China Ca Superputere pe Scena Internatională

China ca superputere pe scena internațională

Introducere

Capitolul 1. Diplomația

Acest prim capitol al lucrării se va focusa pe relația diplomatică a Republicii Populare Chineze cu unii dintre principalii actori ai lumii la ora actuală plus alte zone de interes primordial al statului chinez. Pricipalii actori identificați și analizați din punctul de vedere al relației diplomatice față de China și a Chinei față de aceștia sunt Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, Rusia, Japonia, India și cele două state coreene, Coreea de Nord, respectiv Coreea de Sud.

Pentru a înțelege mai bine alegerea „Diplomației” ca și principal capitol al prezentei lucrări, aveți mai jos trei definiții ale acestui termen. Conform Dictionary.com Diplomația este:

conduita adoptată de oficiali guvernamentali pentru negocieri și alte relații între națiuni;

arta sau știința de a efectua astfel de negocieri;

abilitate în gestionarea negocierilor, manipularea oamenilor (în cazul nostru state), etc, astfel încât să fie puțin sau deloc rea voință; tact.

De la fondarea Chinei noi, obiectivele de bază ale diplomației sale au inclus: asigurarea independenței naționale, suveranitatea și integritatea teritorială, menținerea păcii mondiale, și să depună eforturi pentru un mediu internațional favorabil pentru dezvoltarea țării. În realitate, China ca și orice alt stat își urmărește interesele naționale care se manifestă atât pe plan intern, cât și din ce în ce mai prezent și vocal pe scena internațională, diplomația (influența diplomatică) a Chinei fiind una dintre principalele arme pe care statul chinez îl utilizează.

Având în vedere aceste lucruri, lectura acestui prim capitol va conferi o bază vșară de informații asupra evoluției relațiilor și a modului în care statul Chinez face diplomație cu principalii actori internaționali ce dispun de o importanță internațională sau regională consistentă în viziunea chineză.

1.1 Uniunea Europeană – China

Istoria și geografia au avut întotdeauna un rol primordial in definirea si explicarea lumii de la începuturile ei până în prezent, explicând trasarea granițelor, despărțirea și categorisirea popoarelor în funcție de modul lor de organizare, de grupare, de confesiune, de comunicare sau pur și simplu în funcție de spatial în care locuiesc sau de modul în care arată.

Interesant este faptul că două dintre cele mai depărtate poluri ale supercontinentului Euroasiatic au fost legate de-a lungul istoriei între ele începând de la cunoscutul „drum al mătăsii” ce pornea din China și se termina în Europa orientală, până la relațiile și parteneriatele diplomatice și economice din prezent.

Punctul de focalizare al acestui subcapitol se vrea a fi relațiile diplomatice dintre cei doi mari actori ai scenei internationale, aici făcând referire la China, respectiv Uniunea Europeană. Aici trebuie sa trecem în revistă faptul că odată cu finalul secolului trecut, statul chinez, ieșit de sub politica sa izolaționistă, a adoptat o reformă spre o deschidere politică în anul 1978. Rămas principalul exponent al comunismului pe continent după cutremurul international generat de căderea Uniunii Sovietice, Republica Populară Chineză a transformat politica sa de deschidere în parteneriate strategice cu principalele state și entități suprastatale ale lumii, printer care se număra și Uniunea Europeană.

Astfel putem observa că nu întâmplarea face ca în prezent între cei doi actori principali ai scenei internaționale prezente să existe diferite parteneriate, legături la cel mai mare nivel diplomatic, agende de activități diplomatice și economice commune sau chiar instituții specializate a căror departamente să aibă ca domeniu de competență relația dintre Uniunea Europeană și China.

Deși începând cu anul 1978, Republica Populară Chineză și Uniunea Europeană (UE) au încheiat diferite parteneriate printre care se numără Înțelegerea pentru Cooperare și Comerț din 1985 care a pus pe mai departe bazele Parteneriatului strategic, Delegația Uniunii Europene în China ne vorbește despre startul dialogului politic între cele două parți odată cu anul 1994.

În prezent, cadrul dialogului politic dintre UE și China, conform aceleiași delegații ce aparține Serviciului European de Acțiune Externă (EEAS – European External Action Service) și îndeplinește același rol diplomatic precum o ambasadă a unui stat, este reprezentat de:

„Summit-urile anuale, la nivelul șefilor de stat sau de guvern. Acestea au loc alternativ în China și Bruxelles. UE este reprezentată de președintele Consiliului European și președintele Comisiei Europene, asistată de Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate

Un dialog politic periodic privind aspectele politice strategice și externe între Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate / vicepreședinte al Comisiei și consilierul de stat din China responsabil pentru afacerile externe.

Reuniuni atunci când este necesar între Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate / Vicepreședintele Comisiei și ministrul de externe al Chinei, în plus față de reuniunile anuale în marja Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.

Reuniuni anuale ale UE și directorilor politici chinezi. Acestea alternează între Beijing și Bruxelles.

Reuniuni anuale între directorul UE pentru afaceri din Asia Pacific, și omologul său din China cu privire la problemele din Asia și Pacific. Acestea alternează între Beijing și Bruxelles.

Reuniuni cel puțin o dată pe an, între UE și experții chinezi privind securitatea internațională, controlul armamentelor, neproliferarea și de controlul exporturilor.

Reuniuni cel puțin o dată pe an între UE și experții chinezi privind controlul armelor de calibru mic și armament ușor.

O reuniune la fiecare șase luni, între ministrul Afacerilor Externe al Chinei și ambasadorilor din Uniunea Europeană delegați la Beijing.

O reuniune la fiecare șase luni între Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate / Vicepreședintele Comisiei și ambasadorul Chinei la Uniunea Europeană.”

Pe lângă acest cadru politic generat de către Uniunea Europeană, mai există și un document important numit Agenda Strategică de Cooperare UE-China 2020. Acest document apare ca o necesitate a tendinței actuale a unei scene internaționale multipolară și o globalizare a economiei care se adâncește tot mai mult în conștiința actorilor statali. Statele devin tot mai interdependente, diversitatea culturală este într-o creștere rapidă iar societatea informațională într-o continuă lărgire și transformare generând un număr tot mai mare și mai diversificat de riscuri, amenințări și vulnerabilități.Pentru combaterea celor precizate mai sus, Agenda Strategică de Cooperare vine cu un număr de inițiative cheie printre care se numără:

„Consultarea pe deplin și în mod eficient pe probleme bilaterale, regionale și internaționale majore de interes reciproc. Consolidarea coordonării pe probleme strategice, politice și de securitate, la nivelul dialogului strategic UE-China. Utilizarea aceastei platforme pentru a mări înțelegerea și aprofunda încrederea reciprocă, a construi un teren comun, și pentru a oferi sprijin strategic pentru promovarea relațiilor bilaterale și a contribui la menținerea păcii și a dezvoltării internaționale.

Consolidarea dialogului și a comunicării privind problemele internaționale și regionale cu implicații majore la nivel mondial. Să intensifice consultările privind Africa, Asia Centrală, America Latină și vecinătatea UE, respectiv China.

Consolidarea cooperării multilaterale înaintea întâlnirilor majore pentru a stabili un sistem mult mai just, transparent, eficient și echitabil al guvernanței globale și pentru a sublinia rolul central al Organizației Națiunilor Unite în afacerile internaționale plus valorificarea organizațiilor multilaterale și platformelor precum G20.

Să consolideze coordonarea și cooperarea, lucrând la reguli mai juste, rezonabile și eficiente în domeniile cheie precum comerțul internațional, finanțele, mediul și schimbările climatice, internetul și noile tehnologii de comunicare wireless.

Să consolideze cooperarea în domeniul promovării securității nucleare, consolidarea regimului internațional de neproliferare și de control al exporturilor aferente, precum și să combată contrabanda cu materiale nucleare.

Multiplicarea schimburilor cu privire la drepturile omului la nivel bilateral și internațional, pe bază de egalitate și respect reciproc. ”

Dialogul politic s-a consacrat prin crearea unei strategii de cooperare care se actualizează la o perioadă de 5 ani. În ultima strategie de cooperare s-a pus accentul pe faptul că partenerii urmăresc aprofundarea relațiilor lor prin intermediul unui dialog politic periodic, în special în următoarele domenii:

schimbările climatice și energia;

imigrația legală și ilegală;

drepturile omului;

comerțul de bunuri,

servicii și accesul la piețe;

embargoul european asupra armelor;

cooperarea privind politica externă și de securitate, în special, privind prevenirea conflictelor, combaterea proliferării armelor de distrugere în masă;

justiția, libertatea, securitatea, prin concentrarea asupra combaterii terorismului, crimei organizate, traficului de ființe umane, drogurilor, traficului de arme de calibru mic și de armament ușor.

Pe măsură ce parteneriatele s-au dezvoltă, așteptările și responsabilitățile de ambele părți cresc. Uniunea Europeană a fost printre primii actori internaționali care au sesizat creșterea Chinei în ultimele decenii și s-au implicat în tranziția ei spre o evoluție în ceea ce privește dezvoltarea drepturilor omului și a societății, cât și pe domeniile de importanță.

Într-un comunicat al Comisiei Europene către Consiliu și Parlamentul European se precizează fatul că „ UE ar trebui să sprijine în continuare reforma internă pe plan politic și economic a Chinei pentru o Chină puternică și stabilă care să respecte pe deplin drepturile și libertățile fundamentale, protecția minorităților și garantarea statului de drept.”

Tot în același document, comisia informează și de suportul părții chineze în ceea ce privește implementarea reformelor menționate mai sus. Astfel se afirmă că „conducerea chineză a declarat în repetate rânduri sprijinul pentru reforme, inclusiv cu privire la drepturile și libertățile fundamentale. Dar, în acest domeniu progresul pe teren a fost limitat. UE trebuie să ia în considerare modul în care poate ajuta cel mai eficient procesul de reformă a Chinei, ceea scoțând în evidență că o mai bună protecție a drepturilor omului, o societate mai deschisă și mai mult un guvern responsabil ar fi benefice în China și esențiale pentru creșterea economică continuă.” Comisia punctează totodată că „democrația, drepturile omului și promovarea valorilor comune rămân principii fundamentale ale politicii UE și de o importanță centrală pentru relațiile bilaterale. UE ar trebui să sprijine și să încurajeze dezvoltarea unei societăți civile depline, sănătoasă și independentă în China. Acesta ar trebui să sprijine eforturile de consolidare a statului de drept – o bază esențială pentru toate celelalte reforme.”

Partea Chineză punctează de asemenea progresele făcute de cele două părți în privința dialogului politic, al parteneriatelor și al dezvoltării relațiilor bilaterale între cele doi actori.

Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Populare Chineze precizează că China a menținut schimbul frecvent de vizite la nivel înalt cu UE și statele sale membre, China și UE au desfășurat dialoguri și consultări intensive la diferite niveluri și în diferite forme și au menținut o comunicare strânsă pe probleme internaționale majore.

Punctul de vedere al statului chinez este continuat și de următoarele precizări care notează că negocierile pentru Acordul de parteneriat și de cooperare (APC) au continuat să facă progrese, schimburile între parlamentele și partidele politice au procedat în mod constant, iar interacțiunile între diferitele sectoare sociale sunt în plină desfășurare.

Astfel se observă interdependențadintre cei doi actori ai scenei internaționale generată de către cadrul internațional actual care îi obligă pe aceștia să coopereze pentru crearea unui cadru la nivel internațional de pace, securitate și prosperitate spre care ambele părți tind la nivel declarativ și nu numai, lucru care este evidențiat de multitudinea de inițiative diploatice și economice la toate nivelele începând de la comerț, politică, dezarmare, mediu și încheind cu drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

1.2 Statele Unite ale Americii – China

În această parte a lucrării vom aborda cel mai puternic binom al status-quo-ului internațional al prezentului, Statele Unite ale Americii și Republica Populară Chineză, mai precis situația relațiilor diplomatice dintre cele două în prezent.

Cu toate acestea, pentru a ajunge la situația prezentă trebuie mai întâi explicat foarte pe scurt trecutul apropiat și tumultos al relațiilor dintre cele două state. După cum ne spune istoria, cunoaștem faptul că Republica Populară Chineză a luat naștere în urma unui război civil început odată cu încheierea armistițiului dintre chinezii naționaliști și cei comuniști care până la acel moment au cooperat pe tot parcursul celui De-Al Doilea Război Mondial împotriva unei Japonii ce se dorea un imperiu.

De îndată ce războiul care a cutremurat lumea s-a încheiat cu victoria puterilor aliate, a început conflictul chinez între partea naționalistă susținută de către Statele Unite Ale Americii și partea comunistă condusă de Mao Ze Dung susținută puternic de către Uniunea Sovietică. Bucurându-se de un sprijin mai puternic și de o popularitate în creștele în rândul țăranilor și muncitorilor chinezi, comuniștii câștigă războiul civil forțându-i pe naționaliști să se retragă pe insula Taiwan unde au întemeiat propria republică chineză. Acest fapt, la care se mai adaugă și tensiunile generate de Războiul din Coreea au deteriorat pe o perioadă destul de mare relațile dintre cele două state.

Relația dintre cei doi actori s-a îmbunătățit odată cu venirea administrației condusă de Richard Nixon la casa albă în 1969. Urmând sfaturile binecunoscutului său consilier Henry Kissinger, acesta a pus bazele unei colaborări mult mai strânse cu statul chinez. Acest lucru a dus la apariția unei breșe în sistemul comunist influențat de Uniunea Sovietică și la ascederea Republicii Populare Chineze ca membru permanent al Consiliului Organizației Națiunilor Unite în locul Republicii China(Taiwan) în 1971.

Având acest scurt istoric putem observa evoluția grea, dar în același timp imensă a relațiilor dintre cele două state care în prezent sunt principalii exponenți ai democrației (SUA), respectiv comunismului reformat (China) și reprezintă una dintre cele mai mari și mai strânse interdependențe ale scenei internaționale actuale.

Conform Biroului de Afaceri în Asia de Est și Pacific al Departamentului de Stat american, „Statele Unite ale Americii încearcă să construiască o relație pozitivă, de cooperare, și cuprinzătoare cu China, prin extinderea domeniilor de cooperare și abordarea domeniilor de dezacord, cum ar fi drepturile omului și securitatea informatică. Statele Unite salută o China puternică, pașnică și prosperă care ar juca un rol mai important în afacerile mondiale și urmărește să promoveze cooperarea practică cu China.„

În susținerea celor spuse de către Biroul de Afaceri în Asia de Est și Pacific vine discursul fostului ministru de externe chinez, aflat în funcție la momentul ținerii discursului care vorbește despre faptul că „de-a lungul ultimilor 30 de ani, schimbări istorice au avut loc în relațiile dintre China și în lume. China este acum mai strâns legată de restul lumii.[…] Relația China-SUA a parcurs un drum lung și au realizat progrese remarcabile în ultimii 30 de ani. Cresterea relațiilor China-SUA nu a adus doar beneficii enorme pentru cele două țări și cele două popoare, dar, de asemenea, a contribuit profund la pacea și dezvoltarea mondială. De la începutul noului secol, China și Statele Unite si-au extins interesele comune și consensul strategic, au intensificat dialogul, schimburile și cooperarea reciproc avantajoase, și au adus relațiile noastre bilaterale într-o nouă etapă de dezvoltare.”

Pe de altă parte,prezenta poziție chineză prin actualul său ministru al afacerilor externe Wang Yi expune o altă variantă precizând că „ fiind cea mai mare țară în curs de dezvoltare (China) și cea mai mare țară dezvoltată (SUA), este inevitabil ca între cele două să nu existe contradicții, iar noi contradicții vor apărea mereu chiar dacă cele precedente au fost rezolvate. Cele două părți ar trebui în timp util să facă față contradicților în relația China-SUA și să elimine neînțelegerile printr-o comunicare strînsă și eficientă și totodată să managerieze și controleze neînțelegerile într-un mod constructiv pentru a preveni ca problemele minore să devină probleme majore.”

Același Wang Yi mai declara că „privind în viitor, interesele China-SUA doar vor crește, nu se vor diminua, iar domeniile în care cele două state ar trebui și pot coopera doar se vor lărgi, nu restrînge.Prin urmare , cele două părți ar trebui nu doar să se gîndească cum pot face partea cealaltă să facă ceva, ci și să se gîndească la ceea ce pot face împreună, astfel încât să facă tortul intereselor comune mai mare”

Deși există o multitudine de înțelegeri și documente semnate între cele două părți publicate de cele două ministere de externe pe platformele lor digitale (The Inter-sessional Meeting of China-US Strategic dialogue-2014,Work Together for a Bright Future of China-US Cooperative Partnership-2012, China-US Relations in the New Century-2008, la care se mai adaugă declarații comune ale reprezentanților celor două state), Departamentul de stat american susține că „Dialogul strategic și economic anual a servit ca o platformă unică pentru a promova înțelegerea bilaterală, extinde consens, discuta diferențele, să construiască încrederea reciprocă, și de a crește cooperarea. Pista strategică a Dialogului Strategic Anual a produs beneficii pentru ambele țări printr-o gamă largă de proiecte și inițiative comune și căi extinse pentru abordarea provocărilor regionale și globale comune, cum ar fi preocupările de proliferare în Iran și Coreea de Nord, tensiunile dintre Sudan și Sudanul de Sud, schimbările climatice , protecția mediului și securitatea energetică.”

Statele Unite se mai implică prin căi diplomatice în statul chinez prin „programele de asistență ce se concentrează pe patru domenii principale: sprijinirea eforturilor privind protecția mediului și atenuarea schimbărilor climatice; avansarea statului de drept și a drepturilor omului; asistarea comunităților tibetane; și abordarea amenințării bolilor pandemice. Sprijinul SUA pentru transparența și guvernanța traversează aceste sectoare, sprijină dezvoltarea legislației pentru mediu, precum și un sistem de justiție liber, echitabil și accesibil.”

Cu toate că există contradicții politice, militare (vom discuta în capitolul III), dar în același timp înțelegeri prospere pe plan diplomatic în politica de peacekeeping și pe plan economic (capitolul II), relația China – Statele Uniete ale Americii tinde spre o tot mai mare cooperare deoarece în contextul internațional actual, cele două state reprezintă principalul pol de stabilitate politică și diplomatică la nivel mondial din cauza faptului că au ajuns la un nivel foarte ridicat de interdependență care momentan nu poate genera un conflict major între cele două puteri, dovadă fiind activitățile și declarațile comune ale reprezentanților celor doi actori la summit-urile nucleare, întâlnirile pe teme economice sau de cooperare și în operațiunile Organizației Națiunilor Unite unde cele două participă (cu cote diferite în favoarea SUA) cu personal militar la operațiunile de menținere a păcii și financiar.

1.3 China și alte state vecine

1.3.1 Relațiile dintre China și Japonia

Istoria ne învață printre multe altele că războaiele pot modela lumea îndreptând-o către un anumit fel de evoluție. Tot istoria ne arată și faptul că războaiele nasc rivalități, ură, haos și moarte lăsând în urma lor o rană în conștiința popoarelor implicate în aceste războaie.

Aceasta ar fi una din explicațile lipsei de încredere și a greului mers al evoluției relațiilor diplomatice între Republica Populară China și Japonia. Petele invaziei și ocupației japoneze a regiunii Manciuria plus vărsarea de sânge a războiului sino-japonez finalizat odată cu cel De-Al Doilea Război Mondial, au rămas adânc întipărite în memoria poporului chinez. De cealaltă parte a baricadei, Japonia se teme de o Chină aflată în plin avânt economic și militar. Cu toate acestea, principala problemă din relația dintre cele două state este reprezentată de chestiunea insulelor Senkaku, teritoriul aflat între cele doi actori și disputat de către ambii din cauza unor zăcăminte aflate în zona insulelor nelocuite de către oameni, dar în special din cauza loviturii de imagine și de prestigiu reprezentat de controlul acestora. Alte probleme care afectează relația dintre cele două văzute de către partea chineză sunt: problema Taiwan-ului (recunosctu de către Japonia), cooperarea pe tema de securitate dintre Japonia și Statele Unite, sau alte probleme istorice.

Prima normalizare a relațiilor dintre cele două state a avut loc în 1972. După acel an Japonia s-a implicat în îmbunătățirea relației diplomatice cu China oferind ajutor financiar în anumite domenii precum sănătatea, iar comerțul s-a îmbunătățit iar o mulțime de companii japoneze s-au extins în China. În două declarații de presă, mai întâi în 2006 și mai apoi în 2008 când partea chineză a apreciat eforturile depuse de Japonia pentru păstrarea păcii, iar la diferite întâlniri s-au pus în discuție diferite eforturi pentru promovarea unor legături mutual benefice din punct de vedere strategic.

Situația nu s-a îmbunătățit prea repede totuși, relațiile dintre cele două state păstându-se destul de reci, lucru specificat de partea chineză care precizează pe platforma ministerului său de externe faptul că „în 2013, relațiile dintre China și Japonia au întâmpinat dificultăți grave continue, precum și schimburile și cooperarea în diferite domenii au fost grav afectate din cauza provocărilor frecvente din Japonia pe Diaoyu Dao (Insulele Senkaku) și pe probleme istorice. Guvernul chinez acordă o importanță pentru relațiile sale cu Japonia și a avut loc o viziune coerentă în faptul că relațiile dintre China și Japonia ar trebui să se dezvolte pe baza celor patru documente politice dintre cele două țări și în spiritul luării istoriei ca o oglindă și să privească spre viitor . Guvernul chinez a cerut Japoniei să aibă o perspectivă adecvată, să corecteze greșelile,să se ocupe de problemele sensibile în mod corespunzător, și să facă eforturi serioase pentru a îmbunătăți relațiile dintre China-Japonia.”

Tot partea chineză punctează faptul că în același an au avut loc diferite întrevederi ale oficialităților chineze cu omologii lor japonezi pentru a discuta controversele la nivelul celor două state. Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Populare China precizează că „la 5 septembrie, președintele Xi Jinping a avut o scurtă conversație cu prim-ministru Shinzo Abe pe marginea summitului G20 Sankt Petersburg și a cerut Japoniei să se ocupe în mod corespunzător problema Diaoyu Dao și alte probleme istorice sensibile”, dar și că „pe 26 decembrie, prim-ministrul japonez Shinzo Abe a acordat ostentativ omagiu la Sanctuarul Yasukuni care onorează criminali de primă clasă-un din cel De-Al Doilea Război Mondial”. Reacția guvernului chinez a fost una foarte clară convocând o întâlnire de urgență între primii reprezentanți ai statului chinez și ambasadorul japonez la Beijing Masato Kitera unde au condamnat acțiunile premierului japonez.

Prima îmbunătățire a relației dintre China și Japonia a fost punctată la Forumul statelor membre APEC (Asia-Pacific Economic Cooperation) ținut în 10 noiembrie 2014 la Beijing, unde președintele chinez Xi Jinping a declarat că „China dorește ca Japonia să continue pe calea dezvoltării pașnice” și „să adopte politici militare și de securitate rezervate”. În replică, premierul Abe a cerut crearea unui mecanism care să faciliteze comunicarea maritimă pentru a evita posibile incidente.

O altă încălzire a relațiilor sino-japoneze a avut loc odată cu Al Șaselea Summit Trilateral între Japonia, China și Coreea de Sud. Într-o declarație comună, cei trei lideri „au recunoscutfaptul că s-au înregistrat progrese constante în procesul de cooperare trilaterală în diverse domenii, în ciuda situațiilor din regiunea Asiei de Nord-Est din ultimii ani, ne-am împărtășit viziunea că cooperarea trilaterală a fost complet restaurată cu ocazia acestui summit, ce are loc la aproape trei ani și jumătate după Al Cincelea Summit Trilaterala ținut în mai 2012. Shinzo Abe, prim-ministru al Japoniei, și Li Keqiang, premierul Consiliului de stat al Republicii Populare Chineze, și-au exprimat aprecierea față de eforturile depuse de Park Geun-hye, președinte al Republicii din Coreea, țara gazdă, pentru a restabili cooperarea trilaterală în ultimii ani.”

Probleme de istorie au fost menționate în cursul acestui summit și prim-ministrul Abe a declarat că el a emis o declarație cu privire la 70 de ani de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, în luna august a acelui an, în care a declarat că „Japonia va lua lecții de istorie și poziția articulată de precedent dulapuri vor rămâne de nezdruncinat în viitor și că, pe baza calea Japonia a luat ca o națiune iubitoare de pace din ultimii 70 de ani, Japonia a fost determinat să contribuie la pacea și prosperitatea lumii mai mult decât oricând înainte”. Conform ministerului de externe japonez, el a mai precizat făcând referire la situația dintre cele trei state și că ele „au nevoie nu numai să facă față istoriei, ci și de a coopera împreună spre viitor, și că nu era productiv să se concentreze pe o anumită perioadă din trecut. El a ajuns la concluzia că Japonia și Coreea cât și Japonia și China a avut o istorie de cooperare și dezvoltare în comun, și el speră să continue să scrie o istorie orientată spre această cooperare trilaterală.”

Astfel se observă evoluția îngreunată a relației dintre cele două state și pata pe care un conflict din trecut poate afecta încrederea mutuală. Totodată putem observa și tendința spre o îmbunătățire a aceste relații determinată de situația actuală a scenei internaționale și de necesitatea de pace și stabilitate în regiune, lucru de care ambii actori sunt conștienți.

1.3.2 Relațiile dintre China și Coreea de Nord și Coreea de Sud

O discutie despre politica chineză pe scena internatională nu poate să fie realizată fără a introduce în complexitatea ei și un capitol despre Peninsula Coreea. După cum bine știm, la ora actuală Peninsula Coreeană este împărțită în două state Republica Populară Democrată Coreea (regim comunist) și Republica Coreea (regim democrat) aflate într-un conflict înghețat de mai bine de 60 de ani.

Pentru a explica mai bine situația actuală dintre cele două state și rolul părții chineze în distribuția actuală a actorilor implicați trebuie să facem apel la istoria recentă a Peninsulei Coreea. Până după cel de-Al Doilea Război Mondial, pe teritoriul peninsulei se afla un singur stat coreean care nu s-a bucurat de o suveranitate din cauza tendințelor expansioniste ale actorilor mult mai puternici din regiune precum Imperiul Mongolez (secolul XIII), Imperiul Chinez (între 1637 și 1895), iar mai târziu Imperiul Japonez (1895-1910 –sub formă de protectorat, iar din 1910 statul coreean este anexat).

Întorcându-ne la perioada următoare celui de-Al Doilea Război Mondial, putem puncta ca prim element esențial alegerile din Coreea care s-a divizat în urma acestora din cauză că sudul și nordul au avut opinii diferite proclamându-se astfel două republici rivale. Principalul eveniment marcant în relația dintre cele două state coreene a fost Războiul Coreean (1950-1953) în care au fost implicați actori precum Statele Unite ale Americii și China.

Conflictul a luat start ca urmare a atacului nordului asupra sudului implicând astfel și Statele Unite ale Americii ce se temeau de o expansiune a comunismului spre Japonia. Implicarea forțelor americane a dus la un avantaj imens de partea statului corean democratic, dar a întâmpinat mari probleme odată cu implicarea armatei chineze ce susținea partea comunistă, astfel principalul obiectiv al celor două părți combatante fiind păstrarea granițelor celor două state coreene pe paralela de 38 de grade, ajungând astfel la un armistițiu ce păstra granițele precedente și construia o zonă demilitarizată de 4 km pe o lungime de 241 km, supravegheată de Organizația Națiunilor Unite.

Apropierea de prezent nu punctează mari schimbări în relația statului chinez cu cei doi actori ai peninsulei, poziția chineză fiind una mai mult neîncrezătoare, față de Coreea de Sud, dar aflată într-o transformare cosiderabilă datorită creșterii rolului Chinei în regiune și una de alianță și protecție față de Coreea de Nord.

Făcând referire strict la relațile China- Coreea de Sud putem scoate în evidență o evoluție spre bine după cum se poate observa că îi place părții chineze să declare în raport cu fiecare stat.

În 2013, parteneriatul strategic și de cooperare între Republica Populară Chineză și Republica Coreea (ROK) a continuat să se dezvolte și schimburile și cooperarea în toate domeniile s-au accentuat și mai mult. Cele două țări au avut schimburi la nivel înalt frecvente și s-au bucurat de comunicare fără obstacole, la toate nivelurile.

Conform statului coreean, relațiile diplomatice dintre cele două părți au fost stabilite doar în 1992. Din punctul de vedere al părți sud coreene poziția chineză este susținută de cifre care arată, după cum menționează și Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Coreea faptul că Republica Populară China este principalul partener comercial al acesteia:

„Comerțul bilateral (2015): 227.4 miliarde $ / Exporturile: 137.1 miliarde $ /Importuri: 90.2 miliarde $”

Pe parcursul vizitei din 27-30 iunie 2013 a președintelui Park din Coreea de Sud în china, Președintele Xi Jinping a declarat că partea chineză acordă o mare importanță relațiilor China-ROK și ia acordat un loc important în relațiile externe generale ale Chinei. China a fost gata să lucreze cu ROK pentru a face planuri bune pentru dezvoltarea pe termen lung a relațiilor bilaterale și de a promova pe deplin cooperarea reciproc avantajoasă în toate domeniile.

De asemenea, Preedintele Park a declarat și el că Republica Coreea a fost pregătită să-și întărească parteneriatul strategic și de cooperare cu China, pentru a împărtăși vise, pentru a caută dezvoltarea comună și de comun acord să promoveze pacea și prosperitatea în Asia de Nord-Est. La acestea se mai adaugă și precizarea părții chineze care ține să puncteze faptul că China și Republica Coreea au consolidat pe mai departe cooperarea în afacerile regionale și internaționale. Cele două țări au menținut comunicarea și coordonare cu privire la aspecte cum ar fi situația din Peninsula Coreeană, reforma Consiliului de Securitate al ONU, cooperarea regională în Asia de Est, G20 și schimbările climatice.

Conform Institutului Asia de Est –Institutul de cercetare Asia (EAI-ARI), sondajele relevă faptul că, în contextul acestor evoluții în relațiile bilaterale, percepția publicului din Coreea de Sud cu privire la China au fost ambivalente. Pe de o parte, Coreea de Sud recunoaște importanța tot mai mare a Chinei pentru prosperitatea sa economică viitoare și potențialul de unificare cu Coreea de Nord. Având în vedere faptul că dependența economică dezechilibrată dintre Coreea de Sud și China s-a intensificat, și că Beijingul și-a consolidat influența politică, economică, diplomatică și culturală asupra Phenianului, sud-coreenii recunosc în mod clar importanța clădirii și menținerea unor relații pozitive cu China.

Revenind la mențiunea prezentată mai sus ce făcea referire la poziția chineză în relația dintre cele două state, vom trece acum în revistă și punctul de vedere al Chinei față de Republica Populară Democrată Coreeană.

La nivelul declarativ oficial, partea chineză menționează că schimburile și cooperarea între cele două țări în toate sectoarele au continuat să crească. China a rămas cel mai mare partener comercial al RPDC. S-au înregistrat progrese constante în cooperare bilaterală de tip win-win, inclusiv în proiecte ce includ "Zona Economică și de Comerț Rason și Zona Economică Hwanggumphyong". În 2013, delegația de veterani ai Armatei Populare Voluntare chineză și delegația de artă a Armatei Populare de Eliberate au luat parte la activități de comemorare a celei de-a 60-a aniversare a Armistițiului Războiului Coreean. Schimburile și cooperarea între cele două țări în domeniile economic, cultural și altele s-au bucurat de o dezvoltare a răsunătoare.

China este aliatul cel mai important al Coreei de Nord , cel mai mare partener comercial și principala sursă de hrană, arme și energie. Aceasta a contribuit la susținerea regimului lui Kim Jong-Un, și s-a opus istoric sancțiunilor internaționale dure privind Coreea de Nord, în speranța de a evita colapsul regimului și un aflux de refugiați peste granița lor 870 mile.

Cu toate acestea, un număr mare de specialiști au punctat faptul că al patrulea test nuclear al Phenianului precum și o lansare de rachete balistice la începutul anului 2016 au complicat relația sa cu Beijingul, care a continuat să pledeze pentru reluarea discuțiilor cu Cele Șase Părți, cadrul multilateral care vizează dezarmarea nucleară a Coreei de Nord. O epurare la topul oficialilor nord-coreeni, deoarece liderul său tânăr a venit la putere, de asemenea, a stimulat reînoirea îngrijorării din partea Chinei cu privire la stabilitatea și direcția de conducere din Coreea de Nord.

Mai mult decât atât, unii experți spun că o dezghețarea anticipată a relațiilor dintre China și Coreea de Sud ar putea schimba dinamica geopolitică în Asia de Est și de a submina relațiile China-Coreea de Nord. Cu toate acestea, în ciuda testelor nucleare succesive ale Coreei de Nord, politica Chinei față de vecinul său s-au schimbat cu greu.

Relația și poziția chineză față de cele două state ale Peninsulei Coreea rămâne în mare parte una cu schimbări minore, dar cu o evoluție potențială uriașă în funcție de rolul pe care dorește China să-l joace atât geopolitic, cât și diplomatic în ceea ce privește politica sa față de „prietenul încăpățânat” nord-coreean și de acțiunile sale pe scena internațională.

1.3.3 Relațiile dintre China și India

Republica Populară China își declară cu fiecare ocazie dorința de pace și stabilitate în regiunea asiatică. Cu toate acestea, nu putem spune despre faptul că această dorință s-a manifestat din totdeauna. Punctul de plecare al acestui subcapitol este o scurtă relatare a relației dintre India și China în instoria recentă a acestora.

O bună perioadă a secolului trecut, relația dintre cele două state a reprezentat o necunoscută din cauza influențelor coloniale. Însă nu la mult timp după instaurarea Războiului Rece au avut loc mai multe incidentecare au dus la definirea relației dintre cele două state ca fiind una tensionată. Odată cu Revoluția Tibetană din 1959 și azilul acordat de către India lui Dalai Lama, tensiunile au tot escaladat ajungându-se ca în 1962 să izbucnească un conflict militar între cele doi actori, motivul fiind o zonă disputată la frontiera comună. Războiul a luat sfârșit la 20 noiembrie 1962 cu o victorie militară de partea chineză, dar fără pierderi teritoriale semnificative de partea indiană.

Apropindu-ne de prezent, putem vorbi despre o antiteză interesantă în ceea ce privește relația diplomatică dintre cele două state. Ambele beneficiază de un avânt economic incredibil și se confruntă aproape cu aceleași probleme interne, dar la nivel regional, poziția celor două state diferă considerabil. India s-a apropiat considerabil de Statele Unite ale Americii și de Japonia pentru a duce o politică de constrânfere a Chinei din cauza îngrădirii realizate de parteneriatul strategic dintre China și principalul rival și inamic din punct de vedere militar al Indiei, Pakistan, și a altor tensiuni regionale.

După cum se poate observa, tensiuni există și vor exista în continuare, dar contextul internațional îi obligă pe cei doi actori să găsească soluții de cooperare pentru stabilitatea și prosperitatea amândurora, implicit a regiunii.

India a punctat de mai multe ori faptul că pretențile teritoriale chineze nu au susținere. Generalul Vijay Kumar Singh ocupant al funcției de ministru de stat pentru afaceri externe din India a explicat situația de la granița comună între cele două părți relatând că „China contestă granița internațională dintre cele două state. În sectorul estic, China pretinde aproximativ 90.000 de kilometri pătrați de teritoriu indian în statul Arunachal Pradesh. Faptul că Arunachal Pradesh este o parte integrantă și inalienabilă a Indiei a fost în mod clar transmis părții chineze în mai multe rânduri, inclusiv la cel mai înalt nivel.”

Tot acesta precizează că pentru soluționarea acestei situații s-au semnat 6 acorduri din 1993 până în 2013. „Aceste acorduri stabilesc parametrii politici și principiile directoare pentru soluționarea problemei de delimitare dintre India și China, se instituie măsuri de consolidare a încrederii pentru facilitarea contactelor și a îmbunătăți înțelegerea și cooperarea între forțele de apărare de frontieră precum și prevăd proceduri care trebuie urmate în cazul în care nu există nici o înțelegere comună a liniei de control actuale”. Toate acestea survin ca urmare a conștientizării din partea celor două părți că doar pacea și liniștea la graniță pot pune bazele unei dezvoltări a relației bilaterale.

Partea Chineză subliniază de asemenea tendința spre îmbunătățirea relației dintre cele două state, lucru punctat în Declarația cu privire la principiile pentru Relații și Cooperare cuprinzătoare între Republica Populară Chineză și Republica India survenită ca urmare a vizitei oficialităților indiene invitate de către partea chineză. Mai precis, se arată faptul că „Cele două părți au convenit că China și India au o dorință reciprocă pentru relații de bună vecinătate și au interese comune largi. Ei au fost de acord să utilizeze pe deplin potențialul și oportunitățile substanțiale pentru aprofundarea cooperării reciproc avantajoase”, precizând că prietenia și cooperarea dintre cele două state satisface nevoia de a promova dezvoltarea socio-economică, păstra pacea și stabilitatea regională și globală, întării multipolarismul la nivel internațional și pentru a profita de factorii pozitivi ai globalizării. În aceeași declarație se menționează că „interesele comune ale celor două părți depășesc diferențele lor.”

Bazele relației dintre cei doi actori precizate mai sus au evoluat spre bine. Astfel s-a ajuns conform părții chineze ca „în 2013, parteneriatul strategic și de cooperare pentru pace și prosperitate între Republica Populară Chineză și Republica India s-a aprofundat și mai mult, cu extinderea schimburilor și a cooperării în toate sectoarele. Cele două țări au menținut o strânsă coordonare și colaborare în afacerile regionale și internaționale.

Evoluția relației bilaterale a continuat prin cele două ministere de externe ale Chinei și Indiei.„ Acestea au menținut legături strânse de comunicare și cooperare. Ele au semnat Protocolul între Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Populare Chineze și Ministerul Afacerilor Externe al Republicii India privind cooperarea în relațiile bilaterale, au ținut al cincilea Dialog Strategic Ministerial, a sasea consultare contraterorismului China-India, prima consultare cu privire la afacerile din Asia Centrală și consultările diplomatice anuale, și a lansat mecanismul de vizite reciproce ale purtătorilor de cuvânt.”

Această transformare s-a observat nu numai la nivel regional , cât și la nivel internațional.„ Cele două țări au au menținut o strânsă coordonare și colaborare în afacerile internaționale. Ele au rămas în strânsă comunicare în organizațiile regionale și internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite, G20, BRICS, BASIC și mecanismul China-India-Rusia, au făcut eforturi active pentru a aborda schimbările climatice, terorismul, produsele alimentare și securitatea energetică, și au protejat interesele comune ale celor două țări și cele al țărilor aflate în curs de dezvoltare în ansamblu.”

O foarte bună relatare a situației prezente dintre China și India este făcută de primul ministru indian, Narendra Modi: „Vor exista întotdeauna sceptici, dar o călătorie de o mie de mile începe cu un pas mic, așa cum spune un proverb chinezesc. Privind în perspectivă, cei doi giganți din Asia vor să creeze un parteneriat mai constructiv și orientat în mai multe direcții și au acceptat un model pragmatic de cooperare, în care elementele de concurență și cooperare vor coexista, sperăm într-o fuziune creatoare.[…] India are nevoie de îndemânare, viteză și proporție pentru a concura cu China. Această receptivitate pentru a învăța din experiențele de dezvoltare unul de la celalalt se reflectă într-o realizare atât în New Delhi cât și Beijing că cooperarea, mai degrabă decât un conflict, va aduce mai multe beneficii și stimula creșterea Indiei și a Chinei și va contribui la conturarea unui secol asiatic echilibrat.

Având în vedere aceste aspecte, putem spune că relația dintre cei doi giganți asiatici reprezintă una dintre cele mai spectaculoase transformări, lucru confirmat în a doua jumătate a anului trecut de către partea indiană care a punctat că „rezultatele obținute sunt impresionante. Au existat 24 de acorduri semnate pe partea guvern, 26 Memorandumuri ale Înțelegerii pe partea de business și două declarații comune, inclusiv una privind schimbările climatice. Aceste rezultate arată fenomenal atunci când considerăm că rezultatele semnificative au fost realizate în septembrie anul trecut, când președintele Xi a vizitat India. Faptul că India și China ar putea veni cu peste 50 de documente rezultate în doar opt luni dezvaluie potentialul imens existent între cele două țări ale noastre, precum și eforturile pe care le-am făcut pentru a ridica parteneriatul nostru”.

1.4. Rusia – China

După cum ne spune și titlul acestui capitol, punctul central pe care ne focusăm în această parte a lucrării este diplomația chineză și evoluția ei pe scena internațională în relația cu actorii în care statul chinez are un interes aparte. Așadar nu poate surprinde pe nimeni includerea relației Republicii Populare China cu Federația Rusă.

Pentru a avea o mai bună înțelegere a acestei evoluții diplomatice și în același timp foarte interesantă din cauza tensiunilor din trecutul apropiat, vom trece în revistă un scurt istoric al acestei relații diplomatice.

Din punct de vedere istoric, nu se poate vorbi de fondarea Republicii Populare China fără a nota influența sovietică în acest context. Printre cele menționate în paginile de mai sus, am precizat faptul că sprijinul puternic al Uniunii Sovietice a fost pilonul forte în conflictul dintre comuniștii chinezi conduși de Mao Ze Dung care au ieșit victorioși și naționaliștii chinezi care s-au retras pe insula Taiwan fondând propria lor republica, cele două entități statale nerecunoscându-se una pe cealaltă până în prezent.

După finalul Războiului civil din China, Uniunea Sovietică și partea chineză au semnat în 1950 un tratat de prietenie și ajutor mutual prin care partea sovietică oferea ajutor și expertiză în ceea ce privește economia Chinei în schimbul unei părți din rezerva de aur a statului chinez, tratat dezavantajos și acuzat mai târziu de partea chineză. Trecerea prin inițiativele lui Mao care au adus țara într-o mare suferință, mai precis prinpolitica „Marelui Pas Înainte” și a „Revoluției Culturale” la care se mai adaugă și lipsa de încredere a dictatorului chinez în liderul sovietic Iosif Stalin și mai apoi în Nikita Hrusciov, Republica Populară Chineză a început să ducă o politică duplicitară printr-o apropiere de Statele Unite ale Americii creând astfel o breșă în cortina de influență a Uniunii Sovietice. În urma acestor fapte, China a ajuns la concluzia că poate ajunge o putere în adevăratul sens al cuvântului doar prin forțe proprii. Cu toate acestea, politica duplicitară a lui Mao a fost continuată pe rând de către urmașii acestuia la putere începând cu Deng Xiaoping și încheind cu Xi Jinping. Aceștia deși au păstrat și intensificat relațiile comerciale cu Uniunea Sovietică (Federația Rusă – după 1991), au consolidat poziția Chinei ca principală putere economică a continentului în detrimentul Rusiei, iar în prezent, deși este principalul cumpărător al licențelor pe armament rusesc, bugetul alocat cheltuielilor militare al Chinei l-a depășit pe cel rusesc urmând ca în viitor statul chinez să devină și o putere militară mai mare decât Rusia. Cu toate că există această rivalitate, vom vedea în cele ce urmează că între cele două părți există și interese comune care le leagă.

Având acum la dispoziție un mic context istoric o să ne fie mult mai ușor să înțelegem legăturile diplomatice la care s-a ajuns în prezent și motivele care au generat această situație. Centrul de Studii de Securitate Asia-Pacific Daniel K. Inouye a puctat într-o lucrare de cercetare concentrată pe perspectivele de securitate și cooperare în regiunea Asia-Pacific faptul că „anul 2011 a fost marcat de o serie de "aniversări mici" ale istoriei recente a relațiilor dintre Rusia și China. În urmă cu douăzeci de ani (27 decembrie 1991), Beijing-ul a anunțat recunoașterea Rusiei ca stat independent, după care Protocolul privind relațiile bilaterale a fost semnat (31 decembrie), devenind primul din sute de acorduri ruso-chineze în istoria post-război rece a relaților lor. A urmat a cincisprezecea de aniversare a "Parteneriatului Strategic" între cele două țări (aprilie 1996), declarat de cele două părți drept nucleul relațiilor lor în secolul douăzeci și unu. Cu zece ani în urmă, a fost înfințată Organizația de Cooperare din Shanghai (iunie 2001) și a fost semnat "Tratatul privind buna vecinătate prietenie și cooperare între Federația Rusă și Republica Populară Chineză "(iulie 2001). Liderii ambelor state l-au numit un "document politic care determină dezvoltarea relațiilor chino-ruse în noul secol. "”

Aceste politici sărbătorite prin aniversările menționate precedent sunt resusținute în la nivel politic Conceptul pe Politică Externă al Federației Ruse semnat de președintele aflat încă în serviciu, Vladimir Putin la 12 februarie 2013 care punctează interesant pentru cercetarea noastră faptul că Federația Rusă urmărește: „promovarea unor relații de bună vecinătate cu statele învecinate și oferirea de ajutor la depășirea tensiunilor existente și pentru a preveni alte potențialele tensiuni și conflicte în regiunile adiacente Federației Ruse; și dezvoltarea de parteneriate mutual benefice și egale bilateral și multilateral cu statele străine, asociațiile interstatale, organizațiile și forumurile internaționale;”

În prezent, putem structura interacțiunile bilaterale dintre China și Rusia în două structuri foarte solide. Prima dintre aceste structuri este reprezentată, conform lui Victor Larin de „relația în sfera de high-politics” , mai precis întâlnirile la nivel înalt dintre liderii celor două state sau înalți reprezentanți ai acestora. Tot acesta mai precizează faptul că „timp de două decenii, această relație a demonstrat în mod continuu un standard foarte ridicat, uneori, în detrimentul rezultatelor practice. Nu in mod surprinzător, superlativele au devenit aproape obligatorii în evaluarea politică a relațiilor bilaterale.”

A doua structură este reprezentată interacțiunile transfrontaliere și interregionale dintre cele două state. Aceeași autori ai analizei făcute pe relația China-Rusia menționează că „aceste interacțiuni au puțin de a face cu o cooperare interstatale la cel mai înalt nivel, dar sunt conduse de interesele vitale ale oamenilor simpli și ale oamenilor de afaceri care locuiesc pe ambele părți ale frontierei ruso-chineze foarte mari. Sute de unități administrative și zeci de milioane de oameni sunt implicați în această relație.”

Această situație de la graniță reprezintă mult mai mult decât o cale pentru construirea unei cooperări mai bune între cele două state. După cum probabil cunoaștem aproape toți, situația la granițe a fost în istorie una mai mereu tensionată din cauza împărțirii etnice și culturale și a reprezentat un posibil risc care poate degenera mai târziu la o amenințare și implicit, dacă situația escaladează, la un conflict, contextul actual nefăcând excepție. Vom aborda acest subiect mai târziu în cel de-al treilea capitol al lucrării.

Revenind înapoi la partea diplomatică, trecem în revistă poziția Republicii Populare China. Ministerul Afacerilor Externe al statului chinez subscrie la ideea unei cooperări tot mai strânse și mai eficientă între cele două state și precizează că „în 2013, cuprinzătorul parteneriat strategic de coordonare între Republica Populară Chineză și Federația Rusă a continuat să se dezvolte spre un punct de plecare istoric. Încrederea politică mutuală a fost consolidată, schimburile și cooperarea în diferite sectoare au produs rezultate importante, iar coordonarea strategică a fost în continuu intensificată.”

Statul Chinez mai precizează prin instituția sa pentru relații externe și faptul că relația dintre cele două state s-a extins la „sprijin reciproc și mai ferm cu privire la aspectele privind suveranitatea, securitatea, integritatea teritorială și alte interese de bază. China a sprijinit Rusia în lupta împotriva terorismului și apărarea suveranității și securității sale. Rusia a sprijinit principiile și pozițiile Chinei cu privire la problema Taiwan-ului, problemele regiunilor Tibet (SV-ul Chinei) și Xinjiang (NV-ul Chinei).

Cooperarea la cel mai înalt nivel între cele două state mai este evidențiată de un număr foarte mare de întâlniri, consultări și declarații comune ale principalilor reprezentanți ai statului chinez și cel rus. Doar în ultimii trei ani au existat peste o sută de activități comune, întâlniri între oficialitățile cu rol reprezentativ pentru cele două state, declarații cu privire la relația dintre cele două state ale miniștrilor de resort și întâlniri între liderii celor două state, printre ultimele fiind: Întâlnirea dintre președintele chinez Xi Jinping și șeful staff-ului executivului prezidențial al Rusiei , Sergei Ivanov (25.03.2016), Declarația Ministrului Afacerilor Externe Chinez Wang Yi care preciza la întâlnirea lui cu omologul său rus Sergei Lavrov faptul că „China are încredere deplină în relațiile China-Rusia”(11.03.2016), Al doilea rînd de consultările dintre China și Rusia pe tema securității Nord-Est-ului Asiei(04.03.2016), sau întâlirea dintre Președintele Comitetului Permanent al Congresului Național al Poporului, Zhang Dejiang și primul ministru rus Dmitry Medvedev(17.12.2015).

După cum relatează aceste informații, se poate observa evoluția interesantă relațiilor diplomatice dintre China și Rusia care deși se bat pentru influența pe continentul asiatic și sunt percepute de către unii specialiști drept rivali, rămân la un context de stabilitate, pace și prosperitate generat de interesele comune și de o interdependență care nu se ridică la nivelul dintre statul chinez și Statele Unite ale Americii, dar care este o necesitate pentru dezvoltarea atât a Federației Ruse, cât și a Republicii Populare Chineze.

Capitolul 2. Rolul geostrategic și geopolitic al Chinei

2.1 Armata Chinei

2.1.1 Buget

2.1.2 Capabilități militare: resurse umane și resurse militare

2.1.3 Tehnologia

2.2 Interese geopolitice

2.2.1 Interesele din zona Mării Galbene

2.2.2 Interesele din zona Mării Chinei de Est

2.2.3 Interesele din zona de sud: Burma, Laos, Vietnam.

2.3 Parteneriate strategice

2.3.1 G 20

Capitolul 3. Rolul economic al Chinei

3.1 BRICS

3.2 APEC

3.3 OMC- Organizația Mondială a comerțului

3.4 Organizația pentru Cooperare de la Shanghai

3.5 Tratate bilaterale