. China 1949 1953
CUPRINS
INTRODUCERE
1. RĂZBOIUL CIVIL CHINEZ 1945-1949
1.1 Cauzele , desfășurarea și urmările războiului civil.
1.2 Politica Marilor Puteri vis-a-vis de China 1945-1949.
2. RELAȚIILE SINO-SOVIETICE DEC. 1949 – FEB. 1950
2.1 Preliminarii.
2.1 Tratativele sino-sovietice dec. 1949 – feb. 1950.
3. CHINA ȘI RĂZBOIUL DIN COREEA
3.1 Preludiul conflictului.
3.2 Poziția Chinei vis-a-vis de un potențial conflict corean.
3.3 Invazia.
3.4 Decizia Chinei de a interveni în conflictul corean.
3.5 Strategia chineză de abordare a conflictului corean.
4. CONCLUZII
5. ANEXE
6. BIBLIOGRAFIE
7. ABREVIERI
160 pagini
=== l ===
Introducere
Ultima decadă a secolului XX a fost martora unor progrese excepționale în ceea
ce privește cercetarea Războiului Rece. Odată cu prăbușirea fostei Uniuni Sovietice
cercetătorilor li s-a oferit posibilitatea de a studia detaliat pe baza documentelor, acum
declasificate, principalele momente ale Războiului Rece.
Am ales acest subiect, legat de China comunistă și rolul său în politica
internațională în timpul Războiului din Coreea la sugestia coordonatorului lucrării de
față, dar și dintr-o oarecare curiozitate legată de personalitatea liderului comunist chinez
Mao Zedong. Dacă despre rolul SUA sau URSS în cadrul Războiului Rece s-au scris mii
și mii de studii, nu același lucru se poate spune și despre studiile dedicate Chinei
comuniste. Prezente într-un număr destul de restrâns, înainte de anul 1980, studiile
referitoare la RPC se caracterizează printr-o lipsă acută de documente, principalele surse
utilizate în aceste studii fiind datele furnizate de serviciile secrete occidentale ca și
ziarele contemporane.
Majoritatea exegețior Războiului Rece au abordat acest subiect din perspectiva
celor doi mari actori ai scenei politice internaționale ( SUA și URSS ), Republica
Populară China ocupând un rol marginal în aceste studii.
Studierea istoriei Chinei comuniste a făcut progrese notabile, față de perioadele
anterioare anului 1980. Dacă până atunci cercetătorii intersesați de istoria Chinei
comuniste erau obligați să se bazeze doar pe informațiile fragmentare oferite de serviciile
secrete occidentale, după 1980 sursele atât de necesare unei cercetări veritabile, au
început să apară. “ Era reformei și deschiderii”, rezultat direct al noii politicii profesate
de Deng Xiaoping ( care își va arăta limitele reformismului cu ocazia evenimentelor din
Piața Tiananmen din iunie 1989 ) s-a concretizat și într-un regim mai permisiv în ceea ce
privește documentele PCC. Deși o bună parte din aceste documente rămân încă secrete,
3
totuși s-au făcut progrese semnificative față de perioada dominată de personalitatea
liderului Mao Zedong.
Un exemplu în acest sens îl constituie publicarea în 1987 a volumului „ Mao
Zedong’s Manuscripts since the Founding of the People’s Republic ” ( volum publicat în
categoria „ neibu ”, adică doar pentru uz intern ). Publicarea acestui volum a dus la una
dintre cele mai mari erori din studierea Războiului din Coreea, deoarece cuprindea și o
telegramă redactată de Mao Zedong personal , la 2 octombrie 1950 , telegramă prin care
acesta îl înștiința pe Stalin de decizia sa de a trimite trupe militare chineze în Coreea. În
realitate, așa cum vom arăta și pe parcursul acestei lucrări, telegrama de față nu a fost
niciodată expediată și mai mult decât atât prin intermediul ambasadorului sovietic N.V.
Roshchin, Mao Zedong a transmis un răspuns negativ la cererile formulate de către
sovietici , cereri ce vizau intervenția militară chineză în Coreea.1 O altă sursă, de sorginte
chineză, o constituie memoriile lui Shi Zhe, interpretul personal al liderului comunist
chinez, memorii de care chiar dacă nu dispunem ( ele fiind publicate doar în limba
chineză ) , acestea sunt menționate în mai multe articole referitoare la China comunistă.
Începutul anilor ’90 a adus, pe lângă declasificarea unor documente revelatoare
pentru istoricul Războiului Rece, și apariția unor periodice de o probitate științifică
excepțională, precum „Cold War International History Project Bulletin” ce apare la
Washington D.C.2 Astfel în virtutea unui acord academic încheiat între „Cold War
International History Project Bulletin” și Arhiva Prezidențială din Rusia s-a convenit
asupra declasificării și publicării în acest periodic a numeroase documente. Dispunând de
specialiști remarcabili, care s-au aplecat cu acribie asupra traducerii în cel mai mic detaliu
a documentelor sovietice declasificate , „Cold War International History Project
Bulletin” a ușurat astfel munca istoricilor Războiului Rece facilitând un acces deplin și
1 Pentru o perspectivă mai detaliată asupra acestei chestiuni vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao,
Kim , and China’s decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence
from the Russian Archives ”, „ Document 12 : Ciphered Telegram from Roshchin in Beijing to Filippov
(Stalin), 3 October 1950 conveying 2 October 1950 message from Mao to Stalin ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 114-116.
2 Disponibil la : http://cwihp.si.edu
4
total la documente. Din multitudinea de documente publicate în acest periodic ne-am
îndreptat atenția asupra celor vizând relațiile sino-sovietice în perioada 1949-1953.3
3 Dintre documentele pe care le considerăm cele mai importante menționăm: “Document 1: Telegram,
Mao Zedong to Liu Shaoqi, 18 December 1949 ",
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98;
“Document 4: Memorandum, 1 January 1950 Conversation of Mao and USSR Ambassador to China
N.V. Roshchin”
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98;
“ Document 5 : Telegram, Mao Zedong to CCP CC, 2 january 1950 ",
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98;
“ Document 9 : Conversation between A. Vyshinsky and Mao Zedong, Moscow, 6 January 1950 ",
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98;
„Document 17: Conversation, V.M. Molotov and A.Y Vyshinsky with Mao Zedong, Moscow 17
January1950”
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98
“Proclamation of the Central People's Government of the People's Republic of China ”,
http://marxists.org/reference/archive/mao/works/1949/10/01.htm;
“ Document I : Stalin’s Meeting with Kim Il Sung, Moscow, 5 March 1949” în „Cold War International
History Project Bulletin” … nr. 5, 1995, p.4-6;
“Document VI : Ciphered telegram from Shtykov toVyshinsky, 19 january 1950 ” în „Cold War
International History Project Bulletin” … nr. 5, 1995, p.8;
“ Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou Enlai,
august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”, Woodrow Wilson
International Center for Sholars, Washington DC, nr. 6-7, 1995-1996, p.5.;
„ 1.31 January 1950, ciphered telegram, USSR Ambasador to the Democratic People’s Republic of
Korea (DPRK) T.F. Shtykov to Soviet leader Joseph Stalin re meeting with North Korean leader Kim Il
Sung ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.36;
„13. 12 May 1950 ciphered telegram, Shtykov to Vyshinsky re meeting with Kim Il Sung” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.38-39;
„ 14.26 June 1950 top secret report on military situation by Shtykov to Comrade Zakharov ” în „Cold
War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.39- 40;
„ 5 july 1950, ciphered telegram , Filippov to Chinese Foreign Minister Zhou Enlai (via Soviet
ambassador to the People’s Republic of China N. V. Roshchin ”, în „Cold War International History
Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.43;
„ Document 4: Ciphered Telegram from Matveyev (Zakharov) to Fin Si ( Stalin) 26 [27] September 1950
” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.110;
„Document 5: Ciphered Telegram ,Shtykov to Deputy Foreign Minister Andrei Gromyko and Instantsia
(Stalin), 29 September 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-
1996, p.110-111;
„ Document 6: Ciphered Telegram DPRK Leader Kim Il Sung and South Korean Communist leader Pak
Hon-Yong to Stalin (via Shtykov), 29 September 1950 ”, în „Cold War International History Project
Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.111-112;
„ Document 9: Memorandum Gromyko to Stalin, 30 September 1950, with draft cable from Gromyko to
Sthykov ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 113;
„ Document 10: Ciphered Telegram, Filippov to Mao Zedong and Zhou Enlai, 1 October 1950 ” în
„Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.114;
„ Document 11: Ciphered Telegram Chan Fu (Stalin) to Matveyev (Zakharov) 2 October 1950”, în
„Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 114;
„ Document 12 : Ciphered Telegram from Roshchin in Beijing to Filippov (Stalin), 3 October 1950
conveying 2 October 1950 message from Mao to Stalin ” în „Cold War International History Project
Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 114-116;
„ Document 13: Letter Fyn Si [Stalin ] to Kim Il Sung ( via Shtykov ) , 8 [7] October 1950 ” în „Cold
War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 116;
5
Fiecare colecție de documente declasificate este urmată de studii și articole care
abordează sursele documentare atât din perspectivă tehnică ( precizând la fiecare
document în parte literele ilizibile în original ca și pasajele tăiate ), cât și din perspectivă
semantico-politică. În ceea ce ne privește am utilizat cu precădere articolele referitoare la
tratativele sino-sovietice din decembrie 1949 – februarie 1950 4, precum și studiile
referitoare la decizia chineză de intervenție în conflictul corean.5
„ Document 14: Telegram from Gromyko to Shtykov Aproved by Soviet Communist Party Central
Committe Politburo, 5 October 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7,
1995-1996, p. 117;
„ Document 15: Gromyko and Vasilevsky to Stalin, 6 October 1950 , attaching draft cable to Shtykov ” în
„Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 117;
„Document 16: Ciphered Telegram, Kim Il Sung to Stalin ( via Shtykov ), 9 Ocober 1950 ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 117-118;
„ Document 17: Memorandum , Golovko and Fokin to Stalin , 13 October 1950 ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 118;
„ Document 18: Ciphered Telegram, Shtykov to Fyn Si ( Stalin), 14 October 1950 ” ” în „Cold War
International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 118;
„ Document 19: Ciphered Telegram, Roshchin to Filippov ( Stalin ), 14 October 1950 , re Meeting with
Mao Zedong ” în „Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 118-119;
„ Document 20: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung ( via Shatykov), 13 October 1950 ”
în „Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 119;
„ Document 21: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung , 14 October 1950 ”, în „Cold War
International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 119;
„ Document No. 5 : Draft Message from Stalin to Mao Zedong , 4 October 1950 (italicized passages
inserted and bracketed passages deleted by hand ) ” în „Cold War International History Project
Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-2004 , p.375-376;
„ Document No.6: Final message from Stalin to Mao Zedong, 5 October 1950 ( new section italicized ) în
„Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-2004 , p.376 ;
„ Document No. 7 : Telegram from Soviet Ambassador to China N.V. Roshchin , to Stalin , 7 October 1950
” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-2004 , p. 377-378 .
4 Vezi în acest sens : Odd Arne Westad, “Fighting for friendship: Mao, Stalin and the sino-soviet treaty
of 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, Woodrow Wilson International Center
for Sholars, Washington DC, 1996-1997, nr. 8-9, p.224-226, Idem , "Unwrapping the Stalin-Mao Talks :
Setting the record Straight" în „Cold War International History Project Bulletin”, Woodrow Wilson
International Center for Sholars, Washington DC, nr. 6-7, 1995-1996, p.23-24; Idem , “ Stalin’s
conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou Enlai, augustseptember
1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996 , p.5-20;
Vladislav Zubok, “To hell with Yalta – Stalin opts for a new status quo”, în „Cold War International
History Project Bulletin”, Woodrow Wilson International Center for Sholars, Washington DC, nr. 6-7,
1995-1996, p.24-29;
5 Dintre cele mai importante studii referitoare la această chestiune menționăm: Kathryn Weathersby , „
Soviet aims in Korea and the Origins of the Korea War , 1945-1950: New Evidence from Russian
Archives ”, Working Paper no.8, Cold War International History Project,Washington DC, 1993; Idem ,
"Korea, 1949-50, To Attack, or not to Attack? Stalin, Kim Il Sung, and the Prelude to War”, în „Cold
War International History Project Bulletin” … nr. 5, 1995, p.1-10; Idem „ New Russian Documents on
the Korean War ”, în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 30-41;
Idem , „ New Evidence on North Korea ”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr.14-
15 , 2003-2004 , p. 5-9;Evgueni Bajanov, „ Assessing the politics of the Korean War 1949-1951”, în
„Cold War International History Project Bulletin”, Woodrow Wilson International Center for Sholars,
Washington DC, nr. 6-7, 1995-1996, p.54-69; Alexandre Y. Mansourov, „ Stalin, Mao, Kim , and China’s
6
Lucrarea de față completează documentele , articolele și studiile mai sus
enumerate cu o serie de cărți, riguros elaborate de specialiști în istoria Chinei comuniste.
Un exemplu în acest sens îl constituie Chen Jian, istoric american de origine chineză, care
prin vastele sale sinteze combină informațiile oferite de documentele declasificate din
arhivele sovietice cu sursele chineze.6 Tot acestui istoric îi datorăm o analiză pertinentă
asupra compatibilității dintre sursele sovietice și cele chineze.7 O vastă sinteză dedicată
Chinei comuniste i-o datorăm lui Maurice Meisner, care combinând evoluțiile interne din
RPC cu mutațiile internaționale ale vremii, realizează o excelentă radiografie a perioadei
Mao Zedong.8 Pentru politicile interne chineze, am dispus de colecția de studii redactată
sub îndrumarea lui Roderick MacFarquhar , colecție apărută sub egida Universității
Cambridge.9 Alte lucrări cu caracter general, care abordau chestiunea chineză drept parte
integrantă a evoluțiilor internaționale, au fost de asemenea luate în calcul.10
Lucrarea de față structurată pe trei capitole, introducere, concluzii și bibliografie
își propune ca pe baza analizei de discurs să abordeze într-o manieră factuală și
procesuală prima etapă a afirmării internaționale a RPC – Războiul din Coreea. În primul
capitol , vom urmări cauzele , desfășurarea și finalitatea războiului civil din China,
precum și poziția Marilor Puteri vis-a-vis de situația conflictuală din China. Al doilea
capitol abordează strict pe baza documentelor, relațiile sino-sovietice în perioada
decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian
Archives ”, în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.94-120; Shen
Zhihua „ The Discrepancy between the Russian and Chinese versions of Mao’s 2 October 1950 message
to Stalin on Chinese entry into the Korean War ” în „Cold War International History Project Bulletin”,
… nr. 8-9, 1996-1997, p.237-240; Vladislav Zubok „ Russian Documents on the Korean War, 1950-53 ”,
în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-2004 , p.369-385; Chen Jian, "
The Sino-Soviet Alliance and China's entry into the Korean War " Working Paper nr.1, „ Cold War…
1992 http://wwics.si.edu/index.cfm?topic_id=1409&fuseaction=topics.publications&group_id=11901;
6 Vezi în acest sens: Chen Jian, „Mao’s China and the cold war ”, The University of North Carolina Press,
Chapel Hill, 2001, Idem , „ China’s Road to the Korean War ”, Columbia University Press, New York,
1994, http://www.ciaonet.org/book/chen/auth.html
7 Idem , „ Comparing russian and chinese sources : A new point of departure for Cold War History ” în
„Cold War International History Project Bulletin”… , nr.6-7, 1995-1996, p.20-21
8 Maurice Meisner, „ Mao’s China and After ”, The Free Press, New York , 1986 , passim
9 Roderick MacFarquhar ( coord.) , „ The Politics of China 1949-1989 ”, Cambridge University Press ,
1994
10 Vezi în acest sens: Peter Calvocoressi, „Politica mondială după 1945 ”, Ed. Alfa, București, 2000,
Nancy Bernkopf Tucker, „ China Confidential-American diplomats and sino-american relations, 1945-
1996 " , Columbia University Press, New York, 2001, Paul Johnson, „ O istorie a lumii moderne 1920-
2000 ”, Ed. Humanitas, București, 2003, Linda Chao, Ramon H. Myres, „ The divided China problem-
Conflict, avoidance and resolution ”, Hoover Institution On War, Revolution and Peace, Stanford
University, 2000; Jean Francois Soulet, „Istoria comparată a statelor comuniste”, Ed. Polirom , Iași, 1998
7
decembrie 1950 – februarie 1951, dispunând de transcripturile integrale ale celor două
întâlniri dintre Mao Zedong și Stalin, precum și de o serie de telegrame ce reflectă poziția
fiecărei părți în parte. Capitolul cel mai vast al prezentei lucrări este dedicat Războiului
din Coreea, centrându-ne analiza pe mai multe paliere: originile războiului , atacul nordcorean,
decizia chineză de implicare în conflict, intervenția militară chineză ca și
strategiile chineze de abordare a acestui conflict.
Sperăm că am reușit să abordăm cât mai obiectiv statutul internațional al RPC în
primii ani de la instalarea regimului comunist, menționând totodată faptul că nici unul
dintre documentele prezente în această lucrare nu a fost încă valorificat de istoriografia
românească, ele fiind abordate cu precădere de istoriografia anglo-saxonă.
8
Capitolul I
Războiul civil 1945-1949
1.1.Cauzele, desfășurarea și urmările războiului civil
Declinul dinastiei chineze Qing (Manciuriană), vizibil încă din secolul XIX, a fost
consfințit prin revoluția din 1911. In 1911 revoluția a detronat dinastia chineză, veche de
267 de ani și pe ultimul monarh chinez Henry Pu Yi (anexa I), însă slăbiciunile dovedite
de China până atunci nu aveau să se oprească aici. ”Vechiul Regim” a fost înlăturat, în
locul său apărând o puzderie de societăți secrete chineze, în parte autohtone, în parte
subvenționate de chinezii din afară. Aceste societăți nu au putut reinstala coeziunea,
demnitatea și puterea Chinei de odinioară, revoluția neinstituind un guvern capabil care
să fundamenteze un regim democratic și prosper, ci mai de grabă a creat o stare de haos,
de anarhie, în ciuda speranțelor utopice profesate de unii dintre revoluționari.
Desființarea ”Vechiului Regim”, a avut drept urmare apariția în 1915 a ”lorzilor
războiului ”, în fapt potentați locali, care și-au creat provincii autonome, scufundând
China într-un război civil de durată.11
Două formațiuni politice majore s-au cristalizat între 1919-1921: Gomindan
(GMD) și Partidul Comunist Chinez (PCC). Gomindan-ul, condus de Sun Yat-sen (anexa
II), profesa o ideologie asemănătoare centrismului politic european, o ideologie bazată pe
„Cele trei principii populare”: naționalism, democrație și bunăstare pentru popor12.
Deși a creat un guvern în sudul Chinei, la Nankin, GMD nu a reușit niciodată să
controleze întreaga țară, confruntându-se pe de o parte cu dificultățile create de „lorzii
războiului”, iar pe de altă parte cu problemele legate de reforma administrativă a țării.13
11 Linda Chao, Ramon H. Myres, „ The divided China problem-Conflict, avoidance and resolution ”,
Hoover Institution On War, Revolution and Peace, Stanford University, 2000, p.6.
12 Thomas Parish „ Enciclopedia Războiului Rece ”, Ed. Univers Enciclopedic,București, 2002, p.121.
13 Peter Calvocoressi, „Politica mondială după 1945 ”, Ed. Alfa, București, 2000, p.99.
9
Datorită greutăților cu care se confrunta, GMD a cerut sprijin extern, acceptând
astfel serviciile lui Mihail Borodin, reprezentantul noului guvern al URSS. Puternic
influențat de Borodin, GMD, a început să adopte in lupta sa împotriva „lorzilor
războiului”, metodele comunismului european, nu însă și ideologia acestuia.14
Pe această linie de idei se plasează efemera alianță dintre GMD și PCC, din 1922,
scopul declarat al acestei alianțe fiind înfrângerea „lorzilor războiului” din nord și
unificarea Chinei.15
Comuniștii, care alcătuiau mici grupări în sudul Chinei, au devenit astfel parte
componentă a Gomindan-ului, deși dezacordurile dintre comuniști și liderii GMD au
constituit o notă caracteristică a acestei alianțe. În plus și printre comuniști domnea
dezordinea, datorită instrucțiunilor contradictorii date de comitetele comuniste din
Shanghai, precum și datorită părerilor incompatibile susținute de diferiții trimiși sovietici,
păreri care nu se bazau pe realitățile concrete din China. Pe acest fundal se afirmă tot mai
mult Mao Zedong, el aflându-se în permanență în conflict cu liderii comuniști de la
Shanghai în privința strategiei politice și militare ce trebuia urmată.16
În 1925, după moartea lui Sun Yat-sen, lider al GMD-ului devine Ciang Kai-shek
(anexa III). După ce forțele militare ale GMD-ului au înfrânt forțele rebele din nord
(„lorzii războiului”), Ciang Kai-shek a rupt alianța cu PCC și a format un nou guvern in
1927 la Nanjing, guvern ce a promovat proiecte ambițioase de modernizare, a întărit
capacitatea militară a țării și a nutrit intenția de a extermina forțele de gherilă ale PCC,
forțe care s-au retras în munții din sudul Chinei. Disputele între naționaliști și comuniști
au degenerat treptat în conflicte armate. În 1931 agresiunea Japoniei împotriva
Manciuriei l-a forțat pe Chiang Kai-shek să trimită trupe în nord, dar neînțelegerile dintre
comuniști i-a împiedicat pe aceștia să fructifice neatenția naționaliștilor. Ca urmare, în
1934, comuniștii au fost definitiv înfrânți, datorită adoptării unei tactici greșite cu care
Mao nu a fost de acord. În atare condiții, comuniștii au început faimosul „ Marș Lung ”
(anexa IV), marș în care Mao Zedong (anexa V) și-a condus armata din sud-estul Chinei
mai întâi spre vest și apoi spre nord, către provincia Yenan, parcurgând 6000 de mile.17
14 Ibidem, p.102.
15 Linda Chao, Ramon H. Myres, op. cit.,p.6.
16 Peter Calvocoressi, op. cit. p. 102.
17 Thomas Parish, op.cit. p.186.
10
În timpul „ Marșului cel Lung”, autoritatea lui Mao atinge apogeul, la Yenan el
devine conducătorul PCC, aici stabilindu-și baza de unde a condus operațiunile împotriva
GMD-ului, precum și împotriva japonezilor în timpul celui de-al doilea război sinojaponez.
Interesantă pare a fi strategia lui Mao Zedong de accedere la putere. El a
abandonat strategia clasică marxistă de dobândire a puterii prin lupta proletariatului din
industrie, înlocuind-o cu strategia stimulării nemulțumirii țărănimii ( aceasta poate și
datorită faptului că în China nu exista o industrie puternică). Pe această linie de idei ,
Mao Zedong a propus crearea unei republici țărănești precum și a unei armate țărănești ,
care să devină suficient de puternică pentru a pune stăpânire pe orașe.18
Japonezii nu au văzut cu ochi buni încercările GMD-ului de reunificare a Chinei.
Eșuând inițial să stopeze acest proces, japonezii s-au văzut nevoiți să promoveze măsuri
mai viguroase, în acest fel luând naștere „ Incidentul Mukden ”. Practic, japonezii au
orchestrat un atac asupra căilor ferate din sudul Manciuriei, trupele japoneze intervenind
în zonă pentru a pune capăt ambițiilor „ lordului războiului ” Zhang Xueliang (Chang
Hsueh-liang) de a integra trei provincii din nord-est în nou creata Republică China.
Rapida cucerire a nord-estului Chinei, a fost urmată de instituirea unui regim marionetă
în 1932, numit „ Manchukuo ”.19 După instalarea acestui regim marionetă, japonezii
au lansat mai multe atacuri asupra teritoriilor din nordul Chinei. Chiang Kai-shek sperând
să împiedice războiul (sau cel puțin să-l întârzie), a făcut o serie de concesii japonezilor,
dar aceștia nu au fost mulțumiți. În 1934 Chiang Kai-shek reușise să-i alunge pe
comuniști din centrul Chinei, în îndepărtatul nord-vest. Acest succes s-a dovedit a fi de
scurtă durată, din Yenan PCC intrând în legătura cu Zhang Xueliang și trupele sale
manciuriene, care se refugiaseră din cale japonezilor. Împreună l-au răpit în 1936 pe
Chiang Kai-shek (Incidentul de la Xi’an) și l-au obligat să pună capăt războiului civil și
să focalizeze atenția națională asupra japonezilor.20
Acest incident a stat la baza formării celui de-al doilea front popular între GMD și
PCC, primul front popular fiind cel al alianței GMD-PCC dintre 1922-1927.21
18Peter Calvocoressi, op. cit. p.102.
19Nancy Bernkopf Tucker, „ China Confidential-American diplomats and sino-american relations,
1945-1996 " , Columbia University Press, New York, 2001,p. 12.
20 Ibidem, p. 12.
21 “The great defensive war and the civil war 1937-1949 ”,
http://www.ac.wwu.edu/~kaplan/H370/rp44.pdf, 27.04.2004, p.44-1.
11
Dacă în cadrul primului front popular ambele părți sperau într-o colaborare de
durată, în cazul celui de-al doilea front popular cele două părți au devenit conștiente de
natura parteneriatului. După masacrarea cadrelor comuniste din Shanghai și Nanking în
aprilie 1927 , PCC devenise conștient de faptul că nu se putea baza deplin pe GMD. Pe
de altă parte, GMD-ul cunoștea faptul că agitațiile comuniste în vederea formării celui
de-al doilea front popular erau rezultatul politicii Comintern-ului, stabilită de Stalin la
Moscova, și era convins de faptul că atitudinea comuniștilor se va schimba atunci când
Moscova o va cere.22
Când în iulie 1937 japonezii au atacat, Chiang Kai-shek a abandonat tactica
compromisului și a concesiilor cu cea a rezistenței, în virtutea noii înțelegeri survenite în
urma incidentului de la Xi’an. 23
„Incidentul de le Podul Marco Polo”, care a declanșat „Marele Război de
Apărare” în 7 iulie 1937 a fost o diversiune orchestrată, deși încă nu se știe cine a
organizat acest incident. Podul Marco Polo, unde se presupune că ar fi fost atacați
japonezii se află puțin mai la sud de Beijing ( numit pe atunci Beiping ). Cu toate acestea
japonezii nu erau interesați să avanseze spre sudul Beijingului din considerente tactice:
frica de a nu pătrunde prea adânc într-o regiune vastă, care practic nu prezenta un interes
strategic pentru ei. Prin urmare japonezii și-au îndreptat atenția asupra Yangzi-ului
inferior. În ciuda realului eroism profesat de forțele GMD-ului, în decembrie 1937
Yangzi-ul inferior a căzut în mâinile japonezilor , urmat la scurt timp de cucerirea
Yangzi-ului mijlociu, de Hankow în octombrie 1938, apoi de Canton. Rezultatul
campaniilor militare din 1937-1938 a fost unul indecis, nici unul dintre beligeranți nu a
putut aplica o lovitură decisivă asupra adversarului. Japonia a cucerit o bună parte a
Chinei, dar s-a extins prea mult în acest război, japonezii încăpățânându-se să numească
starea de facto din China drept un „incident” și nu un război.24
Scopul mai mult sau mai puțin declarat al atacului japonez a fost acela de a
înfrânge rezistența chineză și de a transforma China într-un stat clientelar al Japoniei.
22 Ibidem, p. 44-1.
23 Nancy Bernkopf Tucker, op. cit., p.12.
24 “The great defensive war and the civil war 1937-1949 ”, … p.44-3.
12
Războiul cu Japonia a durat opt ani și a provocat fragmentarea Chinei, slăbirea autorității
guvernamentale chineze precum și enorme pierderi umane.25
Cel de-al doilea front popular nu s-a bucurat însă de cooperarea deplină între cei
doi parteneri. În februarie 1942 Mao Zedong a început o puternică campanie ideologică
(numită „ rectificare ”) prin care urmărea să pună doctrina marxistă pură într-un plan
secundar și să-i facă pe membrii PCC conștienți de istoria chineză. Dacă viziunea lui
Mao Zedong era una de centru, guvernarea lui Chiang Kai-shek a alunecat spre dreapta.
În ianuarie 1941 forțele GMD-ului au masacrat 9000 de soldați comuniști. Acest moment
avea să se constituie într-unul de turnură în privința relațiilor dintre GMD și PCC. De
acum înainte foștii „ parteneri ” vor duce războaie separate cu japonezii, total ineficiente,
adesea luptându-se între ei.
Noua orientare a lui Chiang Kai-shek a fost vizibilă în cartea sa „ Destinul
Chinei”, în care lua o atitudine critică asupra comunismului și liberalismului (denunța
proveniența lor europeană și drept urmare nu erau potrivite realităților concrete ale
Chinei) și propunea ca unică soluție întoarcerea la conservatorismul autoritar al lui
Confucius (acesta fiind expresia cea mai trainică a istoriei chineze). În contrast cu Chiang
Kai-shek, Mao se bucura de o priză deosebită în rândul țăranilor, gândirea sa politică
fiind o combinație de radicalism și patriotism și în plus era mai deschis spre o viitoare
colaborare cu GMD după sfârșitul celui de-al doilea război mondial.
În 1944 americanii au depus eforturi diplomatice în vederea unificării trupelor lui
Chiang Kai-shek și ale lui Mao Zedong, formarii unui guvern de coaliție GMD-PCC și a
unui comandament militar comun, toate acestea finanțate de americani. Atitudinea lui
Chiang Kai-shek s-a dovedit a fi una inflexibilă, astfel ca Mao Zedong s-a văzut pus în
ipostaza paradoxală de a lua apărarea americanilor împotriva atacurilor lui Chiang
(ulterior, Mao va nega acest fapt).26
Când războiul s-a sfârșit, americanii au făcut din nou eforturi să determine o
coaliție GMD-PCC, îndemnând la negocieri între cele două părți. Înainte de sfârșitul celui
de-al doilea război mondial, Roosevelt considera China drept o țară esențială pentru
25 Linda Chao, Ramon H. Myres, op. cit.,p.7.
26 Paul Johnson, „ O istorie a lumii moderne 1920-2000 ”, Ed. Humanitas, București, 2003, p.433.
13
menținerea stabilității în Asia, considerând-o una dintre cele patru Mari Puteri. Churchill
considera această opinie drept „ o farsa desăvârșită”.27
După Conferința de la Yalta (care permitea rușilor accesul în Manciuria),
Roosevelt i-a propus lui Chiang Kai-shek alipirea Indochinei, însă a fost refuzat pe motiv
că preponderența etnică a Indochinei nu era reprezentată de chinezi. La sfâșitul războiului
americanii au depus eforturi în vederea încheierii unei alianțe GMD-PCC pentru evitarea
unui nou război civil și pierderea altor vieți omenești. În paralel americanii au repatriat
rapid soldații japonezi, pentru a preîntâmpina o eventuală extindere a influenței rusești în
China. Președintele Truman l-a însărcinat pe George Catlett Marshall să medieze
conflictul din China între guvernul naționalist al lui Chiang Kai-shek și comuniștii
chinezi.
Ordinele inițiale pe care le-a primit Marshall susțineau că în cazul în care Chiang
Kai-shek se dovedea a fi ostil unei alianțe cu PCC, acesta să fie amenințat cu suprimarea
ajutorului financiar american.28
Cu toate acestea nici președintele Truman, nici secretarul de stat James F. Byrnes
(1945-1946) nu erau de acord cu aceste instrucțiuni. Înainte de a părăsi Washington-ul cei
doi l-au informat pe Marshall că indiferent ce atitudine va afișa Chiang Kai-shek, SUA
trebuie să rămână alături de acesta.29
Ajuns în China, Marshall a găsit puțin spațiu de manevră. PCC a făcut numeroase
concesii, deși a rămas suspicios, dar Chiang Kai-shek a refuzat categoric să coopereze.
Marshall a continuat să încerce o mediere între cele două tabere, a apelat la John
Leighton Stuart (președinte al Universității Yenching și ulterior ambasador al SUA în
China) pentru ca acesta să se folosească de legăturile sale în cele două tabere pentru
rezolvarea conflictului. Toate aceste încercări au fost sortite eșecului. Din octombrie
1945 până în mai 1946 GMD-ul a fost refractar formării unei coaliții cu PCC și a
manifestat o profundă indiferență chiar față de Marshall. Chiang Kai-shek era convins de
faptul că începutul unui nou război civil reprezenta singura cale de a pune capăt
agitațiilor comuniste, a căror forță militară crescuse semnificativ.30
27 Ibidem.
28 Nancy Bernkopf Tucker, op.cit., p.23.
29 Ibidem.
30 “The great defensive war and the civil war 1937-1949 ”, … p.44-6.
14
Natural că negociatorii comuniști au adoptat o atitudine binevoitoare față de
inițiativele americane de armonizare a intereselor celor două tabere, adoptând o politică
de expectativă în paralel cu creșterea constantă a forței armate (comuniștii chinezi au
beneficiat de serviciile experimentatului Zhou Enlai – anexa VI). În mai 1946 Chiang
Kai-shek și-a dat seama că era prea târziu să lanseze un nou război civil și și-a manifestat
interesul pentru încheierea unei alianțe cu PCC. În paralel, însă, comuniștii chinezi și-au
dat seama că balanța de forțe se schimbase în favoarea lor, abandonând astfel bunăvoința
anterioară și devenind treptat recalcitranți.31 Când eforturile de mediere au eșuat, China a
devenit teatrul de desfășurare a unui nou război civil.
Guvernul SUA a acordat un ajutor de 2 miliarde de dolari GMD-ului, mare parte
din acești bani fiind risipiți fără rațiune de naționaliști. Chiang Kai-shek nu și-a realizat
programul de reforme și a pierdut treptat loialitatea trupelor sale , care erau conduse
inadecvat, slab plătite și tratate brutal. Deși americanii s-au străduit să împiedice
răspândirea comunismului , creșterea inflației și a corupției regimului GMD-ului, făceau
imposibilă o atare misiune.32
Ralph Clough, student la Beijing între 1946-1947 declara despre această perioadă:
„ Ca student am petrecut mai mult timp cu studenții chinezi din universitățile chineze. În
general, studenții chinezi erau foarte critici la adresa GMD-ului. Manifestau o atitudine
critică și la adresa SUA. Exista la acea vreme un faimos caz al unui presupus viol al unui
student chinez de către un pușcaș marin american, caz ce a umplut ziarele vremii. Exista
un sentiment larg răspândit printre studenți potrivit căruia SUA și GMD-ul se aflau pe
calea greșită și că nu urmăreau instalarea democrației. Comuniștii prezentau interes
pentru studenți. Ei erau văzuți mai drepți și mai puțin corupți. Comuniștii împărtășeau o
viziune comună asupra viitorului Chinei : o Chină Populară, care să nu fie în serviciul
oamenilor bogați, a familiilor Kung și Soong.”33
Edwin W. Martin (student la [anonimizat]) referindu-se la aceiași perioadă
declara:
„ Pentru studenți, comuniștii promovau mai bine naționalismul chinez decât
Naționaliștii. Ca speranță de viitor ei promovau ideea unei Chine independente, cu statut
31 Ibidem.
32 Nancy Bernkopf Tucker, op. cit. ,p.27.
33 Ibidem.
15
de mare putere și considerau comuniștii ca fiind mai aproape ca orientare de acest
deziderat. În viziunea lor comuniștii le ofereau un viitor mai bun decât GMD-ul care le
oferea doar șomaj, depresiune economică, slăbiciune internă, corupție …”34
La rândul său Leonard Bacon, funcționar la consulatul american de la Hankou
1947-1948 afirma :
„ Inflația era enormă. Consulatul avea probleme în procurarea banilor necesari plătirii
staff-ului în fiecare săptămână. La un moment dat avionul care aducea bani de la
Shanghai nu a mai ajuns și poliția din Hankou nu a fost plătită. Ceea ce a urmat a fost o
acțiune violentă din partea acestora, care s-au deplasat la sediul Băncii China, și l-au
demolat. Pur și simplu l-au dărâmat la pământ. Nu exista aproape nici un suport pentru
GMD, exceptând o mică parte a populației. Dar în cursul unui an și acest suport a
dispărut, oamenii așteptând sosirea comuniștilor ,în vederea suprimării vieții imposibile
pe care o duceau (sub GMD) ”35.
Abordând războiul civil din China, Ralph Clough spunea:
„ Acum situația politică devenise dintr-una fragilă într-una gravă, pentru că la mijlocul
anului 1946 războiul civil reizbucnise la scară largă. La început, naționaliștii au obținut
unele succese. Au capturat Yan’an, situat în nordul provinciei Shaanxi. Se părea că
Naționaliștii fac progrese, dar în fapt era o iluzie , pentru că ei au neglijat sfatul lui
Marshall referitor la Manciuria. Marshal considera că Naționaliștii nu-și vor putea
menține pozițiile în Manciuria. Naționaliștii cuceriseră Shenyang și Changchun, precum
și alte orașe, dar zonele rurale erau controlate de comuniști. Marshall considera că în
aceste condiții, naționaliștii nu își vor putea menține deschise căile de aprovizionare,
ceea ce s-a și întâmplat de fapt. Treptat ei au pierdut bătălia pentru Manciuria și apoi
pentru nordul Chinei. M-am deplasat la ambasadă și atașatul nostru militar a așezat o
hartă pe masă și ne-a informat cu privire la noile evoluții. Oricine putea observa faptul
că situația naționaliștilor se înrăutățea tot mai mult.”36
GMD și-a pierdut sprijinul popular din cauza corupției, venalității, dar mai ales
din cauza inflației crescânde . Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în Japonia,
bancnotele nu mai aveau nici o valoare, dezvoltându-se practic o economie bazată pe
34 Ibidem, p. 28.
35 Ibidem, p. 30.
36 Ibidem , p.30-31.
16
schimb în natură. Cum era de așteptat, această inflație s-a extins și în orașele chinezești
aflate sub ocupație japoneză. Când regimul lui Chiang Kai-shek a preluat din nou
puterea, a „moștenit” această inflație, aceasta crescând vertiginos în perioada imediat
următoare. În ciuda împrumuturilor financiare masive, Chiang Kai-shek nu a putut pune
capăt acestei inflații. Chiang a primit din partea guvernului american un împrumut de 500
milioane dolari pentru stabilizarea economiei și un total de 2 miliarde dolari între 1945-
1949.
Reluarea războiului civil a agravat și mai mult situația economică a Chinei,
ajutorul financiar american dovedindu-se a fi total insuficient (aceasta și datorită proastei
administrări a fondurilor obținute din afară, a corupției etc.). În 1948 inflația a atins cote
uriașe, în Beijing prețurile crescând de cinci ori în intervalul septembrie-octombrie. În
Shanghai, prețurile au crescut de 20 de ori în intervalul august-noiembrie 1948, la 8
noiembrie picul (60,3 Kg) de orez costând dimineața 300 de dolari chinezești, 1000 de
dolari chinezești la prânz și 1800 seara.37
Ralph Clough rezuma astfel această perioadă:
„ Era o inflație uriașă. Îmi aduc aminte cum ambasada a trimis un camion la bancă,
pentru a fi încărcat cu bani. Fiecare dintre noi primise permisiunea de a obține o parte
din salariu în bancnote autohtone, pentru a plăti servitorii și pentru a ne cumpăra
produsele necesare de pe piața locală. Ne-am așezat la coadă la oficiul contabil și
fiecare dintre noi a primit câte un sac de poștă plin cu bani. Nu știu câte milioane
primise fiecare. Mi-am luat sacul plin cu bani și am plecat acasă, mi-am plătit servitorii,
aceștia grăbindu-se la piață, înainte ca banii să-și piardă valoarea. Ei au încercat să
transforme rapid banii în orez, haine sau monede de aur.”38
Inflația a lovit mai ales populația din mediul urban, sute de oameni mureau pe
străzi zilnic, cadavrele acestora fiind adunate cu camioanele de gunoi ale municipalității.
Chiang Kai-shek i-a acordat fiului său, generalul Chiang Ching-Kuo, sarcina de a
revitaliza economia chineză. Reforma sa monetară, numită „ dolar-aur” a transformat
inflația într-o panică generală a populației.39
37 Paul Johnson, op.cit., p.435.
38 Nancy Bernkopf Tucker, op. cit. , p.30-31.
39 Paul Johnson, op. cit. p.435.
17
John Melby, ofițer politic la Ambasada americană din Nanjing între 1945-1948
descrie astfel situația din China :
„ Am avut multe greutăți în Shanghai. Populația scăpase de sub control. Am evacuat mai
mulți oameni. Eram supuși unei presiuni imense din partea GIMO (Generalissimo
Chiang Kai-shek n. a.). Ne spunea să nu evacuăm oamenii, pentru ca acest fapt ar
constitui un avantaj pentru comuniști. În final, în octombrie 1948 a trebuit să luăm o
decizie finală: am hotărât evacuarea. Am solicitat cetățenilor americani să părăsească
China. Aveam în vedere mai ales misionarii, majoritatea comunității de afaceriști
părăsise deja China. Ca de obicei, misionarii nu s-au conformat ordinului primit. Ei nu
vroiau de fel să părăsească China. Evident că au întâmpinat probleme și au început să
învinovățească ambasada pe motiv că nu îi ajută ”.40
Situația economică dezastruasă, s-a repercutat în mod negativ asupra forțelor
armate ale naționaliștilor. În cursul anului 1948 Parlamentului GMD i s-a adus la
cunoștință, în cadrul unei ședințe secrete, faptul că în august 1945 armata GMD număra
3,7 milioane de oameni și 6000 de tunuri (comparativ cu cea comunistă care număra 320
000 de oameni dintre care doar 166 000 erau înarmați), pentru ca în iulie 1948 efectivul
armatei GMD să scadă la 2,1 milioane de oameni, iar cel al armatei comuniste să crească
la 1,5 milioane de oameni(dotați cu 1 000 000 de puști și 22 800 piese de artilerie, spre
deosebire de GMD care poseda doar 21000). Noua turnură se datora faptului că soldații
GMD erau prost plătiți, și în atare situație își vindeau propriul echipament militar (proces
practicat de la soldați până la generali). Astfel majoritatea armelor comuniștilor fuseseră
cumpărate de la forțele militare GMD. Americanii, care îi oferiseră lui Chiang Kai-shek
echipament militar în valoare de 1 miliard de dolari, s-au văzut puși în situația paradoxală
de a echipa militar ambele tabere, atât pe cea a naționaliștilor, cât și pe cea a
comuniștilor.41
Care au fost cauzele care au dus la înfrângerea dezastruasă a GMD-ului?
Răspunsul nu este unul simplu și nu comportă o singură explicație, motiv pentru care ne
propunem să trecem în revistă principalele evenimente ale războiului civil, urmând ca
apoi să tragem concluziile de rigoare, pentru a oferi o explicație cât mai veridică.
40 Nancy Bernkopf Tucker, op. cit. , p.36.
41 Paul Johnson, op. cit. p.436.
18
În toamna anului 1945 GMD-ul a hotărât să reintre în Manciuria cât mai curând
posibil, de îndată ce sovieticii își vor da acordul în acest sens. Această hotărâre nu a ținut
cont de avertismentele Generalului Wedemeyer, care îi înștiințase anterior pe naționaliști
că ocuparea Manciuriei necesita un număr mult mai mare de soldați decât efectivul real al
armatei GMD-ului. Practic, efectivele militare aflate la dispoziția GMD-ului nu puteau
decât să controleze orașele din Manciuria, precum și căile de comunicație dintre acestea,
dar nicidecum și zona rurală. Rușii și-au dat acordul ca forțele GMD-ului să intre în
Liaodong în primăvara anului 1946.42
În curând cele mai bune divizii ale naționaliștilor s-au răspândit în Manciuria,
practic fragmentând armata GMD-ului și impietând astfel asupra unității de acțiune a
acesteia. Aceste trupe puteau apăra cu greutate linia ferată din sudul Manciuriei, linie de
mare importanță strategică și care lega Shenyang de Dalien.
De fapt Chiang Kai-shek a consimțit trimiterea celor mai bune trupe ale sale în
„capcana manciuriană”, considerând că dacă GMD-ul eșuează să recâștige fosta colonie
japoneză și o pierde în favoarea comuniștilor, atunci aceștia din urmă vor fi considerați
de marea masă a populației drept câștigătorii „ Marelui Război de Apărare ”.43
O atare situație ar fi conferit o anumită legitimitate comuniștilor, transformându-i
în pretendenți serioși la putere. Deși a acționat contrar sfaturilor primite de la consilierii
americani, Chiang Kai-shek a avut propriile sale rațiuni care l-au determinat să
declanșeze disperatul episod manciurian. El a înțeles că renunțarea din partea GMD-ului
la Manciuria, avea să ducă (pe bună dreptate) la pierderea de către acesta a legitimității,
chiar dacă războiul civil ar fi continuat pe mai departe.
Pe de altă parte comuniștii, care se aflau în Manciuria încă dinainte ca GMD-ul să
ocupe orașele din această zonă, au învățat cum să pună pe picioare o adevărată industrie
în zona rurală. Comuniștii au avut și avantajul de a fi primul pretendent chinez la
guvernare, care a pătruns în această zonă după evenimentele din septembrie 1931.44
PCC prin liderii săi a promovat mai întâi o politică moderată, urmând ca abia
după victoria în războiul civil să susțină o politică conformă socialismului maximal,
aceasta survenind pe fundalul consolidării puterii comuniștilor.
42 “The great defensive war and the civil war 1937-1949 ”, … p.44-7.
43 Ibidem.
44 Ibidem.
19
Pe tot parcursul anului 1947 forțele GMD-ului s-au văzut în dificila situație de a
apăra integritatea liniilor lor de comunicație, împotriva atacurilor repetate ale forțelor de
gurrilla ale PCC. Majoritate căilor ferate pe care GMD-ul le apăra treceau fie de-a lungul
axei vericale antice, împărțind Zona Centrală a Asiei de Est, fie se încadrau într-o
porțiune sau alta a liniei nord-sud de la Beiping prin Hankow până la Canton. Era deci
logic ca pentru respingerea comuniștilor trupele naționaliștilor să înainteze de-a lungul
axei antice orizontale, să păzească flancurile axei antice verticale tocmai pentru a-și putea
menține controlul asupra Chinei propriu-zise. Dar când în cursul anului 1947 forțele
GMD-ului s-au deplasat în vestul provinciei Shaanxi pentru a realiza acest obiectiv,
comuniștii s-au deplasat în estul provinciei Shaanxi pentru a scăpa de naționaliști,
răspândindu-și influența și asupra satelor și a micilor orașe din această zonă. Această
tactică a comuniștilor a fost o dovadă vie a flexibilității trupelor de gherilă. Comuniștii nu
au pierdut practic controlul asupra provinciei Shaanxi, abuzurile comise de forțele GMDului
asupra localnicilor determinându-i pe aceștia din urmă să simpatizeze cu doctrina
comunistă.
Noile evoluții au determinat totodată armata comunistă să efectueze schimbări
majore în ceea ce privește tipul operațiunilor militare. Astfel s-a trecut de la operațiunile
militare de gherilă la mișcări militare de anvergură, însoțite de o sofisticată rețea de
aprovizionare.
În toată această perioadă, oficialii americani priveau incapabili noile evoluții ale
războiului civil din China, deznodământul fiind inevitabil. China înceta dintr-o dată să
mai fie stâlpul de rezistență al Asiei, rol pe care i-l preconizase Roosevelt.45 Forțele
GMD s-au dovedit a fi incapabile să cucerească baza comunistă de la Shandong, existând
însă de această dată circumstanțe atenuante pentru eșecul militar al naționaliștilor: terenul
dur, imposibil de cucerit (cu aceiași problemă s-au confruntat și Miliția Song în secolul al
XII-lea, când nu a putut să-i captureze pe rebelii conduși de Song Jiang și pe cei ai lui
Fang La).46
În nordul Chinei, în Manciuria trupele GMD nu s-au putut adapta la climatul,
relieful și resursele alimentare din această regiune. Treptat moralul forțelor naționaliste a
45 Paul Johnson, op. cit. p.436.
46 “The great defensive war and the civil war 1937-1949 ”, … p.44-8.
20
început să scadă, pe măsură ce înaintau în Manciuria. Soldații guvernamentali erau
reticenți în a lupta împotriva forțelor comuniste, forțe care cuprindeau în efectivul lor
chiar persoane înrudite cu soldații GMD. Demoralizați, ofițerii GMD și-au pierdut
interesul de a-și conduce trupele în zonele rurale pentru a învinge forțele de gherilă
comuniste.
În comparație cu soldații guvernamentali, soldații comuniști erau de regulă din
zonele în care se desfășurau ostilitățile (motiv pentru care cunoșteau foarte bine terenul,
ceea ce a constituit un avantaj al comuniștilor), erau oameni duri, recrutați din straturile
inferioare ale societății chineze. Pe măsură ce războiul civil se desfășura, tot mai mulți
chinezi s-au înrolat în forțele de gherilă comuniste. Treptat ei au devenit la fel de bine
înarmați ca și naționaliștii (mulțumită armelor confiscate sau cumpărate de la soldații
GMD), ulterior chiar devansându-i pe naționaliști atât în privința efectivului, cât și a
armamentului.47
În abordarea războiului civil chinez nu trebuie să punem accentul doar tradiționala
strategie chineză a axei vericale versus axa orizontală, în care GMD-ul se străduiește să
mențină axa verticală, iar PCC atacă de-a lungul axei orizontale. Putem face analogii și
cu anticul joc chinez weiqi (șahul împrejmuirii – surround chess), în care scopul final este
de a înconjura pe tabla de șah cât mai multe piese ale adversarului. Ideea de bază a
jocului este de a lucra la colțurile tablei de șah, astfel încât să poți înconjura cât mai multe
piese ale adversarului cu un număr cât mai mic de piese proprii fără a te supune astfel
riscului de a fi copleșit de piesele oponentului.
Manciuria a reprezentat o astfel de situație. Ambele părți au aruncat un număr
considerabil de „ piese ” în acest colț al „ tablei de șah chineze ”, dar forțele GMD-ului
cantonate în apărarea celor două căi ferate, s-au dovedit a fi prea aproape de „ colț ”.
Astfel în cursul anului 1948 forțele naționaliste s-au trezit înconjurate în Manciuria de
către forțele comuniste, fiind obligate să aprovizioneze Shenyang-ul pe cale aerului.
Naționaliștii dispuneau de un număr impresionant de avioane ( primite de la americani),
dar aceste avioane nu puteau aproviziona armatele imense ale GMD-ului din Manciuria,
cel puțin nu permanent. Spre sfârșitul anului 1948 toate garnizoanele GMD din
47 Paul Johnson, op. cit. p.436.
21
Manciuria erau încercuite de forțele comuniste, rămânând fără provizii și treptat
pierzându-și orice speranță.48
Opinia publică americană a fost șocată de evoluțiile din decembrie 1948 ale
războiului civil din China și mai ales de ideea înfrângerii ireversibile a lui Chiang Kaishek,
idee care se prefigura în viitorul apropiat. Singura fărâmă de noroc pe care a avut-o
președintele Truman vis a vis de politica sa în China, a fost că marea ofensivă comunistă
chineză nu s-a produs decât la o lună după ce Truman a câștigat surprinzător alegerile
prezidențiale din SUA, învingându-l pe contracandidatul său, Thomas Dewey ( pe care
Alice Roosevelt Longworth, fiica lui Teddy Roosevelt , l-a descris la un moment dat ca
fiind „omulețul de pe tortul de nuntă”). Pentru a explica ce se întâmplase în China și
pentru a absolvi administrația sa de orice vină, Truman a emis „China White Paper ”.
Acest document de 1500 de pagini, conținea detalii rușinoase cu privire la incapacitatea
lui Chiang Kai-shek de a guverna eficient China profitând de ajutoarele americane. În
discursurile sale Acheson sublinia adesea regretul SUA pentru victoria comuniștilor în
războiului civil din China și își exprima speranța ca în China să apară în viitorul apropiat
o opoziție democratică.49
Sfârșitul anului 1948 înregistrează o serie de victorii categorice ale comuniștilor
împotriva naționaliștilor. Practic la sfârșitul anului 1948 întreaga Manciurie și nordul
Chinei se aflau în mâna comuniștilor. Tianjinul a fost cucerit, iar la Xuzhou naționaliștii
au pierdut 400 000 de oameni (dintre aceștia 200 000 au fost imediat integrați în armata
comunistă și înarmați cu 140 000 de puști americane).50
Din momentul în care întreaga Manciurie a căzut în mâinile comuniștilor , a fost
logic ca aceștia să-și îndrepte atenția asupra Beiping-ului (Beijing astăzi). Întreaga opinie
publică internațională a fost șocată când apărătorul GMD al Beiping-ului Fu Zuoyi a fost
de acord să se predea comuniștilor, furnizându-le acestora capitala intactă în ianuarie
1949. Acest eveniment a avut o semnificație imensă, comuniștii știind din plin cum să
profite de aceasta. Bătălia decisivă s-a dat la Xuzhou , nu departe de râul Fei în aprilie
1949. Victoria comuniștilor a fost clară. Ulterior comuniștii au cucerit cu ușurință Loyang
și Zhengzhou, câștigând astfel subzona principală a Zonei Centrale a Asiei de Est, inima
48 “The great defensive war and the civil war 1937-1949 ”, … p.44-8.
49 Nancy Bernkopf Tucker, op. cit. , p.17.
50 Paul Johnson, op.cit, p.436.
22
Chinei și locul unde axa verticală se intersecta cu cea orizontală. Forțele aeriene GMD au
trimis avioanele B-26 să bombardeze Loyang, dar acest bombardament nu a avut
rezultatul scontat ci dimpotrivă a sporit nemulțumirea populației și crescând atașamentul
acesteia față de PCC.51
Tot în aprilie 1949 Mao a trecut la sud de fluviul Yangzi, cucerind Nanjing-ul.
Până în octombrie 1949 Mao Zedong a devenit stăpânul indiscutabil al Chinei
continentale, la 1 octombrie 1949 fiind proclamată Republica Populară Chineză.52
1.2 Politica Marilor Puteri vis a vis de China 1945-
1949
Sfârșitul războiului rece și deschiderea arhivelor sovietice au oferit oportunitatea
de a cerceta în detaliu rolul URSS în războiul civil din China. Din păcate Rusia continuă
să vadă acest eveniment istoric cu precauție, documentele declasificate referitoare la
războiul civil din China fiind deloc revelatoare în comparație cu documentele sovietice
declasificate referitoare la războiul rece din Europa sau chiar cele referitoare la războiul
din Coreea. O atare atitudine se datorează probabil relațiilor speciale pe care Rusia le
întreține cu Republica Populară Chineză. Spre exemplu Rusia a declasificat documente
conținând informații detaliate în legătură cu negocierile purtate cu GMD-ul în iulieaugust
1945, în timp ce documentele referitoare la negocierile dintre URSS și PCC din
februarie 1950 rămân în mare parte indisponibile (abia recent o parte din aceste
documente au fost înaintate istoricilor spre cercetare). Cu toate acestea documentele
declasificate la Moscova, împreună cu unele memorii ,publicate mai ales în China, și cu
materialele documentare din arhiva Taiwan-ului aruncă o nouă lumină asupra rolului pe
care l-a avut Moscova în războiul civil chinez.
51“The great defensive war and the civil war 1937-1949 ”, … p.44-9.
52 Martin McCauley, " Rusia, America și războiul rece, 1945-1991", Ed. Polirom, Iași, 1999, p.49.
23
Prima dovadă potrivit căreia Stalin nu ar fi dorit ca PCC să iasă victorios în
războiul civil este dată de memoriile liderului comunist iugoslav Vladimir Dedijer.
Conform celor scrise de Dedijer, Stalin ar fi recunoscut în 1948 că ar fi sfătuit PCC să nu
urmărească extinderea revoluției în întreaga Chină. Recent publicții chineze au susținut
această ipoteză, potrivit căreia Stalin ar fi solicitat PCC să abandoneze lupta împotriva
GMD-ului.
Potrivit surselor PCC, Comandamentul Militar Sovietic din Manciuria a încercat
să limiteze penetrația comuniștilor chinezi în nord-est. Sovieticii au încercat să împiedice
comuniștii chinezi să cucerească principalul oraș al Manciuriei, Shenyang (Mukden), și
abia după intense negocieri au trimis o delegație la cartierul general al lui Mao din
Yan’an, pentru ai prezenta acestuia condițiile puse de sovietici pentru intrarea PCC în
Manciuria. Delegația Armatei Roșii, care a vizitat Yan’an-ul în septembrie 1945, era
însoțită de comandantul militar Zeng Kelin (membru al PCC). Această delegație a impus
trei condiții comuniștilor chinezi în vederea intrării acestora în Manciuria:
-PCC să nu acționeze în orașe
-PCC să nu acționeze deschis în zonele aflate sub ocupație rusească
-Comuniștii chinezi să nu acționeze sub numele de „8th Route Army”53
Imediat Comitetul Central al PCC, din Yan’an, a transmis trupelor sale
manciuriene să părăsească orașele, aeroporturile și căile ferate, datorită unor „complicații
diplomatice ”. Alte surse chineze, afirmă că sovieticii nu s-au sfiit să îi amenințe pe
chinezi chiar cu forța armată, dacă aceștia nu respectă condițiile puse de URSS. În
memoriile sale Wu Xiuquan descrie un schimb de replici între un comandant militar
sovietic și Peng Zhen, șeful biroului PCC din Manciuria. Potrivit lui Wu Xiuquan,
militarul sovietic a cerut PCC să părăsească Shenyang-ul și ar fi adăugat:
„ … dacă nu plecați de bună voie, vom folosi tancuri pentru a vă scoate afară ”. Peng
Zhen ar fi răspuns promt: „Armata unui Partid Comunist folosind tancuri pentru
îndepărtarea armatei altui Partid Comunist! Așa ceva nu s-a întâmplat niciodată înainte.
Este acest tip de acțiune acceptabil ?”54
53 Brian Murray „ Stalin, the Cold War and the division of China ”, Working Paper nr.12, Cold War
International History Project,Washington DC, 1995, p.2-3.
54 Ibidem.
24
Accesul restrictiv la arhivele din Moscova fac dificil demersul de a stabili dacă
afirmațiile lui Wu Xiuquan sunt sau nu sunt adevărate. Totuși o serie de documente
declasificate de autoritățile rusești par să confirme ostilitatea Armatei Roșii vis a vis de
prezența PCC în Manciuria.
Primul din aceste documente este reprezentat de scrisoarea adresată de Hu Fujia
(secretar al Comitetului de nord-est al PCC) lui Skvortsov pe 6 septembrie 1945.
Secretarul Hu susținea în această scrisoare că unitățile PCC au întâlnit unitățile Armatei
Roșii, care au intrat în Manciuria după 15 august 1945, dar că nu au putut stabili contacte
cu acestea decât în septembrie 1945 când oficialii sovietici au sosit. Hu se plângea în
respectiva scrisoare că soldații Armatei Roșii desfășurau activități incompatibile cu o
armată proletară, dedându-se la acte de violență, jafuri, violuri. Hu i-a cerut lui Skvortsov
să solicite comandantului militar sovietic din Harbin să alcătuiască un comitet de
disciplină militară și să publice un regulament conținând pedepse severe pentru orice
încălcare a disciplinei militare. Hu recomanda sovieticilor și începerea unei campanii
masive de propagandă, menită să recâștige opinia publică chineză, care la momentul
respectiv era îngrozită de comportamentul sovieticilor.55
De asemenea , în aceiași scrisoare, Hu protesta împotriva acțiunilor sovieticilor de
dezarmare a forțelor PCC, afirmând că logic ar fi fost ca sovieticii să-i susțină pe
comuniști cu arme, pentru ca aceștia din urmă să poată rezista atacurilor GMD-ului
precum și celor ale dezertorilor din armata japoneză. În finalul scrisorii Hu solicita
sovieticilor bani, prese tipografice și hârtie pentru a facilita propaganda PCC în
Manciuria. O altă scrisoare adresată lui Skvortsov de către biroul din Shandong al PCC
conținea solicitări asemănătoare.
Nu există în arhivele sovietice nici o dovadă potrivit căreia aceste scrisori au fost
urmate de răspunsuri oficiale. Cu toate acestea, un schimb de scrisori între un colonel
sovietic, A Petrovski , și un oficial al PCC din Manciuria, Li Chinmo, arată că sovieticii
au respins solicitările comuniștilor chinezi, solicitări referitoare la furnizarea de către
„partidul frate” a preselor tipografice și a hârtiei.56
55 Odd Arne Westad , “ Rivals and Allies: Stalin, Mao and the Chinese Civil War, January 1949 ”, în
„Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 8
56. Brian Murray,op. cit. p.3
25
Relațiile dintre URSS și guvernul GMD ilustrează cel mai bine atitudinea ostilă
profesată de sovietici la adresa PCC. În noiembrie 1945 GMD-ul a fost de acord să ia
parte la negocierile cu sovieticii, negocieri vizând dezvoltarea comună economică a
Manciuriei, în schimb sovieticii promițându-le naționaliștilor sprijin în susținerea podului
aerian al trupelor GMD în aeroporturile din Shenyang și Changchun.
Potrivit surselor comuniste chineze, sovieticii nu numai că au forțat PCC să
evacueze toate orașele din Manciuria, ci au și întrerupt toate contactele cu PCC din
Manciuria, în noiembrie 1945. În perioada imediat următoare, sovieticii au continuat
negocierile în vederea unei colaborări economice cu GMD-ul, Chiang Kai-shek
trimițându-și fiul, Chiang Ching-kuo la Moscova pentru o întâlnire personală cu Stalin în
decembrie 1945. Așadar, sovieticii au preferat mai de grabă să negocieze cu GMD-ul
decât cu PCC, în Peninsula Liaodong, unde exista o bază navală sovietică la Lushun și un
port comercial la Dalian, în conformitate cu tratatul sino-sovietic din 1945.
În decembrie 1945 ministrul de externe sovietic, V. Molotov, a transmis
comandantului bazei navale sovietice (Port Arthur) un set de instrucțiuni în care se
specifica faptul că nici unei forțe armate chineze (GMD sau PCC) nu îi este permis
accesul în baza sovietică. În particular, Molotov a subliniat :
”… trebuie să ne opunem cu tărie încercărilor comuniștilor (chinezi n.a.) de a schimba
viața economică și politică a bazei navale, după cum au făcut cu regiunile din zona
propriei lor baze”.57
Refuzând constant să negocieze cu comuniștii chinezi, sovieticii s-au întâlnit cu
delegații ale GMD-ului în baza navală de la Lushun de câteva ori în cursul anilor 1946-
1947. Sovieticii au mai negociat cu GMD-ul la nord de granița bazei navale cel puțin o
dată în cursul lunii aprilie 1947 și au găzduit o delegație GMD trimisă de la Nanjing în
iunie 1947.
Din cele mai sus prezentate reiese clar faptul că Stalin prefera o Chină divizată,
întrucât un Mao ajuns la putere era greu de influențat, acesta putându-se opune
comunismului de tip stalinist (în plus Stalin avea și experiența neplăcută cu Tito).58
57 Ibidem, p.5.
58 Martin McCauley, op. cit., p.50
26
Relațiile dintre sovietici și guvernul GMD, constituie dovada cea mai importantă
a afirmațiilor apărute recent în publicațiile chineze, afirmații potrivit cărora, URSS i-ar fi
sfătuit pe comuniștii chinezi la începutul anului 1949 să nu treacă Yangzi-ul și a câștiga
astfel războiul civil, după cum le sugeraseră și la începutul războiului civil, la mijlocul
anului 1945. Varianta chineză referitoare la vizita lui Mikoyan la Comitetul Central al
PCC din orașul Xibaipo (provincia Hebei) în ianuarie 1949 ca și preferința vădită a URSS
de a vedea China divizată de Yangzi sunt mult mai credibile decât varianta oficială
sovietică referitoare la vizita lui Mikoyan.
Conform versiunii chineze, Stalin l-a trimis pe Mikoyan să se întâlnească cu
liderii PCC în ianuarie 1949, după ce s-a decis ca Mao să nu mai vină la Moscova
datorită războiului aflat în plină desfășurare. Sursele chineze afirmă că Mikoyan a sfătuit
PCC să nu treacă Yangzi-ul și a militat pentru o Chină divizată după modelul existent în
timpul Dinastiilor de Nord și de Sud (420-581 d. Ch.). Cum era de așteptat, comuniștii
chinezi au ignorat sfatul primit de la sovietici, au trecut în mai 1949 Yangzi-ul și efectiv
au spulberat ultimele rămășițe ale armatei GMD de pe continent până în octombrie 1949.
Pe de altă parte este arhicunoscut faptul că sovieticii au menținut relațiile
diplomatice oficiale cu guvernul GMD până în ultima clipă, rupând legătura cu acesta
abia la 2 octombrie 1949, la o zi după ce Mao proclamase Republica Populară Chineză.
De asemenea se știe faptul că ambasadorul sovietic în China, Nikolai Roshchin, a fost
singurul membru al corpului diplomatic care a urmat guvernul GMD în retragerea sa de
la Nanjing la Canton.59
Roshchin a stat în China până în timpul negocierilor dintre comuniștii chinezi și
sovietici din mai 1949 și a părăsit țara abia după ce PCC a trecut Yangzi-ul. În timp ce
rapoartele trimise de Roshchin în URSS rămân clasificate (spre deosebire de cele ale
predecesorului său imediat), arhiva diplomatică a ministerului de externe GMD sugerează
faptul că misiunea lui Roshchin trebuie să fi fost similară cu cea a lui Mikoyan. Astfel în
timp ce Mikoyan încerca să țină PCC la nord de Yangzi, Roshchin încerca să mențină
relațiile diplomatice ale URSS cu China de Sud guvernată de GMD. Foștii diplomați
americani din China, afirmă faptul că Roshchin era implicat într-un efort independent de
59 Brian Murray,op. cit. p.6.
27
a media războiul civil dintre PCC și GMD încă din septembrie 1947, pe când era doar
atașat, al ambasadei sovietice, pe probleme de apărare.
Potrivit surselor diplomatice americane, Roshchin s-a întâlnit în toamna anului
1947 cu o serie de oficialități GMD, oferindu-se să medieze conflictul dintre cele două
tabere, pretinzând totodată că are o anumită influență asupra PCC. În ianuarie 1948
Roshchin a fost chemat la Moscova, iar în 22 februarie a fost numit ambasador al URSS
în China. Reîntors în China Roshchin a continuat eforturile de mediere în 1948-1949,
până când succesul militar al PCC a făcut inutil acest efort. Roshchin ar fi spus GMDului,
conform surselor americane, că sovieticii sunt interesați în medierea conflictului
dintre cele două tabere, datorită fricii URSS de Mao Zedong, care ar fi putut deveni „un
Tito al Asiei ”.60
Americanii au considerat drept insignifiante întâlnirile dintre liderii GMD și
Roshchin, considerând că naționaliștii doar flirtează cu sovieticii pentru a obține un ajutor
financiar cât mai mare din partea SUA.
Documente din Arhiva Ministerului de Externe al RPC demonstrează faptul că
sovieticii erau vital interesați în stoparea războiului, înainte ca armata PCC să atingă
Yangzi-ul. Astfel în octombrie 1949, pe când Roshchin își începuse eforturile de mediere
la Nanjing, ambasadorul sovietic din Iran, I.V. Sadchikov l-a contactat pe omologul său
chinez, Zheng Yitong la Teheran cu o propunere similară de încheiere a războiului civil.
I.V. Sadchikov a încercat să-l convingă pe ambasadorul chinez că deteriorarea relațiilor
sovieto-americane nu conduce neapărat la răcirea relațiilor sino-sovietice. Ambasadorul
sovietic a arătat că URSS înțelege ideologia GMD-ului bazată pe principiile lui Sun Yatsen
și a subliniat faptul că URSS și China au un dușman comun: imperialismul american
și japonez. Pentru a-și susține aceste afirmații I.V. Sadchikov a arătat că politica SUA vis
a vis de tratatul de pace cu Japonia a fost contrară intereselor URSS și Chinei. Prin
urmare efortul diplomatic al lui Roshchin nu a fost unul izolat, ci dimpotrivă a fost o
parte integrantă a unui demers diplomatic sovietic coordonat de la centru, demers ce avea
ca principal deziderat menținerea unei Chine divizate.
60 Ibidem.
28
De altfel Stalin nu a renunțat la propunerea unei Chine divizate până în ultimul
moment al războiului civil, sperând într-o rezolvare amiabilă între cele două părți.61
Pentru nu a da o perspectivă unilaterală demersului nostru considerăm a fi absolut
necesară și o privire asupra poziției SUA față de războiul civil din China.
Oficialii americani l-au îndemnat pe Chiang Kai-shek să-și dedice atenția
înfrângerii inamicului comun, Japonia, și să nu-și păstreze cele mai bune forțe pentru
războiul civil ce se prefigura după încheierea celui de-al doilea război mondial. Pentru cei
mai mulți dintre americani, comunismul reprezenta o amenințare serioasă, dar războiul
mondial l-a făcut să joace un rol esențial, motiv pentru care bătăliile ideologice au fost
abandonate. Dacă SUA a acceptat să se alieze cu URSS pentru înfrângerea Germaniei
naziste, lui Chiang Kai-shek nu-i rămâneau prea multe scuze pentru a nu se alia cu Mao
Zedong în lupta comună împotriva Japoniei.
Diplomații americani din Chongqing au devenit tot mai nemulțumiți de refuzul lui
Chiang Kai-shek de a lupta pe deplin împotriva japonezilor, ca și de corupția, venalitate
și ineficiența guvernării GMD. În atare condiții SUA a trimis o misiune diplomatică la
Yan’an (Misiunea Dixie-iulie 1944), Washington-ul sperând că prin negocierea unei
alianțe GMD-PCC forța de rezistență a Chinei împotriva Japoniei ar crește și în plus ar fi
fost evitată reînceperea războiului civil după ce războiul din Pacific se va sfârși. În iunie
1944, președintele Roosevelt l-a trimis pe vicepreședintele său, Henry Wallace , în China
, pentru a face presiuni asupra lui Chiang Kai-shek în vederea realizării unor reforme
democratice în China. În septembrie 1944 un conflict a izbucnit între Chiang Kai-shek și
generalul american Joseph Stilwell, determinându-l pe Roosevelt să-i ceară liderului
Naționalist să predea necondiționat comanda trupelor militare GMD generalului
american. Conștient fiind de faptul că o atare acțiune i-ar submina propria poziție în
interior, Chiang Kai-shek a refuzat solicitarea lui Roosevelt.62
Pentru a evita viitoarele fricțiuni dintre GMD și PCC, președintele Roosevelt s-a
angajat în negocieri directe cu URSS și l-a trimis ca reprezentant special al său în China
pe Patrick Hurley. La Yalta, președintele SUA și-a pus în aplicare diplomația sa
personală, reușind obținerea promisiunii sovietice de a se angaja în războiul din Pacific în
61 Paul Johnson, op. cit., p. 436.
62 Chen Jian, „ Mao’s China and the cold war ”, The University of North Carolina Press, Chapel Hill,
2001, p.23.
29
schimbul unor concesii teritoriale și economice din partea Chinei. De asemenea Stalin se
angaja să susțină Guvernarea GMD și nu PCC. Mai târziu, când aranjamentele de la Yalta
au devenit publice, Roosevelt a fost acuzat de trădare a Chinei, pe care a aruncat-o în
mâinile sovieticilor(afirmație exacerbată și total nefondată, Roosevelt văzând China drept
una din viitoarele patru puteri ale lumii).
Patrick Hurley (republican, fost secretar de război), a negociat în noiembrie 1944
cu Mao Zedong și a ajuns la o înțelegere în cinci puncte ce viza integrarea forțelor
comuniste într-o coaliție națională, coaliție care urma să acorde PCC legitimitate. Chiang
Kai-shek îngrozit de acțiunea lui Hurley a respins acest compromis. În fața refuzului lui
Chiang Kai-shek de a accepta acordul în cinci puncte, Hurley a acceptat un acord în trei
puncte, acesta fiind propus de Chiang. Potrivit acestui acord, PCC urma să obțină
legitimitatea abia după ce va preda comanda militară a forțelor sale guvernului GMD.
Cum era de așteptat, liderii comuniști au respins acordul în trei puncte, și l-au calificat pe
Hurley ca fiind nedemn de încredere. Eșecul acțiunii de mediere l-a determinat pe
Hurley să-și îndrepte frustrarea asupra unor oficiali americani din Chongqing, funcționari
care manifestaseră de la început o atitudine critică asupra acțiunilor lui Hurley și celor ale
regimului lui Chiang Kai-shek. Hurley a reușit să convingă Departamentul de Stat că
respectivii oficiali au profesat o atitudine indiferentă față de comuniști și drept urmare au
fost rechemați în SUA. În 1945 Hurley însuși va demisiona , motivându-și gestul drept o
urmare a oboselii pe care a căpătat-o în timpul medierii dintre cele două părți.63
În ultimele zile ale războiului din Pacific atât GMD-ul cât și PCC au început să-și
întărească forțele pentru viitoarea confruntare. Astfel Chiang Kai-shek a semnat un tratat
cu Moscova, tratat prin care URSS consimțea să nu susțină PCC, primind în schimb
materiile prime, porturile și căile ferate din Xinjiang și Manciuria. Deși această trădare a
Moscovei a provocat mânie în rândul liderilor PCC, forțele comuniste și-au îndreptat
atenția asupra nordului Chinei, unde intenționau să obțină capitularea forțelor japoneze,
în ciuda aranjamentelor internaționale care îl plasau pe Chiang Kai-shek în acest rol.
Sfârșitul brusc al războiului din Pacific, la 15 august 1945, a determinat o nouă
agendă de priorități a SUA în China. Aceste priorități erau : ajutarea regimului lui Chiang
Kai-shek de a redobândi teritoriile cucerite de japonezi, înainte ca acestea să fie ocupate
63 Nancy Bernkopf Tucker, op. cit. , p.15.
30
de comuniști; revigorarea economică a Chinei după o perioadă lungă de războaie civile,
ingerințe externe, corupție. În fapt, americanii doreau să preîntâmpine izbucnirea unui
nou război civil.
Escaladarea conflictului între GMD și PCC a creat o dilemă în cercurile politice
americane. Astfel pentru a preîntâmpina o creștere a influenței URSS în Asia de Est și
pentru menținerea ordinii în China, era necesar ca SUA să acorde ajutor GMD-ului (deși
mulți americani disprețuiau regimul lui Chiang) și să așeze China pe drumul
democratizării politice. Pe de altă parte intervenția SUA (mai ales intervenția militară) se
putea solda , în cel mai rău caz, într-o implicare în războiul civil chinez, riscând astfel o
confruntare directă cu URSS. În octombrie și decembrie 1945, generalul Albert
Weydemeyer, care îl înlocuise pe Stilwell în funcția de comandant al Forțelor SUA din
China, a adresat mai multe rapoarte factorilor de decizie de la Washington, în care
sublinia această dilemă.
Pe baza acestor rapoarte, președintele Truman a luat o decizie crucială în 15
decembrie 1945. Potrivit acestei decizii, SUA va continua să sprijine guvernul GMD, dar
va evita folosirea forței militare pentru rezolvarea problemelor interne ale Chinei.
Totodată Truman a decis să-l trimită în China pe George Catlett Marshall pentru a media
conflictul între cei doi adversari chinezi. Pentru realizarea acestui deziderat, G.C.
Marshall a colaborat cu John Leighton Stuart ( ulterior numit de Marshall ambasador al
SUA în China) precum și cu câțiva specialiști americani de politică externă, specialiști
care au căutat și ei soluții pentru evitarea conflictului64. Curând a devenit însă, destul de
clar pentru americani, că nici una din părți nu dorea cu adevărat rezolvarea problemelor
cu care se confrunta China, după cum nu doreau nici o colaborare deplină. Marshall a
sperat sincer în găsirea unei soluții benefice celor două părți, motiv pentru care a acționat
imparțial. În prima fază a misiunii sale, Marshall a reputat un succes important, GMD-ul
și PCC semnând un armistițiu în 10 ianuarie 1946.
În aceiași zi reprezentanții GMD și ai PCC au căzut de acord asupra organizării
unei conferințe politice consultative, care să ia în discuție problemele legate de stabilirea
unei coaliții de guvernământ în China. Cu toate acestea, când Marshall a pus problema
spinoasă a distribuției puterii politice și militare în China, a întâlnit un obstacol
64 Thomas Parish, op. cit., p.188.
31
insurmontabil. Chiang Kai-shek a pus condiția clară ca forțele militare PCC să treacă sub
comanda guvernului său, numai așa fiind admisă o coaliție GMD-PCC. Chiang a optat
astfel pentru o politică de forță, conștient fiind de superioritatea armatei sale. Pe de altă
parte comuniștii au susținut că democratizarea regimului lui Chiang Kai-shek trebuie să
se producă înainte de integrarea forțelor militare comuniste alături de cele naționaliste.65
Așadar nici comuniștii, nici naționaliștii nu erau dispuși la concesii majore.
Interesant e faptul că liderii PCC s-au dovedit mai puternic interesați de inițiativele de
mediere americane, conștienți fiind de faptul că aveau nevoie de un răgaz până la reluarea
ofensivei. La rândul lor naționaliștii s-au dovedit total inflexibili în privința unei
colaborări cu PCC, știind că se pot baza pe ajutorul financiar american, și în plus GMDul
poseda o armată superioară celei comuniste atât în privința efectivului, cât și în
privința dotării militare. Drept urmare, GMD-ul a neglijat sfatul lui Marshall de a nu se
extinde prea mult în Manciuria, sfat care în lumina evoluțiilor ulterioare se va dovedi a fi
total întemeiat, și nu a acceptat o împărțire a puterii cu PCC. Cum era de așteptat,
comuniștii au calificat misiunea lui Marshall ca fiind una părtinitoare, și au susținut că nu
mai este nici o alternativă viabilă decât numai războiul. Marshall a părăsit astfel China în
1947, acuzând ambele părți pentru eșecul negocierilor.66
În 1947 războiul civil din China era în plină desfășurare. Deși naționaliștii
dețineau o superioritate netă față de adversarii lor comuniști, aceștia din urmă s-au
dovedit a fi mai motivați , mai bine pregătiți militar. Victoriile comuniste au uimit nu
numai lumea întreagă, ci chiar și pe liderii PCC, care nu anticipaseră un succes atât de
rapid.
Ineficacitatea, corupția și brutalitatea regimului GMD au contribuit din plin la
victoria comuniștilor. Astfel naționaliștii s-au purtat brutal cu locuitorii din teritoriile
cucerite de japonezi, acuzându-i de colaboraționism cu japonezii, ceea ce a determinat în
fapt orientarea populației din această zonă spre PCC (totuși această simpatie față de PCC
nu trebuie exacerbată).Pe de altă parte, Chiang Kai-shek nu a promovat nici reformele
economice pentru a scoate China din dezastrul economic în care se afla, scufundând-o și
mai mult în criză.
65 Chen Jian, „ Mao’s China and the cold war ”…p.33-34.
66 Nancy Bernkopf Tucker, op. cit. , p.16.
32
Oficialii americani au observat, cum era de așteptat, criza economică și dezastrul
economic în care se adâncea regimul naționalist. Chiar și pentru americanii care susțineau
cauza regimului lui Chiang Kai-shek (China Lobby), devenise clar faptul că regimul
Naționalist nu va supraviețui fără un ajutor masiv din partea americanilor, chiar o infuzie
de neimaginat de forțe militare ale SUA. Pentru SUA un asemenea grad de implicare în
China nu putea fi justificat, dat fiind faptul că importanța Chinei pentru interesele
naționale ale SUA nu era atât de mare. În plus la Washington era puternică credința
potrivit căreia Mao Zedong nu va lansa China pe orbita URSS, oficialii americani
sperând într-un fel de „titoism” în China ( altfel spus, americanii sperau ca odată ajuns la
putere, Mao își va aroga o anumită autonomie și va respinge tutela Moscovei ). La
Washington erau cunoscute subtilele fricțiuni dintre comuniștii chinezi și cei sovietici, iar
secretarul de stat Dean Acheson nu pierdea nici o ocazie de a sublinia controlul sovietic
asupra unor importante resurse ale Chinei.67
Pentru a explica situația existentă în China, administrația Truman, a emis „China
White Paper”, un document ce conținea informații importante cu privire la eșecul
guvernării GMD. Cum era de așteptat, acest document a provocat reacția fermă a
susținătorilor GMD-ului din SUA, generic denumit „China Lobby”. Acesta, bine
alimentat cu aur din seifurile lui Chiang Kai-shek, cuprindea o serie de personalități
americane ale momentului (de la jurnaliști până la congresmeni).68 Reacția provocată de
publicarea „China White Paper” ilustrează problemele cu care se confrunta administrația
americană în conturarea politicii sale vis a vis de China. „China Lobby” califica acest
document drept o trădare la adresa lui Chiang Kai-shek, prin dezvăluirea unor informații
confidențiale, ca și prin creionarea unui portret naționaliștilor departe de a fi ideal.
Documentul, a provocat o reacție și în China, mai ales din partea lui Mao Zedong, care
vedea în acest act drept o dovadă a perfidiei politicii americane vis a vis de China,
politică care ar încerca permanent să zădărnicească eforturile chineze pentru unitate,
demnitate și socialism.
Chiang Kai-shek își începuse pregătirile pentru a se retrage în Taiwan încă din
1946. Pe această ordine de idei, el a afirmat controlul GMD asupra acestei insule,
67 Ibidem, p.17.
68 Thomas Parish, op. cit. p.68.
33
măsurile drastice (chiar dictatoriale) impuse aici, provocând o rebeliune a populației
locale în 28 februarie 1947, rezultatul final fiind masacrarea de către naționaliști a elitei
locale. Chiang Kai-shek a trimis aurul regimului naționalist, împreună cu o parte a
trupelor sale loiale, în Taiwan, această mișcare având în concepția GMD un caracter
provizoriu, până la recucerirea Chinei continentale.
Cea mai mare problemă a administrației americane era aceia a continuării
relațiilor cu GMD sau dimpotrivă stabilirea relațiilor cu regimul comunist al lui Mao.
Acheson a luat în serios posibilitatea stabilirii unor relații diplomatice între SUA și China
comunistă, o dovadă în acest sens fiind faptul că Stuart împreună cu o parte din oficialii
ambasadei americane de la Nanjing, au rămas în oraș și după ce comuniștii au cucerit
orașul în mai 1949 (gest pe care ambasadorul sovietic, Roshchin, nu l-a făcut). Mai multe
gesturi, făcute de oficialii comuniști locali care credeau că dezvoltarea unor relații
comerciale cu SUA ar fi utilă noului regim comunist, i-au făcut pe americani să creadă în
posibilitatea realizării acestui demers. În fapt însă ambele părți nu au luat măsuri serioase
în acest sens, fiind incapabile să depășească suspiciunile reciproce.69
Războiul civil a creat unele situații în care unii americani din China au fost atacați
și bătuți, plasați sub arest la domiciliu sau chiar acuzați de spionaj. Cele mai cunoscute
incidente au fost „Cazul Ward ” și agresarea oficialului american de la Shanghai William
Olive.
Totuși unele documente chineze, recent declasificate , demonstrează faptul că
liderii PCC în anii 1949-1950 erau puțin interesați în a obține recunoașterea diplomatică
din partea țărilor capitaliste. Această aserțiune este clar demonstrată de atitudinea
comuniștilor chinezi față de „Cazul Ward ”.
La începutul lui noiembrie 1948, trupele comuniste au ocupat Shenyang-ul
(Mukden), cel mai mare oraș din nord-estul Chinei. Consulul general SUA, Angus Ward,
împreună cu o parte a stuff-ului său au rămas în oraș și după ce acesta a fost cucerit de
comuniști. În primele două săptămâni din noiembrie, Ward a încercat să stabilească unele
contacte cu oficialitățile comuniste locale. Dacă acestea au arătat un anumit interes vis a
vis de inițiativele lui Ward, atitudinea conducerii centrale a PCC a fost intransigentă.
După o scurtă perioadă, liderii PCC au hotărât să adopte o politică de „constrângere” a
69 Nancy Bernkopf Tucker, op. cit. , p.18.
34
diplomaților americani și a altor țări vestice (squeezing policy) pentru a-i determina pe
aceștia să părăsească „zona eliberată”, făcând astfel eforturile lui Ward inutile.
O telegramă (schițată de Zhou Enlai) a Comitetului Central al PCC, adresată
Biroului de Nord-Est al partidului în 10 noiembrie, menționa că din cauza faptului că
SUA, Franța și Marea Britanie nu au recunoscut noile autorități comuniste chineze, PCC
nu va acorda un statut oficial diplomaților acestora și îi va trata ca rezidenți comuni, fără
imunitate diplomatică. Aceiași telegramă conținea indicații clare pentru liderii
comuniști locali, respectiv ca aceștia să ia măsuri concrete pentru a îngrădi libertatea de
acțiune a diplomaților occidentali, astfel încât acestora să le rămână o singură soluție:
plecarea din Shenyang.70
Situația diplomaților occidentali din Shenyang s-a înrăutățit dramatic la mijlocul
lunii noiembrie 1948. În 15 noiembrie Comisia Militară Municipală de Control din
Shenyang a transmis „ fostelor ” consulate ale SUA, Marii Britanii și Franței să predea
radio emițătoarele, pe care le posedau, comisiei în termen de 36 de ore.
În realitate acest ordin viza consulatul american, pentru că celelalte consulate se
bazau pe mijloacele de comunicație chineze. Americanii au refuzat să predea radioemițătoarele,
urmarea fiind escaladarea presiunii exercitate de PCC. La 17 noiembrie
Mao Zedong l-a sfătuit pe Gao Gang (secretar al PCC, Biroul de Nord-Est) să acționeze
cu fermitate, pentru a-i determina pe diplomații occidentali și americani să părăsească
Shenyang-ul.
Mao Zedong l-a criticat tot cu această ocazie pe Zhu Qiwen, primarul comunist al
Shenyang-ului pentru primirea lui Ward în primele zile de după „eliberarea” orașului,
primire care nu fusese autorizată de la centru. Pe 18 noiembrie Mao i-a autorizat pe
comuniștii din Shenyang să confiște radio-emițătoarele, să izoleze consulatele SUA,
Marii Britanii și a Franței, astfel încât diplomații acestora „vor părăsi zona în fața acestor
dificultăți, iar scopul nostru de a-i determina să plece va fi atins”.71
După ce americanii au refuzat constant să predea radio-emițătoarele, pe 20
noiembrie comuniștii chinezi au urmat sfatul reprezentanților sovietici din nord-est,
70 Chen Jian, „ Mao’s China and the cold war ”… p. 39.
71 Ibidem , p. 40.
35
plasându-l pe Ward și pe stuff-ul său sub arest la domiciliu. Lui Ward nu i s-a permis să
părăsească China decât în decembrie 1949.
Atitudinea profesată de comuniștii chinezi în problema diplomaților țărilor
capitaliste, anticipa viitoarea strategie a Chinei : un start de bun augur al noului regim,
„curățarea casei înainte de primirea oaspeților ”și tactica înclinării spre o singură parte
( „lean to one side”). Într-o directivă, referitoare la activitățile diplomatice, datată 19
ianuarie 1949, Mao Zedong declara:
„ … fără nici o excepție, noi nu vom recunoaște nici una dintre ambasadele, legațiile sau
consulatele țărilor capitaliste și nici organizațiile diplomatice și personalul atașat
acreditat de GMD ”.
Totodată această directivă făcea o distincție clară între diplomații sovietici și cei
americani:
„…politica externă a Uniunii Sovietice precum și a noilor țări democratice (comuniste n.
a.) diferă total de cea a țărilor capitaliste ”.
În a doua ședință plenară a Comitetului Central din martie 1949 liderii PCC au
ajuns la un consens cu privire la viitoarele relații cu țările capitaliste, Mao Zedong
afirmând:
„ Cât privește problema recunoașterii țării noastre de către țările imperialiste, nu
ar trebui să ne grăbim să o rezolvăm, nici chiar pe termen lung după victoria populară
”.72
Administrația Truman, a continuat să păstreze o atitudine deschisă față de
comuniștii chinezi. Acheson a observat că atacurile asupra oficialilor americani fuseseră
puține, dată fiind anarhia revoluționară ce domnea în China la acea dată.73
După ce comuniștii au ocupat în aprilie 1949 Nanjing-ul, capitala Chinei
Naționaliste, ambasadorul SUA John Leighton Stuart a rămas în oraș. În mai și iunie
Stuart a avut o serie de întâlniri cu Huang Hua, director al Oficiului de Afaceri Externe
din cadrul Comisiei Militare Municipale de Control. În principal discuțiile s-au axat
asupra condițiilor necesare reluării relațiilor dintre cele două state.
72 Ibidem
73 Nancy Bernkopf Tucker, op. cit. , p.18.
36
Între timp, liderii PCC au afirmat că dacă țările capitaliste întrerup legăturile cu
GMD-ul și tratează China de pe picior de egalitate, PCC ar fi dispus să reia relațiile
diplomatice cu aceste state. Așadar pentru o scurtă perioadă de timp, în primăvara anului
1949, Mao s-a arătat interesat în reluarea legăturilor diplomatice cu țările capitaliste. Întro
telegramă adresată cartierului general al Armatei de Eliberare Populară (AEP) pe 28
aprilie Mao scria despre atitudinea americanilor :
„ …acum ei ne contacteză pe noi prin intermediul unui al treilea canal pentru a studia
posibilitatea realizării unor relații diplomatice cu noi ”.74
O notă diplomatică anterioară , păstrată în arhivele chineze menționează faptul că
„al treilea canal” era reprezentat în fapt de Chen Mingshu, un adept al comunismului, dar
care era un prieten vechi al lui Stuart.75
Potrivit acestei note diplomatice, Stuart a avut două întâlniri cu Chen Mingshu. În
cadrul acestor întruniri, Stuart a exprimat cele două mari griji ale politicii americane vis a
vis de China : o viitoare alianță între URSS și China îndreptată împotriva SUA și teama
că după unificarea prin forță a Chinei, PCC va renunța la o coaliție democratică de
guvernământ. Stuart ar fi promis că:
„ … dacă o coaliție guvernamentală dedicată păcii, independenței, democrației și
libertății va fi stabilită în China și dacă PCC își va schimba atitudinea față de SUA, în
primul rând stoparea campaniei antiamericane” SUA ar fi dispuse „ să mențină relații
de prietenie cu PCC și să ofere asistență noului guvern pentru reconstrucția și refacerea
economică a Chinei ”.76
Într-o telegramă, datată 10 mai 1949, Mao îl autoriza pe Huang Hua să-l
contacteze pe Stuart, instruindu-l „să asculte mai mult și să vorbească mai puțin”. Mao ia
ordonat în particular lui Huang Hua să îl înștiințeze pe Stuart că dacă SUA nu vor rupe
relațiile cu GMD-ul și dacă nu vor trata China pe picior de „egalitate” orice colaborare pe
viitor va fi imposibilă. Asemenea cerințe erau aproape imposibil de realizat de către
americani. Ruperea relațiilor cu GMD-ul ar fi însemnat o reorietare totala a politicii
americane de după al doilea război mondial. Cât privește „egalitatea”, ea reflectă opinia
74 Chen Jian, „Mao’s China and the cold war ”…p. 41.
75 Ibidem
76 Ibidem
37
lui Mao Zedong, care vedea în China o victimă constantă a marilor puteri, „martiraj”
declanșat prin înfrângerea Chinei în Războiul Opiului 1839-1942.
Practic întâlnirile Huang-Stuart s-au soldat cu un eșec total. Stuart a subliniat
legitimitatea intereselor americane în China și a încercat să convingă PCC că este
necesar ca regulile și principiile internaționale să fie recunoscute și respectate. În schimb
partea chineză a impus respectarea celor două cerințe ca o precondiție pentru stabilirea de
relații diplomatice între cele două țări. În timpul negocierilor Huang-Stuart a intervenit
incidentul Ward, care a pus capăt acestor contacte nefertile între cele două țări.
După proclamarea Republicii Populare China, viața politică americană cunoaște o
perioadă de criză acută, acum luând naștere celebrul mit: „loss of China ”. Cum era și
de așteptat la originea propagării acestui mit se afla „China Lobby”, vital interesat în
denigrarea politicii americane față de China, urmărindu-se practic compromiterea
administrației Truman.77
77 Thomas Parish, op. cit, p.68
38
Capitolul II
Relațiile sino-sovietice dec. 1949-feb.1950
2.1 Preliminarii
Anunțată încă de la mijlocul anului 1949 „ solidaritatea frățească ” dintre
Republica Populară China și URSS se dorea a fi „ indestructibilă și eternă ”78. Dar la
sfârșitul anilor ’50 au apărut serioase dispute între liderii sovietici și cei chinezi,
provocând astfel fisurarea alianței și mai apoi , pe la mijlocul anilor ’60, prăbușirea
acesteia.
La 28 septembrie 1939, Mao publica un articol intitulat " Identitatea intereselor
dintre Uniunea Sovietică și toată omenirea ", în fapt un articol omagial, datorat apropierii
aniversării "Marii Revoluții Socialiste din Octombrie". Articolul cuprindea un discurs
asupra tuturor evoluțiilor internaționale, survenite după 1917, evoluții în care URSS a
jucat rolul actorului statal dominat de moralitate, respect și pacifism. Fără a comenta
afirmațiile liderului comunist chinez (afirmații contaminate letal ideologic), ne mărginim
a expune, în prezentul capitol, un mic citat "revelator" :
" Politica externă a Uniunii Sovietice a fost pentru o lungă perioadă de timp, una de
pace, o politică bazată pe legăturile strânse dintre interesele sale și cele ale majorității
omenirii. Pentru propria sa construcție socialistă, Uniunea Sovietică a avut întotdeauna
nevoie de pace, a avut nevoie să-și întărească relațiile sale pacifiste cu celelalte state și
să prevină izbucnirea unui război antisovietic, toate de dragul păcii mondiale … Dar
toate aceste eforturi au fost blocate de politica imperialistă a guvernelor britanic și
78 Ne mărginim în prezentul capitol să redăm doar două citate din articolele referitoare la Uniunea Sovietică
publicate de Mao Zedong. Pentru o perspectivă mai largă asupra cuvântărilor, articolelor și studiilor lui
Mao Zedong vezi: http://marxists.org
39
francez, o politică de încuviințare, instigare și răspândire a războiului, astfel încât cauza
păcii mondiale a fost zădărnicită, iar războiul mondial imperialist a izbucnit ".79
Un alt articol omagial, din 20 decembrie 1939 și dedicat împlinirii de către Stalin
la 21 decembrie 1939 a vârstei de 60 de ani, i-a oferit lui Mao un nou prilej de a-și etala
totala loialitatea și obediență față de URSS. Articolul, intitulat sugestiv " Stalin,
prietenul poporului chinez ", cuprinde o adevărată analiză cu privire la diferența dintre
prietenii de "fațadă " și cei "adevărați ", analiză care îi permite autorului să formuleze
următoarele concluzii :
" … Numai teritoriul socialismului, liderii săi și poporul, și gânditorii socialiști,
oamenii de stat și muncitorii pot da un ajutor real cauzei de eliberare a națiunii chineze
și a poporului chinez, căci fără ajutorul lor, cauza noastră nu poate câștiga victoria
finală . Stalin e adevăratul prieten al cauzei de eliberare a poporului chinez . Nici o
tentativă de a crea disensiuni, nici o minciună sau calomie nu pot afecta dragostea din
toată inima și respectul poporului chinez pentru Stalin și nici prietenia noastră pură
pentru Uniunea Sovietică ".80
La 30 iunie 1949, Mao Zedong, a făcut publică celebra sa strategie a înclinării
spre o singură parte („ Lean to one side ”). Într-un consistent articol intitulat „Sub
dictatura democratica populară ” Mao a anunțat intențiile Chinei cu privire la relațiile
privilegiate cu URSS. Articolul susținea necesitatea „Chinei revoluționare” de a se :
„ … uni într-un front comun cu acele națiuni care ne tratează pe picior de egalitate … să
ne unim cu Uniunea Sovietică, cu toate țările democratice populare, cu proletariatul și
imensele mase populare din celelalte țări pentru a forma un front internațional …
Trebuie să ne înclinăm spre o singură parte ”.81
În spatele acestor afirmații se ascundeau văditele intenții politice ale PCC de a se
ralia „ forțelor progresiste ” conduse de URSS. Spre sfârșitul anilor ’40 comuniștii
chinezi au perceput corect sciziunea lumii în două tabere, una condusă de URSS și alta de
SUA, considerând "revoluția chineză "drept parte integrantă a mișcării proletare
79 " The identity of interest between Soviet Union and all Mankind ",
http://marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-2/mswv2_19.htm , 16.04.2004
80 " Stalin, friend of the Chinese People ",
http://marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-2/mswv2_24.htm , 16.04.2004
81 Chen Jean, „ Mao’s China and the cold war ”… , p.50.
40
internaționale, mișcare condusă de URSS. Declarația lui Mao avea așadar un fundal bazat
pe noile evoluții care se profilau în viața internațională.
Noua strategie era și rezultatul „ amenințării ” pe care o reprezentau țările vestice,
și în special SUA, state care în concepția strategică chineză urmăreau „suprimarea
revoluției chineze ”. Spre sfârșitul războiului civil din China, liderii PCC au devenit
foarte îngrijorați de perspectiva unei intervenții militare americane în China. Deși
militarii americani nu au intervenit direct nici în faza ultimă a războiului civil, Mao nu
pierdea nici o ocazie de a sublinia natura agresivă și imperialistă a Vestului, și potențialul
pericol pe care acesta îl reprezenta la adresa Chinei. Potrivit lui Mao „ posibilitatea
intervenției militare a țărilor imperialiste a determinat China să se alieze cu celelalte țări
socialiste ”.82
Chen Jian acreditează ideea ( și pe bună dreptate) că strategia „ lean to one side ”
nu poate fi explicată doar în termenii securității naționale. În mod evident a contribuit la
formularea acesteia și dorința nemijlocită a lui Mao de a păstra „dinamica revoluționară
” și după victoria finală. Obiectivul principal urmărit de Mao (și afirmat de atâtea ori …)
a fost transformarea totală a „ vechii Chine ”și repudirea moștenirii GMD-ului în care
statul chinez nu a fost decât o marionetă în mâinile statelor imperialiste. Pe această linie
de idei, Mao și-a creat o ambiție utopică de a transforma China într-un paradis al
egalității sociale și totodată de a exporta acest „ experiment reușit ” și dincolo de hotare
(dovadă că experimentul socialist sovietic nu părea a fi un succes deplin …).
Odată obținută victoria în războiul civil, noului regim i se deschideau în față o
serie de provocări una dintre acestea, și cea mai importantă, fiind refacerea economiei
după lungul război. Cu toate acestea, preocuparea cea mai importantă care a captat atenția
lui Mao a fost aceia a găsirii unei soluții viabile care să permită „ revoluției ” să nu-și
piardă intensitatea nici chiar după victoria finală. Pentru a-și realiza acest obiectiv
prioritar, Mao a apelat la mijloace demagogice de genul: „după extincția dușmanilor cu
arme , dușmanii fără arme vor rămâne tot aici și vor lupta cu disperare împotriva
noastră ”.83
82 Ibidem.
83 Ibidem, p.51
41
Această afirmație, desprinsă parcă din tabloul „ Marii Epurări ” nu era una foarte
originală, ea fiind folosită anterior (și cu foarte mare „ succes ”) de către Stalin. Rolul
acestei „ paranoia ” era acela de a crea o frică generalizată a populației, un sentiment de „
continuă conspirație ” ca și o obediență ferventă din partea cetățenilor, orice abatere
minoră fiind socotită drept atentat la adresa securității regimului. Dar acest mesaj nu era
adresat doar cetățenilor de rând, ci chiar și cadrelor PCC:
„ dacă nu acordăm suficientă atenție acestor probleme, dacă nu știm cum să purtăm un
război împotriva acestora (a dușmanilor fără arme – n.a.) și să-l câștigăm, atunci nu vom
putea menține puterea politică, nu vom putea să ne menținem pe picioare, vom eșua ”.84
Pentru realizarea integrală a obiectivelor propuse, PCC a elaborat un set de
principii care urmau să călăuzească viitoarea activitate a partidului, principii rezumate
metaforic de Zhou Enlai astfel: un început de bun augur (making a fresh start),
eliminarea ultimelor reminescențe al GMD-ului (cleaning the house before entertaining
the guests) și înclinarea spre o singură parte (lean to one side).85
Cele trei principii sunt profund intercondiționate. Daca primele două principii
rezumă convingerea PCC de a se depărta de moștenirea GMD-ului, de a abandona vechea
orientare de politică externă, cel de-al treilea principiu reflectă determinarea noului regim
de a se alia necondiționat cu URSS. În spatele acestui ultim principiu se află și o rațiune
ascunsă. URSS-ul a fost prima țară care a construit un stat socialist, și prin urmare China
trebuia să urmărească exemplul sovietic și să-l perfecționeze pe parcurs. Mao se afla la
începutul adevăratei sale cariere politice și drept urmare în lipsa unei experiențe politice
solide, China trebuia să preia „ metodele ” sovietice de asamblare a unui stat socialist.
În aprilie 1949, Armata de Eliberare Populară, după ce trecuse Yangzi-ul, ocupă
Nanjing-ul. La începutul lui mai, liderii PCC au hotărât că a venit timpul trimiterii unei
delegații chineze la Moscova. Pentru organizarea pregătirilor acestei vizite au fost
desemnați Zhou Enlai și Liu Shaoqi, pregătirile fiind finalizate la sfârșitul lui iunie 1949.
Comitetul Central al PCC a hotărât ca delegația chineză să fie condusă de Liu Shaoqi,
care a fost autorizat să discute cu Stalin toate problemele legate de situația internațională
și de relațiile sino – sovietice.
84 Ibidem
85 Zhang Wankun Franklin, " China's foreign relations strategies under Mao and Deng : a systematic
comparative analysis ", http://www.cityu.edu.hk/sa/working_paper/wp9802.PDF , 14.05.2004, p.7.
42
Obiectivele urmărite de Liu Shaoqi erau esențiale și vizau :
– asigurarea sovieticilor că PCC nu era unul de natură titoistă;
– o mai bună înțelegere din partea sovieticilor, a situației din China și a
naturii revoluției chineze;
– suport politic sovietic pentru regimul comunist chinez;
– garanția sovietică privind recunoașterea noii Chine ;
– asistență sovietică în diverse domenii de activitate.86
În timpul șederii la Moscova, delegația chineză a avut patru întâlniri cu Stalin
precum și cu alți lideri sovietici. Spre surprinderea părții chineze, după cum afirmă
interpretul Shi Zhe, Stalin și-ar fi cerut scuze, pe motiv că sovieticii nu au acordat
asistență suficientă comuniștilor chinezi pe parcursul războiului civil. Acest fapt a fost
primit cu bucurie de liderii comuniști de la Beijing, interpretând acest gest al lui Stalin
drept intenție a sovieticilor de a tratat China pe picior de egalitate (ulterior Mao va folosi
acest gest al lui Stalin, pentru a justifica strategia "lean to one side " ).
Prima parte a discuțiilor purtate la Moscova, în vara anului 1949, s-au axat pe
acordarea de către sovietici a suportului politic necesar noului regim politic comunist
chinez. În această perioadă, liderii politici chinezi erau profund interesați de chestiunea
recunoașterii internaționale a noului regim politic instalat în China. Perfect conștienți de
faptul că SUA și celelalte țări occidentale nu vor recunoaște prea curând noul regim
politic, liderii comuniști chinezi nu știau, însă nici dacă Moscova și celelalte "democrații
populare " vor recunoaște imediat noul statut al Chinei.
Răspunsul lui Stalin la această problemă a fost din nou unul extrem de pozitiv.
Astfel, când Liu Shaoqi a afirmat că liderii comuniști chinezi intenționează crearea unui
guvern central pe 1 ianuarie 1950, Stalin a sugerat ca acest fapt să se petreacă și mai
devreme, afirmând : " o situație anarhică de durată în China nu ar trebui permisă ".87
În cadrul acestor întâlniri s-au mai discutat problema Xinjiang-ului (provincie
încă guvernată de GMD) și cea referitoarea la împărțirea responsabilităților între URSS și
86 Chen Jian, " The Sino-Soviet Alliance and China's entry into the Korean War " Working Paper nr.1,
Cold War International History Project,Washington DC, 1992, p.12,
http://wwics.si.edu/index.cfm?topic_id=1409&fuseaction=topics.publications&group_id=11901 ,
22.04.2004
87 Ibidem, p.13
43
China pentru realizarea "revoluției mondiale ", probleme reluate în cadrul discuțiilor
purtate de Mao cu Stalin între decembrie 1949 – februarie 1950.
Pe 26 iulie 1949, Comitetul Central al PCC l-a însărcinat pe Liu Shaoqi să
abordeze în discuțiile cu sovieticii și problema cooperării militare dintre cele două țări.
Practic, chinezii doreau să testeze disponibilitatea sovietică de a acorda Chinei un ajutor
constând din : 100 – 200 de avioane Yak, 40 – 80 bombardiere grele, antrenarea a 1200 de
piloți și 500 de tehnicieni chinezi în școlile de aviație sovietice, precum și trimiterea în
China a unor consilieri militari pe probleme de aviație. Dacă sovieticii acceptau primele
două solicitări, Liu Yaolu (comandantul forțelor aeriene chineze ) urma să viziteze de
urgență Uniunea Sovietică, pentru a pune la punct detaliile acestei înțelegeri.
La 27 iulie 1949, partea sovietică a răspuns din nou pozitiv solicitărilor PCC,
acceptând totodată și propunerea chineză referitoare la sosirea la Moscova a lui Liu
Yaolu, pentru o discuție mai detaliată.
Liu Yaolu, precum și alți patru ofițeri chinezi de aviație, au sosit la Moscova la 9
august 1949. La 13 august aceștia, conduși de Liu Shaoqi și Wang Jiaxiang, s-au întâlnit
cu Mareșalul Aleksander Mikhailovich Vasilevski, ministrul sovietic al forțelor armate.
Întâlnirea s-a încheiat cu un acord, care stipula faptul că viitoarea colaborare militară
între cele două țări se va realiza prin negocieri detaliate între ofițerii de aviație aparținând
ambelor părți.
Liu Shaoqi a părăsit Moscova la 14 august 1949, fiind însoțit de 96 de experți
sovietici pe probleme de reconstrucție economică și dezvoltare militară. S-a format un
Comitet Unit, condus, pentru partea sovietică de Mikoyan, și de Liu Shaoqi și Gao Gang,
pentru partea chineză, comitet a cărui principală menire era aceea de a se ocupa de
detaliile împrumutului și a asistenței oferite de sovietici Chinei. 88
Cele două părți au ajuns și la un acord privind ajutorul sovietic pentru dezvoltarea
aviației chineze pe 18 august, acord ce stipula vânzarea către China a 434 de avioane.
Totodată la sfârșitul lui septembrie 1949, o delegație chineză, condusă de Gen.
Zhang Aiping, s-a deplasat la Moscova pentru a încheia un acord referitor la asistența
sovietică pentru dezvoltarea forțelor navale chineze. S-a ajuns repede la semnarea
acordului, care asigura partea chineză de asistența sovietică și pe problemele de
88 Ibidem, p.17
44
dezvoltare a construcțiilor navale. În octombrie-noiembrie 1949, primii 90 de consilieri
sovietici pe probleme de dezvoltare navală, soseau în China.89
La 1 octombrie 1949 Mao Zedong proclama formarea Republicii Populare China,
iar trei săptămâni mai târziu, Wang Jiaxiang era numit ambasador al Chinei la Moscova.
Drumul către negocieri mai ample era acum deschis.
2.2 Tratativele sino-sovietice dec. 1949-feb.1950
Discuțiile purtate de Mao Zedong și I.V. Stalin, între dec. 1949 – feb. 1950, fiind
singura întâlnire față în față a celor doi dictatori, au suscitat interesul istoricilor încă din
perioada de început a războiului rece. Cum se întâmplă de obicei, declasificarea
documentelor aflate în arhiva rusească nu a adus cu sine o descoperire științifică
profundă.
Astfel întâlnirile celor doi, în intervalul cronologic menționat anterior, au avut o
tentă mai mult economică, și nu una ideologică, fiecare dintre cei doi dictatori urmărinduși
propria agendă, formulându-și propriile îngrijorări. Aceasta nu înseamnă că aceste
documente sunt de importanță marginală. Dimpotrivă, ele înfățișeaza un Stalin în rolul
omului de stat precaut, a cărui experiență în relațiile internaționale ca și avantajul de său
de a fi contribuit din plin la construirea socialismului, i-au conferit acestuia prerogativele
legitime de consiliere a PCC.
Summit-ul de la Moscova are o origine ceva mai îndepărtată decât ar părea la
prima vedere. Mao solicitase acest summit cel puțin de trei ori, începând cu anul 1947,
dar fusese refuzat de dictatorul sovietic, invocându-se drept pretext fie situația militară
din China (care, chipurile, cerea prezența permanentă a lui Mao), fie agenda diplomatică
internațională foarte ocupată. Chiar și după ce în iulie 1949 Stalin i-a promis lui Liu
Shaoqi că Mao va fi invitat la Moscova cât mai curând posibil, totuși în octombrie și
noiembrie 1949 chinezi au fost nevoiți să preseze Moscova prin ambasadorul sovietic
Roshchin, pentru a obține consimțământul lui Stalin.
89 Ibidem, p.16-17
45
Când în sfârșit Mao a părăsit Beijingul pentru a se deplasa la Moscova , la 6
decembrie 1949, cele două părți încă nu ajunseseră la un punct comun asupra chestiunilor
care vor fi discutate la Moscova.90
În ceea cel privește pe Mao, acesta avea să ridice la Moscova trei probleme:
asigurarea de către URSS a protecției Chinei împotriva unui potențial atac american,
asistență sovietică pentru construirea socialismului în China și abrogarea „ rușinosului ”
tratat sino-sovietic din 1945 (semnat de GMD), abrogare care ar fi conferit o legitimitate
de netăgăduit a PCC în interior. Cea mai bună soluție pentru satisfacerea acestor cerințe,
era în opinia lui Mao semnarea unui nou tratat sino-sovietic, bazat pe „ solidaritatea
comunistă ”, diferit de cel din 1945. Dar liderul comunist chinez nu era sigur pe
răspunsul afirmativ al lui Stalin în această problemă și era decis să renunțe la această
propunere de dragul fundamentării relațiilor sino-sovietice.
Pe de altă parte, Stalin dorea să testeze atașamentul lui Mao Zedong față de
„valorile proletarismului ” și să se asigure de totala obediență a acestuia față de
Moscova. Mult prea încrezător în capacitatea sa de a discerne prietenii de dușmani, Stalin
a fost de acord cu vizita liderului chinez, pentru a vedea cum reacționează acesta față de
politica profesată de Moscova.
Stalin nu era la acest moment încă hotărât dacă să semneze sau nu un nou tratat cu
China și nici nu luase în discuție viitoarele raporturi dintre cele două țări. Un lucru este
însă clar : Stalin a vrut să-l impresioneze pe Mao cu puterea sovietică, aranjând în acest
sens mai multe vizite la monumentele care comemorau realizările comuniste.
Ce s-a discutat între cele două părți la Moscova între 16 decembrie 1949 – 2
ianuarie 1950? Documentele declasificate din arhiva sovietică oferă destule informații în
acest sens. O analiză științifică cu privire la relațiile sino-sovietice văzute din perspectiva
documentelor secrete sovietice este revelatoare? Cu siguranță că nu, dar aceste
documente coroborate cu sursele chineze pot duce la o cercetare științifică cât de cât
veridică.
Documentele sovietice declasificate se dovedesc a conține un set imens de
informații. Din fericire pentru istoricul care cercetează relațiile sino-sovietice din acest
90 Odd Arne Westad, “Fighting for friendship: Mao, Stalin and the sino-soviet treaty of 1950 ” în „Cold
War International History Project Bulletin”, Woodrow Wilson International Center for Sholars,
Washington DC, 1996-1997, nr. 8-9, p.224.
46
interval cronologic, informațiile oferite de documentele sovietice pot fi comparate cu
datele cuprinse în memoriile lui Shi Zhe, interpretul personal al lui Mao Zedong la
summit-ul de la Moscova. În pofida unor mici diferențe, informațiile cuprinse în cele
două tipuri de surse coincid în mare măsură.91
Astfel discuțiile purtate de Mao și Stalin la 16 decembrie 1949 coincid atât în
documentele sovietice (mult mai vaste) cât și în telegrama adresată de Mao lui Liu
Shaoqi pe 18 decembrie 1949.92
Pentru că documentele sovietice referitoare la această discuție sunt mult prea
vaste pentru a fi redate aici, în cele ce urmează ne vom ori asupra telegramei lui Mao
Zedong. Această telegramă rezuma astfel discuțiile dintre Mao și Stalin :
„ (1) Am sosit la Moscova pe 16 decembrie și m-am întâlnit cu Stalin timp de două ore,
de la 10.00 pm (ora Beijingului-n.a.). Atitudinea lui a fost profund sinceră. Chestiunile
discutate s-au referit la perspectiva păcii, la tratat, împrumut, Taiwan și la publicarea
lucrărilor mele alese.
(2) Stalin a afirmat că americanilor le e frică de război. Americanii le-au cerut
celorlalte țări să lupte în război (pentru ei – n.a.), dar acestor țări le e frică de război.
Conform opiniei lui e improbabil ca un război să izbucnească și noi suntem de acord cu
opinia sa.
(3) Cu privire la chestiunea tratatului, Stalin a afirmat că din cauza acordului de la
Yalta e inoportun pentru noi să schimbăm legitimitatea vechiului tratat sino-sovietic.
Dacă abrogăm vechiul tratat și semnăm un nou tratat, statutul Insulelor Kurile se va
schimba și Statele Unite vor avea o scuză pentru a acapara Insulele Kurile. Prin urmare
în problema concesiunii de 30 de ani către Uniunea Sovietică a Lushun-ului, nu ar trebui
să schimbăm termenii înțelegerii ;Dar în realitate Uniunea Sovietică își va retrage
trupele din Lushun și va lăsa trupele chineze să-l ocupe. Am afirmat că o retragere
precipitată (a trupelor sovietice – n. a.) va crea condiții nefavorabile pentru noi. Mi-a
răspuns că retragerea sovietică a trupelor nu înseamnă că Uniunea Sovietică va sta cu
armele la picior (în timp de criză – n. a. ).;mai de grabă este posibilă găsirea unor căi
91 Chen Jean, „ Comparing russian and chinese sources : A new point of departure for Cold War
History” în „Cold War International History Project Bulletin”, Woodrow Wilson International Center for
Sholars, Washington DC, nr.6-7, 1995-1996, p.20.
92 Ibidem
47
prin care China nu va suferi prima greul. Părerea lui (Stalin – n.a. ) a fost să semnăm un
acord care să rezolve problema Lushun-ului în conformitate cu ideile menționate mai
sus, și făcând asta China va câștiga și capital politic. Eu am spus că e necesar pentru noi
să menținem legitimitate acordului de la Yalta. Cu toate acestea opinia publică din China
consideră că deoarece vechiul tratat a fost semnat de GMD, acesta și-a pierdut
valabilitatea odată cu căderea GMD-ului. El mi-a răspuns că vechiul tratat trebuie să fie
revizuit și încă substanțial, dar că această schimbare nu se va produce decât peste doi
ani de acum.
(4) Stalin a spus că nu este necesar pentru Ministrul de Externe (Zhou Enlai – n. a.) să
se deplaseze aici doar pentru a semna acest acord. I-am spus că voi lua în considerare
această propunere. Sper ca acordurile comerciale, aviatice și cele cu privire la împrumut
să fie semnate în același timp, iar prezența premierului Zhou Enlai va fi necesară. Se
speră ca Biroul Politic să ia în discuție problema tratatului și să ofere propriile sale
opinii ”.93
Relația personală dintre Stalin și Mao prezintă un interes deosebit pentru
înțelegerea substratului convorbirilor dintre cei doi lideri. Se pare că la început Stalin a
reușit să-l impresioneze pe Mao prin postura sa de lider mondial al comunismului. Shi
Zhe, interpretul lui Mao la Moscova, afirmă că la banchetul de primire a lui Mao Zedong
la Moscova, Stalin s-ar fi arătat profund interesat de dezvoltarea relațiilor cu China,
afirmând : „Victoria revoluției chineze va schimba balanța întregii lumi … mai multă
greutate va fi adăugată în talgerul revoluției internaționale ”.94
În cadrul întrevederii pe care a avut-o cu Stalin, Mao a deschis discuția cu
problema securității Chinei, subliniind necesitatea instalării păcii în China, aducând
argumente de ordin economic.
93 “Document 1: Telegram, Mao Zedong to Liu Shaoqi, 18 December 1949 ",
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98 , 22.04.2004, sau
Odd Arne Westad, “Fighting for friendship: Mao, Stalin and the sino-soviet treaty of 1950 ” în „Cold
War International History Project Bulletin”, …, nr. 8-9, p.226 – 227
94 Vladislav Zubok, “To hell with Yalta – Stalin opts for a new status quo”, în „Cold War International
History Project Bulletin”, Woodrow Wilson International Center for Sholars, Washington DC, nr. 6-7,
1995-1996, p.24.
48
Mao Zedong : „ Cea mai importantă chestiune în prezent e chestiunea asigurării
păcii. China are nevoie de o perioadă de 3-5 ani de pace pentru a aduce economia la
nivelul antebelic și pentru stabilizarea țării în general …”.95
Răspunsul lui Stalin a părut mai optimist decât în august 1949, când Liu Shaoqi a
ridicat aceiași problemă, atunci fără nici un rezultat însă.
Stalin : „ În China un război pentru pace are loc. Chestiunea păcii preocupă
profund și Uniunea Sovietică, deși noi avem pace de patru ani. În ceea ce privește China,
nu există nici o amenințare imediată la adresa ei :Japonia nu s-a pus încă pe picioare și
nu este deci pregătită pentru război ; America deși strigă război, îi este însă frică de el
mai mult decât orice ; Europei îi este frică de război ; în esență nu e nimeni care să lupte
împotriva Chinei doar dacă Kim Il Sung se decide să atace China? ”.96
Într-un mod absolut uimitor, Stalin a declarat că pacea în China este condiționată
strâns de relațiile de prietenie dintre cele două puteri comuniste (ceea ce acorda URSSului
rolul puterii protectoare a lumii comuniste) :
„ Pacea va depinde de eforturile noastre. Dacă vom întreține în continuare relații de
prietenie, pacea poate dura nu doar 5-10 ani , ci 20-25 de ani și poate chiar mai mult”.97
Dincolo de aceste afirmații cu caracter de profeție, se află teama dictatorului
sovietic de o nouă schismă de tip „ titoist ”, schismă care odată produsă ar fi afectat
serios poziția URSS ca lider mondial al comunismului. În acest context nimic nu putea
avea un efect mai puternic decât să afirmi că pacea depinde doar de URSS, celelalte state
fiind istovite și încă nerecuperate economic după cel de-al doilea război mondial.
Rămâne însă o enigmă dacă Mao l-a crezut pe Stalin sau l-a aprobat doar din
oportunism politic, economic, militar etc.?
E o întrebare la care documentele declasificate nu pot da un răspuns concret.
Putem afirma totuși că nenumăratele masuri luate de chinezi pentru organizarea acestui
summit, reticența lui Mao în a pune în mod deschis și ferm problema unui nou tratat sinosovietic,
ca și asistența pe care o cere din partea URSS-ului cu insistență , fac ipoteza
oportunismului mult mai viabilă. În plus evoluțiile în relațiile sino-sovietice de la sfârșitul
95 “ Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou
Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”, Woodrow
Wilson International Center for Sholars, Washington DC, nr. 6-7, 1995-1996, p.5.
96 Ibidem.
97 Ibidem.
49
anilor ’60, când avem de-a face cu o Chină independentă economic, par să confirme
această teză.
Shi Zhe considera că dialogul dintre cei doi lideri a devenit inconfortabil, Mao
evitând să aducă în discuție prevederile unui viitor tratat sino-sovietic, așteptând
inițiativele sovietice în acest sens. Cu toate acestea, Mao a prezentat o cu totul altă
versiune a acestei întâlniri, ambasadorului sovietic la Beijing, Pavel Yudin, șase ani mai
târziu:
Mao Zedong : „ În cadrul primei mele întâlniri cu Stalin, am înaintat propunerea
încheierii unui nou tratat , dar Stalin a evitat să dea un răspuns. Constant, Stalin a
refuzat alte întâlniri cu mine ”.98
Relatarea fostului demnitar sovietic, conferă un tablou mai complicat al discutării
chestiunii unui nou tratat sino-sovietic.
Când Mao a adus în discuție problema tratatului, Stalin i-a prezentat trei situații
posibile: să anunțe menținerea vechiului tratat din 1945, să anunțe unele schimbări ale
tratatului sau fără a anunța să se treacă de urgență la schimbări. Stalin i-a amintit lui Mao
că tratatul din 1945:
„ a fost încheiat între Uniunea Sovietică și China pe baza aranjamentului de la Yalta,
care a furnizat principalele puncte ale tratatului (problema Insulelor Kurile, Sakhalin-ul
de Sud, Port Arthur etc. – n.a.). Din această cauză tratatul a fost încheiat, ca să spunem
așa cu acordul Americii și a Angliei. Având în vedere aceste circumstanțe, în cercul
nostru intern, am hotărât să nu modificăm nici una dintre prevederile tratatului pentru
moment, fiind că orice schimbare, chiar și a unei prevederi, ar putea da Americii și
Angliei baza legală pentru înaintarea unei propuneri cu privire la modificarea
prevederilor referitoare la Insulele Kurile , Sakhalin-ul de Sud, etc.”.99
De unde această grijă vădită față de poziția Angliei și a SUA vis a vis de această
problemă? O posibilă explicație ar putea-o constitui intenția lui Stalin de a tergiversa
lucrurile pentru a vedea care este poziția americana față de crearea Republicii Populare
China și față de tratativele sino-sovietice. În timp ce administrația Truman se confrunta
98 Vladislav Zubok, op.cit., p.24
99 “ Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou
Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-
1996, p.5.
50
cu delicata chestiune „ loss of China ”, monitorizând atent activitățile de la Moscova,
Stalin a preferat să adopte o tactică de expectativă.
În plus, deși războiul rece începuse , Stalin a preferat menținerea aranjamentelor
de la Yalta, dintr-un motiv clar: Yalta reprezenta triumful de netăgăduit al diplomației
sovietice. Stalin a înțeles importanța strategică a graniței sovietice din Orientul
Îndepărtat, graniță ce se contura ca rezultat final al unei politice externe de excepție.
Renunțarea la aceste privilegii, care consfințeau statura politică a lui Stalin, ca și
legitimitatea internațională a URSS, era prin urmare un obiectiv greu de realizat.
În fapt, decenii după moartea lui Stalin, de la Molotov și Hrusciov până la
Brejnev și Gromyko, toți s-au considerat datori în a respecta rezultatele obținute la Yalta,
rezultate ce subliniau anvergura internațională a URSS.
Stalin trebuie să bănuit, datorită contactelor anterioare, faptul că lui Mao îi va fi
foarte greu să mențină vechiul tratat sino-sovietic, semnat cu GMD-ul. Prin urmare,
Stalin a încercat să „ îmbunătățească ” poziția lui Mao, propunând menținerea „ formală
”a vechiului tratat, dar schimbarea „ efectului ” acestuia.
Stalin : „ …noi am căutat o cale de modificare a efectului acestui tratat … prin
menținerea formală a drepturilor Uniunii Sovietice de a-și staționa trupele în Port
Arthur, în timp ce la cererea guvernului chinez Uniunea Sovietică își va retrage forțele
armate aflate aici ” 100.
Totuși, la câteva minute, dictatorul sovietic a adăugat : „ Tratatul asigură
drepturile sovietice de a-și staționa propriile trupe în Port Arthur. Dar URSS nu este
obligată să-și exercite aceste drepturi și își poate retrage trupele la cererea Chinei. Cu
toate acestea, dacă această soluție nu este potrivită, trupele din Port Arthur pot rămâne
aici pentru 2, 5 sau 10 ani, în funcție de cerințele Chinei. Să nu ne înțeleagă greșit că
vrem să ne îndepărtăm de China. Putem sta acolo chiar și 20 de ani ”.101
Aceste afirmații ale liderului sovietic trebuie să-l fi șocat pe Mao, care însă nu a
formulat nici o obiecție la adresa propunerilor sovietice. În schimb, Mao a adoptat o
atitudine umilă, susținând că în timpul discuțiilor de la Beijing, cu privire la viitorul tratat
sino-sovietic, conducerea PCC nu a luat în considerare „ poziția americană și engleză cu
100 Ibidem
101 Ibidem.
51
privire la acordul de la Yalta. Trebuie să acționăm în așa fel încât să fie în interesul
comun. Această chestiune merită considerații viitoare. Cu toate acestea devine clar
faptul că tratatul nu trebuie modificat în prezent și nici retragerea trupelor din Port
Arthur nu trebuie grăbită”. 102
Era însă evident faptul că cei doi lideri implicați în tratative aveau agende de
priorități diferite. Cea mai elocventă dovadă în acest sens este solicitarea pe care a
înaintat-o Mao lui Stalin, solicitare cu privire la acordarea de către URSS a unui ajutor
material consistent Chinei, pentru cucerirea Formosei:
Mao Zedong : " Suporterii Gomindan-ului au construit o bază navală și aeriană
pe insula Formosa. Lipsa noastră de forțe navale și aeriene face ocuparea insulei de
către Armata de Eliberare Populară foarte dificilă. Cu privire la această chestiune, unii
dintre generalii noștri au înaintat propuneri potrivit cărora ar trebui să solicităm
asistență Uniunii Sovietice, care ar putea trimite piloți voluntari sau detașamente
militare secrete pentru a grăbi cucerirea Formosei ".103
Răspunsul lui Stalin a fost unul destul de rece, mărginindu-se la a afirma că
această propunere merită considerații ulterioare:
Stalin : " Important este să nu dăm americanilor un pretext de intervenție. Cu
privire la head-quarters stuff și la instructori, vi putem furniza oricând. La restul
problemei trebuie să ne gândim mai mult ".104
În fața rezultatelor, până acum sterile, ale discuțiilor, ambii lideri au hotărât să
lase de o parte chestiunea tratatului și să se concentreze asupra altor probleme. Întâlnirea
s-a încheiat fără ca cele două părți să facă propuneri concrete cu privire la viitoarele
relații, iar în săptămânile care au urmat, cei doi lideri s-au angajat într-un adevărat război
al nervilor.
În plus, sfatul pe care Stalin îl primise da la consilierul său, Kovalev, nu era unul
foarte favorabil lui Mao. Kovalev l-a înștiințat pe Stalin, că în fapt Mao nu era un „
marxist real ”și în plus nu era destul de puternic pentru a rezista presiunii exercitate de „
102 Vladislav Zubok, op. cit., p.25.
103 “Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou
Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-
1996, p.6.
104 Ibidem.
52
aripa dreaptă a burgheziei naționale (chineze n. a. ), care avea înclinații proamericane
”.105
Evident că cea mai mare parte a discuțiilor din 16 decembrie au vizat în principal
viitoarele relații sino-sovietice. Stalin a refuzat inițial ideea unui nou tratat sino-sovietic
și a propus în schimb ajustări la vechiul tratat din 1945, folosindu-se în acest sens de
hotărârile luate la Yalta. Numai după o așteptare destul de lungă, timp în care Mao s-a
întâlnit cu mai mulți oficiali sovietici ( Molotov, Vâșinsky, Mikoyan, Roschin),
atitudinea lui Stalin s-a schimbat.106
Molotov s-a întors de la întâlnirea cu Mao încântat de personalitatea acestuia,
sfătuindu-l pe Stalin să aranjeze o nouă întâlnire cu liderul chinez : " Era un om inteligent
( Mao n. a.), un lider al țăranilor, tipul chinez al lui Pugachev ( un țăran rus revoluționar
n. a.) . Era departe de a fi marxist desigur… ".107
Roschin, în raportul său cu privire la întâlnirea sa cu Mao,din 1 ianuarie 1950,
nota:
" Urmând ordinele Ministrului de Externe al URSS, tovarășul Vâșinsky, pe 1
ianuarie 1950 l-am vizitat pe Președintele Republicii Populare China, tovarășul Mao
Zedong.
După schimbul de felicitări, cu prilejul Anului Nou, precum și a altor formalități,
o discuție prietenoasă și caldă a avut loc, în timpul căreia tovarășul Mao Zedong mi-a
relatat următoarele.
În ultimele zile a primit un raport de la Beijing, potrivit căruia guvernele din
Burma și India și-au exprimat intențiile lor de a recunoaște guvernul Republicii Populare
China. Poziția guvernului chinez în această problemă este următoarea: să informeze
guvernele din Burma și India, că dacă dorințele lor de a stabili relații diplomatice cu
Republica Populară China sunt sincere, mai întâi ele trebuie să rupă orice legătură cu
Chiang-Kai-shek , să refuze necondiționat orice tip de suport și asistență acestui regim
prin intermediul unei declarații oficiale. Sub condiția că guvernele acestor țări vor
105 Vladislav Zubok, op. cit., p.25.
106 Odd Arne Westad, "Unwrapping the Stalin-Mao Talks : Setting the record Straight" în „Cold War
International History Project Bulletin”, Woodrow Wilson International Center for Sholars, Washington
DC, nr. 6-7, 1995-1996, p.23.
107 Vladislav Zubok, op. cit., p.25.
53
respecta propunerile mai sus menționate ale guvernului chinez, guvernele din Burma și
India pot să-și trimită reprezentanții la Beijing pentru negocieri.
Tovarășul Mao Zedong, a subliniat că există informații potrivit cărora în viitorul
apropiat Anglia, precum și alte țări din Commonwealth-ul Britanic vor face pași clari
spre recunoașterea Republicii Populare China.
Abordând situația militară din China, tovarășul Mao Zedong a subliniat că acum
toate forțele Gomindan-ului din China continentală au fost spulberate…
Mao Zedong a cerut să transmit următoarea informație referitoare la starea sa de
sănătate și planurile sale de viitor în timpul șederii la Moscova, liderilor guvernului
sovietic :
" Starea mea de sănătate (spune Mao n. a.) s-a îmbunătățit după perioada de doi
ani de odihnă. În ultimele patru zile am dormit opt ore pe zi fără probleme, fără să iau
medicație specială pentru somn. Mă simt mai energic, dar când merg la plimbare, nu pot
rămâne afară mai mult de un sfert de oră – amețesc. Cu privire la această chestiune,
doresc să mă mai odihnesc încă o săptămână, nederanjat pentru a-mi reface complet
somnul … ." 108
Stalin a amânat deliberat viitoarea întâlnire cu Mao, tocmai pentru a câștiga timp,
în vederea observării reacției internaționale cu privire la vizita liderului chinez la
Moscova, propunând ca viitoarea întâlnire să aibă loc pe 2 ianuarie 1950, adică două
săptămâni mai târziu. Odd Arne Westad acreditează ideea potrivit căreia, în această
perioadă se răspândiseră printre ziariștii străini de la Moscova, zvonuri, care sugerau că
Mao ar fi fost ținut sub arest la domiciliu. Aceste zvonuri l-ar fi determinat pe Stalin să
permită Agenției TASS publicarea unui interviu cu Mao Zedong, interviu în care liderul
chinez s-a referit la chestiunile comerciale și cele referitoare la tratat ca aflându-se în
atenția ambelor părți.109
108 “Document 4 : Memorandum, 1 January 1950 Conversation of Mao and USSR Ambassador to China
N.V.Roshchin",http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98,
22.04.2004, sau Odd Arne Westad, “Fighting for friendship: Mao, Stalin and the sino-soviet treaty of
1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, …, nr. 8-9, p 227- 228.
109 Odd Arne Westad, “Fighting for friendship: Mao, Stalin and the sino-soviet treaty of 1950 ” în „Cold
War International History Project Bulletin”, …, nr. 8-9, 1996-1997, ,p.225.
54
O asemenea explicație referitoare la rațiunea care a stat la baza publicării
interviului cu Mao Zedong, ne apare a fi nu tocmai viabilă, întrucât, după cum s-a văzut
și mai sus, starea de sănătate a liderului chinez , nu-i permitea acestuia o activitate
publică intensă.
Nu se știe cu exactitate ce s-a întâmplat la Kremlin în ziua de 2 ianuarie 1950. Un
lucru este însă cert, după întâlnirile lui Mao cu Molotov și Mikoyan, liderul chinez a
trimis o telegramă extrem de optimistă Comitetului Central de la Beijing :
" (1) Munca noastră aici a obținut o importantă realizare în ultimele două zile.
Tovarășul Stalin a fost în sfârșit de acord să-l invite pe Tovarășul Zhou Enlai la Moscova
și să semneze un nou Tratat Sino-Sovietic de Prietenie și Alianță, precum și alte acorduri
referitoare la credit, comerț și aviație civilă. Ieri, pe 1 ianuarie, a fost luată decizia de
publicare a interviului meu cu corespondentul TASS și e în ziarele de azi (2 ianuarie n.
a.), pe care voi probabil deja le-ați primit. La 8.00 p.m. astăzi, Tovarășul Molotov și
Tovarășul Mikoyan au venit la reședința mea, pentru a avea o discuție, întrebându-mă
despre opiniile mele referitoare la tratatul sino-sovietic, precum și la alte chestiuni.
Imediat le-am dat o descriere detaliată a trei opțiuni: (a) Semnarea unui nou Tratat Sino-
Sovietic de Prietenie și Alianță. Prin asumarea acestei acțiuni vom câștiga avantaje
enorme. Relațiile sino-sovietice se vor fundamenta pe baza noului tratat. În China,
muncitorii, țăranii, intelectualii și aripa stângă a burgheziei naționale vor fi profund
animați, în timp ce aripa dreaptă a burgheziei naționale va fi izolată; și pe plan
internațional vom putea obține un mai mare capital politic pentru a face față țărilor
imperialiste și pentru a examina toate tratatele semnate de China cu fiecare țară
imperialistă în trecut. (b) Publicarea prin intermediul agențiilor de știri a celor două
țări, a unui scurt comunicat care să afirme că autoritățile celor două țări au schimbat
opinii cu privire la vechiul tratat sino-sovietic, precum și la alte chestiuni și au ajuns la
un consens, fără a menționa însă nici un detaliu. De fapt, procedând astfel, intenționăm
să amânăm soluția problemei pentru viitor, pentru peste câțiva ani. În această situație,
Ministrul de Externe al Chinei, Zhou Enlai, nu trebuie să vină aici. (c) Semnarea unei
declarații, nu a unui tratat, care va rezuma punctele cheie ale relațiilor dintre cele două
țări. Dacă aceasta este opțiunea aleasă, Zhou Enlai, de asemenea nu va trebui să vină.
După ce eu am analizat în detaliu avantajele și dezavantajele acestor trei opțiuni,
55
Tovarășul Molotov a spus prompt că opțiunea (a) era bună și că Zhou ar trebui să vină.
Apoi l-am întrebat: "Vrei să spui că vechiul tratat va fi înlocuit de unul nou ? " Tovarășul
Molotov a răspuns: " Da ". După aceea am calculat cât timp îi va lua lui Zhou să vină
aici și să semneze tratatul. Am afirmat că telegrama mea va ajunge la Bejing pe 3
ianuarie și că Enlai va avea nevoie de cinci zile pentru pregătiri și că va părăsi Beijingul
pe 9 ianuarie. Îi va lua unsprezece zile cu trenul , așa că ar putea ajunge la Moscova
pe 19 ianuarie. Negocierile și semnarea tratatului vor avea nevoie de zece zile, din 20
ianuarie până la sfârșitul lunii. Zhou cu mine ne vom întoarce acasă la începutul lui
februarie. Între timp am mai discutat planuri cu privire la vizitele mele afară (din
reședință și Moscova) și am decis că voi vizita mormântul lui Lenin, voi călători la
Leningrad, Gorki și în alte locuri … . Am mai discutat chestiunea întâlnirii mele cu
diverși lideri sovietici ( până acum nu am părăsit reședința mea pentru a face o vizită
individuală nici unuia dintre ei ) .
(2) Vă rog finalizați toate pregătirile (pentru plecarea lui Zhou n. a.) în cinci zile
după ce primiți această telegramă. Sper că Enlai, împreună cu ministrul comerțului și
alți consilieri necesari, precum și cu documentele și materialele necesare, vor pleca de la
Beijing la Moscova cu trenul ( nu pe calea aerului ) pe 9 ianuarie. Tovarășul Dong Biwu
va asuma postul de premier activ al Consiliului Administrativ Guvernamental . Știrile nu
ar trebui publicate înainte de sosirea lui Zhou la Moscova.
(3) Sunt aranjamentele de mai sus posibile ? Cinci zile vor fi suficiente pentru finalizarea
pregătirilor ? Are nevoie (Zhou Enlai n.a.) de o zi sau două în plus pentru pregătiri ? E
necesar ca Tovarășul Li Fuchun sau alți tovarăși să vină pentru a oferi ajutor ? Vă rog
să le luați în considerare și să-mi relatați într-o telegramă de răspuns ".110
Din informațiile de care dispunem la ora actuală, se pare că Mao, mai mult ca
sigur, a exagerat dispoziția sovietică pentru încheierea unui nou tratat sino-sovietic.
Conversația dintre Mao și Vâșinsky, din 6 ianuarie 1950, arată că Stalin încă nu își dăduse
acordul pentru încheierea noului tratat, păstrând încă posibilitatea "ajustării " vechiului
tratat.
110 “ Document 5 : Telegram, Mao Zedong to CCP CC, 2 january 1950 ",
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98 ,22.04.2004, sau
Odd Arne Westad, “Fighting for friendship: Mao, Stalin and the sino-soviet treaty of 1950 ” în „Cold
War International History Project Bulletin”, …, nr. 8-9, p. 228 – 229
56
Astfel, pe 6 ianuarie 1950, Mao s-a întâlnit cu ministrul de externe sovietic
Andrei Vâșinsky, în prezența lui Kovalev, ambasadorul chinez la Moscova, și a
translatorilor Nicolai Fedorenko și Shi Zhe, pentru a discuta tactica unită sino-sovietică
vis a vis de Națiunile Unite, unde Naționaliștii continuau să ocupe scaunul Chinei în
Consiliul de Securitate.
În cadrul prezentei întâlniri, Mao a reiterat ideea necesității unui nou tratat sinosovietic.
Răspunsul lui Vâșinsky a fost unul prompt, repetând linia oficială sovietică.
Potrivit descrierii lui Vâșinsky:
„ Mao a afirmat că tot mai mult ajunge la concluzia că Republica Populară China și
Uniunea Sovietică trebuie să schițeze un nou tratat de prietenie și alianță între cele două
națiuni. Schițarea noului tratat dintre noi, a spus el ( Mao – n.a.) , se originează în noile
relații depline , care s-au dezvoltat între Republica Populară China și Uniunea Sovietică
, în urma victoriei Revoluției Populare. O trecere în revistă a tratatului prezent e
necesară, fiind că două componente importante ale tratatului, Japonia și Gomindan-ul,
au suferit schimbări majore : Japonia a încetat să existe ca forță militară, iar Gomindanul
a fost spulberat. În plus, după cum bine se știe, un anumit grup al poporului chinez
manifestă nemulțumire față de prezentul tratat dintre China și Uniunea Sovietică. Astfel
schițarea unui nou tratat de prietenie și alianță între China și URSS ar fi în interesul
ambelor părți. Când i-am răspuns lui Mao, am afirmat că această chestiune a unui nou
tratat, în ochii mei, pare a fi o problemă complicată, din moment ce semnarea unui nou
tratat sau revizuirea tratatului prezent și introducerea oricărui tip de corecții, pot fi
folosite ca și scuză de către americani și englezi pentru revizuirea și modificarea părților
tratatului, schimbări care ar putea cauza neajunsuri intereselor sovietice și chineze.
Acest lucru nu este de dorit și nu trebuie să permitem înfăptuirea lui …” .111
În ciuda întâlnirilor lui Mao cu mai mulți oficiali sovietici, nu există documente
de arhivă care să probeze faptul că Stalin și-ar fi dat consimțământul, la această dată, ca
negocierile pentru noul tratat să înceapă. Probabil doar la întâlnirea cu Zhou Enlai, din 22
111 “ Document 9 : Conversation between A. Vyshinsky and Mao Zedong, Moscow, 6 January 1950 ",
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98, 22.04.2004 sau
Odd Arne Westad, “Fighting for friendship: Mao, Stalin and the sino-soviet treaty of 1950 ” în „Cold
War International History Project Bulletin”, …, nr. 8-9, p. 230 – 231
57
ianuarie 1950, Stalin a adoptat faimoasa schimbare de politică externă – " To hell with
Yalta ".112
Factorul determinant, care a contribuit la schimbarea atitudinii lui Stalin, a fost
seria de discuții pe marginea politicii externe a SUA, discuții care s-au purtat la Moscova
și Beijing. Așa cum arată și documentele din arhivă, referitoare la discuțiile din 17
ianuarie, ( discuții care au avut în centrul lor speech-ul lui Dean Acheson referitor la
dezvoltarea Asiei, speech ținut în fața Clubului Național de Presă, la Washington DC, pe
12 ianuarie) Mao a devenit conștient de importanța ralierii politicii externe a RPC față de
SUA, cu cea a URSS-ului. Discursul lui Acheson (și în special afirmația sa potrivit căreia
sovieticii urmăreau să-și impună hegemonia asupra Chinei), i-a oferit lui Mao
posibilitatea de a-și etala totala loialitate față de Stalin.
Din perspectiva lui Stalin, discursul lui Dean Acheson semnifica noua doctrină a
SUA pentru Orientul Îndepărtat, o schimbare fundamentală pe plan internațional,
schimbare care semnifica retragerea SUA de pe continentul asiatic, și implicit acceptarea
noii alianțe sino-sovietice, ca un fapt geopolitic împlinit (discursul lui Dean Acheson viza
în principal "perimetrul național de apărare", bazându-se pe faimosul document
clasificat NSC – 48/2 , document elaborat în secret pe 30 decembrie 1949 și anunțat de
Truman în conferința de presă din 5 ianuarie 1950 ).
Liderul sovietic, și-a dat seama probabil, că în aceste condiții, nu avea nimic de
pierdut dacă respingea în mod public aranjamentele de la Yalta. Pe de altă parte, Stalin
știa că dacă se încăpățâna să păstreze vechiul tratat în vigoare, unii lideri ai PCC ( în
frunte cu Zhou Enlai ) ar fi interesați în aceste condiții de o echilibrare a influenței
sovietice în China cu una americană. Menținerea vechiului tratat, ar fi deschis o portiță de
implicare pentru americani și englezi în China, și în același timp, le-ar fi permis acestora
interpunerea între URSS și cel mai promițător aliat al sovieticilor din Orientul Îndepărtat
– China.113
În ceea ce privește întâlnirea dintre Stalin și Mao (la care a luat parte și Zhou
Enlai), din 22 ianuarie 1950, consemnările prezente în documentele rusești declasificate
sunt compatibile cu informațiile prezente în memoriile lui Shi Zhe. Potrivit lui Shi Zhe,
112 Odd Arne Westad, “Fighting for friendship: Mao, Stalin and the sino-soviet treaty of 1950 ” în „Cold
War International History Project Bulletin”, …, nr. 8-9, 1996-1997, ,p.225.
113 Vladislav Zubok, op. cit., p.25.
58
Mao și Stalin au discutat problema principiilor care vor sta la baza viitorului tratat sinosovietic
în cadrul acestei întâlniri. Mao ar fi subliniat faptul că acest tratat trebuie să
servească la creșterea cooperării economice, politice, culturale, militare și diplomatice
dintre cele două țări, și în același timp să acorde o atenție specială prevenirii
militarismului japonez114.
Informațiile prezente în documentele sovietice par a confirma această ipoteză.
Astfel de la începutul convorbirilor, Stalin a ținut să menționeze :
„ … Cred că ar fi mai bine să începem nu cu evenimentele prezente, ci mai de grabă cu o
discuție asupra acordurilor existente. Noi credem că aceste acorduri trebuie schimbate,
deși înainte ne-am gândit că ele pot fi lăsate intacte. Acordurile prezente, inclusiv
tratatul, trebuie schimbate pentru că războiul împotriva Japoniei este menționat chiar în
centrul tratatului. Din moment ce războiul s-a terminat și Japonia a fost învinsă, situația
s-a schimbat și acum tratatul a devenit un anacronism ”.115
Mao a părut entuziasmat de noua strategie adoptată de Stalin ( "to hell with Yalta
" ), afirmând:
" Datorită situației prezente, considerăm că ar trebui să ne întărim prietenia noastră
prezentă, folosind ajutorul tratatelor și al acordurilor. Aceasta va avea efecte pozitive
atât în China cât și în arena internațională. Tot ceea ce garantează viitoarea
prosperitate a țărilor noastre trebuie să fie stipulat în tratatul de alianță și prietenie,
inclusiv necesitatea evitării unei repetiții a agresiunii japoneze … ".116
Cea mai proeminentă trăsătură a convorbirilor a fost omniprezența amenințării
japoneze, discuțiile referitore la noua politică americană în Orientul Îndepărtat lipsind cu
desăvârșire (nu s-a făcut nici o remarcă la adresa discursului lui Acheson din 12 ianuarie
1950).117
Totuși indirect a fost abordată problema poziției americane vis a vis de noul tratat
:
114 Chen Jean, „ Comparing russian and chinese sources : A new point of departure for Cold War History
” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr.6-7, 1995-1996, p.20.
115 “Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou
Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-
1996, p.7.
116 Ibidem.
117 Vladislav Zubok, op. cit., p.26.
59
Mao Zedong : " Trebuie să acționăm astfel încât să luăm în considerare
interesele ambelor părți, ale Chinei și ale Uniunii Sovietice ".
Stalin : "Adevărat . Noi credem că acordul referitor la Port Arthur este
inechitabil ".
Mao Zedong : " Dar schimbarea acestui acord contravine deciziilor Conferinței
de la Yalta ?! ".
Stalin : " Adevărat, așa este – și la naiba cu ea . Dacă noi luăm decizia să
revizuim tratatele, trebuie să mergem până la capăt. E adevărat că pentru noi aceasta
prezintă unele inconveniențe și noi va trebui să luptăm împotriva americanilor. Dar noi
ne-am resemnat deja cu aceasta ".
Mao Zedong : " Cu privire la această problemă, noi suntem îngrijorați de faptul
că aceasta ar putea duce la consecințe nefaste pentru URSS ".
Stalin : "După cum știți, am realizat acordul prezent în timpul războiului cu
Japonia. Noi nu știam că Chiang Kai-shek va fi răsturnat. Am acționat pornind de la
premisa că prezența trupelor noastre în Port Arthur va fi în interesul Uniunii Sovietice și
a democrației în China ".
Mao Zedong : " Această chestiune e limpede ".118
Și în privința celorlalte aspecte ale discuției memoriile lui Shi Zhe coincid cu
informațiile din documentele sovietice. Astfel, potrivit lui Shi Zhe, Mao și Stalin au
hotărât, în problema "Port Arthur", ca retragerea trupelor sovietice să se realizeze după ce
se va încheia tratatul de pace cu Japonia.119
Aceiași idee transpare și din documentele sovietice, conform cărora ar fi avut loc
următorul schimb de replici :
Stalin : " În acest caz, găsiți următorul scenariu acceptabil : să declarăm că
acordul referitor la Port Arthur va rămâne în vigoare până când un tratat de pace cu
Japonia este semnat, după care trupele sovietice vor fi retrase din Port Arthur. Sau poate
cineva poate propune un alt scenariu : să declarăm că prezentul acord va rămâne în
vigoare, pe când în fapt vom retrage trupele din Port Arthur. noi (partea sovietică – n. a.)
118 “Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou
Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-
1996, p.8.
119 Chen Jean, „ Comparing russian and chinese sources : A new point of departure for Cold War
History” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr.6-7, 1995-1996, p.20.
60
vom accepta oricare dintre cele două scenarii este mai convenabil. Noi suntem de acord
cu amândouă scenariile ".
Mao Zedong : "Această chestiune trebuie gândită în profunzime . Noi ( partea
chineză – n. a.) suntem de acord cu opinia tovarășului Stalin și considerăm că acordul cu
privire la Port Arthur trebuie să rămână în vigoare până un tratat de pace cu Japonia va
fi semnat, după care tratatul va deveni invalid, iar soldații sovietici vor pleca. Cu toate
acestea, ne-am dori ca Port Arthur să fie un loc de colaborare militară, unde noi ne-am
putea antrena forțele militare navale ".120
În privința Dairen-ului ( Dalian-ului ), după Shi Zhe, Stalin ar fi afirmat că nu are
nici o intenție de a-și mai exercita autoritatea aici, chinezii bucurându-se de acum de o
libertate deplină în administrația orașului și a portului.121
Sursele sovietice confirmă această aserțiune :
Stalin : " Chestiunea Dalny-ului ( Dairen-ului, Dalian-ului – n. a. ). Nu avem nici
o intenție de a păstra drepturile sovietice în Dalny ".
Mao Zedong : "Dalny-ul va rămâne un port liber? "
Stalin : "Din moment ce noi renunțăm la drepturile noastre acolo, China trebuie
să decidă, pe cont propriu, chestiunea Dalny-ului : va rămâne un port liber sau nu. În
timpul său, Roosevelt, a insistat ca Dairen-ul să rămână un port liber ".
Mao Zedong : " Deci menținerea ca port liber ar fi în interesul Americii și al
Marii Britanii ? "
Stalin : " Desigur. E o casă cu porțile deschise ".
Mao Zedong : " Noi considerăm că Port Arthur poate servi drept bază pentru
colaborarea noastră militară, în timp ce Dalny poate servi drept bază pentru
colaborarea economică sino-sovietică. În Dalny există o întreagă dispunere de
întreprinderi, pe care noi nu suntem în poziția de a le exploata fără asistență sovietică.
Ar trebui să dezvoltăm o colaborare economică mai strânsă acolo ".122
120 “Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou
Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-
1996, p.8.
121 Chen Jean, „ Comparing russian and chinese sources : A new point of departure for Cold War
History” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr.6-7, 1995-1996, p.20.
122 “Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou
Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-
1996, p.8.
61
Din cele mai sus menționat se desprinde clar care va fi viitoarea menire a Portului
Dalny. Deși neafirmată deschis, interdicția intrării în port a navelor țărilor capitaliste ( și
în special celor ale SUA și Marii Britanii ) transpare destul de clar, Dalny-ul urmând a
servi "dezvoltării " colaborării sino-sovietice.
Documentele sovietice și cele chineze par a fi în acord și în ceea ce privește
luarea în discuție a chestiunii căii ferate din China de Est. Shi Zhe acreditează ideea
potrivit căreia Mao și-ar fi dat acceptul în legătură cu menținerea aici a structurii
administrative unite, dar că ar fi propus ca șeful administrativ să fie chinez și ca
investițiile Chinei aici să evolueze de la paritatea 50:50 la 51 de procente în favoarea
Chinei. Cu toate acestea sovieticii s-au arătat refractari la această propunere și au solicitat
menținerea raportului 50:50 între investițiile chineze și cele sovietice.123
Sursele sovietice conțin și ele această dezbatere cu privire la raportul investițiilor :
Stalin : " Dacă vorbim despre administrația unită, atunci e important ca
înlocuirile pentru poziția de șef să fie alternate. Așa ar fi mai logic. Cât despre durata
acordului, nu vom fi împotriva scurtării lui ".
Zhou Enlai : " Nu ar trebui să schimbăm raportul de capital investit de fiecare
parte, prin creșterea nivelului de investiții chineze la 51% în locul cerințelor actuale de
paritate ? "
Molotov : " Aceasta ar contraveni clauzelor actuale de paritate ".
Stalin : " Într-adevăr avem acorduri cu cehii și cu bulgarii ce presupun paritate și
egalitate pentru ambele părți. Din moment ce avem deja o administrație unită, putem să
avem de asemenea o participare egală ".
Mao Zedong : "Chestiunea trebuie examinată în viitor, ținându-se cont de
interesele ambelor părți ".124
Dacă până acum discuțiile bilaterale au avut un parcurs relativ favorabil părții
chineze, lucrurile aveau sa se schimbe brusc. Shi Zhe, în memoriile sale, își amintește
cum partea chineză a fost cuprinsă de unele "sentimente neplăcute" atunci când a fost
123 Chen Jean, „”Comparing russian and chinese sources : A new point of departure for Cold War
History în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr.6-7, 1995-1996, p.20.
124 “Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou
Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-
1996, p.9.
62
adusă în discuție chestiunea Xinjiang-ului și a Manciuriei, deoarece chinezii considerau
această problemă drept una de competență internă și nu una bilaterală.125
Transcriptul sovietic al discuțiilor confirmă din nou această aserțiune :
Stalin : " Care este opinia dumneavoastră ? Până acum, noi avem doar un acord
comercial cu Manciuria. Am dori să știm ce fel de poziție progresistă ar trebui să
adoptăm în viitor : vom semna acorduri separate cu Xinjiang, Manciuria și celelalte
provincii sau un singur acord cu guvernul central ? "
Mao Zedong : " Noi am dori să avem un singur acord, central. Dar în timp
Xinjiang poate avea un acord separat ".
Stalin : " Doar Xinjiang ; dar Manciuria ? "
Zhou Enlai : " Un acord separat cu Manciuria poate fi exclus, din moment ce în
acordul cu guvernul central, obligațiile Chinei vor fi în esență îndeplinite prin
transporturile făcute din Manciuria ".
Stalin : " Am dori ca guvernul central să sancționeze și să preia responsabilitatea
pentru acordurile cu Xinjiang sau Manciuria ".
Mao Zedong : " Acordul cu Xinjiang trebuie semnat în numele guvernului
central ".
Stalin : " Corect, din moment ce guvernul provincial poate nu ține cont de multe
lucruri, pe când lucrurile sunt întotdeauna clare pentru guvernul central . . .
".126
Restul discuțiilor, ce au format obiectul unor negocieri detaliate, au fost
continuate de Andrei Vâșinsky și Zhou Enlai, finalizându-se cu Tratatul de Prietenie
Alianță și Asistență Mutuală, tratat semnat la 14 februarie 1950. Pe parcursul acestor
negocieri, sovieticii au dus o politică dură, dorind să obțină noi avantaje în schimbul
asistenței militare și economice și a renunțării la vechile prerogative. Negociatorii
sovietici le-au dat impresia chinezilor că îi tratează ca pe niște vasali și nu ca aliați, după
cum menționa tratatul. Ceea ce a deranjat cel mai mult delegația chineză au fost
125 Chen Jean, „ Comparing russian and chinese sources : A new point of departure for Cold War
History” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr.6-7, 1995-1996, p.20.
126 “Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou
Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-
1996, p.9.
63
solicitările sovietice referitoare la Xinjiang, Manciuria și într-o mai mică măsură la
Mongolia. Șase ani mai târziu, Mao avea să caracterizeze aceste zone drept " intrate în
sfera de influență a URSS ".127
În timpul discuțiilor la nivel ministerial, partea sovietică a reușit să impună
delegației chineze câteva acorduri secrete.
Acordul Adițional al tratatului, stipula că:
" … pe teritoriul regiunii Orientului Îndepărtat, al republicilor central-asiatice ca și pe
teritoriul Manciuriei și al Xinjiang-ului " atât URSS cât și China " nu vor acorda
străinilor drepturi pentru concesii și nu vor tolera activități industriale, financiare,
comerciale, precum și alte întreprinderi, comunități și organizații, cu participarea
directă sau indirectă a capitalului "of the third countries" sau al cetățenilor acestor țări
".128
Delegația chineză a mai semnat de asemenea și " Protocolul transportului
nestingherit al trupelor sovietice și a echipamentului militar pe calea ferată chineză
Changchun în cazul unei amenințări de război în Orientul Îndepărtat ". Acest protocol
permitea sovieticilor să transporte trupe și echipament militar rapid, fără achitarea taxelor
către statul chinez, sovieticii fiind scutiți în același timp și de controlul la vamă.129
La 17 februarie, Mao Zedong și Zhou Enlai, părăseau Moscova, obținând sprijinul
Uniunii Sovietice pentru „ revoluția chineză ” și angajamentul sovietic pentru asigurarea
securității naționale a Chinei. În discursul de plecare, Mao afirma:
„ Este evident că unitatea celor două popoare ale celor două mari țări, China și
Uniunea Sovietică, fundamentată printr-un tratat de alianță, va fi permanentă și
inviolabilă, și nu va putea fi alterată de nimeni. Mai mult decât atât, această unitate nu
va influența nu numai prosperitatea celor două mari țări, China și Uniunea Sovietică, ci
cu siguranță își va pune amprenta și asupra viitorului umanității, a triumfului păcii, a
justiției din întreaga lume ”.130
Dincolo de aceste afirmații impregnate de „succesul” deplin obținut de Mao
Zedong cu prilejul vizitei sale la Moscova, se află adevăratele insatisfacții chineze,
127 Odd Arne Westad, "Unwrapping the Stalin-Mao Talks : Setting the record Straight " în „Cold War
International History Project Bulletin” … nr. 6-7, 1995-1996, p.23-24.
128 Vladislav Zubok, op. cit., p.26.
129 Ibidem
130 Chen Jian, " The Sino-Soviet Alliance and China's entry into the Korean War "…, p.22
64
vizibile și la masa tratativelor. Perfiditatea Moscovei vis a vis de China, în cursul
tratativelor din 1949-1950, s-a repercutat negativ asupra relațiilor dintre cele două țări în
cursul anilor '50 și pe mai departe. Astfel, aproape la 20 de ani de la semnarea tratatului,
Zhou Enlai îi sfătuia pe comuniștii vietnamezi în felul următor :
" Cu cât e mai apropiată victoria luptei voastre, cu atât mai crâncenă va fi lupta
cu Uniunea Sovietică. Cu cât se apropie războiul vostru de victorie cu atât mai
obstrucționiști și perfizi vor fi revizioniștii sovietici – care nu se pot compara nici cu
Stalin. Mă refer la experiența (noastră n. a.) anterioară, pentru a vă face vigilenți ".131
Evident această declarație venea pe fondul răcirii și chiar a încordării relațiilor
sino-sovietice.
Prin urmare, putem conchide, că Tratatul sino-sovietic, semnat la 14 februarie
1950, semnifica sfârșitul strategiei statu-quo-ului de la Yalta și deschiderea unui al doilea
Război Rece împotriva SUA în Orientul Îndepărtat. În același timp, pe lângă numeroasele
dezavantaje, tratatul a făcut totuși China mai sigură pe securitatea proprie, date fiind
condițiile de izolare în care se afla până atunci. Pe de altă parte, prezentul tratat, a
contribuit și la nașterea în China a unei "efervescențe revoluționare", dorindu-se
implementarea comunismului și în Burma și Indochina.132
131 Odd Arne Westad, “Fighting for friendship: Mao, Stalin and the sino-soviet treaty of 1950 ” în „Cold
War International History Project Bulletin”… 1996-1997, nr. 8-9, p.226.
132 Vladislav Zubok, op. cit., p.26
65
Capitolul III
China și războiul din Coreea
3.1 Preludiul conflictului
Istoria Coreei se aseamănă într-o mare măsură cu cea a Chinei. Astfel, timp de o
mie de ani, Coreea a fost condusă de două dinastii, exceptând scurta perioadă de cucerire
mongolă. În secolele XVI și XVII, Coreea devine teritoriul de incursiune fie al
japonezilor, fie al chinezilor, rezistând cu toate acestea până la sfârșitul secolului al XIXlea
când devine obiectul conflictelor sino-japoneze și japonezo-rusești. Victoriile obținute
de Japonia în conflictele cu China (1894-1895) și cu Rusia Țaristă (1904-1905), i-au
permis acesteia anexarea Coreei în 1910. În 1919, deși s-a format un guvern provizoriu,
condus de Syngman Rhee, Coreea nu a reușit să obțină independența.
Declarația de la Cairo, semnată de Roosevelt, Churchill și Chiang Kai-shek
promitea Coreei, după încheierea războiului, independența. În conformitate cu hotărârile
Conferinței de la Potsdam, Stalin a declarat război Japoniei la 8 august 1945. Această
declarație de război va avea un rol important în viitoarea diviziune a Chinei. Astfel din
motive principiale, după capitularea Japoniei, trupele japoneze de la nord de paralela 38
urmau să se predea rușilor, iar cele de la sud americanilor.133
Profitând de această oportunitate, după capitularea trupelor japoneze, trupele
sovietice s-au deplasat de urgență la nord de paralela 38, pe 14 august 1945, fiind urmate
abia în septembrie 1945 de instalarea trupelor americane la sud de paralela 38.134
Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică s-au angajat între 1945-1948 în
negocierii ample privind formarea unei Coreei Unite, dar agendele diplomatice diferite,
133 Peter Calvocoressi, op. cit, p.104
134 Harry M. Crocker, " Chinese intervention in the Korean War ",
http://etd02.lnx390.lsu.edu/docs/available/etd-1031102-055140/unrestricted/HCrocker.pdf , 12.04.2004,
66
au făcut aceste demersuri inutile. Uniunea Sovietică, a urmărit vechea strategie țaristă,
din 1905, referitoare la necesitatea prevenirii unei mari puteri să-și instaleze hegemonia
asupra Coreei. În trecut Moscova eșuase în stoparea expansiunii japoneze asupra Coreei,
dar acum situația era alta, Uniunea Sovietică aflându-se în postura de stat victorios.135
Cele două forțe de ocupație din Coreea (sovietică și americană) erau ostile uneia
celeilalte de la bun început. Astfel, dacă sovieticii doreau cu ardoare să elimine total
prezența japoneză ( deoarece vedeau Japonia ca principalul inamic al securității sovietice
în Orientul Îndepărtat, având și experiențe triste în acest sens – războiul sino-japonez din
1904-1905 ), americanii nu numai că au păstrat vechiul aparat administrativ în Coreea de
Sud, dar au și menținut o serie de japonezi în posturi importante.
În perioada imediat postbelică, Comitetul Central al Partidului Comunist Corean (
PCCr ), își avea sediul la Seul (Coreea de Sud), de unde liderii comuniști coreeni au
solicitat în nenumărate rânduri Moscovei sprijin organizatoric, dar și favoarea ca
sovieticii să intervină pe lângă americani, pentru a permite comuniștilor coreeni să
acționeze în legalitate. În 1945 comuniștii coreeni se bucurau de o mare popularitate în
Coreea, masurile luate de americani fiind destul de nepopulare din perspectiva
indigenilor. Altfel spus, Coreea dacă nu ar fi fost supusă dublului regim de ocupație
militară, oferea perspectivele clare ale unei victorii comuniste pașnice.136
Uniunea Sovietică a acționat rapid în Nord, implementând sistemul administrativ
și social specific sovieticilor, și utilizând intens propaganda pentru adoptarea structurilor
politice staliniste. Cu toate acestea, Stalin a manifestat o atitudine moderată față de
cererile comuniștilor coreeni, nu numai că a respins cererile de ajutor ale PCCr, dar a și
solicitat comuniștilor din Sud chiar să coopereze cu americanii. Iată un citat revelator în
acest sens (cuvintele îi aparțin lui Stalin) :
„ O linie strategică corectă nu poate fi trasată decât printr-o înțelegere corectă a
poziției internaționale a Coreei … Idealurile SUA, liderul capitalismului, și ale URSS,
leagănul proletariatului, vor fi exprimate în Coreea fără contradicție ”137
135 Branislav L. Slantchev, " National Security Strategy : Korean War (1950 – 1953) and Asymmetric
Warfare ", Department of Political Science, University of California, San Diego, 2004,
http://www.polisci.ucsd.edu/~bslantch/courses/nss/lectures/14-limited-war-korea.pdf , 2.11.2004
136 Ibidem, p.5
137 Ibidem
67
Inițial, în septembrie 1945, pentru asigurarea echilibrului de putere, Stalin a
acceptat ideea unei administrații unite în Coreea ( detaliile au fost finalizate în decembrie
1945). Potrivit acestei idei, SUA și URSS urmau a institui un guvern corean provizoriu,
care împreună cu o comisie unită americano-sovietică, va funcționa pe o perioadă de 5
ani, fiind instituită pe aceiași perioada tutela a patru state: SUA, URSS, Marea Britanie,
China. În ianuarie 1946, coreenii au aflat rezultatul conferinței de la Moscova. Cum era
de așteptat, strategia „ tutelei ”, a provocat o reacție dură din partea coreenilor, care
asociau situația prezentă cu cea a ocupației japoneze ( Coreea fusese numită de japonezi
drept colonie). În Nord, sovieticii au organizat demonstrații de susținere a acestui
aranjament, dar în Sud mii de oameni au ieșit pe străzi. Sovieticii au ordonat PCCr să
susțină acest acord, și partidul s-a supus deciziei Moscovei, devenind astfel singura
formațiune politică care a acceptat, deși anterior s-a opus de mai multe ori acestei idei, pe
considerente naționaliste.
Din moment ce PCCr era singura formațiune politică care a acceptat rezultatul
Conferinței de la Moscova, sovieticii au văzut o cale favorabilă lor de rezolvare a
problemei Coreei. Astfel sovieticii au avansat ideea ca pentru pregătirile vizând crearea
guvernului provizoriu, să fie consultate numai partidele care au acceptat hotărârea de la
Moscova. Cum era de așteptat partea americană a declinat, pe bună dreptate, propunerea
sovietică, pentru că în aceste condiții singura formațiune politică care urma să fie
consultată pentru formarea guvernului provizoriu era PCCr.
Pentru sovietici însă, noua situație nu putea fi mai bună decât atât: pe de o parte
URSS putea menține pe mai departe diviziunea Coreei și controlul asupra resurselor din
Nord, iar pe de altă parte, sovieticii puteau susține în continuare că ei erau adevărații
apărători ai acordului încheiat cu SUA. Totuși acest „ succes ” sovietic avea o eroare
fatală : naționalismul fervent era o caracteristică constantă a comuniștilor coreeni. Astfel
dacă Stalin nu era interesat să-și extindă controlul asupra întregii Coree, comuniștii nordcoreeni
erau deplin interesați de unificarea Coreei.
În 1948, Națiunile Unite au adoptat propunerea americană care susținea alegeri
libere în întreaga Coree, alegeri care urmau a decide soarta viitorului stat. Nordul Coreei,
aflat sub tutelă sovietică a declinat propunerea americana, în timp ce în Sud s-au
organizat alegeri libere, Syngman Rhee fiind ales în funcția de președinte. Răspunsul
68
sovietic nu a întârziat să apară, în nord fiind proclamată Republica Democrată Populară
Coreea (RDPC).138
Aceiași hotărâre a Națiunilor Unite solicita și retragerea trupelor aflate în Coreea.
Atât SUA cât și URSS și-au retras propriile trupe, dar nu integral, ambele lăsând în
Coreea grupuri de consilieri. Armata Roșie a părăsit Coreea la sfârșitul anului 1948,
lăsând în urmă doar consilieri militari.139
În martie 1949, Uniunea Sovietică a încheiat 11 acorduri cu nou creata Republică
Democrată Populară Coreea, toate de factură economică, vizând comerțul dintre cele
două state. Potrivit acestor acorduri, URSS continua să aprovizioneze RDPC cu arme,
primind în schimb aur și alte bunuri (nu era vorba de un ajutor „ frățesc ”, ci de un
comerț în toată regula).140
La rândul lor și americanii, după retragerea propriilor forțe militare, au lăsat în
Coreea de Sud un grup de consilieri. Dacă în principal consilierii sovietici și-au îndreptat
eforturile în direcția constituirii și antrenării Armatei Populare Nord Coreene (APNC),
consilierii americani, aveau sarcina de a contribui la crearea unei poliții sud coreene,
menită să asigure ordinea internă a statului. Potrivit lui John Muccio, ambasador în
Coreea de Sud între 1949-1952, „ foarte puțin s-a făcut în privința antrenării și
organizării armatei …”.141
Atât Coreea de Sud cât și Coreea de Nord, au considerat perspectiva menținerii
unei Coree divizate drept inacceptabilă și ambele au refuzat să recunoască granița trasată
de paralela 38. Ambele state au susținut legitimitatea guvernării întregii Coree, și au
pledat în favoarea unificării prin forță. În această perioadă APNC, sub tutela sovietică,
primise echipamente militare consistente și își dezvoltase capacitățile de luptă, în timp ce
Armata Republicii Coreea (ARC), rămânea o forță militară doar cu numele. La începutul
anului 1947, Washington-ul era „în căutarea unei căi de ieșire din Coreea”.142
138 Harry M. Crocker, op. cit., p. 5
139 Branislav L. Slantchev, op. cit.,
http://www.polisci.ucsd.edu/~bslantch/courses/nss/lectures/14-limited-war-korea.pdf , 2.11.2004
140 Ibidem
141 “Richard D. McKinzie, oral interview of John J. Muccio”, 7 Decembrie 1973,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/muccio3.htm., 16.04.2004
142 “Richard D. McKinzie, oral interview of Niles W. Bond ”, 28 Decembrie 1973,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/bond.htm., 16.04.2004
69
Prin urmare era în interesul administrației americane ca ARC să nu poată
desfășura acțiuni ofensive. O armată incapabilă să inițieze un război cu Nordul, ar fi
permis SUA să-și retragă pașnic trupele din Coreea de Sud. Președintele Truman, a
afirmat că decizia sa de retragere a trupelor americane din Coreea de Sud s-a bazat pe
dorința de a evita implicarea SUA în complicatul conflict, al argumentelor politice, dintre
Republica Coreea (RC) și RDPC.143
Cunoscând disparitatea din ce în ce mai mare între forțele militare ale celor două
state din Coreea, Kim Ir Sen (Kim Il Sung) a sondat Uniunea Sovietică și nou creata
RPC, cu privire la posibilitatea acordării suportului necesar invadării Coreei de Sud.
Interesele sovietice în Asia, erau centrate, după cum am mai afirmate deja, pe
asigurarea securității granițelor sovietice în această parte a lumii.144 Crearea recentei
RPC, ar fi trebuit să-i liniștească lui Stalin suspiciunile referitoare la insecuritatea
granițelor sovietice din est, dar nu s-a întâmplat așa. În ochii Moscovei loialitatea lui Mao
Zedong față de valorile marxism-leninismului era îndoielnică. Principalul argument al
sovieticilor în acest sens era acela că doctrina comunistă sovietică se baza pe ideea că
proletariatul urban este promotorul principal al „revoluției ”, în timp ce interpretarea
maoistă asupra comunismului, susținea că „revoluția” trebuie condusă de populația
urbană. „ Deviația maoistă ” de la doctrina oficială sovietică se baza probabil pe faptul că
RPC era o țară preponderent agrară. Pe de altă parte însă, Stalin era conștient de faptul că
SUA erau mai mult decât dornice să creeze o ruptură sino-sovietică.145
Acest lucru transpărea, în concepția sovietică, din discursul Secretarului de Stat
Dean Acheson, care afirmase că Uniunea Sovietică urmărea subordonarea Chinei
propriilor sale interese.146
143 Harry M. Crocker, op. cit.,6
144 Pentru o perspectivă mai largă asupra acestei chestiuni vezi: Kathryn Weathersby , „ Soviet aims in
Korea and the Origins of the Korea War , 1945-1950: New Evidence from Russian Archives ”, Working
Paper nr.8, Cold War International History Project,Washington DC, 1993, passim
145 Harry M. Crocker, op. cit., p.7
146Vezi în acest sens memorandumul conversației dintre V. Molotov, A. Vâșinsky și Mao Zedong, ce
conține opiniile ambelor părți, referitoare la discursul Secretarului de Stat Dean Achenson, document
disponibil sub titlul „Document 17: Conversation, V.M. Molotov and A.Y Vyshinsky with Mao Zedong,
Moscow 17 January1950, http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98
sau Odd Arne Westad "Fighting for Friendship: Mao, Stalin and the Sino Soviet Treaty of 1950 " în
„Cold War International History Project Bulletin” …1996-1997, nr. 8-9, p. 232-234
70
Șansele ca RPC să imite Iugoslavia și să devină un stat comunist independent de
Uniunea Sovietică erau foarte mici, însă cu toate acestea, Stalin a refuzat și amânat
constant o a doua întâlnire cu Mao Zedong în vederea încheierii unui acord mutual între
cele două state.147
La 5 ianuarie 1950, președintele Truman, anunța că Statele Unite ale Americii nu
vor mai acorda ajutor Taiwan-ului.148 Anunțul făcut de Truman, părea pe de o parte să
sugereze faptul că SUA ar încuviința un potențial atac comunist asupra Taiwan-ului, iar
pe de altă parte respectivul anunț se constituia într-o veritabilă amenințare a securității
sovietice în Orientul Îndepărtat, pentru că putea favoriza reluarea legăturilor diplomatice
dintre RPC și SUA.149
Pe această linie de idei ar putea fi plasată și schimbarea radicală a atitudinii
sovietice (în speță a lui Stalin), atitudine care dacă la început sugera menținerea cu mici
ajustări a Tratatului Sino-Sovietic din 1945 (semnat de sovietici cu GMD-ul), acum va
evolua la nivelul încheierii unui nou tratat între cele două țări.150
Noul Tratat Sino-Sovietic avea menirea de a demonstra ralierea totală a Chinei
blocului comunist, condus incontestabil de Uniunea Sovietică. Evenimentele
internaționale ulterioare vor infirma însă acest lucru. Fără a mai stărui asupra relațiilor
sino-sovietice (detaliate de altfel la începutul prezentului capitol), am considerat util a
puncta câteva momente decisive ale politicii URSS în Orientul Îndepărtat, tocmai pentru
a promova o perspectivă comparatistă a acesteia cu cea a SUA.
La rândul ei politica SUA în Asia a jucat un rol esențial în apariția condițiilor
favorabile izbucnirii războiului din Coreea. Politica americană urmărea cu orice preț
147 Richard C. Thornton, “Odd Man Out; Truman, Stalin, Mao, and the Origins of the Korean War”,
Brassey's ,Washington D.C., 2000, p.28
148 Ibidem, p.52
149 Temerile sovietice au fost repede risipite, la 17 ianuarie 1950, când în convorbirile pe care le-a avut Mao
Zedong cu Molotov și Vâșinsky, liderul chinez a reafirmat prietenia Chinei față de URSS, afirmând
totodată că la Beijing se iau măsuri menite a-i forța pe diplomații americani să părăsescă China și că
problema recunoașterii RPC de către SUA nu este o problemă imediată, ci dimpotrivă una îndepărtată și nu
obligatorie.
150 Tratatul Sino-Sovieitic, semnat la 14 februarie 1950, cuprindea multe nejunsuri pentru partea chineză,
dar semnifica în mod evident o schimbare a statutului internațional al RPC și o legitimare a noului regim
comunist chinez, în acest sens vezi: Vladislav Zubok, “To hell with Yalta – Stalin opts for a new status
quo”, în „Cold War International History Project Bulletin”, … , nr. 6-7, 1995-1996, p.24-26; Odd Arne
Westad "Fighting for Friendship: Mao, Stalin and the Sino Soviet Treaty of 1950 " în „Cold War
International History Project Bulletin”…., nr. 8-9,1996-1997, p. 224-236 , Idem “ Stalin’s conversations
– Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou Enlai, august-september 1952”,
în „Cold War International History Project Bulletin”, …, nr. 6-7, 1995-1996, p.4-9
71
evitarea apariției unor complicații militare în Coreea.151 Pentru o atare direcție a politicii
externe americane optau și militarii. Niles Bond, membru al grupului de consilieri ai
Generalului Mac Arthur, referindu-se la acestă perioadă, în 1973 spunea:
“Militarii niciodată nu au considerat, și cred că nici partea politică a
guvernământului, că noi aveam vreun interes pe termen lung în Coreea”.152
În plus atitudinea refractară manifestată de RC în colaborarea cu SUA, atitudine ce
avea la bază ideea potrivit căreia nimic nu se schimbase în statutul Coreei de Sud, ci
dimpotrivă aceasta schimbase ocupația japoneză cu cea americană, a contribuit din plin la
grăbirea părăsirii RC de forțele americane.153
Statele Unite ale Americii erau conștiente de posibilitatea invadării RC de către
RDPC, dar în fața multiplelor amenințări comuniste din întreaga lume, apărarea Coreei de
Sud nu era o prioritate națională. În plus posibilitatea acordării unui ajutor acordat nordcoreenilor
de către comuniștii chinezi scăpa preocupărilor autorităților americane. Un
raport din 25 septembrie 1947, adresat președintelui Truman, susținea că: “ menținerea pe
mai departe a 45 000 de oameni … în Coreea (de Sud – n.a.)” putea fi justificată doar dacă
“sovieticii pun bazele unei forțe militare în Coreea (de Nord – n.a.) capabile să
declanșeze un atac asupra Japoniei ”.154
Retragerea SUA din Coreea de Sud a fost facilitată și de către militarii americani,
potrivit cărora ARC era pe deplin capabilă să apere Coreea de Sud. Astfel la 22 martie
1949, Generalul Mac Arthur susținea că ARC este bine antrenată și gata de luptă dacă este
necesar.
Expresia noii politici americane a fost bine cunoscutul NSC-68. Acesta definea clar
determinarea americană de a îngrădi răspândirea comunismului, afirmând explicit că SUA
nu va tolera nici o agresiune din partea Uniunii Sovietice, indiferent unde această
151 În privința politicii americane vis-a-vis de Coreea, trebuie menționat faptul că la nivelul diplomaților
americani, începând cu anul 1947, exista un consens general, potrivit căruia Statelor Unite ale Americii
trebuiau să evite implicarea militară în Coreea, vezi în acest sens interviul luat de R.D. McKinzie lui John
J. Muccio (ambasador al SUA în Coreea 1949-1952), transcript sub numele “Richard D. McKinzie, oral
interview of John J. Muccio”, 7 Decembrie 1973, http://www.trumanlibrary.org/oralhist/muccio3.htm.,
16.04.2004
152 “Richard D. McKinzie, oral interview of Niles W. Bond ”, 28 Decembrie 1973,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/bond.htm., 16.04.2004
153 “Jerry N. Hess, oral interview of John J. Muccio”. 18 Februarie 1971,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/muccio1.htm., 16.04.2004
154 Harry M. Crocker, op. cit., p.12
72
agresiune s-ar produce.155 Prezentul document nu poate fi înțeles corect fără o lectura unui
document anterior – NSC-7.156
La începutul anului 1950, administrația Truman considera Coreea de Sud ca fiind
insuficient de importantă din punct de vedere strategic pentru a mandata o actiune militară
americană care să prevină o eventuală invazie din partea Coreei de Nord. Generalul Mac
Arthur și Secretarul de Stat Dean Achenson au ilustrat noua situație prin definirea
“perimetrului de apărare”157 al Statelor Unite ale Americii, perimetru din care atât Coreea
cât și Taiwan-ul erau excluse.158
Până nu demult, istoriografia occidentală a plasat Uniunea Sovietică drept
principalul vinovat pentru declanșarea războiului din Coreea. În prezent, datorită noilor
documente declasificate lucrurile nu par să stea tocmai așa.159
După toate aparențele inițiatorul războiului a fost tocmai Kim Ir Sen. Nu putem
face abstracție însă de faptul că totuși atât China cât și Uniunea sovietică au contribuit
indirect la declanșarea războiului din Coreea prin sprijinirea asaltului APNC asupra RC.
Totuși între poziția asumată în acest război de URSS și cea a RPC există o
veritabilă diferență. Dacă Uniunea Sovietică și-a luat toate măsurile de a nu se implica
direct în conflictul din Coreea, China a picat victimă propriilor erori. Când s-a implicat în
războiul din Coreea, China a făcut două calcule total greșite: pe de o parte a subestimat
consecvența americanilor în aplicarea doctrinei de “ îngrădire ”, iar pe de altă parte a
supraestimat capacitatea de luptă a APNC și consistența asistenței oferite de sovietici.
155 NSC-68 (14 aprilie 1950) stipula clar faptul că Statele Unite ale Americii vor acționa ferm și fără milă
împotriva oricărei agresiuni inițiate de Uniunea Sovietică sau de oricare dintre sateliții acesteia. Vezi în
acest sens: „ U.S. National Security Council NSC 68: United States Objectives and Programs For
National Security” sections III, V și Conclusion,
http://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/nsc-68/nsc68-1.htm. , 20.04.2004
156 NSC-7 (30 martie 1948), după cum se afirma încă din titlul său ( “Poziția Statelor Unite cu privire la
lumea comunistă îndrumată sovietic”) considera comunismul drept un complot sovietic, care urmărea
obținerea dominației globale. Pentru o perspectivă mai detaliată asupra acestui document vezi: “U.S.
National Security Council NSC-7: The Position of the United States with Respect to Soviet-Directed
WorldCommunism”http://humanities.uwe.ac.uk/corehistorians/powers/text/sl7forei.htnrfTitle., 20.04.2004
157 Pentru o perspectivă detaliată asupra acestei chestiuni, vezi: John Lewis Gaddis, „ The long peace ”,
Oxford University Press, New York , 1987, p.72-104
158 Patrick C. Roe, „The Dragon Strikes”, Presidio Press, Novato,2000,p.21-22
159 Începutul anilor ’90 a adus, pe lângă declasificarea unor documente revelatoare pentru istoricul
Războiului Rece, și apariția unor periodice de o probitate științifică excepțională, precum „Cold War
International History Project Bulletin” ce apare la Washington D.C., dar și a unor articole și studii
remarcabile, disponibile la http://cwihp.si.edu
73
Rezultatul a fost o gravă criză economică, China scufundându-se și mai mult în izolarea
internațională.
Până la sfârșitul anului 1949, Stalin nu a plănuit nici un fel de agresiune asupra
RC, dar a fost în schimb foarte îngrijorat de un atac al Sudului împotriva Nordului, motiv
pentru care a evitat să provoace în vreun fel Seulul și Washington-ul spre un atare act.160
Încă de la începutul anului 1949, ambasada sovietică din RDPC a alertat Kremlinul
cu privire la numeroasele incursiuni ale militarilor sud-coreeni, la nord de paralela 38. Pe
3 februarie 1949, ambasadorul sovietic din RDPC, Shtykov aducea la cunoștiința liderilor
sovietici faptul că APNC nu dispunea de un suficient număr de personal antrenat,
armamentul era total inadecvat stopării incursiunilor ARC.161
Kim Ir Sen a pus deschis problema invadării Sudului în cadrul convorbirilor sale
cu Stalin, din martie 1949. Relevant pentru poziția sovietică față de RDPC este următorul
schimb de replici ce a avut loc în cadrul întâlnirii din 5 martie 1949:
“Stalin întreabă câte trupe americane se află în Coreea de Sud.
Kim răspunde că sunt peste 20 000 de oameni.
Shtykov – aproximativ 15-20 de mii de oameni.
Stalin întreabă dacă există o armată națională coreană în sud.
Kim răspunde că există, numărând în jur de 60 000 de oameni.
Stalin întreabă dacă acest număr include numai armata regulată sau și poliția.
Kim răspunde că include numai armata regulată.
Stalin (glumind) întreabă vă e frică de ei?
Kim – Nu ne este frică, dar am dori să avem și unități navale.
Stalin întreabă care armată e mai puternică – de nord sau de sud.
Pak Hon-yong (Ministrul de Externe al RDPC – n. a.) răspunde că armata de nord
e mai puternică. …”
De remarcat e faptul că în aceste discuții nu s-a pus direct chestiunea invadării
Sudului, aceste convorbiri având mai mult o valoare informativă reciprocă. Restul
160 Prezenta ipoteză răzbate din documentele recent declasificate de autoritățile rusești. Ceea ce nu știau
însă sovieticii era faptul că partea americană evita și ea implicarea într-un potențial conflict între cele două
state coreene.
161 Evgueni Bajanov, „ Assessing the politics of the Korean War 1949-1951”, în „Cold War International
History Project Bulletin”, Woodrow Wilson International Center for Sholars, Washington DC, nr. 6-7,
1995-1996, p.54
74
discuțiilor au avut un caracter economic, vizându-se în special obținerea unui ajutor cât
mai consistent din partea Uniunii Sovietice.162
În cadrul discuțiilor purtate, la 7 martie 1949 Kim Ir Sen a afirmat :
“ Noi considerăm că situația actuală face necesară și posibilă eliberarea țării
prin intermediul mijloacelor militare”.163
Răspunsul liderului sovietic nu a fost unul favorabil solicitărilor comuniștilor nordcoreeni.
Stalin a refuzat să sancționeze o asemenea acțiune militară a APNC, invocând în
acest sens insuficienta pregătire militară a armatei nord-coreene, ca și angajamentul luat
de SUA și URSS în menținerea paralelei 38 ca limită de demarcație între cele două state.
Mai mult, liderul sovietic a afirmat că Uniunea Sovietică va furniza sprijin Coreei de
Nord, numai în cazul în care aceasta este victima unei agresiuni externe, adăugând apoi:
”Paralela 38 trebuie să fie pașnică. Este foarte important acest lucru”.164
După întoarcerea lui Kim Ir Sen în RDPC, situația nu s-a îmbunătățit deloc. Pe 17
aprilie 1949, Stalin l-a înștiințat pe Shtykov de iminentul atac al RC împotriva RDPC,
ambasadorul sovietic confirmând acest avertisment, a adăugat că un război de proporții se
pregătește în regiune și că se îndoia de capacitatea APNC de a face față acetui război.
Uniunea Sovietică era clar deranjată de declanșarea unui război din regiune și era frustrată
de faptul că nu disponuea de mijloacele necesare prevenirii războiului (de altfel, în
nenumărate rânduri, Stalin i-a reproșat ambasadorului sovietic din RDPC, faptul că nu a
știut să administreze corect, din poziția importantă în care se afla, criza politică și
militară-respectiv menținerea unui climat pașnic în zona paralelei 38-care se profila în
viitorul apropiat).
Pe parcursul lunilor august-septembrie 1949, nord-coreenii au exercitat noi
presiuni asupra Moscovei, sperând să convingă liderii sovietici de necesitatea unificării
pe cale militară a Coreei.165
Argumentele invocate de nord coreeni erau următoarele166:
162 Pentru o perspectivă mai largă asupra discuțiilor purtate de Stalin cu Kim Ir Sen la 5 Martie 1949 vezi:
Kathryn Weathersby, "Korea, 1949-50, To Attack, or not to Attack? Stalin, Kim Il Sung, and the Prelude
to War”, “ Document I : Stalin’s Meeting with Kim Il Sung, Moscow, 5 March 1949” în „Cold War
International History Project Bulletin” … nr. 5, 1995, p.4-6
163 Harry M. Crocker, op. cit., p.17
164 Evgueni Bajanov, , op. cit. , p.54
165 Harry M. Crocker, op. cit., p.17
166 Evgueni Bajanov, op. cit., p.54 , 87
75
– o reunificare pașnică era imposibilă;
– populația coreană dorește reunificarea și nu ar accepta pierderea acestei
oportunități;
– APNC era net superioară ARC;
– după retragerea trupelor americane din RC paralela 38 și-a pierdut
semnificația anterioară;
În cele din urmă, Stalin și-a schimbat atitudinea față de situația din peninsula
coreană, trimițând în 11 septembrie 1949 noi instrucțiuni ambasadorului sovietic din
RDPC ( mai exact din Pyongyang ), solicitându-i acestuia să studieze implicațiile politice
și militare pe care le-ar avea pe plan internațional un atac asupra RC. Răspunsul
ambasadei sovietice din Pyongyang, din 14 septembrie 1949, nu era unul extrem de
favorabil nord-coreenilor.
Astfel, pe 24 septembrie, Biroul Politic al PCUS, de la Moscova, a respins cererea
nord-coreenilor de a declanșa atacul asupra Sudului. Una dintre rațiunile care a stat la
baza luării unei atare decizii era faptul că APNC nu era suficient de pregătită pentru a
face față cu succes unei atare campanii militare, și în plus „ foarte puțin s-a făcut
pentru ridicarea maselor sud-coreene pentru o luptă activă”.
O altă rațiune era aceea potrivit căreia, un atac neprovocat din partea RDPC
asupra RC, „ ar da americanilor pretextul pentru tot felul de interferențe în afacerile
coreene ”167.
O analiză mai atentă asupra acestei ultime decizii sovietice, ne dezvăluie faptul că
de această dată, sovieticii nu au mai respins ferm posibilitatea unui atac militar asupra
RC, ci doar amâna această acțiune, condiționând-o de o mai bună pregătire a APNC.
Această schimbare în atitudinea Moscovei, chiar și moderată, i-a încurajat pe
liderii comuniști nord-coreeni să continue demersurile pe lângă URSS, exercitând o
veritabilă presiune în acest sens. Pe 17 ianuarie 1950, Kim Ir Sen i se destăinuia lui
Ignatiev și Pelishenko:
„ Oamenii din partea de sud a Coreei au încredere în mine și se bazează pe
puterea noastră armată … .Oamenii din sud știu că avem o armată bună. În ultimul timp
nu mai dorm noapte, gândindu-mă cum să rezolv problema unificării întregii țări. Dacă
167 Ibidem, p.87
76
problema eliberării populației din partea de sud a Coreei și cea a unificării țării e
amânată, atunci pot pierde încrederea poporului corean” .168
Tot cu acest prilej, Kim Ir Sen a cerut permisiunea de a face o nouă vizită la
Moscova, pentru a cere din nou liderului sovietic permisiunea pentru acțiunea ofensivă.
După ce Shtykov i-a transmis liderului sovietic solicitările nord-coreene, în
răspunsul său, din 30 ianuarie 1950, Stalin afirma :
“ Înțeleg insatisfacțiile Tovarășului Kim Ir Sen, dar trebuie să înțeleagă că o
problemă atât de complicată, cu privire la Coreea de Sud … necesită o pregătire
meticuloasă. Trebuie astfel organizată încât să nu apară riscuri majore. Dacă vrea să
discute cu mine cu privire la această chestiune, atunci sunt mereu dispus să-l primesc și
să discut cu el … . Sunt pregătit să-l ajut în această chestiune”.169
Ambasadorul sovietic la Pyongyang, a avut grijă să transmită răspunsul liderului
sovietic autorităților nord-coreene ( în speță lui Kim Ir Sen ).170
Așadar liderul sovietic în sfârșit aprobase ambițiile militare nord-coreene.171Kim Ir
Sen și delegația nord-coreană și-au petrecut aproape toată luna aprilie la Moscova.
Principala problemă discutată, a fost , cum era de așteptat, unificarea Coreei prin
intermediul mijloacelor militare. Stalin a adoptat o atitudine de susținere a solicitărilor
168 Prezentul citat răzbate indirect dintr-o telegramă trimisă de ambasadorul sovietic în RDPC, Shtykov lui
Vâșinsky în 19 ianuarie 1950. Pentru o perspectivă mai largă vezi: Kathryn Weathersby, "Korea, 1949-50,
To Attack, or not to Attack? Stalin, Kim Il Sung, and the Prelude to War”, “Document VI : Ciphered
telegram from Shtykov toVyshinsky, 19 january 1950 ” în „Cold War International History Project
Bulletin” … nr. 5, 1995, p.8
169 Evgueni Bajanov, op. cit. , p.87
170 Shtykov i-a transmis lui Stalin,prin intermediul unei telegrame, în 31 ianuarie 1950, conversația pe care
a avut-o cu Kim Ir Sen în 30 ianuarie 1950. Cu acest prilej, Shtykov i-a transmis lui Stalin că acordul său
pentru o nouă vizită a liderului comunist corean la Moscova, pentru a discuta chestiunea reunificării Coreei,
a fost primită de acesta din urmă „cu mare satisfacție”. Pentru o perspectivă mai largă asupra acestei
telegrame, vezi : Kathryn Weathersby „ New Russian Documents on the Korean War ”, „ 1.31 January
1950, ciphered telegram, USSR Ambasador to the Democratic People’s Republic of Korea (DPRK) T.F.
Shtykov to Soviet leader Joseph Stalin re meeting with North Korean leader Kim Il Sung ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.36
171 Interesant ne apare a fi faptul că exact în această perioadă delegația chineză condusă de Mao Zedong se
afla la Moscova. Cu toate acestea, în convorbirile purtate de sovietici cu liderii chinezi (nu numai cele la
nivel înalt dintre Mao și Stalin), problema coreană, a fost adusă în discuție de mai multe ori, dar sovieticii
nu au dezvăluit nimic chinezilor despre decizia de declanșare a războiului din Coreea și nici de preconizata
vizită a lui Kim Ir Sen la Moscova. Vezi în acest sens : Odd Arne Westad “ Stalin’s conversations – Talks
with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou Enlai, august-september 1952 ”, în
„Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.4-9, Idem "Fighting for
Friendship: Mao, Stalin and the Sino Soviet Treaty of 1950 " în „Cold War International History
Project Bulletin” Woodrow Wilson International Center for Sholars, Washington DC 1996-1997, nr. 8-9,
p. 226-236 sau http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98
77
nord-coreene, subliniind chiar modalitățile de pregătire a acestui război. Din păcate
transcriptul discuției din aprilie 1950, nu a fost găsit, dar consultarea unor surse adiacente
(memorii și mărtuii ale unor persoane prezente la discuții) face posibilă o reconstituire
parțială a convorbirilor.
Așadar de ce și-a schimbat radical Stalin atitudinea vis a vis de chestiunea
coreană? E o întrebare dificilă, însă unii exegeți au emis unele impoteze plauzibile ( în
lipsa documentelor, ele însă rămân simple ipoteze). Astfel E. Bajanov enumeră patru
factori care au contribuit la schimbarea atitudinii sovietice în această problemă172:
– victoria comuniștilor în China;
– crearea de către sovietici a propriei bombe atomice;
– înființarea NATO și tensionarea relațiilor cu Vestul;
– perceperea greșită a unei slăbiri a poziției SUA și a dorinței sale de a se
implica militar în Asia;
Este posibil ca Stalin să se fi temut (până în august 1949), ca o eventuală
intervenție militară americană în peninsula Coreană să degenereze într-un conflict major,
în care să poată fi folosite chiar armele nucleare. Această temere este însă repede risipită,
în momentul în care sovieticii își dezvoltă propriul arsenal nuclear (august 1949). Deși în
acestă perioadă arsenalul nuclear sovietic trebuie să fi fost foarte redus numeric, totuși
acesta se constituia într-o veritabilă contrabalansare a puterii nucleare americane. În plus
Stalin probabil că știa faptul că nici arsenalul nuclear american nu excela sub raport
numeric, și aceasta probabil prin intermediul spionilor sovietici. Donald Maclean, cel mai
cunoscut dintre spionii sovietici, probabil a transmis autorităților Uniunii Sovieitice
faptul că americanii nu aveau mai mult de 30 de focoase nucleare asamblate, la începutul
anului 1948.173
Fabricarea de către sovietici a propriei bombe atomice, în gândirea strategică
sovietică reducea astfel riscul angajării americanilor într-un război nuclear, deschizând
drumul către un război convențional, război în care sovieticii se bucurau de o relativă
superioritate. Cu toate acestea Stalin era convins de faptul că o intervenție americană în
Peninsula Coreeană putea degenera într-un conflic direct între URSS și SUA, conflict în
172 vezi Evgueni Bajanov, op. cit., p.87
173 Patrick C. Roe, op. cit., p. 85-86
78
care cu siguranță armele nucleare ar fi fost folosite. Din acest motiv, Stalin, încă din
decembrie 1949, a definit poziția sovietică față de un eventual conflict militar în Coreea:
în primul rând Coreea nu era atât de importantă din punct de vedere strategic pentru
Uniunea Sovieitică încât aceasta să riște un conflict cu SUA, iar în al doile rând URSS nu
își lua nici un angajament de a interveni militar în Coreea în cazul în care americanii se
implicau.174 Odată stabilite aceste două principii, Stalin și-a oferit întregul suport lui Kim
Ir Sen (prin telegrama din 30 ianuarie 1950).
Un factor adițional care a contribuit la luarea deciziei de sprijinire a RDPC de
către URSS, ar putea fi și nevoia stringentă a sovieticilor de a consolida regimurile
comuniste din estul Europei. Înfrângerea de către occidentali a Blocadei Berlinului,
Crearea NATO și instituirea guvernului Republicii Fedreale Germania au scăzut
prestigiul internațional al Moscovei, chiar dacă aceast fapt nu a avut consecințe din cele
mai importante, totuși a lezat orgoliul Moscovei. În luarea hotărârii sale de sprijinire a
APNC, Stalin s-a bazat și pe afirmațiile liderului nord-corean Kim Ir Sen, care susținea că
viitorul conflict nu va dura mai mult de trei zile, armata nord-coreană bazându-se și pe un
număr de cca. 200 000 de comuniști aflați în RC.175
3.2 Poziția Chinei vis-a-vis de un potențial conflict
corean
O altă chestiune care necesită câteva considerații este cea a refuzului lui Stalin de
a-i împărtăși lui Mao Zedong, decizia sa de sprijinire a nord-coreenilor (Mao se afla în
ianuarie 1950 încă la Moscova ). Așadar de ce Stalin nu l-a înștiințat pe Mao Zedong de
noua sa decizie? În lipsa documentelor referitoare la această chestiune putem doar
specula pe marginea rațiunilor care au stat la baza luării unei atare decizii. O posibilă
expicație ar fi aceea că Stalin dorea să se implice direct în chestiunea coreană, fără
interferența chinezilor, urmând ai pune pe aceștia din urmă în fața faptului împlinit. La
Moscova Mao insistase asupra cuceririi Taiwan-ului, dar răspunsul lui Stalin a fost unul
174 Harry M. Crocker, op. cit., p.19
175 Această ipoteză este susținută de Ministrul de Externe sovietic V. Molotov. Vezi în acest sens Harry M.
Crocker, op. cit., p.21
79
negativ. Era dificil pentru sovietici să obțină acordul direct al chinezilor pentru
declanșarea unui conflict militar în Coreea, atâta timp cât încă teritoriul chinez nu era pe
deplin unificat și pacificat. În atare condiții chinezii în mod sigur formulau obiecții,
urmărind amânarea operațiunilor militare din Coreea, dar puși în fața faptului împlinit nu
mai aveau altă alternativă decât acceptarea noii situații.
În întâlnirea sa cu Mao Zedong, din mai 1949, Kim Ir Sen a susținut că războiul în
Coreea este inevitabil. Mao a afirmat :
“ Dacă este necesar noi vă putem oferi soldați chinezi, toți suntem la fel,
americanii nu vor observa diferența”.176
Apoi Mao Zedong l-a avertizat pe Kim Ir Sen să nu avanseze în Coreea de Sud în
viitorul apropiat. Liderul chinez a argumentat acest avertisment prin climatul
internațional nefavorabil și prin preocuparea comuniștilor chinezi de a finaliza mai întâi
războiul civil. Prin urmare, Mao susținea amânarea războiului din Peninsula Coreană
până când întreaga Chină va fi unită sub comanda comuniștilor.
În mai 1950, într-o întrevedere cu ambasadorul RDPC, Mao Zedong a susținut că
unificarea pașnică a Coreei era imposibilă, fiind necesare în acest sens recurgerea la
mijloace militare.Tot cu acest prilej Mao a susținut că amenințarea americană în cazul
declanșării războiului din Coreea era una minoră:
“ Cu privire la americani, nu trebuie să ne fie frică de ei. Americanii nu vor
declanșa un al treilea război mondial pentru un teritoriu atât de mic”.177
După vizita la Moscova din aprilie 1950 a lui Kim Ir Sen, vizită de care Mao
Zedong pare să nu fi știut nimic, Stalin l-a autorizat pe ambasadorul sovietic de la Beijing
176 Evgueni Bajanov, op. cit., p.87
177 Aceste chestiuni răzbat indirect dintr-o telegramă transmisă de Shtykov lui Vâșinsky pe 12 mai 1950.
Prezenta telegramă descrie întâlnirea dintre Shtykov și Kim Ir Sen din 12 mai 1950, prilej cu care liderul
comunist nord-corean l-a informat pe ambasadorul sovietic despre scrisoarea trimisă de Li Zhou-yuan
(ambasadorul RDPC la Beijing), scrisoare care descria detaliile discuției avute de acesta cu Mao Zedong și
Zhou Enlai. În cadrul acestor discuții s-a preconizat și vizita lui Kim Ir Sen la Beijing, singura problemă
fiind caracterul acestei vizite: oficial sau neoficial (dacă nord-coreenii începeau operațiunile militare asupra
Sudului, atunci vizita trebuia să aibă un caracter neoficial). Pentru o perspectivă mai largă, vezi: Kathryn
Weathersby „ New Russian Documents on the Korean War ”, „13. 12 May 1950 ciphered telegram,
Shtykov to Vyshinsky re meeting with Kim Il Sung” în „Cold War International History Project
Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.38-39
80
să transmită liderilor comuniști chinezi următoarele: “ Tovarășii coreeni ne-au vizitat
recent. Vă voi informa asupra rezultatelor conversațiilor noastre”.178
În paralel, Kim Ir Sen a cerut permisiunea autorităților chineze pentru a efectua o
vizită în China, tocmai pentru a executa instrucțiunile primite de la Stalin, respectiv
continuarea planurilor de război numai dacă și chinezii susțineau această idee. În ajunul
acestei vizite, Kim Ir Sen i-a spus ambasadorului sovietic că nu intenționează să ceară
nimic de la chinezi, deoarece „ toate cerințele sale au fost satisfăcute la Moscova ”.179
Informat de Kim Ir Sen, cu ocazia vizitei sale la Beijing din mai 1950, de decizia
RDPC de a ataca RC, Mao Zedong a cerut Moscovei informații suplimentare. În 14 mai
1950, Stalin i-a transmis următoarele informații lui Mao Zedong :
„ În discuțiile cu tovarășii coreeni, Filippov ( alias Stalin – n. a.) și prietenii săi
au exprimat opinia potrivit căreia datorită schimbării situației internaționale, sunt de
acord cu propunerile de unificare ale coreenilor. Decizia finală asupra acestei chestiuni
trebuie luată în comun de tovarășii chinezi și coreeni. Dacă tovarășii chinezi nu sunt de
acord, decizia trebuie amânată până la o nouă discuție ”.180
Inițial, Mao a obiectat asupra momentului ales de nord-coreeni pentru atac,
susținând ideea potrivit căreia momentul era inoportun deoarece comuniștii chinezi nu
reușiseră încă pe deplin să pacifice țara. Cu toate acestea, Mao nu a reușit să ofere o
explicație coerentă pentru a refuza acordarea ajutorului chinez nord-coreenilor. Din
moment ce chinezii înșiși se aflau într-un plin proces de unificare, era ilogic să refuzi
nord-coreenilor aceiași acțiune.
Astfel, în discuțiile cu liderii comuniști nord-coreeni, Mao a aprobat analiza
acestora asupra situației din Peninsula Coreană și a subliniat faptul că RPC va susține o
rapidă soluție militară, de al cărei succes nu se îndoia. Am văzut mai sus rațiunea
principală care a contribuit la schimbarea atitudinii lui Mao Zedong de la o acțiune
militară nord-coreană mai îndepărtată la una imediată. A fost această rațiune singura care
a determinat noua poziție chineză ? Probabil că nu, dar în orice caz a fost cea care a
prevalat. Așadar care sunt factorii secundari care au contribuit la schimbarea atitudinii lui
Mao Zedong ?
178 Evgueni Bajanov, op. cit., p.87
179 Ibidem
180 Ibidem, p.88
81
Suportul acordat nord-coreenilor ar fi demonstrat loialitatea Chinei față de
comunism și de asemenea ar fi influențat în mod favorabil relațiile de prietenie cu URSS
(statuate deja prin Tratatul Sino-Sovietic semnat la 14 februarie 1950). Aceasta ar fi
favorizat creșterea achiziționării de către China a echipamentului militar sovietic,
echipament de care AEP avea neapărată nevoie. În plus susținerea acțiunii militare a
nord-coreenilor, ar fi dus la creșterea prestigiului internațional al Chinei, cu costuri mici
sau chiar deloc (Mao era foarte încrezător în victoria rapidă a APNC). Aceasta ar fi
transformat China într-un model asiatic de stat „ revoluționar ”.
Dacă asaltul APNC asupra RC se finaliza cu o victorie rapidă, China avea numai
de câștigat, fără să-și fi trimis trupe în Peninsula Coreană. Victoria APNC ar fi asigurat
controlul comunist asupra Peninsulei Coreene, control care ar fi garantat securitatea
bazinului industrial din Manciuria. Evident din acest scenariu lipsea intervenția militară
americană. După cum am văzut mai sus, Mao Zedong minimalizase posibilitatea
intervenției militare americane.181 Încrezător într-o victorie rapidă, Mao Zedong
considera că americanii vor fi incapabili să intervină rapid în Peninsula Coreană, pentru a
preveni colapsul RC. Practic liderul comunist chinez considera că americanii vor fi luați
prin surprindere de atacul APNC și incapabili să reacționeze rapid vor fi puși în fața
faptului împlinit. Firește că în acest scenariu se miza pe victoria rapidă a nord-coreenilor.
De altfel Mao Zedong era conștient de faptul că RPC era incapabilă să susțină un efort de
război de durată în Peninsul Coreană, el însuși recunoscând în prima convorbire cu
Stalin, din 16 decembrie 1949 că RPC avea nevoie de 3-5 ani de pace pentru aducerea
economiei chineze la nivelul antebelic și că forțele militare comunist erau inadecvat
echipate pentru lupta împotriva „ forțelor imperialiste ”.182
Putem specula, pe baza celor mai sus menționate, faptul că RPC practic nu viza o
implicare militară pe scară largă în Coreea. Probabil liderii comuniști chinezi considerau
că APNC era pe deplin capabilă să-și îndeplinească „misiunea”, doar un minimum de
asistență chineză fiind necesar. O analiză profundă asupra evenimentelor anterioare
181 vezi în acest sens Kathryn Weathersby „ New Russian Documents on the Korean War ”, „13. 12 May
1950 ciphered telegram, Shtykov to Vyshinsky re meeting with Kim Il Sung” în „Cold War International
History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.38-39
182 vezi în acest sens “ Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950,
and with Zhou Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”,
…, nr. 6-7, 1995-1996, p.5.
82
declanșării Războiului din Coreea, relevă faptul că nu Uniunea Sovietică a instigat
inițierea conflagrației, ci mai degrabă Kim Ir Sen. Acesta prin manevre și presiuni
politice a reușit în cele din urmă să obțină sprijinul atât al Uniunii Sovietice cât și al
Chinei, însă nu trebuie scăpat din vedere faptul că acest „succes” obținut de liderul
comunist nord-corean survine și pe fondul tensionării scenei politice internaționale.
Acești doi aliați ai RDPC s-au angajat în susținerea războiului în mod diferit. Astfel dacă
Stalin l-a avertizat pe Kim Ir Sen că URSS nu va interveni militar direct în Coreea, Mao
Zedong a lăsat problema întervenției trupelor chineze deschisă. Dacă Mao Zedong a
supraestimat angajarea militară americană în conflictul din Coreea, tot el a supraestimat
și gradul de asistență militară pe care Uniunea Sovietică era dispusă să-l ofere. Rezultatul
a fost unul dezastruos, mai ales pe plan economic.
3.3 Invazia
Pe 25 iunie, la ora 4:40 a.m. atacul APNC asupra Coreei de Sud a început.183 În
ciuda realului devotament profesat de ARC, APNC profitând de deficiențele militare ale
sud-coreenilor au ocupat capitala Seul pe 29 iunie 1950. Decizia luată de Washington la
27 iunie 1950, referitoare la intervenția SUA în Coreea a cauzat îngrijorări profunde
comuniștilor (în special lui Mao Zedong, care minimalizase posibilitatea intervenției
militare americane în Coreea).
Înfrângerea ARC se datora în mare măsură și politicii profesate de Washington,
politică care avea la bază, paradoxal, tocmai necesitate prevenirii unui atac din partea RC
împotriva RDPC. John Muccio rezumă cel mai bine rațiunea călăuzitoare a politicii
americane vis a vis de Peninsula Coreană:
183 Într-un raport militar secret, datat 26 iunie 1950, Shtykov îi relata lui Zakharov toate pregătirile, de
concentrare în zona paralelei 38, a APNC, pregătiri inițiate la 12 iunie și finalizate la 24 iunie. Prezentul
raport deasemenea descrie detaliat operațiunile militare ale APNC din zilele 25-26 iunie, subliniind
totodată și deficiențele și carențele prestației armatei nord-coreene, ca și reacția RC și a oficialilor
americani de aici. Pentru o perspectivă mai largă vezi : Kathryn Weathersby „ New Russian Documents on
the Korean War”, „ 14.26 June 1950 top secret report on military situation by Shtykov to Comrade
Zakharov ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.39- 40
83
„ Dat fiind faptul că Rhee și Kim nu erau diferiți în ceea ce privește dorința de ași
uni țara militar, Statele Unite nu au avut altă alternativă decât să furnizeze Coreei de
Sud arme și echipamente limitate … Dacă Sudul ar fi obținut capacitatea de a invada
Nordul, ar fi făcut aceasta fără nici o ezitare”.184
Niles Bond pare să confirme opinia ambasadorului John Muccio:
„ Dacă Syngman Rhee ar fi avut mai mult echipament, e foarte posibil ca el să-l fi
folosit împotriva nord-coreenilor ”.185
Acestea par să fie rațiunile care au determinat o atare politică americană în RC,
politică tradusă într-un ajutor limitat în privința armamentului și a antrenării trupelor
ARC.
În iunie 1950 doar 25% din trupele sud-coreene erau antrenate corespunzător, și
35% din armament era inutilizabil. Statele Unite ale Americii refuzaseră să furnizeze
ARC tancuri și avioane de vânătoare. Au oferit în schimb ARC piese de artilerie, arme
anti-tanc și mine, însă în cantități insuficiente în condițiile unui conflict cu APNC. În
ciuda acestor deficiențe majore, ARC a depus eforturi uriașe pentru respingerea atacului
nord-coreenilor, fapt recunoscut și de consilierii sovietici din RDPC, care se așteptau la
dezertări masive din partea soldaților sud-coreeni.186 Mai mult, potrivit lui John Muccio
nici o unitate a ARC nu a dezertat.187
Pe cealaltă parte, APNC dispunea nu numai de o superioritate covârșitoare în
privința personalului militar angrenat pe câmpul de luptă, ci și de o superioritate în
privința calității echipamentului militar. Astfel APNC dispunea de un număr de 125 – 258
de tancuri T-34 (aparținând de Brigada de Tancuri 105), 1600 piese de artilerie și 178 de
avioane militare ( în plus nord-coreenii dispuneau și de câteva nave militare, care au
cucerit orașul-port Urutsyn ). Pe câmpul de suptă superioritate nord-coreenilor se traduce
astfel: 2 la 1 în privința personalului militar și a pieselor de artilerie, 6,5 la 1 în privința
184 “Richard D. McKinzie, oral interview of John J. Muccio”, 7 Decembrie 1973,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/muccio3.htm., 16.04.2004
185 “Richard D. McKinzie, oral interview of Niles W. Bond ”, 28 Decembrie 1973,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/bond.htm., 16.04.2004
186 Kathryn Weathersby „ New Russian Documents on the Korean War”, „ 14.26 June 1950 top secret
report on military situation by Shtykov to Comrade Zakharov ” în „Cold War International History
Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.40
187 “Richard D. McKinzie, oral interview of John J. Muccio”, 7 Decembrie 1973,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/muccio3.htm., 16.04.2004
84
blindatelor și 6 la 1 în privința avioanelor militare.188 Dar această superioritate nu este
similară și cu profesionalismul. Consilierii sovietici au raportat pe 26 iunie la Moscova că
în timpul operațiunilor din prima zi de atac comunicațiile au fost întrerupte, unitățile
APNC acționând necoordonat. Aceiași consilieri subliniau faptul că experiența de luptă
inadecvată a comandamentului nord-corean a determinat o folosire ineficientă a artileriei
și blindatelor.189
Prima reacție a oficialităților americane în fața izbucnirii războiului a fost una de
surpriză, deși grupul de consilieri americani din RC interpretaseră corect concentrările de
trupe nord-coreene în preajma paralelei 38, drept pregătiri pentru invazie și transmiseseră
aceste date la Washington.190 Răspunsul SUA a fost unul foarte rapid. Pe 27 iunie 1950,
președintele Truman a ordonat forțelor militare aeriene și navale ale SUA să sprijine
eforturile de rezistență ale ARC. Din rațiuni ce priveau prevenirea extinderii războiului,
Truman a ordonat Flotei a 7-a să ocupe poziții în preajma strâmtorilor Taiwan-ului. Se
viza evitarea oricărei acțiuni militare împotriva Taiwan-ului, mai ales din partea
Chinei.191
Statele Unite nu au adoptat decizia de intervenție în Coreea fără o aprinsă dispută,
mai mulți oficiali guvernamentali considerând că SUA ar trebui să nu se implice în acest
conflict. Generalul Omar Bradley, deși recunoștea necesitate barării oricărei agresiuni
sovietice, totuși a condus facțiunea care se pronunța împotriva intervenției în Coreea,
principalele sale argumente fiind lipsa de importanță strategică a Coreei și necesitatea
menținerii unității occidentale.192 Pe de altă parte partizanii intervenției își legitimau teza
implicării prin prevederile NSC-68, care propovăduia îngrădirea răspândirii
comunismului.
Raportul din 29 iunie 1950, redactat de “Joint Strategic Survey
Committee”(JSSC), sublinia:
188 Harry M. Crocker, op. cit., p.26
189 Kathryn Weathersby „ New Russian Documents on the Korean War”, „ 14.26 June 1950 top secret
report on military situation by Shtykov to Comrade Zakharov ” în „Cold War International History
Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.40
190 Patrick C. Roe, op. cit., p.27
191 Pentru o perspectivă mai largă vezi: “Jerry N. Hess oral interview of Walter H. Judd”, (congresman
din Minnesota 1943-1962),13 aprilie 1970, http://www.trumanlibrary.org/oralhist/judd.htm., 16.04.2004
192 Harry M. Crocker, op. cit., p.27
85
“ Capitularea Coreei de Sud în fața Coreei de Nord este inacceptabilă pentru Statele
Unite … . Națiunea noastră nu își poate permite pierderea prestigiului și a conducerii și
nici dezertarea unor anumite puteri mici și posibil chiar a unor puteri majore, acum
aliate cu Statele Unite, nu numai din Asia ci din întreaga lume”.193 Așadar, decizia de
intervenție a SUA în Coreea nu a fost bazată pe valoarea strategică și georgrafică a
acestei regiuni, ci pe doleanța americană de a-și menține credibilitatea internațională, a
cărei pierdere ar fi atras după sine o posibilă zguduire a alianței occidentale.
Printr-o surpriză totală, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a votat
susținerea eforturilor SUA de a sprijini Coreea de Sud. Aceasta fusese posibilă datorită
absenței reprezentantului URSS, care astfel nu a putut uza de dreptul său de veto. La 7
iulie 1950, Generalul MacArthur a primit comanda Forțelor Națiunilor Unite (FNU) din
Coreea. După ce Syngman Rhee a transferat comanda trupelor sud-coreene lui
MacArthur, acesta a devenit comandantul militar suprem din Coreea de Sud. 194
Directivele trimise de Joint Chiefs of Staff (JCS) lui MacArthur erau clare,
misiunea acestuia fiind “ să furnizeze un suport deplin forțelor sud-coreene și să curețe
Coreea de Sud de forțele nord-coreene ”. Tot JCS i-a transmis lui MacArthur să-i
“împingă pe nord-coreeni la nord de paralela 38”.195
Forțele militare americane s-au angajat în lupta cu APNC la 4 iulie 1950, însă
rezultatele au fost sub așteptări. Lipsa de experiență a armatei americane, echipamentul
militar depășit și strategia eronată de luptă au avut drept rezultat o victorie categorică a
nord-coreenilor. În următoarele două luni, armata americană s-a retras aprox. 150 de
mile. Eșecul forțelor americane se datorau în mare măsură inițiativei președintelui
Truman de a reduce efectivele militare americane după al doilea război mondial.
Înfrângerile suferite de americani nu au constituit o surpriză pentru oficialii
guvernamentali americani, care cunoșteu neajunsurile cu care se confruntau forțele
militare americane din Coreea.196
193 Ibidem
194 “Jerry N. Hess, oral interview of John J. Muccio”. … ,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/muccio1.htm., 16.04.2004
195 Harry M. Crocker, op. cit., p.28
196 vezi în acest sens: “Jerry N. Hess, oral interview of Karl R. Bendetsen”, 21 noiembrie 1972,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/bendet3.htm , 16.04.2004
86
La începutul lunii iulie 1950, oficialii americani au luat în discuție problema
folosirii armei atomice în Coreea. Posibila intervenție de partea APNC a Chinei sau a
URSS-ului, i-a determinat pe oficialii americani să elimine posibilitatea folosirii armei
atomice. Mai mult lipsa țintelor militare și prin urmare necesitatea de a ataca centrele
industriale ( pline cu civili), i-a făcut pe oficialii americani să respingă folosirea armei
atomice în Coreea, a cărei utilizare ar fi creat un curent internațional de opinie
antiamerican. Prin urmare autoritățile de la Washington au optat pentru folosirea pe mai
departe a armelor convenționale în războiul din Peninsula Coreană.
3.4 Decizia Chinei de a interveni în conflictul corean
În 30 iunie 1950, Chai Chengwen ( directorul serviciului secret chinez al
districtului militar de N-V ), împreună cu alți cinci ofițeri, a fost trimis să culeagă
informații privind eventuala intervenție chineză în conflictul corean. Prezentul grup a fost
deplasat la Ambasada Chineză din Coreea de Nord, având misiunea explicită de a analiza
condițiile care făceau necesară intervenția chineză.197 O atare acțiune poate fi pusă și pe
seama blocării de către forțele americane a Strâmtorii Taiwan, acțiune percepută de către
comuniștii chinezi drept o imixtiune americană în afacerile interne chineze.
Planurile chineze de intervenție în conflictul corean, au început la 7 iulie 1950,
după primirea de către Zhou Enlai a unei telegrame expediate de către Stalin la 5 iulie
1950. Această telegramă statua faptul că sovieticii “consideră oportună concentrarea
imediată a nouă divizii chineze, la granița sino-coreană, pentru acțiuni voluntare în
Coreea de Nord, în cazul în care inamicul trece de paralela 38 ”.198 Această telegramă,
sosită la 5 iulie 1950, deci la nici două săptămâni de la declanșarea de către APNC a
atacului asupra RC (25 iunie 1950), confirmă lipsa de încredere a lui Stalin în capacitatea
197 Harry M. Crocker, op. cit., p.30
198 Prezenta telegramă trimisă de Tovarășul Filippov (alias Stalin ) lui Zhou Enlai (tranzacție mijlocită de
Roshchin) se remarcă prin dimensiunile sale reduse , având ca subiect nu numai conflictul corean ci și
poziția sovieticilor vis a vis de presupusele survolări ale avioanelor sovietice a teritoriului manciurian
(ipoteză infirmată de Stalin). Pentru o perspectivă mai largă vezi: Kathryn Weathersby „ New Russian
Documents on the Korean War”, „ 5 july 1950, ciphered telegram , Filippov to Chinese Foreign Minister
Zhou Enlai (via Soviet ambassador to the People’s Republic of China N. V. Roshchin ”, în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.43
87
de luptă a armatei nord-coreene. Răspunsul chinezilor a constat în deplasarea Armatei
Chineze de Nord-Est (ACNE) în Manciuria, ca urmare a ordinului lui Mao Zedong din 7
iulie 1950. Autoritățile chineze nu i-au informat pe sovietici despre aceste mișcări de
trupe decât pe 13 iulie 1950, rațiunile unei atare decizii fiind încă necunoscute.
Potrivit ordinului lui Mao Zedong, în Manciuria au fost deplasate armatele
chineze: 38, 39, 40 și 42, acestea fiind printre cele mai bine pregătite și echipate trupe
chineze. Efectivul ACNE număra nu mai puțin de 260 000 de soldați (forță umană deloc
de neglijat). Armata Chineză de nord-Est dispunea de: 12 divizii de infanterie, 3 divizii
de artilerie, 3 regimente de artilerie anti-aeriană, un regiment de tancuri, 3 regimente de
camioane pentru transport, 1 regiment de geniști, 1 regiment de artilerie pentru apărare și
un regiment de cavalerie.199
Evident deplasarea unei atare forțe armate nu trebuia să fie observată de către
americani, ea semnificând clar intenția RPC de a interveni în conflictul corean. Prin
urmare autoritățile chineze s-au străduit, pe cât posibil, să ascundă această mișcare
masivă a trupelor chineze, astfel încât acestea să treacă în Manciuria neobservate.
Mișcarea trupelor nu a trecut neobservată de către analiștii americani, însă a fost greșit
interpretată: americanii nu au interpretat această deplasare a trupelor ca o intenție a
comuniștilor chinezi de a interveni în conflictul corean ci ca o întoarcere a trupelor
chineze în garnizoanele lor inițiale, ca urmare a încheierii războiului civil.200
În august 1950 APNC este oprită din înaintare, ceea ce l-a făcut pe Mao Zedong
să reflecteze mai profund la intervenția cât mai rapidă a trupelor chineze în Peninsula
Coreană. Intervenția militară chineză era văzută de către liderul comunist chinez ca
singura în măsură să asigure expulzarea FNU din Coreea. Mao Zedong a afirmat aceasta
într-o ședință a PCC de la începutul lunii august și în 5 august 1950 a ordonat ca ACNE
să fie pregătită pentru acțiuni ofensive în Coreea până la sfârșitul lunii septembrie.201
Probabil că liderul comunist chinez dorea evitarea unui război de uzură în Peninsula
Coreană, intrarea trupelor chineze în conflict fiind menită a împiedica FNU să-și
întărească pozițiile strategice în Coreea.
199 Harry M. Crocker, op. cit., p.30
200 Ibidem, p. 31
201 Chen Jian, " The Sino-Soviet Alliance and China's entry into the Korean War "…, p.26
88
Asaltul FNU de la Inchon, din 15 septembrie 1950 a năruit planul urzit de către
liderul comunist chinez. APNC, care continua asaltul neîncetat asupra liniei defensive a
FNU ( Perimetrul Pusnan ), a neglijat avertismentele sovietice și chineze privind un
posibil asalt de avengură al FNU. Prin urmare, forțele nord-coreene nu și-au luat
precauțiile necesare unei asemenea posibilități, astfel încât majoritatea APNK era acum
expusă unei posibile împrejmuiri din partea FNU.202
La 18 septembrie 1950 Stalin recomanda deplasarea APNC din fața amenințării
FNU, dar nord-coreenii nu s-au conformat acestei sugestii decât la 25 septembrie.203 La
această dată însă, era prea târziu, FNU reușind să încercuiască și să anihileze Armata 1 și
Armata 2 a APNC, nu mai puțin de 14 divizii nord-coreene fiind distruse, FNU cucerind
Seulul. Greșelile de strategie militară, profesate de APNC, i-au costat scump pe nordcoreeni:
în fața FNU se afla acum paralela 38, complet lipsită de apărare.204
La doar două săptămâni de la momentul Inchon, liderii comuniști nord coreeni au
recunoscut faptul că acțiunile APNC nu mai aveau un caracter unitar și că nu putea fi
202 Evgueni Bajanov, „ Assessing the politics of the Korean War 1949-1951”, în „Cold War International
History Project Bulletin”, … , nr. 6-7, 1995-1996., p.89
203 Prezenta telegramă face parte dintr-un set de documente sovietice referitoare la conflictul corean,
documente declasificate cu ocazia aniversării a 40 de ani de la încheierea Războiului din Coreea.Telegrama
în cauză, trimisă de Matveyev ( alias Zakharov) lui Fyn Si ( alias Stalin ), conține o descriere detaliată a
situației dezastruase a operațiunilor militare ale APNC, aflată acum în pericolul de a fi înconjurată de FNU
(un amănunt hilar al situației grave în care se afla armata nord-coreană este reprezentat de faptul că deși
trebuiau să sosească drept ajutor militar nu mai puțin de 3400 de camioane, partea nord-coreană se afla în
imposibilitatea de a furniza șoferii necesari acestor camioane, fiind nevoită să ceară ajutor RPC). Abia la 25
septembrie 1950 Kim Ir Sen ordonă retragerea trupelor nord-coreene din Coreea de Sud, trupe aflate în
pericolul de a fi capturate de FNU. Pentru o perspectivă mai detaliată vezi : Alexandre Y. Mansourov, „
Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New
evidence from the Russian Archives ”, „ Document 4: Ciphered Telegram from Matveyev (Zakharov) to
Fin Si ( Stalin) 26 [27] September 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-
7, 1995-1996, p.110
204 Într-o telegramă adresată de Shtykov lui Stalin și lui Andrei Gromyko la 29 septembrie 1950, acesta
relata întâlnirea pe care a avut-o cu Kim Ir Sen la 29 septembrie 1950. În cadrul acestor convorbiri, liderul
comunist chinez i-a făcut lui Shtykov o scurtă trecere în revistă a situației dezastruase în care se afla
APNC: retragerea trupelor nord-coreene eșuase din cauza lipsei de disciplină, iar Armatele 1 și 2 căzuseră
în mâinile „inamicilor”. Tot cu acest prilej Kim Ir Sen s-a consultat cu Shtykov cu privire la posibilitatea
trecerii de către FNU a paralelei 38. Kim Ir Sen dorea , în cazul în care FNU nu treceau paralela 38, să
formeze 15 noi divizii nord-coreene pentru continuarea luptei. În cazul în care FNU reluau ofensiva și peste
paralela 38, nord-coreenii se aflau în imposibilitatea de a rezista în fața ofensivei acestora. Pentru o
perspectivă mai detaliată vezi: Alexandre Y. Mansourov, „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to
enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”,
„Document 5: Ciphered Telegram ,Shtykov to Deputy Foreign Minister Andrei Gromyko and Instantsia
(Stalin), 29 September 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-
1996, p.110-111
89
vorba de o rezistență nord-coreană în cazul în care FNU treceau paralela 38.205 Dacă
liderii comuniști chinezi se grăbeau să-și pregătească trupele pentru intervenție, sovieticii
au început să se distanțeze de conflict pe două căi: pe de o parte prin chemarea acasă a
consilierilor sovietici din RDPC, iar pe de altă parte prin exercitarea unei presiuni tot mai
mari asupra autorităților chineze de a interveni militar în conflictul din Peninsula
Coreană.206
Între timp, la 29 septembrie 1950 Generalul MacArthur a reinstituit guvernul
Republicii Coreea ( guvern condus de Syngman Rhee) în cadrul unei ceremonii oficiale.
Ultima speranță a nord-coreenilor că FNU nu vor trece paralela 38, menținând astfel
statu-quo-ul antebelic ( ceea ce ar fi conferit nord-coreenilor timpul necesar pentru
reorganizarea APNC și reluarea ofensivei), a fost risipită când JCS a luat hotărârea de
sprijinire a planului lui MacArthur de cucerire a Coreei de Nord. Mai mult, Secretarul de
Stat George C. Marchall i-a transmis un mesaj încurajator lui MacArthur : “ Vrem să te
simți nestânjenit strategic și tactic în a acționa la nord de paralela 38 ”.207
La 1 octombrie 1950, la ora 3:00 a.m., după ce a primit solicitarea diperată de
ajutor din partea lui Kim Ir Sen, Stalin a dictat imediat o telegramă adresată lui Mao
Zedong și Zhou Enlai, telegramă ce a fost de urgență expediată la Beijing, liderul sovietic
cerând omologului său chinez trimiterea în Peninsula Coreană a cinci-șase divizii
205 Prezenta ipoteză răzbate dintr-o telegramă adresată de Kim Ir Sen și Pak Hon-Yong (lider comunist sudcorean)
lui Stalin la 29 septembrie 1950. Telegrama în cauză, dincolo de formulele introductive, în care cei
doi lideri comuniști își exprimă „gratitudinea” față de Stalin, face un bilanț realist asupra situației anarhice
în care se afla APNC. În opinia celor doi, APNC a ajuns în situația aceasta din două motive: pe de o parte
din cauza asaltului de la Inchon, iar pe de altă parte din cauza bombardamentului intens profesat de FNU.
Interesant este faptul că, spre deosebire de telegrama anterioară, Kim Ir Sen pare acum convins de faptul că
FNU vor trece paralela 38. Prin urmare, în prezenta telegramă se solicita URSS să furnizeze o forță aeriană
consistentă ( deși cei doi lideri comuniști au recunoscut că nu aveau piloți antrenați), asistență militară și
formarea unor detașamente de voluntari din toate țările comuniste, cu scopul declarat ca Peninsula Coreană
să nu devină „o colonie a imperialismului SUA”. Pentru o perspectivă mai largă vezi: Alexandre Y.
Mansourov, „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War September 16 – October
15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „ Document 6: Ciphered Telegram DPRK Leader
Kim Il Sung and South Korean Communist leader Pak Hon-Yong to Stalin (via Shtykov), 29 September
1950 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.111-112
206 Alexandre Y. Mansourov, „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War
September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.98
207 Ibidem
90
chineze, cu scopul de a apăra paralela 38, oferind astfel trupelor nord-coreene răgazul
necesar pentru regrupare și reorganizare.208
În seara zilei de 1 octombrie 1950, Stalin a aprobat planul rezoluției sovietice (
plan elaborat de Ministerul de Externe sovietic și aprobat anterior de Gromyko), plan
referitor la încetarea ostilităților din Peninsula Coreană. La ora 9:15 p.m. (ora Moscovei),
ambasadorul sovietic la Beijing, Roshchin, a înmânat planul rezoluției sovietice lui Zhou
Enlai. La ora 10:45 p.m. Zhou Enlai s-a întâlnit din nou cu Roshchin și l-a informat pe
acesta din urmă că rezoluția sovietică a fost aprobată de Mao Zedong. O oră mai târziu,
după de a fost înștiințat de acceptul chinezilor, Stalin a ordonat trimiterea de urgență a
planului de rezoluție reprezentantului sovietic la Națiunile Unite. Astfel, pe 2 octombrie
1950, Vyshinsky a prezentat Comisiei Politice a Adunării Generale planul rezoluției
sovietice. Acesta stipula încetarea imediată a focului, urmată de retragerea trupelor
străine de pe teritoriul Peninsulei Coreene și organizarea de alegeri generale, alegeri
supraveghiate internațional.209
Totuși, după succesul debarcării de la Inchon, după recucerirea Seulului și după
dezbinarea APNC, o eventuală încetare a focului era inacceptabilă pentru occidentali ( în
speță pentru SUA). În fapt, decizia SUA de a trece paralela 38 devenise acum una
oficială.
La 1 octombrie 1950 elemente ale diviziei a treia a ARC au trecut paralela 38,
fiind urmate abia la 7 octombrie 1950 de FNU.210 Pe 2 octombrie 1950 aflând de trecerea
208 În prezenta telegramă Stalin aruncă vina dezmembrării și prăbușirii APNC pe seama comandanților
militari nord-coreeni, care în opinia sa au eșuat în a duce la bun sfârșit ordinele lui Kim Ir Sen referitoare la
retragerea principalelor forțe militare nord-coreene din Sud. Tot în telegrama în cauză, Stalin îi transmitea
omologului său chinez faptul că liderii sovietici îi avertizaseră pe comuniștii nord-coreeni cu privire la
consecințele devastatoare pe care le-ar avea o eventuală debarcare a trupelor SUA la Inchon, încă înainte de
16 septembrie 1950. Cu toate acestea, Stalin s-a ferit să-l acuze pe Kim Ir Sen de eșecul militar al APNC,
afirmând că liderul comunist nord-corean este un partener de încredere. Pe de altă parte, Stalin i-a informat
de Mao Zedong și pe Zhou Enlai că după căderea Seulului în mâinile FNU, APNC nu mai era capabilă să
opună rezistență americanilor, iar drumul către paralela 38 era lipsit de orice apărare. Cel mai semnificativ
fragment al telegramei este acela în care Stalin îi cere lui Mao Zedong , dacă este posibil „ să trimită
imediat cel puțin cinci sau șase divizii de-a lungul paralelei 38, astfel încât tovarășii coreeni să aibă
posibilitatea de a regrupa și forma forțe militare, la nord de paralela 38 sub protecția trupelor chineze”.
Pe mai departe, Stalin a insistat ca aceste trupe să aibă un caracter de trupe voluntare. Pentru o perspectivă
mai detaliată vezi: Alexandre Y. Mansourov, „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the
Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „ Document
10: Ciphered Telegram, Filippov to Mao Zedong and Zhou Enlai, 1 October 1950 ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.114
209 Alexandre Y. Mansourov, , op. cit., p.99-100
210 Harry M. Crocker, op. cit., p.46
91
trupelor sud-coreene dincolo de paralela 38, Stalin a trimis de urgență o telegramă lui
Matveyev (alias Zakcharov), cerându-i acestuia pe un ton imperativ sa facă tot ce-i stă în
putință pentru a aduce rămășițele APNC (împrăștiate în sud) în nord, și să mențină linia
frontului de-a lungul paralelei 38.211
Răspunsul chinez la telegrama sovietică din 1 octombrie a determinat vii
dezbateri în cadrul PCC. Dacă în august 1950, Mao Zedong ordonase ACNE să fie
pregătită pentru acțiuni militare în Coreea până la sfârșitul lunii septembrie212, acum
poziția chineză cunoaște unele nuanțări. În octombrie 1950 între liderii comuniști chinezi
existau opinii divergente cu privire la implicarea militară chineză în Coreea. Mao Zedong
era partizanul de netăgăduit al implicării militare chineze în conflictul corean și drept
urmare el însuși a redactat o telegramă de răspuns la cererile lui Stalin (anexa X). În
prezenta telegramă, Mao Zedong îl informa pe Stalin de faptul că liderii comuniști
chinezi au decis: „ să trimitem o parte a trupelor noastre sub numele de Voluntari în
Coreea, pentru ajutarea tovarășilor coreeni în lupta lor cu trupele Statelor Unite și cu
câinele lor Syngman Rhee”.213 (anexa X)
Mai mult Mao Zedong a subliniat faptul că deși intervenția Chinei în Peninsula
Coreană ar putea provoca un război deschis cu SUA, totuși RPC își asumă acest risc de
dragul ajutorării camarazilor nord-coreeni. Tot în prezenta telegramă liderul comunist
chinez a subliniat faptul că fără asistență militară sovietică , trupele chineze ce urmau a fi
trimise în Peninsula Coreană nu aveau mari șanse de succes în confruntarea cu trupele
americane. În această ordine de idei, Mao Zedong i-a cerut lui Stalin să răspundă clar:
„ … dacă Uniunea Sovietică poate sau nu să ne acorde asistență în aprovizionarea cu
arme, dacă poate să trimită o forță aeriană de voluntari în Coreea și dacă poate
desfășura un număr mare de unități de forțe aeriene pentru a ne ajuta în întărirea
211 Pentru o perspectivă mai largă vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s
decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian
Archives ”, „ Document 11: Ciphered Telegram Chan Fu (Stalin) to Matveyev (Zakharov) 2 October
1950 ”, în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 114
212 Vezi în acest sens nota 195
213 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.56, Idem „ China’s Road to the Korean War ”,
Columbia University Press, New York, 1994, http://www.ciaonet.org/book/chen/auth.html , 16.05.2004 sau
Idem " The Sino-Soviet Alliance and China's entry into the Korean War "… , p.29
92
apărării aeriene în Beijing, Tianjin, Shenyang, Shanghai și Nanjing în cazul în care
Statele Unite își folosesc forțele aeriene pentru a bombarda aceste locații ”.214
Cu toate acestea, se pare că Mao Zedong nu a trimis această telegramă
omologului său sovietic, probabil datorită opiniilor împărțite din cadrul liderilor
comuniști chinezi, ca și din rațiunea de a avea o bază solidă în negocierile cu sovieticii,
negocieri vizând acordarea de asistență militară sovietică Chinei. Potrivit surselor
sovietice, Mao Zedong s-a întâlnit cu ambasadorul sovietic la Beijing, N. V. Roshchin, pe
2 octombrie, informându-l pe acesta din urmă că trimiterea de voluntari chinezi în
Peninsula Coreană „ ar putea avea consecințe serioase ”, inclusiv „ provocarea unui
conflict deschis între Statele Unite și China ”.215 Prezentele afirmații răzbat din telegrama
trimisă de N. Roshchin lui I. V. Stalin pe 3 octombrie 1950 (anexa XI), telegramă în care
este cuprins răspunsul lui Mao Zedong la cererile sovietice formulate prin telegrama din
1 octombrie 1950. Prin urmare, Mao Zedong considera că RPC trebuie „ sa dea dovadă
de precauție ” vis a vis de problema coreană.216
Mao Zedong a argumentat noua poziție a Chinei pe baza a trei rațiuni. În primul
rând, în opinia liderului comunist chinez, armata chineză era slab echipată, prost pregătită
și avea șanse minime în a înfrânge moderna armată americană, „care ne-ar putea obliga
să ne retragem ”.217 În al doilea rând intervenția chineză în conflictul corean ar duce „
mai mult ca probabil ” la un conflict deschis cu SUA, conflict în care, în virtutea
Tratatului Sino-Sovietic din 1950, URSS urma să fie și ea implicată, „ și problema
devenea astfel extrem de gravă”.218 În fine, un al treilea motiv invocat de liderul comunist
chinez, pentru a argumenta noua poziție chineză, a fost legat de instabilitatea recent
createi republici chineze. În viziunea sa, după anii de război civil, populația Chinei avea
nevoie de pace, iar o eventuală intervenție militară chineză în Peninsula Coreană, ar fi
provocat resentimente profunde din partea populației vis a vis de noul guvernământ.219
214 Ibidem
215 Pentru o perspectivă mai largă vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s
decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian
Archives ”, „ Document 12 : Ciphered Telegram from Roshchin in Beijing to Filippov (Stalin), 3
October 1950 conveying 2 October 1950 message from Mao to Stalin ” în „Cold War International
History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 114-116.
216 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.56
217 Alexandre Y. Mansourov, op. cit., p. 100
218 Ibidem
219 Ibidem
93
Cele două telegrame (din 2 octombrie și respectiv 3 octombrie 1950) au creat o
vie efervescență în istoriografia Războiului Rece. Până la deschiderea arhivelor sovietice,
mulți istorici au considerat telegrama lui Mao Zedong din 2 octombrie 1950 ( telegramă
neexpediată) drept telegrama prin care s-a decis trimiterea FVC în Peninsula Coreană.220
Că lucrurile nu stau tocmai așa o demonstrează telegrama din 3 octombrie 1950,
telegramă transmisă de Roshchin lui Stalin, în urma întrevederii pe care a avut-o cu
liderul comunist chinez pe 2 octombrie 1950.
În 1987 în cadrul primului volum al colecției „ Mao Zedong’s Manuscripts since
the Founding of the People’s Republic ”, volum apărut în categoria „ neibu ” (adică doar
pentru uz intern), a fost publicată telegrama redactată de Mao Zedong la 2 octombrie
1950, telegramă adresată lui Stalin, însă neexpediată.221 Multă vreme istoricii Războiului
din Coreea au considerat această telegramă drept principala dovadă a hotărârii chineze de
implicare în conflictul corean.
Cu toate acestea, în condițiile deschiderii arhivelor sovietice, perspectiva asupra
deciziei chineze de intervenție în conflictul corean s-a modificat radical. Astfel potrivit
noilor documente declasificate, din arhiva sovietică, s-a putut constata că de facto, liderul
comunist chinez nu a trimis telegrama respectivă și că în convorbirile avute de Mao
Zedong cu N. Roshchin pe 2 octombrie 1950, acesta din urmă a trimis lui Stalin un mesaj
cu totul diferit.222
Astfel, în telegrama sa din 3 octombrie, Roshchin se arăta șocat de noua poziție
chineză, care contravenea flagrant asigurărilor chineze anterioare cu privire la intervenția
militară în Coreea.223
220 Shen Zhihua „ The Discrepancy between the Russian and Chinese versions of Mao’s 2 October 1950
message to Stalin on Chinese entry into the Korean War ” în „Cold War International History Project
Bulletin”, … nr. 8-9, 1996-1997, p.237
221 Shen Zhihua, op. cit. , p. 237-238 sau Chen Jian, „ China’s Road to the Korean War ”…
http://www.ciaonet.org/book/chen/auth.html , 16.05.2004 222 Pentru o perspectivă mai largă vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s
decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian
Archives ”, „ Document 12 : Ciphered Telegram from Roshchin in Beijing to Filippov (Stalin), 3
October 1950 conveying 2 October 1950 message from Mao to Stalin ” în „Cold War International
History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 114-116 sau notele 209 și 215
223 În telegrama sa din 3 octombrie 1950, Roshchin nota că noua poziție chineză contravine celei pe care
Mao Zedong a susținut-o în convorbirile cu Yudin, Kotov și Konnov ( în cadrul acestor convorbiri, nota
Roshchin, liderul comunist chinez afirmase în nenumărate rânduri faptul că AEP este dispusă să trimită
trupe chineze în Coreea, cu menirea clară de a opri trupele americane, trupe văzute din perspectivă chineză
drept mai slab pregătite decât cele japoneze). Tot Roshchin enumera ca posibile cauze ale schimbării
94
Între timp în China, între 3-7 octombrie au avut loc o serie de întâlniri secrete
între liderii comuniști chinezi , întâlniri ce au avut ca subiect „ chestiunea coreană ”.224
Pe 4 octombrie un avion Il-14 ateriza pe aeroportul din Beijing, avându-l la bord pe Peng
Dehuai ( comandant al regiunii militare de nord-est). Acesta fusese convocat de urgență
de către Mao Zedong și Zhou Enlai să se deplaseze la Beijing. În timp ce încă Peng
Dehuai se afla la bordul avionului Il-14, o întâlnire a liderilor comuniști chinezi a avut loc
la Zhongnanhai. Subiectul principal supus dezbaterii în cadrul acestei întâlniri a fost
chestiunea trimiterii trupelor chineze în Coreea. La începutul întâlnirii Mao Zedong a
anunțat decizia Biroului Politic de a trimite trupe chineze în Peninsula Coreană.
Membrilor prezenți la întâlnire li s-a cerut să-și exprime deschis opinia proprie cu privire
la acestă chestiune. Cum era de așteptat majoritatea celor prezenți la întrunire au avut o
atitudine rezervată față de o atare decizie și în mod absolut surprinzător poziția lor părea
să schimbe atitudinea lui Mao Zedong, cel puțin în prima zi a întrunirii.225
Mao Zedong nu a respins în mod direct aceste opinii, însă s-a mărginit să afirme
la sfârșitul întrevederii din 4 octombrie: „Tot ceea ce ați afirmat nu e lipsit de fundament.
Dar când alte popoare se află într-o criză, cum putem să stăm deoparte cu brațele
încrucișate. Asta m-ar face să mă simt trist”.226
Citatul de mai sus trădează faptul că determinarea lui Mao Zedong de a trimite
trupe în Coreea nu fusese slăbite de rezervele invocate de ceilalți lideri comuniști chinezi.
atitudinii chineze: schimbarea situației internaționale prin înrăutățirea poziției Coreei și “intrigile” angloamericanilor,
profesate prin intermediul primului ministru al Indiei Jawaharlal Nehru. În viziunea
ambasadorului sovietic Jawaharlal Nehru i-ar fi îndemnat pe chinezi la răbdare și precauție. Pentru o
perspectivă mai largă vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter
the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „
Document 12 : Ciphered Telegram from Roshchin in Beijing to Filippov (Stalin), 3 October 1950
conveying 2 October 1950 message from Mao to Stalin ” în „Cold War International History Project
Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 114-116
224 Chen Jian, " The Sino-Soviet Alliance and China's entry into the Korean War "… , p.30
225 Rezervele invocate de liderii comuniști chinezi pot fi incluse în trei categorii. În primul rând , după ani
și ani de război, China se confrunta cu probleme economice extrem de grave. Pentru a-și reface economia
China avea nevoie de pace ( fapt recunoscut de însuși Mao Zedong în cadrul convorbirilor purtate cu Stalin
la Moscova în 16 decembrie 1949), iar trimiterea trupelor chineze în Peninsula Coreană ar fi putut provoca
unele tulburări interne. În al doilea rând RPC se confrunta cu grave probleme politice. Țara nu fusese încă
pe deplin pacificată, iar Taiwan-ul precum și alte insule se aflau încă sub controlul GMD. Mai mult reforma
agrară abia începuse, iar trimiterea de trupe chineze în Peninsula Coreană ar fi periclitat rezolvarea acestor
probleme. În fine, în al treile rând, armata chineză urma să întâlnească în Coreea o situație geografică
complet diferită de cea din China, și nedispunând de sprijin logistic, acestea puteau fi înfrânte cu ușurință
de către americani. Vezi în acest sens Chen Jian, „ China’s Road to the Korean War ”…
http://www.ciaonet.org/book/chen/auth.html , 16.05.2004
226 Ibidem
95
În dimineața zilei de 5 octombrie 1950, Mao Zedong i-a cerut lui Deng Xiaoping să se
întâlnească cu Peng Dehuai și să-l conducă pe acesta din urmă la cartierul lui Mao pentru
o serie de discuții. După sosirea lui Peng Dehuai, Mao Zedong i-a făcut acestuia o scurtă
prezentare a situației din Peninsula Coreană, susținând că problema coreană este una
urgentă, FNU trecând deja paralela 38, situație în care China avea obligația morală de a
trimite trupe în Coreea.227 Întrebat de Mao Zedong cu privire la necesitatea trimiterii
trupelor chineze în Peninsula Coreană , Peng Dehuai a susținut (printr-un servilism mai
mult decât evident) că o atare decizie e mai mult decât corectă, deoarece „ nu numai
combină idealul internaționalismului cu considerațiile patriotice, dar era și crucială
pentru siguranța granițelor de nord-est ale Chinei ”.228
În fața poziției lui Peng Dehuai, Mao Zedong i-a propus acestuia să preia
comanda trupelor chineze ce urmau a fi trimise în Peninsula Coreană, propunere pe care
Peng Dehuai a acceptat-o.229 Interesant ne apare a fi faptul că deși iniția Lin Biao a fost
desemnat ca și comandant al trupelor chineze ce urmau a fi trimise în Coreea, totuși
acesta a refuzat invocând probleme de sănătate.230
Întrunirea liderilor comuniști chinezi a fost reluată în după-amiaza zilei de 5
octombrie 1950. În cadrul prezentei întruniri, Peng Dehuai, respectând strict
instrucțiunile lui Mao Zedong, a ținut un discurs ferm în favoarea trimiterii trupelor
chineze în Peninsula Coreană. În discursul său, Peng Dehuai a arătat că în eventualitatea
în care FNU ating Yalu-ul , acestea pot găsi ușor pretextul de a interveni în China. În
ciuda atitudinii demagogice profesate de Peng Dehuai, discursul său a provocat noi
dezbateri în cadrul acestei întruniri, dezbateri centrate de această dată pe avantajele
implicării chineze în conflictul corean. Practic aceste întruniri au confirmat decizia
unilaterală luată de Mao Zedong, cu privire la trimiterea trupelor chineze în Peninsula
Coreană.231 La finalul întrunirii, consensul a fost atins.232 În concluzie, putem afirma
227 În realitate, FNU nu trecuseră încă paralela 38 (doar la 7 octombrie o vor face), ci doar elemente ale
diviziei a treia a ARC trecuseră această paralelă la 1 octombrie 1950. Rămâne întrebarea dacă liderul
comunist chinez a mințit deliberat sau era slab informat.Nu e mai puțin adevărat că trecerea FNU în Coreea
de Nord fusese deja hotărâtă și era deja o simplă chestiune de timp până ce vor trece la acțiune.
228 Chen Jian, „ China’s Road to the Korean War ”… http://www.ciaonet.org/book/chen/auth.html ,
16.05.2004
229 Idem, " The Sino-Soviet Alliance and China's entry into the Korean War "… , p.30
230 Idem, „ China’s Road to the Korean War ”… http://www.ciaonet.org/book/chen/auth.html , 16.05.2004
231 Idem, " The Sino-Soviet Alliance and China's entry into the Korean War "… , p.30
96
faptul că deși întrunirile secrete ale comuniștilor chinezi au acceptat în mod formal
numirea în funcție a lui Peng Dehuai, totuși trebuie precizat faptul că decizia implicării
chineze în conflictul corean, nu a fost luată în aceste întruniri, ea fiind expresia
unilaterală a dorinței lui Mao Zedong.
Între timp, la Moscova domnea confuzia în urma telegramei lui Roshchin din 3
octombrie 1950. Stalin nu știa dacă aceasta era într-adevăr noua poziția chineză sau Mao
Zedong dorea să obțină concesii mai mari din partea sovieticilor, în schimbul participării
la conflictul corean. Toți membrii Biroului Politic din URSS au fost de acord că o
confruntare directă URSS-SUA trebuie evitată cu orice preț, chiar dacă sovieticii trebuiau
să abandoneze pentru acest deziderat Coreea de Nord. În memoriile sale Hrusciov nota: „
Când amenințarea (dupa Inchon – n.a.) s-a intensificat Stalin s-a resemnat cu ideea că
statul nord-corean va fi anihilat și că americanii vor atinge granița noastră. Îmi aduc
aminte bine, cum în legătură cu un schimb de opinii referitoare la problema coreană,
Stalin a spus : Și ce dacă ? Lăsați Statele Unite ale Americii să fie vecinii noștri în
Orientul Îndepărtat. Ei vor ajunge acolo, dar noi nu ne vom lupta cu ei acum. Nu
suntem pregătiți pentru luptă ”.233
După 5 octombrie 1950, Biroul Politic Sovietic a decis o schimbare radicală a
poziției URSS față de Coreea de Nord. Conducerea sovietică a decis limitarea expunerii
sovietice ( din punct de vedere politic și militar) în RDPC, în paralel cu acordarea RPC
rolului decisiv în chestiunea coreană. Pe această linie de idei se plasează dorința
sovieticilor de a vedea în Coreea de Nord trupele chineze luptând și nu cele sovietice.
Mai mult Biroul Politic a hotărât să aprobe cererea formulată de ambasadorul sovietic
Shtykov la 30 septembrie 1950. 234 Prin telegrama lui Gromyko din 5 octombrie 1950,
232 S-a considerat că problema coreană nu este una izolată , astfel încât trimiterea trupelor chineze în
Peninsula Coreană nu urmărea numai apărarea comuniștilor nord-coreeni, ci reprezenta un imperativ pentru
“revoluția mondială”. În al doilea rând, în viziunea comuniștilor chinezi ( a lui Mao Zedong în speță),
securitatea Coreei era strâns legată de cea a Chinei. Astfel dacă FNU atingeau Yalu-ul, China ar fi pierdut o
importantă zonă strategică de tampon, fapt ce ar fi creat complicații în apărarea graniței de nord-est. Vezi în
acest sens: Chen Jian, „ China’s Road to the Korean War ”… http://www.ciaonet.org/book/chen/auth.html,
16.05.2004
233 Alexandre Y. Mansourov, op. cit., p. 100
234 Cererile formulate de ambasadorul sovietic Shtykov sunt cuprinse în memorandumul adresat de
Gromyko lui Stalin la 30 septembrie 1950. În acest memorandum, Gromyko sublinia faptul că potrivit
raportului lui Shtykov, bombardamentele americane au distrus mai multe fabrici nord-coreene, care nu mai
erau operaționale. Deoarece nord-coreenii nu aveau cum să le reconstruiască, Shtykov cerea aprobarea în
vederea repatrierii specialiștilor sovietici aflați la acea oră în RDPC. Pentru o perspectivă mai largă vezi:
97
Shtykov primea aprobarea pentru evacuarea personalului sovietic din RDPC.235 Shtykov,
sesizând o viitoare schimbare a atitudinii sovietice față de RDPC și nefiind sigur pe
ajutorul militar chinez promis nord-coreenilor, a trimis Moscovei , înainte de a primi
răspunsul la telegrama sa din 30 septembrie, o telegramă în care solicita o evacuare de
proporții a cetățenilor sovietici din RDPK, acum fiind incluse și familiile cetățenilor
sovietici de naționalitate coreană, precum și personalul unităților aeriene sovietice
staționate în Coreea de Nord. În mai puțin de o zi, autoritățile sovietice au aprobat și
această nouă solicitare formulată de Shtykov la 5 octombrie 1950.236
După ședința Biroului Politic, Stalin a trimis pe 5 octombrie o telegramă adresată
lui Mao Zedong și Zhou Enlai. Interesant e faptul că liderul sovietic scrisese o telegramă
adresată lui Mao Zedong încă din 4 octombrie, telegramă pe care însă nu a expediat-o .237
Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War September
16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „ Document 9: Memorandum
Gromyko to Stalin, 30 September 1950, with draft cable from Gromyko to Sthykov ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 113
235 Această telegramă, ce se remarcă în primul rând prin dimensiunile sale reduse, conține aprobarea dată de
autoritățile sovietice cererii formulate de Shtykov la 30 septembrie 1950. Pentru o perspectivă mai largă
vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War
September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „ Document 14: Telegram
from Gromyko to Shtykov Aproved by Soviet Communist Party Central Committe Politburo, 5 October
1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 117
236 Prezenta telegramă, trimisă de Gromyko și Vasilevsky lui Stalin și lui Shtykov, aprobă a doua cerere
formulată de Shtykov la 5 octombrie 1950, susținând ideea ca în caz de urgență și cetățenii sovietici de
origine coreană din RDPC să fie evacuați fie pe teritoriul URSS fie pe cel al Chinei. Pentru o perspectivă
mai largă vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean
War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „ Document 15:
Gromyko and Vasilevsky to Stalin, 6 October 1950 , attaching draft cable to Shtykov ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 117
237 Prezenta telegramă era adresată de Stalin lui Mao Zedong, prin intermediul ambasadorului sovietic la
Beijing, N.V. Roshchin. Prima parte a telegramei, conține rațiunile care l-au ghidat pe liderul sovietic în
formularea cererii de a trimite cinci-șase divizii de voluntari chinezi în RDPC, Stalin citând în acest sens
nenumăratele declarații ale oficialilor chinezi, declarații făcute în sprijinul intervenției chineze în Coreea :
„Fără nici un dubiu, în lipsa declarațiilor făcute de tovarășii chinezi , aș fi găsit drept imposibilă cererea
pe care v-am adresat-o ( cea referitoare la trimiterea de trupe chineze în Coreea – n.a.) și am explicat
bunăvoința tovarășilor chinezi de a trimite trupe în Coreea prin faptul că statul chinez era interesat în a
preveni pericolul transformării Coreei într-un cap de pod al SUA sau al viitoarei Japonii Militariste ”.
Pe aceiași linie de idei , Stalin încearcă să-și argumenteze și mai bine cererea făcută autorităților chineze la
1 octombrie 1950 : „ Când ridicam în fața dumneavoastră problema trimiterii trupelor în Coreea, mă
bazam pe următoarele considerații … : 1) SUA , după cum evenimentele coreene o demonstrează, nu
este pregătită în prezent pentru un război de proporții ; 2) Japonia, al cărei potențial militar nu a fost
încă restaurat, nu este capabilă în prezent să acorde nici un fel de asistență americanilor ; 3) Având în
vedere acestea, SUA vor fi silite să cedeze în chestiunea coreană , și astfel vor accepta condiții de
rezolvare a chestiunii coreene de așa natură încât acestea nu vor permite inamicului transformarea
Coreei într-un cap de pod propriu ; 4) Cred că SUA vor fi silite să înapoieze Taiwan-ul Chinei și în fine.
[ 5)] SUA va fi silită de asemenea să renunțe și la tratatul separat cu japonezii reacționari ca și la
transformarea Japoniei în propriul său satelit. [6) SUA va trebui s[ fie de acord cu prezența
98
În prezenta telegramă liderul sovietic face o afirmație cel puțin surprinzătoare, referitoare
la posibilitatea izbucnirii unui nou război mondial: „ … Putem presupune că în ciuda
nepregătirii SUA pentru un război de proporții totuși acesta poate fi atrasă într-un
război de proporții, care în schimb va târî China în război și odată cu aceasta și URSS,
care este legată de China prin Tratatul de Asistență Mutuală. Ar trebui să ne temem de
această situație? Din punctul meu de vedere nu trebuie să ne temem pentru că împreună
vom fi mai puternici decât SUA și Anglia, în timp ce celelalte state capitaliste europene,
fără Germania care este incapabilă să acorde orice fel de asistență Statelor Unite acum,
nu prezintă o forță militară serioasă ”. 238 Afirmația „ Ar trebui să ne temem de această
situație? Din punctul meu de vedere nu …” ca și tonul încrezător al liderului sovietic i-au
determinat pe unii istorici să reflecteze asupra disponibilității lui Stalin de a declanșa un
nou război mondial. Cum era de așteptat, în fapt Stalin dorea să implice trupele chineze
în conflictul corean, și s-a străduit să prevină cu orice preț un conflict deschis între URSS
și SUA ( de altfel pasajul în cauză nu este prezent în telegrama pe care o va trimite
omologului său chinez pe 5 octombrie, în urma refuzului chinez de implicare în conflictul
corean, el fiind parte integrantă a telegramei din 4 octombrie 1950).239
Tot în prezenta telegramă, liderul sovietic afirma: „ Dar răspunsul
dumneavoastră conține o atitudine care este nouă pentru mine, cea referitoare la situația
internă a Chinei, care după opinia mea este de o importanță decisivă.240Dumneavoastră
reprezentaților guvernului Republicii Populare China la NU și în Consiliul de Securitate] ”. Mai mult
liderul sovietic continuă : „ Nu cred că statul chinez poate obține aceste concesii ca urmare a unei ezitări
pasive și a precauției ”. Și jocul amabilităților continuă : Acestea au fost considerentele de politică
externă pe care m-am bazat când am solicitat un minim de cinci-șase divizii din partea dumneavoastră
crezând că dumneavoastră veți gasi drept acceptabilă trimiterea acestor divizii în Coreea, pentru că
anterior dumneavoastră ați declarat bunăvoința de a trimite forțe militare chineze în Coreea ”.
Documentul conține unele pasaje șterse sau tăiate, pentru o perspectivă mai detaliată vezi: James G.
Hershberg , Vladislav Zubok „ Russian Documents on the Korean War, 1950-53 ”, „ Document No. 5 :
Draft Message from Stalin to Mao Zedong , 4 October 1950 (italicized passages inserted and bracketed
passages deleted by hand ) ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-
2004 , p.375-376
238 Ibidem
239 Pentru o perspectivă mai detaliată asupra disponibilității lui Stalin de a risca un nou conflict mondial
vezi : Kathryn Weathersby “ Should we fear This? Stalin and the danger of war with America ”, Working
Paper no.39, Cold War International History Project,Washington DC, 2002, passim sau
http://wwics.si.edu/index.cfm?topic_id=1409&fuseaction=topics.publications&group_id=11901
22.04.2004
240 În răspunsul său la telegrama sovietică din 1 octombrie 1950, răspuns transmis de Roschin Moscovei pe
3 octombrie 1950, Mao Zedong făcea aluzie la situația precară a noului guvernământ din RPC, situație care
s-ar fi putut agrava prin eventuala trimitere a trupelor chineze în Peninsula Coreană: “ Am primit telegrama
99
susțineți că în cazul unui nou război, în legătură cu evenimentele coreene, vor fi foarte
multe nemulțumiri în țară ( în China – n.a.), că există o voință puternică pentru pace în
țară ( în China – n.a.). Înțeleg aceasta prin faptul că partidele burgheze, care reprezintă
o parte a coaliției chineze, ar putea, în caz de război, să fructifice nemulțumirile din țară
împotriva Partidului Comunist și a conducerii sale …”.241 Telegrama expediată de liderul
sovietic, pe 5 octombrie 1950, omologului său chinez, reia argumentele prezente în prima
telegramă (cea neexpediată, din 4 octombrie 1950), cu mențiunea că doar formula
introductivă și ultimele două pasaje diferă.242 La fel ca și în prima telegramă, la final se
confirmă preconizata întâlnire a liderului sovietic cu Lin Biao și Zhou Enlai : „ Cât
dumneavoastră din 1.10.50 (1 octombrie 1950 – n.a.). Noi inițial am plănuit să trimitem câteva divizii de
voluntari în Coreea de Nord pentru a oferi asistență tovarășilor coreeni atunci când inamicul va avansa
la nord de paralela 38. Cu toate acestea , după o analiză profundă, acum considerăm că asemenea
acțiuni ar putea avea consecințe serioase. În primul rând e foarte dificil să rezolvăm problema coreană
cu câteva divizii (trupele noastre sunt extrem de prost echipate, și nu există încredere în succesul
operațiunilor militare împotriva trupelor americane), iar inamicul ne poate obliga să ne retragem. În al
doilea rând e foarte posibil ca aceasta să provoace un conflict deschis între SUA și China, și ca o
consecință și Uniunea Sovietică poate fi târâtă și ea în război, iar problema va deveni astfel extrem de
garvă. Mulți tovarăși din CC al PCC (Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez – n.a.) consideră
că este necesar să dăm dovadă de precauție aici. Desigur, netrimiterea trupelor pentru a oferi asistență
tovarășilor coreeni are un efect negativ, aceștia aflându-se într-o mare dificultate, pe care o simțim și
noi profund ; dar dacă noi trimitem câteva divizii și inamicul ne forțează să ne retragem ; și aceasta în
plus va provoca un conflict deschis între SUA și China, atunci întregul nostru plan de reconstrucție
pașnică va fi distrus și o buna parte a populației din țară va fi nemulțumită ( rănile inoculate de război
populației încă nu s-au vindecat, noi avem nevoie de pace)…” . Pentru o perspectivă mai largă vezi :
Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War September
16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „ Document 12 : Ciphered Telegram
from Roshchin in Beijing to Filippov (Stalin), 3 October 1950 conveying 2 October 1950 message from
Mao to Stalin ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 114-116.
241 Pentru o perspectivă mai detaliată vezi: James G. Hershberg , Vladislav Zubok „ Russian Documents
on the Korean War, 1950-53 ”, „ Document No. 5 : Draft Message from Stalin to Mao Zedong , 4
October 1950 (italicized passages inserted and bracketed passages deleted by hand ) ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-2004 , p.375-376
242 În cuprinsul său , telegrama redă printre altele și atitudinea liderului sovietic vis a vis de noua atitudine
chineză ce răzbate din telegrama transmisă de N. V: Roschin la 3 octombrie 1950: „Răspunsul
dumneavoastră conține o atitudine care este nouă pentru mine, cea referitoare la situația internă a
Chinei, care după opinia mea este de o importanță decisivă. Dumneavoastră susțineți că în cazul unui
nou război, în legătură cu evenimentele coreene, vor fi foarte multe nemulțumiri în țară ( în China –
n.a.), că există o voință puternică pentru pace în țară ( în China – n.a.). Înțeleg aceasta prin faptul că
partidele burgheze, care reprezintă o parte a coaliției chineze, ar putea, în caz de război, să fructifice
nemulțumirile din țară împotriva Partidului Comunist și a conducerii sale. Desigur dumneavoastră
cunoașteți situația internă a Chinei mai bine ca oricine. Dacă va fi posibil să se depășescă dificultățile
situației interne din China sau dacă va fi imposibil – numai tovarășii din China pot decide aceasta …”.
Pentru o perspectivă mai detaliată vezi: James G. Hershberg , Vladislav Zubok „ Russian Documents on
the Korean War, 1950-53 ”, „ Document No.6: Final message from Stalin to Mao Zedong, 5 October
1950 ( new section italicized ) în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-
2004 , p.376
100
privește sosirea tovarășilor Zhou Enlai și Lin Biao, sunt bucuros să mă întâlnesc cu ei și
să am o conversație cu aceștia ” .243
După primirea telegramei liderului sovietic, Mao Zedong a avut o întâlnire cu
Peng Dehuai, Zhou Enlai și Gao Gang în seara zilei de 6 octombrie, întâlnire ce a avut ca
subiect chestiunea coreană. Se pare că în cadrul acestei întruniri, Mao Zedong ar fi
afirmat: „ Acum se pare că va trebui să luptăm în război ”.244 A doua zi, în cadrul unei
conferințe, prezidate de Zhou Enlai s-a aprobat formal decizia lui Mao Zedong de
trimitere a unei delegații chineze ( Zhou Enlai și Lin Biao) la Moscova în vederea
discutării aspectelor ce țineau de cooperarea militară dintre cele două state. În fapt
această decizie fusese luată încă dinainte, în telegrama sa din 5 octombrie 1950, Stalin
făcând referire la această vizită.
Pe data de 7 octombrie 1950, Stalin a primit prin intermediul ambasadorului
sovietic la Beijing , N. V. Roshchin , răspunsul omologului său chinez, un răspuns în
totalitate pozitiv ( anexa XII).245 Deși pozitivă , atitudinea lui Mao Zedong era una
243 Ibidem
244 Alexandre Y. Mansourov, op. cit., p. 101
245 Potrivit lui Roshchin, Mao Zedong „ … e foarte bucuros că răspunsul dumneavoastră vorbește despre
o luptă comună a Chinei și URSS împotriva americanilor …”. În privința trimiterii trupelor
chineze,Roshchin nota : „ Cât privește trimiterea trupelor chineze în Coreea, Mao Zedong consideră că
trebuiesc trimise nu doar cinci-șase divizii ci cel puțin nouă divizii. Cu toate acestea el a subliniat nivelul
extrem de scăzut al echipamentului militar al acestor divizii, ele deținând doar 108 piese de artilerie și
nici un tanc. Mao Zedong de asemenea a remarcat, referindu-se la informațiile primite de la prietenii
coreeni , că în cazul corpurilor de armată SUA ( trei divizii ) aceste dețin în jur de 1 500 de piese de
artilerie, de diferite calibre, inclusiv tancuri. Mao Zedong consideră că pentru a înfrânge corpurile de
armată americane, chinezii ar trebui să aibă o superioritate de patru la unu în privința forței umane și
de trei la unu în privința echipamentului militar . Mao Zedong a subliniat faptul că el poate rezolva ușor
problema infanteriei , datorită rezervelor disponibile, dar în ceea ce privește echipamentul tehnologic al
trupelor chineze el se bazează categoric pe asistența Uniunii Sovietice. El a mai precizat că în prezent ei
nu au cadre antrenate pentru unitățile de artilerie, tancuri și alte mijloace tehnice. În ceea ce privește
chestiunea momentului intrării trupelor chineze Mao Zedong a afirmat că ei sunt gata să-și deplaseze
diviziile în zilele următoare, dar el crede că nu trebuie să se facă în grabă aceasta; ar fi mai bine să se
dea șansa americanilor de a înainta mai adânc în nord, deoarece acesta ar duce la dispersarea lor și ar
facilita înfrângerea lor pe părți de către chinezi. Cât privește restul telegramei, acesta conține o serie de
elemente tehnice, pe care Mao Zedong le abordează cu scopul de a obține de la sovietici o asistență
tehnico-militară de anvergură: „ Mao Zedong a acordat o atenție deosebită problemei aviației. El a
subliniat faptul că potrivit datelor primite de la prietenii coreeni, americanii au în jur de 1 000 de
avioane pe câmpul de luptă corean , în timp ce chinezii încă nu au aviație. În opinia lui Mao Zedong
aviația e necesară pentru: a) acoperirea trupelor chineze de uscat ce vor fi trimise în Coreea ; b) pentru
operațiunile de luptă de pe front ; c) pentru acoperirea centrelor industriale mari: Shanghai , Tianjin ,
Beijing , Mukden ( Anshan , Fushun ) ”. Mai mult pentru a obține mult dorita asistență sovietică , Mao
Zedong s-a hazardat și a emite ipoteze cu privire la represiunile militare americane asupra Chinei, ca
urmare a implicării militare chineze în Coreea ( în realitate Mao era ferm convins că implicarea trupelor
chineze în conflictul corean nu va atrage după sine o confruntare directă SUA vs. China , însă liderul
101
condiționată de asistența sovietică, în lipsa căreia China nu s-ar fi angajat în conflictul
corean.246 Că decizia chineză nu era finală o dovedește trimiterea de către Mao Zedong la
Moscova a principalilor contestatari ai intervenției chineze în conflictul corean ( Zhou
Enlai și Lin Biao), vizită acceptată de liderul sovietic.247
În timp ce Beijingul și Moscova se tatonau reciproc cu privire la posibilitatea,
momentul și urmările unei intervenții chineze în Peninsula Coreană, americanii și-au
intensificat eforturile diplomatice pe lângă ONU. Astfel pe 4 octombrie 1950, Comitetul
Politic al Adunării Generale ONU a respins rezoluția sovietică din 2 octombrie 1950. Pe
7 octombrie 1950, Adunarea Generală ONU a aprobat o rezoluție , propusă de Marea
Britanie, rezoluție ce viza :
„ a) luarea tuturor măsurilor necesare pentru asigurarea condițiilor de stabilitate în
întreaga Coree;
b) luarea tuturor actelor constitutive , inclusiv organizarea de alegeri sub auspiciile
ONU pentru instituirea unui guvernământ unit independent și democratic în statul
suveran Coreea ”.248
comunist chinez nu se sfia să folosească acest război ipotetic și în cadrul întrunirilor CC al PCC ) : „ Mao
Zedong crede că americanii pot , la început , să distrugă din aer baza industrială chineză , să
dezorganizeze viața economică și să încurce comunicațiile. O asemenea situație , a spus Mao Zedong , ar
putea crea o nemulțumire serioasă în țară , mai ales din partea burgheziei naționale , și să pună
guvernământul popular într-o poziție extrem de dificilă. Mao Zedong a declarat faptul că guvernul
chinez nu poate asigura singur acoperirea aeriană a trupelor și a centrelor industriale și că
echipamentul din Uniunea Sovietică e esențial ”. În finalul discuției , consemnate de Roshchin, liderul
comuniste chinez a făcut câteva precizări concrete referitoare la dificultățile pe care trupele chineze le vor
întâlni în Coreea : „ Mao Zedong a atras atenția asupra faptului că în Coreea drumurile și comunicațiile
sunt distruse și aceasta complică misiunea de aprovizionare a armatei. În acest caz , a spus el , chinezii
se pot baza numai pe asistența sovietică în furnizarea mijloacelor de transport ”. Și în fine, câteva
precizări de natură financiară , menite să oblige sovieticii sa furnizeze o asistență consistentă : „ Mao
Zedong a declarat faptul că guvernul chinez nu posedă suficiente fonduri pentru achiziționarea
armamentului cerut , pentru aviație și muniție. Întregul buget pe 1951 este de două miliarde două sute
de milioane de dolari americani , din care numai două sute de milioane ar putea fi direcționate pentru
armament ”. Pentru o perspectivă mai detaliată vezi: James G. Hershberg , Vladislav Zubok „ Russian
Documents on the Korean War, 1950-53 ” , „ Document No. 7 : Telegram from Soviet Ambassador to
China N.V. Roshchin , to Stalin , 7 October 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”,
… nr. 14-15, 2003-2004 , p. 377-378
246 Alexandre Y. Mansourov , op. cit., p. 101
247 Vezi în acest sens : James G. Hershberg , Vladislav Zubok „ Russian Documents on the Korean War,
1950-53 ”, „ Document No.6: Final message from Stalin to Mao Zedong, 5 October 1950 ( new section
italicized ) ” și „ Document No. 7 : Telegram from Soviet Ambassador to China N.V. Roshchin , to Stalin
, 7 October 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-2004 , p. 376-
378
248 Alexandre Y. Mansourov, op. cit., p. 101
102
Practic rezoluția în cauză dădea undă verde FNU în direcția ocupării RDPC și a
instituirii unui regim democratic. În ziua în care rezoluția a fost votată, unități ale trupelor
americane, conduse de Gen. Walton Walker, treceau deja la nord de paralela 38.
Pe 7 octombrie 1950, Stalin prin intermediul lui Shtykov, a trimis o telegramă de
răspuns cererilor de ajutor formulate de Kim Ir Sen încă din 1 octombrie.249 Astfel în
249 În fapt, cererile lui Kim Ir Sen au fost transmise Moscovei, prin intermediul lui Shtykov, încă din 29
septembrie 1950, dar Stalin a primit telegrama doar pe 1 octombrie. Shtykov , împreună cu Zakharov se
întâlniseră cu Kim Ir Sen și Pak Hon-yong pe 29 septembrie cu scopul precis de a discuta noul raport de
forțe, care se contura din ce în ce mai clar după momentul Inchon ( pentru o perspectivă mai largă asupra
acestor discuții vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the
Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „ Document
5: Ciphered Telegram , Shtykov to Deputy Foreign Minister Andrei Gromyko and Instantsia ( Stalin ),
29 September 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 110-
111). Concomitent cu raportul lui Shtykov cu privire la discuțiile avute cu cei doi lideri comuniști chinezi,
ambasadorul sovietic a trimis Moscovei și o telegramă adresată de Kim Ir Sen și Pak Hon-yong liderului
sovietic. Telegrama în sine prezintă un interes deosebit pentru cercetătorul Războiului din Coreea, prin
simplul fapt că ea înglobează concepția nord-coreană asupra evenimentelor militare derulate până la 29
septembrie 1950 în Peninsula Coreană. Începutul telegramei trădeză situația militară disperată a nordcoreenilor,
formulele de lingușire din partea liderilor comuniști nord-coreeni depășindu-le cu mult pe cele
din telegramele anterioare: „În numele Partidului Muncitorilor din Coreea , vă adresăm Dumneavoastră,
eliberatorul poporului corean și liderul muncitorilor din întreaga lume , profunda noastră gratitudine
pentru compasiunea și asistența pe care Dumneavoastră ați acordat-o constant luptei noastre populare
pentru libertate și pentru independența Patriei Mamă . În această scrisoare am vrea să vă informăm cu
privire la situația curentă de pe fronturile războiului de eliberare al poporului nostru împotriva
agresorilor americani ”. Urmează un scurt bilanț al operațiunilor militare desfășurate până la momentul
Inchon, operațiuni care păreau să dea câștig de cază nord-coreenilor: „ Înainte de asaltul trupelor de
desant de la Inchon (Chemulp’o) nimeni nu putea judeca situația de pe fronturi ca nefavorabilă nouă.
Adversarul suferind înfrângere după înfrângere a fost izolat într-un spațiu restrâns din sudul Coreei de
Sud și noi am avut o șansă mare de a câștiga victoria în ultimele bătălii decisive ”.Potrivit liderilor
comuniști nord-coreeni deoarece situația de pe fronturi profila o victorie a nord-comuniștilor, americanii
văzându-și autoritatea în pericol au demarat ample operațiuni militare: „O asemenea situație a dăunat
considerabil autorității militare a Statelor Unite. Prin urmare, în aceste condiții , pentru a-și reabilita
prestigiul și pentru a-și implementa prin orice mijloace mult ascunsele planuri de cucerire a Coreei și de
transformare a acesteia în propriul cap de pod militar și strategic, pe 16.9.50 , SUA au demarat un asalt
cu operațiuni de desant și au debarcat un număr considerbil de trupe și armament în apropiere de
Inchon, după ce în prealabil și-au mobilizat aproape toate trupele de uscat, navale și aeriene mobilizate
în Oceanul Pacific. Inamicul a cucerit Inchon și este angajat în lupte de stradă chiar în orașul Seul.
Situația militară a devenit periculoasă ”. După prezentarea noilor condiții militare, total defavorabile nordcoreenilor,
Kim Ir Sen, îi face liderului sovietic o amplă prezentare a dificultăților cu care APNC se
confrunta la momentul respectiv: disparitatea de forțe dintre cele două tabere, lipsa armamentului în tabăra
nord-coreeană și pierderea legăturii cu trupele APNC rămase izolate în Coreea de Sud. Finalul telegramei
aduce cu sine solicitările celor doi lideri nord-coreeni: „ Prin urmare, dragă Iosif Visarionovici, nu putem
să nu te rugăm să ne acorzi asistență specială. Cu alte cuvinte, în acest moment, când trupele inamicului
trec paralela 38 noi vom avea nevoie disperata de asistență militară directă din partea Uniunii Sovietice.
Dacă din anumite motive acestă cerere este imposibilă, vă rugăm ajutați-ne prin formarea unor unități
internaționale de voluntari din China sau din alte state, democrații populare, pentru acordarea de
asistență militară luptei noastre …”. Pentru o perspectivă mai largă asupra acestor discuții vezi: Alexandre
Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War September 16 –
October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „ Document 6: Ciphered Telegram ,
DPRK leader Kim Il Sung and South Korean Communist leader Pak Hon-Yong to Stalin ( via
103
prezenta telegramă, Stalin îi răspundea solicitărilor nord-coreene astfel : „ Răspunsul meu
a fost întârziat datorită consultațiilor mele cu tovarășii chinezi , consultații care au durat
câteva zile. Pe 1 octombrie i-am trimis o scrisoare lui Mao Zedong întrebându-l dacă
poate să trimită în Coreea imediat cel puțin cinci sau șase divizii, sub acoperirea cărora
tovarășii noștri coreeni să poată forma trupe de rezervă. Mao Zedong mi-a răspuns cu
un refuz , spunând că nu vrea să târască URSS în război, că armata chineză e slabă sub
aspectul termenilor tehnici, și că războiul ar putea crea o mare nemulțumire în China
”.250 Interesant ne apare faptul că Stalin i-a redat integral lui Kim Ir Sen telegrama
redactată de el însuși pe 5 octombrie 1950 251 , telegramă adresată liderului chinez Mao
Zedong. În prezenta telegramă, pe care Shtykov i-a înmânat-o liderului comunist nordcorean,
Stalin i-a relatat acestuia din urmă pentru prima dată de negocierile în curs de
desfășurare dintre sovietici și liderii comuniști chinezi, subliniind totodată și faptul că
partea chineză era încă ezitantă și evita să ia o hotărâre finală cu privire la angajarea
militară chineză în conflictul corean. Totuși finalul telegramei preconizează un
deznodământ fericit al problemei coreene: „ Ca răspuns la această (telegramă – n. a.) ,
Shtykov), 29 September 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-
1996, p. 111-112
250 Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War
September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „ Document 13: Letter
Fyn Si [Stalin ] to Kim Il Sung ( via Shtykov ) , 8 [7] October 1950 ” în „Cold War International History
Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 116
251 Planul de telegramă redactat de Stalin pe 4 octombrie se remarcă în primul rând prin promisiunile ( de
altfel nefondate ) pe care liderul sovietic le face doar de dragul implicării RPC în conflictul corean: “Când
ridicam în fața dumneavoastră problema trimiterii trupelor în Coreea, mă bazam pe următoarele
considerații … : 1) SUA , după cum evenimentele coreene o demonstrează, nu este pregătită în prezent
pentru un război de proporții ; 2) Japonia, al cărei potențial militar nu a fost încă restaurat, nu este
capabilă în prezent să acorde nici un fel de asistență americanilor ; 3) Având în vedere acestea, SUA vor
fi silite să cedeze în chestiunea coreană , și astfel vor accepta condiții de rezolvare a chestiunii coreene
de așa natură încât acestea nu vor permite inamicului transformarea Coreei într-un cap de pod propriu ;
4) Cred că SUA vor fi silite să înapoieze Taiwan-ul Chinei și în fine. [ 5)] SUA va fi silită de asemenea să
renunțe și la tratatul separat cu japonezii reacționari ca și la transformarea Japoniei în propriul său
satelit. [6) SUA va trebui s[ fie de acord cu prezența reprezentaților guvernului Republicii Populare
China la NU și în Consiliul de Securitate]. … Putem presupune că în ciuda nepregătirii SUA pentru un
război de proporții totuși acesta poate fi atrasă într-un război de proporții, care în schimb va târî China
în război și odată cu aceasta și URSS, care este legată de China prin Tratatul de Asistență Mutuală. Ar
trebui să ne temem de această situație? Din punctul meu de vedere nu trebuie să ne temem pentru că
împreună vom fi mai puternici decât SUA și Anglia, în timp ce celelalte state capitaliste europene, fără
Germania care este incapabilă să acorde orice fel de asistență Statelor Unite acum, nu prezintă o forță
militară serioasă … ” Pentru o perspectivă mai detaliată vezi: James G. Hershberg , Vladislav Zubok
„Russian Documents on the Korean War, 1950-53 ”, „ Document No. 5 : Draft Message from Stalin to
Mao Zedong , 4 October 1950 (italicized passages inserted and bracketed passages deleted by hand ) ” în
„Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-2004 , p.375-376
104
am primit o telegramă de la Mao pe 7 septembrie ( sic – octombrie – n. a.) în care el își
exprima solidaritatea cu pozițiile fundamentale din telegrama mea și declara că el va
trimite în Coreea nouă și nu șase divizii. Dar (Mao a afirmat – n. a.) că le va trimite nu
acum ci după ceva timp. De asemenea el a cerut ca să-i primesc reprezentanții și să
discut câteva detalii ale misiunii cu ei. Desigur că am fost de acord să-i primesc
reprezentanții și să discut cu ei un plan detaliat de asistență militară a Coreei. E evident,
din cele mai sus menționate că dumneavoastră trebuie să stați ferm pe poziții și să luptați
pentru fiecare bucată mică de pământ , că trebuie să întăriți rezistența împotriva
ocupanților americani ai Coreei și să pregătiți rezerve folosind în acest scop cadre
militare ale Armatei Populare Coreene, ieșite din încercuire. …” 252
În același timp, pe 8 octombrie 1950, Mao Zedong i-a trimis de asemenea o
telegramă liderului comunist corean în care afirma: „ În lumina situației prezente am
decis să trimitem voluntari în Coreea pentru a vă ajuta să luptați împotriva
agresorului”.253
În dimineața zilei de 9 octombrie, Stalin a primit ( via Shtikov) răspunsul liderului
comunist nord-coreean, la telegrama sovietică din 8 octombrie 1950. Noua telegramă
reflectă o schimbare de spirit a liderului comunist nord-corean, viziunea acestuia fiind
acum una extrem de optimistă față de telegrama pe care o expediase la 29 septembrie
1950 ( probabil telegrama lui Mao Zedong ridicase moralul nord-coreenilor). În
telegrama sa, Kim Ir Sen a reiterat ideea potrivit căreia americanii nu se vor opri până nu
vor cuceri Coreea și o vor transforma într-un cap de pod strategic ce va servi pentru alte
agresiuni americane în Orientul Îndepărtat. În contrast cu telegrama sa din 29 septembrie
1950, în care ceruse asistență militară directă din partea Uniunii Sovietice, Kim Ir Sen , în
noua sa telegramă îi cerea lui Stalin să ajute APNC numai prin antrenarea a 2 000 de
piloți, 1 000 de șoferi de tancuri, 500 de operatori radio și 500 de ofițeri ingineri pe
teritoriul Uniunii Sovietice. 254 Kim Ir Sen se pare că începuse să se distanțeze de Stalin,
252 Pentru o perspectivă mai largă vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s
decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian
Archives ”, „ Document 13: Letter Fyn Si [Stalin ] to Kim Il Sung ( via Shtykov ) , 8 [7] October 1950 ”
în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 116-117
253 Ibidem, p. 102
254 În telegrama sa din 9 octombrie 1950, Kim Ir Sen afirma: „ … Pentru a lupta cu succes împotriva unui
inamic puternic, înarmat cu ultimele descoperiri în domeniul științei și tehnologiei militare noi va trebui
să antrenăm piloți, tanchiști, operatori radio și ofițeri ingineri urgent. Este foarte dificil să-i antrenăm în
105
nu mai cerea precum în telegrama din 29 septembrie 1950 trupe de uscat și acoperire
aeriană, probabil datorită faptului că miza pe o implicare chineză în Coreea ( implicare
promisă de Mao prin telegrama sa din 8 octombrie, telegramă adresată liderului comunist
nord-corean).
Pentru înțelegerea alianței sino-sovietice și a evoluției termenilor implicării
militare chineze în Peninsula Coreană, discuțiile Stalin – Zhou Enali din 9-10 octombrie
1950 sunt de o importanță deosebită. Declasificarea recentă a unor documente din arhiva
sovietică pare să confirme , în mare măsură, opiniile formulate anterior de Shi Zhe,
translatorul delegației chineze la Moscova.255 În mod curios în cadrul discuțiilor sale cu
Stalin, Zhou Enali l-a informat pe acesta de decizia CC a PCC de a nu trimite trupe în
Coreea. O atare decizie, în viziunea lui Zhou Enlai avea trei rațiuni principale:
a) China era deficitară la capitolele finanțe, armament și transport;
b) Opoziția internă împotriva PCC nu fusese încă pacificată și forțele reacționare
puteau folosi acest prilej pentru a se ridica împotriva proaspătului regim politic instituit în
China
c) SUA ar putea declara război Chinei în cazul în care aceasta intervenea militar
în Coreea.256
Cunoscând aceste argumente din corespondența anterioară cu autoritățile chineze
și conștient fiind de faptul că Zhou Enlai și Lin Biao reprezentau liderii grupului din
cadrul CC al PCC ce se opuneau intervenției chineze în Peninsula Coreană, Stalin a
adoptat o tactică ofensivă. Liderul sovietic a explicat poziția sovietică prin faptul că „
Marele război de apărare a patriei ” ( al doilea război mondial ) se încheiase recent și
prin urmare era dificil pentru URSS să se implice militar direct într-un nou război la scară
largă. Cu toate acestea, în cazul în care „imperialismul american” ar amenința soarta
interiorul țării noastre. Prin urmare, ne adresăm dumneavoastră, Tovarășe Stalin, cu următoarele
cereri: 1) să permiteți antrenarea a 200-300 de piloți din rândurile studențiilor coreeni care studiază în
Uniunea Sovietică; 2) să permiteți antrenarea a 1 000 de tanchiști , 2 000 de piloți, 500 de operatori
radio și a 500 de ofițeri ingineri din rândul coreenilor ce locuiesc în Uniunea Sovietică. …”. Pentru o
perspectivă mai largă vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter
the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”,
„Document 16: Ciphered Telegram, Kim Il Sung to Stalin ( via Shtykov ), 9 Ocober 1950 ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 117-118
255 Nedispunând nici de transcripturile discuțiilor Stalin-Zhou Enali din 9-10 octombrie 1950 și nici de
memoriile translatorului chinez la Moscova, Shi Zhe, ne mărginim în a reda discuțiile din 9-10 octombrie
1950 în forma în care au fost prezentate de Alexandre Y. Mansourov în studiul mai sus citat.
256 Alexandre Y. Mansourov , op.cit, p. 102
106
socialismului, la scară mondială, potrivit liderului sovietic, URSS va accepta provocarea
americană. Liderul sovietic a mai ținut să menționeze faptul că imperialismul american
avea o poziție slabă, argumentele în acest sens fiind legate de faptul că SUA nu se putea
baza pe alianța cu puterile militare tradiționale, precum Germania, Marea Britanie sau
Japonia, acestea fiind profund slăbite ca urmare a celui de-al doilea război mondial.
Concluzia liderului sovietic era aceea potrivit căreia, americanii nu vor îndrăzni să
provoace un război la scară largă ( în fapt toate aceste argumente fuseseră invocate de
Stalin în planul de telegramă redactat de acesta la 4 octombrie 1950 ). Toate aceste
argumente invocate de liderul sovietic, nu au avut nici un efect asupra delegației chineze
prezente la Moscova , și se pare că în exasperare, Stalin ar fi afirmat pe un ton ridicat: „
Dacă nu vreți să trimiteți trupe în Coreea , aceasta e decizia dumneavoastră, dar
socialismul din Coreea se va prăbuși într-o foarte scurtă perioadă de timp ”.257 În fața
refuzului constant al delegației chineze, Stalin și-a schimbat tactica. În această ordine de
idei, liderul sovietic a propus ca atât URSS cât și RPC să ofere adăpost lui Kim IR Sen și
rămășițelor APNC. Forțele militare coreene, armamentul și întregul echipament militar al
acestora urmau a fi deplasate în nord-estul Chinei, în timp ce oamenii răniți, ca și
cetățenii de origine sovietică urmau a fi mutați în URSS. În nord-estul Chinei trupele
coreene urmau a se antrena și a-și mări potențialul numeric, așteptând momentul oportun
reintrării în Peninsula Coreană.
Noua propunere sovietică l-a făcut pe Zhou Enali să-și abandoneze vechea
poziție, întrebându-l pe Stalin, dacă în cazul intervenției militare în Coreea, chinezii
puteau conta pe ajutorul sovietic în privința asigurării acoperirii aeriene. Fără ezitare,
liderul sovietic i-a răspuns: „ Putem să vă trimite un anumit număr de avioane pentru
acoperire ”.258 De asemenea liderul sovietic a ținut să-l asigure pe Zhou Enlai de faptul
că în cazul intervenției chineze în Peninsula Coreană, partea sovietică va asigura
necesarul de arme și echipament militar. 259
Discuțiile Stalin-Zhou Enali au durat două zile, fără însă ca între cele două părți
să se ajungă la un acord final în privința implicării militare chineze în Peninsula Coreană.
257 Ibidem
258 Ibidem, p.103
259 Chen Jian, „ China’s Road to the Korean War ”… http://www.ciaonet.org/book/chen/auth.html ,
16.05.2004
107
Zhou Enlai a afirmat constant că trebuie să se consulte cu Beijingul în această problemă,
răspunsul lui Stalin fiind acela că timpul care trece fără ca factorii de decizie din China să
ia o hotărâre finală, este în defavoarea nord-coreenilor. La finalul discuțiilor, nici una
dintre părți nu cunoștea adevăratele intenții ale celeilalte, Stalin și Zhou Enlai
despărțindu-se într-o confuzie totală.
Cărui fapt se datorează o atare situație? În primul rând datorită delegației chineze,
formate din Zhou Enlai și Lin Biao. Cei doi s-au dus la Moscova, cu scopul clar de a
împiedica o intervenție militară chineză în Peninsula Coreană, considerând că RPC nu
dispune de resursele interne care să-i permită o atare aventură militară. În plus pe plan
internațional statutul Chinei nu era unul foarte favorabil acesteia (statele occidentale
recunoscuseră decât guvernul de la Formosa). Pe parcursul discuțiilor liderul sovietic a
eșuat în a-i convinge pe aceștia de consecințele nefavorabile pe care le-ar avea asupra
Chinei o victorie americană în Coreea. În fapt, Zhou Enlai i-a transmis liderului Mao
Zedong o informație potrivit căreia sovieticii erau rezervați în privința furnizării
acoperirii aeriene, atât de necesară Chinei. În plus acest scenariu, inventat de Zhou Enali
s-a potrivit de minune, întrucât la acel moment comunicațiile între Moscova și Beijing
erau întrerupte, astfel încât Mao Zedong nu avea cum să verifice dacă informațiile
transmise de Zhou Enali erau corecte. În plus odată cu restabilirea comunicațiilor între
Beijing și Moscova, Zhou Enlai se putea apăra foarte ușor , invocând faptul că partea rusă
și-a schimbat ulterior opinia. În această ordine de idei, Zhou Enlai a trimis pe 11
octombrie 1950 o telegramă Beijingului, în care afirma: „ Tovarășul Filippov nu a
exprimat obiecții vis-a-vis de hotărârea CC al PCC de a nu trimite trupe în Coreea”. 260
Urmarea unei atare telegrame, a fost clară, pe 11 octombrie 1950 Mao Zedong a
ordonat încetarea pregătirilor chineze pentru intervenția în Peninsula Coreană.261
În dimineața zilei de 13 octombrie 1950, Stalin a primit o telegramă adresată de
amiralii Golovko și Fokin, fiind informat de marea concentrare de vase de luptă
americane, care aparent pregăteau o debarcare de proporții în portul Wonsan.262 În acea
260 Alexandre Y. Mansourov, op. cit., p. 103
261 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.58
262 Pentru o perspectivă mai largă asupra acestei telegrame, vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao,
Kim , and China’s decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence
from the Russian Archives ”, „ Document 17: Memorandum , Golovko and Fokin to Stalin , 13 October
1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 118
108
zi, Wonsan-ul a fost ținta unui puternic atac aerian și naval american. Stalin a intuit
perfect strategia pe care americanii o urmăreau prin debarcarea la Wonsan: APCN urma
să fie din nou împărțită în două părți de-a lungul liniei Pyongyang-Wosan, astfel încât
ARC și corpurile militare americane puteau înainta nestingherite de-a lungul liniei Yalu-
Tumen , în timp ce Armata a VIII-a condusă de Generalul Walker putea spulbera
rămășițele APNC din zona Pyongyang și apoi să avanseze spre nord-vest.
Situația lui Kim Ir Sen se înrăutățea din nou. După cum am văzut anterior, la
începutul lunii octombrie, Bioul Politic sovietic a luat hotărârea potrivit căreia, URSS
mai de grabă va abandona Coreea de Nord, decât să riște o confruntare directă cu SUA.
În plus, în cadrul convorbirilor pe care le-a avut cu Stalin, Zhou Enali a afirmat și
hotărârea chinezilor de a se abține de la o intervenție militară în Coreea. În atare condiții,
liderul sovietic i-a adresat lui Kim Ir Sen , prin intermediul lui Shtykov, pe 13 octombrie
1950 o telegramă prin care îl informa cu privire la noile evoluții total defavorabile nordcoreenilor
( în speță refuzul chinezilor de a se angaja militar în Peninsula Coreană).263 În
seara zilei de 13 octombrie 1950, Shtykov, urmând instrucțiunile lui Stalin, s-a întâlnit cu
Kim Ir Sen, comunicându-i acestuia textul telegramei trimise de liderul sovietic ( anexa
XIII). Shtykov a descris astfel reacția nord-coreenilor: „ În conformitate cu directiva din
13.10.50 am avut o întâlnire cu Kim IL Sung. Pak Hon-Yong a fost prezent la întâlnire.
Le-am citit textul telegramei dumneavoastră. Textul telegramei i-a luat prin surprindere
pe Kim Il Sung și Pak Hon-Yong. Kim Ir Sen a subliniat faptul că este foarte greu pentru
263 Deși această telegramă nu a fost găsită în arhivele sovietice, totuși ea este amintită de Stalin în alte trei
telegrame ulterioare. Astfel, într-o telegramă adresată pe 14 octombrie de Shtykov lui Stalin, primul afirma:
„În conformitate cu directiva din 13.10.50 am avut o întâlnire cu Kim IL Sung ”. Referiri la telegrama
trimisă de Stalin liderului comunist nord-corean, sunt și într-o nouă telegramă trimisă de liderul sovietic
omologului său nord corean în 13 octombrie: „ În legătură cu această nouă decizie a tovarășilor chinezi ,
te rog să amâni temporar implementarea telegramei trimise dumneavoastră ieri, (telegramă – n.a.)
referitoare la evacuarea Coreei de Nord și retragerea trupelor nord-coreene spre nord ”.Și în fine, o altă
dovadă a faptului că Stalin a trimis această telegramă lui Kim Ir Sen, o regăsim în telegrama adresată de
liderul sovietic liderului nord-corean pe data de 14 octombrie 1950: „ În această situație, ar trebui să
considerați recomandările întâlnirilor tovarășilor sovietici și chinezi, despre care ați fost anunțat
anterior, nule”. Pentru o perspectivă mai largă asupra acestei telegrame, vezi: Alexandre Y. Mansourov „
Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New
evidence from the Russian Archives ”, „ Document 18: Ciphered Telegram, Shtykov to Fyn Si ( Stalin),
14 October 1950”, „ Document 20: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung ( via Shatykov),
13 October 1950” și „ Document 21: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung , 14 October
1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 118-119
109
ei ( să accepte recomandările lui Stalin – n. a.) dar din moment ce există un asemenea
sfat, ei îl vor pune în aplicare … .” 264
Pe 14 octombrie 1950, la Moscova sosesc vești îmbucurătoare dinspre Beijing.
Prin intermediul a două telegrame, primite în dimineața zilei de 14 octombrie 1950,
Stalin era informat, de reprezentanții sovietici la Beijing , cu privire la o întâlnire
nocturnă cu Mao Zedong, întâlnire ce a avut loc după ce Biroul Politic al PCC a hotărât
implicarea militară în Peninsula Coreană. Telegrama adresată de Roshchin liderului
sovietic ( anexa XIV) descria discursul liderului comunist chinez astfel: „ Tovarășii
noștri consideră că dacă trupele americane înaintează spre granița Chinei, atunci
Coreea va deveni o pată neagră pentru noi și nord-estul (Chinei – n. a.) se va afla sub o
constantă amenințare. Ezitările anterioare ale tovarășilor noștri s-au produs datorită
faptului că problemele legate de situația internațională, problemele legate de asistența
sovietică pentru noi și problemele legate de acoperirea aeriană, nu erau clare pentru ei.
În prezent toate aceste probleme au fost clarificate…”. Mai mult potrivit lui Roschin: „
Mao Zedong a subliniat faptul că acum este avantajos pentru ei să trimită trupe chineze
în Coreea. Chinezii au obligația absolută de a trimite trupe în Coreea …”. Dar veștile
bune pentru sovietici nu se opreau aici, Roshchin anunțând cu satisfacție: „ În acest
moment ei trimit primul eșalon compus din nouă divizii. Deși sunt slab înarmate, ele vor
fi capabile să lupte împotriva trupelor lui Syngman Rhee. Între timp tovarășii chinezi vor
trebui să pregătească al doilea eșalon …”.265
264 Telegrama trimisă de Shtikov, în ciuda dimensiunilor relativ reduse frepează prin acuratețea detaliilor,
de la descrierea reacției celor doi lideri comuniști nord-coreeni, până la descrierea comportamentului
acestora: „ … Kim Il Sung m-a rugat să citesc recomandările prectice și i-a ordonat lui Pak Hon-yong să
le noteze. El de asemenea ne-a rugat să-i oferim ajutor pentru dezvolatrea unui plan de măsuri în
legătură cu această problemă ”. Pentru o perspectivă mai largă asupra acestei telegrame, vezi: Alexandre
Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War September 16 –
October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „ Document 18: Ciphered Telegram,
Shtykov to Fyn Si ( Stalin), 14 October 1950 ” ” în „Cold War International History Project Bulletin ”, …
nr. 6-7, 1995-1996, p. 118
265 Telegrama în cauză mai conținea și câteva precizări în legătură cu aistența militară sovietică și cu
modalitatea de achitare a armamentului: „ Principalul lucru de care noi avem nevoie, spune Mao Zedong,
este forța aeriană, care ne va asigura acoperirea aeriană. Noi sperăm să sosească cât mai curând posibil
, dar nu mai târziu de două luni. În plus, Tovarășul Mao Zedong a subliniat faptul că în prezent
guvernul Republicii Populare China nu poate plăti cu bani gheață armament livrat. Ei speră să
primească arme pe credit. Astfel bugetul pe 1951 nu va fi afectat și va fi mai ușor pentru ei să eplice
aceasta democraților ”. Pentru o perspectivă mai largă asupra acestei telegrame, vezi: Alexandre Y.
Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War September 16 – October
15, 1950: New evidence from the Russian Archives ”, „ Document 19: Ciphered Telegram, Roshchin to
110
De îndată ce a primit telegrama lui Roshchin, Stalin s-a grăbit să-i comunice noile
vești omologului său nord-corean, și prin urmare a redactat personal o telegramă ( anexa
XV) pe care i-a trimis-o de urgență lui Shtykov . În prezenta telegramă Stalin afirma: „
Tocmai am primit o telegramă de la Mao Zedong, în care el afirmă că în cadrul CC al
PCC s-a discutat situația ( din Coreea – n. a.) din nou, și au decis în cele din urmă să
acorde asistență militară tovarășilor coreeni în ciuda armamentului insuficient al
trupelor chineze. Aștept o relatare detaliată, referitoare la această chestiune, din partea
lui Mao Zedong. În legătură cu această nouă decizie a tovarășilor chinezi , te rog să
amâni temporar implementarea telegramei trimise dumneavoastră ieri, (telegramă –
n.a.) referitoare la evacuarea Coreei de Nord și retragerea trupelor nord-coreene spre
nord.” 266 Câteva ore mai târziu, Stalin a trimis o nouă telegramă (anexa XVI) adresată
liderului nord-corean ( via Shtykov) în care afirma: „ După șovăieli și o serie de decizii
temporare, tovarășii chinezi în sfârșit au luat decizia finală de a acorda asistență Coreei
cu trupe. Sunt bucuros că decizia finală și favorabilă Coreei a fost luată în sfârșit. În
această situație, ar trebui să considerați recomandările întâlnirilor tovarășilor sovietici
și chinezi, despre care ați fost anunțat anterior, nule. Dumneavoastră va trebui să
rezolvați problemele concrete referitoare la intrarea trupelor chineze, împreună cu
tovarășii chinezi. Armamentul necesar trupelor chineze va fi livrat din URSS …”.267
Așadar decizia Chinei de implicare militară în conflictul corean era finală, în
ciuda eforturilor disperate profesate de Zhou Enlai și Lin Biao, de a preveni o implicare
militară a statului chinez în Peninsula Coreană. Atât Zhou Enali cât și Lin Biao au
neglijat determinarea personală a liderului Mao Zedong de a implica RPC în conflictul
corean, ca și politica de risc înalt profesată de Stalin. Numărătoarea inversă începuse …
Filippov ( Stalin ), 14 October 1950 , re Meeting with Mao Zedong ” în „Cold War International History
Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 118-119
266 Interesant ne apare faptul că nici acum, Stalin nu era sigur dacă decizia chineză era cea finală sau era un
nou „ joc diplomatic ” al autorităților chineze. În această ordine de idei , Stalin i-a cerut lui Kim Ir Sen să
amâne „ temporar ” și nu să anuleze implementarea măsurilor cerute de liderul sovietic anterior. Pentru o
perspectivă mai largă asupra acestei telegrame, vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao, Kim , and
China’s decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the
Russian Archives ”, „ Document 20: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung ( via
Shatykov), 13 October 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-
1996, p. 119
267 Pentru o perspectivă mai largă asupra acestei telegrame, vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin, Mao,
Kim , and China’s decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence
from the Russian Archives ”, „ Document 21: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung , 14
October 1950 ”, în „Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 119
111
3.5 Strategia chineză de abordare a conflictului
corean
Împotriviți-vă Americii! Ajutați Coreea! Apărați națiunea noastră! Apărați casa
noastră! Înfrângeți aroganța americană! – Sloganurile chineze în timpul războiului din
Coreea.
Când RPC s-a implicat în conflictul corean, în octombrie 1950, conducerea
comunistă chineză intenționa să câștige o glorioasă victorie, dar câteva luni mai târziu
realitățile concrete de pe câmpul de luptă, i-a obligat pe chinezi să-și nuanțeze acest
deziderat.268
FNU au înaintat rapid spre granița sino-coreană în ultimele săptămâni din
octombrie 1950 și la începutul lunii noiembrie, ceea ce i-a determinat pe chinezi să
adopte o strategie aparte. Cu aprobarea personală a liderului comunist chinez, Mao
Zedong, Peng Dehuai, comandantul FVC a adoptat o strategie militară ce viza atacarea
FNU cu forțe superioare din spate și pe flancuri. 269Pe 25 octombrie 1950 FVC au lansat
prima campanie ofensivă în Coreea, în zona Unsan, forțând FNU să se retragă spre Râul
Chongchun, aproape de Yalu.270
Implicarea chineză în conflictul corean, ar fi trebuit să-l îngrijoreze pe Generalul
Douglas McArthur și să-l determine pe acesta să regândească strategia militară americană
de abordare a conflictului corean, care în noile condiții căpăta o nouă dimensiune. Că nu
s-a întâmplat așa o dovedește faptul că la mijlocul lunii noiembrie 1950 McArthur a
declanșat o nouă ofensivă a FNU, ofensivă ce avea ca scop principal obținerea unei
268 Chen Jian, „ China’s Road to the Korean War ”… http://www.ciaonet.org/book/chen/auth.html ,
16.05.2004
269 În mod paradoxal, sfidnând orice rațiune strateggică militară , Mao Zedong considera că prin depășirea
numerică a adversarului, ca și prin menținerea unui moral ridicat victoria totală era posibilă. Vezi în acest
sens: Shu Guang Zhang , “ Mao’s Military Romanticism , China and the Korean War 1950 – 1953 ”,
http://www.kansaspress.ku.edu/zhamao.html , 20.05.2005
270 Harry M. Crocker, op. cit., p.60
112
victorii decisive. 271În fața acestei noi situații, Peng Dehuai, a ordonat FVC să se retragă
aproximativ 30 de km și să ocupe poziții strategice favorabile în așteptarea inamicului.
La sfârșitul lunii noiembrie, FNU au ajuns în zona în care se stabiliseră FVC. Începând
cu 25 noiembrie 1950, chinezii au lansat o viguroasă contraofensivă, la mijlocul lunii
decembrie 1950 trupele chineze și cele nord-coreene reușind să recupereze aproape
integral teritoriul nord –corean.272
Victoria obținută de comuniștii chinezi, le-a conferit acestora dreptul de decide
soluția conflictului corean: prin negocieri sau dimpotrivă prin continuarea războiului ,
urmărindu-se o victorie totală. Pe 5 decembrie 1950, 13 state, conduse de India, au
înaintat Beijingului o propunere de pace. Această propunere, sugera trupelor chineze să-și
oprească înaintarea la paralela 38, și apoi pe baza unui acord de încetare a focului se
propunea o întâlnire la vârf între puterile care aveau interese în Coreea, întâlnire ce avea
ca scop rezolvarea finală a crizei. Pe 14 decembrie 1950 Națiunile Unite au aprobat
prezenta propunere de pace și au alcătuit un grup de 3 persoane având menirea de a
depista „ punctul de plecare pe baza căruia ar putea fi aranjat un acord satisfăcător de
încetare a focului în Coreea”.273
Pentru a convinge conducerea chineză de faptul că o încetare a focului în Coreea
era în interesul său, liderii politici indieni au subliniat că propunerea de pace înaintată de
cele 13 state nu se origina în Occident, și că acceptarea de către chinezi a unui acord de
încetare a focului, în condițiile în care FVC reputaseră „strălucite victorii ” în Coreea va
duce la acceptarea intereselor chineze în zonă.274
Cu toate acestea, liderii comuniști chinezi au respins această propunere de pace,
dorind să obțină în Coreea o victorie totală. În 8 decembrie, Chen Jiakang, un înalt oficial
chinezi le-a cerut liderilor politici indieni să explice de ce aceste 13 state nu au propus un
acord de încetare a focului în Coreea în momentul în care FNU treceau la nord de
paralela 38. Mai mult câteva zile mai târziu, într-o întâlnire cu K. M. Panikkar (
ambasadorul indian la Beijing), Zhou Enlai a subliniat faptul că din moment ce FNU au
271 Pentru o perspectivă mai detaliată vezi: “ Unites States Units in Korea ”, http://www.koreanwar.
com/USUnits.html , 12.03.2005
272 Branislav L. Slantchev,op. cit.,
http://www.polisci.ucsd.edu/~bslantch/courses/nss/lectures/14-limited-war-korea.pdf , 2.11.2004
273 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.91
274 Ibidem
113
trecut paralela 38, nu există nici un motiv pentru FVC de a respecta această demarcație
teritorială și deci de a-și opri înaintarea.275
Pe de altă parte, comandanții militari chinezi, în frunte cu Peng Dehuai, aveau
unele rezerve cu privire la continuarea operațiunilor militare ofensive pe teritoriul corean.
Practic aceștia conștientizaseră faptul că deși FVC au obținut unele succese militare
împotriva FNU, totuși acestea erau vulnerabile datorită ineficienței sistemului logistic și a
lipsei de suport aerian. Prin urmare, Peng Dehuai, împreună cu ceilalți comandanți
militari chinezi , propuneau o oprire temporară a ofensivei, pentru a îmbunătății gravele
deficiențe cu care se confruntau FVC.276
Mao Zedong însă, încurajat de succesele inițiale ale primelor două ofensive
chineze se pronunța pentru continuarea acțiunilor ofensive pe teritoriul corean până la
obținerea „ victoriei finale ”.277 Pe 4 decembrie 1950, Mao Zedong sublinia faptul că
succesul militar al celor două acțiuni ofensive chineze au înclinat balanța în favoarea
Beijingului. Mai mult , liderul comunist chinez a afirmat că în cazul în care americanii
vor cere un armistițiu, partea chineză va solicita înainte de toate retragerea tuturor
trupelor FNU de pe teritoriul corean. Cu toate acestea Mao Zedong a refuzat să ia în
considerare orice propunere de pace, cel puțin până când trupele chineze vor obține o
victorie decisivă împotriva inamicului, subliniind totodată faptul că: „ ar fi nesatisfăcător
în termeni politici, daca trupele noastre ar atinge paralela 38 și s-ar opri la nord de ea
”.278 Astfel în 21 decembrie 1950, Mao Zedong i-a ordonat lui Peng Dehuai să demareze
o nouă campanie și „ să treacă la paralela 38 ”.279
275 Branislav L. Slantchev,op. cit.,
http://www.polisci.ucsd.edu/~bslantch/courses/nss/lectures/14-limited-war-korea.pdf , 2.11.2004
276 Harry M. Crocker, op. cit., p.66
277 Michael M. Sheng „ China’s Decision to Enter the Korean War ”, http://www.kimsoft.com/korea/cnkorea.
htm , 2.03.2005
278 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.93
279 Dacă decizia de a trece la sud de paralela 38 a fost una unanimă, nu același lucru s-a întâmplat în
privința luării deciziei cu privire la efectivele militare ce trebuiau să frie trimise la sud de paralela 38. Lipsit
de orice capacitate tactică, Kim Ir Sen ( bazându-se pe o telegramă trimisă de Stalin, în care acesta sugera
ca FVC să rămână la nord de paralela 38, și doar APNC să treacă la sud de această paralelă) spera într-o
victorie rapidă, crezând cu tărie faptul că FNU se vor retrage din Coreea în cel mai scurt timp. Pentru o
perspectivă mai detaliată asupra deciziei de trecerea la sud de paralela 38 vezi: Shen Zhihua , „ Sino-North
Korean Conflict and its Resolutions during the Korean War ” în „Cold War International History
Project Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-2004 , p.14-15
114
FVC au lansat nu mai puțin de trei noi ofensive între ianuarie și aprilie 1950.280 În
ultima zi a anului 1950, trupele chineze au demarat cea de-a treia ofensivă chineză, în
cadrul căreia Seulul a fost cucerit pe 4 ianuarie 1951, iar pe 8 ianuarie 1951 FVC au atins
paralela 37. Peng Dehuai a raportat Beijingului victoria mult așteptată.281
În 11 ianuarie, grupul de trei persoane numit de Națiunile Unite cu elaborarea
unui acord de pace în Peninsula Coreană, a elaborat un plan bazat pe cinci principii.
Printre acestea se numărau: încetarea imediată a focului în Coreea; retragerea graduală a
trupelor străine din Coreea; organizarea unei întâlniri a celor patru puteri ( Uniunea
Sovietică, Statele Unite, Marea Britanie și China ), cu prilejul căreia urmau a fi discutate
pe lângă problema coreană și chestiunile referitoare la Taiwan și cele referitoare la
reprezentarea Republicii Populare China în cadrul ONU.
Privit retrospectiv acest plan de pace reprezenta o oportunitate fără precedent
pentru RPC, care se vedea acum în postura de învingător. Deși a treia campanie ofensivă
a FVC a fost una victorioasă, capacitatea acestora de luptă a scăzut simțitor, datorită
dificultăților de aprovizionare, a lipsei de suport aerian și nu în ultimul rând datorită
gravelor pierderi umane.282 O încetare imediată a focului în Coreea ar fi permis trupelor
chineze să-și mențină pozițiile câștigate și în același timp ar fi oferit timpul necesar
pentru o aprovizionare adecvată, potențial care putea astfel folosit pentru noi acțiuni
ofensive, în cazul în care negocierile de pace eșuau. Pe de altă parte, din perspectiva SUA
acceptarea de către liderii comuniști chinezi a planului în cauză ar fi pus Washington-ul
într-o dilemă diplomatică. Dean Acheson avea să rezume, mai târziu, această dilemă
astfel: dacă SUA susțineau propunerea de pace a celor 13 state , aceasta avea ca rezultat
„abandonarea coreenilor și declanșarea furiei Congresului și a presei ”; pe de altă parte
refuzul acestei propuneri de pace, ar fi dus , în opinia reputatului om politic american, la
pierderea suportului de care SUA se bucura în cadrul Națiunilor Unite. Ulterior chiar
280 Harry M. Crocker, op. cit., p.73
281 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.93
282 În literatura militară referitoare la conflictul corean există între versiunea istoricilor miliatri chinezi și a
celor americani unele diferențe cu privire la capacitățile militare ale celor două forțe combatante. Pentru
perspectiva chineză vezi: Dongxiao Yue , „ How was the PLA equipment in the Korean
war?,”http://www.centurychina.com/history/faq2.shtml#8 , 12.04.2005. Pentru perspectiva americană vezi:
Gordon L. Rottman , “ Korean War order of Battle: United States, United Nations and Communist
Ground , Naval and Air Forces, 1950-1953 ”, Praeger, Westport , 2002 , passim ,
http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d=102059747 , 20.04.2005
115
Acheson a afirmat faptul că decizia SUA de a accepta propunerea de pace a celor 13 state
se baza pe faptul că factorii de decizie americani erau siguri de refuzul Chinei.283
Beijingul într-adevăr a respins propunerea de pace. Zhou Enlai, pretinzând că
propunerea de pace era în fapt concepută pentru a da un moment de respiro trupelor
americane din Coreea, a introdus în negocieri condițiile Chinei. Astfel el a solicitat
organizarea unei întâlniri între cele șapte puteri, întâlnire ce urma a avea loc în China și
care avea să confere RPC dreptul de reprezentare în ONU odată cu retragerea tuturor
trupelor străine din Coreea și Taiwan. Asemenea termeni de negociere făceau imposibilă
o eventuală încetare a focului în Peninsula Coreană. La baza unei atare atitudini
inflexibile, se afla opinia lui Mao Zedong , care neglijând total semnale trimise de pe
front de către Peng Dehuai, considera că FVC aveau prima șansă în câștigarea
conflictului din Coreea. Deși Peng Dehuai era relativ suspicios cu privire la înaintarea
mai profundă a FVC în sudul Coreei, Mao Zedong avea o viziune cu totul diferită asupra
acestei chestiuni.284 Bazându-se pe experiența proprie câștigată în timpul războiului civil
din China, Mao Zedong considera că prin depășirea numerică a adversarului, ca și prin
menținerea unui moral ridicat victoria totală era posibilă.285
Într-o telegramă adresată lui Peng Dehuai, Mao Zedong preconiza în cazul
continuării ofensivei chineze două scenarii posibile : „ (1) Sub presiunea mărețelor forțe
sino-coreene inamicul s-ar putea să se retragă din Coreea de Sud după o rezistență
simbolică. … (2) S-ar putea ca inamicul să reziste cu încăpățânare în Taegu și Pusnan ,
dar se vor retrage în final din Coreea, după ce le-am epuizat potențialul”.286
În ciuda optimismului exacerbat profesat de Beijing ( în speță de Mao Zedong),
FVC erau incapabile să transforme ambițiile liderilor comuniști chinezi în realitate. Spre
surprinderea comandanților militari chinezi, în 27 ianuarie 1951 FNU au declanșat o
283 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.93
284 Pentru o privire mai detaliată asupra obiectivelor strategice inițiale urmărite de liderii comuniști chinezi,
în speță de Mao Zedong, vezi: Dongxiao Yue ,“ What were PVA's tactics and strategies in Korean war?”,
http://www.centurychina.com/history/faq2.shtml#9 , 12.04.2005
285 În stilul său caracteristic, liderul comunist chinez , adresează la 19 ianuarie 1950, o directivă Forțelor
Voluntarilor Chinezi, în care afirma: “ Tovarășii chinezi trebuie să considere problema coreană ca o
problemă proprie; tovarășii și luptătorii trebuie instruiți să prețuiască fiecare deal , fiecare râu, fiecare
copac și fiecare fir de iarbă din Coreea … . Atât timp cât vom acționa astfel, victoria finală va fi
asigurată ”. Pentru o perspectivă mai largă asupra acestei directive, vezi: “ The Chinese People’s
Volunteers should cherish every hill, every river, every tree and every blade of grass in Korea ”,
http://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-5/mswv5_11.htm , 11.2.2005
286 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.94
116
contraofensivă.287 Conștient de faptul că FVC erau deficitare la capitolele muniție și
aprovizionare, Peng Dehuai a cerut Beijingului permisiunea de a se retrage. Atitudinea lui
Mao Zedong s-a dovedit a fi una inflexibilă, și crezând în continuare în posibilitatea unei
victorii chineze totale în Coreea, liderul comunist chinez i-a cerut lui Peng Dehuai
lansarea unei contraofensive chineze.288
Contraofensiva chineză a fost rapid oprită de FNU.289 În 21 februarie 1951 Peng
Dehuai s-a întors la Beijing pentru a-i raporta personal liderului comunist chinez situația
reală de pe front. În raportul său, Peng Dehuai sugera adoptarea de către FVC unor poziții
defensive, care să permită reîmprospătarea efectivelor chineze , grav afectate de
pierderile suferite pe câmpul de luptă. Treptat însuși Mao Zedong a început să-și schimbe
optica asupra desfășurării conflictului corean, recunoscând faptul că datorită noilor
evoluții de pe front, războiul din Peninsula Coreană va fi unul lung, acceptând totodată și
strategia sugerată de Peng Dehuai, cea referitoare la împrospătarea continuă a efectivelor
militare chineze din Coreea.290
După mai multe luni de pregătire, comandamentul militar sino-nord corean a
mobilizat 12 armate cu scopul de a declanșa o amplă ofensivă în Coreea la sfârșitul lunii
aprilie 1951.291 În ordinul de mobilizare, din 19 aprilie 1951 se afirma: „ aceasta este
campania care va determina soarta și durata războiului din Coreea ”.292 Fără un suport
aerian adecvat și cu un sistem logistic deficient, ofensiva FVC a eșuat lamentabil, China
fiind astfel nevoită să accepte negocierile ca soluție principală de rezolvare a conflictului
corean.293
Nie Rongzhen, un înalt demnitar chinez, rezuma astfel acțiunile Beijingului după
eșecul celei de-a cincea campanii sino-nord coreene:294 „ După a cincea campanie,
Comitetul Central s-a întâlnit pentru a discuta ce pași trebuie urmăriți în continuare.
287 Harry M. Crocker, op. cit., p.75
288 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.96
289 Branislav L. Slantchev, op. cit.,
http://www.polisci.ucsd.edu/~bslantch/courses/nss/lectures/14-limited-war-korea.pdf , 2.11.2004
290 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.96
291 Harry M. Crocker, op. cit., p.78
292 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.96
293 Branislav L. Slantchev,op. cit.,
http://www.polisci.ucsd.edu/~bslantch/courses/nss/lectures/14-limited-war-korea.pdf , 2.11.2004
294 Pentro o perspectivă mai largă asupra celei de a cincea campanii militare sino- nord-coreene ( din
punctul de vedereal istoricilor chinezi) vezi: Dongxiao Yue, „ How about the 5th campaign? ”,
http://www.centurychina.com/history/faq4.shtml#16 , 12.04.2005
117
Opinia majorității a fost aceea ca forțele noastre să se oprească la paralela 38 , să
continue să lupte în perioada discuțiilor pentru un armistițiu și să ne străduim să
rezolvăm conflictul prin negocieri. Și eu am fost de acord cu această opinie. Din punctul
meu de vedere, prin alungarea inamicului din Coreea de Nord noi ne-am atins
obiectivele politice. Oprirea la paralela 38, ceea ce însemna întoarcerea la statu-guo-ul
antebelic, va fi acceptată mai ușor de ambele părți ”.295
În ciuda eșecurilor militare suferite de trupele sino-nord coreene, Kim Ir Sen
spera în continuarea acțiunilor ofensive. Astfel într-o scrisoare adresată lui Peng Dehuai
în 30 mai 1951, liderul comunist nord-corean afirma: „ cu siguranță putem prezice faptul
că problema coreană nu poate fi rezolvată pe căi pașnice și că războiul nu se va sfârși la
paralela 38. În fața acestei situații, opinia mea este că ar trebui să prelungim ofensiva
noastră și să continuăm să atacăm inamicul ”. 296
Pentru a-și susține punctul de vedere propriu, Kim Ir Sen a susținut ideea potrivit
căreia forțele sino-nord-coreene deținând „ superioritatea ” pe câmpul de luptă ar trebui
să accepte negocierile abia după ce „ inamicul va fi anihilat ”. Pe de altă parte, Mao
Zedong avea o optică diferită de cea a liderului nord-corean. Potrivit lui Mao Zedong,
daca la negocieri va fi luată în discuție problema retragerii trupelor străine din Coreea și
implicit rezolvarea chestiunii coreene, atunci RPC nu avea nici un motiv să nu se prezinte
la negocieri. Din moment ce forțele chineze duceau greul luptei în Coreea, iar Kim Ir Sen
nu putea lupta cu forțele sale împotriva FNU, liderului comunist nord-corean i-a rămas o
singură soluție: acceptarea noii strategii chineze. 297În cele din urmă Mao Zedong și Kim
Ir Sen au convenit asupra începerii negocierilor cu americanii, hotărând totodată ca nici o
ofensivă să nu fie lansată în următoarele două luni.298
La mijlocul lunii iunie 1951 , Mao Zedong, împreună cu principalii lideri
comuniști chinezi, erau pregătiți pentru implementarea noii strategii chineze „pregătirea
295 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.97
296 Ibidem
297 Relațiile sino-coreene s-au tensionat astfel și mai mult, după ce ca urmare a contraofensivei FNU din
primăvara anului 1951, între factorii de dcizie chinezi și cei nord-coreeni s-a iscat un conflict cu privire la
administrarea sistemului de căi ferate ( vital necesar pentru aprovizionarea FVC). Pentru o perspectivă mai
detaliată vezi: Shen Zhihua , „ Sino-North Korean Conflict and its Resolutions during the Korean War”
în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-2004 , p. 16-19
298 Branislav L. Slantchev,op. cit.,
http://www.polisci.ucsd.edu/~bslantch/courses/nss/lectures/14-limited-war-korea.pdf , 2.11.2004
118
pentru prelungirea războiului, odată cu străduința de a încheia războiul prin negocieri
de pace ”, strategie care înlocuia astfel vechiul deziderat chinez al victoriei totale în
Coreea. O atare schimbare a strategiei chineze în Coreea trebuia justificată, iar
propaganda chineză și făcut din plin datoria, susținând: „ noi am fost întotdeauna
favorabili rezolvării problemei coreene prin mijloace pașnice, iar pacea a fost
principalul scop al participării FVC în războiul contra agresiunii din Coreea ”.299
Membrii delegației care urma să reprezinte China la negocieri au fost cu grijă
selectați, pentru a asigura controlul deplin al Beijingului asupra negocierilor. Înainte de a
părăsi Beijingul, conducătorii delegației chineze, Li Kenong și Qiao Guanhua, au avut o
întrevedere cu Mao Zedong, prilej cu care liderul chinez i-a sfătuit să privească
negocierile ca „ o luptă politică ” și să respecte integral directivele transmise de la
Beijing zilnic de la Beijing.
Auspiciile sub care au început negocierile de la Kaesong nu au fost de cel mai bun
augur. În primele două săptămâni cele două părți nu au reușit să se pună de acord cu
privire la agenda negocierilor. Negociatorii chinezi și nord –coreeni au susținut ca
acordul de încetare a focului să cuprindă și un amendament care să garanteze retragerea
tuturor trupelor străine de pe teritoriul Coreei. Pe de altă parte, negociatorii americani
insistau ca doar latura militară a încheierii războiului din Coreea să fie luată în discuție.
Abia în 26 iulie 1951 cele două părți au ajuns la un acord cu privire la o agendă de
negocieri structurată pe cinci puncte:
1) adoptarea unei agende de discuții;
2) fixarea unei linii militare de demarcație;
3) crearea de aranjamente concrete pentru un armistițiu în Coreea;
4) crearea de aranjamente referitoare la prizonierii de război;
5) înaintarea recomandărilor referitoare la aceste chestiuni guvernelor ambelor
părți.300
Pe mai departe drumul negocierilor a fost la fel de sinuos. După 26 iulie, cele
două părți au purtat discuții cu privire la al doilea punct de pe agendă, respectiv cel
referitor la fixarea unei linii de demarcație. Delegația sino-nord coreană, a urmat fidel
299 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.100
300 Ibidem, p.101
119
acordul dintre Beijing , Pyongyang și Moscova, susținând cu tărie ca această linie de
demarcație să fie paralela 38. Pe de altă parte, delegația americană susținea ideea unei
linii de demarcație între Pyongyang și Wonsan, adică 20-30 km ( în unele părți chiar 40
km) nord de linia de demarcație existentă la momentul respectiv între FVC și FNU.
Amiralul Charles Turner Joy a justificat această cerere afirmând că din moment de FNU
controlează întregul spațiu aerian și maritim al Peninsulei Coreene, acordarea unui
teritoriu adițional este legitimă.
Atitudinea intransigentă a Washington-ului referitoare la linia de demarcația, l-a
determinat pe Peng Dehuai să afirme că o „ soluționare rezonabilă ” a conflictului în
Coreea nu era posibilă și prin urmare singura opțiune rămasa era aceea a continuării
războiului, unde, potrivit comandantului militar chinez, FNU vor primi „ o altă lecție ”.
În 8 august 1951, Peng Dehuai îi raporta lui Mao Zedong faptul că a început pregătirile
pentru cea de-a șasea campanie, campanie ce avea ca scop principal „ anihilarea ”
FNU.301
Cu toate acestea, în ciuda elanului inițial, treptat atât liderii comuniști chinezi, cât
și comandanții militari din Coreea și-au schimbat atitudinea. Aceasta se datora n primul
rând realităților concrete de pe front, unde forțele militare sino-coreene continuau să fie
deficitare la capitolele armament, sprijin aerian și suport logistic.302
În lumina noilor evoluții, strategia chineză de abordare a conflictului corean
suferă o nouă modificare. Deși strategia chineză ce viza „pregătirea pentru prelungirea
războiului, odată cu străduința de a încheia războiul prin negocieri de pace ” rămâne în
vigoare, totuși liderii comuniști chinezi au abandonat ideea declanșării unor ofensive la
scară largă în Coreea pentru a forța inamicul să accepte cererile chineze la masa
negocierilor.303 Liderii chinezi se vor întoarce la masa negocierilor abia la 25 octombrie
1951, când negocierile de pace au fost reluate la Panmunjom.
Din nou, optimismul reluării negocierilor a fost spulberat repede. Cele două părți
au luat în discuție punctul doi al agendei de discuții fixate încă din 26 iulie 1951,
301 Branislav L. Slantchev,op. cit.,
http://www.polisci.ucsd.edu/~bslantch/courses/nss/lectures/14-limited-war-korea.pdf , 2.11.2004
302 Pentru o perspectivă detaliată asupra armamentului deținut de forțele militare sino-nord-coreene vezi:
Charles R. Shrader , “ Communist Logistics in the Korean War ” , Greenwood Press , Westport , 1995 ,
passim, http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d=65845832 , 20.04.2005
303 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.105
120
respectiv fixarea unei linii militare de demarcație. Cele două părți au ajuns la un punct
comun privind fixarea unei linii de demarcație, dar această linie urma a fi respectată doar
dacă alte chestiuni ce vor fi luate în discuție în cadrul negocierilor vor fi rezolvate în
termen de 30 de zile. Discuțiile cu privire la al treilea punct al agendei de discuții
(crearea de aranjamente concrete pentru un armistițiu în Coreea) au început la 27
noiembrie 1951. Până în 27 decembrie ( termenul limită) au fost făcute însă puține
progrese, acest punct fiind rezolvat abia în mai 1952.304 Discuțiile cu privire la punctul
cinci al agendei de discuții (înaintarea recomandărilor referitoare la aceste chestiuni
guvernelor ambelor părți) au început la 31 ianuarie 1952. Pe 19 ianuarie 1952 cele două
părți au convenit ca în termen de 90 de zile de la semnarea armistițiului, să fie convocată
o conferință care să discute retragerea tuturor trupelor străine din Coreea.
Cel mai dificil moment al negocierilor se va dovedi a fi punctul patru al agendei
de negociere (crearea de aranjamente referitoare la prizonierii de război ). Primul
conflict diplomatic cu privire la chestiunea prizonierilor de război , s-a produs la mijlocul
lunii decembrie 1951, când cele două părți și-au trimis reciproc rapoarte cu privire la
numărul de PDR pe care-l aveau în custodie.305 Negociatorii americani, au descoperit
astfel că doar 25% soldații FNU pierduți în acțiune erau în custodia forțelor comuniste
chineze ( o parte însă erau sub custodie sovietică )306 în timp ce comuniștii chinezi au
avut surpriza să vadă că 44 000 din numărul inițial al prizonierilor de război chinezi , nu
mai apăreau pe lista înaintată de negociatorii americani. Mai mult, pe 2 ianuarie 1952
negociatorii NU au propus ca repatrierea PDR să se realizeze pe bază de voluntariat, iar
304 Ibidem, p.107
305 Problema prizonierilor de război din Coreea, este una spinuoasă și la ora actuală. Acestui subiect i s-au
dedicat numeroase studii, atât în lumea democratică cât și în spațiul statelor comuniste. În lucrarea de față
vom aborda doar perspectiva occidentală asupra acestei chestiuni. Pentru o privire detaliată asupra
perspectivei chineze actuale asupra problemei prizonierilor de război din Coreea vezi: Dongxiao Yue,
“How did Chinese treat POWs? ”, http://www.centurychina.com/history/faq5.shtml#25 , 12.04.2005,
Idem, “How were Chinese and NK POWs treated by US?”,
http://www.centurychina.com/history/faq5.shtml#24 , 12.04.2005, Idem, „ What was the big dispute on
POW repatriation? ”, http://www.centurychina.com/history/faq6.shtml#26 , 12.04.2005, Idem , “If the
repatriation was voluntary, why did the POWs revolt?”,
http://www.centurychina.com/history/faq6.shtml#28 , 12.04.2005, Idem , “Why were so many Chinese
POWs repatriated to KMT regime in Taiwan? ”, http://www.centurychina.com/history/faq6.shtml#29 ,
12.04.2005, Idem, “How many western POWs choose not to repatriate?”,
http://www.centurychina.com/history/faq6.shtml#30 , 12.04.2005
306 Pentru o perspectivă mai detaliată asupra prizonierilor americani interogați de sovietici vezi : Laurence
Jolidon , „ Soviet Interrogation of U.S. POWs in the Korean War ” în „Cold War International History
Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-1996, p.123-125
121
cei care vor refuza să se întoarcă acasă, vor fi eliberați sub condiția să nu mai participe la
operațiuni militare în Coreea. Negociatorii NU și-au justificat poziția ca fiind conformă
Drepturilor Fundamentale ale Omului.307 La 28 aprilie 1952, negociatorii americani au
reiterat această idee, afirmând că doar 70 000 din cei 116 000 PDR vor fi repatriați. Pe 12
iulie 1952, negociatorii NU și-au nuanțat poziția, propunând repatrierea a 83 000 de PDR
chinezi. Cum era de așteptat, partea chineză a refuzat.308
În fața noilor impedimente ivite în timpul negocierilor, liderii politici de la
Beijing, și-au reexaminat strategia de abordare a conflictului corean. Așa s-a născut
propaganda „ războiului biologic ” inițiată de Beijing, propagandă care urmărind să
discrediteze Washington-ul , susținea faptul că FNU ar fi folosit în conflictul corean arme
biologice. În mod evident, această acuzație nefondată, era rezultatul inflexibilității
negociatorilor NU în chestiunea PDR, inflexibilitate care i-a determinat pe chinezi să
elaboreze o nouă strategie care să pună China într-o poziție politică superioară.309 La 8
octombrie, 1952 cele două părți au anunțat oprirea negocierilor pe termen nelimitat.
Între timp, oficialii de la Beijing au făcut eforturi în vederea întăririi capacității de
luptă a FVC. În august și septembrie 1952, Zhou Enlai a condus o delegație chineză la
Moscova, cu scopul de a accelera ajutorul militar sovietic. Vizita a avut un succes parțial,
Stalin trimițând încă cinci regimente sovietice antiaeriene în Coreea.310
Cei mai mulți dintre istoricii Războiului din Coreea, au conexat schimbarea
atitudinii delegației sino-nord-coreene de moartea liderului sovietic Iosif Stalin.311
Astfel la 27 martie 1953 , delegația sino-nord-coreană a acceptat propunerea
făcută de negociatorii NU , propunere potrivit căreia, PDR bolnavi și răniți vor fi
307 Branislav L. Slantchev,op. cit.,
http://www.polisci.ucsd.edu/~bslantch/courses/nss/lectures/14-limited-war-korea.pdf , 2.11.2004
308 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.109
309 Pentru o perspectivă mai detaliată asupras acestei chestiuni vezi: Kathryn Weathersby, „ Deceiving the
Deceivers: Moscow, Beijing , Pyongyang and the Allegation of Bacteriological Wepons use in Korea ” în
„Cold War International History Project Bulletin”… nr. 11, 1998, p.176-185 și Milton Leitenberg , “ New
Russian Evidence on the Korea War Bilological Warfare Allegations: Background and Analysis ” în
„Cold War International History Project Bulletin”… nr. 11, 1998, p.185-200
310 Pentru o perspectivă mai detaliată asupra discuțiilor Stalin – Zhou Enlai vezi : “ Stalin’s conversations
– Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou Enlai, august-september
1952”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-1996, p.9-19
311 Vezi în acest sens : Kathryn Weathersby , „ New Evidence on North Korea ”, în „Cold War
International History Project Bulletin”… nr.14-15 , 2003-2004 , p. 5-7 și James G. Hershberg , „ Russian
Documents on the Korean War ”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr.14-15 ,
2003-2004 , p. 369 – 371
122
repatriați primii. La 30 martie 1953, Zhou Enlai a propus ca PDR care nu doreau să fie
repatriați să fie transferați într-un stat neutru , astfel „ găsindu-se o soluție justă în
problema repatrierii ”. 312
Potrivit surselor chineze , cât timp a fost prezent la Moscova, cu ocazia
funeraliilor lui Stalin, Zhou Enlai a avut o serie de discuții cu noua conducere sovietică,
discuții ce au atins și problema coreană. În seara zilei de 21 martie, potrivit surselor
documentare chineze, Zhou Enlai a avut o întâlnire cu noua conducere sovietică ( inclusiv
cu Malenkov, Hrusciov, Beria, Molotov și Bulganin ), întâlnire cu prilejul căreia s-au
discutat soluțiile pentru încheierea conflictului corean.313
Cu toate aceste, schimbarea atitudinii chineze nu poate fi pusă doar pe seama
morții liderului sovietic. La mijlocul lunii august, 1952, Zhou Enlai a condus o delegație
chineză , care s-a întâlnit cu Stalin de două ori. În cursul acestor întrevederi, Zhou Enlai
l-a înștiințat pe liderul sovietic de situația internă a RPC, de situația internațională, ca și
de ultimele evoluții cu privire la desfășurarea conflictului corean. Cu această ocazie,
Zhou Enlai a afirmat dorința Chinei de a soluționa cât mai rapid , pe calea negocierilor,
conflictul corean, dar a precizat că aceasta se va face doar dacă partea americană va
înainta propuneri rezonabile.314
În primăvara anului 1953, atât negociatorii chinezi, cât și cei ai NU, erau mai
dispuși spre compromisuri care să se finalizeze cu încheierea unui armistițiu. Cu toate
acestea un incident, provocat de Syngman Rhee, părea să amenințe din nou bunul mers al
negocierilor. În dimineața zilei de 18 iunie, Syngman Rhee a eliberat 25 000 de PDR
nord-coreeni, dar cu vădite atitudini anticomuniste. În după-amiaza aceleiași zile, Mao
Zedong și Zhou Enlai au discutat noua situație creată de liderul sud-corean. Într-o
312 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.109
313 Ibidem
314 Cu ocazia discuțiilor avute de Zhou Enlai cu Stalin, acesta din urmă a înaintat și 3 propuneri cu privire
la soluționarea chestiunii PDR . Prima propunere susținea ca în cazul în care FNU rețineau 30% din PDR
chinezi și nord-coreeni, Beijingul să rețină 13% din PDR proveniți din FNU ( această propunere era
concepută pentru a schimba atitudinea negociatorilor NU). Dacă acest plan eșua, partea chineză putea cere
o încetare a focului în Coreea, urmată de schimbul prizonierilor. A treia propunere sugera ca în cazul în
care niciuna dintre propunerile mai sus menționate nu era acceptată, partea chineză să propună ca
prizonierii care nu doreau să fie repatriați să fie transferați temporar într-o țară neutră. Pentru o perspectivă
mai largă asupra discuțiilor purtate de Zhou Enali cu Stalin la Moscova, în august-septembrie 1952 , vezi: “
Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and with Zhou Enlai,
august-september 1952”, în „Cold War International History Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-1996, p.
9-19
123
telegramă adresată, a doua zi, negociatorilor chinezi, Mao Zedong afirma că este puțin
probabil ca SUA să susțină măsura luată de Rhee, ci dimpotrivă , americanii vor exercita
presiuni asupra acestuia. Cu toate aceste, autoritățile chineze au hotărât să declanșeze o
campanie militară de pedepsire a liderului sud-corean, în paralel cu continuarea
negocierilor.
În 13 iulie 1953, FVC au declanșat ultima campanie ofensivă și își vor opri
înaintarea pe 20 iulie 1953. La 27 iulie 1953 la Panmunjom armistițiul era semnat,
Războiul din Coreea sfârșindu-se după trei ani de lupte , incertitudini și negocieri.315
315 Pentru o perspectivă detaliată asupra armistițiului vezi : „ Text of the Korean War Armistice
Agreement ”, http://www.indiana.edu/~easc/security_issues/korea/korean%20military%20armistice.pdf ,
20.04.2004
124
Concluzii
Războiul civil din 1945-1949 a fost punctul final al perioadei de instabilitate
inițiate prin înlăturarea monarhiei chineze în 1911. Rezultatul acestui război nu s-a
datorat participării masive a populației ci mai cu seamă problemelor economice, marea
majoritate a populației Chinei nefiind angrenată în acest război civil. Într-adevăr, Mao
Zedong s-a bucurat de o oarecare simpatie în mediul rural, dar acest succes s-a datorat în
mare parte programului de alfabetizare inițiat de GMD în mediul rural. Mai mult, nu se
poate acredita ideea potrivit căreia Mao Zedong a dus o luptă constantă pentru
împroprietărirea țăranilor, deoarece în zonele în care comuniștii erau puternici țăranii
stăpâneau deja o bună parte a pământului. Este însă la fel de adevărat faptul că o parte a
țăranilor asociau regimul lui Chiang Kai-shek cu dictatura militară și prin urmare i-au
susținut pe comuniști. Potrivit lui Paul Johnson, succesul în acest războiul civil a fost
asigurat de trei factori : controlul orașelor, al comunicațiilor și de moralul armatei (care
depinde de plata soldaților, o bună aprovizionare și o disciplină de fier).316
Robert Benewick și Philip Green caracterizau gândirea politică maoistă pe patru
paliere:
– pe baza unei analize minuțioase a societății chineze , Mao Zedong își discerne
inamicii, pentru a-i izola și lovi , de adepți, pe care se sprijină în instituirea regimului său
propriu;
– în lupta de gherilă s-a sprijinit mai ales pe țărănime, prin instalarea de baze
revoluționare în zonele rurale din jurul centrelor urbane;
– încurajează puterea absolută a Partidului Comunist în toate sferele, acordând
atenție propagandei politice și " muncii organizaționale ";
316 Paul Johnson, op. cit. p. 434.
125
– încrezător în propriile sale puteri, și-a desconsiderat mereu adversarul ca fiind
un " tigru pe hârtie " pe termen lung, tratându-l însă ca pe un adversar periculos pe
câmpul de luptă.317
Putem încerca însă și o altă ipoteză, potrivit căreia victoria comuniștilor în
războiul civil s-a datorat tocmai regimului GMD. Chiang Kai-shek s-a dovedit a fi un
politician total incompetent, incapabil să ia decizii pragmatice. Corupția și dezastrul
economic s-au repercutat negativ asupra armatei , care în ciuda însemnatului ajutor
american s-a dovedit a fi ineficientă în lupta cu forțele de gherilă a PCC. Treptat chiar
intelectualitatea chineză a început să cocheteze cu PCC, nu din simpatie față de doctrina
marxistă ci din pragmatism, comuniștii nefiind o alegere optimă, dar una mai puțin
nocivă decât GMD. Ocuparea totală a Manciuriei de către GMD s-a dovedit a fi sfârșitul
regimului naționalist, care în ciuda poziției favorabile afișate deopotrivă de URSS și SUA
nu a putut face față situației. Astfel tindem să dăm dreptate afirmației lui Lucien Bianco,
potrivit căreia: „ Armata Roșie nu a cucerit China: China a venit la ea ”.318 La 1
octombrie 1949, Mao Zedong putea afirma pe deplin satisfăcut:
" De când guvernul reacționar Gomindan al lui Chiang Kai-shek a trădat
națiunea, a conspirat cu imperialismul și s-a lansat într-un război contrarevoluționar,
oamenii întregii națiuni s-au găsit pe ei înșiși " in a situation of deep water and intense
heat ". Pentru a apăra suveranitatea teritorială a țării mame, pentru protejarea vieții și
proprietății oamenilor și pentru a-i scoate pe oameni din propriul chin și a lupta pentru
drepturile lor, AEP, cu ajutorul oamenilor din întreaga țară, a ignorat propria siguranță
și a luptat curajos, astfel învingând trupele reacționare și răsturnând controlul
reacționar al guvernului naționalist. În prezent, victoria principală a fost câștigată în
războiul de eliberare populară și majoritatea oamenilor din popor și-au câștigat
libertatea. Pe aceste baze, plenara primei sesiuni a Conferinței Politice Consultative
Populare Chineză, organizată de toate partidele și fracțiunile democratice, de
organizațiile populare, de AEP, de minoritățile naționale, de reprezentanți chinezi de
peste mări și de alte elemente patriotice, a hotărât. Reprezentând voința oamenilor
întregii națiuni ( plenara – n. a.) a formulat legea de organizare a Guvernului Popular
317 Robert Benewick, Philip Green , " Dicționarul marilor gânditori politici ai secolului XX ", Ed.
Artemis, București , 2002, p.204
318 Jean Francois Soulet, „Istoria comparată a statelor comuniste”, Ed. Polirom , Iași, 1998, p.36.
126
Central al Republicii Populare China, l-a ales pe Mao Tse-tung ( Mao Zedong – n.a.) ca
președinte al Guvernului Popular Central, pe Chu Te, Liu Shao-ch'i, Sung Ch'ing-ling, Li
Chi-shen, Chang Lan, și Kao Kang ca vicepreședinți, și pe Ch'en I, Ho Lung, Li Li-san,
Lin Po-ch'u, Yeh Chien-ying, Ho Hsiang-ning, Lin Piao, P'eng Te-huai, Liu Po-ch'eng,
Wu Yu-chang, Hsu Hsiang-ch'ien, P'eng Chen, Po I-po, Nieh Jung-chen, Chou En-lai,
Tung Pi-wu, Sai Fu-ting, Jao Sou-shih, Ch'en Chia-keng, Lo Jung-huan, Teng Tzu-hui,
Wu Lan-fu, Hsu T'e-li, Ts'ai Ch'ang, Liu Ko-p'ing, Ma Yin-ch'u, Ch'en Yun, K'ang Sheng,
Lin Feng, Ma Hsu-lun, Kuo Mo-jo, Chang Yun-i, Teng Hsiao-p'ing, Kao Ch'ung-min,
Shen Chun-ju, Shen Yen-ping, Ch'en Shu-t'ung, Szu-t'u Mei-t'ang, Li Hsi-chiu, Huang
Yen-p'ei, Ts'ai T'ing-k'ai, Hsi Chung-hsun, P'eng Tse-min, Chang Chih-chung, Fu Tso-i,
Li Chu-ch'en, Li Chang-ta, Chang Po-chun, Cheng Ch'ien, Chang Hsi-jo, Ch'en Mingshu,
T'an Pling-shan, Chang Nan-hsien, Liu Ya-tzu, Chang Tung-sun, și Lung Yun ca și
membrii de comitet pentru formarea Comitetului Central al Guvernului Popular, a
declarat fondarea Republicii Populare China și a decis ca Peking-ul să fie capitala
națională. Membrii Comitetului Central al Guvernului Popular și-au ocupat posturile în
capitală astăzi …”.319
Invadarea Coreei de Sud de către trupele RDPC , la 25 iunie 1950 , a fost unul
dintre momentele definitorii ale Războiului Rece. Atacul nord-corean a alarmat
Washington-ul în așa măsură încât președintele Truman a inversat politica meticulos
elaborată de către Departamentul de Stat , politică care plasa Peninsula Coreană în afara
perimetrului de apărare al SUA , și a angajat forțele militare americane în apărarea RC.
Angajându-se militar în conflictul corean, Mao Zedong urmărea obținerea unei
victorii totale, finalizate cu alungarea trupelor FNU din Peninsula coreană. Nouă luni mai
târziu, datorită realităților concrete de pe câmpul de bătălie, autoritățile chineze au fost
obligate să-și ajusteze acest obiectiv. Astfel, la 10 iulie 1951 au început la Kaesong
negocierile pentru finalizarea conflictului corean.
Preocupările istorigrafice cu privire la chestiunea conflictului corean, au vizat mai
ales originile acestuia și mai puțin finalul acestuia. O altă problemă cu care se confruntă
319 Pentru o perspectivă mai largă asupra discursului liderului comunist chinez din 1 octombrie vezi:
“Proclamation of the Central People's Government of the People's Republic of China”
http://marxists.org/reference/archive/mao/works/1949/10/01.htm , 15.03.2004
127
istoricii conflictului corean rezidă în lipsa documentelor ce relevă poziția părții chineze
vis a vis de această chestiune. Cu toate acestea, publicarea la Beijing în 1987 a volumului
intitulat „ Mao Zedong’s Manuscripts since the Founding of the People’s Republic ” a
permis o cercetare cât de cât pertinentă asupra perspectivei chineze de abordare a
conflictului corean.
Contrar versiunii chineze, Stalin nu și-a renegat niciodată promisiunea de a oferi
sprijin militar Chinei în eventualitatea implicării acesteia în conflictul corean. Mai mult,
din iulie 1950 până în octombrie 1950, Stalin a susținut cu tărie, atât în convorbirile
oficiale cât și în schimbul de telegrame cu liderii comuniști nord-coreeni și chinezi că în
eventualitatea implicării FVC în conflictul corean, URSS va trimite unități aeriene
sovietice pentru a proteja trupele chineze de la sol. Prin urmare versiunea chineză a „
trădării sovietice ” este una pur ficțională, fiind pusă în circulație de Zhou Enlai după
eșecul convorbirilor avute de acesta cu Stalin între 9-10 octombrie 1950.
De altfel singura persoană îndreptățită să se simtă trădată de către liderul sovietic,
era Kim Ir Sen . După cum am văzut , în cursul prezentului capitol, în cursul situației
dificile generate de trecerea trupelor FNU la nord de paralela 38 și a reticenței chineze de
implicare în conflictul corean , Stalin i-a ordonat liderului comunist nord-corean să
renunțe la apărarea Coreei de Nord și să regrupeze reminescențele fostei APNC în nordestul
Chinei și estul URSS.320 Deși după câteva ore Stalin și-a schimbat radical opinia 321,
320 Deși această telegramă transmisă de liderul sovietic omologului său corean , nu a fost descoperită în
arhivele sovietice, totuși despre această telegramă, ca și despre conținutul său se vorbește în alte trei
telegrame. Pentru o perspectivă mai largă asupra acestei telegrame, vezi: Alexandre Y. Mansourov „ Stalin,
Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New
evidence from the Russian Archives ”, „ Document 18: Ciphered Telegram, Shtykov to Fyn Si ( Stalin),
14 October 1950”, „ Document 20: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung ( via Shatykov),
13 October 1950” și „ Document 21: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung , 14 October
1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 118-119
321 În telegrama sa din 14 octombrie 1950, adresată liderului nord-corean, Stalin afirma: “După șovăieli și o
serie de decizii temporare, tovarășii chinezi în sfârșit au luat decizia finală de a acorda asistență Coreei
cu trupe. Sunt bucuros că decizia finală și favorabilă Coreei a fost luată în sfârșit. În această situație, ar
trebui să considerați recomandările întâlnirilor tovarășilor sovietici și chinezi, despre care ați fost
anunțat anterior, nule. Dumneavoastră va trebui să rezolvați problemele concrete referitoare la intrarea
trupelor chineze, împreună cu tovarășii chinezi. Armamentul necesar trupelor chineze va fi livrat din
URSS… ”. Pentru o perspectivă mai largă asupra acestei telegrame, vezi: Alexandre Y. Mansourov „
Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the Korean War September 16 – October 15, 1950: New
evidence from the Russian Archives ”, Document 21: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il
Sung , 14 October 1950 ”, în „Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996,
p. 119
128
pe fondul noilor evoluții din China, totuși mesajul anterior adresat lui Kim Ir Sen
trădează limitele intereselor sovietice de securitate în această zonă a lumii.
Pentru a înțelege pe deplin logica strategiilor chineze urmate în cursul războiului
din peninsula coreană, trebuie mai întâi să comprehensăm obiectivele urmărite de Beijing
în această perioadă. Liderii comuniști chinezi, și Mao Zedong în particular, au decis în
octombrie 1950 implicarea militară în conflictul corean din rațiuni ce țin de apărarea
securității granițelor Chinei și mai ales urmărind obținerea unei victorii totale în fața FNU
conduse de americani. Nu trebuie să scăpăm din vedere și strategia utilizată de Mao
Zedong, în virtutea căreia acesta s-a folosit de oportunitatea oferită de conflictul corean
pentru a întări autoritatea PCC acasă și totodată pentru a promova un alt statut
internațional al statului chinez.322
Realitățile concrete de pe câmpul de luptă ( între octombrie 1950 și mai 1951) au
demonstrat liderilor comuniști de la Beijing faptul că RPC nu dispunea de capabilitățile
militare care să asigure atingerea obiectivelor mult dorite. Prin urmare, evoluțiile de pe
câmpul de luptă au determinat o ajustare a obiectivelor chineze din Coreea.
După mai multe consultări cu liderii politici de la Moscova , liderii comuniști
chinezi au schimbat formula " victoriei totale în Coreea " , susținând faptul că deja China
comunistă obținuse o mare victorie în Coreea, din moment ce FVC au împins FNU la sud
de paralela 38.
Delegația chineză a venit la masa negocierilor convinsă fiind de faptul că în
curând un armistițiu va fi semnat. În schimb procesul de negociere se va dovedi a fi unul
sinuos, presărat cu numeroase impedimente, o atare perspectivă nefiind luată în calcul
anterior de către liderii politici de la Beijing.323 Nici un punct al agendei de negociere nu
a fost rezolvat ușor, chestiunea PDR amenințând chiar cu sistarea negocierilor.
Semnarea armistițiului, mult dorit de ambele părți , la 27 iulie 1953, în
Panmunjom, va face ca granița dintre cele două state coreene să fie marcată în acest sat
printr-o fâșie de beton vopsit, lată de un picior.
322 Pentru o perspectivă mai largă asupra obiectivelor urmărite de RPC în Coreea, vezi: “ The Chinese
People’s Volunteers should cherish every hill, every river, every tree and every blade of grass in Korea
”, http://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-5/mswv5_11.htm , 11.2.2005
323 Chen Jian, „ Mao’s China and the Cold War ”, … , p.117
129
Anexe
130
Anexa I
Henry Pu Yi
Henry Pu Yi (1906-1967) a fost ultimul împărat dinastia Qing (1644-1911). Numele său
regal a fost Xuantong. Revoluția din 1911 a pus capăt puterii imperiale în China și Henry
Pu Yi a fost obligat să abdice în 1912. Pentru câțiva ani, guvernul republican i-a permis
lui Pu Yi să stea în Palatul Imperial din Beijing, în fapt el fiind un prizonier al noului
regim. Când a fost forțat să părăsească palatul, în 1924, Pu Yi s-a mutat prin bunăvoința
japonezilor la Tianjin, într-o zonă a orașului aflată sub control japonez. În 1932 Pu Yi a
acceptat să devină șeful noului stat Manchukuo. A fost încoronat sub numele de K’ang
Te. În 1945, după înfrângerea japonezilor, Pu Yi a fost capturat de Armata Roșie în
Manchukuo. Sovieticii l-au transferat într-o închisoare comunistă din China, unde a stat
până în 1959. Și-a petrecut ultimii opt ani din viață ca și grădinar.
131
Anexa II
Sun Yat-sen
Liderul revoluționar chinez Sun Yat-sen a avut un rol important în dezvoltarea Chinei
moderne. Sun a fost artizanul principal al mișcarii de îndepartare a dinastiei Manchu.
Cele trei principii ale sale – Naționalism, Democrație și Bunăstare economică – au devenit
liniile directoare ale noului regim.
132
Anexa III
Chiang Kai-shek împreună cu soția sa Soong Mei-ling
Ajuns lider al GMD-ului în 1925, după moartea lui Sun Yat-sen, Chiang Kai-shek a
acționat în anii ’20 pentru reunificarea Chinei, iar mai apoi a luptat împotriva japonezilor
în cadrul celui de-al doilea război sino-japonez (1937-1945). După 1945, în războiul civil
care a urmat, Chiang Kai-shek a fost înfrânt de Mao Zedong, refugiindu-se în insula
Formosa (Taiwan).
133
Anexa IV
În 1934 forțele comuniste au reușit să rupă încercuirea GMD-ului a bazei lor
din sud-estul Chinei. Urmăriți de forțele GMD, comuniștii au parcurs 9600 de Km (6000
de mile) peste râuri, munți și mlaștini în faimoasa lor retragere ce va deveni ulterior
cunoscută sub numele de “Marșul cel Lung”.Din noua bază de la Yan’an, comuniștii vor
învinge în cele din urmă tabăra naționalistă, câstigând astfel controlul asupra întregii
Chine.
134
Anexa V
Mao Zedong
Mao Zedong (1893-1976) a fost una dintre cele mai însemnate figuri politice ale
secolului XX. Mao a fost conducător al PCC, învingător în războiul civil și fondator
principal al Republicii Populare Chineze.
135
Anexa VI
Zhou Enlai
Zhou Enlai (1898-1976) – important lider comunist chinez , premier și ministru de
externe după victoria comunistă din octombrie 1949. Inițial rival al lui Mao, treptat i-a
devenit consilierul cel mai important. Anii războiului (1941-1945) i-a petrecut ca om de
legătură între Mao Zedong și Chiang Kai-shek.
136
Anexa VII
Proclamația din 1 octombrie 1949
" De când guvernul reacționar Gomindan al lui Chiang Kai-shek a trădat națiunea, a
conspirat cu imperialismul și s-a lansat într-un război contrarevoluționar, oamenii întregii
națiuni s-au găsit pe ei înșiși " in a situation of deep water and intense heat ". Pentru a
apăra suveranitatea teritorială a țării mame, pentru protejarea vieții și proprietății
oamenilor și pentru a-i scoate pe oameni din propriul chin și a lupta pentru drepturile lor,
AEP, cu ajutorul oamenilor din întraga țară, a ignorat propria siguranță și a luptat curajos,
astfel învingând trupele reacționare și răsturnând controlul reacționar al guvernului
naționalist. În prezent, victoria principală a fost câștigată în războiul de eliberare populară
și majoritatea oamenilor din popor și-au câștigat libertatea. Pe aceste baze, plenara primei
sesiuni a Conferinței Politice Consultative Populare Chineză, organizată de toate
partidele și fracțiunile democratice, de organizațiile populare, de AEP, de minoritățile
naționale, de reprezentanți chinezi de peste mări și de aalte elemente patriotice, a hotărât.
Reprezentând voința oamenilor întregii națiuni ( plenara – n. a.) a formulat legea de
organizare a Guvernului Popular Central al Republicii Populare China, l-a ales pe Mao
Tse-tung ( Mao Zedong – n.a.) ca președinte al Guvernului Popular Central, pe Chu Te,
Liu Shao-ch'i, Sung Ch'ing-ling, Li Chi-shen, Chang Lan, și Kao Kang ca vicepreședinți,
și pe Ch'en I, Ho Lung, Li Li-san, Lin Po-ch'u, Yeh Chien-ying, Ho Hsiang-ning, Lin
Piao, P'eng Te-huai, Liu Po-ch'eng, Wu Yu-chang, Hsu Hsiang-ch'ien, P'eng Chen, Po Ipo,
Nieh Jung-chen, Chou En-lai, Tung Pi-wu, Sai Fu-ting, Jao Sou-shih, Ch'en Chiakeng,
Lo Jung-huan, Teng Tzu-hui, Wu Lan-fu, Hsu T'e-li, Ts'ai Ch'ang, Liu Ko-p'ing,
Ma Yin-ch'u, Ch'en Yun, K'ang Sheng, Lin Feng, Ma Hsu-lun, Kuo Mo-jo, Chang Yun-i,
Teng Hsiao-p'ing, Kao Ch'ung-min, Shen Chun-ju, Shen Yen-ping, Ch'en Shu-t'ung, Szut'u
Mei-t'ang, Li Hsi-chiu, Huang Yen-p'ei, Ts'ai T'ing-k'ai, Hsi Chung-hsun, P'eng Tsemin,
Chang Chih-chung, Fu Tso-i, Li Chu-ch'en, Li Chang-ta, Chang Po-chun, Cheng
Ch'ien, Chang Hsi-jo, Ch'en Ming-shu, T'an Pling-shan, Chang Nan-hsien, Liu Ya-tzu,
Chang Tung-sun, și Lung Yun ca și membrii de comitet pentru formarea Comitetului
137
Central al Guvernului Popular, a declarat fondarea Republicii Populare China și a decis
ca Peking-ul să fie capitala națională. Membrii Comitetului Central al Guvernului
Popular și-au ocupat posturile în capitală astăzi. În unanimitate ei au hotărât să declare
fondarea Guvernului Central Popular al Republicii Populare China, să accepte programul
general al Conferinței Politice Consultative Populare Chineză drept politică de guvernare,
de comun acord l-au ales pe Lin Poch'u drept secretar general al comitetului, l-au numit
pe Chou En-lai ( Zhou Enlai – n.a.) ca premier al Consiliului Politic și ca ministru al
Ministerului de Externe, pe Mao Tse-tung ca președinte al Comisiei Militare
Revoluționare Populare, pe Chu Te ca și comandant suprem al Armatei de Eliberare
Populară, pe Shen Chun-ju ca președinte al Curții Supreme Populare, și pe Lo Jung-huan
ca procuror suprem al Procuraturii Supreme Populare, și i-a însărcinat pe ei să organizeze
prompt diferitele organe de guvernare și să promoveze punctele activității
guvernamentale. Comitetul de asemenea a hotărât să declare guvernelor tuturor națiunilor
că acest guvern este singurul guvern legitim ce reprezintă Republica Populară China și pe
oamenii întregii țări. Acest guvern este dispus să stabilească relații diplomatice cu toate
guvernele străine care sunt dispuse să urmeze principiile egalității, reciprocității și ale
respectului mutual al suveranității teritoriale." It is so proclaimed. "
SURSA : " Proclamation of the Central People's Government of the People's Republic
of China”
http://marxists.org/reference/archive/mao/works/1949/10/01.htm , 15.03.2004
138
Anexa VIII
De la stânga la dreapta : Kim Il Sung (Kim Ir Sen) și Syngman Rhee
139
Anexa IX
Războiul din Coreea 1950-1953 – cele patru etape
1. Atacul nord-coreenilor – 25.06.1950 2. Contraatacul Aliaților – 15.09.1950
3. Intrarea Chinei în război 26.11.1950 4. Impasul și armistițiul 1951-1953
140
Anexa X
Prima și ultima pagină din telegrama scrisă personal de Mao Zedong la 2
octombrie 1950, telegramă adresată lui I.V.Stalin, dar care nu a fost niciodată expediată.
SURSA: Chen Jian, „Mao’s China and the Cold War”, The University of North Carolina
Press, Chapel Hill & London, 2001, p.57
141
Anexa XI
Telegrama trimisă de Roshchin Moscovei
la 3 octombrie 1950
Pentru FILIPPOV ( Stalin )
Vă transmit răspunsul lui Mao Zedong la telegrama dumneavoastră nr. 4581:
“ Am primit telegrama dumneavoastră din 1.10.50 (1 octombrie 1950 – n.a.). Noi
inițial am plănuit să trimitem câteva divizii de voluntari în Coreea de Nord pentru a oferi
asistență tovarășilor coreeni atunci când inamicul va avansa la nord de paralela 38.
Cu toate acestea , după o analiză profundă, acum considerăm că asemenea acțiuni
ar putea avea consecințe serioase.
În primul rând e foarte dificil să rezolvăm problema coreană cu câteva divizii
(trupele noastre sunt extrem de prost echipate, și nu există încredere în succesul
operațiunilor militare împotriva trupelor americane), iar inamicul ne poate obliga să ne
retragem.
În al doilea rând e foarte posibil ca aceasta să provoace un conflict deschis între
SUA și China, și ca o consecință și Uniunea Sovietică poate fi târâtă și ea în război, iar
problema va deveni astfel extrem de garvă.
Mulți tovarăși din CC al PCC (Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez –
n.a.) consideră că este necesar să dăm dovadă de precauție aici.
Desigur, netrimiterea trupelor pentru a oferi asistență tovarășilor coreeni are un
efect negativ, aceștia aflându-se într-o mare dificultate, pe care o simțim și noi profund ;
dar dacă noi trimitem câteva divizii și inamicul ne forțează să ne retragem ; și aceasta în
plus va provoca un conflict deschis între SUA și China, atunci întregul nostru plan de
reconstrucție pașnică va fi distrus și o buna parte a populației din țară va fi nemulțumită
(rănile inoculate de război populației încă nu s-au vindecat, noi avem nevoie de pace).
142
Prin urmare e mai bine să dăm dovadă de răbdare acum , să ne abținem de la
trimiterea trupelor și să ne pregătim activ forțele noastre , ceea ce va aduce un avantaj în
războiul cu inamicul.
Coreea , cât timp va suferi o înfrângere temporară, își va schimba tactica de luptă
spre războiul de partizani.
Vom stabili o întâlnire a CC , la care vor fi prezenți principalii tovarăși din
diferitele structuri politice. O decizie finală , referitoare la această problemă , nu a fost
încă luată. Aceasta este o telegramă preliminară, noi dorind să ne consultăm cu
dumneavoastră. Dacă sunteți de acord , noi suntem pregătiți să trimitem imediat , pe calea
aerului , pe tovarășii Zhou Enali și Lin Biao să discute cu dumneavoastră această
problemă și să raporteze evoluțiile discuților în China și Corea.
Așteptăm răspunsul dumneavoastră ”
MAO ZEDONG 2.10.50
1. Din punctul nostru de vedere, răspunsul lui Mao Zedong indică o schimbare în
poziția inițială , referitoare la chestiunea coreană , a conducerii chineze. Aceasta
contrazice poziția anterioară, exprimată în discuțiile lui Mao Zedong cu Yudin, Kotov și
Konnov și în discuțiile lui Liu Shaoqi cu mine. În aceste discuții aceștia au afirmat că
AEP este pregătită să ajute poporul corean, că moralul AEP este ridicat și că aceasta este
capabilă, dacă e necesar să învingă trupele americane, privite ca fiind mai slabe decât cele
japoneze.
2. Guvernul chinez, poate trimite , fără îndoială , nu doar cinci-șase divizii ci chiar
mai multe. Și aceasta fără a spune că trupele chineze au nevoie de echipament tehnic în
domeniile antitanc și artilerie.
Motivele acestor schimbări de poziție a chinezilor nu ne sunt clare. Putem
presupune că au fost influențați de situația internațională , de înrăutățirea poziției Coreei
și de intrigile blocului anglo-american prin intermediul ( prim-ministrului indian
Jawaharlal – n.a.) Nehru , care i-a îndrumat pe chinezi la răbdare ( în privința intervenției
) , pentru a evita o catastrofă.
ROSHCHIN
Nr. 2270 3.10
143
SURSA: „ Document 12 : Ciphered Telegram from Roshchin in Beijing to
Filippov (Stalin), 3 October 1950 conveying 2 October 1950 message from Mao to Stalin
” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 114-116
144
Anexa XII
Telegrama din 7 octombrie 1950
Răspunsul la nr. 4676
Pe 6 octombrie la 22:30, ora Beijingului , l-am vizitat pe Mao Zedong și i-am
înmânat răspunsul dumneavoastră.
După ce m-a ascultat Mao Zedong a declarat că:
1 El este complet de acord cu evaluarea dumneavoastră a situației internaționale
prezente și cu perspectivele posibile ale evoluției ei.
2 El e foarte bucuros că răspunsul dumneavoastră vorbește despre o luptă comună a
Chinei și URSS împotriva americanilor. El a subliniat faptul că daca cineva merge la
război, atunci fără nici un dubiu acel cineva ar trebui să meargă la război acum. El a mai
adăugat că tocmai a prezentat o idee analogă la sesiunea Biroului Politic CC al PCC.
3 Cât privește trimiterea trupelor chineze în Coreea, Mao Zedong consideră că
trebuiesc trimise nu doar cinci-șase divizii ci cel puțin nouă divizii. Cu toate acestea el a
subliniat nivelul extrem de scăzut al echipamentului militar al acestor divizii, ele deținând
doar 108 piese de artilerie și nici un tanc.
Mao Zedong de asemenea a remarcat, referindu-se la informațiile primite de la
prietenii coreeni , că în cazul corpurilor de armată SUA ( trei divizii ) aceste dețin în jur
de 1 500 de piese de artilerie, de diferite calibre, inclusiv tancuri.
Mao Zedong consideră că pentru a înfrânge corpurile de armată americane,
chinezii ar trebui să aibă o superioritate de patru la unu în privința forței umane și de trei
la unu în privința echipamentului militar .
Mao Zedong a subliniat faptul că el poate rezolva ușor problema infanteriei ,
datorită rezervelor disponibile, dar în ceea ce privește echipamentul tehnologic al trupelor
chineze el se bazează categoric pe asistența Uniunii Sovietice.
El a mai precizat că în prezent ei nu au cadre antrenate pentru unitățile de artilerie,
tancuri și alte mijloace tehnice.
145
În ceea ce privește chestiunea momentului intrării trupelor chineze Mao Zedong a
afirmat că ei sunt gata să-și deplaseze diviziile în zilele următoare, dar el crede că nu
trebuie să se facă în grabă aceasta; ar fi mai bine să se dea șansa americanilor de a înainta
mai adânc în nord, deoarece acesta ar duce la dispersarea lor și ar facilita înfrângerea lor
pe părți de către chinezi.
4 Mao Zedong a acordat o atenție deosebită problemei aviației. El a subliniat faptul
că potrivit datelor primite de la prietenii coreeni, americanii au în jur de 1 000 de avioane
pe câmpul de luptă corean , în timp ce chinezii încă nu au aviație. În opinia lui Mao
Zedong aviația e necesară pentru:
a) acoperirea trupelor chineze de uscat ce vor fi trimise în Coreea ;
b) pentru operațiunile de luptă de pe front ;
c) pentru acoperirea centrelor industriale mari: Shanghai , Tianjin , Beijing,
Mukden ( Anshan , Fushun ).
Mao Zedong crede că americanii pot , la început , să distrugă din aer baza
industrială chineză , să dezorganizeze viața economică și să încurce comunicațiile. O
asemenea situație , a spus Mao Zedong , ar putea crea o nemulțumire serioasă în țară ,
mai ales din partea burgheziei naționale , și să pună guvernământul popular într-o poziție
extrem de dificilă. Mao Zedong a declarat faptul că guvernul chinez nu poate asigura
singur acoperirea aeriană a trupelor și a centrelor industriale și că echipamentul din
Uniunea Sovietică e esențial.
1 Mao Zedong a atras atenția asupra faptului că în Coreea drumurile și
comunicațiile sunt distruse și aceasta complică misiunea de aprovizionare a armatei. În
acest caz , a spus el , chinezii se pot baza numai pe asistența sovietică în furnizarea
mijloacelor de transport
2 Mao Zedong a declarat faptul că guvernul chinez nu posedă suficiente fonduri
pentru achiziționarea armamentului cerut , pentru aviație și muniție. Întregul buget pe
1951 este de două miliarde două sute de milioane de dolari americani , din care numai
două sute de milioane ar putea fi direcționate pentru armament.
3 După ce a afirmat cele de mai sus , Mao Zedong a spus că este necesară
trimiterea imediată a lui Zhou Enlai și a lui Lin Biao pentru a vă raporta toate evoluțiile și
considerațiile prietenilor chinezi. Zhou Enlai și Lin Biao vor putea pleca pe calea aerului
146
pe 8 octombrie. Ei vor zbura la Beijing la Irkutsk. Avionul nostru special e cerut în
Irkutsk.
Mao Zedong și-a exprimat dorința ca Zhou Enlai și Lin Biao să fie însoțiți de Shi
Zhe și Fedorenko. Au fost prezenți la conversație: Zhou Enali, U Su Xian și Fedorenko.
Conversația a durat 1 oră și 45 de minute.
Aștept instrucțiunile dumneavoastră.
Roshchin
No. 2318
7.10.50
SURSA: James G. Hershberg , Vladislav Zubok „ Russian Documents on the
Korean War, 1950-53 ” , „ Document No. 7 : Telegram from Soviet Ambassador to China
N.V. Roshchin , to Stalin , 7 October 1950 ” în „Cold War International History Project
Bulletin ”, … nr. 14-15, 2003-2004 , p. 377-378
147
Anexa XIII
Telegrama adresată de Shtykov lui Stalin,
la 14 octombrie 1950
În conformitate cu directiva din 13.10.50 am avut o întâlnire cu Kim IL Sung.
Pak Hon-Yong a fost prezent la întâlnire. Le-am citit textul telegramei
dumneavoastră. Textul telegramei i-a luat prin surprindere pe Kim Il Sung și Pak Hon-
Yong. Kim Ir Sen a subliniat faptul că este foarte greu pentru ei ( să accepte
recomandările lui Stalin – n. a.) dar din moment ce există un asemenea sfat, ei îl vor pune
în aplicare .
Kim Il Sung m-a rugat să citesc recomandările prectice și i-a ordonat lui Pak Honyong
să le noteze. El de asemenea ne-a rugat să-i oferim ajutor pentru dezvolatrea unui
plan de măsuri în legătură cu această problemă.
Shtykov
Nr. 1476
SURSA: „ Document 18: Ciphered Telegram, Shtykov to Fyn Si ( Stalin), 14 October
1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.
118
148
Anexa XIV
Telegrama adresată de Roshchin lui Stalin
la 14 octombrie 1950
În completarea telegramei nr. 2406 , Mao Zedong a afirmat:
Tovarășii noștri consideră că dacă trupele americane înaintează spre granița
Chinei, atunci Coreea va deveni o pată neagră pentru noi și nord-estul (Chinei – n. a.) se
va afla sub o constantă amenințare.
Ezitările anterioare ale tovarășilor noștri s-au produs datorită faptului că
problemele legate de situația internațională, problemele legate de asistența sovietică
pentru noi și problemele legate de acoperirea aeriană, nu erau clare pentru ei. În prezent
toate aceste probleme au fost clarificate.
Mao Zedong a subliniat faptul că acum este avantajos pentru ei să trimită trupe
chineze în Coreea. Chinezii au obligația absolută de a trimite trupe în Coreea.
În acest moment ei trimit primul eșalon compus din nouă divizii. Deși sunt slab
înarmate, ele vor fi capabile să lupte împotriva trupelor lui Syngman Rhee. Între timp
tovarășii chinezi vor trebui să pregătească al doilea eșalon.
Principalul lucru de care noi avem nevoie, spune Mao Zedong, este forța aeriană,
care ne va asigura acoperirea aeriană. Noi sperăm să sosească cât mai curând posibil , dar
nu mai târziu de două luni.
În plus, Tovarășul Mao Zedong a subliniat faptul că în prezent guvernul
Republicii Populare China nu poate plăti cu bani gheață armament livrat. Ei speră să
primească arme pe credit.
Astfel bugetul pe 1951 nu va fi afectat și va fi mai ușor pentru ei să eplice aceasta
democraților.
În concluzie, Mao Zedong a afirmat faptul că tovarășii din Comitetul Central al
Partidului Comunist Chinez cred în necesitatea asistenței chineze a tovarășilor coreeni, în
149
dificila lor luptă. Pentru a discuta această problemă, Zhou Enlai va trebui să se
întâlnească cu tovarășul Filippov din nou.
ROSHCHIN
Nr. 2408
13.10.50
SURSA: „ Document 19: Ciphered Telegram, Roshchin to Filippov ( Stalin ), 14
October 1950 , re Meeting with Mao Zedong ” în „Cold War International History
Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 118-119
150
Anexa XV
Telegrama adresată de Stalin lui Kim Ir Sen,
la 13 octombrie 1950
Către Shtykov pentru Tovarășul Kim Ir Sen
Tocmai am primit o telegramă de la Mao Zedong, în care el afirmă că în cadrul
CC al PCC s-a discutat situația ( din Coreea – n. a.) din nou, și au decis în cele din urmă
să acorde asistență militară tovarășilor coreeni în ciuda armamentului insuficient al
trupelor chineze. Aștept o relatare detaliată, referitoare la această chestiune, din partea lui
Mao Zedong. În legătură cu această nouă decizie a tovarășilor chinezi , te rog să amâni
temporar implementarea telegramei trimise dumneavoastră ieri, (telegramă – n.a.)
referitoare la evacuarea Coreei de Nord și retragerea trupelor nord-coreene spre nord.
FYN SI ( Stalin )
13 oct. 1950
SURSA: „ Document 20: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung ( via
Shatykov), 13 October 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin ”, …
nr. 6-7, 1995-1996, p. 119
151
Anexa XVI
Telegrama adresată de Stalin lui Kim Ir Sen
la 14 octombrie 1950
După șovăieli și o serie de decizii temporare, tovarășii chinezi în sfârșit au luat
decizia finală de a acorda asistență Coreei cu trupe.
Sunt bucuros că decizia finală și favorabilă Coreei a fost luată în sfârșit.
În această situație, ar trebui să considerați recomandările întâlnirilor tovarășilor
sovietici și chinezi, despre care ați fost anunțat anterior, nule. Dumneavoastră va trebui să
rezolvați problemele concrete referitoare la intrarea trupelor chineze, împreună cu
tovarășii chinezi.
Armamentul necesar trupelor chineze va fi livrat din URSS .
Vă doresc succes
FYN SI ( Stalin)
14.10.50
SURSA: „ Document 21: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung , 14
October 1950 ”, în „Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-
1996, p. 119
.
152
Bibliografie
I. ATLASE , DICȚIONARE , ENCICLOPEDII
Dicționarul Marilor Gânditori Politici ai secolului XX , Robert Benewick , Philip Green ,
Ed. Artemis , București , 2002.
Enciclopedia Războiului Rece , Thomas Parish , Ed. Univers Enciclopedic , București,
2002.
Mic atlas istoric al secolului XX , Marc Nouschi , Ed. Polirom , 2002.
II. IZVOARE EDITE
“Document 1: Telegram, Mao Zedong to Liu Shaoqi, 18 December 1949 ",
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98;
“Document 4: Memorandum, 1 January 1950 Conversation of Mao and USSR
Ambassador to China N.V. Roshchin”
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98;
“ Document 5 : Telegram, Mao Zedong to CCP CC, 2 january 1950 ",
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98;
153
“ Document 9 : Conversation between A. Vyshinsky and Mao Zedong, Moscow, 6
January 1950 ",
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98;
„Document 17: Conversation, V.M. Molotov and A.Y Vyshinsky with Mao Zedong,
Moscow 17 January1950”
http://wwics.si.edu/index.cfm?fuseaction=library.document&topic_id=1409&id=98;
“Richard D. McKinzie, oral interview of John J. Muccio”, 7 Decembrie 1973,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/muccio3.htm;
“Richard D. McKinzie, oral interview of Niles W. Bond ”, 28 Decembrie 1973,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/bond.htm;
“Jerry N. Hess, oral interview of John J. Muccio”. 18 Februarie 1971,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/muccio1.htm;
“Jerry N. Hess oral interview of Walter H. Judd ”
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/judd.htm;
“Jerry N. Hess, oral interview of Karl R. Bendetsen”, 21 noiembrie 1972,
http://www.trumanlibrary.org/oralhist/bendet3.htm;
„ U.S. National Security Council NSC 68: United States Objectives and Programs For
National Security”
http://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/nsc-68/nsc68-1.htm;
“U.S. National Security Council NSC-7: The Position of the United States with Respect to
Soviet-Directed WorldCommunism”
http://humanities.uwe.ac.uk/corehistorians/powers/text/sl7forei.htnrfTitle;
154
“Proclamation of the Central People's Government of the People's Republic of China”,
http://marxists.org/reference/archive/mao/works/1949/10/01.htm;
" The identity of interest between Soviet Union and all Mankind ",
http://marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-2/mswv2_19.htm;
" Stalin, friend of the Chinese People ",
http://marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-2/mswv2_24.htm;
“ The Chinese People’s Volunteers should cherish every hill, every river, every tree and
every blade of grass in Korea ”,
http://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-
5/mswv5_11.htm;
„Text of the Korean War Armistice Agreement ”,
http://www.indiana.edu/~easc/security_issues/korea/korean%20military%20armistice.pdf
“ Document I : Stalin’s Meeting with Kim Il Sung, Moscow, 5 March 1949” în „Cold War
International History Project Bulletin” … nr. 5, 1995, p.4-6;
“Document VI : Ciphered telegram from Shtykov toVyshinsky, 19 january 1950 ” în
„Cold War International History Project Bulletin” … nr. 5, 1995, p.8;
“ Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949- january 1950, and
with Zhou Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War International History Project
Bulletin”, Woodrow Wilson International Center for Sholars, Washington DC, nr. 6-7,
1995-1996, p.5.;
„ 1.31 January 1950, ciphered telegram, USSR Ambasador to the Democratic People’s
Republic of Korea (DPRK) T.F. Shtykov to Soviet leader Joseph Stalin re meeting with
155
North Korean leader Kim Il Sung ” în „Cold War International History Project Bulletin”,
… nr. 6-7, 1995-1996, p.36;
„13. 12 May 1950 ciphered telegram, Shtykov to Vyshinsky re meeting with Kim Il Sung”
în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.38-39;
„ 14.26 June 1950 top secret report on military situation by Shtykov to Comrade
Zakharov ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996,
p.39- 40;
„ 5 july 1950, ciphered telegram , Filippov to Chinese Foreign Minister Zhou Enlai (via
Soviet ambassador to the People’s Republic of China N. V. Roshchin ”, în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.43;
„ Document 4: Ciphered Telegram from Matveyev (Zakharov) to Fin Si ( Stalin) 26 [27]
September 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-
1996, p.110;
„Document 5: Ciphered Telegram ,Shtykov to Deputy Foreign Minister Andrei Gromyko
and Instantsia (Stalin), 29 September 1950 ” în „Cold War International History Project
Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.110-111;
„ Document 6: Ciphered Telegram DPRK Leader Kim Il Sung and South Korean
Communist leader Pak Hon-Yong to Stalin (via Shtykov), 29 September 1950 ”, în „Cold
War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.111-112;
„ Document 9: Memorandum Gromyko to Stalin, 30 September 1950, with draft cable
from Gromyko to Sthykov ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr.
6-7, 1995-1996, p. 113;
156
„ Document 10: Ciphered Telegram, Filippov to Mao Zedong and Zhou Enlai, 1 October
1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996,
p.114;
„ Document 11: Ciphered Telegram Chan Fu (Stalin) to Matveyev (Zakharov) 2 October
1950”, în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.
114;
„ Document 12 : Ciphered Telegram from Roshchin in Beijing to Filippov (Stalin), 3
October 1950 conveying 2 October 1950 message from Mao to Stalin ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 114-116;
„ Document 13: Letter Fyn Si [Stalin ] to Kim Il Sung ( via Shtykov ) , 8 [7] October
1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.
116;
„ Document 14: Telegram from Gromyko to Shtykov Aproved by Soviet Communist Party
Central Committe Politburo, 5 October 1950 ” în „Cold War International History
Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 117;
„ Document 15: Gromyko and Vasilevsky to Stalin, 6 October 1950 , attaching draft
cable to Shtykov ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-
1996, p. 117;
„Document 16: Ciphered Telegram, Kim Il Sung to Stalin ( via Shtykov ), 9 Ocober 1950
” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 117-
118;
„ Document 17: Memorandum , Golovko and Fokin to Stalin , 13 October 1950 ” în
„Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 118;
157
„ Document 18: Ciphered Telegram, Shtykov to Fyn Si ( Stalin), 14 October 1950 ” ” în
„Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 118;
„ Document 19: Ciphered Telegram, Roshchin to Filippov ( Stalin ), 14 October 1950 ,
re Meeting with Mao Zedong ” în „Cold War International History Project Bulletin ”, …
nr. 6-7, 1995-1996, p. 118-119;
„ Document 20: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung ( via Shatykov), 13
October 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-
1996, p. 119;
„ Document 21: Ciphered Telegram, Fyn Si ( Stalin) to Kim Il Sung , 14 October 1950 ”,
în „Cold War International History Project Bulletin ”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 119;
„ Document No. 5 : Draft Message from Stalin to Mao Zedong , 4 October 1950
(italicized passages inserted and bracketed passages deleted by hand ) ” în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 14-15, 2003-2004 , p.375-376;
„ Document No.6: Final message from Stalin to Mao Zedong, 5 October 1950 ( new
section italicized ) în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 14-15,
2003-2004 , p.376 ;
„ Document No. 7 : Telegram from Soviet Ambassador to China N.V. Roshchin , to Stalin
, 7 October 1950 ” în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 14-15,
2003-2004 , p. 377-378 .
158
III. LITERATURĂ GENERALĂ
Calvocoressi , Peter , „Politica mondială după 1945 ”, Ed. Alfa, București, 2000.
Chao, Linda , Myres, H. Ramon , „ The divided China problem-Conflict, avoidance and
resolution”, Hoover Institution On War, Revolution and Peace, Stanford University,
2000.
Gaddis, Lewis John , „ The long peace ”, Oxford University Press, New York , 1987.
Jian, Chen, „ Mao’s China and the cold war ”, The University of North Carolina Press,
Chapel
Hill, 2001.
Idem „ China’s Road to the Korean War ”, Columbia University Press, New York, 1994,
http://www.ciaonet.org/book/chen/auth.html.
Johnson , Paul , „ O istorie a lumii moderne 1920-2000 ”, Ed. Humanitas, București,
2003.
MacFarquhar , Roderick ( coord.) , „ The Politics of China 1949-1989 ”, Cambridge
University Press , 1994.
McCauley, Martin , " Rusia, America și războiul rece, 1945-1991", Ed. Polirom, Iași,
1999.
Meisner, Maurice , „ Mao’s China and After ”, The Free Press, New York , 1986.
Roe , C. Patrick , „The Dragon Strikes”, Presidio Press, Novato , 2000.
159
Rottman , L. Gordon , “ Korean War order of Battle: United States, United Nations and
Communist Ground , Naval and Air Forces, 1950-1953 ”, Praeger, Westport , 2002
http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d=102059747.
Thornton, C. Richard , “Odd Man Out; Truman, Stalin, Mao, and the Origins of the
Korean War”, Brassey's ,Washington D.C., 2000.
Tucker, Bernkopf Nancy , „ China Confidential-American diplomats and sino-american
relations, 1945-1996 " , Columbia University Press, New York, 2001.
Shrader , R. Charles, “ Communist Logistics in the Korean War ” , Greenwood Press ,
Westport, 1995, http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d=65845832.
Soulet, Francois Jean „Istoria comparată a statelor comuniste”, Ed. Polirom , Iași, 1998.
Zhang , Guang Shu , “ Mao’s Military Romanticism , China and the Korean War 1950 –
1953”, http://www.kansaspress.ku.edu/zhamao.html.
IV. STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE
Bajanov, Evgueni, „ Assessing the politics of the Korean War 1949-1951”, în „Cold War
International History Project Bulletin”, Woodrow Wilson International Center for
Sholars, Washington DC, nr. 6-7, 1995-1996, p.54-69.
160
Crocker, M. Harry ," Chinese intervention in the Korean War ",
http://etd02.lnx390.lsu.edu/docs/available/etd-1031102-
055140/unrestricted/HCrocker.pdf.
Franklin, Wankun Zhang ," China's foreign relations strategies under Mao and Deng : a
systematic comparative analysis ",
http://www.cityu.edu.hk/sa/working_paper/wp9802.PDF.
Jolidon , Laurence „ Soviet Interrogation of U.S. POWs in the Korean War ” în „Cold
War International History Project Bulletin”… nr. 6-7, 1995-1996, p.123-125.
Jian, Chen , " The Sino-Soviet Alliance and China's entry into the Korean War " Working
Paper nr.1, Cold War International History Project,Washington DC, 1992
http://wwics.si.edu/index.cfm?topic_id=1409&fuseaction=topics.publications&group_id
=11901.
Idem , „ Comparing russian and chinese sources : A new point of departure for Cold War
History” în „Cold War International History Project Bulletin”, Woodrow Wilson
International Center for Sholars, Washington DC, nr.6-7, 1995-1996, p.20-21.
Leitenberg , Milton , “ New Russian Evidence on the Korea War Bilological Warfare
Allegations: Background and Analysis ” în „Cold War International History Project
Bulletin”… nr. 11, 1998, p.185-200.
Mansourov, Y. Alexandre , „ Stalin, Mao, Kim , and China’s decision to enter the
Korean War September 16 – October 15, 1950: New evidence from the Russian Archives
”, în „Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p.94-120.
Murray, Brian , „ Stalin, the Cold War and the division of China ”, Working Paper nr.12,
Cold War International History Project,Washington DC, 1995.
161
Slantchev, L. Branislav ," National Security Strategy : Korean War (1950 – 1953) and
Asymmetric Warfare ", Department of Political Science, University of California, San
Diego, 2004, http://www.polisci.ucsd.edu/~bslantch/courses/nss/lectures/14-limited-warkorea.
pdf.
Weathersby , Kathryn „ Soviet aims in Korea and the Origins of the Korea War , 1945-
1950: New Evidence from Russian Archives ”, Working Paper no.8, Cold War
International History Project,Washington DC, 1993.
Eadem , “ Should we fear This? Stalin and the danger of war with America ”, Working
Paper no.39, Cold War International History Project,Washington DC, 2002.
Eadem , "Korea, 1949-50, To Attack, or not to Attack? Stalin, Kim Il Sung, and the
Prelude to War”, în „Cold War International History Project Bulletin” … nr. 5, 1995,
p.1-10.
Eadem , „ New Russian Documents on the Korean War ”, în „Cold War International
History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p. 30-41.
Eadem , „ Deceiving the Deceivers: Moscow, Beijing , Pyongyang and the Allegation of
Bacteriological Wepons use in Korea ” în „Cold War International History Project
Bulletin”… nr. 11, 1998, p.176-185.
Westad , Arne Odd , “ Stalin’s conversations – Talks with Mao Zedong, december 1949-
january 1950, and with Zhou Enlai, august-september 1952 ”, în „Cold War
International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996 , p.5-20.
Idem , “ Rivals and Allies: Stalin, Mao and the Chinese Civil War, January 1949 ”, în
„Cold War International History Project Bulletin”, … nr. 6-7, 1995-1996, p 7, 27-30.
162
Idem , "Unwrapping the Stalin-Mao Talks : Setting the record Straight" în „Cold War
International History Project Bulletin” …, nr. 6-7, 1995-1996, p.23-24.
Idem , “Fighting for friendship: Mao, Stalin and the sino-soviet treaty of 1950 ” în
„Cold War International History Project Bulletin”, … , 1996-1997, nr. 8-9, p.224-226.
Sheng , M. Michael , „ China’s Decision to Enter the Korean War ”,
http://www.kimsoft.com/korea/cn-korea.htm.
Yue , Dongxiao , „ How was the PLA equipment in the Korean war?,”
http://www.centurychina.com/history/faq2.shtml#8.
Idem ,“ What were PVA's tactics and strategies in Korean war? ”,
http://www.centurychina.com/history/faq2.shtml#9.
Idem , „ How about the 5th campaign? ”,
http://www.centurychina.com/history/faq4.shtml#16.
Idem , “How did Chinese treat POWs? ”,
http://www.centurychina.com/history/faq5.shtml#25.
Idem , “How were Chinese and NK POWs treated by US?”,
http://www.centurychina.com/history/faq5.shtml#24.
Idem , “How many western POWs choose not to repatriate?”,
http://www.centurychina.com/history/faq6.shtml#30.
“The great defensive war and the civil war 1937-1949 ”,
http://www.ac.wwu.edu/~kaplan/H370/rp44.pdf .
163
Abrevieri
ACNE – Armata Chineză de Nord-Est
AEP – Armata de Eliberare Populară;
ARC – Armata Rebublicii Coreea;
APNC – Armata Populara Nord-Coreana;
CC – Comitet Central;
FNU – Forțele Națiunilor Unite;
FVC – Forțele Voluntarilor Chinezi
GMD – Gomindan;
JCS – Joint Chiefs of Staff;
JSSC – Joint Strategic Survey Committee;
NSC – National Security Council;
ONU – Organizația Națiunilor Unite;
PCC – Partidul Comunist Chinez;
PCCr – Partidul Comunist Corean;
PCUS – Partidul Comunist Al Uniunii Sovietice;
PDR – Prizonieri de război;
RC – Republica Coreea;
RDPC – Republica Democrata Populara Coreea;
RPC – Republica Populara China;
SUA – Statele Unite ale Americii;
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste;
164
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . China 1949 1953 (ID: 150805)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.