China Ca Putere Emergentă ÎN Plan International
ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII
”MIHAI VITEAZUL”
FACULTATEA DE STUDII DE INTELLIGENCE
STUDII DE SECURITATE ȘI INFORMAȚII
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific
Conf. univ. dr. Dragoș ARDELEANU
Absolvent
Std. cap. Andra-Gabriela Tudose
BUCUREȘTI
-2016-
ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII
”MIHAI VITEAZUL”
FACULTATEA DE STUDII DE INTELLIGENCE
STUDII DE SECURITATE ȘI INFORMAȚII
PARADIGME ALE MULTIPOLARITĂȚII ÎN SECOLUL XXI: CHINA CA PUTERE EMERGENTĂ ÎN PLAN INTERNAȚIONAL
-Renașterea puterii chineze-
Coordonator științific
Conf. univ. dr. Dragoș ARDELEANU
Absolvent
Std. cap. Andra-Gabriela Tudose
BUCUREȘTI
-2016-
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………………………………………………..3
Capitolul 1: De la bipolaritate la multipolaritate în sistemul internațional…………………………6
1.1. Transformări în sistemul internațional după Războiul Rece……………………………………………..8
1.2. Declinul unipolarității și apariția de noi centre de putere………………………………………………..10
1.3. Evoluția statelor în curs de dezvoltare………………………………………………………………………….12
Capitolul 2: Ascensiunea Chinei……………………………………………………………………………………..20
2.1. Istoric și evoluții interne…………………………………………………………………………………………….21
2.2. Modelul de dezvoltare al economiei chineze de la socialism la capitalism………………………26
2.3. Rolul Chinei în cadrul organizațiilor regionale……………………………………………………………..32
2.4. Relațiile comerciale…………………………………………………………………………………………………..34
2.5. Noua paradigmă………………………………………………………………………………………………………..38
Capitolul 3: Analiza Ipotezelor Concurente asupra problematicii din Marea Chinei de Sud………………………………………………………………………………………………………………………………..44
3.1. Importanța strategică a Mării Chinei de Sud…………………………………………………………………44
3.2. Interesele Chinei în regiune………………………………………………………………………………………..49
3.3. Aplicarea metodei analitice „Analiza Ipotezelor Concurente” asupra problematicii din Marea Chinei de Sud………………………………………………………………………………………………………………….58
Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………….73
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………76
Anexe…………………………………………………………………………………………………………………………….83
Introducere
Lucrarea de față reprezintă o sinteză a problematicii legate de apariția unei noi ordini internaționale marcate de ascensiunea economiilor și puterilor emergente. După prăbușirea Uniunii Sovietice am fost martorii unor transformări în balanța de putere, ce au venit în contradicție cu asumpțiile realiste privind lipsa progresului în relațiile interumane. SUA a rămas singura putere militară capabilă să acționeze oriunde în lume, însă pe celelalte paliere mai multe state i-au subminat autoritatea. Lumea de astăzi este astfel unipolară și multipolară în același timp.
Importanța și relevanța temei sunt conferite de gradul de interconectivitate ce se manifestă între state. România, ca parte componentă a comunității europene și internaționale, trebuie să fie conectată permanent la trendurile societăți globale. În consecință, lucrarea va conferi un punct de plecare în înțelegerea importanței rolului noilor actori, amplificat de fenomenul globalizării, precum și a riscurilor și oportunităților la adresa intereselor și valorilor constituționale.
Elementul de noutate al temei este refletat în maniera de abordare. Am considerat că este important să înțelegem procesul din spatele evoluției acestor state, tocmai pentru că ne confruntăm cu un aport mare de produse chinezești pe care le asociem cu o calitate derizorie. China nu a făcut altceva decât să se adapteze la cerințele pieței și a oferit ceea ce s-a căutat. În egală măsură, analiza strategiei chineze ne va oferi o imagine clară asupra interesului acesteia de a controla rutele de transport din Marea Chinei de Sud pentru a deveni un actor global.
În conformitate cu specificul temei de abordat, lucrarea se va dezvolta în jurul ipotezei de cercetare conform căreia „China este o putere emergentă în plan internațional, dar nu va ajunge un lider mondial deplin din punct de vedere militar și economic atât timp cât nu controlează Marea Chinei de Sud”. Pentru aceasta, lucrarea va fi structurată pe trei capitole ce contribuie gradual la dezvoltarea ipotezei. Primele două capitole vor avea în vedere dimensiunea economică, iar ultimul capitol va urmări arealul Mării Chinei de Sud.
Ca metodă de cercetare, am ales să aplic Analiza Ipotezelor Concurente, întrucât acțiunile și evenimentele din Marea Chinei de Sud vizează mulți actori cu interese contradictorii și aparent imposibil de armonizat. Pornind de la un set de ipoteze desprinse din puzzle-ul regional, analiza va identifica un scenariu posibil al evoluției problematicii, respectiv impactul său asupra strategiei chineze.
Primul capitol, intitulat „De la bipolaritate la multipolaritate în sistemul internațional”, prezintă transformările în sistemul internațional după încheierea Războiului Rece și prăbușirea regimurilor comuniste. Pentru aproape un deceniu Statele Unite ale Americii a ocupat statutul de putere hegemonică, însă accelerarea fenomenului de globalizare a condus la ridicarea tot mai multor state pe palierul economic. Statele BRICS, unele națiuni din Africa subsaharină sau Asia sunt doar repere izolate a ceea ce astăzi înseamnă multipolaritatea.
Capitolul al II–lea, „Ascensiunea Chinei”, surprinde pașii pe care i-a parcurs statul chinez pentru a atinge statutul de putere actual. Printr-un scrurt istoric am redat evenimentele importante și personalitățile marcante ce au contribuit la tranziția economiei chineze de la socialism la ”capitalismul de stat”. Dezvoltarea accelerată a Chinei s-a realizat prin importuri uriașe de resurse naturale și investiții peste tot în lume. Eforturile sale s-au materializat în crearea unei vaste rețele comerciale, după cum vom vedea în acest capitol. Însă, acest trend de dezvoltare rapidă a condus la dezechilibre interne care, în prezent, generează o scădere a creșterii economice. În acest sens, am inclus în lucrare un pasaj în care voi analiza implicațiile mutațiilor structurale din economia chineză asupra intereselor României.
Nu în ultimul rând, am surprins o tendință de schimbare în rândul societății chineze, generată de creșterea consumului intern și răspândirea principiilor democratice în contextul racordării societății la Internetul Tututror Lucrurilor.
Capitolul al III-lea, pe care l-am intitulat „Analiza ipotezelor concurente asupra problematicii din Marea Chinei de Sud” reiterează ipoteza pentru a demonstra importanța Mării Chinei de Sud în strategia chineză de controlare a rutelor ce tranzitează strâmtoarea Malacca și a resurselor naturale aferente. Capitolul oferă o perspectivă de ansamblu asupra Mării Chinei de Sud, corelată cu beneficiile oferite fiecărui actor din regiune. De asemenea, prezintă originile conflictului și etapele parcurse de statul chinez în încercarea de a-și consolida dominația. Un loc aparte este destinat explicării rolului stablizator al SUA și al Japoniei în Asia de Sud-Est.
De-a lungul timpului, China a fost adepta politicii de ”afirmare pașnică”, de dezvoltarea a relațiilor cu tot mai multe state, fără a face o distincție între prieteni și inamici. Singura formă de ofensivitate a fost vizibilă în efortul a acapara piețele de bunuri și servicii. Acum însă, se îndreaptă către o strategie belicoasă în efortul de a deveni o putere de talia Statelor Unite sau chiar superioară.
În ultimii ani, China a cunoscut o creștere economică semnificativă ce a contrabalansat influența Statelor Unite. Această creștere a fost urmată de o serie de oportunități în ceea ce privește investițiile străine și dinamismul piețelor. În același timp, în perioada 2001-2012 sau „decada de aur” după cum este cunoscută în rândul specialiștilor se credea că statele emergente vor conduce lumea, înregistrând creșteri economice de două-trei ori mai mari decât statele dezvoltate. Cursa pentru resurse naturale s-a declanșat, piețele de comodități au înflorit, infrastructura s-a îmbunătățit și milioane de oameni au fost smulși din pragul sărăciei.
După o perioadă de boom economic, statele emergente traversează o perioadă de stagnare în care trebuie să se concentreze pe creșterea consumului intern, a sectorului terțiar și a inovației. Acest fenomen este vizibil cu precădere în China. După ce miracolul chinez a atras atenția a milioane de oameni, acum se confruntă cu reale dezechilibre. Asemeni pieselor de domino, statele emergente precum India și Brazilia vor fi afectate de scăderea econimiei chineze, pentru că va scădea puterea de cumpărare pe piețele de comodități.
Mare parte din surplusul economic al Chinei a fost dirijat către consolidarea puterii militare și achiziționarea de echipamente performante. Simțindu-se slăbită și înconjurată de SUA, noua obsesie a Chinei este câștigarea controlului asupra Mării Chinei de Sud pentru a-și putea proiecta forța și a stabili o zonă anti-acces. Pentru aceasta a adoptat politica faptului împlinit sau „strategia verzei” construind insule artificiale și solicitând dreptul asupra zonelor economice exclusive până când situația este acceptată de facto de statele vecine.
Iată că secolul XXI aparține Chinei și orice mutații la nivelul societății au repercusiuni asupra stabilității globale. Aparent o problemă de suveranitate, conflictul din Marea Chinei de Sud a escaldat și tinde să degenereze în cel de-al Treilea Război Mondial, purtat de această dată între China și SUA direct sau prin intermediul statelor aliate.
Capitolul 1
De la bipolaritate la multipolaritate în sistemul internațional
Secolul XXI a debutat cu apariția unei noi ordini internaționale. La doar un deceniu după prăbușirea Uniunii Sovietice, lumea a intrat într-un proces de rebalansare a sferelor de putere. Încep să își facă simțită prezența state în curs de dezvoltare, așa numitele economii emergente.
Noțiunea de „economie emergentă” a fost folosită pentru prima dată de către Antoine Willem Van Agtmael în 1981, asociat al Băncii Mondiale, prefigurând astfel schimbarea de paradigmă și intrarea într-o nouă ordine mondială, dominată de „o singură superputere și multe puteri mari”. Este evident că superputerea este SUA, iar puterile mari sunt un grup de state ce nu pun în pericol poziția acesteia, mai exact Uniunea Europeană, China, Japonia, Rusia, India și Brazilia.
În funcție de nivelul de dezvoltare, în general, statele sunt clasificate ca fiind subdezvoltate, în curs de dezvoltare sau dezvoltate. Această clasificare este construită în jurul Indexului de Dezvoltare Umană, ce are drept parametrii PIB-ul pe cap de locuitor, speranța de viață la naștere și nivelul de educație. În categoria țărilor în curs de dezvoltare intră statele emergente, ale căror economii au cunoscut variații de creștere mai mari decât în cazul țărilor dezvoltate. Putem defini astfel o economie emergentă drept economia națională a unui stat care progresează spre a deveni specializată, de obicei prin mijloace de creștere rapidă și industrializare. Progresul este urmat de recunoaștere la nivel internațional și se transpune în politica națională.
În ceea ce privește caracteristicile și procesul sistemic, se poate observa că economiile emergente au străbătut pași similari. În primă instanță, sunt caracterizate de venituri foarte mici pe cap de locuitor, rata mare a șomajului și a populației fără ocupație, instabilitate socială și politică, economie preponderent agrară și manufacturieră, iar sectorul financiar-bancar este aproape nedezvoltat. Ulterior, sunt aplicate politici pentru fiabilizarea economiei și devin baze de producție, exportând masiv și atrăgând investitori străini.
Totuși, fluctuațiile monetare și crizele economice generează dezechilibre greu de surmontat. Investotorii străini aportă un bagaj cultural diferit care se manifestă în rândul populației statului emergent. Este o formă incipientă a globalizării ce are un efect covârșitor asupra unei națiuni conservatoare sau, din contră, îi lărgește orizonturile.
În același timp, se impune o deosebire între economiile emergente și puterile emergente. Puterile emergente sunt statele în ascensiune care au o populație numeroasă și se afirmă ca puteri industrial-financiare și militare, au multinaționale, primesc investiții străine directe și, de asemenea, investesc în exterior. China a ajuns a doua putere economică a lumii, și nu mai poate fi considerată tot o economie emergentă ca și state mai mici precum cele din Africa subsahariană, pentru că deși progresul a fost generat de aceiași factori, creșterea economică și programele de reformă, a atins un nivel superior de dezvoltare. China este, totodată și o putere tehnologică, iar în ultimele decenii se afirmă drept putere spațială alături de SUA, Rusia și India.
În Teoria Relațiilor Internaționale, există o legătură strânsă între economie și politică. Politica economică internațională este abordată în mod diferit din perspectiva realismului, liberalismului (neoliberalismului) și a marxismului. Dintre toate, paradigma liberală și în special neoliberalismul se apropie cel mai mult de ordinea internațională marcată de ascensiunea economiilor emergente, pentru că în timp ce realiștii sunt adepții câștigurilor relative, liberaliștii și neoliberaliștii merg pe premisa câștigurilor absolute.
Liberalismul postulează democrația ca sistemul de guvernământ care asigură dezvoltarea individului. Într-o lume ideală, liberalismul este motorul integrării economice și al globalizării. Liberaliștii consideră că schimburile economice, ca liant între națiuni, sunt fundamentul unei lumii prospere, sigure și libere. Integrarea economică asigură pacea globală și este vizibilă în propagarea schimburilor economice dinspre Statele Unite, către Uniunea Europeană și Orient. Aici intervin însă criticii realiști. Evenimentele istorice au demonstrat că existența mai multor puteri regionale conduce la instabilitate și la conflicte.
Interdependența nu a a avut drept rezultat doar creșterea securității, ci și a prosperității, deoarece „tot mai multe state în curs de dezvoltare experimentează rate de creștere cu 7-10 procente; 13 țări, inclusiv China, au avut creșteri mai mari de 7 procente pe an în ultimii 25 de ani”. Desigur, adepții teoriei marxiste văd această interdependență drept o formă a neocolonialismului. Companiile multinaționale din țările dezvoltate „profită” de pe urma forței de muncă ieftine spre a-și maximiza profitul. În practică însă, teoreticienii trebuie să accepte că dezvoltarea economică facilitează, în ultimă instanță, securitatea socială.
1.1. Transformări în sistemul internațional după Războiul Rece
Perioada post-Război Rece a fost marcată de importante schimbări pe harta politică a lumii. Relațiile dintre state sunt și vor evolua ca relații de forță ȋn care principala preocupare a acestora, indiferent de sistemul politic și ideologic, va fi maximizarea puterii pentru a contracara principalele amenințări. Această manieră de a acționa este postulată de realism, definit drept „o paradigmă conservatoare a relațiilor internaționale ce are la bază o concepție a naturii umane neschimbătoare, dominate de voința de putere, de egoism și de răutate”. În această conjunctură nefavorabilă, provocarea majoră va fi manevrarea corectă a intereselor pentru a se asigura balanța de putere și preȋntȃmpina conflictele.
Putem afirma că, perioada 1947-1991 a reprezentat expresia desăvârșită a realismului, pentru că balanța de putere se exercita între cei doi coloși, SUA și URSS. Orice încercare din partea unui actor de a-și maximiza puterea era percepută ca o amenințare la adresa securității și imediat contrabalansată de celălalt actor. Cursa înarmărilor a avut la bază o filosofie simplă, aceea ca unul dintre state să nu își constituie o forță militară atât de puternică, încât să anihileze statul rival, mai exact un fel distrugere reciproc asigurată.
Sistemul bipolar poate fi considerat stabil pe de o parte, pentru că atrage în jurul său multe forțe mai mici, dar și foarte instabil pentru că forțele respective sunt diferite și nu sunt ușor de uniformizat. Tocmai acest principiu s-a aplicat Uniunii Sovietice. Cu cât a atras mai multe națiuni în cercul său, cu atât le-a gestionat mai greu. SUA și URSS s-au luptat mai mult în cucerirea de sfere de influență în Asia, America Latină și Africa. În capitolele următoare vom urmări cum acele influențe încă se păstrează.
Occidentul, în esență Statele Unite au făcut din anticomunism o politică de stat ce a avut rezultate doar acolo unde „puterea economică și militară puteau acționa eficient”. În tot acest parcurs, SUA a renunțat la moralitate și nu este de mirare că și-a pierdut din adeziune, iar politica sa a eșuat. Colonislismul practicat de marile puteri nu era fundamental diferit de regimul comunist, era tot o formă de dominație, mai mult sau mai puțin legtimă. Valorile promovate de ideologia comunistă erau mult mai atrăgătoare decât colonialismul. Vorbim în primul rând de egalitate, de formarea unei clase sociale uniforme, în care fiecare să aibă șanse egale la dezvoltare. Practica însă a eșuat lamentabil, fapt ce a dus și la pierderea legitimității regimurilor. Statele s-au văzut în ipostaza de a alege democrația vestică sau socialismul estic. Ambele variante avea plusuri și minusuri, dar dorința de libertate a triumfat și URSS s-a prăbușit.
Se consideră că perioada de după Războiul Rece a avut două etape: prima etapă de la 31 decembrie 1991, până la 11 septembrie 2011, iar ce de-a doua de la 11 septembrie până în prezent. În prima etapă, SUA era considerată cea mai mare putere, dar nu atât de relevantă din punct de vedere economic față de deceniile trecute. Cea de-a doua etapă este marcată de cele trei mari puteri, respectiv SUA, China și Europa. În această etapă, în timp ce Statele Unite s-au concentrat asupra războiului împotriva terorismului de sorginte musulmană, Europa și China s-au focusat pe dezvoltarea economică. Strămutarea intereselor SUA a permis, într-o oarecare măsură, emergența acestor state, dar mai ales faptul că nu s-au confruntat cu probleme de securitate, ceea ce ar fi implicat alocarea resurselor în domeniul apărării și descurajării, ca în prezent.
Uniunea Europeană nu deține o forță armată de sine stătătoare, nu se poate vorbi de o alianță în adevăratul sens al cuvântului ca atunci când ne referim la NATO. Uniunea Europeană nu este o putere, doar câteva state precum Marea Britanie, Germania, Franța sau Polonia joacă un rol import la scară internațională. Germania este practic forța economică a Uniunii, dar nu își va asuma și forța militară. Fiind atât de heterogenă, Uniunea nu poate fi considerată, ca bloc, o contrapondere în lupta pentru hegemonie.
Paradoxal, tocmai principiile de autodeterminare și dreptate socială au contribuit la dezvoltarea statelor din Lumea a Treia. Aceste popoare au avut dreptul să se dezvolte singure, să-și clădească un viitor într-o lume multiculturală. Occidentul a fost nevoit să înțeleagă că valorile sale nu sunt universale și că nu va reuși să obțină un consens fără să accepte și celelalte viziuni, care sunt doar diferite, nu neapărat eronate.
Nu în ultimul rând, noua eră a presupus și aportul de riscuri și amenințări la adresa securității statelor. Fără îndoială, cea mai mare amenințare este terorismul, iar ca o cauză conjuncturală a sa, valurile de migranți din Siria și Irak. Războiul din Afganistan și invazia SUA în Irak au accentuat în mare măsură sentimentele negative ale musulmanilor cu privire la civilizația occidentală. Drept urmare, statele trebuie să colaboreze pentru a-și asigura reciproc securitatea. Indiferent de interesele economice și politice divergente, iată că terorismul a adus împreună Europa, Asia și unele țări din Orient. Fără îndoială, Uniunea Europeană se confruntă cu cel mai mare val de imigranți ce poate conduce la dezintegrearea Spațiului Schengen și implicit a Uniunii în sine.
După decenii de conflicte desfățurate în zonele în care cele două puteri doreau să își extindă influența, s-a impus un trend major de demilitarizare. Odată cu dispariția amenințării exercitate de Uniunea Sovietică s-a considerat că va urma o perioadă de reconstrucție și stabilitate. Însă, sfârșitul Războiului Rece nu a pus capăt definitiv conflictelor, din contră, acestea s-au manifestat gradual, din Europa Estică până în Orient și Africa. Războiul din Cecenia, Armenia, Giorgia sau genocidul din Rwanda sunt doar piese din puzzle-ul conflictelor recente.
Se poate spune astfel că această perioadă a adus atât stabilitate, cât și instabilitate în sistemul internațional, mai ales că statele emergente precum China, India, Brazilia sau Indonezia sunt în plin proces de militarizare și dezvoltare. Sistemul armat al acestora nu a atins încă potențialul maxim.
1.2. Declinul unipolarității și apariția de noi centre de putere
Implozia Uniunii Sovietice a adus SUA în fața faptului împlinit, acela de a dobândi statutul de putere hegemonică. Astfel, SUA a trebuit să își asume rolul de propăvăduitor al democrației și să ofere statelor imboldul necesar. Alături de Uniunea Europeană se preconiza la orizont renașterea puterii occidentale.
SUA rămâne de departe cea mai deschisă și flexibilă societate din lume, capabilă să absoarbă alte culturi și ideologii. Tocmai aceste culturi îi permit să prospere, deoarece imigranții mențin o populație tânără și activă. Dinamismul îi permite să se adapteze în condițiile în care tot mai multe state dezvoltă tehnologii și acaparează piețe noi. Faptul că SUA nu a fost niciodată o societate închisă și ierarhizată o menține pe linia de plutire în contextul actual.
În viziunea lui George Friedman, Statele Unite ale Americii rămân în continuare o putere dominanată prin prisma capacității militare uriașe. Nu doar că domină un întreg continent, ci poziția geografică ocupată și lipsa unor vecini puternici i-a permis să proiecteze forța, fără a avea experiența unui război pe teritoriul național. În plus, controlează comerțul internațional. Practic, în timp ce alte state au trebuit să se refacă după război, America a prosperat.
Oricât de puternică este din punct de vedere militar, economic și financiar, SUA nu poate să intervină pentru orice cauză. Iată că, războiul împotriva terorismului a mutat interesul SUA în zona Orientului Mijlociu, ceea ce a permis ascensiunea statelor asiatice, a celor din America Latină sau a Rusiei după cum vom vedea în capitolul următor.
Keneth Waltz recunoaște că ȋn acest univers ambiguu, ȋn lipsa unei puteri majore, dominația superputerilor devine preferabilă, singura garanție a ordinii și a stabilității ȋn lume. Hegemonia, deopotrivă detestată și acceptată, ȋși valorifică valențele persuasive nu din cauză că cei slabi recunosc legitimitatea guvernării celor puternici, ci „pentru că nu este avantajos să intre ȋn conflict cu ei.”
SUA s-a canalizat pe NATO pentru a atrage cât mai multe state ex-comuniste, iar Uniunea Europeană a intrat sub umbrela protectoare a Americii din punct de vedere economic și financiar. Însă, statele occidentale și-au pierdut gloria de altă dată, mai ales pe palierul militar. Au pus prea mult accentul pe securitate și dezvoltare internă și s-au ținut departe de relațiile internaționale.
Statele Unite au rămas o putere globală în domeniul militar și al securității, economic însă tot mai mulți actori se întrevăd la orizont. Cu toate acestea, nu se poate afirma că și-a pierdut dominația în favoarea Chinei, pentru că își menține influența prin intermediul statelor din regiune, state care preferă să se țină departe de cea din urmă. Trecutul a arătat că aceste state au interese conflictuale și că doar rațiunile economice mențin un oareceare climat de stabilitate.
Marina SUA domină Pacificul, singurele state ce i-ar putea submina hegemonia fiind China și Japonia. Ca putere emergentă, China se remarcă drept „fabrica planetei”cu cea mai mare producție industrială în raport cu marile puteri ale secolului. În conformitate cu evoluția fără precedent a Chinei, SUA și-a schimbat strategia națională, îndreptând-o către acapararea piețelor energetice și controlul rutelor de transport(1+1).
La o simplă retrospectivă se poate vedea că în mare măsură ideile și acțiunile Americii au dus la dezvoltarea acestor state. Timp de 60 de ani, Statele Unite a impulsionat statele să își deschidă piețele, să adopte politici liberale și să se alăture comerțului și revoluției tehnologice, într-un cuvânt să nu se opună schimbării. Nu e de mirare că investitori străini vin în America și nu invers ca până acum. Iată că SUA și-a dus la îndeplinire planul, de a globaliza lumea, dar se pare că a uitat să își globalizeze propria societate.
Administrația SUA însăși, prin intermediul secretarului de stat, Madeleine Albright, a reamintit în anul 2000 că nu se dorește „instaurarea și garantarea respectării lumii unipolare” și că în esență ascensiunea economiilor emergente a creat o „lume care ar putea fi numită chiar multipolară”.Anterior în 1998, secretarul de stat, Madeleine Albright, considera SUA, „națiunea de neînlocuit”. Doi ani mai târziu ciocnirile economice se pare că au subminat încrederea „jandarmului mondial”.
1.3. Evoluția statelor în curs de dezvoltare
Nu există o teoria a lumii multipolare, ci mai degrabă multipolaritatea este considerată opusul unipolarității. De-a lungul istoriei, s-a văzut cum perioadele de multipolaritate au condus la instabilitate și incertitudine, exemplul cel mai concludent fiind cele două Războaie Mondiale. În același timp, unipolaritatea seamănă cu tirania, pentru că o singură putere dictează căile de urmat. Multipolaritatea mai înseamnă și ascensiunea actorilor non-statali precum al-Qaeda, gruparea sunită Daesh (autointitulată Statul Islamic) sau Boko Haram.
Iranul, Coreea de Nord, Pakistanul nu sunt altceva decât puteri de talie mică și mijlocie, dar toate au în comun deținerea armei nucleare. În situația în care neînțelegerile istorice dintre Iran și Israel, Pakistan și India, respectiv Coreea de Nord și Coreea de Sud sau Japonia degenerează, efectele se vor răsfrânge asupra statelor din regiune. Integrarea economică este urmată astfel de escaladarea fără precedent a riscurilor și amenințărilor la adresa secutității globale.
Prima acceptare oficială a noilor parteneri economici a avut loc în 2008 când G8 a căpătat o reprezentativitate extinsă sub forma G-20 (Argentina, Australia, Brazilia, China, Canada, Franța, Germania, Italia, India, Indonezia, Coreea de Sud, Mexic, Rusia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Turcia, Marea Britanie, SUA și UE). Rolul principal l-au avut conducătorii Statelor Unite și cel al Republicii Populare Chineze. Acest eveniment arată în mod evident multiplicarea sferelor de influență, dar mai ales preeminența Chinei ca putere economică în zona Asia-Pacific. Ulterior, prin Summit-ul de la Pittsburg din 2009, G-20 a devenit organismul coordonator al aspectelor economice pentru refacerea economiilor după criza din 2008.
Deși este larg răspândită ideea conform căreia BRICS este blocul statelor emergente, o serie de alte națiuni se îndreptă către un loc pe scena globală. În această categorie intră anumite state (Rwanda, Angola, Nigeria, Sierra Leone, Zambia, Ciad) din Africa subsahariană (SSA) a căror clasă de mijloc este în ascensiune. Aceste state sunt mari exportatoare de resurse naturale și astfel dependente de evoluția prețului pe piața de comodități. Conform rapotului Perspective Economice Africane, în 2016 aceste economii vor înregistra o creștere economică de 5,4%. Această creștere se datorează politicilor fiscale ce au dus la stabilizarea piețelor și la atragerea de investitori străini.
Dezvoltarea economică în această regiune este conexată, de asemenea, de evoluția Chinei. China este cel mai mare partener comercial al acestor state, care în schimbul resurselor naturale oferă investiții în infrastructură, iar produsele chineze ocupă un loc privilegiat pe piață.
În America Latină, se remarcă drept economii emergente Mexic, Columbia, Peru, Chile și Argentina. Mexic este a doua economie din regiune, după Brazilia, reușind să aibă un progres favorabil după criza economică din 2008. Mexic se bucură de sprijinul Statelor Unite, dar tinde să fie afectat de scăderea prețului petrolului. Peru și Chile sunt mari exportatoare de minereuri de fier, a căror cerere va crește în perioada următoare, ceea ce le va conferi o ușoară creștere economică. Columbia, de asemenea, a inițiat politici menite se reducă traficul de droguri, principala amenințare la adresa securității și stabilității tuturor acestor state.
După cum am arătat, Uniunea Europeană este foarte fragilă și predispusă destrămării din cauza intereselor divergente dintre puterile dominante. În primul rând, valul de migrație din Orient pe fondul Războiului civil din Siria și amenințării grupării teroriste Daesh va destabiliza și mai mult Uniunea.
Dincolo de problemele economice legate de integrarea imigranților, Europa se confruntă și cu un posibil import de persoane afiliate grupărilor teroriste în condițiile în care în următorii ani procentul populației musulmane ar putea ajunge de 9%. Pericolul este cu atât mai mare, cu cât în Franța și Belgia atentatele teroriste au cauzat zeci de victime. Am putea vorbi și de dependența Germaniei și Italiei de gazul rusesc sau de faptul că Spațiul Schengen este pe cale să se închidă la presiunile și amenințările Marii Britanii de a ieși din alianță.
Expresia desăvârșită a economiilor emergente și a centrelor de putere se întâlnește, fără îndoială, în zona Asia-Pacific. În această zonă, se menține și sfera de influență americană dobândită din perioada Războiului Rece. Această influență este un garant al dominației SUA și o barieră imensă pentru aspirațiile Chinei. SUA procedează în prezent ca și în timpul regimului comunist, îngrădește statul rival. Principalele aliate ale SUA în Asia sunt Japonia și Coreea de Sud.
Japonia este un stat democratic, una dintre economiile prospere asiatice cu un PIB de aproximativ 4,7 miliarde dolari și care se bucură de protecția militară americană. Distrusă de război, Japonia a reușit să edifice o economie competitivă. Nu mai poate fi considerată o economie emergentă, deoarece a depășit acest stadiu, ci o putere în sine. Paradoxal este că, Japonia nu a ales să se răzbune pe SUA după atacul cu cele două bombe atomice de Hiroshima și Nagasaki, ci a preferat să rămână sub protecția sa.
China și Japonia au o lungă tradiție belicoasă. Interesele divergente ale celor două sunt greu de armonizat. Singura slăbiciune a Japoniei este reprezentată de lipsa resurselor naturale. Japonia are o poziție geografică privilegiată, menită a-i asigura proiectarea forței. Din această perspectivă deține o flotă navală importantă, fiind un competitor pentru celelalte state în dominarea Pacificului. Situația este cu atât mai complicată, cu cât Japonia va tinde să devină agresivă dacă nu va mai avea acces liber la rutele maritime.Japonia s-a mai confruntat cu o criză de proporții, sens în care nu va da curs unui alt precedent. Este mai avantajos pentru Japonia să rămână sub aripa Chinei și a SUA decât să se afirme singură.
Coreea de Sud a devenit un mare centru tehnologic și poate fi considerată o putere de sine stătătoare cu un PIB de 1,8 miliarde de dolari, poate chiar printre singurii pioni importanți din regiune. SUA este interesată să mențină legătura cu statul corean pentru influența în Marea Chinei de Sud. Eventuala unificare dintre Coreea de Sud și cea de Nord nu este imposibilă, dar nici plauzibilă în anii ce vor urma. Coreea de Nord nu este o economie stabilă precum Coreea de Sud, dar cea din urmă va avea nevoie de suportul american pentru a-și menține securitatea în condițiile în care administrația de la Phenian realizează tot mai multe teste nucleare și balistice.
În continuare, ne vom opri asupra statelor BRICS pentru a vedea ce caracteristici le distinge în cadrul economiilor emergente și măsura în care reprezintă o contrapondere la hegemonia americană. De asemenea, vom analiza și tendința de înglobare de noi state către o formulă extinsă.
BRICS
BRICS reprezintă un acronim de la Brazilia, Rusia, China, India și Africa de Sud. Aceste state, în esență adevărate civilizații, au înregistrat creșteri economice spectaculoase și sunt unite de o viziune comună cu privire la securitatea internațională și arhitectura economică și financiară a lumii moderne. BRICS găzduiește 43% din populația mondială și 20% din PIB-ul mondial. Fiecare stat, cu excepția Africii de Sud, este o putere regională și atrage în jurul său statele mai puțin puternice pe care le domină. Africa de Sud însă, este un exponent al țărilor în curs de dezvoltare din Africa subsahariană, iar rolul său este amplificat datorită resurselor de metale prețioase (aur) ce au transformat țara într-un mic centru de afaceri. Toate aceste state sunt în proces de modernizare a potențialul armat în scopul promovării intereselor economice.
Ideea de BRICS a fost a Rusiei. În viziunea lui Putin aceste țări aveau să îi folosească drept platformă în a-și recupera influența. După cum se poate observa, planul său a fost unul măreț, pentru că BRICS este într-o oarecare măsură o contrapondere la dominația vestică.
Termenul BRIC a fost prima dată utilizat de către Jim O’Neill de la Goldman Sachs în 2001. Echipa Goldman a condiționat dezvoltarea acestor state de capacitatea unor lideri politici de a menține balanța economică excedentară. La acea dată doar patru state, Brazilia, Rusia, India și China, făceau parte din alianță. Cele patru state erau exponente a patru continente și astfel din Africa nu era niciun stat reprezentat. Statele pretabile de pe continentul african au fost Nigeria și Africa de Sud. Africa de Sud a câștigat statutul și blocul s-a transformat în BRICS, începând cu anul 2011.
În mod evident, BRICS a devenit un brand, o recunoaștere a decăderii Statelor Unite și un exponent al economiilor emergente. La momentul respectiv se credea că începând cu BRICS se naște un nou sistem internațional dinamizat de distribuția puterilor. Profitând de această imagine favorabilă, în perioada 2000-2008, aceste state au depășit ratele de creștere economică a țărilor membre G8. Marea recesiune din 2008 a stagnat progresul economic. Deficitul a pornit din interior, din incapacitatea acestor națiuni de a implementa o identitate colectivă și de a promova cooperarea.
Blocul economic a pus bazele unei Bănci pentru Dezvoltare în 2014, cu sediul la Shanghai care are o rezervă de 100 miliarde dolari, la care China participă cu 41 de miliarde. Necesitatea acestei bănci este conferită de fluctuațiile monedelor celor cinci state, dar și de constituirea unei alternative la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. De asemenea, alte state influente în regiune precum Mexic, Indonezia și Argentina au posibilitatea de a contribui la rezerva Băncii pentru Dezvoltare. Decizia a fost luată în urma Summit-ului de la Durban, din Africa de Sud. Banca BRICS demonstrează încă o dată transformarea BRICS într-un organism de cooperare economică, și nu doar o entitate geopolitică menită a consolida relațiile între state cum se considera până acum.
Brazilia este cel mai mare stat din America Latină, iar poziția geografică și resursele energetice îi potențează statutul de putere emergentă regională. Brazilia mizează pe exporturi și utilizarea surselor de energie alternativă. Din păcate, Brazilia nu are suficient de multe resurse finaciare pentru a exploata rezervele de petrol, iar aici intervin chinezii. Multe din resursele Braziliei au ca destinație finală industria chineză. De asemenea, Brazilia are relații de colaborare strânse cu țări din Africa, unele chiar vorbitoare de limba portugheză. Nu este de mirare că pe viitor va putea să domine Atlanticul de Sud.
Cu toate acestea, Brazilia are încă o infrastructură slab dezvoltată și nu a reușit să reformeze sectorul industrial. Încetinirea economică a Chinei o va afecta în foarte mare măsură, deoarece va scădea cererea pentru resursele naturale. Produsele manufacturiere braziliene au pierdut lupta cu cele chineze, mult mai ieftine. Dacă în trecut, industria manufacturieră avea o proporție mare din PIB, în prezent este nesemnificativă. Produsele chineze sunt exclusive pe piață.
Rusia este adepta lumii multipolare, o lume în care să poată juca un rol și în care să demonstreze că niciun conflict major nu se poate soluționa fără intervenția sa. Rusia se simte înconjurată de NATO, justificându-se astfel poziția ofensivă. Multe state foste satelit sunt în prezent membre ale Tratatului Nord-Atlantic. Prăbușirea URSS nu a semnificat și dispariția definitivă a Rusiei, ci doar a „cortinei de fier”.
Federația Rusă este prea mare pentru a fi ignorată și are foarte multe resurse naturale care îi permit menținerea unei stări de „șantaj” în raport cu Occidentul. Rusia lui Putin este o realitate geopolitică, iar faptul că se dorește refacerea vechiului imperiu nu este deloc surprinzător. Putin mizează pe exportul de produse, dar acesta nu este suficient pentru economie. Marile companii energetice au reintrat în posesia statului. Agricultura este, de asemenea, unealta prin care Putin își asigură o parte din resursele economice pentru ambițiile militare. Se investește mult prea mult în armată, iar populația este îmbătrânită și slăbită.
Rusia se reface profitând de fragmentarea Europei. Uniunea Europeană este vulnerabilă prin dependența de petrol și gaze naturale rusești. De asemenea, Rusia oferă tehnologia nucleară unor state precum Bulgaria, Polonia sau Ungaria în schimbul rentelor lunare ale locuitorilor. Își crește astfel substanțial dependența în zonă sub forma unui cvasimonopol, iar statele respective sunt într-un fel constrânse să nu se depărteze de Moscova, să mențină o relație de colaborare eficientă.
Este pragmatic să considerăm Rusia o putere emergentă. Are caracteristici similare celorlalte state emergente, dar se apropie mai mult de modelul japonez, respectiv renașterea după un mare impas. Spre deosebire de celelate state, Rusia a fost o mare putere, iar perioada de acum este fie una de tranziție, fie una de decădere totală. Pe plan intern, se confruntă cu un deficit mare, dar pe plan extern pare tot mai puternică.
Din moment ce sancțiunile economice au devenit o unealtă a democrației coercitive, Federația Rusă urmărește să creeze în cadrul BRICS o alternativă la Societatea de Telecomunicații Financiare Interbancare Globale (SWIFT). China și India sunt, de asemenea, interesate pentru că în momentul în care Iranul a fost exclus din acest sistem s-au văzut în impasul de a-și procura o resursă vitală, petrolul.
Interesele Rusiei sunt contradictorii și conjuncturale. Nu dorește o Chină puternică în Asia, dar în același timp are nevoie de China pentru a ține departe SUA. Brazilia și Africa de Sud nu îi potențează interesele, sunt doar o garanție a neamestecului vestului. În schimb, India are potențial economic și o poate ajuta să depășească recesiunea.
India este o economie emergentă, dar nu atât de puternică precum China. Temerea conform căreia India va depăși China este mai mult idealistă, deoarece India se confruntă cu decalaje majore privind nivelul de trai, conflicte interetnice și un nivel mare al analfabetismului. Regimul așa zis democratic nu funcționează în totalitate, iar corupția este larg răspândită. De asemenea, populația este în creștere și o va depăși pe cea a Chinei, având în vedere că politica chineză a unui singur copil a fost doar de curând abrogată. O populație mai numeroasă prezintă un singur avantaj în privința forței de muncă, dezavantajul este că disparitățile economice se accentuează. Drepturile omului rămân o chestiune sensibilă și în India.
Creșterea economică se datorează reformelor liberale privind internaționalizarea comerțului, atragerea de investitori, investiții în centre de cercetare și dezvoltare, toate cu scopul de a transforma economia într-una mult mai dinamică. Ca și China, India are o armată numeroasă și puternică, menită a îndeplini trei mari obiective: să echilibreze Pakistanul (presiunile pe care de-a lungul istoriei le exercită), să protejeze frontiera nordică de invazia chinezilor și să garanteze siguranța internă a națiunii. India și-a creat o flotă puternică care să domine Oceanul Indian, ceea ce vine în contradicție cu aspirațiile americane și chineze.
După cum am arătat, China este cel mai puternic stat al blocului. După mai bine de un deceniu de boom economic, traversează o perioadă de rebalansare ce aduce atingere statelor dependente de importurile sale. Rămâne totuși un promotor al lumii multipolare prin multitudinea de organisme economice pe care le prezidează.
Modalitatea prin care China a reușit să devină o mare putere economică și cu ce riscuri s-ar putea confrunta în viitor face obiectul capitolului următor.
Africa de Sud este ultimul stat alăturat comunității BRICS și totodată cea mai mică economie a blocului. Administrația de la Beijing a dorit prezența Africii în BRICS, pe de o parte pentru că este unul dintre partenerii săi comerciali, iar pe de altă parte pentru a preîntâmpina crearea unor sfere de influență americane în zonă. Din punct de vedere economic, este cea mai dezvoltată țară din regiune, dar parcursul său democratic nu a fost diferit de cel al statelor din zonă.
Între 1948-1994, Africa de Sud s-a confruntat cu regimul apartheid, dominația albilor asupra negrilor. Odată cu eliberarea lui Nelson Mandela s-a realizat treptat trecerea pașnică la democrație. Ca și alte economii emergente, Africa de Sud a adoptat politici privind creșterea economică, materializate în Planul Național de Dezvoltare 2030. Apartenența la BRICS îi conferă o serie de oportunități pentru refacerea infrastructurii, multiplicarea schimburilor comerciale și atragerea de investitori străini.
Rezervele mari de resurse naturale rare au creat climatul propice pentru afirmarea Africii de Sud ca pilon al comerțului mondial. Este cea mai mare exportatoare de platină și crom. Se confruntă însă cu o încetinire a creșterii economice pe fondul scăderii prețului barilului de petrol, fluctuațiilor din China și fenomenului răspândit de corupție.
BRIICS sau BRICSI
În prezent, statele BRICS traversează o perioadă de diminuare a creșterii economice. În aceste condiții au nevoie de noi parteneri care să aducă un aport de capital semnificativ alianței și să o stabilizeze. Un astfel de stat este Indonezia.
Indonezia este una dintre economiile emergente asiatice, cu întindere foarte mare și o populație de peste 250 milioane locuitori. Indonezia îndeplinește criteriile de lider regional și anume populație, teritoriu și resurse. De asemenea, deține o armată bine instruită și nu se confruntă cu clivaje interne. În ultimii ani, ca și alte state asiatice Indonezia este activă în domeniul comerțului internațional. Poziția geografică îi conferă ieșire la Oceanul Indian și automat la principalele rute comerciale, încă un beneficiu dacă ne gândim că accesul la Oceanul Planetar reprezintă o condiție pentru ca un stat să își poată proiecta forța.
Economia Indoneziei este sustenabilă, reușind să facă acea tranziție către creșterea clasei de mijloc. Cererea de bunuri și servicii este mare, iar urbanizarea în continuă creștere. Ca și în situația celorlalte membre BRICS, statul se implică în economie și deține în proprietate companii mari care gestionează sectoarele energetice. Totodată, dispune de o populație relativ tănără ce îi va asigura o putere de muncă pe viitor. Din aceste perspective, Jakarta este un plus pentru BRICS. Nu trebuie ignorate însă unele probleme legate de corupție, buna guvernare și infrastructura precară.
Ideal ar fi ca toate aceste state să se integreze deplin în sistemul global astfel încât să se aprofundeze și permanentizeze legăturile economice, politice, și culturale dintre acestea. Într-o relație câștig-câștig de ambele părți este greu de crezut că tensiunile vor escalada. Dacă India, China, Rusia, Brazilia și alte piețe emergente ar avea certitudinea că ocupă un loc la nivel global, poate că sistemul ar fi unul mult mai stabil, iar nu un joc de sumă zero.
Capitolul 2
Ascensiunea Chinei
În secolul XIII, China era un lider modial în domeniul economic și tehnologic, o civilizație înfloritoare. Trei secole mai târziu, gloria sa va apune în favoarea Europei Occidentale. Cauza principală a fost rezistența la schimbare a elitei chineze, manifestată printr-o politică izolaționistă. Secolul XXI pare să rememoreaze gloria de altă dată. Întrebarea este pentru cât timp.
Prin intermediul acestui capitol vom urmări parcursul urmat de Republica Populară Chineză în efortul de a deveni a doua putere economică a lumii. Ne vom opri asupra personalităților marcante ale societății chineze, cei care și-au arătat măiestria în propulsarea statului chinez în rețeaua de interdendențe globale. Miracolul chinez a fost posibil prin efortul concertat al factorilor de decizie, care au știut să îmbrățișeze globalizarea și să profite de beneficiile induse.
Oriunde în lume China a devenit un brand, un simbol al producției nemărginite și al vitalătății. Manevrând cu iscusință potențialul de consum al țărilor dezvoltate, a pătruns treptat cu produse avantajoase pe piețe până când a căpătat exclusivitate. Influența sa se regăsește în aproape toate domeniile vieții cotidiene, fie că vorbim de tehnologie, produse sau proiecte grandioase.
Dorința de progres i-a înlăturat barierele anterior autoimpuse și a purtat-o către Africa, America de Sud, Caucaz și Orient în căutarea de resurse. A devenit în consecință unul dintre statele cu cel mai mare consum de energie și și-a creat o rețea vastă de parteneri comerciali. Acum aproape că nu mai putem vorbi de comerț fără să ne gândim la China.
Nu în ultimul rând, capitolul va surprinde și tendințele actuale. Statutul de putere emergentă a contribuit la creșterea nivelului de trai și salvarea a sute de milioane de chinezi din pragul sărăciei. Noua clasă de mijloc, dornică de afirmare, va conduce China în era informațională, lăsând-o descoperită în fața provocărilor.
2.1. Istoric și evoluții interne
China este o țară uriașă cu o populație de aproximativ 1,4 miliarde locuitori și o suprafață de peste 9,6 milioane km². Geografic, China se învecinează cu 14 state ( India, Butan, Nepal, Pakistan, Afganistan, Tadjikistan, Kârgâzstan, Kazahstan, Rusia, Mongolia, Coreea de Nord, Vietnam, Laos și Myanmar) și are o poziție aproape insulară, izolată de bariere naturale greu de străpuns. Maritim, se învecinează cu Vietnam, Filipine, Coreea de Sud și Japonia. Deși se află în zona de coastă, doar în est are acces la Oceanul Pacific prin Marea Buhai, Marea Galbenă și Marea Chinei de Est. Distanțele mari implică costuri ridicate de transport pentru materiile prime și împiedică provinciile vestice să participe la comerț. Ca urmare, marea majoritatea a populației este concentrată în partea estică, intens industrializată și dezvoltată, iar partea vestică este aridă și preponderent rurală.
Din punct de vedere administrativ, China este împărțită în 22 de provincii, 5 regiuni autonome (Guangxi, Mongolia Interioară, Ningxia, Xinjiang, Tibet), 4 municipii de subordonare centrală și două regiuni administrative speciale, Macao și Hong Kong (vezi Anexa 1). În 1997, Marea Britanie a transferat Hong Kong spre administrare Republicii Populare Chineze, iar în 1999 Portugalia a făcut transferul de suveranitate al regiunii Macao către RPC. De asemenea, administrația de la Beijing tinde să considere Taiwan-ul (Republica Chineză) drept a XXIII-a provincie, fapt nerecunoscut de conducerea Republicii Chineze, care în prezent are statut independent după cum vom urmări în scurtul istoric realizat.
China imperială a fost marcată de succedarea celor cinci dinastii, Han, Qin, Tang, Ming și Quing. În timpul dinastiei Ming, China a cunoscut o perioadă de prosperitate economică și de afirmare pe plan internațional. Începând cu secolul al XVII-lea, dinastia Quing s-a confruntat cu o serie de conflicte ce au generat pierderi teritoriale. În 1842, după încheierea Războiului Opiumului cu Pacea de la Nanking, Hong Kong-ul a trecut sub administrare britanică, iar Taiwan-ul și Peninsula Coreeană au intrat sub controlul Japoniei în urma războiului dintre 1894-1895.
Nemulțumirile au contribuit la erodarea dominației Quing și la instaurarea în 1912 a Republicii Chineze. Condusă inițial de liderul Partidului Naționalist Chinez, Sun Yat-sen, noua formă de guvernământ a fost disputată de grupări militare rivale, iar în cele din urmă câștigător va ieși Chiang Kai-shek. Mișcarea comunistă, sprijinită de URSS a luat amploare în sudul țării, izbucnind astfel un Război Civil între forțele naționaliste și cele comuniste între 1927-1936, continuat între 1946-1950, după ce forțele s-au unit pentru a respinge invazia japoneză.
În 1934, Mao Zedong a demarat Marșul cel Lung în vederea consolidării poziției în cadrul Partidului Comunist Chinez (PCC). Victoria a fost de partea PCC, puterea fiind preluată de Mao Zedong care a proclamat la 1 octombrie 1949 Republica Populară Chineză, cu capitala la Beijing. Forțele naționaliste s-au retras în Taiwan, unde Kai-shek a proclamat Taipei capitala Republicii Chineze. Naționaliștii au fost susținuți de către SUA, iar Mao a preluat puterea cu ajutorul Uniunii Sovietice. Ulterior, RPC a înglobat a doua Republică a Turchestanului de Est sub forma Regiunii autonome Xinjiang Uyghur, apoi a invadat și anexat Tibetul. În urma unei revolte populare tibetane înăbuțite violent de Armata chineză, liderul spiritual, Dalai Lama, a plecat în exil în India, declanșându-se astfel problema tibetană cu repercusiuni și în prezent.
La scurt timp de la preluarea puterii, Mao a inițiat Campania economică și politică de industralizare masivă, „Marele Salt Înainte” și Revoluția Culturală, ce aveau menirea să consolideze regimul comunist prin impunerea doctrinei maoiste și să scoată țara din criza generată de războaie. Țara se afla într-un mare impas, sărăcită, cu o inflație galopantă și o populație analfabetă. Primele măsuri ale regimului au vizat salvarea economiei din pragul falimentului și crearea Băncii Populare Chineze. Din cauza birocrației excesive și a unui management precar ambele campanii au avut efecte catastrofale și s-au soldat cu milioane de victime, dar au pus bazele dezvoltării economice a statului.
După moartea lui Mao, la conducerea partidului s-a succedat Deng Xiaoping. Acesta a fost secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist, a fost arestat și repus în funcție în 1973. La scurt timp, a devenit vicepremier pe chestiuni de politică externă și internă. Ca și mulți alți lideri chinezi a parcurs etape de la dizgrație, la „îmbrățișare” în perioada maoistă. Dintotdeauna, a susținut înclinarea Chinei către știință și tehnologie, căi ale progresului atât de mult respinse în trecut.
În 1978, în cadrul celui de al XI-lea Congres al Partidului Comunsit Chinez a decretat planul „Reformă și deschidere”, în cadrul cărui s-au adoptat strategiile de modernizare a economiei chineze. Pentru înfăptuirea planului său, Deng a ținut să reia și să întărească legăturile cu state precum SUA sau Japonia. Încă din 1971, SUA a întreprins demersuri de a relua relațiile cu China mai mult ca o contrapondere la Uniunea Sovietică, de aceea China este membru în Consiliul de Securitate ONU. China era o amenințare foarte mică pentru SUA, forța ei militară nefiind suficient de puternică și dotată. Date fiind realitățile vremii, încercarea sa a vizat și izolarea Vietnamului, dușmanul istoric al Chinei. A înțeles că pentru a înscrie China în rândul statelor dezvoltate avea nevoie de susținerea celor din urmă.
Xiaoping este promotorul „socialismului cu caracteristici chineze” și al economiei socialiste de piață, desigur într-o formă acceptată pentru societate. În perioada 1979-1989, a demarat o serie de reforme ce aveau să conducă la evoluția ulterioară a Chinei către o mare putere economică. Principalele reforme au fost: crearea zonelor economice speciale, abolirea comunelor populare și promovarea autonomiei și a individualității chinezilor, introducerea managementului centralizat de tip planificat al economiei de către tehnocarații cu studii superioare și trimiterea de tineri la studii ȋn străinătate, finanțate de către stat. Se dorea creșterea nivelului de trai al națiunii și intensificarea productivității.
Dacă la început Deng a urmat drumul represiv trasat de Mao, treptat a realizat că dezvoltarea ține de investiția în oameni, în știință, în tehnologie, iar progresul ar trebui să vină natural de la ființa umană. Beneficiarii acestor reforme s-au dovedit a fi țăranii, deoarece odată desființate comunele agricole puteau lucra în familie.
După cum remarcă Henry Kissinger, Deng a impus anumite teme care au devenit principala cale de expansiune – “necesitatea de a pune accentul pe știință și tehnologie ȋn dezvoltarea economică a Chinei, reprofesionalizarea forței de muncă chineze și ȋncurajarea talentului și a inițiativei individuale.” Cu toate acestea, reformele lui Deng Xiaoping nu au reușit să dinamizeze China și să stopeze inflația și șomajul ȋn creștere. Vechea gardă din partid a rămas și în egală măsură multe tradiții comuniste învechite. În aceste condiții și pe fondul mișcărilor anti-comuniste din ȋntreaga lume au avut loc evenimentele din Piața Tiananmen, la care au participat studenți de la peste 40 de universități, nemulțumiți de lipsa locurilor de muncă la terminarea studiilor și de politicile adoptate de PCC. Mișcarea a speculat vizita lui Mihail Gorbaciov, dar a fost anihilată brutal ȋn zilele de 3-4 iunie 1989 de către armata chineză, fapt ce a arătat că în ciua progreselor, în anumite aspecte China a rămas în același stadiu. Pe de o parte, este explicabilă atrocitatea pe seama slăbirii regimului comunist din Est. Partidul Comunist trebuia să arate că încă are un cuvânt puternic de spus și că astfel de evenimente nu sunt și nu vor fi tolerate.
Evenimentele din 1989 au reprezentat un punct de cotitură în evoluția Chinei și o lovitură pentru comunism. Practic a trebuit să fie găsită o manieră prin care regimul să supraviețuiască și să ofere poporului un parcurs asemănător statelor ex-sovietice. Ca și China, SUA a trebuit să ia măsuri pentru a pedepsi actele de violență. A interzis acordarea de împrumuturi Chinei și a întrerupt cooperarea militară. În realitate, sancțiunile au fost moderate, pentru că la nivel înalt s-a înțeles atitudinea Chinei, iar în același timp nu se dorea stagnarea acesteia. Din fericire, la nivelul oficialilor chinezi Revoluția Culturală era, în sfârșit, recunoscută ca o mare catastrofă pentru China.
Șef al Partidului Comunism a fost numit secretarul general din Shanghai, Jiang Zemin, care va reuși să scoată țara din izolaționism și să tindă către acel boom economic binecunoscut. Acesta a inclus conceptul de „lume multipolară” în politica externă a Chinei în 1992, explicând că Beijingul se va putea afirma doar într-un sistem multipolar, iar unipolaritatea este periculoasă.
Era timpul pentru o schimbare și aceea schimbare s-a realizat prin măiestria lui Jiang Zemin. Zemin a fost un intelectual, o personalitate exuberată, total diferită de liderii anteriori. În perioada sa, comerțul internațional a luat amploare, iar China nu a fost afectată de criza asiatică din perioada 1997-1998. Mai mult, China a reluat relațiile cu SUA, fapt ce a contribuit la creșterea interdependenței comerciale dintre acestea. SUA a devenit principalul importator, iar tot mai multe companii americane și-au relocat capitalul, profitând de forța de muncă uriașă și de costurile de producție aferente. În același timp, statul chinez a achiziționat titluri ale trezoreriei americane. Se poate spune că deține cea mai mare parte a datoriei americane. Triumful economic i-a permis, în egală măsură, să adere la Organizația Mondială a Comerțului.
Pentru prima dată în istoria Chinei, după Jiang Zemin a urmat la conducere Hu Jintao, un adevărat tehnocrat fără un trecut revoluționar. Jintao a fost adeptul „soft power” în ceea ce privește politica externă chineză, motiv pentru care relațiile cu Africa și America Latină s-au amplificat. A urmărit o traiectorie conservatoare și nu a dat curs reformelor politice. În schimb, pe plan social și economic a urmat panta ascendentă conturată de predecesorii săi. Evenimentul marcant al mandatului său a fost reprezentat de găzduirea Jocurilor Olimpice din 2008, de la Beijing. În același timp, relațiile cu Taiwan-ul s-au îmbunătățit considerabil, mai ales în sectorul comercial. Hu a fost succedat de Xi Jinping, actualul președinte al Chinei.
Problema taiwaneză
Taiwan-ul nu a fost niciodată din punct de vedere identitar parte deplină a Chinei. Dinastia Qing a reușit să incorporeze zona, dar s-a dezvoltat independent timp de peste 200 de ani. Ulterior, a trecut sub stăpânire japoneză până în 1945. Abia în 1949 liderul Kuomintang-ului s-a retras în Taiwan și a proclamat Taipei capitala temporarară a „republicii”. Conducerea de la Beijing nu susține dorința de independență a Taiwan-ului, ci își dorește controlul asupra provinciei.
Dorința de independență a Taiwanului nu a fost îmbrățișată nici de către Washington pentru că ar fi dus la încălcarea tratatelor internaționale, în asemenea măsură încât politica „o țară, două sisteme” rămâne cea dizerabilă. Pentru Taiwan, ca și pentru Hong Kong și Macao, China a propus statutul de „Regiune Administrativă Specială”, ce presupune autonomia internă și forță armată proprie.
Relațiile cu Taiwan s-au îmbunătățit în ultimii ani, fapt ce a condus la semnarea în 2010 a unui Acord-cadru de cooperare economică (ECFA). Acum, la conducerea Taiwan-ului s-a instalat prima femeie președinte a insulei, Tsai Ing-wen, din partea Partidului Democrat Progresist. Mișcarea nu este de accord cu apropierea de China și nici cu acordul tacit din 1992, cel ce prevede „o singură China”. În acest sens, relațiile cu țara mamă pot cunoaște o ușoară răcire.
Taiwan-ul ca și celelalte regiuni din Zona extinsă a Mării Negre reprezintă un fel de „stat fantomă” și în același timp o reală eroziune a conceptului de suveranitate. Taiwanul, însă nu poate supraviețui fără China în lipsa unei forțe armate. Este practic cea mai veche regiune desprinsă de statul-mamă.
Taiwan-ul se bucură de suportul SUA, ca și Japonia sau Coreea de Sud. Influența SUA a generat schimbări vizibile cum ar fi adoptarea unor practici democratice, respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economică majoră, asemeni unui stat veritabil. Taiwan-ul este unul dintre faimoșii „Tigrii Asiatici”.
2.2. Modelul de dezvoltare al economiei chineze de la socialism la capitalism
Motto: „Observați calm; conservați-vă poziția; abordați cu calm situațiile; ascundeți-vă capacitățile și așteptați momentul potrivit; fiți abili în a nu ieși în evidență și niciodată să nu pretindenți poziția de lider.”
(Deng Xiaoping)
O perioadă îndelungată China a fost un sistem închis, Deng Xiaoping se poate spune că a revoluționat economia chineză, dar nu a făcut altceva decât să permită deschiderea, să dea frâu exporturilor. A urmat astfel o perioadă firească de progres.
Nu trebuie să uităm faptul că regimul chinez este unul comunist. Indiferent de denumire, socialism de piață sau capitalism chinezesc, economia este controlată de stat, deci este una centralizată. Regimul comunist nu poate supraviețui fără să mențină controlul. Nu putem vorbi astfel de o economie liberă, de o piață cu adevărat competitivă.
Istoria a arătat că orice creștere este urmată de o stagnare sau chiar regres, de așa numita „limită structurală”, pe care se pare că Beijingul se apropie cu pași repezi. China nu are o economie sustenabilă, din contră se confruntă cu multe dezechilibre interne și instabilitate guvernamentală. În caz de criză economică, regimul comunist va trebui să găsească un țap ispășitor. Chinezii cred în ideologie, dar și mai mult în mirajul unei Chine puternice. Regimul trebuie să recâștige suportul popular, deoarece fiind atât de săraci oamenii nu vor găsi nicio rațiune pentru a nu se întoarce împotriva unui sistem care îi ucide.
După cum am arătat în capitolul precedent, Deng Xiaoping a aplicat o serie de reforme ce au contribuit la ridicarea economiei chineze. Din dorința de a face din China o societate prosperă, Xiaoping și predecesorii săi au trebuit să găsească un echilibru între viziunea capitalistă de dezvoltare și caracteristicile regimului comunist. S-a născut astfel formula de „socialism de piață” sau „socialism cu caracteristici chinezești”.
Conform Oxford Dictionary, capitalismul este „un sistem economic și politic în care comerțul și industria unei țări sunt controlate de companii private pentru profit, nu de către stat” . Adam Smith în „Avuția națiunilor” pornește de la premisa că economia mondială funcționează după legi naturale și că intervenția statului împiedică dezvoltarea economică. Tot Smith consideră că egoismul uman, natural, cu ajutorul unei „mâini invizibile” contribuie la dezvoltare, pentru că fiecare își urmărește scopul final – bunăstarea. În schimb, Karl Marx postulează ideea conform căreia capitalismul are la bază relațiile sociale ce se stabilesc între angajator și angajat, retribuit, iar surplusul obținut va fi profitul celui dintâi. Nu este altceva decât o formă de sclavie remunerată. Caracteristicile principale ale unui sistem capitalist sunt prin urmare: proprietatea privată, competiția pe piață, forța de muncă, capitalul, sistemul de prețuri și bineînțeles libertatea schimbului.
La polul opus, socialismul este un sistem economic și politic în care mijloacele de producție se află în proprietatea statului. Producția nu urmărește profitul, ci asigurarea necesarului pentru consumul intern. Aici a intervenit în primă instanță modelul chinez. A trecut de la o economie atent planificată și centralizată la o economie de piață adaptată societății. Dacă în 1978 când s-au demarat reformele avea un PIB de 214 miliarde de dolari, 35 de ani mai târziu a atins pragul de 9,2 bilioane dolari.
După cucerirea puterii de către Mao Zedong în 1948, China a traversat două momente crtice, Marela Salt Înainte și Revoluția Culturală. Starategia lui Mao s-a bazat pe acumularea de capital prin scăderea prețului produselor agricole și limitarea consumului. Procesul de industrializare a generat exodul populației către centrele urbane. Ca o ultimă soluție, s-a introdus sistemul hukou pentru a-i împiedica pe țărani să se stabilească la oraș. Avea nevoie de forță de muncă să susțină industrializarea.
Reformele au fost un eșec, dar au contribuit la mobilizarea resurselor pentru dezvoltarea ce a urmat. În concepția lui Mao, statul modern avea să reflecte unitatea și independența națională prin eliminarea relațiilor feudale, renașterea orașelor, domnia puterii centrale și asigurarea nivelului de educație și sănătate corespunzătoare. O parte dintre aspirațiile sale s-au înfăptuit, având în vedere că speranța de viață a crescut de la 35 de ani în 1949, la 65 de ani în 1976.
Plenara a III-a a celui de-al XI-lea Congres al PCC a instituit reformele din anul 1978. Promotorul economiei chineze, Deng Xiaoping a considerat ca fiind necesar să utilizeze tehnicile capitaliste pentru a implementa modernizarea celor patru sectoare: agricultură, industrie, armată, știință și tehnologie. A început prin desființarea comunelor agricole. Astfel, a permis acumularea de capital de către burghezia chineză prin privatizarea unor companii de stat, pe principiul teoriei pe care a formulat-o „Nu contează dacă pisica este albă sau neagră atât timp cât prinde șoareci”. A demalentat „bolul de orez” drept securitate socială și a introdus munca salariată, totul pentru acumularea de capital. Tocmai acest spirit zelos al chinezilor diferențiază China de celelalte economii emergente și o menține în ascensiune. S-a creat un climat propice pentru apariția de antreprenori și o nouă clasă de mijloc.
În prima decadă a reformelor economice (1979-1989), creșterea economică a fost determinată de agricultură, ce a condus la dezvoltarea comunităților rurale. Țăranilor li s-a dat libertate de mișcare, ceea ce i-a impulsionat să mărească producția. Începând cu mijlocul anilor ’80 s-a inițiat industrializarea la scară mare. S-a stabilit un sistem de legătură prin care materiile prime din zonele rurale să fie furnizate direct către centrele industriale. De atunci, exporturile au devenit promotorul dezvoltării economice.
Procesul de deschidere către investițiile străine directe (ISD) a început din provinciile Guangdong și Fujian odată cu instituirea Zonelor Economice Speciale între 1978-1979 pentru a profita de proximitatea față de Hong Kong și Taiwan. Zonele s-au extins apoi către centru și presupuneau taxe preferențiale pentru a atrage investitori. În etapa a doua, spre sfârșitul anilor ‘80, s-au instituit zonele economice de coastă deschise. La începutul anilor ՚90, deschiderea s-a extins în majoritatea orașelor din jurul Râului Yangtze. După 2000, s-a înregistrat Campania Vestică de Dezvoltare, fiecare provincie având Zone Economice și Tehnologice de Dezvoltare. Se crede că emergența a fost posibilă datorită ISD.
Dezvoltarea accelerată nu s-a realizat însă fără măsuri autoritare și represive. Tocmai clasa muncitoare s-a ridicat împotriva Partidului Comunist în 1989, deoarece acumularea de capital a produs disparități mari între regiuni. Era de așteptat ca odată cu înfăptuirea „socialismului de piață” să crească nivelul de trai. O parte dintre țărani s-au îmbogățit, dar cei mai mulți s-au văzut în imposibilitatea de a-și asigura traiul după desființarea comunelor populare. Mai mult, principiile societății capitaliste au întârziat să apară, iar socialismul încă domnea în plan politic. Încă o dată, mișcarea din Piața Tiananmen a arătat înfăptuirea neoliberalismului în economie, în ciuda traiectoriei socialiste a PCC.
După modelul „Tigrilor Asiatici”, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan și Singapore, succesorii lui Deng au adoptat agenda neoliberală pentru a continua transformarea Chinei într-o putere economică. În timpul lui Jiang Zemin, au fost privatizate companiile de stat, mai puțin cele din domeniul energetic și alte sectoare importante. Sectorul privat a luat amploare, dar a crescut rata populației neocupate. Alături de premierul Zhou Rongji a încheiat procesul de planificare statală, a reformat sistemul bancar și a facilitat admiterea Chinei în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului. Datorită politicilor macroeconomice și rezervelor de capital, China a reușit să traverseze criza asiatică din 1997-1998.
Din 2002, s-au succedat la conducerea statului Hu Jintao și premierul Wen Jiabao. În conformitate cu disparitățile sociale au încercat să reducă decalajul prin diminuarea procesului de privatizări și prin promovarea bunăstării. Jintao nu a fost un lider carismatic precum predecesorul său, dar a impus ceea ce putem numi o conducere instituționalizată, opusă stilului cosmopolit, globalizant. A reușit să salveze economia chineză de criza economică din perioada 2007-2008, dar nu a putut evita inflația și falimentul bancar. O altă tendință manifestată în această perioadă a fost ridicarea marilor companii de stat prin absorbția celor mici și medii. Deși statul încearcă să sprijine aceste companii prin reducerea taxelor, totuși puține au reușit să se mențină pe piață.
Președintele actual, Xi Jinping, este nevoit să echilibreze economia chineză și să o facă mai sustenabilă. Dacă până acum accentul s-a pus pe creștere economică prin orice mijloace, în prezent nu ratele de creștere contează, ci stabilitatea internă. Reformele financiare inițiate de acesta încă sunt incerte, pentru că este greu să se propage la nivelul întregului teritoriu. Accentul va fi pus pe investiții, inovare, creșterea productivității și încurajarea consumului. O ușoară liberalizare a capitalul se resimte.
În ceea ce privește structura economică, China este o colecție descentralizată de regiuni economice, cu mari clivaje rural-urban. Sectorul secundar, industria și construcțiile, reprezintă cea mai mare parte din PIB. Imediat este urmat de sectorul terțiar, în timp ce sectorul primar și-a pierdut din însemnătatea de altă dată. Cele mai bogate regiuni economice, Pearl River Delta, Yangtze River Delta și Golful Bohai, sunt situate pe coasta de est. Shanghai este centrul principal de dezvoltare, unde inegalitățile sociale dintre zona de coastă și provinciile vestice sunt cele mai stringente. Shanghai este prototipul globalizării economice în care se găsesc laolaltă industria farmaceutică, auto, electrică, petrochimică etc.
Dezvoltarea economiei chineze s-a realizat și prin intermediul companiilor de stat. Acestea au luat naștere după 1949, când țara se afla în faliment din cauza conflictelor prelungite. Statul a preluat sarcina de reconstrucție a națiunii. Activitatea lor era planificată de stat și treptat au ajuns singura formă de organizare economică, menită a asigura securitatea socială. Pentru a le face mai dinamice, s-a oferit autonomia de conducere, rămând totuși în proprietatea statului. În 2003, gestionarea companiilor de stat a fost încredințată Comisiei pentru Supravegherea și Administrarea Activelor, ce trebuie să se asigure că activitatea se desfășoară în conformitate cu normele legale și că nu îngreunează competiția și productivitatea economiei.
Companiile de stat rămase sunt foarte puternice și domină sectorul secundar al economiei- apărare, exploatarea resurselor petroliere, generarea și distribuția de energie, telecomunicații, aviație civilă și comerț. Deși concentrează cea mai mare parte a forței de muncă, nu permit dezvoltarea companiilor private și nici nu aduc un profit la fel de mare. China deține aproximativ 150 de companii centrale și peste 120 000 de companii regionale de stat. Conform raportului „China 2030”, contribuția companiilor de stat va scădea la aproximativ 10% până în 2030.
În schimb, sectorul privat va lua amploare, mai ales în domeniul IT. Începând cu anul 2012, oficialii chinezi au permis competiția pe piață dintre companiile private și cele de stat, mai ales în domeniile vitale. Programul de reforme vizează inclusiv privatizarea unor companii de stat, respectiv transformarea lor în organisme competitive pe piață, fără a mai beneficia de sprijinul bugetului de stat și de taxe preferențiale.
Creșterea economică i-a permis Beijingului să creeze insistituții prin intermediul cărora să își concentreze investițiile și să își atingă scopurile politice și strategice. Scăderea procentului de creștere economică, normală în esență va afecta multe companii, mai ales că toate eforturile Chinei vor fi orientate spre interior, spre a-și proteja interesele.
China găzduiește patru din cele zece cele mai mari bănci din lume și cele mai mari companii de stat. Este larg răspândită ideea conform căreia dacă statele occidentale nu permit economiilor emergente să ocupe o poziție egală la masa negocierilor acestea își crează propriile instituții. Comportamentul Chinei se explică astfel.
Parteneriatul Trans-Pacific lansat de SUA este un inconvenient pentru China. În acest sens a lansat Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură la care și-au manifestat dorința de a adera mulți aliați ai SUA. Cele două se completează reciproc, banca oferă suportul, iar parteneriatul schimburi profitabile. Este avantajos pentru state să facă parte din ambele inițiative, pentru că Banca Modială și Fondul Monetar Internațional sunt organisme profund birocratizate și lente.
Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură (AIIB) este un proiect de mare amploare al secolului XXI ce promovează interconectivitatea și integrarea economică în regiune și cooperarea cu alte bănci similare. Inițiativa aparține președintelui Xi Jinping și premierului Li Keqiang. Deși Asia are deja o Bancă Asiatică de Dezvoltare, aceasta este controlată de Japonia, iar China dorește să se afirme și să aibă cât mai multă influență în domeniul cooperării economice. Nevoia sa de resurse se răsfrânge asupra necesității de consolidarea a legăturilor comerciale și automat a rutelor pentru transportul resurselor. O infrastructură modernă și sigură simplifică mult problema resurselor deficitare. Este prima bancă multilaterală fără participarea Japoniei și SUA. În același timp are un capital uriaș la care participă 57 de state, fiind cotat la jumătate din capitalul Băncii Mondiale.
Un alt proiect grandios chinez este Parteneriatul Economic Regional Cuprinzător (RCEP), inițiat ca răspuns la TPP. Parteneriatul ar trebui să acopere schimburile de bunuri și servicii dintre state, investițiile, problemele legate de proprietatea intelectuală și soluționarea neînțelegerilor. Va fi un fel de zonă de liber schimb între statele ASEAN și alte șase state, China, India, Japonia, Australia, Noua Zeelandă și Coreea de Sud. Aceste state au deja parteneriate de liber schimb cu ASEAN, dar prin intermediul RCEP acestea ar fi integrate într-un tot unitar. RCEP și TPP se completează reciproc, sens în care statele au tendință să adere la ambele inițiative spre nemulțumirea Statelor Unite. Mai mult, va fi greu pentru China să atragă statele din regiune în contextul în care este principala interesată să controleze Marea Chinei de Sud, nici de cum să soluționeze problema într-o manieră pașnică și favorabilă fiecărui stat.
În ceea ce privește sancțiunile economice, China se opune aplicării acestui tip de diplomație coercitivă susținând că nu este just ca o țară să își impună voința asupra celeilate. Cu toate acestea, liderii de la Beijing invocă impunerea de sancțiuni în momentul în care au un interese economice sau strategice. Spre exemplu, în 2012, China a amenințat cu sancțiuni economice companiile americane care au vândut echipamente militare către Taiwan. Prin Acordul semnat în 2010, Taiwanul este în mare măsură dependent de exporturile agricole către China. Pe același principiu, China face presiuni economice asupra statelor ce au intenția de a da curs solicitărilor lui Dalai Lama. În speranța că va reuși să pună capăt acțiunilor din Tibet, China își constrânge cu succes partenerii comerciali.
2.3. Rolul Chinei în cadrul organizațiilor regionale
Statul chinez este membru permanent al Cosiliului de Securitate ONU și membru în alte 70 de organizații internaționale. Aceste organizații îi permit Chinei să își promoveze interesele și să își asigure necesarul de resurse pentru dezvoltare. Odată cu propulsarea sa pe plan internațional a aderat la o serie de organizații și parteneriate sau și-a creat propriile organisme. În același timp, din dorința de a-i îngrădi ascensiunea s-au creat alianțe ce nu includ China, ci doar statele din regiune potrivnice.
Organizația de cooperare de la Shanghai
Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO) este o organizație internațională regională, fondată în 2001 de către China, Rusia, Tadjikistan, Kârgâzstan și Uzbekistan. Misiunea inițială a organizației a fost coordonarea eforturilor mutuale pentru combaterea terorismului, separatismului și a extremismului în Asia Centrală. Ulterior, a luat în calcul și chestiunile economice prin crearea unei platforme pentru a promova cooperarea în domeniul energetic, tehnologic, de telecomunicații, știință, tehnologie și agricultură. Organizația tinde să atragă mai multe state, printre acestea se numără India, Pakistan și Iran, iar Armenia, Bangladesh, Siria și Azerbaijan au statul de observatori. Odată cu aderarea Indiei și a Pakistanului în 2015, Organizația devine parte a inițiativei chineze „o centură și un drum”. China dorește să creeze o Bancă de Dezvoltare în cadrul SCO, ca și Banca BRICS, dar se lovește de opoziția Rusiei, care la rândul său coordonează Banca Eurasiatică de Dezvoltare. Rusia încearcă astfel să încetinească ascensiune Chinei în Asia Centrală și să îi atragă investițiile într-o regiune care îi conferă avantaje.
Organizațiile africane
De-a lungul timpului China a preferat să încheie relații bilaterale cu statele africane. În cadrul Forumului de Cooperare China-Africa din 2003, de la Addis Ababa, China s-a angajat să copereze cu organizațiile africane, oferindu-le asistență și suport financiar. În anul 2000, s-a lansat Forumul de Cooperare China-Africa pentru a formaliza și întări relațiile cu statele africane. Relațiile comerciale dintre Africa și China au crescut de la 2 mld la 160 mld, începând cu 1990. Peste 2000 de companii de stat chineze au afaceri în Africa.
ASEAN
Asociația Națiunilor din Asia de Sud Est (ASEAN) este o comunitate formată în anul 1967 la Bangkok, de către cinci state fondatoare, respectiv Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore și Thailanda. Scopul organizației este crearea unui climat de pace și stabilitate în regiune, impulsionarea creșterii economice și a progresului social, consolidarea și extinderea rutelor comerciale, colaborarea în domeniul agriculturii și industriei, precum și menținerea unor relații bune cu alte organizații similare la nivel internațional pentru fiabilizarea comerțului. În prezent, ASEAN are zece state membre odată cu aderarea altor state din regiune precum Brunei, Vietnam, Lao, Myanmar și Cambodgia.
China colaborează intens cu ASEAN pe mai multe paliere, dar cel mai important este cel economic. În acest sens, în 2002 a încheiat Acordul de Liber Schimb ASEAN-China (ACFTA) prin care a devenit cel mai mare partener comercial al ASEAN-ului. De asemenea, investițiile străine chineze către ASEAN au atins un procent de peste 7%. Statele ASEAN furnizează o gamă variată de servicii, necesare Chinei având în vedere nevoile tot mai mari ale clasei de mijloc.
APEC
Organizația de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC) este un forum economic fondat în 1989 și are drept scop dezvoltarea și creșterea schimburilor comerciale între state, precum și înlăturarea barierelor comerciale. Organizația este formată din 21 de state.
Ca și în cadrul celorlalte organizații, China urmărește să creeze o zonă extinsă de liber schimb și susține activ consolidarea cooperării și înlăturarea oricăror bariere sau forme de protectorat. Atitudinea sa trebuie să fie înțeleasă și în contextul existenței Parteneriatului Trans-Pacific.
Alianțe regionale fără participarea Chinei
Parteneriatul Trans-Pacific (TPP) este un acord de comerț liber multilateral inițiat în anul 2005 cu scopul de a liberaliza economiile asiatice prin promovarea inovației, dezvoltării economice și dinamismul locurilor de muncă. În prezent, cuprinde 12 state. China nu face parte din această alianță și consideră că este o încercare a SUA de a-i îngrădi ascensiunea economică. Exporturile chineze sunt afectate în mare măsură, întrucât prețurile exercitate în cadrul Parteneriatului sunt mult mai scăzute.
Pe de altă parte, acest Parteneriat obligă liderii de la Beijing să tindă către mai multă deschidere și democratizare în relițiile din Asia, ceea ce în fond va aduce și mai multe beneficii economiei chineze. Atât SUA, cât și China au propus ideea de Zonă de Liber Schimb în Asia-Pacific (FTAAP) ce ar include toate statele APEC și TPP și într-un fel ar conduce la scăderea disensiunilor.
2.4. Relațiile comerciale
Dezvoltarea fără precedent a economiei chineze a fost posibilă odată cu adoptarea sistemului de comerț liber. Acesta s-a concretizat, în special, prin încheierea de relații bilaterale cu state deținătoare de resurse naturale. Administrația de la Beijing a adoptat conceptul de ”ridicare pașnică”, o manieră subtilă prin care își anunța viitoarea ascensiune. A fost modul chinezilor de a arăta lumii întregi că poporul chinez a reușit să depășească efectele Revoluției Culturale și cu pași mici va fonda o economie puternică.
Ascensiunea Chinei a avut un impact de durată în lume prin importurile de resurse naturale necesare pentru ambițiile economice. Importurile chineze se concretizează mai ales în bunuri intermediare și o gamă largă de resurse naturale, petrol, cupru, minereu de fier, cereale. De aceea, a crescut mult valoarea acestor produse pe piețele de comodități din state în curs de dezvoltare din America Latină, Orientul Mijlociu și Africa.
Comerțul dintre China și Africa a crescut cu 1000% de la 10 miliarde dolari în 2000 la 107 miliarde dolari în 2008. Ca urmare, se consideră că oferă mai multe resurse financiare țărilor în curs de dezvoltare decât Banca Mondială. Investițiile sunt cu precădere în infrastructură, pentru a avea mai ușor acces la resurse.
Există numeroase critici din partea occidentalilor referitoare la nerespectarea normelor internaționale de către companiile de stat chineze care operează în zonele vizate, deoarece până acum China nu a aderat la princiile democratice privind respectarea drepturilor omului și nici nu are astfel de pretenții de la partenerii săi. Probabil acesta este unul dintre motivele pentru care țările africane au preferat investițiile chineze în detrimentul celor occidentale.
Pe de altă parte, Beijingul a manipulat în favoarea sa nevoia vorace a Occidentului pentru produse ieftine și și-a dezvoltat fulminant zonele economice speciale și grupurile industriale. Zonele economice speciale sunt arii geografice delimitate, cu administrație proprie și taxe vamale diferite de cele impuse de administrația chineză, mai exact sunt preferențiale pentru a atrage investitorii străini. Acestea presupun o gamă largă de activități și servicii de tipul zonelor de liber schimb, zonelor de procesare a exporturilor, de dezvoltare tehnologică, parcurilor industriale.
China deține în palmares șapte zone economice speciale la Shenzhen, Shantou, Zhuhai, Xiamen, Hainan, Shanghai și Tianjin. Aceste zone au contribuit la integrarea Chinei în comerțul internațional și reprezintă 22% din PIB, 60% din exporturi și 45% din investițiile străine directe și au generat 30 de milioane de locuri de muncă.
Grupurile industriale în schimb reprezintă concentrări geografice de firme interconectate pe anumite domenii. Acestea colaborează și sunt astfel deschise inovării și specializării. Aici s-au stabilit marile companii în domeniu IT. Delta Peral River găzduiește marea majoritate a fabricilor ce produc textile cu eticheta „fabricat în China”. Nu e de mirare că ideea chinezilor a prins și a avut un succes garantat. Taxele avantajoase și facilitățile puse la dispoziție au atras. Chinezii pot fi foarte ”ofensivi” când vine vorba de comerț. (Anexa 2)
Admiterea Chinei ca membru deplin al Organizației Mondiale a Comerțului în anul 2001 a reprezentat o recunoaștere a puterii sale economice pe plan internațional. Adițional, și alte țări din Asia au depășit criza asiatică din 1997, înregistrând progrese economice, dar niciuna la nivelul chinezilor. Pe fondul aderării la OMC, în perioada 2002-2008 China a înregistrat o creștere anuală de 26,9 % la exporturile de bunuri și servicii. Apoi, criza economică din 2008 a scăzut cererea de produse până la un procent de 7,8%.
Încetinerea creșterii economice a produs mutații structurale în domeniul investițiilor. Dacă pe plan intern se urmărește restructurarea sectorului financiar, pe plan extern, a lansat o serie de proiecte macroeconomice sub forma Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură, Băncii BRICS sau Inițaitivei „o centură, un drum” pentru a întări infrastructura rutelor ce leagă China de Asia Centrală și de Sud, de Europa și Africa.
Inițiativa „o centură, un drum”(OBOR)
Alături de AIIB și Banca BRICS, inițiativa „o centură, un drum” are menirea de a asigura statelor din Asia Centrală, poziționate de-a lungul fostului „drum al mătăsii”, refacerea infrastructurii cu ajutorul investițiilor chineze. Pentru că transportul terestru este foarte costisitor, aceast proiect presupune și o rută maritimă, mult mai ieftină și eficientă care să facă legătura între Marea Chinei de Sud, Oceanul Indian spre Marea Mediterană. Având în vedere că administrația de la Beijing dorește să controleze Marea Chinei de Sud, va trebui să găsească o modalitate de a manevra relațiile cu Vietnamul sau Indonezia astfel încât să le atragă în parteneriate bilaterale, benefice de ambele părți. În plus, proiectul chinez tinde să devină foarte avantajos pentru țările cu economii deficitare din Asia Centrală, pentru că alături de TPP facilitează comerțul de amploare.
OBOR, pe lângă rutele terestre și maritime mai presupune și o rețea extinsă de conducte pentru aprovizionarea cu petrol și gaze naturale și porturi plasate în puncte cheie care să asigure legături între China-Mongolia-Rusia, China-Asia Centrală și de Vest, China-Pakistan, China-Peninsula Indochina și Bangladesh-China-India-Myanmar. În fond, inițiativa va cuprinde 65 de țări, al căror PIB reprezintă 40% din cel mondial. Proiectul va fi sponsorizat de China, dar și de Banca Asiatică de Dezvoltare.
Javier Solana consideră că această inițiativă face parte din planul Chinei de a se reafirma ca putere euroasiatică. Drumul va conecta economiile din Asia de Est cu cele din Europa Occidentală, dar cel mai important aspect este că se va extinde spre țările din Asia Centrală, preluând astfel rolul Rusiei, care acum se află în declin. Ruta spre Europa va fi conectată prin portul grecesc Pireu, unde operează compania navală chineză COSCO, și prin rutele ce vor fi construite în Balcani și Ungaria.
China se plasează imediat după Statele Unite ale Americii în topul comerțului internațional. De asemenea, exporturile chineze reprezintă peste 10% din exporturile modiale, iar importurile în jur de 9,5% conform Traiding Economics.În ceea ce privește exporturile, principalul beneficiar este SUA, urmat de Hong Kong, Japonia, Germania, Coreea de Sud. Exporturile se materializează în echipamente electrice, computere, telefoane, circuite integrate, textile.
Majoritatea importurilor chineze provin din zona asiatică (Japonia, Coreea de Sud, țări din Asia Centrală), atingând un procent de 50%. Importurile din America și din Europa sunt scăzute, nu mai mult de 10-17%. Printre produsele importate se numără petrol, minerale, minereuri feroase și neferoase, echipamente optice, mașini, produse farmaceutice și izolat alimente. Balanța importuri-exporturi este bineînțeles pozitivă.
Din 2006, China a inițiat conceptul de „Noul Parteneriat Strategic Asia-Africa”, bazat pe cooperare și schimburi ȋn domeniul economic, politic, cu accent pe comerț și investiții. China este consumatorul numărul I la nivel mondial de aluminiu, cupru, cărbune, plumb, nichel, zinc, tablă și minereu de fier. Principalii parteneri comerciali ai Chinei ȋn Africa sunt Angola-petrol, Africa de Sud – aur, Sudanul – petrol, Nigeria – petrol, Gabonul și Zambia-minereu de fier, dar și R.D. Congo pentru minele de cupru și cobalt.
2.5. Noua paradigmă
Reformele impuse societății chineze au condus la o dezvoltare fără precedent, dar politica de deschidere urmată de industrializarea masivă au creat puternice dezechilibre. Tocmai pentru că economia chineză se bazează pe exporturi și practic este nesustenabilă a dus la creșterea interesului pentru reorientarea spre interior, spre impulsionarea consumului. Noua „normalitate” din China (creșterea economică de 6,5%), după ani de explozie economică trebuie privită drept o rebalansare a societății. Este timpul ca acei chinezi „mici și mulți” să nu se mai limiteze la simplul bol cu orez, ci să aibă standarde ridicate de viață, într-o Chină globalizată și de ce nu, globalizantă.
Printr-o scurtă analiză a celui de-al XIII-lea plan cincinal pentru perioada 2016-2020 vom urmări viziunea președintelui Xi Jinping și modul în care obiectivele vizate vor consolida sau nu poziția Chinei ca putere emergentă. Planul conferă conceptului de dezvoltare noi valențe prin raportare la: inovare, coordonare, dezvoltare durabilă, incluziune și deschidere.
Elementul de noutate al planului este conferit de stabilirea spațiilor de dezvoltare. Spațiul geografic ca zonă de dezvoltare presupune formarea de centuri economice în zonele de coastă, râuri și rute majore de transport, dar și stabilirea unor zone urbane ca poli de dezvoltare. Industriile emergente de tip IT, biotehnologia vor beneficia de tehnologie avansată, iar acest trend va trebui să atragă și industria tradițională. În esență, va crește calitatea produselor fabricate în China și automat se va investi în personal calificat. Infrastructura este o altă zonă vizată, mai ales pentru privatizarea industriilor de telecomunicații și energie. Ultima zonă de dezvoltare și poate cea mai importantă este axată pe Internetul Tuturor Lucrurilor – conectarea Chinei la mediul virtual.
În plan economic, rata de creștere a fost stabilită la 6,5%. Se vizează creșterea consumului domestic, dar mai ales pentru produse de calitate și ecologice. Un alt aspect urmărește atragerea investitorilor străini prin permiterea și susținerea zonelor de cooperare. Întrucât marile companii chineze se află în proprietatea statului și s-au ridicat prin absorbția celor mici, se încearcă sprijinirea companiilor medii prin alocarea de resurse de către stat. În același timp, se va înregistra o creștere a taxelor astfel încât bugetul guvernamental să crească și balanța să fie excedentară, în ciuda investițiilor aferente.
Domeniul economic este strâns legat de mediul afacerilor. Planul prevede o gamă largă de reglementări în acest sens. China este cel mai mare producător manufacturier din lume, dar și asociat cu bunurile de slabă calitate. De aceea, va crește calitatea și bineînțeles prețul. Aceasta va fi o provocare pentru unele companii, dar și o oportunitate privind multiplicarea produselor fabricate în zona asiatică. În domeniul tehnologic, produsele chineze au devenit competitive pe piață, iar odată cu adoptarea strategiei „Fabricat în China 2025” cercetarea și inovarea sunt motorul economiei.
Din punct de vedere politic, reformele dorite par să anunțe așezarea societății pe principii democratice precum domnia legii, apărarea drepturilor omului și a proprietății private. În același timp, se evidențiază statutul Chinei de țară emergentă în domenii diverse: cucerirea spațiului, acapararea mediului informațional, potențarea unui rol activ în zona arctică și în domeniul subacvatic.
În ciuda avântului economic, China are o populație numeroasă pe care trebuie să o susțină. Peste 150 de milioane de oameni trăiesc la limita sărăciei. China, spre deosebire de „marile democrații” are o concepție diferită referitoare la drepturile omului. De asemenea, poporul chinez, veșnic asuprit și nevoiaș se raportează la drepturile omului în măsura în care statul le asigură un serviciu și nu mor de foame. Standardele occidentale diferă astfel fundamental. Dacă în țările dezvoltate dezideratul este creșterea nivelului de trai și implicit a consumului, în China acest principiu încă nu se aplică. China trebuie să găsească un punct de convergență între eradicarea sărăciei și dezvoltarea accelerată.
Indicele GINI în China este de aproximativ 0,47, destul de ridicat și afectează demersul democratic al țării. Clasa de mijloc a atins un nivel de trai elevat, iar accesul la educație a generat conștientizarea tarelor societății chineze, în special cu privire la libertățile și drepturile cetățenești. De asemenea, muncitorii nu mai acceptă salarii atât de mici și în condiții derizorii, fiind conștienți că cei din clasa de mijloc au venituri incomparabile cu ale lor. Aceștia au potențialul de a deveni viitorii dizidenți ai Chinei și un eveniment asemănător celui din Piața Tiananmen nu este chiar imposibil. Tinerii care urmează o universitate și care se consideră parte a clasei de mijloc sunt nevoiți să trăiască în condiții mizere, pentru că prețurile sunt prea mari în zona urbană, iar în locurile natale nu își pot găsi un loc de muncă. Aceștia sunt tot mai înclinați spre adoptarea unei viziuni liberale, opusă ideologiei PCC.
China înregistrează, totodată, una dintre cele mai mari rate de îmbătrânire a populației. Conform lui Kissinger „până în 2050, jumătate din populația Chinei va avea de la 45 de ani în sus, iar o pătrime[…]va avea vârste de la 65 de ani în sus” . Începând cu 1 ianuarie 2016, China a pus capăt politicii unui singur copil în familie pe fondul procesului major de urbanizare și a trendurilor sociale și economice. Planul național „un singur copil” a fost adoptat în 1980, văzut ca o necesitate pentru combaterea sărăciei și protejarea resurselor naturale în continuă scădere. Pentru a avea doi copii, familiile erau nevoite să plătească o taxă substanțială, iar femeile își pierdeau dreptul de a avea slujbe guvernamentale. Anul 2016 a pus capăt unei perioade dureroase din istoria Chinei, în care a fi al doilea copil al unei familii era un delict grav. În prezent, fiecare cuplu are dreptul de a avea doi copii.
Planul cincinal prevede, de asemenea, salvarea a peste 70 de milioane de locuitori din pragul sărăciei și servicii medicale de calitate și pentru locuitorii din zonele rurale. Rata de urbanizare va crește de la 55% la 60% până în 2020. În plus, toți cetățenii se vor bucura de securitate socială. În fond, procesul de îmbătrânire este o barieră pentru dezvoltare. Era timpul să se conștientizeză importanța resursei umane și să i se acorde servicii speciale de educație și sănătate. O năzuință care în prezent pare mai degrabă idealistă este aceea de dublare a PIB-ului pe cap de locuitor astfel încât în anul 2049 să se atingă renașterea națională.
Tot în plan social, se dorește desființarea sitemului hukou, deoarece nivelul de trai al populației rurale este scăzut în ciuda dezvoltării economice. Mulți locuitori din zona rurală ar fi dorit să migreze spre oraș, dar nu își pot aduce familiile, pot doar lucra într-una din marile fabrici. Odată cu această libertate, statul va fi pus în situația dificilă de a asigura securitatea socială unui număr mai mare de locuitori.
Mediul înconjurător, intens poluat, ridică mari probleme Chinei. Faptul că tot mai multe companii străine și-au orientat linia de producție în China, mai ales în domeniul reciclării a condus la intensificare poluării. Industria chineză se bazează pe exploatarea cărbunelui, cunoscându-se faptul că elimină noxe toxice. În acest sens, până în 2020 se urmărește reducerea cu 45% a emisiilor, față de limita anterioară de 40%. Totodată, se are în vedere combaterea despăduririlor, utilizarea de combustibili ecologici și orientarea către surse alternative de energie. Desigur, China este cea mai mare producătoare de echipamente de energie solară având lungă tradiție în domeniu.
În etapa de modernizare, China nu trebuie să omită vulnerabilitățile interne. Corupția este o problemă endemică a Chinei, dar mai ales a regimurilor comuniste. Deși scopul final al comunismului era edificarea unei societăți în care toți oamenii se bucurau de tratament egal, iată că nu a făcut altceva decât să adâncească diviziunea socială. Favoritismele și nepotismele deveniseră o calea prin care liderii comuniști își manifestau superioritatea, pe care ceilalți o acceptau în lipsa altor căi.
Xi Jinping, spre deosebire de predecesorii săi care au încercat să combată această problemă, dă dovadă de mai mult determinism. Instrumentul prin care sunt controlați funcționarii și oficialii chinezi este Comisia Centrală pentru Inspecția Disciplinei. Campania inițiată de președinte se numește „Prinderea tigrilor și a muștelor” și oferă informații despre cele peste 1500 de persoane aflate în vizor. Această campanie se desfășoară din 2010, doar că în ultimii ani a înregistrat progrese majore. Tot mai mulți oficiali sunt implicați în acte de corupție la nivel înalt, îngreunând progresul Chinei.
Aplicarea acestor politici va avea un efect benefic asupra societății în întregime. Aspectul cel mai important este creșterea nivelului de trai și implicit a clasei de mijloc. La rândul ei, această creștere impulsionează consumul și atrage investitori străini. Protecția mediului prin reducerea poluării va îmbunătății standardul de viață și va reduce contaminarea apelor și distrugerea solurilor. Lupta împotriva corupției trebuie continuată și susținută în efortul de clădire a unei societăți moderne.
Implicațiile transformărilor structurale din China pentru securitatea națională a României
România și Republica Populară Chineză au o lungă tradiție de relații cordiale, în ciuda distanței geografice. Statul chinez reprezintă primul partener comercial asiatic al statului român și, totodată, se clasează pe locul 16-18 în domeniul investițiilor străine direct în țara noastră.
România a avut de câștigat de pe urma ridicării economiilor emergente, întrucât a putut beneficia de produsele ieftine și de a exportat materii prime, echipamente, produse chimice, rulmenți etc.
Actuala criză economică pe care o traversează statele emergente, în special statul chinez, prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje indirecte pentru România. Am numit aceste dezavantaje indirecte, deoarece afectează țara noastră prin faptul că Uniunea Europeană este principalul partener comercial al Chinei și automat scăderea disponibilității acesteia pentru importuri și exporturi va afecta state precum Germania sau Marea Britanică, brațele economice ale Uniunii. Un alt dezavantaj este legat de scăderea prețului barilului de petrol și a cotației pentru anumite mărfuri. Scăderea pieței dolarului atrage inevitabil și scăderea prețului dolarului, mai ales că yuan-ul a fost cotat la o valoare mai mică.
Recenta prăbușirea a Bursei chineze, deși preconizată, a reperezentat o lovitură pentru Europa, dar și pentru România, deoarece a afectat sistemul de pensii private.
La polul opus, avantajele decurg din pierderea atractivității pieței asiatice. Alături de Polonia și Albania, România este considerată o țară emergentă Est Europeană cu o creștere economică preconizată de peste 4%, atrăgând tot mai mulți investitori străini.
După criza de proporții din 2008 și măsurile represive aferente, economia românească dă semne de redresare, dar încă nu este atât de stabilă încât să nu fie afectată de fluctuațiile externe. Astfel, deși criza puterilor emergente nu o afectează direct, trebuie tratată cu precauție de către autoritățile statului pentru a se menține panta ascendentă a economiei.
Dincolo de tendințele pozitive, președintele Xi Jinping tinde să preia conducerea totală și să își elimine adversarii din partid. Presa chineză este tot mai cenzurată și se recomandă prezentarea doar a acelor știri care plasează țara într-o imagine pozitivă. Spre exemplu, în jurul datei comemorării evenimentelor din 1989, din Piața Tiananmen, pe internet sunt retricționate anumite cuvinte sau fraze care conduc la acele știri. Se dorește ștergerea acelui eveniment sângeros din memoria populației. Drept urmare tinerii nu știu aproape nimic de protestele studenților de atunci.
În ciuda politicii restricționiste a PCC, mass-media chineză a cunoscut o tendință de racordare la problemele internaționale. Printre aceste publicații se numără Liao Wang, Cai Jing, New Century sau Xiaohiang Morning. Totodată, numărul internauților chinezi a crescut la aproape 700 milioane. Fluxul de informații este o amenințare pentru regimul comunist și încercările Chinei de a bloca accesul nu au fost mereu încununate cu succes, deoarece anumite softuri permit escaladare zidului de securitate. De asemenea, internetul este și un factor de mobilizare socială, folosit atunci când se dorește atragerea de oameni pentru susținerea unor cauze. Exemplele din 2006 și 2009 când s-au organizat marșuri de protest în chestiuni legate de mediu nu sunt izolate și în niciun caz singulare.
Nu în ultimul rând, chestiunea drepturilor omului rămâne o problemă nerezolvată și pe care statele occidentale o evită din rațiuni pur economice.
Pe lângă factorul intern, nu trebuie uitat efectul globalizării asupra democratizării societății chineze. Un prim factor este așa numitul „efect al fluturelui”, concretizat prin apariția tot mai multor regimuri democratice în jurul Chinei. Aceste state au la bază aceeași cultură asiatică și având în vedere că democrația nu le-a încetinit creșterea econimică, China nu va putea să evite acest trend la nesfârșit. Un alt efect al globalizării este reprezentat de politicile liberale și transparența schimburilor comerciale. China este deja acuzată că sprijină regimurile dictatoriale din Africa pentru resurse naturale, iar această tendință de liberalizare o va constrânge să adopte o altă abordare în acest sens. Totuși, o presiune prea mare va fi percepută ca o ingerință și o manieră prin care Occidentul dorește să destabilizeze China. Conducerea PCC trebuie să accepte că liberalizarea economică atrage inevitabil și liberalizarea politică.
În consecință, China este o putere emergentă prin rolul pe care îl joacă în relațiile de putere exercitate între actorii internaționali. În continuare, cu ajutorul părți practice a lucrării voi demonstra cum interesele economice au determinat comportamentul Chinei în Marea Chinei de Sud pentru câștigarea statutului de putere globală.
Capitolul 3
Analiza Ipotezelor Concurente asupra problematicii din Marea Chinei de Sud
Zona Asia-Pacific apare din ce în ce mai pregnant în atenția specialiștilor în geopolitică și economie, în primul rând pentru puterile emergente în ascensiune și în al doilea rând pentru conflictul mocnit din Marea Chinei de Sud (MCS). Prin capitolul de față, pornind de la ipoteza conform căreia „China este o putere emergentă în plan internațional, dar nu va ajunge un lider mondial deplin din punct de vedere militar și economic atât timp cât nu controlează Marea Chinei de Sud” voi realiza o prezentarea a zonei și a importanței sale strategice pentru statele implicate, dar mai ales pentru Republica Populară Chineză, mergând către o analiză care să clarifice aspectele relevante. Dată fiind dinamica fenomenelor și evenimentelor, precum și numărul actorilor implicați este dificil de preconizat un scenariu privind rezolvarea sau escaladarea conflictului.
În această conjunctură, se va aplica o Analiză a Ipotezelor Concurente ce va avea menirea de a lua în calcul principalele tendințe ale actorilor, care confruntate cu evenimente actuale sau petrecute, se vor valida sau invalida, arătând astfel traiectoria cea mai probabilă de evoluție. Nu în ultimul rând, voi lua în considerare niște indicatori (game changers) care ar putea să schimbe total sau parțial ipoteza validată. Având în vedere ipoteza enunțată, această analiza va ilustra rolul de „cap de pod” al Mării Chinei de Sud pentru economia chineză și dominația directă în regiunea Asia-Pacific.
3. 1. Importanța strategică a Mării Chinei de Sud
Marea Chinei de Sud ocupă o suprafață considerabilă, întinzându-se de la gura Deltei chineze Pearl River în nord, până la Insula Natuna a Indoneziei în sud. Este o mare marginală a Oceanului Pacific, înconjurată de Republica Populară Chineză, Republica Chineză (Taiwan), Filipine, Vietnam, Malaezia, Brunei, Indonezia, Cambodgia și Singapore. Prin strâmtoarea Taiwan face legătura cu Marea Chinei de Est. Se presupune că marea adăpostește vaste resurse de petrol și astfel a dat naștere la ce se preconizează a deveni „marele conflict al secolului XXI”. Marea conține 250 de insule mici, atoli de corali, bancuri de nisip, recifuri, grupate în mai multe arhipelaguri: Insulele Spratly, Insulele Paracel, Insulele Pratas, Macclesfield Bank și Bancul Scarborough.
Importanța strategică a mării este conferită de legăturile comerciale dintre Oceanul Pacific și Oceanul Indian. MCS cuprinde canalele navigabile ce traversează strâmtorile Malacca, Sunda, Lombok și Makkasar. Aportul de hidrocarburi prin strâmtoarea Malacca dinspre Oceanul Indian spre Asia de Est este triplu față de cel din Canalul Suez și de 15 ori mai mare decât prin Canalul Panama.În conformitate cu Anexa 3 se poate observa dependența Japoniei și a Chinei de controlul acestei rute. Dacă adăugăm și resursele de petrol existente, MCS se transformă într-un al doilea „Golf Persic”.
Mare parte din economia chineză se bazează pe importurile de petrol pe lângă o multitudine de alte resurse. După ce China și-a epuizat resursele de petrol în 1993, cursa pentru resurse în Africa, America Latină, Rusia și Orient a devenit principala preocupare. În contextul în care ar avea acces la resursele din mare, nu ar mai fi dependentă de transportul resurselor prin strâmtoarea Malacca și nu ar mai fi predispusă la o blocadă din partea SUA, activă în zonă. În același timp, multe state asiatice au devenit puteri emergente, sens în care consumul lor de resurse va crește considerabil în deceniile următoare și dependența lor de rutele ce tranzitează MCS va deveni acută.
Pentru o mai bună înțelegere a evenimentelor declanșatoare trebuie să ne oprim asupra legislației internaționale aplicabile problematicii. Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării (UNCLOS) stabilește dreptul și responsabilitățile țărilor de a utiliza apele Oceanului Planetar. Convenția delimitează zona economică exclusivă (ZEE) de 20 de mile marine de coastă și platforma continentală la care un stat din vecinătate are jurisdicție. Toate statele au dreptul să navigheze liber în ZEE. De asemenea, convenția interzice uzul forței și utilizarea ostentativă a navelor pentru a împiedica libertatea navigației.
Conform prevederilor UNCLOS, insulele au dreptul la zone economic exclusive de până la 200 mile marine, rocile de 12 mile marine, iar formațiunile care apar la reflux la 500 metri. Orice suprafață construită nu conferă dreptul la zona economică exclusivă sau la ape teritoriale. O parte din insulele chineze au fost construite în jurul recifurilor scufundate și deși acum au infrastructură și sunt locuite, nu au dreptul la apele teritoriale. China încă nu a revendicat apele teritoriale, dar rămâne de văzut dacă va permite navelor să se apropie de insulele sale, care practic sunt în apele internaționale.
Există totuși o „scăpare” în prevederile convenției ce poate fi exploatată. UNCLOS stipulează la Art. 121, alineatul 1 că o insulă este „o zonă de pământ formată natural, înconjurată de apă, care se află deasupra nivelului apei”, dar nu clarifică diferența dintre insulă și stâncă, doar că „rocile nu pot susține activitățile umane sau economice și nu trebuie să aibă zonă economică exclusivă sau platformă continentală”(Art. 121, 3) .Pe acest principiu China își construiește insulele artificiale și pretinde dreptul la ZEE și platforma continentală, deși anterior erau simple roci sau suprafețe vizibile la reflux.
Originile conflictului
Conflictul din Marea Chinei de Sud a început să apară în atenția publicului începând cu anul 2007. Nu întâmplător, Robert Kaplan îl numește „noul teatru de conflict”. Deocamdată, disputa nu a presupus și o componentă militară, ci doar presiuni ale statele manifestate prin intermediul unor acțiuni ostentative ale companiilor petroliere, agențiilor maritime cu jurisdicție în domeniu sau ale vaselor de pescuit și, bineînțeles pe cale diplomatică. Cu toate acestea, evenimentele din prezent nu le echivalează pe cele din perioada 1988-1995, când a avut loc o ciocnire violentă între China și Vietnam. Imediat după conflict, Vietnam, Filipine și Malaezia au ocupat 22 de formațiuni din Insulele Spratly, iar China 7.
Obiectul conflictului este reprezentat de două grupuri de insule și recifuri, Spratly și Paracel. Insulele Paracel sunt împărțite în două formațiuni, Amphitrite și Crescent și sunt disputate de China, Vietnam și Taiwan. Cele mai mari insule din Paracel sunt Woody, Lincoln, Triton și Pattle. China controlează Grupul Amphititrelor din 1950, iar în urma confruntării cu Vietnam din 1974 a preluat controlul întregului arhipelag. Ambele state justifică dreptul la suvernitate pe criterii istorice. Hanoi susține că a descoperit insulele în secolul XVI și că le administrează din secolul XVII, iar China arată că le-a descoperit dinastia Han cu mult înainte de Hristos. Legea Internațională recunoaște dreptul statului care a administrat un teritoriu pentru o lungă perioadă de timp, ceea ce ar da câștig de cauză Vietnamului, nu Chinei. În plus, China și Vietnam nu sunt de acord ca și alte state să solicite suveranitate.
Beijingul nu recunoaște că ar exista un conflict, ci se crede îndreptățit să controleze insulele. Din nou, apare paradoxul legislației – un conflict presupune o neînțelege între minimum două părți. Recent China a trimis o notă verbală la Adunarea Generală ONU în care își justifică prezența pe insule. Abia de acum am putea vorbi de două părți în contradictoriu.
O încercare de delimitare a granițelor maritime din Golful Tokin a existat în 2000 și ar fi soluționat conflictul dacă se păstra echidistanța ZEE dintre Vietnam și Insula Hainan, dar China încalcă flagrant dreptul la libertatea navigației și hărțuiește navele vietnameze.
Insulele Spratly pe de altă parte sunt formate din 170 de formațiuni (insule mici, bancuri de nisip și recifuri de coral), cea mai mare fiind insula Taiping (Itu Aba). Filipine dorește să controleze 53 de formațiuni, Malaezia 12. Vietnamul a ocupat deja 27 de insule, Filipine doar 8, China 7, Malaezia 7, iar Taiwan 1, insula Itu Aba (Taiping) imediat ce trupele naționaliste au preluat conducerea insulei.
Interesant este că fiecare stat justifică altfel dreptul la zona economică exclusivă. Vietnam, Malaezia, Brunei și Filipine invocă drepturile la suveranitatea maritimă din jurul coastelor. Indonezia revendică zona din dreptul Insulei Natuna. China solicită suveranitate asupra insulelor din Paracel și Spratly în conformitate cu linia de nouă puncte trasată, ce se întinde de la insula Hainan până aproape de Singapore și Malaezia. Cu toate acestea, nu toate porțiunile de uscat din Paracel și Spratly sunt considerate insule de către UNCLOS, ci unele sunt simple formațiuni care apar la reflux, fapt ce nu justifică dreptul la zona economică exclusivă.
Un alt aspect al conflictului este legat de libertatea navigației în cazul în care statele ar primi dreptul la ZEE, după cum solicită. Vietnamul solicită notificări din partea navelor militare când se află în apele sale teritoriale, iar Malaezia dorește să desfășoare exerciții militare. Marea Chinei de Sud oferă o varietate de activități comerciale, de la pescuit până la transportul de hidrocarburi. Navele de pescaj ale Chinei își desfășoară activitatea în partea sudică a mării, aproape de Indonezia și Vietnam, iar Vietnam și Filipine exploatează zona nordică.
Brunei nu are prezență militară în MCS, dar solicită dreptul la ZEE asupra Recifului Louisa și Bankului Rifelman. Până acum nu a ocupat nicio insula.
Malaezia a ocupat cinci insule începând cu 2009. Își bazează solicitările pe ZEE și platforma continentală. Pe reciful Swallow a construit o pistă de aterizare pentru a promova turismul. Relațiile cu China nu sunt la fel de tensionate ca ale celorlalte state, însă tind să devină deoarece construiește o nouă bază navală la Bintulu în apropierea bancului James, iar SUA îi va oferi suportul pentru pregătirea forțelor.
Indonezia are rol de negociator între China și statele ASEAN, deoarece până acum nu a pus problema suveranității asupra vreunei insule dintre cele disputate. A preferat să profite de avantajele economice ale parteneriatului cu Beijingul, deși este îngrijorată de prezența navelor chineze în apropiere de Insula Natuna, care se află în apele sale teritoriale și adăpostește mari cantități de gaze natuale și pește.
Procesul intentat de Filipine
În 2013, Filipine a intentat proces Chinei pentru încălcarea prevederilor UNCLOS. Curtea Permanentă de Arbitraj a UN a preluat procesul în octombrie 2015. Cu excepția Taiwan-ului, toate statele implicate în conflict sunt membre semnatare ale UNCLOS. China nu recunoaște dreptul convenției de a soluționa această dispută, considerând-o o problemă de suveranitate și își menține dorința de extindere în conformitate cu linia de nouă puncte.
Subiectul disputei sunt zone de teren din cadrul insulelor Scarborough Shoal și Spratly în largul coastelor statului filipinez, pe care Manila le consideră drept parte a Mării de Vest a Filipine. Filipine acuză Beijing-ul că a ocupat ilegal șapte zone de pământ, neacceptând că acelea sunt insule, așa cum le consideră China. Pe cele șapte insule, China a contruit peste 1300 de hectare din 2013 încoace, iar acum a început să dezvolte și infrastructura. SUA se teme că le va transforma în baze militare și va militariza întreaga zonă. Filipine nu dorește să își extindă teritoriul, ci doar să se ia în considerare cele 20 de mile marine declarate drept zonă economică exclusivă.
Pentru Filipine zona este importantă ca rută a produselor manufacturiere, dar mai ales pentru resursele de pește. Odată ce China își intensifică prezența în zonă, navele filipineze vor avea competiție. Având o poziție geostrategică slabă a ales să se alieze cu SUA Și Japonia, cu riscul de a-și pericilita relațiile comerciale cu Beijingul.
Vietnam, de asemenea, a trimis o declarație la ONU prin care să i se recunoască dreptul. Malaezia, Indonezia, Thailanda și Japonia se poziționează încă pe poziția de observatori. În decembrie 2014, SUA a respins solicitările Chinei și a dat o declarație prin care a statuat ca Beijingul să se supună deciziilor finale UNCLOS. Solicitările Taiwan-ului, pe de altă parte, vin în contradicție cu cele ale Filipine. Taiwan dorește controlul asupra insulei Taiping, pe care Manila o consideră o stâncă, ceea ce complică și mai mult situația. Dacă UNCLOS dă verdictul în favoarea Filipine, automat și celelalte state interesate din zonă vor dori câștig de cauză.
Conform lui Taylor M. Fravel, într-o dispută teritorială un stat poate adopta trei strategii. Prima strategie este cea a cooperării, a doua strategie este cea a escaladării prin apelul la diplomația coercitivă, iar cea de-a treia presupune tergiversarea conflictului, respectiv menținerea solicitărilor fără a utiliza forța sau fără a ajunge la o înțelegere. China pare să adopte mai ales ultima strategie.
Mergând pe ideea strategiei de întârziere, China a ocupat în 1950 Insula Woody din Grupul Amphitrite în partea vestică a arhipelagului Paracel. Apoi, Vietnamul de Sud a ocupat Grupul Crescent și s-a lovit de presiunile Chinei, care și-a creat o bază navală pe Insula Woody.
În conflictul iscat în 1974 din cauza vaselor de pescuit din zonă, China și-a extins complet controlul și asupra zonei Crescent, iar Vietnamul s-a retras. În consecință, China preferă să întârzie soluționarea problemei pentru a-și construi o flotă navală suficient de puternică pentru a se extinde către arhipelagul Spratly și pentru a-și consolida puterea asupra teritoriilor revendicate în perioada 1988-1994. De asemenea, poziția sa tinde să destabilizeze celelalte state precum în dilema realistă a contrabalansării puterii.
3.2. Interesele Chinei în regiune
După cum am arătat în capitolele precedente, China a reușit în câteva decenii să devină o putere emergentă, dar mai ales a doua putere economică a lumii. Traiectoria sa nu a fost una ușoară, a presupus reforme și sacrificii uriașe. China a știut să profite de nevoia Occidentului pentru consum și pentru baze de producție avantajoase și de subdezvoltarea statelor africane, care în schimbul investițiilor în infrastructură au oferit resursele de care China a avut nevoie să prospere. Putem spune că se folosește de avansul economic și militar pentru a-și asigura accesul la piețele energetice și la rutele comerciale.
Dată fiind poziția sa geografică, singura rută pentru transportul hidrocarburilor rămâne prin strâmtoarea Malacca. Dacă mai adăugăm și faptul că zonele dezvoltate și industrializate sunt răspândite pe coasta de est, vom înțelege de ce China dorește să controleze Marea Chinei de Sud. Anexa 5 înfățișează statele beneficiare de resurse de petrol, cărbune și gaze naturale dinspre Orient. 1,4 milioane barili de petrol sunt transportați zilnic prin Strâmtoarea Malacca. O parte însemnată ajunge în Singapore și Malaezia, unde se procezează și ajunge iar pe rutele din MCS sub formă de carburanți. Cealaltă parte merge spre China și Japonia, cele mai mari consumatoare de resurse din regiune. Indonezia și Australia și-au sporit capcitățile de export a cărbunelui ce are ca destinație China, Japonia și India.
Insulele artificiale chineze
China pretinde dreptul la Insulele Paracel și Spratly din 1951. Imediat, odată cu criza Jinmen din 1958, a început să solicite și drepturi maritime. Solicitările au fost incluse în legi cu privire la ZEE, date de către Congresul Național al Poporului în 1992 și reiterate în 1998. De asemenea, în 2009 a cuprins aceste cereri într-o notă verbală, pe care a adresat-o Națiunilor Unite. Nu doar China a recurs la astfel de acțiuni, ci și Vietnam care a pretins extinderea bazinului continental pentru a cuprinde o bună parte din Insulele Spratly. Controversată este și harta cu linia celor nouă puncte. Deși China solicită suveranitate asupra insulelor și drepturi marine încă nu este foarte clar dacă cerințele se bazează pe harta trasată, pentru că în 1953 administrațai chineză însăși a modicat două puncte ce includeau și Golful Tonkin. Linia fiind astfel pur subiectivă în funcție de năzuințele puterii chineze.
Complicând și mai mult situația, China a început din 2014 să construiască insule artificiale. China avea cea mai slabă poziție în zonă, singura bază navală fiind pe insula Woody din Paracel, la circa 1000 km distanță. Șapte din cele opt formațiuni ale Chinei din Spratly au devenit insule, Reciful Mischief, Reciful Fiery Cross, Reciful Subi, Reciful Cuarteron, Reciful Gaven, Reciful Hughes, Reciful Johnson South.
Reciful Fiery Cross a fost prima opțiune a Chinei în confruntare cu Vietnam, deoarece ocupă o poziție strategică în cadrul celorlalte insule artificiale. Este printre puținele insule din Spratly care se învecinează cu principalele rute de tranzit din MCS, lărgindu-i astfel sfera de influență. Ocupă o suprafață de 110 km² și este dotat cu o pistă de aterizare suficient de mare (3000 m) să permită aterizarea oricărei aeronave, stații radar, rachete balistice, respective un port în care pot fi adăpostite sute de vase de pescuit, nave de război. Faptul că are o pistă de aterizare nu reprezintă un atuu pentru China, deoarece și celelalte state au construit astfel de arsenale pe insulele ocupate din Spratly.
Recifele Subi, Gaven, Johnson South și Cuarteron se află la marginea a patru grupuri de insule diferite de unde se poate controla o zonă maritimă mare și căile navigabile cheie ale MCS. Recifele Mischief și Hughes sunt ultimele ocupate, dar la fel de importante. Se află pe aripa de est a Mării Chinei de Sud și fac legătura cu rutele respective.
Împreună cu formațiunile din Paracel, în special cu Insula Woody care este cea mai mare, Bancul Scaraborough, Reciful Mischief și Reciful Fiery Cross formează o constelație de patru puncte cu o arie de doar 250 de mile marine ce permite astfel Chinei să țină sub control căile principale ale MCS.
Nu e de mirare că toate aceste recifuri vor deveni baze militare fortificate. Insula Woody este populată cu peste 1000 de locuitori, militari și civili. Este dotată cu un aeroport de 2700 de metri și piste pentru aeronave de tip SU-30MKK și bombardiere JH-7. Portul poate găzdui nave de până la 5000 t sau mai mult.
Dacă în primii anii China a doptat o tactică ofensivă, ulterior a realizat că această strategie tinde să îi submineze interesele în relație cu statele ASEAN, cu care a încheiat trate de colaborare și comerț liber. Multe state membre sunt părți interesate în dispută și pe viitor ar putea să se alieze împotriva Beijingului sau se apropie tot mai mult SUA, mai ales că recent s-a lansat și TPP, ce exclude China. China a mers atât de departe încât a pus bazele unui Fond de Cooperare Maritmă China- ASEAN cu întruniri și ateliere despre oceanografie și libertatea navigației în MCS.
Totuși, această abordare pașnică a fost de scurtă durată, pentru că au apărut tatonări cu Filipine cu privire la formațiunea Scarborough și cu Vietnam. Pentru a se asigura de controlul asupra formațiunilor din MCS, Vietnam a creat o comună și două sate în districtul Khanh Hoa, din insulele Spratly. Desigur, China nu a fost mai prejos și a ridicat la rang de prefectură sub administrația Provinciei Hainan insulele/formațiunile din Paracel și Spratly sub denumirea de Orașul Sansha, de pe insula Woody. Ridicarea la rangul de prefectură presupune îmbunătățirea infrastructurii și automat transformarea insulei în zonă turistică. De asemenea, insula este prevăzută cu o garnizoană militară proprie, pentru că apărarea maritimă de pe insulele Paracel este asigurată de garnizoana militară Paracel, subordonată la rândul său forțelor armatei de eliberare navală a flotei din Marea Chinei de Sud.
China plasează aceste solicitări pe rațiuni istorice și încearcă să facă demersuri diplomatice pentru modificarea legislației, astfel încât principiul istoric să fie luat în considerare. Filipine și Vietnam se bucură de o producție mare de petrol din această zonă și doresc să își extindă capabilitățile și să atragă parteneri externi. De fiecare dată invocă invadarea propriilor ape teritoriale. Pe de altă parte, India ca vechi aliat al Vietnamului a început să exploateze resurse din apropierea zonelor revendicate de China, mai exact din Insulele Paracel după ce s-a semnat acordul dintre Corpul petrolului și al gazelor naturale și PetroVietnam. Conflictul a luat astfel o amploare mai mare.
Pe lângă competiția pentru energie, se manifestă și o competiție privind pescuitul și resursele maritime. China interzice pescuitul în anumite perioade, ceea ce afectează viața multor locuitori din Vietnam. Totodată, Vietnamul pescuiește în apele teritoriale ale Indoneziei și încalcă zona exclusivă.
China a implementat un organism care să gestioneze activitatea de pescuit, Biroul de Administrare a Pescuitului din Regiunea Mării de Sud (SSRFAB). Biroul sprijină vasele chineze în activități de pescuit în zonele revendicate, oferind patrule și în același timp îndepărtează navele din ”autoimpusa zonă economică exclusivă” prin confiscarea echipamentului. Confruntări frecvente sunt între China-Vietnam-Filipine, state care la rândul lor și-au intensificat activitatea de pescuit. A devenit deja o practică obișnuită confiscarea navelor sau reținerea marinarilor.
Neavând câștig de cauză, oficialii chinezi au încercat o armonizare a solicitărilor cu legislația internațională prevăzută de Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării (UNCLOS). În acest sens, a fost adoptată Legea cu privire la marea teritorială și zona contiguă a RPC prin care s-au delimitat apele teritoriale. Ulterior, în 1998 a fost adoptată o nouă Lege cu privire la zona economică exclusivă și platoul continental al RPC, care să îi permită solicitarea de drepturi și în Marea Chinei de Sud. În 2011, a revenit cu această solicitare la Comisia ONU cu privire la platoul continental (CLCS), afirmând că insulele Spratly sunt integrate total în apele teritoriale.
În prezent, strategia Chinei urmărește să împiedice statele să exploateze sau să exploreze resursele naturale existente fără participarea sa. De asemenea, dorește să încheie înțelegeri bilaterale cu statele interesate, ci nu multilaterale. Bineînțeles, nu toate statele sunt de acord și astfel tensiunile se mențin. Sarcina de supervizare a zonei aparține Forței Maritime de Supraveghere (MSF) care are jurisdicție asupra apelor teritoriale din dreptul regiunilor Macao, Hong Kong, Hainan, Guangdong și a insulelor revendicate. Spre exemplu, în 2011 două vase aparținând MSF nu au permis accesul navei Veritas Voyager, care realiza activități de explorare în N-V arhipelagului Spratly. Nava aparținea statului filipinez. În aceeași manieră a acționat și împotriva navei vietnameze Binh Minh 02 a companiei PetroVietnam căreia i-a tăiat cablurile de exploatare.
Teoria puterii maritime
Pe de altă parte, nu poate fi considerată pe deplin o putere atât timp cât este înconjurată și nu are capacitatea de a-și proiecta forța, iar chinezii sunt foarte conștienți de acest aspect.
Conform teoriei ”puterii maritime” a geopoliticianului american Alfred Mahan, publicată în lucrarea sa de referință ”The Influence of Sea Power Upon History”, o țară nu poate deveni o putere mondială dacă nu devine și o putere maritimă cu o mare flotă navală. În fond, Mahan susține că pentru a deveni o putere maritimă o țară trebuie să îndeplinească trei criterii: ”să se învecineze pe o întindere considerabilă cu Oceanul Planetar sau să aibă acces la acesta printr-o mare deschisă”, ”să nu aibă în vecinătatea imediată vecini puternici” și ”să dispună de o capacitate navală și de un potențial militar ridicat al flotei maritime”. În virtutea acestei teorii, SUA îndeplinea deja primele două criterii și nu a fost nevoie decât să își creeze o flotă care să valorifice aceste avantaje.
Aplicând această teorie pe statul chinez, putem observa că nu îndeplinește deplin niciun criteriu. În primul rând, nu are acces direct la Oceanul Planetar, deoarece în nord, vest și sud are granițe terestre, singura graniță maritimă fiind în est prin Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est. La Marea Chinei de Est are acces prin Marea Galbenă, dar în nord se confruntă cu Japonia și Coreea de Sud, iar în sud cu Taiwan. O altă problemă este generată de Insulele Senkaku (pe care deja le dispută susținând că în trecut au aparținut Chinei) care sunt controlate de Japonia. În Marea Chinei de Sud situația este și mai complicată, pentru că sunt mai multe state care solicită suveranitate, iar Filipine prin poziția sa geografică blochează în mare măsură deschiderea la Oceanul Planetar. Astfel, China nu are cum să își proiecteze forța în caz de conflict.
Una dintre soluțiile Chinei la această problemă este construirea Canalului Kra (Thai) prin Thailanda, din Istmul Kra ce va avea o lungime de 102 km și o lățime de 400 metri. Canalul va face legătura dintre Oceanul Indian și Marea Chinei de Sud, evitând strâmtoarea Malacca. Canalul scurtează durata de deplasare și costurile aferente și reprezintă un nod de legătură pentru Ințiativa „o centură, un drum”. În Myanmar, Compania Națională Chineză a Petrolului a construit un oleoduct care să lege portul de pe Insula Maday de Kunming, capitala provinciei Yunnan. Pe lângă acest oleoduct, prin portul Kyaukpyu este transferat gazul metan din Qatar. Nu în ultimul rând, un alt oleoduct, construit în Pakistan va face legătura dintre Iran și China, iar un proiect grandios de cale ferată, avându-i drept protagoniști tot pe Pakistan și China va lega trecătoarea Khunjera de Regiunea autonomă Xinjiang. Încă o dată China s-a asigurat că SUA nu îi va afecta accesul la resurse și nici nu va trebui să se mai confrunte cu fenomenul pirateriei din Strâmtoarea Malacca.
Încălzirea globală oferă și avantaje, de care, bineînțeles, China a profitat. Odată cu topirea ghețarilor, ruta nordică a devenit mai accesibilă, iar avantajul acesteia este că scurtează cu 30% distanța dintre canalul Panama și Oceanele Atlantic și Pacific. În 2013, China a primit statutul de observator în cadrul Consiliului Articului. China în parteneriat cu Rusia construiește un proiect îndrăzneț, o conductă de 3968 km, Sila Sibiri, care să transporte gaze naturale din Yakutia și Irutsk spre China și estul îndepărtat al Rusiei. De asemenea, China este interesată și de petrolul rusesc sens în care explotează împreună cu Rosneft sectoare din mările Barents și Pechora.
În al doilea rând, China are vecini puternici, Japonia, India, Indonezia, Coreea de Sud, Rusia. Nu doar China a cunoscut o evoluție în ultimii, ci și celelalte state asiatice, iar surplusul economic a fost distribuit și către forțele armate.
China a trebuit să identifice zone care, pe de o parte să îi protejeze flota, iar pe de alta să aibă deschidere mare pentru a fi eficientă. Astfel de locuri sunt baza pentru submarine Xiaopingdao lângă Dalian, în Marea Galbenă, la Hainan, în Sanya unde este o bază subterană și în nordul Mării Chinei de Sud. Are nevoie de Marea Chinei de Sud pentru apărare zonală.
Strâmtorile Malaca, Sunda și Lombok fac legătura între Orient și Marea Chinei de Sud. Acestea sunt controlate de SUA. De asemenea, în Oceanul Indian depinde de flotele americane și indiene spre a-i asigura securitatetea. În acest sens, China construiește porturi comerciale, plasate asemeni unui „șirag de perle”.
India dorește să controleze militar Oceanul Indian și să atragă statele Bagladesh și Burma, unde a construit facilități militare portuare ca cele de la Sittwe în Burma. În replică, China exploatează relația cu Pakistan și a construit facilități navale la Gwadar, peninsulă ce are ieșire la Oceanul Indian și rută directă spre China. Tot în Burma, China a investit în portul Kyauk Phru pentru a construi o conductă care să limiteze dependența China de strâmtoarea Malacca. Un alt element prin care dorește să încercuiască India este prin intermediul portului Hambentola din Sri Lanka, la Oceanul Indian. Niciun port însă, nu se compară cu cel al SUA din Oceanul Indian, de pe Insula Diego Garcia.
În al treilea rând, Republica Populară Chineză a adoptat o strategie de „contra-intervenție”, deși la nivel oficial acest termen nu este acceptat. În fapt, obiectivul Chinei este de a îndepărta SUA din regiune și a-i diminua capacitățile de a interveni pentru Taiwan. Niciodată chinezii nu și-au declarat adevăratele forțe militare. Această nouă politică de deschidere este privită cu scepticism de analiștii militarii, cel mai probabil ca având un rol propagandistic.
Afirmarea Chinei ca putere emergentă a presupus și alocarea unui procent considerabil din PIB în scopul dezvoltării forței armate. Potrivit teoriilor realiste, forța militară se află în centrul atenției unui stat, dar resursa economică deține un rol important în susținerea acesteia. „Astăzi China începe să-și proiecteze puterea militară global, simultan cu pătrunderea sa pe piața economică mondială”. Puterea economică reprezintă „motorul” dezvoltării și inovării din domeniul militar. Ca în orice stat, o armată puternică și dotată cu echipament modern este o formă de descurajare. Pe lângă Armata Populară de Eliberare (PLA), foarte numeroasă cu un efectiv de 1,6 milioane de persoane și din ce în ce mai profesionalizată, Beijingul și-a creat o flotă maritimă pe măsură.
Instituția însărcinată cu coordonarea operațiunilor militare este Comisia Militară Centrală. Ultima rundă de reforme militare a fost lansată anul acesta și are scopul de a transforma PLA într-o organizație modernă capabilă să susțină operațiuni la distanță, acolo unde există interese. Modernizarea armatei a început acum 20 de ani și a fost intensificată de ultima criză a Taiwan-ului din 1995-1996, când China a realizat că nu poate face față Statelor Unite. În același timp, modernizarea nu a presupus și o schimbarea totală a echipamentelor militare incapabile să se ridice la nivelul actual. Principala problemă în calea reformelor este și va rămâne sistemul birocratic. În afară de achizițiile de armament, Beijingul s-a concentrate mai ales pe dezvoltarea forțelor terestre, necesare pentru a menține controlul intern. Însă, creșterea tensiunilor din Pacific pe fondul afirmării SUA și a Japoniei, ambele puteri maritime, a generat conștientizarea importanței alocării de resurse pe palierele, aerian și naval.
Crearea și dezvoltarea flotei maritime chineze are la bază trei obiective: să nu permită Taiwan-ului să își dobândească independența cu ajutorul SUA, dat fiind precedentul din anii 1995-1996. Al doilea obiectiv ține de protejarea rutelor comerciale ce traversează Oceanul Indian, prin strâmtoarea Malacca, deoarece China este dependentă de importurile petroliere. Ultimul obiectiv este de a avea o bază navală nucleară în Pacificul de Vest.
Securitatea maritimă a fost încredințată către cinci agenții paramilitare diferite:
Poliția maritimă chineză care aparține Departamentului de control al granițelor din cadrul PLA;
Departamentul de supraveghere maritimă din cadrul Ministerului Mediului și Resurselor;
Comandamentul de aplicare a legii pescuitului din cadrul Ministerului Agriculturii;
Biroul maritim pentru contrabandă care operează de sine stătător;
Administrația de siguranță maritimă care supervizează traficul maritim.
Se poate observa tendința de acaparare a tuturor palierelor activității maritime pentru „obsesia controlului”. Fiecare agenție este dotată cu nave de intervenție rapidă. Mai degrabă par să aibă un scop de descurajare, deoarece în realitate nu sunt eficiente, fiind multe și greu de gestionat. Pe anumite sectoare de activitate chiar se întrepătrund și adesea intervin simultan.
Armata Populară de Eliberare Navală este împărțită în funcție de poziția mărilor înconjurătoare, respectiv Flota Mării de Nord, Flota Mării de Est și Flota Mării de Sud (SSF). SSF are jurisdicție în Marea Chinei de Sud și zona acesteia de operațiuni. SSF este dotată cu cinci din cele șapte distrugătoare, cu prima navă amfibie modernă ancorată, prevăzută cu platformă de aterizare și cu noi docuri pentru combatanți, aflate la baza centrală Zhanjiang din Guangzhou. De asemenea, baza navală Yulin s-a extins în Sanya, pe Insula Hainan. Extinderea s-a realizat pentru a oferi sprijin în imediata apropiere, dar și pentru găzduirea submarinelor necesare în cazul unui conflict cu Taiwan.
Printre echipamentele militare achiziționate se mai numără o rachetă mobilă, solidă de tip DF-21D care poate acționa asupra navelor în mișcare (așa numitul transportator-ucigaș), noile submarine de tip Yuan-class dotate cu torpile de mare viteză și rachete de croazieră (YJ-82) sau o serie de rachete SU-27 ce pot fi lansate de pe platforme aeriene. Acestea, însoțite de rachete de croazieră de uscat și artileria de coastă, reprezintă un arsenal considerabil. China mai deține un număr de 60 de ambarcațiuni pe care sunt amplasate rachete de croazieră mici. Îngrijorător este și faptul că din 2010 a început să construiască bărci pentru patrularea coastelor din clasa Houbei de 1500 tone care să acționeze în mările îndepărtate, cel mai probabil în Marea Chinei de Est. Deși neagă faptul că se pregătește pentru o contra-intervenție stau, de asemenea, dovadă rachetele de distrugere de tip 052, cele șase nave de 7500 tone pentru apărare aeriană a flotei, înlocuirea submarinelor cu putere nucleară cu noile Shang 93 și noul portavion Liaoning (din portul Dalian). Pe insula Duncan a stabilit deja o bază pentru elicoptere. Toate vizează proiectarea forței, nicidecum protecția granițelor, adică o strategie ofensivă, nu defensivă.
Strategia Chinei nu vizează doar SUA. Dacă forța chineză încă nu este capabilă să o egaleze pe cea americană, statele mai slabe din vecinătate devin o țintă sigură, și nu doar acestea, ci și Japonia sau India, în ciuda capabilităților militare puternice.
În ianuarie 2012, administrația Obama și-a manifestat deschis intenția de a-și prezerva statutul de putere globală, sens în care este necesară o balansare a sferelor de putere în Asia-Pacific. Ascensiunea Chinei ca putere emergentă în plan economic și militar a fost percepută drept o amenințare la adresa securității și economiei SUA. SUA a probat o operațiune de libertate a navigației (FONOP) în interiorul apelor teritoriale ale Recifului Subi, arătând că SUA nu acceptă revendicarea apelor teritoriale. Ulterior, un avion de spionaj american a zburat deasupra unei insule chineze existente, încălcându-i spațiul aerian. Niciunul dintre cele două incidente nu s-au soldat cu repercusiuni din partea Chinei, doar cu critici. În plus, SUA a promis că va continua aceste demersuri trimestrial.
Strategia Americii a fost să se apropie de partenerii săi tradiționali, Filipine, Australia, Coreea de Sud, Taiwan, Japonia, Thailanda, unele dintre ele fiind în dispute teritoriale cu Beijingul. În același timp, SUA a încheiat relații strânse cu alte state asiatice prin intermediul TPP și nu numai. Cert este că va exploata deplin conflictul dintre China și statele asiatice pentru a nu-i permite celei din urmă să preia controlul în Marea Chinei de Sud, mai ales a strâmtorii Malacca.
Un alt teoretician, Frederich Ratzel, arată în cartea sa ”Geografia politică” că ”valoarea unor mări și oceane se schimbă și ea în funcție de mărimea și importanța țărilor care le străjuiesc” Pentru a-și susține punctul de vedere, Ratzel arată că Oceanul Pacific reprezintă viitorul, deoarece interesele a patru state, SUA, China, Japonia și Rusia, se vor ciocni pentru ocuparea de puncte strategice și acapararea resurselor. Marea Chinei de Sud fiind o mare adiacentă Oceanului Pacific ilustrează în mod excelent conflictul de interese ale statelor interesate.
3.3. Aplicarea metodei analitice „Analiza Ipotezelor Concurente” asupra problematicii din Marea Chinei de Sud
Analiza ipotezelor concurente (ACH) este o tehnică ce oferă suport analiștilor în clarificarea unei problematici în care trebuie luate în considerare explicații și estimări alternative. Metoda presupune identificarea unui set de explicații alternative care se exclud reciproc (ipoteze), evaluarea consistenței sau inconsistenței fiecărui element cu fiecare ipoteză și selectarea ipotezei care se potrivește cel mai bine cu probele. Ideea din spatele acestei tehnici este de a respinge, mai degrabă decât să confirme fiecare dintre ipoteze. Ipoteza cea mai probabilă este cea cu cele mai puține elemente împotriva sa, precum și dovezi pentru, nu cea cu cele mai multe elemente pentru.
ACH este potrivită pentru orice analiză în care sunt explicații alternative pentru ce s-a întâmplat, se întâmplă sau este posibil să se întâmple. De regulă, se realizează prin intermediul unui software care permite o mai bună monitorizare a impactului elementelor și sugestiilor asupra ipotezelor. Poate fi realizată și în modul clasic, dar analistul ar putea fi dezorientat de cantitatea de date pe care trebuie să le analizeze în permanență.
Metoda are o serie de avantaje precum:
Obligă analistul să înceapă cu un set complet de ipoteze concurnente, înlăturând pericolul de a alege ipoteza care pare să satisfacă nevoia și care se apropie de o concluzie preferată;
Analiștii trebuie să caute elemente care să respingă ipotezele și astfel îi ajută să depășască tendința de a căuta sau interpreta informațiile noi într-un mod care să confirme ideile preconcepute;
Permite menținerea unui registru al probelor existente în funcție de dată, tip și relevanță;
Concluziile se prezintă într-un mod organizat și transparent;
Permite monitorizarea indicatorilor cu privire la evoluția problematicii.
Pentru o bună aplicare a metodei se urmăresc opt pași:
Se identifică ipotezele care trebuie să se excludă reciproc și să conțină toate posibilitățile rezonabile. De asemenea, pentru fiecare ipoteză se elaborează o scurtă explicație care să arate cum ar putea fi posibilă.
Se face o listă cu toate elementele care sunt relevante în evaluarea ipotezelor. Lista trebuie să conțină atât date factuale, argumente, cât și presupuneri ale analistului. Analistul nu trebuie totuși să se conducă după presupuneri, pentru că la final ipotezele pot fi contestate ușor.
Se analizează fiecare probă pentru a se vedea care este relevantă în raport cu ipotezele. În cazul în care este în concordanță cu ipoteza se completează cu litera ”C” în dreptul ipotezei. Dacă este inconsistentă se pune litera ”I”, iar dacă nu este relevantă se lasă spațiu liber. De asemenea, dacă este deosebit de convingătoare se pune ”CC” sau ”II” dacă subminează total ipoteza. În evaluarea probelor, analiștii pot apela la presupuneri, de aceea este bine să explice de ce au evaluat astfel o probă în raport cu ipoteza.
Se rafinează schema și se analizează dacă se mențin ipotezele sau se îmbină. În cazul în care se dorește adăugarea unei noi ipoteze, se reia întregul proces pentru ipoteza respectivă.
Se trag concluzii provizorii cu privire la probabilitatea relativă a fiecărei ipoteze în urma analizei fiecărui element. Software-ul, de asemenea, calculează contradicțiile în funcțe de valorile ”I” sau ”II”. Ipoteza cu cel mai mic scor este cea mai probabilă.
Se urmărește elementul sensibil al concluziei dacă s-ar schimba unele probe. În cazul în care acestea ar demonta total ipoteza, se reanalizează acuratețea elementelor.
Se transmit concluziile. Se explică probabilitatea de materializare a fiecărei ipoteze, nu doar a celei evidente. Se stabilește și care elemente au fost determinante în analiză și gradul de concordanță al acestora.
Se identifică indicatori sau repere pentru observațiile viitoare care ar putea veni în contradicție cu concluziile.
Având în vedere prezentarea situației din subcapitolele anterioare, vom utiliza în ACH trei ipoteze, iar apoi vom urmări cei opt pași ai metodei. Ipotezele alese sunt:
Se va forma o alianță militară defensivă, susținută de Statele Unite ale Americii și Japonia, între Filipine, Vietnam, Malaezia, Taiwan, India și Australia împotriva Chinei.
Statelor Unite ale Americii se va implica direct în conflict.
Japonia se va afirma în regiune pentru prezervarea intereselor.
Explicarea ipotezelor:
Se va forma o alianță militară defensivă, susținută de Statele Unite ale Americii și Japonia, între Filipine, Vietnam, Malaezia, Taiwan, India și Australia împotriva Chinei.
În ultimii ani, China a început să controleze de facto teritorii din Marea Chinei de Sud. Acțiunile sale au atras nemulțumiri din partea statelor care au dreptul la utilizarea zonei economice exclusive și a platformei continentale din lungul coastelor maritime. În ciuda faptului că legislația internațională nu recunoaște dreptul Chinei asupra insulelor artificiale, aceasta interzice libertatea navigației în aceste zone, mai exact paza de coastă, precum și celelalte structure ale Marinei Chineze izgonesc navele de pescuit sau cele destinate exploatării resurselor.
Statele Vietnam și Filipine au avut cea mai ferventă poziție împotriva acțiunilor Beijingului, Vietnam având deja două confruntări în acest sens, în 1974 pentru Grupul Crescent și în 1988 pentru controlul recifului Johnson, iar Filipine a intentat un proces la ONU, în lipsa unei soluționări pașnice a conflictului. Taiwan, Brunei și Malaezia, la rândul lor, pretind teritorii ce li se cuvin, interferând cu linia de nouă puncte a Chinei.
În ciuda faptului că India și Australia nu sunt părți contestatare în Marea Chinei de Sud, am ales să le includ în alianță întrucât beneficiază de rutele comerciale ce traversează Strâmtoarea Malacca pentru a se aproviziona cu resurse naturale. În ceea ce privește India, se cunoaște istoria sa conflictuală cu China și faptul că cea din urmă și-ar dori să aibă mai multă libertate și influență în Oceanul Indian. În acest sens, a început să procedeze similar, să încercuiască India construind porturi în țările vecine precum Pakistan, Burma. Australia, pe de cealaltă parte, depinde de Marea Chinei de Sud pentru importurile de resurse și exporturile de produse finite. Va fi afectată în mare măsură dacă nu va mai naviga liber prin MCS.
În egală măsură, nu am inclus în această alianță statele Indonezia și Brunei prin prisma faptului că nu au manifestat un comportament virulent la dresa Chinei. Cele două doresc să beneficieze de ZEE dacă Filipine are câștig de cauză în proces și China va fi nevoită să renunțe la dorința de extindere în conformitate cu linia de nouă puncte, dar în același timp nu își periclitează relațiile economice. Inițiativa OBOR a Chinei le conferă investiții substanțiale în infrastructură. Dacă Indonezia își menține rolul de negociator și așteaptă să vadă care va fi poziția Chinei în zona Insulei Natuna, Brunei are cu totul alte interese. Resursele sale de petrol s-au diminuat considerabil și doar cu ajutorul Chinei ar putea să exploateze bazinele aflate la mare adâncime. Astfel că sultanul, Hassanal Bolkiah, nu răcește deocamdată realțiile cu Beijingul și acceptă „negocierile bilaterale directe”.
Deși este larg răspândită ideea conform căreia statele interesate în conflict nu se vor alia împotriva Chinei, pentru că sunt dependente de relațiile comerciale dezvoltate în cadrul ASEAN, dar mai ales din cauza faptului că de-a lungul timpului legăturile s-au dezvoltat mai ales din punct de vedere economic, evenimentele recente arătă o apropiere tot mai evidentă. Toate se simt amenințate că în curând nu vor mai putea naviga liber și nu vor mai beneficia de resursele naturale din Marea Chinei de Sud.
China împiedică Filipine să exploateze resursele de gaze naturale din Bankul Reed, aflat la o distanță de 8 mile maritime de insula Palawan. Filipine urmărește să încheie 15 contracte pentru exploatare offshore. Compania britanică, Forum Energy, o să înceapă exploatarea anul acesta, ceea ce va atrage opoziția imediată a Chinei. De asemenea, Hanoi a început să exploreze și să exploateze zone ce țin de propria ZEE, dar imediat China a hărțuit o navă a Petro Vietnam în 2011. Compania ExxonMobil tinde să conducă activitățile de explorare și un atac asupra vaselor sale va fi un atac la adresa SUA.
În toată această ecuație, intervine SUA. SUA și-a reorientat interesul strategic pentru zona Asia-Pacific de când China a început să se afirme ca putere emergentă. Aceasta este și marea obsesie a Chinei- să îndepărteze definitiv SUA din zonă și să aibă supremație. Toate proiecte de modernizare și dotare a armatei chineze trebuie private din această perspectivă. Din nefericire pentru China, SUA a încercuit-o, semnând Parteneriate Strategice cu statele rivale Chinei și totodată stabilind baze militare permanente de-a lungul celor două lanțuri de insule.
Pe primul lanț de insule, ce se întinde de la Insulele Kurile până la Borneo, SUA are parteneriate cu Taiwan, Coreea de Sud, Filipine, Malaezia și Vietnam. Tocmai controlul acestui lanț de insule reprezintă un deziderat pentru China, considerând că i-ar conferi posibilități pentru un atac preemtiv în caz de conflict.
Al doilea lanț de insule, la rândul său, este presărat cu baze militare SUA, în Japonia, la Guam, în Australia. De asemenea, arsenale militare SUA se află și în Hawaii și Alaska.
SUA a ridicat embargoul asupra Vietnam-ului pentru cumpărarea de arme astfel încât să îi furnizeze armament să se poată apăra singur. În schimb, SUA va beneficia de baza militară Cam Ranh Bay, sporindu-și prezența. De asemenea, Vietnam a mai achiziționat de la Rusia submarine din clasa Kilo și și-a consolidat forța aeriană și navală din MCS.
Președintele Vietnam-ului, Tran Dai Quang, i-a propus de curând președintelui filipinez să încheie un parteneriat strategic, nu neapărat împotriva Chinei, ci pentru a consolida relațiile. Filipine are doi parteneri strategici, pe SUA și pe Japonia.Tratatul mutual cu SUA datează din 1951 și nu presupunea decât asistență militară. Totuși, în 2014 au semnat un Acord extins de colaborare în domeniul apărării care stipulează intervenția SUA dacă statul Filipine este atacat.
Malaezia, deși a încercat permanent să soluționeze pașnic disputa, s-a văzut în necesitatea de a se apropia de Australia, Filipine și Vietnam. Conform ultimelor declarații ale ministrului apărării, Hishammuddin Hussein, Malaezia nu poatea acționa singură în această cauză și „este important să se mențină echilibrul și să se stopeze acțiunile superputerilor, indiferent dacă este vorba despre China sau Statele Unite”
Interesul Indiei pentru libertatea navigației este foarte mare, deoarece este al IV-lea cel mai mare consumator de petrol din lume și 95% din comerțul exterior tranzitează Oceanul Indian și Strâmtoarea Malacca. Totodată, din 2011 navele indiene exploatează alături de Vietnam resursele din Marea Chinei de Sud și nu doar o dată au fost îndepărtate de China. La Summitul regional ASEAN din 2012, India și-a manifestat deschis suportul privind libertatea navigației și acesul la resurse în concordanță cu legea internațională. Nu în ultimul rând, a participat alături de SUA și Japonia la exercițiul din Okinawa care a simulat un atac asupra Chinei.
SUA deocamdată urmărește să își mențină sfera de influență și este refractară în a preciza cum s-ar implica direct într-un potențial conflict cu partea chineză.
Statelor Unite ale Americii se va implica direct în conflict
Odată cu emergența Chinei, supremația Statelor Unite ale Americii a început să fie erodată. Inițial puteam vorbi de o eroziune economică, dar acum tinde să devină și militară. China încă nu egalează armata SUA, dar spre deosebire de americani se concentrează pe o singură arie geografică, pe dominarea rutelor comerciale din Marea Chinei de Sud. Așadar, la nivelul SUA s-a conștientizat necesitatea strămutării interesului strategic în această regiune, mai ales că se poate baza pe aliații săi tradiționali.
Întotdeauna SUA a fost adepta doctrinelor și strategiilor în determinarea politicii externe. Pe lângă teoria puterii maritime a lui Mahan, pe care am dezvoltat-o anterior și pe baza căreia SUA și-a creat cea mai puternică flotă navală, americanii au îmbrățișat cu succes și teoria „Rimalnad-ului” a geopoliticianului Nicholas J. Spykman. Confom acestuia, „Rimland-ul” reprezintă „bordura maritimă sau inelul format din țările cu ieșire la mare, care înconjoară din cele mai multe părți heartland-ul continental, constituind o zonă intermediară între acesta și mările periferice.” Teoria mai poartă denumirea și de „strategia anaconda”, tocmai pentru că statul respectiv este „sufocat” de puterea în ascensiune. În acest fel, SUA a stabilit parteneriate militare și implicit baze militare cu statele ce înconjoară China pentru a o izola, respectiv cu Taiwan, Filipine, Vietnam, Indonezia, Malaezia, Japonia, Coreea de Sud la care se adaugă cele din Australia, India, Hawaii, Guam și Alaska.
În Marea Chinei de Sud, SUA urmărește accesul și stabilitatea. SUA dorește să își păstreze influența în zonă pentru comerțul internațional, întrucât anual se obțin 5 trilioane de dolari, dintre care 1 trilion doar din schimburile cu SUA. În plus, zona permite SUA să își proiecteze forța mai ales că ruta ce tranzitează MCS conduce spre Oceanul Indian și Golful Persic. Pacea și stabilitatea în zonă oferă avantaje comerciale majore între SUA și partenerii săi.
Cu referire la insulele artificiale construite de Beijing, SUA se arată îngrijorată după ce imagini din satelit au demonstrat transformarea acestora în adevărate fortărețe militare, chiar dacă oficialii chinezi consideră aceste demersuri ca fiind „normale”. Președintele Barack Obama a declarat public în 2010 că este o problemă de interes național pentru Statele Unite ale Americii. SUA susține activ dreptul la navigația liberă și la ZEE în conformitate cu prevederile UNCLOS. Problema este că încă nu a ratificat Convenția și astfel a dat curs acuzațiilor că ar dori să manevreze situația în interes propriu. Totodată, China acuză SUA ca fiind părtinitoare în sensul că în momentul în care Vietnam-ul a început să exploateze resursele din insulele contestate nu a intervenit, dar imediat ce nave chineze au realizat activități similare a avut o opoziție fermă.
După ce China a debarcat rachete și radare cu rază mare de acțiune pe insula Woody din Paracel și în Reciful Cuarteron din Spratly, admiralul Harry Harris, șeful Comandamentului Naval al SUA din Pacific, a declarat că SUA „va continua să opereze în Marea Chinei de Sud pentru a demonstra că spațiul maritim și aerian sunt internaționale.” Această declarație împreună cu acțiunile anterioare ale americanilor de a naviga foarte aproape de insulele chineze, precum în 2009, când navele americane, Impeccable și Victorious, au fost hărțuite de autoritățile navale chineze pentru că au considerat că se află în apele teritoriale contestate, sunt privite ofensive de către China. Mai mult, RPC vede aceste acțiuni ca pe posibile declarații de război și nu este de acord cu strategia SUA de a o încercui cu baze militare. În repetate rânduri, președintele Xi Jinping a argumentat importanța vitală a Mării Chinei de Sud pentru economia chineză.
Tensiunile dintre SUA și China nu sunt recente, în 2001 a existat chiar o confruntare directă când un avion de recunoaștere SUA s-a ciocnit cu o aeronavă chineză în apropiere de insula Hainan. Incidentul s-a soldat cu moartea pilotului chinez și a fost la un pas de conflict dacă nu se soluționa pe cale diplomatică.
Nu în ultimul rând, în februarie 2010 SUA a dezvoltat un nou concept sub forma doctinei integrate de luptă „Bătălia Aer-Apă”. Această doctrină a fost inclusă în strategia din Pacific pentru a susține libertatea navigației. Conceptul presupune o coordonare a forțelor pe paliere multiple astfel încât să depășească tehnologiile anti-acces ale Armatei Populare de Eliberare.
Programul SUA privind libertatea navigației (FONOP) a constat de-a lungul timpului în misiuni conduse de nave și aeronave în apropiere de insulele chineze. În mai 2015, distrugătorul de rachete William P. Lawrence a navigat la o distanță de fix 12 mile marine de Reciful Fiery Cross, iar în octombrie distrugătorul Lassen s-a apropiat de reciful Subi din Spratly. Reciful Subi era submers până când China a costruit insula actuală. Folosindu-se de acest argument SUA nu consideră că încalcă apele teritoriale dat fiind că UNCLOS nu recunoaște ZEE pentru acest tip de formațiuni.
De asemenea, în ianuarie 2016, distrugătorul Curtis Wilbur a navigat foarte aproape de insula Triton din Paracel, depășind limita de 12 mile marine. Tot anul acesta, în luna mai, a demarat o altă acțiune din proiectul privind libertatea navigației când un avion EP-3 de supraveghere și culegere de informații s-a apropiat la 50 de mile marine de insula Hainan și a fost înconjurat de două avioane de vânătoare chineze.
Dată fiind strategia chineză de a prelua de facto controlul asupra MCS și pe fondul acțiunilor vehemente ale SUA, oricând conflictul poate escalada întrucât ”jocul periculos” al SUA va continua până când Beijing-ul nu renunță la politica agresivă de acaparare a zonei. Singurul liant între cele două state reprezintă relațiile economice, iar China nu este o națiune ofensivă și nu ar avea de câștigat dintr-un conflict deschis, din contră i-ar afecta economia, tocmai elementul în jurul căruia și-a construit întreaga politică externă în ultimii ani.
Japonia se va afirma în regiune pentru prezervarea intereselor
După experiența din cel de-al Doilea Război Mondial, Japonia a preferat să rămână sub „aripa protectoare” a SUA și să se concentreze pe ascensiunea economică, devenind un lider în materie tehnologică. Prin poziția sa geografică, Japonia nu are rezerve de resurse naturale și singura modalitate prin care își alimentează economia este prin intermediul rutelor ce tranzitează Marea Chinei de Sud. Astfel că, nici pentru Japonia nu este avantajos să preia China controlul asupra strâmtorii Malacca și să limiteze navigația vaselor în dreptul teritoriilor pe care le revendică.
Japonia nu este interesată doar de Marea Chinei de Sud, ci și de faptul că RPC pretinde dreptul asupra unor insule controlate de Japonia. Este vorba de Insulele Senkaku (Japonia)/Diaoyu (China) care se află la nord-est de Taiwan și sunt formate din 8 insule și stânci. Ca și celelalte insule din MCS, insulele Senkaku din Marea Chinei de Est sunt bogate în resurse naturale și oferă zone mari pentru pescuit. Zona economică exclusivă a Japoniei îi blochează Chinei libertatea de acțiune (Anexa 4). Prin Tratatul de la San Francisco, din 1951, Japonia a redat Chinei mai multe teritorii, printre care și Taiwan, dar nu s-a pus problema acestor insule la acel moment nici de către China, nici de regimul naționalist al lui Chiang Kai-shek. Acum Taiwan-ul, de asemenea, solicită controlul insulelor.
În 1960, SUA și Japonia au încheiat un acord de securitate pentru crearea de baze militare în Japonia și suport în caz de atac. Teritoriul acestor insule este prevăzut în zona stabilită prin tratat. Astfel, SUA este nevoită să intervină de parte Japoniei, dacă ar fi atacată. Tensiunile au escaladat după ce Japonia a cumpărat trei dintre cel opt insule în 2012 de la un deținător privat și intenționează să constuiască un scut de apărare antirachetă, care să poată doborî nave și aeronave chineze de la o distanță de 300-500 km.
Strategia de securitate națională din 2013 identifică RPC drept principalul factor al schimbărilor din balanța de putere regională și arată că „disputele care au survenit asupra suveranității între statele de coastă și China cauzează temeri cu privire la domnia legii, libertatea navigației și stabilitate în regiunea de sud a Asiei(…)de care Japonia este în mare parte dependentă pentru resursele naturale și energetice”
Recent, pe fondul procesului de militarizare a zonei, Japonia și-a exprimat intenția de a schimba strategia militară de la apărare internă, la apărarea colectivă alături de statele interesate. Proiectul se află încă în etapa de negociere, dar cel mai probabil va fi adoptat și va prevedea și o modificare a Articolului 9 din constituție care stipulează renunțarea la război. Flota japoneză este percepută astfel ca având rol stabilizator în Pacific. Anul acesta bugetul de apărare s-a majorat pentru a putea fi achiziționate o navă dotată cu aparatură antirachetă de tip Aegis, șase aeronave F-35A și 17 elicoptere de patrulare SH-60K.
Alături de Vietnam și Filipine va participa la exerciții militare. Tokio a purtat o serie de discuții cu Vietnamul în urma cărora va furniza Manilei nave pentru Paza de Coastă. Către Filipine, de asemenea, a donat 10 nave pentru Paza Coastei, un submarin și armament contra cost.
Alte acțiuni care sugerează interesul Japoniei în zonă reprezintă construirea de insule în Marea Filipine pe formațiunea Okinotori, la Okinotorishima. Până acum China nu și-a arătat interesul pentru aceste formațiuni pentru că nu le consideră insule, iar conform UNCLOS nu au dreptul la ZEE. Doar Taiwan a demarat acțiuni privind libertatea navigației și se apropie ostentativ, ca și SUA, de formațiunile respective și a purtat discuții cu ofialii de la Beijing pentru a-i veni în ajutor. Se pare că Japonia va proceda în stilul caracteristic al Beijingului cu insulele de MCS.
Interesant este că Okinotorishima este locul din care China ar putea să conducă acțiunile anti-acces, iar tot de aici Japonia îi asigură Statelor Unite libertatea de mișcare. Strategia Taiwan-ului vine astfel în contradicție cu interesele sale strategice, pentru că se apropie de China pentru a conduce operațiunile împotriva Japoniei.
Pentru a transmite un mesaj clar Chinei, Japonia a trimis un elicopter de distrugere de tip JS Ise spre a participa alături de Indonezia la Exercițiul Naval Multilateral Komodo. Anterior, în decursul anului 2015 a participat alături de SUA și India la exercițiul Malabar.
Implicarea Japoniei în conflict este tot mai evidentă, iar China acuză, ca și în cazul SUA, că dorește să se îndrepte într-o zonă periculoasă. Faptul că a renunțat să ajute Australia cu tehnologia pentru submarine a fost privit ca un câștig pentru Beijing. China nu poate ignora flota japoneză din Pacific și nici sprijinul pe care SUA îl oferă japonezilor. La rândul său Japonia nu vitale.
Elemente (argumente) determinante în validarea/invalidarea ipotezelor:
China va prefera să mențină relații comerciale strânse cu ASEAN și își va diminua atitudinea ofensivă în zonă;
SUA va intensifica acțiunile ofensive îndreptate împotriva Chinei;
China construiește baze militare fortificate pe insulele artificiale;
Companiile petroliere străine care au încheiat contracte de exploatare a resurselor naturale din MCS cu Vietnam și Filipine sunt hărțuite de China;
Între statele implicate în conflict există neînțelegeri istorice și nu vor reușit să își armonizeze interesele;
Japonia va participa la exerciții militare în Marea Chinei de Sud;
Statele Unite ale Americii și-au plasat baze militare permanente de-a lungul celor două cercuri de foc pentru a înconjura China;
SUA a încheiat parteneriate militare strategice cu statele rivale Chinei;
Japonia nu va acționa dincolo de ”zona pivot” a SUA;
SUA va instala în Coreea de Sud sistemul antibalistic ”Terminal High Altitude Area Defense”;
Președintele Vietnam-ului s-a arătat interesat de o colaboare cu Filipine;
Taiwan se apropie de China în chestiunea insulelor artificiale construite de Japonia pe formațiunea Okinotori;
SUA nu va interveni pentru a nu își periclita relațiile comerciale cu RPC;
India participă activ la exerciții militare în Marea Chinei de Sud alături de ASEAN;
Malaezia dorește o colaborare cu Vietnam, Filipine și Australia împotriva agresiunii Chinei;
Rusia se alătură Chinei împotriva SUA în Pacific.
Aceste elemente au fost selectate ca urmare a unor evenimente sau acțiuni regăsite în explicitarea ipotezelor. Pentru o bună evaluare a ipotezelor, au fost incluse și elemente care se exclud reciproc, astfel încât să se poată observa clar influența factorilor asupra comportamentului actorilor. De asemenea, doar probele 1 și 13 reprezintă supoziții personale având în vedere relațiile economice strânse dintre China și SUA, respectiv ASEAN, consemnate în capitolul anterior. Nu am ales să mă ghidez după multe supoziții, deoarece evenimentele viitoare ar fi putut să demonteze afirmațiile și automat concuziile nu ar mai fi fost valide.
Evaluarea credibilității și relevanței elementelor introduse:
China va prefera să mențină relații comerciale strânse cu ASEAN și își va diminua atitudinea ofensivă în zonă:
Credibilitate: LOW- supoziție personală.
Relevanță: MEDIUM- nu ar presupune soluționarea conflictului, ci o încercare de împărțire pașnică a revendicărilor.
SUA va intensifica acțiunile ofensive îndreptate împotriva Chinei:
Credibilitate: MEDIUM- declarații ale oficialilor americani ca urmare a acțiunilor chineze, poate fi și o formă de coerciție.
Relevanță: HIGH- argument foarte important ce duce la escaladarea tensiunilor.
China construiește baze militare fortificate pe insulele artificiale:
Credibilitate: HIGH- surse oficiale, elaborate, prevăzute cu imagini concrete.
Relevanță: HIGH- factor declanșator al acțiunilor defensive, respectiv ostentative ale statelor interesate.
Companiile petroliere străine care au încheiat contracte de exploatare a resurselor naturale din MCS cu Vietnam și Filipine sunt hărțuite de China:
Credibilitate: MEDIUM- surse oficiale, dar relatările aparțin reprezentanților fiecărei părți implicate și pot avea o notă de subiectivism.
Relevanță: MEDIUM- nu conduce în mod automat la escaladarea tensiunilor.
Între statele implicate în conflict există neînțelegeri istorice și nu vor reușit să își armonizeze interesele:
Credibilitate: LOW- supoziție personală bazată pe evenimentele istorice.
Relevanță: MEDIUM- nu conduce la invalidarea impotezei atât timp cât SUA și Japonia coordonează acțiunile.
Japonia va participa la exerciții militare în Marea Chinei de Sud:
Credibilitate: HIGH- surse oficiale care relevă data, locul și participanții la exerciții
Relevanță: MEDIUM- nu aduce atingere părții chineze, exercițiile militare fiind în general o formă de descurajare.
Statele Unite ale Americii și-au plasat baze militare permanente de-a lungul celor două cercuri de foc pentru a înconjura China:
Credibilitate: HIGH- surse oficiale, respectiv hărți ce atestă existența bazelor
Relevanță: HIGH- factor declanșator al conflictului, deoarece RPC se simte înconjurată
SUA a încheiat parteneriate militare strategice cu statele rivale Chinei:
Credibilitate: HIGH- surse oficiale ce atestă data și locul încheierii parteneriatelor
Relevanță: HIGH- element important în descurajarea revendicărilor chineze
Japonia nu va acționa dincolo de „zona pivot” a SUA:
Credibilitate: MEDIUM- surse oficiale ce prezintă opiniile specialiștilor, posibil informații expuse într-o manieră subiectivă.
Relevanță: MEDIUM- nu modifică semnificativ premisele conflictului
SUA va instala în Coreea de Sud sistemul antibalistic „Terminal High Altitude Area Defense”:
Credibilitate: MEDIUM- declarații ale unor oficiali americani, fără a se preciza și detaliile suplimentare
Relevanță: MEDIUM- SUA are deja echipamente antibalistice în zonă și instalarea acestui nou sistem nu influențează decisiv situația.
Președintele Vietnam-ului s-a arătat interesat de o colaboare cu Filipine:
Credibilitate: LOW- colaborarea nu vizează strict palierul militar
Relevanță: MEDIUM- conduce la o relație mai apropiată între cele două state.
Taiwan se apropie de China în chestiunea insulelor artificiale construite de Japonia pe formațiunea Okinotori:
Credibilitate: LOW- declarații ca reacție imediată la acțiunile Japoniei
Relevanță: MEDIUM- având în vedere că Japonia și Taiwan sunt aliate, ar produce disensiuni interne.
SUA nu va interveni pentru a nu își periclita relațiile comerciale cu RPC:
Credibilitate: LOW- supoziție personală
Relevanță: MEDIUM- faptul că nu intervine direct, nu înseamnă că nu se va opune încercărilor Chinei de a limita libertatea navigației.
India participă activ la exerciții militare în Marea Chinei de Sud alături de ASEAN:
Credibilitate: HIGH- surse oficiale ce atestă participarea la aceste exerciții
Relevanță: MEDIUM- contribuie la strategia SUA de a încercui China
Malaezia dorește o colaborare cu Vietnam, Filipine și Australia împotriva agresiunii Chinei:
Credibilitate: MEDIUM- declarații oficiale
Relevanță: MEDIUM- contribuie la cristalizarea alianței împotriva RPC
Rusia se alătură Chinei împotriva SUA în Pacific:
Credibilitate: LOW- surse rusești sau chineze ce denotă subiectivism și o posibilă încercare de descurajare a statelor interesate
Relevanță: MEDIUM- China nu va mai fi singură în conflict, iar SUA are deja relații ostile cu Federația Rusă.
În urma introducerii ipotezelor și a argumentelor în softul ACH (Anexa 6) a reieșit că prima ipoteză, „Se va forma o alianță militară defensivă, susținută de Statele Unite ale Americii și Japonia, între Filipine, Vietnam, Malaezia, Taiwan, India și Australia împotriva Chinei”, este cel mai probabil să se materializeze( scorul de -2,828). După cum am arătat și în etapa de explicare a metodei, ipoteza cu cel mai mic scor (cele mai puține elemente ce nu prezintă relevanță) este cea pretabilă.
Argumentele ce au contribuit la validarea ipotezei au fost, în special, cele legate de parteneriatele strategice încheiate de SUA cu aceste state și intențiile de colaborare expuse la nivel declarativ de către liderii statelor. De asemenea, poate cel mai important argument rămâne construirea de baze militare permanente de către RPC pe insulele artificiale și faptul că statele menționate nu au capacitatea de a se apăra singur, având nevoie de ajutorul SUA și al Japoniei.
Materializarea efectivă a ipotezei este influențată de mulți factori. În primul rând, de punerea în balanță a avantajelor economice rezultate din relațiile strânse cu RPC din cadrul ASEAN și din inițiativa OBOR spre a beneficia de investiții în infrastructură, respectiv de răcirea relațiilor cu statul chinez pentru a avea acces la resursele din MCS. Al doilea factor este reprezentat de cât de mult sprijin sunt dispuse să ofere SUA și Japonia, care la rândul lor au interese proprii în zonă. Ultimul factor vizează direct capacitatea acestor state de a-și armoniza interesele pentru a cooperara. Fiecare trebuie să își delimiteze zona de interes și să își clarifice până unde este dispus să intervină.
India și Australia au interese strict legate de contractele de exploatare și de transportul resurselor. În schimb, statele din vecinătatea apropiată au mai multe beneficii din acestă alianță și automat trebuie să joacă un rol activ.
Celelalte două ipoteze „Statelor Unite ale Americii se va implica direct în conflict” și „Japonia se va afirma în regiune pentru prezervarea intereselor” s-ar putea materializa în viitor în funcție de dinamica evenimentelor. Este puțin probabil ca SUA să declanșeze o cursă a înarmărilor, pentru că ar veni total în contradicție cu interese și principiile pe care le promovează. Doar o provocare directă a chinezilor, ar aduce SUA într-o astfel de situație.
Ipoteza cu privire la Japonia, de asemenea, nu are o incidență mare de materializare. Într-adevăr Japonia a început să joace un rol mai activ, dar încă nu este ofensivă și nici capabilă să se afirme singură. Ca și în cazul SUA, mai degrabă o acțiune chineză directă la adresa acesteia, ar atrage-o în conflict.
Posibile evenimente cu impact asupra materializării ipotezei „Se va forma o alianță militară defensivă, susținută de Statele Unite ale Americii și Japonia, între Filipine, Vietnam, Malaezia, Taiwan, India și Australia împotriva Chinei”:
Curtea Permanentă de Arbitraj a ONU conferă câștig de cauză statului Filipine, dar China nu va respecta granița impusă.
Taiwan-ul alege să se alieze cu RPC împotriva Japoniei.
Într-una din operațiunile din cadrul programului FONOP China atacă o nava/aeronava americană ce pătrunde în apele teritoriale pe care le revendică.
Nave de coastă chineze atacă nave aparținând companiilor ce exploatează resurse în zonele disputate.
Vietnamul va riposta la acțiunile navelor chineze ce împiedică localnicii să pescuiască în apele teritoriale.
Coreea de Nord va profita de relațiile tensionate dintre SUA și China pentru a obține concesii.
Sistemul anti-balistic al Japoniei devine operațional mai devreme de 2020.
Japonia va deveni tot mai activă în construirea „zidului de apărare” din Marea Chinei de Est.
Concluzii
Secolul XXI este secolul schimbărilor fundamentale în relațiile dintre state. Aparenta stabilitate ce se prefigura la orizont imediat după căderea regimurilor comuniste a întârzita să apară, în schimb noile amenințări de tip asimetric au demonstrat că pericolul reprezentat de URSS era unul minor, perceptibil și ușor de îngrădit.
Tocmai în acest climat ambiguu, amplificat de extinderea fenomenului de globalizare, puterea Statele Unite ale Americii a început să se erodeze și o dată cu aceasta și măreția Occidentului. S-au ridicat rând pe rând state din Asia încât sistemul actual poate fi caracterizat ca fiind dominat de o super-putere și mai multe puteri mici și mijlocii. Nu doar statele asiatice au înregistrat progrese economice, ci și națiuni din America de Sud, Africa subsahariană și chiar Europa.
Preeminența statelor asiatice se remarcă în domeniul economic, în special în Republica Populară Chineză, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan și Indonezia. Dintre toate Republica Populară Chineză a ajuns la un nivel de dezvoltare atât de ridicat încât a substituit locul Japoniei și a devenit a doua putere economică a lumii după Statele Unite.
Accelerarea ratei de creștere economică a condus la creșterea nevoii de resurse naturale și energetice, producând o revoluție a relațiilor comerciale internaționale. Fără a avea în spate moștenirea trecutului colonial, China și-a extins influența în Asia, Europa, Africa și America Latină.
Dintotdeauna, chinezii au fost adepții soft power, nu au căutat să domine lumea, ci să se integreze. Diplomația adoptată este una echilibrată, nu împarte statele între prieteni și dușmani și mai ales nu pune presiuni cu privire la respectarea drepturilor omului și adoptarea de practici democratice, precum SUA. Atitudinea sa trebuie înțeleasă prin prisma faptului că nu are aliați, din contră are vecini puternici.
În conformitate cu ipoteza enunțată în introducere, putem afirma că, în prezent, China este o putere emergentă în plan internațional luând în considerare aspectele clarificate în cadrul lucrării.
În primul rând, s-a aflat într-un proces de transformare de la stadiul de actor mediu, la cel de actor major în plan internațional. În al doilea, a depășit statutul de economie emergentă și a devenit o putere emergentă prin populația numeroasă ( cea mai mare din lume) , suprafața mare a teritoriului ocupat (locul al doilea după Rusia), capacitățile militare și economice (locul al doilea după SUA), nivelul tehnologic și cel mai important, recunoașterea din partea celorlate state.
Recunoașterea puterii chineze se reflectă în locul ocupat în cadrul Consiliului de Securitate ONU, în apariția și eficiența grupului G-20, în existența BRICS, a băncilor asiatice pe care le deține în palmares și pe care le prezidează și în rolul jucat în cadrul inițiativelor și organizațiilor regionale de tipul OBOR, OCS, ASEAN, APEC. Putem spune că statul chinez are un cuvânt de spus în fața statelor care până acum conduceau lumea.
În al treilea rând, duce o diplomație echilibrată și eficientă, iar în materie de politică externă excelează, investind activ în lume și atrăgând, la rândul său, nenumărate investiții străine.
În prezent, China traversează o periodă de transformare a economiei, dintr-una centrată pe exporturi, într-una sustenabilă, axată pe consumul intern și creșterea nivelului de trai al populației. Acestea transformări sunt benefice, dar vor afecta multe state dependente de relațiile comerciale din ultimii ani, dat fiind faptul că va crește salariul minim acordat muncitorilor și implicit calitatea și costurile de producție. Impactul foarte mare va fi asupra prețului petrolului și asupra altor resurse naturale, până acum vitale în efortul de industrializare. De asemenea, clasa de mijloc, ce a beneficiat de un nivel de educație avansat pune presiuni cu privire la deschiderea societății chineze și îmbrățișarea practicilor democratice.
Pentru a putea egala puterea SUA, statul chinez trebuie să își ajusteze cel mai mare neajuns, incapacitatea de a-și proiecta puterea pe alt palier decât cel economic. Prin poziția geografică ocupată, China este încercuită de lanțuri de insule, controlate fie de SUA, fie de Japonia. Fiind atât de dependentă de importurile de resurse energetice, visul neîmplinit al Chinei este de a controla Marea Chinei de Sud.
Ca urmare, partea practică a lucrării intitulată „Analiza Ipotezelor Concurente asupra problematicii din Marea Chinei de Sud” a clarificat importanța controlului mării de către China, precum și acțiunile desfășurate de-a lungul timpului în acest scop. După cum am văzut, nu doar China are interese în zonă, ci și statele învecinate, ceea ce a iscat tensiuni ce tind să degenereze într-un conflict de proporții.
Statul chinez a construit insule artificiale pentru a-și consolida poziția în zonă și a instalat echipamente militare, formând astfel o fortăreață de-a lungul regiunii disputate. În urma analizei, a reieșit clar că tendința evidentă este de a se forma o alianță între statele contestatare a revendicărilor chineze, iar SUA și Japonia vor sprijini militar eforturile acestora, pentru că o implicare directă din partea lor ar conduce la un război nedorit în Pacific. Totodată, analiza a demonstrat că atunci când interesul o impune, China poate adopta și o politică ofensivă, ca cea actuală, incercând să controleze de facto zona, sperând că la nivel tacit ceilalți actori îi vor accepta poziția. Bineînțeles, capicitatea militară este un garant al dezideratului său.
În concluzie, lucrarea și-a îndeplinit obiectivul în conformitate cu ipoteza enunțată și cu intenția de a oferi un punct de plecare pentru cercetările viitoare cu privire la apariția unei noi ordini internaționale, marcate de ascensiunea puterilor emergente. În egală măsură, subiectul ales a fost unul de actualitate cu implicații în viitorul apropiat, având în vedere că Marea Chinei de Sud se poate transforma oricând într-un teatru de război.
Bibliografie
Lucrări și traduceri în literatura română:
Ardeleanu, D. (2013). Note de curs „Geopolitică și globalizare”. București: Editura Academiei Naționale de Informațtii ”Mihai Viteazul”.
Brzezinski, Z. (2000). Marea tablă de șah. București: Editura Univers Enciclopedic.
Brzezinski, Z. (2006). Triada geostrategică- Conviețuirea cu China, Europa si Rusia. București: Editura Historia.
Dobrescu, P. (2003). Geopolitica. București: Editura Comunicare.ro.
Dobrescu, P. (2010). Viclenia Globalizării. Iași: Editura Institutul European.
Harrison, E. (2010). Sistemul internațional după Războiul Rece. București: Institutul European.
Huntington, S. Ciocnirea civilizațiilor.
Kaplan, R.(2014). Răzbunarea geografiei. București: Editura Litera.
Kissinger, H. (2012). Despre China. București: Editura Comunicare.ro.
Kolodzey, A. (2007). Securitate și Relații Internaționale. Iași: Editura Polirom.
Miroiu, A. și Ungureanu, R. (2006). Manualul de relații internaționale. Iași: Editura Polirom.
Morgenthau, H. (2007). Politica între națiuni. Iași: Editura Polirom.
Navarro, P. și Autry, G. (2012). China ucide: un apel global la acțiune. București: Editura Niculescu.
Waltz, K. (2006). Teoria politicii internaționale. Iași: Editura Polirom.
Lucrări din literatura străină:
Austin, G. (1998). China’s Ocean Frontier, International law, military force, and national development. Canberra: Allen&Unwins.
Brzezinski, Z. (2012). Strategic Vision: America and the crisis of global power. New York: Basic Books.
Emmoti, B. (2008). Rivals: How the power struggle between China, India and Japan will shape our next decade. New York, Toronto, London: Penguin Group.
Friedman, G. (2009). The next 100 years: a forecast for the 21st century. New York: DoubleDay.
Fareed, Z. (2009). The Post-American World and the Rise of the Rest. London: Penguin Books.
Weatherley, R. (2006). Politics in China since 1949. London: Routledge.
Articole:
Fravel, T.(2008). Strong borders, secure nation: Cooperation and conflict in China’s territorial disputes. Princeton University.
Kaplan, R.(2011) The South China Sea is the future of conflict. Foreign Policy. Disponibil la https://myweb.rollins.edu/…/china/southchinaseaconflict. accesat în 10.05.2016.
Saunders, P. (2014). The role of the Chinese military in the South China Sea, Perspectives on the South China Sea. CSIS.
Shicun,W. (2013) Solving disputes for regional cooperation and development în the South China Sea: A Chinese perspective. Oxford.
Publicații și periodice:
Byman, D. și King, C. (2012). The mistery of phantom states. The Washington Quarterly. Volume. 35, Number 3.
Brantly, W. (2004). Asymmetry Theory and China’s Concept of Multipolarity. Journal of Contemporary China. Number 13.
Fravel, T. (2011). China’s strategy in the South China Sea. Contemporary Southeast Asia. Volume 33. Number 3.
Fravel, T. Și Twomey, C. (2015). Projecting strategy: China counter-intervention. The Washington Quarterly.
Harner, S.(2015). How to solve The „Taiwan Problem” in U.S.-China Relations, Forbes Asia, regăsit la http://www.forbes.com/sites/stephenharner/2015/06/17/how-to-solve-the-worsening-taiwan-problem-in-u-s-china-relations/#34173148fb5 accesat în 10.06.2016.
Meisner, M. (1999). China's Communist Revolution: A Half-Century Perspective. Current History. Volume 98. Number 629.
Overholt, H. Willliam. (2012). Reassesing China: Awaitng Xi Jinping. The Washington Quarterly. Volume 35. Number 2.
Spence, M. (2012). The Impact of Globalization on Income and Employment. Foreign Affairs. Number 4.
Song, G. și Yuan, W. (2012). China’s Free Trade Agreement Strategies. The Washington Quarterly. Volume 35. Number 4.
Yilmaz, M. (2008).”The New World Order”: An Outline of the Post-Cold War Era. Turkish Journal of International Relations. Volume 7. Number 4. regăsit la https://www.ciaonet.org/attachments/14352/uploads accesat în 27.02.2016.
Surse internet:
Javier, S. (2015). China and Global Governance. regăsit la https://www.project-syndicate.org/commentary/china-multilateral-institutions-threaten-us-by-javier-solana-2015-03?barrier=true. accesat în 23.03.2016.
Nielsen, L. (2011). Clasifications of Countries Based on Their Level of Development: How it is Done and How it Could be Done. International Monetary Fund. regăsit la adresa: http://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2011/wp1131.pdf accesat în 16.02.2016.
http://www.investinganswers.com/financial-dictionary/world-markets/emerging-market-economy accesat în 16.02.2016.
https://thepoliticalp.wordpress.com/2014/01/14/how-realism-liberalism-and-marxism-relate-to-the-international-political-economy/ accesat în 16.02.2016.
https://www.stratfor.com/weekly/beyond-post-cold-war-world accesat în 18.02.2016.
http://fareedzakaria.com/2008/05/12/the-rise-of-the-rest/ accesat în 22.02.2016.
http://www.4pt.su/hr/node/962 accesat în 22.02.2016.
https://www.chathamhouse.org/expert/comment/why-united-states-remains-indispensable-nation accesat în 22.02.2016.
http://www.africaneconomicoutlook.org/en accesat în 27.02.2016.
https://globaltrends2030.files.wordpress.com/2012/11/global-trends-2030-november2012.pdf accesat în 25.02.2016.
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ja.html accesat în 25.02.2016.
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ks.html accesat în 27.02.2016.
http://csis.org/publication/global-economics-monthly-summertime-ufa-what-expect-brics-and-sco-summits accesat în 01.03.2016.
http://focusweb.org/content/rise-china-and-brics-multipolar-world-making accesat în 03.03.2016.
https://monitor.worldsavvy.org/index.php?option=com_content&view=article&id=126&Itemid=184 accesat în 05.03.2016.
http://www.reuters.com/article/us-taiwan-president-idUSKCN0YA342 accesat în 05.03.2016.
http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/capitalism accesat în 05.03.2016.
http://www.focus-economics.com/countries/china accesat în 06.03.2016.
http://wdb.sad17.k12.me.us/teachers/bburns/com/documents/economy/adam_smith.html accesat în 06.03.2016.
http://dergiler.ankara.edu.tr/dergiler/44/676/8613 accesat în 07.03.2016.
https://www.econ.berkeley.edu/sites/default/files/Thesis_ZhengyunSun accesat în 07.03.2016.
http://www.focus-economics.com/countries/china accesat în 10.03.2016.
http://www.economywatch.com/world_economy/china/structure-of-economy.html accesat în 10.03.2016.
http://en.sasac.gov.cn/n1408028/n1408521/ accesat în 15.03.2016.
http://www.chinausfocus.com/2022/wp-content/uploads/Part+02-Chapter+16 accesat în 15.03.2016.
Banca Mondială. China 2030. regăsit la http://www.worldbank.org/content/dam/Worldbank/document/China-2030-complete.pdf accesat în 15.03.2016.
http://www.voanews.com/content/asian-infrastructure-development-bank-opens-beijing/3149401.html accesat în 18.03.2016.
http://www.ccs.org.za/wp-content/uploads/2012/05/FOCAC_Policy-Briefing_tradeinvest_final.pdf accesat în 20.03.2016.
http://www.asean.org/asean/about-asean/overview/. accesat în 20.03.2016.
http://www.asean.org/?static_post=overview-asean-china-dialogue-relations. accesat în 20.03.2016.
http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/china-si-guvernarea-globala-373823. accesat în 20.03.2016.
http://www.worldbank.org/content/dam/Worldbank/Event/Africa/Investing%20in%20Africa%20Forum/2015/investing-in-africa-forum-chinas-special-economic-zone.pdf. accesat în 20.03.2016.
http://object.cato.org/sites/cato.org/files/articles/the-rise-of-emerging-economies-challenges-and-liberal-perspectives. accesat în 21.03.2016.
http://www.brookings.edu/research/papers/2015/07/china-regional-global-power-dollar. accesat în 21.03.2016.
http://blogs.worldbank.org/eastasiapacific/china-one-belt-one-road-initiative-what-we-know-thus-far. accesat în 23.03.2016.
http://www.tradingeconomics.com/china/imports. accesat în 23.03.2016.
http://www.focus-economics.com/countries/china. accesat în 23.03.2016.
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2172rank.html. accesat în 27.03.2016.
https://foreignpolicy.com/2016/02/04/china-one-child-policy-birth-control-population-secret-life-forbidden-child. accesat în 01.04.2016.
http://foreignpolicy.com/2016/01/21/interactive-visualizing-chinas-massive-corruption-crackdown/ accesat în 03.04.2016.
http://www.nytimes.com/2016/02/23/world/asia/china-media-policy-xi-jinping.html?_r=0 accesat în 03.04.2016.
http://www.chinadaily.com.cn/china/2015-07/23/content_21391306.htm accesat în 06.04.2016.
https://en.wikipedia.org/wiki/South_China_Sea. accesat în 05.05.2016.
http://www.businessinsider.com.au/why-the-south-china-sea-is-so-crucial-2015-2. accesat în 05.05.2016.
http://www.un.org/depts/los/convention_agreements/texts/unclos/unclos_e.pdf p.63 accesat în 10.05.2016.
http://jakartaglobe.beritasatu.com/archive/the-thinker-caution-over-natuna/ accesat în 20.05.2016.
http://www.eia.gov/todayinenergy/detail.cfm?id=10671 accesat în 25.05.2016.
http://nationalinterest.org/feature/chinas-grand-strategy-challenge-creating-its-own-islands-the-11807?page=2 accesat în 26.05.2016.
http://www.cnn.com/2016/05/22/asia/vietnam-fisherman-south-china-sea/ accesat în 27.05.2016.
https://www.stratfor.com/analysis/china-vietnam-and-contested-waters-south-china-sea accesat în 30.05.2016.
http://arctic.ru/analitic/20150624/61586.html accesat în 01.06.2016.
www.defense.gov/news/Defense_Strategic_Guidance.pdf accesat în 03.06.2016.
http://risap.ro/marea-chinei-de-sud-principalul-teatru-geopolitic-al-lumii/ accesat în 06.06.2016.
http://www.asiasentinel.com/politics/brunei-silenced-south-china-sea-claims/ accesat în 07.06.2016.
http://www.scmp.com/news/asia/diplomacy/article/1771526/vietnam-asked-philippines-form-pact-counter-china-aquino-reveals accesat în 07.06.2016.
http://www.reuters.com/article/us-southchinasea-malaysia-australia-idUSKCN0WG17R accesat în 07.06.2016.
http://www.fsi.gov.ph/indias-interests-in-the-south-china-sea-by-jemimah-joanne-c-villaruel-vol-ii-no-8-march-2015/ accesat în 07.06.2016.
https://www.theguardian.com/world/2016/feb/25/south-china-sea-us-may-consider-sending-more-destroyers-to-patrol-islands accesat în 08.06.2016.
http://www.cfr.org/asia-and-pacific/armed-clash-south-china-sea/p27883 accesat în 08.06.2016.
http://www.defense.gov/Portals/1/Documents/pubs/ASB-ConceptImplementation-Summary-May-2013.pdf accesat în 08.06.2016.
http://nationalinterest.org/blog/the-buzz/america-china-india-japan-headed-towards-south-china-sea-16485 accesat în 08.06.2016.
http://themaharlikan.info/defense/chinas-actions-is-pushing-its-neighbors-of-creating-a-greater-asian-military- accesat în 08.06.2016.
http://www.cas.go.jp/jp/siryou/131217anzenhoshou/nss-e.pdf. pp. 8-9 accesat 08.06.2016
http://thediplomat.com/2016/04/japan-sends-helicopter-destroyer-to-south-china-sea/ accesat în 08.06.2016.
alliance/https://www.wsws.org/en/articles/2016/01/22/japa-j22.html accesat în 08.06.2016.
https://www.washingtonpost.com/news/monkey-cage/wp/2016/05/20/ accesat în 08.06.2016.
http://www.agerpres.ro/economie/2016/05/08/fmi-statele-europei-emergente-printre-care-romania-si-polonia-vor-depasi-liderii-germania-si-franta-13-53-50 accesat în 15.06.2016.
Anexe
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Anexa 4
Anexa 5
Anexa 6
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: China Ca Putere Emergentă ÎN Plan International (ID: 111577)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.