Cheltuielile Publice Pentru Invatamant Rolul Si Locul Lor In Cadrul Cheltuielilor Publice
Cuprins:
Pag. :
Capitolul 1. Cheltuielile publice………………………………………………….4
Noțiuni generale privind cheltuielile publice………………………………..4
Clasificația cheltuielilor publice……………………………………………..8
Clasificația funcțională a cheltuielilor publice………………………………8
Clasificația economică a cheltuielilor publice………………………………11
Alte criterii de clasificare a cheltuielilor publice…………………………..12
Cheltuieli publice pentru acțiuni social-culturale…………………………..12
Noțiuni generale privind cheltuielile publice pentru acțiunile social-culturale……………………………………………………………………..12
Cheltuieli publice pentru sănătate………………………………………….13
Cheltuieli publice cu securitatea socială……………………………………14
Cheltuieli publice pentru cultură, recreere, religie, activitate sportivă și tineret……………………………………………………………………………………………….16
Cheltuielile publice pentru învățământ………………………………………………….17
Factori care influențează creșterea cheltuielilor pentru învățământ…………..17
Surse de finantare a învățământului………………………………………..19
Conținutul cheltuielilor publice cu învățământul…………………………..22
Finanțarea învățământului superior…………………………………………23
Capitolul 2. Finanțarea învățământului în Uniunea Europeană…………….27
2.1. Finanțarea învățământului în contextul European……………………………27
2.2. Ponderea cheltuielilor cu educația în PIB…………………………………….31
2.3. Resurse private pentru învățământul superior………………………………..36
Capitolul 3. Finanțarea învățământului în România………………………….39
3.1. Specificul finanțării educației în România……………………………………39
3.2. Studiu comparativ vizând alocarea cheltuielilor publice pentru educație în România în perioada 2012-2014…………………………………………………..43
3.3. Finanțarea publică a învățământului superior în România……………………49
Concluzii ………………………………………………………………………………58
Propuneri…………………………………………………………………………61
Anexe………………………………………………………………………………63
Bibliografie……………………………………………………………………….80
Capitolul 1. Cheltuielile publice
Noțiuni generale privind cheltuielile publice
Cheltuielile publice concretizeaza cea de-a doua fază a funcției de repartiție a finanțelor publice, și anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe diverse destinații. Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse pentru infăptuirea obiectivelor cuprinse în programele guvernamentale privind activitatea socială, economică, administrativă și de altă natură, desfășurată pentru realizarea acestora se reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesitațile publice de bunuri și servicii considerate prioritare în fiecare perioadă. Obiectivele finanțate de către guvern în cadrul sectorului public se regăsesc atât în sfera nematerială, cât și în sfera producției materiale. Îndeplinirea funcțiilor- internă și externă- de către statele contemporane se realizează printr-un sistem complex de organe și instituții, pentru care și prin care se fac cheltuieli cu multiple destinații.
Cheltuielile publice exprimă relații economico-sociale în formă bănească care se manifestă între stat, pe de o parte, și persoane fizice și juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia. Cheltuielile publice se finalizează în plăți efectuate de stat din resurse mobilizate pe diferite căi, pentru achiziții de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acțiuni social- culturale, întreținerea armatei și a întregii activitați desfasurate în domeniul militar, ordinea publică internă, securitatea socială, acțiuni economice, etc.
Cheltuielile publice sunt indicatori care se aprobă prin lege sub forma creditelor bugetare, care exprimă limita maximă aprobată a nivelului de finanțare a diferitelor nevoi colective. Creditele bugetare nu pot fi depășite, dar existența lor implică mecanisme de finanțare, prin alimentarea conturilor consumatorilor de resurse financiare publice, la nivelul instituțiilor publice. Utilizarea propriu-zisă a creditelor bugetare reprezintă un proces complex care antrenează competența și responsabilitatea conducătorilor instituției publice, în calitate de ordonatori de credite. Acest proces are la bază principii și norme specifice, în general foarte riguroase, referitoare la buna și corecta gestionare a bunurilor publice, pentru care ordonatorii de credite, pe de o parte, sunt avertizați să pună în aplicare prevederile bugetare, iar pe de alta parte, la sfârșitul fiecărui an, sunt descărcați de gestiune, pe baza unui raport public al Curții de Conturi. Conținutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu efectul produs de acestea pe destinațiile lor.
Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând valoarea plăților pe care le efectuează instituțiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând participarea statului la finanțarea formării brute a capitalului atât în sfera producției materiale, cât și în sfera nematerială. În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct, prin finanțarea de catre stat a instituțiilor publice pentru a putea funcționa. Altele influențează direct mediul economic și social și constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare a mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenție, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci și din punctul de vedere al influenței pe care o pot avea asupra procesului general al repartiției sociale.
Cheltuielile publice înglobează:
Cheltuielile efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administrațiilor publice centrale( bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondului pentru ajutorul de șomaj, bugetele instituțiilor publice autonome și altele). La statele cu structură federală, se cuprind și cheltuielile autoritaților publice ale statelor membre ale federației.
Cheltuielile efectuate din fondurile constituite în bugetele administrațiilor publice locale, pe trepte, ale acestora.
Cheltuielile efectuate din intrările anuale de credite externe.
Cheltuielile efectuate din fonduri externe nerambursabile constituite la nivelul organismelor internaționale și distribuite, pe programe, statelor beneficiare.
La nivelul bugetului general consolidat al statului se calculează cheltuielile publice totale consolidate, care comportă următoarele operații: cheltuieli publice totale ale fiecărui buget component, minus transferurile între bugete, plus intrările anuale de credite externe, minus rambursările anuale de credite externe, mai puțin dobânzile aferente.
Calculul cheltuielilor publice totale cuprinde:
Cheltuielile administrației publice centrale (Cpc), care cuprind:
Cheltuielile administrației publice centrale, finanțate de la bugetul de stat (din bugetul guvernului central/federal);
Cheltuielile finanțate din fondurile securității sociale ( din bugetul asigurărilor sociale de stat);
Cheltuielile administrației publice centrale finanțate din fonduri speciale;
Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice și administrative intermediare (Cpi), finanțate de la bugetele acelor subdiviziuni: bugetele statelor, ale provinciilor și ale regiunilor membre ale federației ( landuri, cantoane, etc.)
Cheltuielile colectivităților locale (Cpl), finanțate de la bugetele unităților administrativ-teritoriale.
Suma acestora reprezintă totalul cheltuielilor publice neconsolidate, conform relației:
∑Cpj= Cpc+Cpi+Cpl=Cpt
(1.1)
Cheltuielile publice totale consolidate dimensionează efortul financiar anual al statului pentru finanțarea obiectivelor și al acțiunilor în cadrul politicii bugetare, la nivelul sectorului public. Relația de calcul a cheltuielilor publice totale consolidate este:
Cptc=Cpt-Tig+Cr exi-Ri
(1.2)
unde:
Cpj= cheltuieli publice definite mai sus: Cpc, Cpi, Cpl;
Cpt= cheltuieli publice totale neconsolidate;
Cptc= cheltuieli publice totale consolidate;
Tig=transferuri între bugetele administrațiilor publice centrale și cele locale sau alte bugete din sistem;
Cr exi= intrări anuale de credite externe în fiecare buget;
Ri= rambursări anuale de credite externe, mai puțin dobânzile;
i= numărul treptelor de bugete.
Dimensionarea cheltuielilor publice totale și repartizarea acestora pe destinații și beneficiari rezultă direct din necesitatea satisfacerii nevoilor publice, prezentându-se din acest punct de vedere mai întâi ca o chestiune politică de maximă importanța și apoi ca o chestiune economică, de colectare a resurselor bănești necesare pentru acoperirea lor. Volumul cheltuielilor publice reflectă cererea de bunuri publice acoperită prin finanțare din resurse financiare publice. Acest proces presupune identificarea, selectarea și ierarhizarea cheltuielilor în funcție de criterii de natură politică, economică, socială și financiară. Înțelegerea conținutului și a întregului proces de delimitare a nivelului cheltuielilor corespunzatoare destinațiilor, a nivelului resurselor și a desemnării beneficiarilor de avantaje create de stat pe seama acestor eforturi financiare presupune cunoasterea criteriilor de clasificare a cheltuielilor publice pe diferite grupe.
Din perspectivă juridică, cheltuielile publice sunt alcătuite din acea parte a raporturilor juridice ce constituie finanțele publice și anume, acele raporturi juridice ce iau nastere, se modifică sau se sting în procesul repartizării și întrebuințării resurselor financiare publice în scopul și cu finalitatea întreținerii autorităților statului, serviciilor și instituțiilor publice, satisfacerii cerințelor social-culturale și a celorlalte trebuințe colective. Se impune a se face distincție între cheltuielile publice și cele bugetare. Cheltuielile publice includ cheltuielile publice efectuate de administrațiile publice centrale de stat, din fondurile bugetare și extrabugetare, cheltuielile colectivitaților locale ( ale unităților administrativ- teritoriale), cheltuielile finanțate din fondul asigurărilor sociale de stat, cheltuielile organismelor internaționale, finanțate din resursele publice prelevate de la membrii acestora.
Întrebuințarea unor fonduri bănești, făcută de stat prin autoritațile sau instituțiile sale publice ori prin unitățile administrativ-teritoriale și în interes public este ceea ce definește cheltuielile publice. Cu alte cuvinte, asa cum se poate deduce și din ceea ce urmează, cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, însă nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile publice cuprind toate cheltuielile care se efectuează prin intermediul instituțiilor publice, sunt acoperite atât de la buget, cat și din fondurile extrabugetare sau din bugetele proprii ale institutiilor, pe seama veniturilor realizate iar dimensionarea și repartizarea acestora rezultă direct din necesitatea satisfacerii nevoilor publice. Cheltuielile bugetare cuprind cheltuielile înscrise în bugetele din cadrul sistemului public de bugete, sunt acoperite doar de la buget iar dimensionarea și repartizarea rezultă în urma aprobării de către Parlament sau consilii locale.
Clasificația cheltuielilor publice
Clasificația bugetară actuală este stabilită pentru venituri și pentru cheltuieli bugetare. Clasificația veniturilor bugetului cuprinde aceste venituri în capitole și subcapitole de venituri curente și de capital, de venituri fiscale, nefiscale și diverse, fiecare cu impozitele directe pe profit, salarii etc., indirecte pe valoarea adăugată etc., nefiscale din dividende la capitalul social al statului la societațile comerciale etc.
Clasificația cheltuililor bugetului de stat este mai complexă deoarece cuprinde atât o clasificație funcțională care enunță părțile, capitolele și subcapitolele de cheltuieli bugetare, cât și o clasificație economică ce numerotează și prevede intitularea speciilor și subspeciilor de cheltuieli limitativ admise și finanțate din bugetul statului.
1.2.1 Clasificația functională a cheltuielilor publice
Clasificația funcțională a cheltuielilor bugetare enunță cheltuielile bugetare grupate mai întâi în părți create pentru categoriile principale de cheltuieli.
Tabelul nr. 1
Clasificația funcțională ONU a cheltuielilor publice
Clasificația functională a cheltuielilor publice ale României în conformitate cu prevederile legii bugetare:
Partea I – SERVICII PUBLICE GENERALE
AUTORITAȚI PUBLICE
( Președenția României, Autorități legislative, Autorități judecătorești, Alte organe ale autorității publice, Autorități executive)
Partea a II-a – APĂRARE, ORDINE PUBLICA ȘI SIGURANTĂ NAȚIONALĂ
APĂRARE NAȚIONALĂ
ORDINE PUBLICĂ ȘI SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ
( Administrație centrală, apărare națională și operațiuni de menținere a păcii, acțiuni cu aliații euro-atlantici, politie, protecție și pază contra incendiilor, jandarmerie, sigurantă națională, etc.)
Partea a III-a – CHELTUIELI SOCIAL- CULTURALE
INVĂȚĂMÂNT (preuniversitar, liceal, superior, profesional, biblioteci, internate, cămine, cantine, etc.)
SĂNĂTATE (spitale, dispensare, sanatorii, etc.)
CULTURĂ, RELIGIE ȘI ACȚIUNI PRIVIND ACTIVITATEA SPORTIVĂ ȘI DE TINERET
ASISTENTĂ SOCIALĂ, ALOCAȚII, PENSII, AJUTOARE ȘI INDEMNIZAII (creșe, servicii de ambulanță, alocații, pensii, etc.)
Partea a IV-a – SERVICII ȘI DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINȚE, MEDII ȘI APE
SERVICII ȘI DEZVOLTARE PUBLICĂ ȘI LOCUINȚE
MEDIU ȘI APE
Partea a V-a – ACȚIUNI ECONOMICE
INDUSTRIE
AGRICULTURĂ ȘI SILVICULTURĂ
TRANSPORTURI ȘI COMUNICAȚII
ALTE ACȚIUNI ECONOMICE
Partea a VI-a – ALTE ACȚIUNI
CERCETARE STIINȚIFICĂ
ALTE ACȚIUNI
1.2.2. Clasificația economică a cheltuielilor publice
Clasificația economică precizează speciile si subspeciile de cheltuieli admise și finanțate din bugetul statului și cuprinde articole de cheltuieli pentru salarii, pentru deplasări, pentru detașări și transferări, pentru întreținere și gospodărie, pentru cărți și publicații etc. Unele dintre articolele de cheltuieli cuprind alineate de cheltuieli, de exemplu articolul cheltuieli pentru întreținere si gospodărie, detaliat pe aliniatele: încălzit, iluminat, forță motrică, apă, canal si salubritate, postă, telefon, telex, radio si televizor etc.
Clasificația economică are urmatoarea structură:
Cheltuieli curente( de funcționare)- sunt destinate asigurării bunului mers al activitații instituțiilor publice, finanțarea unor acțiuni publice, plățile efectuate anumitor categorii de persoane cu venituri insuficiente sau lipsite de venituri; reprezintă un consum definitiv de produs intern brut și au la baza idea de contraprestatie;
Titlul I. Cheltuieli de personal
Titlul II. Cheltuieli materiale și servicii
Titlul III. Subvenții
Titlul IV. Transferuri
Titlul V. Plata dobânzilor
Cheltuieli de capital (de investiții)- sunt sume alocate din bugetul de stat pentru realizarea unor bunuri publice cu caracter durabil destinate sfereri producției materiale sau sferei nemateriale cum ar fi: construirea unor noi întreprinderi, construcții de autostrăzi, clădiri administrative, scoli, spitale etc.
Titlul VI. Cheltuieli de capital
Titlul VII. Rezerve
1.2.3.Alte criterii de clasificare a cheltuielilor publice
Din punctul de vedere al cuprinderii lor în bugetul statului amintim: cheltuieli curente, ordinare ce sunt cuprinse în buget periodic și regulat și cheltuieli extraordinare ce apar în mod excepțional pentru acoperirea unor necesitați excepționale, seceta, inundații, cutremur.
Din punctul de vedere al surselor de finanțare amintim: cheltuieli publice bugetare, extra-bugetare, sau finanțate din fonduri cu o destinație specială.
Cheltuieli publice pentru acțiuni social-culturale
1.3.1. Noțiuni generale privind cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale
Acest tip de cheltuieli sunt orientate spre prestarea de servicii cu titlu gratuit, cu plata substanțial redusă sau sub aspectul unor transferuri banești ( alocații bugetare, ajutoare, pensii și alte indemnizații). În vederea satisfacerii nevoilor sociale, autoritațile publice centrale și locale au sarcina de a organiza anumite acțiuni cu ajutorul anumitor instituții publice. Aceste nevoi sociale, care se axeaza cu precădere pe învătământ, cultură, sănătate, protecție socială, etc., se realizează pe perioade mari de timp, presupunând angajarea de resurse bănești importante, din partea societății, îndeosebi din partea statului.
Cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale îndeplinesc atât un rol economic, influențând cererea de bunuri și servicii social-culturale, acționând asupra consumului dar și stimulând sporirea producției de bunuri și servicii social-culturale, cât și un rol social, reflectat nu doar prin efectul pe care îl au acestea asupra educației și instrucției copiilor și tinerilor, creșterii calificării profesionale, a nivelului artistic, cultural și de civilizație, ci și prin facilitarea acordării asisțentei medicale indivizilor, asigurarea unui sistem de protecție socială precum și prin influențarea evoluției demografice.
Gradul de dezvoltare economică a țărilor respective, cresterea costului serviciilor sociale sau a nivelului ajutoarelor familiale, a alocațiilor, modul foarte usor de a le obține și nu în ultimul rând factorul demografic influențează volumul cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale.
Acțiunile social-culturale întreprinse în acest sens constituie servicii sociale al căror scop este crearea de venit national, având așadar un caracter productiv și participă la dezvoltarea economico-socială. Putem astfel considera cheltuielile pentru acțiuni social-culturale drept “investiții în resurse umane”.
Investiția culturală înglobează cheltuielile aferente realizării acțiunilor de cultură și artă care participă la cresterea nivelului de educație și civilizație cultural-artistică a membrilor societății.
Investiția de sănătate cuprinde cheltuielile destinate asigurării asistenței medicale a membrilor societății, precum și cele îndreptate acțiunilor de prevenție și de conservare a stării de sănătate. Această formă de investiție poate fi privită drept un factor al dezvoltării sociale și economice, având ca efect creșterea capacitații de muncă ca urmare a eradicării unor boli, diminuarea numărului de zile de incapacitate temporară de muncă și reîncadrarea în muncă a persoanelor care au fost timp de o anumită perioadă bolnave.
Cheltuielile pentru învățământ și pregătire profesională efectuate în scopul educației, instruirii și calificării forței de muncă reprezintă investiția intelectuală. Resursele consumate astfel se regăsesc sub o altă formă,în calitatea superioară a pregătirii profesionale a membrilor societații, fapt pentru care această formă de investiție constituie o avansare de venit national. Având caracterul unor investiții pe termen lung, durând 10-15 ani, sau chiar mai mult, efectele lor se manifestă pe termen îndelungat, de-a lungul vieții active a beneficiarului investiției și pot fi corectate cu ajutorul reciclării cunostiințelor, al îmbogățirii sistematice a acestora în funcție de nevoile economiei și ale dezvoltării științei și tehnicii.
1.2.2. Cheltuielile publice pentru sănătate
Cheltuielile publice pentru sănătate au ca destinație întreținerea și funcționarea instituțiilor sanitare, precum și finanțarea anumitor acțiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitare a accidentelor și de educație sanitară.
Principalele sisteme de finanțare a sănătații sunt sistemul german și sistemul englez. Conform sistemului german, sistem specializat care permite concurența și are autonomie, sănătatea este finanțată prin cotizații obligatorii suportate, în mod egal, de întreprinderi și de salariați. Cotizațiile astfel colectate sunt mobilizate de instituții speciale, case de asigurări. În această formă, pacienții nu plătesc nimic pentru consultații deoarece casele de asigurări sunt cele care încheie contracte cu prestatorii și suportă cheltuielile respective. De asemenea, trebuie subliniat faptul că între sistemul ambulatoriu (privat) și cel spitalicesc (public) există o separare.
În ceea ce privește sistemul englez, statul este cel care finanțeaza integral ocrotirea sănătații prin Sistemul Național de Sănătate, oferindu-se astfel îngrijiri medicale gratuite pentru toți indivizii. Sursele de finanțare, în această situație, provin din impozite, pacienții nefiind obligați să plătească, dar înscrierea la un medic este obligatorie. În ultimii ani, acest sistem a fost parțial reformat, în sensul că a fost întărită responsabilitatea și autonomia medicilor de familie și a unităților sanitare, instituindu-se astfel un sistem de control asupra calității îngrijirilor medicale.
În Romania, sursele de finanțare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:
Fondurile de asigurări sociale de sănătate;
Bugetul de stat și bugetele locale;
Fondul național unic de asigurări de sănătate;
Taxele sau tarifele suportate de populație;
Resursele provenite de la organizații non-guvernamentale de caritate;
Resursele externe rambursabile și nerambursabile;
1.2.3. Cheltuielile publice pentru securitatea socială
Pe lângă finanțarea unor acțiuni importante pentru calitatea vieții membrilor societații ca învățământul, cultura, sănătatea, statele moderne îndreaptă importante resurse financiare publice pentru securitatea socială.Cheltuielile publice pentru securitatea socială se referă la acordarea de ajutoare, alocații, pensii, indemnizații, unor persoane salariate sau nesalariate. Cea mai importantă componentă o reprezintă asigurările sociale. Mărimea cheltuielilor cu securitatea socială variază de la o țară la alta în funcție de potențialul economic, de numărul și structura populației, de orientarea politicii sociale, de sistemul de asigurări sociale.
Asigurările sociale reprezintă acea parte a relațiilor economico-sociale în formă bănească prin intermediul cărora, în procesul repartiției PIB, se formează, se repartizează, se gestionează și se utilizează fondurile bănești, necesare ocrotirii obligatorii a salariaților, cooperatori, asociaților, agricultorilor, pensionarilor și a fanilor lor în cazuri de incapacitate temporară sau permanentă de muncă.
Prin asigurările sociale se iau măsurile corespunzătoare pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sănătății precum și pentru asigurarea existenței acelora care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza bolii, accidentelor, a atingerii unei anumite limite de vârstă și a celor care nu au susținători legali.
Prin instituirea sistemului public național de asigurări sociale s-a creat un cadru unitar de aplicare a legislației în domeniu, se economisesc resurse materiale și umane, se creează flexibilitate în redistribuirea resurselor disponibile, se întărește controlul privind constituirea și utilizarea resurselor și calitatea prestațiilor.
Mecanismele financiare pentru realizarea securității sociale în diferite țări dezvoltate se caracterizează prin:
Existenta cotizațiilor sociale, salariale și patronale pentru constituirea fondurilor securitații sociale;
Situarea la baza acțiunilor privind asigurarea securității sociale a principiului mutualitații, solidarității sociale, echității și asigurării;
Universalizarea acordării ajutoarelor sau prestațiilor sociale;
Existenta unor instituții și în sectorul privat care să furnizeze prestații sau servicii sociale;
Existenta ( sau nu ) a unui venit minim garantat;
Sursele de finanțare a cheltuielilor cu securitatea socială sunt diferite. În această ordine de idei, cheltuielile efectuate cu asigurarile sociale și ajutorul de somaj sunt finanțate de pe urma contribuțiilor salariațiilor, a liber-profesioniștilor și a patronilor. Cheltuielile cu asistența socială sunt acoperite în principal, de pe urma resurselor din bugetul de stat sau din fonduri speciale și de pe seama resurselor provenind din donații, contribuții voluntare, resurse de la organizații nonguvernamentale etc. În unele țări putem vorbi și de resurse externe ce provin de la organisme specializate, resurse care participă alături de aceste resurse interne.
1.2.4. Cheltuielile publice pentru cultura, recreere, religie, activitate sportiva si tineret
Tot parte a acțiunilor social-culturale sunt și acțiunile întreprinse de autoritațile publice cu organizarea, întreținerea și funcționarea unor instituții specializate în domenii artistice, sportive, culturale, acțiuni spre care se îndreaptă o parte din resursele financiare publice sub forma cheltuielilor publice pentru cultură, recreere, religie, activitate sportivă și tineret. Aceste acțiuni își aduc aportul la formarea personalitații umane a indivizilor. Resursele financiare cu o astfel de destinație sunt cuprinse în componența “investiției în resurse umane”, având un efect indirect, mai usor de notat odată cu trecerea timpului, dar care influenteaza pozitiv activitatea socială și economică, contribuind în cele din urmă la creșterea economică.
Ca sisteme de finanțare a cheltuielilor instituțiilor pentru cultură, religie, artă și acțiuni sportive precizăm:
Finanțarea bugetară;
Finanțarea din venituri proprii și subvenții de la buget;
Autofinanțarea ( finanțare integral din venituri proprii);
Finanțare din fonduri extrabugetare;
Cultele religioase se bucură de libertate și autonomie fată de stat, precum și de sprijinul acestuia. Cultele religioase recunoscute de stat beneficiază de contribuții de la bugetul de stat care au rolul de a completa mijloacele bănești necesare pentru acoperirea salariilor slujitorilor cultelor, sau de transferuri pentru construcția de noi lăcașuri de cult, reparații, etc.
Finanțarea activitații sportive și de tineret se realizează din venituri proprii, realizate în urmă manifestărilor sportive sau acțiunii de tineret, sau din taxe, cotizații, reclamă și publicitate, alocații bugetare acordate din bugetul de stat sau bugetele locale. Trebuie precizat faptul că și în România, o parte considerabilă din resurse sunt obținute din sponsorizari, îndeosebi pentru activitațile culturale, sportive, artistice.
Cheltuielile publice cu învățământul
Dezvoltarea învățământului se realizează în concordanță cu cerințele diferitelor etape de dezvoltare economico-socială și ale egalizării condițiilor de instruire și educare a tuturor membrilor societății. Învățământul este chemat să contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare la progresul de ansamblu al societății. Dezvoltarea și modernizarea învățământului au condus la cresterea resurselor alocate acestuia, în toate țările, atât dezvoltate, cât și în curs de dezvoltare.
1.4.1.Factori care influențeaza creșterea cheltuielilor publice cu educația
Creșterea cheltuielilor publice pentru învățământ este datorată acțiunii conjugate a mai multor factori, și anume:
Factori demografici.
Creșterea populației a antrenat în mod firesc sporirea populației școlare. Explozia demografică ce a condus la depășirea cifrei de 6 miliarde de locuitori ai globului s-a reflectat în principal în creșterea contingentelor școlare, a gradului de cuprindere în sistemul de învățământ și a obligativității anumitor grade de învățământ. Aceasta a atras dupa sine un necesar sporit de cadre didactice. Necesarul de cadre didactice a sporit și ca urmare a îmbunătățirii raportului elevi/profesor.
Creșterea cheltuielilor mondiale pentru învățământ a condus la reducerea analfabetismului: sunt țări în care procentul neștiutorilor de carte este sub 1% (Israel, Singapore, Spania, Italia). Cu toate acestea, analfabetismul reprezintă și azi o problemă importantă pentru multe țări. Daca în 1950 rata analfabetismului depașea 50% în jumătate din țările lumii, în anul 2000, doar în 25 de țări se mai înregistrează ca neștiutori de carte peste 50% din numărul adulților și ei însumau 875 milioane de adulți; în anul 2004, numărul adulților peste 15 ani analfabeți a scăzut, dar reprezintă peste 771 milioane, cei mai mulți (98,45%) sunt în țări în curs de dezvoltare. Această descreștere se datorează creșterii cheltuielilor pentru educație, publice și private, îndreptate spre finanțarea învățământului primar obligatoriu.
Factori economici.
Dezvoltarea economică, sporirea și diversificarea capitalului fix și circulant, ca urmare a modernizării și a perfecționării proceselor tehnologice, au reclamat o forță de muncă cu calificare medie și superioară. Aceasta s-a putut obține efectuând un volum sporit de cheltuieli pentru învățământ. Aceste cheltuieli sporite erau legate de organizarea învățământului, de structura internă a învățământului de diferite grade, de creșterea ponderii studenților în numărul total al elevilor și studenților.
Necesitățile modernizării învățământului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii necesare desfășurării procesului instructiv și intensificarea utilizării acestora, precum și creșterea nivelului prețurilor și tarifelor, acționează în aceeași directivă. Posibilitățile de finanțare a învățământului, datorate dezvoltării economice a țării respective și creșterii produsului intern brut, pot oferi resurse financiare sprijinirii dezvoltării și modernizării învaățământului. Existenta și a altor surse decât cele bugetare pentru acoperirea acestor cheltuieli contribuie la completarea resurselor financiare publice destinate învățământului.
Factori sociali și politici.
Aceștia se referă la politica scolară, la principiile avute în vedere de guverne în stabilirea acesteia, la nivelul învățământului obligatoriu, la resursele, facilitațile și ajutoarele îndreptate către instituțiile de învățământ sau chiar către elevi, student și familiile acestora.
În funcție de structura învățământului este realizată și finanțarea acestuia. Sistemele de învățământ diferă de la o țară la alta, în funcție de necesități economice, sociale, de tradiție. Conform clasificației UNESCO, tipurile și nivelurile de învățământ sunt grupate dupa cum urmeaza: învățământ prescolar, învățământ primar(sau de gradul I), învățământ secundar(sau de gradul II), învățământ superior( sau de gradul III), alte tipuri de învățământ. Învățământul secundar înglobează: învățământul secundar general( gimnazial, liceal), învățământul secundar tehnic, profesional, pedagogic, postliceal.
Dincolo de finanțarea diferitelor unități și grade de învățământ, în cuprinsul cheltuielilor mai intră și unele acțiuni ce au legatură cu învățământul, precum doctoratul, acțiuni pe linia educației permanente, concursuri scolare, tabere și excursii s.a. . În urma unei analize atente asupra destinației cheltuielilor pe niveluri de învățământ se observă ca ponderea cea mai mare o regăsim la nivelul învățământului preșcolar și primar, între 40% (țări din Europa, Asia și SUA) și 60% ( țări din Africa și America de Sud); învățământului secundar îi revin între 25% și 40% din totalul cheltuielilor de învățământ și în ceea ce privește învățământul superior, acestuia îi revine între 15% și 25%.
1.4.2.Surse de finanțare a învățământului
Cheltuielile cu învățământul sunt finanțate din diferite surse, mai exact de la bugetul statului, surse ale populației, ale întreprinderilor, donații, resurse externe.
1)Pincipala sursă de finanțare a învățământului, în toate țările lumii, o reprezintă finanțarea de la bugetul statului, ceea ilustrează importanța deosebită acordată acestui domeniu al vieții sociale.
Finanțarea cheltuielilor pentru învățământ diferă și în funcție de structura sistemului bugetar. În unele țări, rolul principal revine bugetelor statelor sau bugetelor locale, care folosesc resursele fiscale proprii, dar primesc și subvenții de la bugetul central sau guvernamental( Austria, Regatul Unit, Suedia, Norvegia). În toate țările, însă, învățământul superior este finanțat din bugetul central ( exceptând Germania, unde landurile finanțeaza 90,0% din cheltuielile învățământului superior, iar bugetul federal doar 10%).
Două tipuri de unități de învățământ se conturează atât în țările dezvoltate cât și în cele în curs de dezvoltare: publice (finanțate de la buget) și particulare ( care pot funcționa independent sau parțial subvenționate de stat). În ceea ce privește unitățile de învățământ privat primare și secundare, acestea sunt infiintate, in majoritatea tarilor, in functie de criteria confesionale ( Franta, Italia, Austria). Ponderea elevilor care le frecventeaza nu depașește 1,5% – 5% din totalul elevilor. Totuși, statul exercită control asupra învățământului privat, acesta fiind obligat să se conformeze reglementărilor oficiale privind organizarea învățământului, cadrele didactice și examenele. În învățământul superior există, de regulă, un număr redus de instituții private ( în Austria nu sunt universități private, în Suedia există o singură instituție de învățământ superior cu profil economic, în Franța există o singură universitate particulară, Universitatea Catolică, iar în Olanda există trei instituții de învățământ superior private).
Principalele surse de finanțare de care se bucură unitățile de învățământ private sunt taxele școlare datorate de elevi și studenți. De asemenea, acestea pot înregistra venituri proprii sau se pot bucura de donații. Există multe state în care sunt acordate subvenții învățământului privat din bugetul de stat; ca și posibilități de acordare amintim alocarea de fonduri numai pentru anumite tipuri de cheltuieli ( de exemplu în cazul salariilor cadrelor didactice sau cheltuielilor pentru infrastructură, în Austria, Olanda, Irlanda) și alocarea de subvenții mai substanțiale ( cum e cazul Danemarcei, Finlandei, Spaniei, Franței și Norvegiei). De asemenea, remarcăm și țări în care învățământul privat nu se bucură deloc de fonduri de la bugetul de stat, țări precum Grecia, Italia și Romania.
2)Un alt participant la finanțarea învățământului este populația, care îl finanțeaza în mod direct prin intermediul taxelor scolare, dar mai efectuează și alte cheltuieli pentru întreținerea extrașcolară a elevilor și studentilor. Ca și exemple pot fi date cheltuielile suportate de părinți cu cazarea, transportul, procurarea rechizitelor pentru elevi și studenți.
3)Multe întreprinderi efectuează cheltuieli pentru învățământ cu ocazia organizării de cursuri de pregatire profesională, de calificare a salariaților sau a viitorilor salariați, specializări sau acordă burse unor elevi sau studenți.
4)Unitățile de învățământ se mai pot bucura de finanțare și în calitate de beneficiari ai unor sponsorizări, donații sau alte forme de ajutor venite din partea unor întreprinderi, fundații, societăți de binefacere sau persoane fizice. În unele țări există preocupări deosebite pentru a găsi noi modalități de a primi și folosi fonduri din sectorul privat. În această directivă există, de exemplu, în învățământul superior “modelul american” și în multe țări se fac astăzi eforturi pentru atragerea de sponsori și donator păstrând contacte și legături cu foștii studenți. Această modalitate de a beneficia de donații și sponsorizări poate deveni o alternativă viabilă daca va fi însoțită de măsuri fiscale, de reduceri sau scutiri de impozite pentru sumele destinate sprijinirii învățământului.
5)Resursele externe în domeniul finanțării învățământului se întâlnesc în special în cazul țărilor în curs de dezvoltare și reprezintă circa 10% din volumul total al cheltuielilor de învățământ ale acestor țări, aceste resurse vizează, în special, înlăturarea analfabetismului sau finanțarea învățământului elementar și a pregătirii de cadre. Resursele externe îmbracă forma subvențiilor directe, a împrumuturilor, a finanțărilor sau se referă la trimiteri de experți, cadre didactice, tehnicieni sau chiar unele bunuri materiale necesare învățământului. În anul 1999, spre exemplu, Banca Mondială a aprobat împrumuturi pentru 27 de țări în curs de dezvoltare ( pentru programe de dezvoltare a învățământului de bază, pentru ameliorarea accesului fetelor în școli, pentru reforme ale învățământului, s.a.) care au totalizat peste 1260 mld. de dolari S.U.A. Creditele externe sau finanțări nerambursabile acordă și Uniunea Europeană din Fondul Social European sau de la BEI ori BERD.
În determinarea efortului financiar al societății pentru învățământ trebuie luată în calcul și lipsa de câștig care reprezintă veniturile pe care le-ar obține elevii și studenții care urmează diferite forme de învățământ în cazul în care, în loc să învețe, s-ar angaja într-o activitate care le-ar aduce un câștig. Determinarea acestui efort este aproximativă, ea bazându-se pe estimări mai mult sau mai puțin acceptate de specialiști. Efectuarea unor astfel de calcule în Franța a condus la concluzia că lipsa de câștig reprezenta, la nivelul anului 1970, 92% ( pentru tinerii de 14 ani
), respectiv 66%( pentru tinerii de 16 ani) din cheltuielile curente de învățământ ale tării. Și în S.U.A. mulți economiști au accentuat faptul ca între costurile educației trebuie inclusă și lipsa de câștiguri; anumite estimări indică cu claritate ca volumul câștigurilor la care se renunță este un cost social important, atât pentru educația liceală, cât și pentru cea universitară.
Începând cu anul 2000 cheltuielile pentru învățământ au suferit influenta politicilor educaționale și au apărut noi scheme de finanțare. Este cazul unor reforme ale învățământului sau al stabilirii unor noi strategii în domeniul educațional: de exemplu, în anul 2001 Comisia Comunității Europene întrunită la Bruxelles a definit o strategie coerenta și măsuri practice pentru a realiza educația și instituirea pe toată durata vieții. Aceasta pune accent pe educație și formare profesională continuă și acoperă toate formele de educație formală, nonformală sau informală; toți cetățenii au garantat accesul la educație și formare profesională în toate etapele vieții lor ( și nu numai în cadrul învățământului obligatoriu) și vor beneficia de cunoștiințe, calificări și competențe într-o perspectivă personală, civică, socială și legată de locurile de muncă. Uniunea Europeană și-a propus ca până în 2010, participarea la educația permanentă să cuprindă 12,5% din totalul adulților (între 25-64 ani).
În privința resurselor de finanțare este necesară creșterea volumului lor și această creștere va fi suportată de autoritățile publice în parteneriat cu ceilalți participant, și anume: familiile, alte entități private sau parteneri sociali. Parteneriatul public-privat este o tendință ce ia amploare și ea se manifestă în special în învățământul secundar și superior.
Cheltuielile bugetare pentru învățământ sunt repartizate cu precădere ministerului care organizează și conduce învățământul ( Ministerul Învățământului sau al Educației Naționale); dar fonduri cu aceeași destinație apar și în cadrul altor ministere, precum Ministerul Apărării (pentru învățământul militar), Ministerul Marinei, Ministerul de Interne ( pentru academii de poliție), Ministerul Agriculturii. Astfel de cheltuieli sunt finanțate și din bugetele unităților administrativ- teritoriale.
1.4.3.Conținutul cheltuielilor publice cu învățământul
O altă directivă a analizei cheltuielilor publice pentru învățământ se referă la conținutul economic sau la natura acestora. Privite în funcție de acest criteriu, ele se clasifică în două grupe dupa cum urmează:
Cheltuieli curente – efectuate în vederea întreținerii și funcționării unităților de învățământ. Din această categorie fac parte cheltuielile pentru personal și pentru achiziționarea de bunuri și servicii care se consumă în anul curent și se împart în: cheltuieli de personal( salarii și alte drepturi de personal), cheltuieli materiale și servicii( cheltuieli de întreținere și gospodarie, manuale, transport, reparații) și cheltuieli reprezentând subvenții scolare și transferuri ( subvenții pentru unități de învățământ, burse);
Cheltuieli de capital – care privesc construirea de unități de învățământ, dotarea acestora cu aparatura necesară funcționării ( aici putem include și achiziționarea de terenuri pentru construcții școlare). Destinația acestor cheltuieli este reprezentată de obținerea unor bunuri durabile a căror utilizare se întinde pe mai multi ani.
Ponderea cheltuielilor curente în totalul cheltuielilor cu învățământul este de 80-90%. Principala componentă a cheltuielilor curente este reprezentată de cheltuielile de personal, având o pondere de 60-80%.
1.4.4.Finanțarea învățământului superior
În ceea ce priveste învățământul superior, trebuie punctate câteva caracteristici privind modul de finanțare, mai exact:
A- Pentru învățământul superior sunt alocate 10%-20% din totalul resurselor financiare publice destinate învățământului sau 1,1% din PIB; ponderea redusă a acestor cheltuieli se datorează atât contingentelor de student, care sunt inferioare numeric populației școlare din învățământul primar și secundar, cât și limitării, într-o anumită măsură, a necesităților de cadre cu pregatire superioară cerute de dezvoltarea economiei; totuși, această pondere redusă are ca rezultat existent unor cheltuieli pe student de 2 ori mai mari decât cele pentru un elev;
B- În țările dezvoltate se observă trei forme sub care apar resursele financiare destinate finanțării învățământului superior:
resurse financiare publice reprezentate de alocații bugetare acordate direct instituțiilor de învățământ superior. Aceste resurse acoperă peste 90% din totalul resurselor necesare finanțării învățământului superior, în Finlanda, Danemarca, Belgia și Austria și între 70% și 86% în restul țărilor;
resurse proprii obținute de instituțiile de învățământ superior din: taxele de studiu, veniturile obținute din activitatea de cercetare universitară, venituri obținute din educația continuă, venituri obținute din alte servicii prestate, donații, sponsorizări. De menționat este faptul că în cadrul învățământului superior un loc important este ocupat de activitatea de cercetare știintifică, desfașurată în cea mai mare parte pe bază de contracte;
resurse externe, obținute de la Banca Mondială sau Uniunea Europeană, în principal pentru realizarea de reforme în învățământul superior, sau pentru alte tipuri de necesități.
C- Diferit de celelalte grade de învățământ, se percep, în majoritatea țărilor, taxe de studii de la cei care urmează cursurile învățământului superior, diferențiate în funcție de felul facultății și de profilul acesteia. Spre exemplu, în S.U.A., la nivelul anului 1997, taxa de studii pentru un student într-o universitate publică era în medie de 7000- 10000 dolari anual; în universitățile particulare, nivelul taxelor este mult mai ridicat, între 18000 și 27000 dolari anual. Numărul de studenți care urmează studiile acestor universități este semnificativ mai redus, doar 20% din totalul studenților, restul alegând să urmeze cursurile unor universități publice. Totodată, de precizat este faptul că în anumite țări învățământul superior public este gratuit ( Suedia, Austria, Finlanda, Danemarca); o altă variantă este cea adoptată de țări ca Germania și Norvegia, în care studenții de asemenea nu plătesc taxe de studiu, dar participă totuși sub forma unei contribuții sociale sau contribuții la acțiuni universitare.
D- Spre deosebire de elevi, studenții sunt într-o măsură mai mare ajutați direct din punct de vedere financiar prin intermediul burselor sau al împrumuturilor de studiu. Multe țări au adoptat acest sistem în care studenții beneficiază de burse sau ajutoare financiare. Modul de acordare al burselor ține seama, în principal, de rezultatele profesionale, veniturile obținute, anumite criterii sociale, dar și de situația personală a studentului; alte ajutoare financiare se acordă pentru cazare, cantine, cheltuieli medicale, s.a. Scopul urmărit de aceste transferuri financiare, întâlnit în majoritatea țărilor, este ajutorarea studenților cu venituri modice, care nu au posibilități de a suporta taxele de studii. Împrumuturile sau creditele de studii sunt acordate studenților de către bănci sau de alte instituții speciale; acestea servesc acoperirii cheltuielilor necesare pe perioada studiilor și urmeaza să fie rambursate după absolvire, din veniturile realizate de absolvenți.
Sunt împrumuturi cu dobândă redusă sau la care nu se percepe dobândă și, în ciuda faptului că nu sunt atractive pentru bănci, ele acordă astfel de credite, văzând în studenții beneficiari de împrumuturi viitori clienți ai băncii respective. Mai multe probleme ce pot apărea în legatură cu împrumuturile pentru studii vizează modul de garantare al acestora, riscul de nerambursare datorat nerealizării de venituri după absolvire, abandonarea activității în urma căsătoriei, emigrare, depășirea duratei studiilor s.a. În ciuda acestora, în foarte multe țări se practică acordarea acestor tipuri de împrumuturi astfel că, în țări ca Australia și Norvegia, circa 80% din studenți apelează la credite pentru studii, în Canada 59% , în Regatul Unit 44%, în S.U.A. 28%.
E- În țările dezvoltate, costul învățământului superior este foarte ridicat și din acest considerent nu pot fi respectate întotdeauna unele obiective sociale pe care și le propun statele în acest domeniu, precum egalitatea de șanse sau echitatea. Potrivit principiului egalității șanselor, toți tinerii care intenționează să urmeze cursurile învățământului superior ar trebui să aibă posibilitatea de a le urma, indiferent de statutul lor familial, social, etnic, rasial, dar situația de fapt diferă, tocmai pentru faptul că pentru foarte mulți tineri nivelul veniturilor de care dispun este redus, ceea ce le limitează accesul la facultăți.
Nici în ceea ce privește principiul echității nu putem spune că situația este mai favorabilă, deoarece alocarea de resurse de la bugetul statului pentru învățământul superior duce uneori la un transfer de venituri de la cei cu posibilități materiale reduse către cei cu venituri mari, care dispun și de posibilități pentru a urma învățământul superior. Această problemă este mai pregnantă îndeosebi în țările în curs de dezvoltare unde costurile pregătirii în universități sunt adesea foarte mari datorită salariilor mari plătite cadrelor didactice ( de regula străine), gradul redus de cuprindere în învățământul superior și existenței unei poziții deosebite a universităților din aceste țări.
F- Diferă mecanismele de finanțare a cheltuielilor în învățământul superior de cele utilizate în învățământul preuniversitar. În unele țări dezvoltate în ultimi ani au avut loc reforme ale mecanismelor de finanțare a cheltuielilor pentru învățământ. Dacă până acum determinarea volumului fondurilor necesare se făcea în funcție de numărul de student și de “costul istoric” (cheltuiala medie pe student, realizată în perioada precedentă), în prezent se trece la noi scheme sau formule de calcul și finanțare a acestor cheltuieli; se urmărește, în același timp și creșterea autonomiei instituțiilor de învățământ superior în utilizarea acestor resurse. Astfel, în Franța se utilizează pentru finanțarea învățământului superior o “dotație globală” distinctă pentru cheltuielile de funcționare și, separat, pentru activitatea de cercetare; în Anglia finanțarea se face pe baza unor “formule de finanțare” sub forma unor granturi globale, de asemenea, separate pentru activitatea didactică și pentru cea de cercetare; în Olanda se folosesc două mecanisme de finanțare: unul “direct”, care asigură acoperirea cheltuielilor cu personalul, cu funcționarea, cu echipamentele s.a. și altul “forfetar”, care lasă o anumită libertate pentru anumite categorii de cheltuieli. Aceste noi modalități de finanțare urmăresc, în același timp, și anumite rezultate, în sensul că alocațiile bugetare astfel determinate să fie acoperitoare pentru rezultatele obținute. De asemenea, noile mecanisme de finanțare vor să reprezinte procese interactive destinate să transforme politicile în activități și în resurse și să stabilească un cadru riguros de responsabilitate. În acest context, în ultimul deceniu s-au pus în aplicare mecanisme de finanțare care asigură o mai mare autonomie instituțiilor de învățământ superior, dar și legarea finanțării de rezultatele obținute: finanțare de centre de responsabilitate, bugete-program. De asemenea se urmărește și realizarea unei apropieri de cerințele pieței. În acest fel se preconizează apariția unei așa-zise “concurențe” între instituțiile de învățământ superior, cu respectarea flexibilității și calității activităților specifice.
Capitolul 2. Finanțarea învățământului în Uniunea Europeană
2.1. Finanțarea învățământului în contextul european
Odată cu declanșarea crizei economice, în 2008, s-a intensificat și necesitatea cheltuirii cât mai eficiente a banului public. În acest context al finanțelor publice limitate, Comisia Europeană a solicitat statelor membre să protejeze sau să promoveze investițiile pe termen lung în educație. Cu toate acestea, circumstanțele economice actuale pot fi privite și ca o oportunitate de a reflecta asupra elementelor care permit dezvoltarea unor sisteme mai eficiente și mai sustenabile de finanțare a educației. În multe cazuri, când statele sunt în căutarea unor modalități de implementare a reformelor, acestea caută inspirație în reformele aplicate în alte țări. Chiar dacă nu este obligatoriu ca reglementările privind finanțare a implementate într-o țară să funcționeze și într-o altă țară, acestea pot servi totuși ca inspirație pentru implementarea unor reforme, în special pentru țările care împărtășesc tradiții similar în privința finanțării și organizării publice. Totuși, trebuie subliniat faptul că există limitări în privința aplicării oricărui model în contexte diferite de cel original.
La nivel european funcționeaza o varietate de sisteme de finanțare, care s-au dezvoltat pe parcursul mai multor decenii cu scopul de a răspunde așteptărilor individuale și așteptărilor existente la nivelurile mai largi ale societății și ale economiei. Și prioritățile sistemelor educaționale s-au schimbat și au modificat forma către care au avut tendința să evolueze sistemele de finanțare, în dezvoltarea lor. În timp ce complexitatea sistemelor de finanțare nu ar trebui supraevaluată, totuși trebuie recunoscute și particularitățile contextului național atunci când ne referim la reformele de politică, deoarece anumite tipuri de reforme pot funcționa diferit în țări diferite.
Mai multe tipuri de autorități publice sunt implicate în asigurarea surselor de finanțare
pentru instituțiile de învățământ școlar. Furnizarea unei imagini generale complete cu privire la procesul de finanțare și la rolurile specific pe care le joacă în acest proces diversele tipuri de autorități publice implicate reprezintă o sarcină complexă. Pe de-o parte, complexitatea decurge din idiosincraziile peisajului politic și administrativ al fiecărei țări și, pe de altă parte, din felul în care responsibilitățile privind finanțarea, în general, cad în sarcina mai multor tipuri de autorități, fiind împărțite între acestea.
Mai mult decât atât, resursele necesare instituțiilor de învățământ școlar pentru a funcționa în mod eficient sunt de o natură foarte diferită( de exemplu: personal, capital fix și bunuri și servicii operaționale). Este relativ dificil de explicat de ce diferitele tipuri de autorități și-au asumat responsibilități pentru tipuri diferite de resurse și de ce traseele abordate în acțiunile de finanțare a instituțiilor școlare variază atât de mult.
În mai mult de 30% dintre țări, autoritățile de nivel central( ministerele) transferă resursele pentru personalul didactic direct către școli( Irlanda, Spania, Croația, Cipru, Olanda, Portugalia și Slovenia), sau plătesc salariile cadrelor didactice( Belgia, Germania, Italia, Ungaria, Malta și Liechtenstein). În celelalte țări, ministerele( nivelurile centrale de autoritate) împart responsabilitatea transferului de fonduri și/sau efectuarea plății personalului cu autorități de nivel intermediar. Aceeași situație apare și în ceea ce privește personalul nedidactic, dar în acest caz sunt implicate mai degrabă autoritățile de nivel local sau regional, fie independente, fie în asociere cu autoritățile de nivel central. În aproape toate țările, autoritățile locale poartă responsabilitatea transferului de fonduri sau a achizițiilor de bunuri și servicii operaționale care vor fi livrate direct către instituțiile școlare. În general, aceste fonduri provin partial sau integral de la autoritățile de nivel central. Există totuși și excepții. În Croația, de exemplu, aceste fonduri provin din taxele sau veniturile proprii ale autorităților orășenești sau municipale – în cazul finanțării școlilor primare și a instituțiilor de învățământ secundar inferior, și din veniturile proprii ale autorităților județene sau regionale – în cazul finanțării instituțiilor școlare de învățământ secundar.
În plus, în cele mai multe dintre țări, și autoritățile intermediare contribuie la finanțarea instituțiilor de învățământ din resursele proprii. În multe țări nordeuropene( Danemarca, Estonia, Finlanda, Suedia, Marea Britanie (Scoția), Islanda și Norvegia), și în Bulgaria (pentru școlile municipale), toate categoriile principale de resurse( personal, bunuri și servicii operaționale și capital) sunt cel puțin partial finanțate din veniturile proprii ale autorităților locale. În toate celelalte cazuri, doar unele dintre categoriile principale de resurse sunt finanțate astfel.
Există două aspecte specifice care determină caracterul complex al identificării și descrierii metodelor de finanțare și criteriilor utilizate de autoritățile responsabile din educație la alocarea resurselor pentru instituțiile de învățământ școlar. Acestea sunt: autonomia de care se bucură autoritățile intermediare sau autoritățile de nivel superior, cum ar fi cele de la nivelul landurilor (Länder) în Germania și al Comunitățile Autonome din Spania, și complexitatea formulelor de calcul, a variabilelor cheie sau a indicatorilor utilizați la nivel european.
În ceea ce privește metodele de finanțare, au fost identificate trei astfel de metode elementare. Prima este „formula de finanțare“, respectiv alocarea resurse lor pe baza unei formule de calcul universal acceptate. Cea de-a doua este „aprobarea bugetară“, adică prezentarea unui buget elaborat de instituțiile de învățământ școlar sau de alte autorități pentru a fi aprobat de autoritatea direct responsabilă cu finanțarea. Cea de-a treia metodă a fost denumită „Determinarea discreționară a resurselor“ și se aplică în cazurile în care autoritatea responsabilă cu finanțarea are libertate completă în determinarea cantității de resurse pe care le alocă, soluționând de la caz la caz estimarea resurse lor necesare.
În aproape toate țările, ministerele de la nivelele centrale/superioare utilizează formule de calcul al finanțării pentru determinarea resurselor care se vor aloca personalului didactic. În jumătate dintre aceste țări, cu o bună parte dintre ele localizate în nordul Europei, resursele determinate prin această metodă sunt alocate fie ca parte a unei subvenții globale, utilizată pentru acoperirea a cel puțin o parte dintre categoriile de resurse necesare în domeniul educației, fie ca parte a unei sume forfetare destinate acoperirii resurselor necesare desfășurării unei game mai variate de servicii, incluzând și serviciile publice de educație. În această ultimă grupă de țări, școlile sau autoritățile intermediare care primesc fondurile se bucură de un anumit grad de autonomie în luarea deciziilor privind prioritățile de politică.
În celelalte 50% dintre țări, resursele necesare personalului didactic sunt alocate în mod specific. Formule de finanțare sunt utilizate, de asemenea, de către autoritățile de nivel superior pentru stabilirea nivelului de resurse necesare acoperirii bunurilor și serviciilor operaționale, în majoritatea țărilor. În schimb, finanțarea pentru bunurile care reprezintă capitalul fix depinde mai frecvent de ministerele responsabile cărora, în unele cazuri, școlile sau autoritățile intermediare responsabile le prezintă spre aprobare un buget pentru acest tip de cheltuieli.
Atât formulele de finanțare cât și determinarea discreționară a resurselor prezintă și avantaje și dezavantaje. În cazul în care se aplică o formulă, variabilele utilizate trebuie alese cu grijă. Este posibil ca, în cazul în care variabilele se referă numai la numărul de elevi, de exemplu (finanțare per capita), acesta să reprezinte modul cel mai transparent de alocare a resurselor. Cu toate acestea, este importantă și introducerea unor alte variabile în ecuație, cum ar fi caracteristicile socio-economice, deoarece acestea permit direcționarea resurselor către punctele în care este cea mai mare nevoie de ele. De exemplu, în zonele defavorizate din punct de vedere social, ar putea fi nevoie de finanțare suplimentară pentru a garanta un tratament echitabil pentru elevii care locuiesc în zone diferite. În prezent, cele mai multe țări utilizează aceste tipuri de criterii în momentul alocării fondurilor.
Analiza, deși limitată, a criteriilor utilizate de autoritățile responsabile cu alocarea resurselor necesare instituțiilor de învățământ școlar poate oferi și unele elemente interesante. În multe țări, este o practică foarte comună ca autoritățile superioare și intermediare din domeniul educației să utilizeze variabile de intrare la determinarea nivelului resurselor care urmează să fie alocate pentru personal. Această categorie de resurse are cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor din educație în Europa. Variabilele de intrare se concentrează pe nevoile reale ale școlilor și pe costurile reale suportate de acestea.
În unele țări, autoritățile din domeniul educației utilizează un număr limitat de variabile referitoare la numărul existent al angajaților sau al elevilor, de obicei ponderate în funcție de nivelul educațional sau de anul școlar (în care sunt înmatriculați elevii, de exemplu). Cu toate acestea, în majoritatea țărilor, autoritățile responsabile cu finanțarea iau în considerare o gamă mai largă de variabile de intrare, care permit o mai bună evaluare a necesităților instituțiilor școlare. Aceste variabile se referă la criterii precum istoricul socio-economic, lingvistic sau etnic al elevilor, diversele categorii de nevoi speciale pe care aceștia le pot avea, precum și diferențele geografice și demografice între școli.
În cadrul învățământului superior, în ultimii ani, au fost recomandate finanțările având la bază rezultatele și performanța acdemică. Acest tip de recomandare nu a fost emis și în contextul finanțării instituțiilor de învățământ școlar. Totuși, există două țări (Olanda și Anglia, din Marea Britanie) în care autoritățile centrale utilizează criteriile de performanță pentru determinarea nivelului subvențiilor globale care acoperă cheltuielile cu personalul și resursele operaționale. În ambele cazuri, aceste criterii sunt menite să reducă abandonul școlar timpuriu.
Există două tipuri de finanțări bazate pe rezultate: finanțarea prin care se acordă stimulente pentru rezultatele bune sau finanțarea prin care se penalizează rezultatele slabe. Dacă se intenționează utilizarea finanțării bazate pe performanță, aceasta poate conduce către efecte secundare nedorite. De exemplu, în cazul în care școlile sunt recompensate pentru rezultate bune, aceasta ar putea determina creșterea calității în școlile care funcționează deja la un nivel calitativ ridicat, în timp ce școlile aflate în medii defavorizate pot considera că este mai dificil să atingă nivelul de calitate solicitat. Prin urmare, tipul criteriilor de ieșire trebuie analizat cu atenție dacă urmează să se introducă finanțarea bazată pe performanțe. La alegerea tipului indicatorilor de
intrare și de ieșire, o modalitate de evaluare a rezultatelor poate consta mai degrabă în estimarea progresului realizat de instituția școlară și analiza evoluției rezultatelor de la un an la altul, și nu prin compararea rezultatelor absolute, între școli, deoarece performanța școlilor din diferite zone geografice poate varia adesea într-o foarte mare măsură.
2.2.Ponderea cheltuielilor pentru educație în PIB
Măsura în care nivelul de dezvoltare al unei țări influențează sistemul de învățământ este evaluată, de regulă, prin ponderea din PIB alocată educației, prin raportarea la PIB-ul/locuitor.
Tendințele și caracteristicile finanțării învățământului din Uniunea Europeană, prezentate în Raportul CNFIS 2013 se mențin și, în unele cazuri, se accentuează, în ultimii ani datele statistice fiind completate cu cele disponibile în sistemul EUROSTAT, care acoperă perioada până în anul 2010, iar pentru unele țări, până în anul 2011. Având în vedere rolul statului în procesul de învățământ din majoritatea țărilor europene, inclusiv din România, analiza ponderii din PIB a cheltuielilor publice cu educația relevă aspecte generale ale finanțării. De fapt, ponderea din PIB a cheltuielilor cu educația reprezintă un important indicator de fundamentare a politicilor macroeconomice pentru orice țară.
La nivelul Uniunii Europene (27 de țări), caracteristica generală pentru perioada 2002 – 2011 este menținerea la aproximativ 5% din PIB a acestor cheltuieli, până în anul 2008, și creșterea accentuată a acestei ponderi odată cu începutul crizei economice, până la 5,41% în anul 2009 și, respectiv, 5,44 % în anul 2010. Această evoluție aduce Uniunea Europeană într-o situație comparabilă cu Statele Unite, care au alocat pentru finanțarea educației 5,47% din PIB în anul 2009 și 5,49% din PIB în anul 2010. Peste jumătate dintre țările Uniunii Europene au alocat pentru educație mai mult decât nivelul mediu al Uniunii Europene (27 de țări), țările din nordul și vestul Europei având un nivel al finanțării semnificativ mai mare: Danemarca (8,80%), Suedia (6,87%), Finlanda (6,85%), Belgia (6,57%), Irlanda (6,41%) etc.
Figura nr. 2
Evoluția comparativă a ponderii cheltuielilor cu învățământul în PIB pe perioada 2000-2011, înregistrată la nivelul țărilor din UE
Tabelul nr. 2.1
Ponderea cheltuielilor publice cu învățământul în PIB la nivel internațional
Conform datelor EUROSTAT, în cadrul Uniunii Europene, România are cea mai mica alocare bugetară pentru educație: 4,24% din PIB în anul 2009, 3,53% în anul 2010 și 3,07% în anul 2011. De asemenea, România este printre puținele țări din Uniunea Europeană în care ponderea finanțării educației în PIB scade în perioada 2009–2011.
În ultimii ani, se mențin disparități importante întrețările Uniunii Europene, jumătate dintre acestea având în anul 2010 ponderea cheltuielilor pentru învățământul superior sub nivelul mediu: Bulgaria (0,61%), Italia (0,84%), Slovacia (0,83%) etc. Cele mai importante alocări pentru învățământul superior se înregistrează în țările nordice, peste 2% din PIB: Danemarca (2,41%), Finlanda (2,18%), Suedia (2,04%). Indiferent de nivel, în majoritatea țărilor, ponderea cheltuielilor cu învățământul terțiar în PIB crește în perioada de criză (2008–2010), tendința menținându-se și pentru anul 2011, pentru țările în cazul cărora există date publicate de EUROSTAT. În România, după o relativă stagnare între anii 2002–2005, în perioada următoare se înregistrează un trend crescător și accelerat.
Ponderea cheltuielilor publice pentru învățământul superior, în PIB, a crescut de la 0,70% în anul 2002 la 1,2% în anul 2009. Decalajul față de nivelul mediu al indicatorului, pentru Uniunea Europeană, s-a recuperat astfel încât, în anul 2009, România se afla, practic, la nivelul mediu european. Se mențin însă decalaje importante în special față de țările nordice, care alocă mai mult de 2% din PIB pentru învățământul superior. Aceste evoluții pozitive nu au fost susținute în perioada următoare, ponderea cheltuielior alocate învățământului superior înregistrând o accentuată tendință de scădere: 1% din PIB în anul 2010 și 0,85% din PIB în anul 2011. Se accentuează astfel decalajele atât față de media europeană, cât și față de țările dezvoltate.
Creșterea ponderii cheltuielilor publice cu învățământul superior, în PIB, se reflectă în evoluția nivelului cheltuielilor/student în instituțiile publice de învățământ superior. La nivelul Uniunii Europene, acestea își mențin tendința de creștere în termeni nominali. În perioada 2007–2010, acestea au crescut de la 9,057.8 PPS la 9,956.0 PPS , deci o creștere de aproximativ 10%. (PPS –putere de cumparare standard).
La nivelul țărilor, se înregistrează evoluții contradictorii, ca reflectare a modificării în nivelul absolut al finanțării și a modificării numărului de studenți: creșteri (Danemarca, Franța, Germania, Finlanda etc.), stagnări (Suedia, Italia, Spania), dar și scăderi importante (Bulgaria, Republica Cehă, Olanda, Portugalia). În privința cheltuielilor publice/student, se mențin decalaje majore între Uniunea Europeană, Statele Unite și Japonia. Astfel, în anul 2010, cheltuielile publice/student au nivel dublu în Statele Unite față de Uniunea Europeană (18446,7 PPS în SUA față de 9956,9 PPS în Uniunea Europeană). În cazul României, cheltuielile/student au scăzut accentuat: de la 5435,7 PPS în anul 2007, la 4121,1 PPS în anul 2010 (scădere de 24 %) și 3936,1 PPS în 2011(scădere de aproximativ 27%). Această evoluție a dus la creșterea decalajului României față de nivelul mediu al cheltuielilor în Uniunea Europeană. În anul 2010, cheltuielile/student, în România, reprezintă aproximativ 41% din media europeană. Decalajul este imens față de Statele Unite, în Romania cheltuielile/student fiind de 4,5 ori mai mici față de cele din SUA.
Efortul de finanțare a învățământului este mai bine conturat dacă se ține cont și de nivelul de dezvoltare a țărilor, nivel exprimat prin PIB/locuitor. În perioada 2002–2008, la nivelul Uniunii Europene, cheltuielile în instituțiile publice și private, pe student/elev, la toate nivelurile de educație, reprezintă aproximativ 25% din PIB/locuitor, rămânând, practic, la aceeași valoare de-a lungul perioadei. Ponderea a crescut în anul 2009, la 27,3%, și în anul 2010, la 28,2%. Se menține un decalaj important între țările din Uniunea Europeană și Statele Unite, pentru cele din urmă cheltuielile în instituțiile publice și private pe student/elev, la toate nivelurile de educație, reprezentând peste 32% din PIB/locuitor.
În cazul României, nivelul finanțării este printre cele mai mici din Uniunea Europeană, fiind în scădere destul de accentuată, respectiv de la 21,6% din PIB/locuitor, în anul 2009, la 17% din PIB/locuitor, în anul 2011. Ultimele date statistice centralizate la nivelul Eurydice arată faptul că, în cele mai multe dintre țări, bugetul educației pentru 2013 a crescut în prețuri currente cu mai mult de 1%, comparativ cu bugetul educației pentru anul 2012, în timp ce o scădere cu mai mult de 1% poate fi înregistrată în doar cinci țări (Irlanda, Croația, Cipru, Malta, Regatul Unit – Anglia). Bugetul educației pentru 2013, în comparație cu cel pentru anul 2012, la nivel de prețuri curente, a rămas aproximativ constant doar în patru țări, cu o creștere sau scădere sub 1%. Analiza comparativă a bugetului pentru anul 2013 față de anul 2012, la nivel de prețuri constante, determină creșterea numărului de țări pentru care bugetul pentru educație a scăzut cu mai mult de 1%.
2.3. Resurse private pentru învățământul superior
Instituțiile de învățământ superior sunt finanțate din fonduri publice și fonduri private. Fondurile publice includ toate alocațiile directe care au ca sursă sectorul public (bugetul de stat), în timp ce fondurile private au ca surse principale: taxele plătite de studenți, transferuri din partea firmelor și a asociațiilor non-profit. În toate țările, finanțarea se realizează preponderent din fonduri publice. Structura finanțării învățământului pe cele două surse, fonduri publice și fonduri private, înregistrează diferențe importante de la țară la țară, fondurile private având o pondere mai mare în țările non-europene față de țările europene.
Raportul dintre finanțarea publică și finanțarea privată a învățământului este o problemă importantă, de politică, în majoritatea țărilor, în special pentru învățământul pre-primar și învățământul terțiar. Pentru învățământul terțiar este o problemă care influențează participarea tinerilor la acest nivel de învățământ. Pentru le a asigura tinerilor șanse egale la educație, seconsideră, în unele cazuri, că trebuie să crească finanțarea din fonduri publice pentru învățământul superior. Există și puncte de vedere conform cărora întreprinderile private ar trebui să contribuie mai mult la finanțarea învățământul la acest nivel.
Principalele concluzii privind finanțarea învățământului superior din surse extrabugetare, prezentate într-un studiu OECD, arată faptul că:
Între 1995–2010, în țările OECD, pentru care au existat date disponibile, ponderea finanțării din fonduri publice pentru învățământul terțiar a scăzut, în medie, continuu, de la 77% în 1995 la 68% în 2010. Trend-ul este influențat de evoluțiile din țările non-europene, unde taxele plătite de studenți sunt mai mari, iar întreprinderile au o contribuție importantă la finanțarea învățământului terțiar;
În perioada 2000–2010, ponderea finanțării private pentru învățământul tertiar a crescut în majoritatea țărilor (20 din 24 de țări pentru care au existat date disponibile). Creșterea medie a fost de 7 puncte procentuale, creșteri mai mari înregistrându-se în Italia, Mexic, Portugalia, Slovacia și UK;
Proporția cheltuielilor din învățământul terțiar, acoperite din fonduri private (persoane fizice, firme, alte surse private), variază între:
• sub 5% în țările în care taxele de studiu în învățământul terțiar sunt mici/neglijabile (Danemarca, Finlanda, Norvegia);
• peste 40% în Australia, Canada, Israel, Japonia și Statele Unite;
• peste 70% în Chile, Coreea și Regatul Unit. În Coreea și Regatul Unit, cea mai mare parte a veniturilor instituțiilor de învățământ superior provine din taxe plătite de
studenți (peste 50% în Regatul Unit și peste 70% în Coreea).
Analiza structurii veniturilor la nivel de țări este dificilă din cauza lipsei unor date statistice coerente și comparabile pentru un număr relevant de țări. În aceste condiții, foarte utile în înțelegerea mecanismelor și surselor de finanțare private în învățământul superior pot fi rezultatele studiilor la nivelul universităților. Un astfel de studiu a fost organizat de EUA (Financially Sustainable Universities II. European Universities diversifying income streams, EUA, 2011). Datele privind finanțarea universităților au fost obținute pe baza unui chestionar adresat universităților din țări europene, în perioada mai–septembrie 2009. Chestionarul s-a adresat unui număr de peste 130 universități, 3 dintre acestea fiind din România.
Tabelul nr. 2.2
Rezultatele privind distribuția veniturilor universităților la nivel european
Rezultatele studiului confirmă preponderența finanțării din fonduri publice a universităților din Europa, în medie, 72,8% din veniturile universităților având această sursă. Dintre sursele particulare de venit, taxele plătite de studenți au ponderea cea mai mare, respectiv
9,8%. Aceasta este o pondere medie, care se realizează în condițiile unor variații mari între universități/țări. În eșantion, sunt cuprinse țări cu o varietate foarte mare în ceea ce privește regimul de plată a taxelor de către studenți:
nu există contribuție plătită de către studenți (Norvegia);
contribuții plătesc doar studenții non – UE (Danemarca, Suedia – începând cu anul 2011);
contribuțiile studenților sunt foarte scăzute (Franța);
contribuțiile studenților sunt semnificative (Spania 13%, Letonia – 16%, Regatul Unit – aproximativ 25%);
un număr mic de universități, din diferite țări, realizează mai mult de 50% din venituri din taxele plătite de studenți.
Nivelul taxelor poate fi stabilit de autoritățile publice și/sau de universități și depinde de nivelul studiilor, durata normală de studiu etc. Se stabilesc taxe diferențiate în funcție de o serie de factori:
forma de studiu (învățământ de zi, cu frecvență redusă);
studenții care urmează o a doua facultate;
depășirea duratei normale a programului de studii;
participarea la cursuri care nu sunt cuprinse în programul de studii;
participarea la programe cu predare într-o limba străină;
studenți internaționali.
Alte surse de venituri private: contracte cu partenerii privați (în special pentru învățământul tehnic), finanțări filantropice, venituri din prestări de servicii (asigurarea facilităților pentru desfășurarea unor conferințe, servicii de masă și cazare, servicii de educație și consultanță, servicii pentru activități culturale etc.), fonduri internaționale (la nivelul universităților din Uniunea Europeană, fondurile structurale dețin ponderea cea mai mare în această categorie – aproximativ 40%) și fondurile din programele de cercetare – dezvoltare (aproximativ 33%).
Capitolul 3. Finanțarea învățământului în România
3.1. Specificul finanțării educației în România
Aspectele prezentate privind cheltuielile publice pentru învățământ se regăsesc într-o anumită măsură și în România. Totuși, țăra noastră, aflată pe drumul tranziției spre economia de piață, prezintă și unele particularități.
1) Din nefericire, România se numără printre ultimele cinci țări din Uniunea Europeană în privința mărimii fondurilor alocate de stat pentru educație, unul dintre cele mai importante domenii pentru dezvoltarea unei țări, cheltuielile publice pentru învățământ raportate la PIB fiind de doar 4,1% în 2010, mai mari doar față de cele ale Greciei, Slovaciei și Bulgariei. Deși ponderea în PIB a cheltuielilor publice pentru învățământ a crescut în 2010 față de 2009, România tot nu a reușit să depășească media UE de 5,34%, potrivit datelor Eurostat. În 2009 cheltuielile cu educația au reprezentat 3,4% din PIB. Statele fruntașe la fonduri alocate învățământului sunt Danemarca (7,8% din PIB), Cipru (7,2%) și Suedia (6,67%). În cazul Bulgariei, ocupanta ultimului loc în clasament, indicatorul este de 3,6%.
Figura nr. 3.1
Ponderea cheltuielilor cu învățământul în PIB în țările UE în 2010 (% PIB)
2) Legea finanțelor publice nr. 500/2002 și legea învățământului 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc sistemele și metodele de finanțare a unităților de învățământ. Astfel, instituțiile de învățământ sunt instituții autofinanțate pe baza fondurilor primite de la bugetul de stat, a veniturilor proprii și a altor surse potrivit legii. Utilizarea acestor venituri de către instituțiile de învățământ superior se realizează în condițiile autonomiei universitare pentru realizarea obiectivelor ce le revin în cadrul politicii statului din domeniul învățământului și cercetării științifice universitare. În vederea finanțării instituțiilor de învățământ superior se încheie un contract între instituția respectivă și Ministerul Educației și Cercetării. În acest fel sunt alocate sumele de la bugetul Ministerului Educației și Cercetării prin două modalități:
Finanțare de bază, care se asigură în funcție de numărul de student și doctoranzi admisi la studii fără taxă precum și în funcție de alți indicatori specifici activității de învățământ, în special de cei referitori la calitatea prestației în învățământ. Pentru finanțarea de bază se încheie un contract instituțional care mai prevede și fondul de burse, alte cheltuieli cu protecția socială a studenților și finanțarea de obiective de investiții.
Finanțarea complementară este realizată prin intermediul unor subvenții pentru cazare și masă, fonduri ce sunt alocate pe bază de priorități și norme specifice pentru dotări și alte cheltuieli de investiții și reparații capitale, precum și fonduri alocate pe baze competiționale pentru cercetarea științifică universitară. Această finanțare este realizată pe baza unui contract complementar.
Finanțarea instituțiilor de învățământ superior se mai realizează și prin intermediul veniturilor proprii obținute din anumite activități specifice, din dobânzi, donații, sponsorizări, taxe percepute în condițiile legii de la persoane fizice și juridice. Alături de acestea mai pot fi menționate și creditele externe precum și ajutoarele financiare nerambursabile contractate sau obținute direct de instituții de la organismele financiare internaționale. În afara acestora, prin Ministerul Educației și Cercetării, învățământul superior se bucură și de credite externe de la organisme financiare internaționale precum și de ajutor financiar nerambursabil de la Uniunea Europeană prin programul PHARE sau pentru diverse programe și acțiuni TEMPUS, SOCRATES, LEONARDO DA VINCI, YOUTH. În perioada 1990- 1998, din totalul fondurilor PHARE primite, educației și pregătitii profesionale i-au revenit 14 procente.
Administrarea resurselor bănești de către instituțiile de învățământ superior se realizează pe baza bugetului de venituri și cheltuieli aprobat de Ministerul Educației și Cercetării. Sumele rămase la sfârșitul anului din execuția bugetului prevăzut în contractul instituțional, precum și soldurile aferente cercetării științifice și veniturile extrabugetare rămân la dispoziția instituțiilor, fără a fi vărsate la bugetul de stat și fără a afecta alocațiile bugetare pentru anul viitor. Conducerea instituției de învățământ superior are obligația de a efectua fundamentarea veniturilor și cheltuielilor înscrise în buget pe criterii de eficiență, aceasta trebuind să urmărească realizarea tuturor indicatorilor privind activitatea didactică și de cercetare științifică universitară cu costuri cât mai reduse și în condițiile asumării răspunderii pentru gestionarea fondurilor bănești și a valorilor materiale.
Finanțarea instituțiilor de învățământ preuniversitar de realizează din fonduri locale prin bugetele locale ale unităților administrativ- teritoriale pe a căror rază acestea își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat precum și din alte surse potrivit legii. Metodele de finanțare a instituțiilor de învățământ preuniversitar sunt: finanțarea de bază (pentru cheltuielile de personal, cheltuielile materiale și servicii și cheltuielile cu pregătirea profesională) și finanțarea complementară în funcție de necesitățile de cheltuieli de investiții, reparații, venituri proprii, burse, subvenții pentru cămine și cantine.
Costul standard pe elev/preșcolar, determinat pe fiecare nivel de învățământ, filieră, profil, specializare în funcție de numărul de posturi, limba de predare și alți indicatori specifici, constituie baza de calcul a fondurilor alocate pentru finanțarea de bază. Costul standard se multiplică cu numărul de elevi/preșcolari din unitatea de învățământ respectivă și se corectează cu anumiți coeficienți specifici. De asemenea, unitățile de învățământ preșcolar pot obține venituri proprii care nu diminuează însă finanțarea de bază sau complementară.
3) Finanțarea învățământului se realizează în raport cu structura sistemului național de învățământ care cuprinde: învățământul preșcolar, învățământul primar, învățământul secundar, învățământul postliceal, învățământul superior, educația permanentă și alte acțiuni de învățământ. De subliniat este faptul că și în România fondurile bugetare sunt îndreptate cu precădere către învățământul primar și secundar din cauza numărului elevilor din aceste grade de învățământ, învățământul obligatoriu fiind de 10 clase. Finanțarea învățământului preuniversitar se realizează descentralizat din bugetele locale. Bugetele locale finanțează de asemenea și învățământul postliceal, asigurându-se, în acest fel, sprijinirea financiară a “investiției de acest tip pentru a veni în întâmpinarea cererii formulate pe piața muncii pentru forța de muncă corespunzătoare nivelului mediu de calificare. Acest nivel de calificare se poate corela corespunzător cu nivelul de referință 5 al Cadrului European al Calificărilor, deosebit de solicitat pe piața muncii la nivelul pieței interne europene.”
4) În învățământul superior studenții pot primi ajutoare financiare sub forma burselor sau a creditelor de studii. Bursele acordate pot fi de mai multe feluri: de merit, de studiu, de cercetare, de performanță, de ajutor social. Aceste burse sunt acordate din bugetul de stat, dar pot fi obținute și ca urmare a încheierii unui contract între student cu agenții economici sau cu alte persoane fizice sau juridice. Acordarea burselor din bugetul de stat se face proporțional cu numărul studenților curs de zi, iar cuantumul lor este stabilit de Senatul universitar în așa fel încât nivelul minim al bursei să fie suficient pentru acoperirea cheltuielilor de cămin și cantină. Începând cu anul 2001, Ministerul Educației și Cercetării acordă anual pe bază de contract burse de studii studenților de la curs de zi care au domiciliul în mediul rural și care se obligă ca după absolvirea studiilor să profeseze în învățământul din mediul rural, în specialitatea în care s-au pregătit.
Creditele pentru studii pot fi acordate de către bănci; în prezent există legea 193/1999 pentru acordarea de credite pentru studenții din învățământul superior; în cuprinsul acesteia sunt prevazute condițiile, cuantumul, dobânda precum și facilitățile pentru obținerea de credite. De asemenea, trebuie precizat faptul că, indirect, studenții mai sunt ajutați și prin intermediul unor reduceri de care se bucură în ceea ce privește serviciile de transport și cele culturale.
5) Învățământul, în România, este de stat și are caracter gratuit. Începând cu anul 1990 au apărut și instituții de învățământ particular, care își desfașoară activitatea pe baza taxelor de școlarizare. Activitatea lor reflectă procesul liberalizării învățământului în România. În conformitate cu prevederile legii învățământului, “învățământul particular constituie o alternativă la învățământul de stat sau îl completează. Instituțiile și unitățile de învățământ particular acreditate fac parte din sistemul național de învățământ și educație.”
3.2. Studiu comparativ vizând alocarea cheltuielilor publice pentru educație în România în perioada 2012-2014
Modul de realizare a finanțării din resurse publice a învățământului poate fi desprins din analiza Bugetului de Stat pe anul 2014 detaliat conform clasificației funcționale a cheltuielilor publice la nivelul capitolului “Învățământ”. Situația este prezentată în felul următor ( mii lei ):
Tabelul nr. 3.1
Clasificația funcțională a cheltuielilor publice detaliată la nivelul capitolului “Învățământ”
În urma unei analize efectuate asupra datelor prezentate mai sus se poate observa urmatoarea evoluție a ponderii cheltuielilor publice pentru învățământ în cadrul cheltuielilor publice cuprinse în Bugetul de Stat.
La nivelul anului 2012 se înregistrează următoarea evoluție:
1. Total cheltuieli publice = 89.605.326 mii lei, din care: învățământ = 3.987.004 mii lei; Ponderea în totalul cheltuielilor publice este 4,45%, din care:
-învățământ primar și preșcolar: pondere 0,68%
-învățământ secundar: pondere 10,5%
-învățământ postliceal: pondere 1,58%
-învățământ superior: pondere 56,78% (inv. Universitar :55,35% ; inv. Postuniversitar: 1,43%)
-învățământ nedefinibil prin nivel: pondere 0,68%
-servicii auxiliare pentru educație: pondere 8,54%
-cercetare și dezvoltare pentru învățământ: pondere 0%
-alte cheltuieli în învățământ: pondere 12,26%
La nivelul anului 2013 se înregistrează următoarea evoluție:
Total cheltuieli publice= 84.593.540 mii lei, din care: învățământ=4.136.313 mii lei;
Ponderea în totalul cheltuielilor publice este 4,89% din care:
-învățământ primar și preșcolar: pondere 0,08%
-învățământ secundar: pondere 7,76%
-învățământ postliceal: pondere 1,45%
-învățământ superior: pondere 54,23% (inv. Universitar: 52,03% ; inv. Postuniversitar:2,20%)
-învățământ nedefinibil prin nivel: pondere 1,12%
-servicii auxiliare pentru educație: pondere 7,5%
-cercetare și dezvoltare pentru învățământ: pondere 0,00002%
-alte cheltuieli în învățământ: pondere 14,12%
La nivelul anului 2014 se înregistrează următoarea evoluție:
Total cheltuieli publice= 89.598.367 mii lei, din care: învățământ=4.188.714 mii lei;
Ponderea în totalul cheltuielilor publice este 4,67% din care:
-învățământ primar și preșcolar: pondere 0,08%
-învățământ secundar: pondere 8,07%
-învățământ postliceal: pondere 1,31%
-învățământ superior: pondere 54,10% (inv. Universitar: 51,91% ; inv. Postuniversitar:2,19%)
-învățământ nedefinibil prin nivel: pondere 0,62%
-servicii auxiliare pentru educație: pondere 7,79%
-cercetare și dezvoltare pentru învățământ: pondere 0,00002%
-alte cheltuieli în învățământ: pondere 14,12%
Media cheltuielilor pentru învățământ, calculată pentru cei trei ani de referința este de 4104010,33 mii lei. Evoluția, la nivelul celor trei ani de refetință, a ponderii cheltuielilor pentru învățământ, detaliată pe destinații este următoarea:
învățământ preșcolar și primar – ponderea în cheltuielile pentru învățământ a scăzut de la 0,68% în anul 2012 la numai 0,08%;
învățământ secundar – de la 10,5% scade la 7,76% și crește la 8,07%;
învățământ postliceal – de la 1,58% scade la 1,45% scade la 1,31%;
învățământ superior – de la 56,78% scade la 54,23% scade la 54,10% :
învățământ universitar – de la 55,35% scade la 52,03% scade la 51,91%;
învățământ postuniversitar – de la 1,43 crește la 2,20% scade la 2,19%;
învățământ nedefinibil prin nivel – de la 0,68% crește la 1,12% scade la 0,62%;
Servicii auxiliare pentru educație – de la 8,54% scade la 7,5% și crește la 7,79%;
Cercetare și dezvoltare pentru învățământ – de la 0% creste la 0,00002 % (nesemnificativ);
Alte cheltuieli pentru învățământ – de la 12,26% crește la 14,12%
Figura 3.2
Evoluția ponderii cheltuielilor cu învățământul, pe destinații, în anii de referința
Suma alocată învățământului preșcolar și primar are o pondere scăzută și datorită scăderii natalității din România. Învățământul superior are alocată o pondere mai mare datorită faptului că se dorește specializarea persoanelor care urmează cursuri postliceale ( iar o specializare implică costuri suplimentare cu dotarea de laboratoare, posibilități de practică, etc.) și pentru faptul că, în ultimul timp numărul instituțiilor superioare a crescut. Condițiile oferite, însă, elevilor și studenților în internate, cămine și cantine nu sunt însă foarte bune, unul din factorii determinanți fiind suma destul de mică alocată pentru acest tip de cheltuieli ( în medie 7,94% din cheltuielile pentru învățământ). Cea mai dramatică situație o întâlnim la nivelul categoriei de cheltuieli afectate cercetării și dezvoltării pentru învățământ, care deține cea mai scăzută pondere din totalul cheltuielilor cu învățământul, respectiv 0,00002 % (10 mii lei), suma nesemnificativă pentru un domeniu care are în vedere devoltarea posibilităților de îmbunătățire a nivelului de educație la nivelul țării.
Finanțarea publică a învățământului superior în România
Articolul 8 al Legii Educației Naționale 1/2001 stabilește cele două surse majore de finanțare a activităților de educație, indiferent de nivelul acesteia (preuniversitară sau universitară): bugetul de stat și veniturile proprii, pe care instituțiile de învățământ le pot utiliza autonom. Finanțarea învățământului superior de stat se face prin fonduri publice. Instituțiile de învățământ superior de stat obțin, potrivit art. 223, venituri din următoarele surse: alocări de la bugetul Ministerului Educației Naționale, pe bază de contract, pentru finanțarea de bază, finanțarea complementară și finanțarea suplimentară, realizarea de obiective de investiții, fonduri alocate pe bază competițională pentru dezvoltare instituțională, fonduri alocate pe bază competițională pentru incluziune,burse și protecția socială a studenților, precum și din venituri proprii, dobânzi, donații, sponsorizări și taxe percepute în condițiile legii, de la persoane fizice și juridice, române sau străine, dar și din alte surse. Potrivit legii, toate acestea reprezintă venituri proprii ale instituțiilor de învățământ superior.
Fințarea de bază se alocă pe baza unui contract instituțional, încheiat între Minister și fiecare universitate de stat în parte, și este multianuală pe toată durata unui ciclu de studii.
Finanțarea complementară este alcătuită din trei categorii de cheltuieli, în funcție de destinația acestora: subvenții pentru cazare și masă; fonduri alocate pe bază de priorități și norme specifice pentru dotări și alte cheltuieli de investiții și reparații capitale; fonduri alocate pe baze competiționale, pentru cercetarea științifică universitară.
Finanțarea suplimentară se realizează potrivit art. 197, prin alocarea către universități a unei sume totale de minimum 30% din suma alocată la nivel național universităților de stat ca finanțare de bază, pe baza unor criterii și a standardelor de calitate stabilite de Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior și aprobate de Minister. În conformitate cu art. 197, alin. 2, se formează un fond distinct pentru dezvoltarea instituțională, din bugetul alocat Ministerului Educației Naționale. Fondul de dezvoltare instituțională se adresează celor mai performante instituții de învățământ superior din fiecare categorie și se alocă după criterii competitive, bazate pe standarde internaționale.
Figura 3.3
Evoluția ponderilor numărului de studenți în regim cu taxă, însumate pentru toate cele trei cicluri de studii universitare (2007–2013)
Dacă până în 2010, la studiile de licență, studenții în regim cu taxă reprezentau aproximativ 55% din numărul total al studenților, numărul lor a scăzut apoi constant, ajungându-se ca în 2013 să reprezinte aproximativ 40% din numărul total de studenți. În mod similar, la studiile de master ponderea studenților cu taxă a scăzut de la peste 60% la aproximativ 35%.
Cauzele posibile ale acestor modificări atât de radicale pot fi legate, pe de o parte, de dificultățile financiare și imposibilitatea achitării taxei de școlarizare, din cauza crizei economice, și, pe de altă parte, de scăderea numărului de absolvenți de liceu ce au promovat în ultimii ani examenul de bacalaureat, totul, pe fondul scăderii natalității după 1989.
Tabelul nr. 3.2
Alocația pentru finanțarea instituțională a universităților publice și procentul din produsul intern brut (2007–2013)
Se poate observa o tendință de scădere a procentului din PIB. Cum am arătat mai sus, din cauza crizei, a scăzut și numărul de studenți înmatriculați în regim cu taxă, în timp ce cuantumul taxelor nu a putut fi modificat semnificativ, ceea ce înseamnă că și veniturile din taxele de școlarizare au cunoscut un declin important. Ca urmare, presiunea financiară exercitată asupra instituțiilor de învățământ superior în acești ultimi ani a fost una foarte însemnată.
Pe baza alocației totale destinate finanțării de bază, însumată cu fondul de rezervă destinat rezolvării cazurilor speciale și cu fondul pentru dezvoltare instituțională (nerepartizate prin formulă și neincluse în alocația unitară pe student), și împărțind la numărul de studenți ce beneficiază de subvenție de la buget, se poate determina alocația medie pe student fizic. Așa cum rezultă din tabelul de mai sus alocația medie nu a depășit niciodată 1.650 EUR, fiind cu puțin peste 1.200 EUR în 2013.
Tabelul nr. 3.3
Alocația medie pe student fizic (2007–2013)
Alocația medie pe student fizic este una dintre cele mai mici din Uniunea Europeană, valorile medii fiind în 2010 de circa 10.600 EUR în țările OECD și de aproximativ 10.100 EUR în EU21. În contextul finanțării scăzute și a dificultății universităților de a face față tuturor cheltuielilor, în cursul anului 2013, un număr semnificativ de universități au făcut solicitări de alocare de fonduri în afara formulei de calcul. Pentru a răspunde acestor solicitări, s-a adoptat soluția de a acorda diverse sume ca avans unora dintre universitățile solicitante, urmând să se realizeze ulterior o regularizare. În acest sens, s-a decis ca finanțarea învățământului superior să se facă pe baza metodologiei propuse de CNFIS în februarie 2013, cu includerea explicită a fondului de 2% pentru finanțarea situațiilor speciale, care nu pot fi integrate în formula de finanțare. Ponderile pentru diferitele componente ale finanțării sunt evidențiate în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 3.4
Structura fondurilor alocate de la buget pentru finanțarea instituțională a universităților de stat (2012–2013)
Legea educației naționale prevede, la art. 223, alin. 4, că finanțarea de bază a universităților de stat este asigurată prin granturi de studii, calculate pe baza costului mediu per student echivalent, per domeniu, per cicluri de studiu și per limbă de predare. În plus, granturile de studii trebuie alocate prioritar spre acele domeniicare asigură dezvoltarea sustenabilă și competitivă a societății, iar în interiorul domeniului, prioritar, celor mai bine plasate programe în ierarhia calității acestora, numărul de granturi de studii alocate unui program variind în funcție de poziția programului în această ierarhie.
În aceste condiții, metodologia de calcul a finanțării de bază în anul 2013 a pornit de la premise similare celei din 2012: sumele atribuite fiecărei universități pentru finanțarea de bază pentru studenții înmatriculați într-un program de studii de licență sau de master anterior anului universitar 2012/2013 și pentru doctoranzii înmatriculați anterior anului universitar 2011/2012 se alocă pe baza cifrelor de școlarizare primite de universitate, proporțional cu numărul de studenți echivalenți unitari ai acestora. Numărul de studenți echivalenți unitari ai universității se determină prin ponderarea numărului fizic de studenți ai acesteia cu coeficienți de echivalare și de cost.
Pentru a putea înțelege mai bine cum are loc concret finanțarea unei instituții de învățământ am propus ca și model de studiu situația financiară a Universității din Petroșani pe surse de finanțare și tipuri de cheltuieli. Privind la modul sintetic, execuția bugetară a anului 2014, în comparație cu anul 2013 se prezintă astfel:
Tabelul nr. 3.5
Execuția bugetară pentru anii 2013 și 2014 realizată la nivelul Universității din Petroșani
După cum se poate observa în anul 2014 s-a înregistrat o scădere atât a veniturilor cât și a cheltuielilor în procente aproximativ egale față de anul 2013. In ceea ce privește o evoluție a veniturilor, ca și comparație între cei doi ani financiari 2013 respectiv 2014, aceasta are următoarea structură:
Tabelul nr. 3.6
Evoluția comparativă a veniturilor înregistrate la nivelul Universității din Petroșani în anii de referința 2013-2014
Din analiza acestor date reies următoarele concluzii:
Taxele din școlarizare- au înregistrat o creștere ușoară cu 3%;
Veniturile din CPU- o creștere de aproximativ 50%;
Alte venituri- o scădere cu aproximativ 97% datorită faptului că în anul 2014 nu am mai avut TVA de recuperat din programele europene la nivelul anului 2013, că programul LLP de asemenea a avut o finanțare mai scăzută în anul 2014 și, de asemenea regia din cercetare a înregistrat o scădere;
Veniturile din cercetare- au înregistrat o scădere cu aproximativ 88% datorită faptului că finanțarea pe anul 2014 a fost mai redusă față de anul precedent, și nu s-au încheiat contracte la nivelul anului 2013;
Veniturile din cămine cantine- au înregistrat o scădere cu 18% datorită faptului că a scăzut valoarea contractelor încheiate cu persoane juridice în cadrul acestor spatii;
De asemenea se poate observa o creștere importantă a tuturor veniturilor din alocații bugetare atât pentru finanțarea de bază cât și cea complementară.
În concluzie, putem spune că, deși veniturile au scăzut cu aproximativ 19% în 2014 față de anul 2013, după cum v-am prezentat, aceste scăderi de venituri s-au înregistrat la acele activități care nu au influențat buna funcționare a universității (cercetare, cămine-cantine, LLP), instituia noastră putându-și asigura în felul acesta fondurile necesare pentru desfășurarea activității sale principale.
Referindu-ne la partea de cheltuieli și acestea au înregistrat în anul 2014 față de anul 2013 o scădere cu aproximativ 18%, ceea ce este un lucru normal, raportându-se în felul acesta la evoluția veniturilor. Această evoluție a cheltuielilor se prezintă astfel:
Tabelul 3.7
Evoluția comparativă a cheltuielilor efectuate la nivelul Universității din Petroșani în anii de referința 2013-2014
Analizând aceste date rezultă:
Cheltuielile de personal–7% mai puține datorită scăderilor din activitatea de cercetare și cea din programe europene;
Cheltuielile cu bunuri și servicii–7% mai mult per ansamblu datorită creșterii capacitații de a efectua reparații curente necesare în cadrul Universității din Petroșani, în rest datorită unei mai bune utilizări a resurselor s-a reușit diminuarea cheltuielilor cu utilitățile;
Programele europene-mai scăzute ca urmare a încetări unor contracte de finanțare nerambursabilă, au înregistrat scăderi absolut normale;
Bursele-au înregistrat creșteri datorită unei mai bune alocării bugetare în acest sens;
De asemenea, cheltuielile de capital au crescut, datorită alocării bugetare, ceea ce ne-a permis să realizăm investiții importante la obiectivele instituției.
În ceea ce privește soldul reportat avem următoarea situație: în anul 2014 are o valoare de 2.531.142 lei față de anul 2013 cu o valoare de 3.154.048 lei, adică cu 25% mai puțin, și se prezintă astfel:
Tabelul nr. 3.8
Soldul reportat înregistrat de Universitatea din Petroșani în anii de referința 2013 -2014
Concluzii
Dimensionarea cheltuielilor publice totale și repartizarea acestora pe destinații și beneficiari rezultă direct din necesitatea satisfacerii nevoilor publice. Cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale îndeplinesc atât un rol economic, influențând cererea de bunuri și servicii social-culturale, acționând asupra consumului dar și stimulând sporirea producției de bunuri și servicii social-culturale, cât și un rol social, reflectat nu doar prin efectul pe care îl au acestea asupra educației și instrucției copiilor și tinerilor, creșterii calificării profesionale, a nivelului artistic, cultural și de civilizație, ci și prin facilitarea acordării asisțentei medicale indivizilor, asigurarea unui sistem de protecție socială precum și prin influențarea evoluției demografice.
Dezvoltarea învățământului se realizează în concordanță cu cerințele diferitelor etape de dezvoltare economico-socială și ale egalizării condițiilor de instruire și educare a tuturor membrilor societății. Sistemele de învățământ diferă de la o țară la alta, în funcție de necesități economice, sociale, de tradiție. În funcție de structura învățământului este realizată și finanțarea acestuia. Cheltuielile cu învățământul sunt finanțate din diferite surse, mai exact de la bugetul statului, surse ale populației, ale întreprinderilor, donații, resurse externe. În ceea ce priveste învățământul superior, trebuie punctate câteva caracteristici privind modul de finanțare, mai exact:
pentru învățământul superior sunt alocate 10%-20% din totalul resurselor financiare publice destinate învățământului;
în țările dezvoltate se observă trei forme sub care apar resursele financiare destinate finanțării învățământului superior : resurse financiare publice, resurse financiare private, resurse externe;
diferit de celelalte grade de învățământ, se percep, în majoritatea țărilor, taxe de studii de la cei care urmează cursurile învățământului superior;
spre deosebire de elevi, studenții sunt într-o măsură mai mare ajutați direct din punct de vedere financiar prin intermediul burselor sau al împrumuturilor de studiu;
în țările dezvoltate, costul învățământului superior este foarte ridicat și din acest considerent nu pot fi respectate întotdeauna unele obiective sociale pe care și le propun statele în acest domeniu, precum egalitatea de șanse sau echitatea;
diferă mecanismele de finanțare a cheltuielilor în învățământul superior de cele utilizate în învățământul preuniversitar;
La nivel european funcționeaza o varietate de sisteme de finanțare, care s-au dezvoltat pe parcursul mai multor decenii cu scopul de a răspunde așteptărilor individuale și așteptărilor existente la nivelurile mai largi ale societății și ale economiei.
În ceea ce privește metodele de finanțare a învățământului la nivel european, au fost identificate trei astfel de metode elementare. Prima este „formula de finanțare“, respectiv alocarea resurse lor pe baza unei formule de calcul universal acceptate. Cea de-a doua este „aprobarea bugetară“, adică prezentarea unui buget elaborat de instituțiile de învățământ școlar sau de alte autorități pentru a fi aprobat de autoritatea direct responsabilă cu finanțarea. Cea de-a treia metodă a fost denumită „determinarea discreționară a resurselor“ și se aplică în cazurile în care autoritatea responsabilă cu finanțarea are libertate completă în determinarea cantității de resurse pe care le alocă, soluționând de la caz la caz estimarea resurse lor necesare.
În cadrul învățământului superior, în ultimii ani, au fost recomandate finanțările având la bază rezultatele și performanța academică. Acest tip de recomandare nu a fost emis și în contextul finanțării instituțiilor de învățământ școlar.
Măsura în care nivelul de dezvoltare al unei țări influențează sistemul de învățământ este evaluată, de regulă, prin ponderea din PIB alocată educației, prin raportarea la PIB-ul/locuitor. La nivelul Uniunii Europene (27 de țări), caracteristica generală pentru perioada 2002 – 2011 este menținerea la aproximativ 5% din PIB a acestor cheltuieli, Conform datelor EUROSTAT, în cadrul Uniunii Europene, România are cea mai mica alocare bugetară pentru educație: 4,24% din PIB în anul 2009, 3,53% în anul 2010 și 3,07% în anul 2011. De asemenea, România este printre puținele țări din Uniunea Europeană în care ponderea finanțării educației în PIB scade în perioada 2009–2011.
În toate țările, finanțarea învățământului superior se realizează preponderent din fonduri publice. Structura finanțării învățământului pe cele două surse, fonduri publice și fonduri private, înregistrează diferențe importante de la țară la țară, fondurile private având o pondere mai mare în țările non-europene față de țările europene. Fondurile necesare pot fi astfel obținute sub formă de fonduri publice, contribuții ale studenților, fonduri provenite din mediul de afaceri, finanțări filantropice, venituri din prestarea de servicii sau fonduri internaționale.
De subliniat este faptul că și în România fondurile bugetare sunt îndreptate cu precădere către învățământul primar și secundar din cauza numărului elevilor din aceste grade de învățământ, învățământul obligatoriu fiind de 10 clase. Finanțarea învățământului preuniversitar se realizează descentralizat din bugetele locale. Învățământul, în România, este de stat și are caracter gratuit. Începând cu anul 1990 au apărut și instituții de învățământ particular, care își desfașoară activitatea pe baza taxelor de școlarizare. Activitatea lor reflectă procesul liberalizării învățământului în România, în conformitate cu prevederile legii învățământului.
Suma alocată învățământului preșcolar și primar are o pondere scăzută și datorită scăderii natalității din România. Învățământul superior are alocată o pondere mai mare datorită faptului că se dorește specializarea persoanelor care urmează cursuri postliceale ( iar o specializare implică costuri suplimentare cu dotarea de laboratoare, posibilități de practică, etc.) și pentru faptul că, în ultimul timp numărul instituțiilor superioare a crescut. Condițiile oferite, însă, elevilor și studenților în internate, cămine și cantine nu sunt însă foarte bune, unul din factorii determinanți fiind suma destul de mică alocată pentru acest tip de cheltuieli ( în medie 7,94% din cheltuielile pentru învățământ). Cea mai dramatică situație o întâlnim la nivelul categoriei de cheltuieli afectate cercetării și dezvoltării pentru învățământ, care deține cea mai scăzută pondere din totalul cheltuielilor cu învățământul.
Finanțarea învățământului superior de stat se face prin fonduri publice. Instituțiile de învățământ superior de stat obțin, potrivit art. 223, venituri din următoarele surse: alocări de la bugetul Ministerului Educației Naționale, pe bază de contract, pentru finanțarea de bază, finanțarea complementară și finanțarea suplimentară, realizarea de obiective de investiții, fonduri alocate pe bază competițională pentru dezvoltare instituțională, fonduri alocate pe bază competițională pentru incluziune,burse și protecția socială a studenților, precum și din venituri proprii, dobânzi, donații, sponsorizări și taxe percepute în condițiile legii, de la persoane fizice și juridice, române sau străine, dar și din alte surse. Potrivit legii, toate acestea reprezintă venituri proprii ale instituțiilor de învățământ superior.
Propuneri
Pentru a face ca alocările financiare să fie cele mai eficiente cu putință este necesar ca statul să combată zonele de ineficacitate a cheltuielilor, cum ar fi rata ridicată a eșecului școlar, a abandonului prematur al studiilor, a șomajului absolvenților de facultate, a duratei excesive a studiilor, a nivelurilor slabe de cunoștințe, și sa aibă în vedere formarea atentă a personalului educativ, pe noile competențe de bază, pe învățarea pe tot parcursul vieții, pe domeniul TIC, pe spiritul civic activ și pe informare.
O primă propunere ar avea în vedere revizuirea normării activității științifico-didactice și de cercetare în învățământul superior, inclusiv învățământul pedagogic.
De asemenea, împrumuturile publice ale studenților ar fi o soluție pentru a redresa o cerere în scădere pentru învățământul superior, în ciuda imperfecțiunilor pieței de capital. Rezultatele unui individ în urma educației sunt în general nesigure. Individul nu poate fi sigur în privința absolvirii cu succes a studiilor și nici asupra veniturilor salariale viitoare după absolvire. De fapt, rezultatele educaționale sunt foarte variate, deoarece sunt studenți ce nu își finalizează studiile, diferențele veniturilor salariale după absolvire sunt mari și există chiar și riscul ca absolvenții, după finalizarea studiilor, să nu fie angajați. Împrumuturile publice acordate studenților, care trebuie să fie returnate, nu modifică natura riscului educațional. Riscul unui individ asupra investiției în educație constituie o problemă semnificativă deoarece acesta nu se poate asigura împotriva acestor tipuri de riscuri pe piața privată. Se poate afirma ca aversiunea individului față de risc nu ajustează veniturile marginale previzionate în urma investițiilor educaționale la costurile marginale. Prin urmare, acești indivizi ”dezinvestesc” în educație. Ca atare, la nivel național e foarte important să determinăm care media veniturilor tuturor absolvenților universităților. Statul trebuie să investească în învățământul superior până la acel nivel la care media veniturilor marginale în urma nvestițiilor educaționale egalează costurile marginale ale acestor investiții. Programele educaționale publice corelate cu un cost bine determinat al participării în învățământul superior pot contribui la realizarea acestei egalități pentru fiecare individ.
Totodată, dincolo de utilizarea fondurilor nerambursabile provenite de la Uniunea Europeană, fie direct, fie prin intermediul statului român, universitățile pot avea în vedere și explora o serie de surse alternative de venituri, în funcție de planurile operaționale strategice pe care și le propun. Dezvoltarea unor parteneriate cu agenți economici reprezintă, pentru unele domenii științifice cu aplicabilitate practică mai mare (cum ar fi 56 științele inginerești spre exemplu), o direcție posibilă de dezvoltare.
O altă strategie vizează încurajarea și susținerea dezvoltării învățământului privat care, desi poate conduce la o deteriorare a învățământului public pe termen scurt – diferențe semnificative în rândul populației în ceea ce privește accesul la educație, pe criterii socioeconomice –, pe termen lung efectul este benefic: degrevarea sistemului public de educație de o parte din cheltuieli și orientarea acestora spre sprijinirea categoriilor defavorizate ale populației, în scopul facilitării accesului la educație, la toate nivelurile, dar mai ales la cel superior.
Dacă la legislația, în mare parte favorabilă sistemului de învățământ, se vor adăuga o creștere economică constantă, resurse financiare în raport cu nevoile sistemului și experiență în gestionarea acestora, consider că sistemul de învățământ românesc are șanse ridicate de a deveni unul performant.
Anexa 1. Bugetul de stat pe anul 2014
Bibliografie:
Gary Becker, Comportamentul uman, o abordare economică, Editura ALL, București, 1998;
Moșteanu Tatiana, Câmpeanu Emilia, Țâțu Lucian, Tudor Roxana, Panaite Alice Ileana, Cataramă Delia, Gyorgy Attila, Stoian Andreea, Brașoveanu Iulian, Miricescu Emilian, Finanțe publice- note de curs și aplicații pentru seminar- Ediția a III-a, Editura Universitară, București, 2008;
Popescu D. Nicolae, Finanțe publice, Editura Economică, București, 2002;
Ristea Luminita, Trandafir Adina, Finanțe publice- între teorie și practică, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005;
Stîngu Gheorghe, Drept financiar public- partea I, Editura “Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007;
Văcărel Iulian, Bistriceanu Gh. D., Anghelache Gabriela, Bodnar Maria, Bercea Florian, Moșteanu Tatiana, Georghescu Florin, Finanțe publice- Ediția a VI-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007;
Commission Europeenne, Structures des systemes d’enseignement et de formation initiale dans l’Union Europeenne, Bruxelles, 1995.;
Legea Bugetului de stat pe 2014 nr. 356/2013 publicata in M. Of. nr. 805 din 19 decembrie 2013;
Legea Educației Naționale nr. 1/2011 publicată in M. Of. nr. 18 din 10 ianuarie 2011;
Legea privind sponsorizarea nr. 32/19 mai 1994
Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1025/2005;
Ordonanța de urgență nr. 38/2007 pentru modificarea legii învățământului superior;
http://ec.europa.eu/eurostat.com
http://edu.ro
http://www.revistacalitateavietii.ro
Declarație pe proprie răspundere privind respectarea drepturilor intelectuale în elaborarea lucrării/tezei de licență/ diplomă/disertație/ doctorat
Subsemnatul/subsemnata …………………………………………………………………….., domiciliat (ă) in……………………….., județul………………………., legitimat (ă) cu…………………,
Seria..…, nr…………, CNP……………………………., declar pe proprie răspundere și în conformitate cu art. 292 Cod Penal, privind falsul în declarații, că lucrarea cu titlu: ……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………. elaborată în vederea susținerii examenului de finalizare a studiilor de ………………, organizat de către Facultatea ………………………………….. din cadrul Universității din Petroșani, sesiunea …………………… a anului universitar …………….., având conducător de lucrare pe ………………………………………………., reprezintă o contribuție proprie, originală.
La realizarea lucrării am folosit doar sursele bibliografice menționate în subsolul paginilor și în bibliografia prezentată la sfârșitul lucrării, cu respectarea legislației române și a convențiilor internaționale privind drepturile de autor.
Lucrarea este elaborată de mine și nu reprezintă un plagiat.
Petroșani,
Data
Semnătura
Absolvent, (Nume, Prenume)
_________________________
(semnătura în original)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cheltuielile Publice Pentru Invatamant Rolul Si Locul Lor In Cadrul Cheltuielilor Publice (ID: 137582)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.