic Management Journal, Volume 27, Issue 9, September 2006.

9. Dicționar enciclopedic românesc, Editura Politică, București, 1964.

10. Epstein, I. (editor), Chinese Education: Problems, Policies, and Prospects, Garland Publishing Inc., New York, 1991.

11. Eswar Prasad și Shang-Jin Wei (editori) Capital Controls and Capital Flows in Emerging Economies: Policies, Practices and Consequences, 2007.

12. F. Perroux, L`europe sans rivages, P.U.F. Paris, 1954.

[13] Feng, Y. „Democracy, political stability and economic growth”, British Journal of Political Science, 1997.

[14] Feng, Y., Jacek, K., Zack, P.J., „Governance, development and fertility transition: Cross-country evidence, Pacific, Asia and China, în F. J. Richter (ed.) Economic Development and Crisis in East Asia, Greenwood, New Jersey, 2000.

15. Fingar, T. , Linda A. Reed, An Introduction to Education in the People’s Republic of China and U.S. – China Educational Exchanges, Comittee on Scholarly Communication with the People’s Republic of China and National Associations for Foreign Student Affairs, National Academy of Sciences, Washington, 1982.

16. G. Carron și A. Bordia (editori.), Issues in planning and implementing national literacy programmes. UNESCO, International Institute for Educational Planning, 1985.

17. Gerald Bloom, Shenglan Tang, Health Care Transition in Urban China, Ashgate Publishing Company, Burlington, USA, 2004.

18. Lin, J., Social Transformation and Private Education in China, Westport, CN: Praeger, 1999.

19. Nancy N. Chen, Constance D. Clark, China Urban: Ethnographies of Contemporary Culture, Duke University, Durham NC SUA, 2001.

[20] Persson, Torsten, Guido Enrico Tabellini, Political Economics: Explaining Economic Policy, Massachusetts Institute of Technology, 2000.

21. Statistical Communique of the People's Republic of China on the 2000 National Economic and Social Development, February 28, 2001.

22. Lewis, W. Arthur, The Theory of Economic Growth, Routledge Library Edition – Economics, Abingdon, 2003.

23. Mitter, W. și U. Schafer (Ed.), Upheaval and change in education. Papers presented by member of the German Institute at the World Congress of Comparative Education, “Education, Democracy and Development” (8th), Prague, Czechoslovakia, July 8-14.

24. Wang, Y., Li, J., Reform in literacy education in China. UNESCO, International Bureau of Education, 1991.

25. Yves, Bernard, Jean-Claude Colli, Vocabulaire économique et financier, Editions Du Seuil, Paris, 1976.

Articole:

Arvind Virmani, “China’s Socialist Market Economy: Lessons for Democratic Developing Countries!”, Planning Commission, Working Paper, No. 5/2006-PC, 2006, p. 1.

China Population & Employment Statistics Yearbook, 2009, pp. 157-159.

Démurger, S., J. D. Sachs, W. T. Woo, S. M. Bao, și G. Chang, “The relative contributions of location and preferential policies in Chinas regional development: being in the right place and having the right incentives”, China Economic Review, vol. 13(4), 2002, p. 456.

FMI, 2012 Article IV Report, People’s Republic of China, July 2012, p. 8.

Meng, H., Literacy assessment practices (LAP) in selected developing countries: China case study. Discussion Document Prepared for ILI/UNESCO LAP 2nd Experts’ Meeting UNESCO Paris, 7-8 March, 2002.

Morrison, Wayne M., “China’s Economic Rise: History, Trends, Challenges, and Implications for the United States”, Congressional Research Service, 23 Iunie, 2013, p.2.

U.S. Chamber of Commerce, 2012 China Business Climate Survey Report, March 26, 2012, p.10.

UNESCO, Literacy and non-formal education in the E-9 Countries, Paris, 2001

Wang, J., “The Economic Impact of Special Economic Zones: Evidence from Chinese Municipalities”, This Version, Hong Kong University of Science and Technology, Septembrie, 2010, p. 6.

Xu, X., Xiaofei Chen, “SEZs: The Starting Point of Progressive Revolution and Opening of China”, World Economic Papers, No 1, 2008, p.14.

Pagini web:

China Focus: Economist defends relationship between state, private enterprises, http://news.xinhuanet.com/english/china/2012-05/12/c_131583787.htm, consultat la data de 26.08.2013.

China’s state-owned enterprises, http://www.asiatradehub.com/china/statecompanies.asp, consultat la data de 26.08.2013.

Chinability, GDP Growth in China, 1952-2011, http://www.chinability.com/GDP.htm , consultat la data de 18.08.2013.

China's smog has cut life expectancy by five-and-a-half years for those living in its polluted north, Mail Online, http://www.dailymail.co.uk/news/article-2358689/Chinas-smog-cut-life-expectancy-half-years-living-polluted-north.html, consultat la 14.07.2013.

Deloitte, Press Release, January 22, 2013, http://www.deloitte.com/view/en_CN/cn/Pressroom/pr/ 105280463d16c310VgnVCM2000003356f70aRCRD.htm , consultat la data de 19.08.2013.

Economic Structure of China, http://www.economywatch.com/world_economy/china/structure-of-economy.html, consultat la data de: 29.07.2013.

Economic Structure of China, http://www.economywatch.com/world_economy/china/structure-of-economy.html, consultat la data de 29.07.2013

Economist Intelligence Unit, http://search.eiu.com/default.aspx?sText=china%20prices, consultat la data de 20.08.2013.

Economist Intelligence Unit, http://search.eiu.com/default.aspx?sText=china%20wages, consultat la data de 20.08.2013.

GDP per capita record masks economic woes, didn’t transform lives: experts, http://www.globaltimes.cn/content/763589.shtml consultat la data de 30.08.2013.

Nesbitt, J., China's Continuing Monopoly Over Rare Earth Minerals, http://www.usnews.com/news/blogs/at-the-edge/2013/04/02/chinas-continuing-monopoly-over-rare-earth-minerals, consultat la data de: 29.07.2013.

No secrets to China's success, http://www.theguardian.com/commentisfree/2009/aug/18/china-economic-growth , consultat la data de 01.09.2013.

Politica unui singur copil din China ar putea fi atenuată pe rând în provincii, http://epochtimes-romania.com/news/politica-unui-singur-copil-din-china-ar-putea-fi-relaxata-pe-rand-in-provincii–185416, consultat la data de 30.07.2013.

World Bank, 2008, http://blogs.worldbank.org/developmenttalk/china-s-special-economic-zones-and-industrial-clusters-success-and-challenges, consultat la data de 31.07.2013.

http://chinaperspectives.revues.org/3083, consultat la data de 29.04.2013.

http://databank.worldbank.org/data/views/reports/chart.aspx, consultat la data de 13.07.2013.

http://databank.worldbank.org/data/views/reports/tableview.aspx, consultat la data de 13.07.2013.

http://elibrary.worldbank.org/content/workingpaper/10.1596/1813-9450-5583 , consultat la data de 01.09.2013.

http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Chinese_administrative_divisions_by_illiteracy_rate#Mainland_China , consultat la data de 30.07.2013

http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_epidemics, consultat la data de 28.04.2013.

http://money.cnn.com/magazines/fortune/global500/index.html, consultat la data de: 26.07.2013.

http://news.xinhuanet.com/english/china/2012-05/12/c_131583787.htm, consultat la data de 26.08.2013.

http://se.shufe.edu.cn/upload/_info/42910_1001270253311.pdf , consultat la data de 31.07.2013.

http://www.dailymail.co.uk/news/article-2358689/Chinas-smog-cut-life-expectancy-half-years-living-polluted-north.html, consultat la data de 14.07.2013.

http://www.green-report.ro/efectele-demografice-ale-poluarii-satele-de-cancerosi/, consultat la data de 27.07.2013.

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC88974/, consultat la data de 28.04.2013.

http://www.ssc.wisc.edu/~munia/475/dahlin0202.pdf , consultat la data de 28.07.2013

http://www.stats.gov.cn/english/newsandcomingevents/t20020329_402459939.htm, consultat la data de 26.08.2013.

http://www.stats.gov.cn/english/statisticaldata/yearlydata/YB1999e/t05e.htm , consultat la 28.07.2013.

http://www.theguardian.com/commentisfree/2012/jul/13/china-economic-success-example-world , consultat la data de 01.09.2013.

http://www.tradingeconomics.com/china/fertility-rate-total-births-per-woman-wb-data.html, consultat la data de 27.07.2013.

http://www.tradingeconomics.com/china/mortality-rate-under-5-per-1-000-wb-data.html consultat la data de 27.07.2013.

http://www.tradingeconomics.com/china/unemployment-rate consultat la data de 29.07.2013.

http://www.un.org/News/Press/docs/2010/sgsm13219.doc.htm, consultat la data de 19.08.2013.

http://www.worldlifeexpectancy.com/country-health-profile/china, consultat la data de 14.07.2013.

www.insee.ro, consultat la data de 14.07.2013.

Bibliografie

Cărți:

1. Barry Naughton, Dali L. Yang (eds.), Holding China Together: Diversity and National Integration in the Post-Deng Era (New York: Cambridge University Press, 2004)

2. Bob Davis, "Blueprint of China Reforms: Leaves Role of Party Vague," Wall Street Journal, February 28, 2012

Chenggang Xu, "The Fundamental Institutions of China's Reforms and Development," Journal of Economic Literature 2011, 49:4, 1076-1151

3. Li Yang, " China's Growth Miracle: Past, present, and future", Chinese Academy of Social Sciences, 3 iulie 2013, Elvetia

4. Eric Maskin, Yingyi Qian, Chenggang Xu, "Incentives, Information, and Organizational Form." Review of Economic Studies, April 2000, 67(2), p. 359-78

5. Flora Montcorbier, Chine, les habits neufs du capitaisme mondial, « Éléments », nr. 140, sept. 2011, p. 34

6. Michael Wines, "China Fortifies State Businesses to Fuel Growth," New York Times, August 29, 2010

7. Patrick Chonanec, "China State Enterprises Advance, Private Sector Retreats" Forbes.com,  August 31, 2010

7. Qiao Liu și Alan Siu, "Institutions, Financial Development, and Corporate Investment: Evidence from an Implied Return on Capital in China," Hong Kong Institute of Economics and Business Strategy, December, 2006

Articole:

1. "Entrepreneurship in China: Let a million flowers bloom," The Economist, March 10, 2011

2. "When Fund Raising is a Crime," Economist, April 16, 2011, 69

3. "Entrepreneurship in China: Let a million flowers bloom," The Economist, March 10, 2011

4. Unesco Institute for Statistics/OECD/World Education Indicators Programme, Financing education – Investments and returns. Analysis of the world education indicators, 2002, p. 102

5. Revista Geopolitica, Provocarea Dragonilor – Miracolul chinez, Anul V, nr. 21, Editura Top Form

Internet:

1.http://www.curierulnational.ro/Economie%20mondiala/2014-04-07/China+anunta+noi+initiative+de+crestere+economica accesat la data de 15.12.2013

2.http://www.ziare.com/economie/stiri-economice/china-prima-putere-mondiala-in-12-domenii-ale-economiei-globale-1248466 accesat la data de 17.12.2013

3.http://semneletimpului.ro/international/asia/china/china-a-aprobat-modificarea-politicii-copilului-unic.html accesat la data de 09.01.2014

4.http://www.business24.ro/international/china/china-se-pregateste-sa-renunte-la-politica-copilului-unic-din-cauza-imbatranirii-populatiei-1533744 accesat la data de 10.01.2014

5.http://www.curierulnational.ro/Actualitate/2013-01-19/+Populația+Chinei+a+urcat+la+1,354+miliarde accesat la data de 24.01.2014

6.www.businessday.ro – accesat la 02.03.2014

7.http://www.economist.com/blogs/dailychart/2010/12/save_date accesat la data de 02.03.2014

8.www.comite-valmy.org/spip.php?article768 accesat la data de 17.03.2014

9.http://data.worldbank.org/country accesat la data de 18.03.2014

10.www.chinability.com/GDP.htm accesat la data de 18.03.2014

11.http://blog.mondediplo.net/2011-12-14-Le-printemps-arabe-vu-par-Pekin accesat la data de 18.03.2014

12.www.prcgov.org/index.php accesat la data de 21.03.2014

13.www.lefigaro.fr/conjoncture/2010/11/25/04016-20101125ARTFIG00715-chine-chongqing-nouvelle-capitale-du-grand-ouest.php accesat la data de 25.03.2014

14.www.slate.com/articles/business/project_syndicate/2011/04/beijings_empty_bullet_trains.html accesat la data de 27.03.2014

15.www.ledevoir.com/economie/actualites-economiques/318900/chine-la-main-d-oeuvre-migrante-se-rarefie accesat la data de 27.03.2014