. Cheltuielile de Productie Si Costul Acesteia In Contextul Fundamentarii Deciziilor Manageriale

Cuprins

=== cap1.2 ===

D . METODA NORMATIVĂ

Poate fi aplicată la toate tipurile de producție (individuală, de serie și de masă) pe baza unor norme prestabilite de muncă materializată și muncă vie (norme de consum de materiale și de manoperă), a unui cost normat (planificat) al produselor ce urmează a se fabrica, precum și printr-un sistem operativ de urmărire a procesului de producție și a abaterilor de la norme.

Costul efectiv se stabilește prin adăugarea sau scăderea din costul normat a abaterilor înregistrate în timpul desfășurării procesului de producție.

Această metodă este mult mai operativă comparativ cu metodele tradiționale și permite luarea unor măsuri cu caracter preventiv în domeniul reducerii costurilor de producție.

Organizarea urmăririi abaterilor de la norme facilitează, într-o măsură hotărâtoare, combaterea factorilor negativi, a cheltuielilor ce grevează nejustificat costurile de producție prin măsuri operative și eficiente. Metoda normativă cere însă ca normele de consum de materiale, normele de manoperă, indicii de utilizare a mașinilor, utilajelor și instalațiilor ca și devizele de reparație și pentru alte activități să fie elaborate riguros și nu pe bază de aprecieri subiective.

Normele trebuie adaptate permanent la condițiile nou apărute în unitățile economice sub aspectul înzestrării tehnice a locurilor de muncă, al gradului de creștere a calificării cadrelor, etc.

În contabilitate, cu ajutorul unor fișe analitice – pe secții, ateliere, produse, lucrări – se urmărește distinct costul normat și modificările de norme intervenite în cursul unei luni sau perioade de referință, după caz. Pentru abaterile de la norme, precum și pentru modificările de norme intervenite pe parcurs se vor întocmi documente separate în care să se specifice cauzele abaterilor sau a modificărilor intervenite.

În aplicarea tuturor metodelor specifice, producția neterminată se evaluează și se înscrie în articolele de calculație corespunzătoare specificate în regulile de bază pentru evidența costurilor. Cheltuielile aferente producției neterminate se determină pe baza inventarierii efective a pieselor și semifabricatelor respective, aflate în secții și ateliere, prin metode tehnice de constatare a gradului de efectuare a operațiilor tehnologice și prin metoda contabilă potrivit căreia cheltuielile aferente producției neterminate rezultă după scăderea din totalul cheltuielilor de producție a cheltuielilor aferente producției finite, materialelor recuperabile și refolosibile, semifabricatelor înmagazinate și rebuturilor.

În inventarierea producției neterminate trebuie manifestată grijă și responsabilitate; echipele de inventariere trebuie să includă atât economiști, cât și ingineri și tehnicieni spre a aprecia corect fazele tehnologice în care se găsesc reperele ce se încadrează în producția neterminată.

În cadrul metodelor cu caracter normativ se includ:

a) metoda costurilor standard

b) metoda costurilor directe

c) metoda Perth – cost

d) metoda tarif – oră – mașină

e) metoda G . Perrin

D1 . METODA STANDARD – COSTING

Conform concepției ce stă la baza acestei metode, centrul de greutate se deplasează în sfera urmăririi detaliate a cheltuielilor pe feluri și pe locuri de producție generatoare de cheltuieli, făcând abstracție de comanda, produsul sau activitatea care ocazionează cheltuielile.

Metoda constă în faptul că este indicată calculația costului unitar al produselor pe bază de norme sau standarde, înaintea începerii unei perioade de gestiune (începutul anului sau trimestrului), eliminând toate operațiunile de postcalcul, care sunt laborioase și tipice metodelor tradiționale. Costurile standard fiind determinate pe baze științifice se consideră costuri reale, abaterile de la ele – ce intervin pe parcursul fabricației – fiind socotite excepții datorate unor deficiențe în desfășurarea procesului de producție.

Cheltuielile directe se determină pe baza standardelor de consum pentru materiale (norme de consum) și standardelor de consum pentru muncă (norme de timp) precum și a prețurilor și tarifelor standard (cu care evaluăm produsul sau activitatea obținută) .

Cheltuielile indirecte se determină cu anticipație în cadrul unor bugete întocmite pe secții, faze de fabricație sau alte locuri de muncă sau bugete pe întreprindere (pentru cheltuielile generale de administrație). Deci costul standard este un cost previzional, determinat pe bază de standarde tehnice (consumuri) și valorice (prețuri și tarife) în condiții normale de aprovizionare, producție și desfacere. Din acest motiv costul standard se identifică cu costul efectiv.

Metoda standard – costing are în vedere corelația fundamentală care există între cheltuielile antecalculate, cheltuielile efective și abaterile acestora. Se pune problema dacă luând ca bază cheltuielile antecalculate (normate), se vor urmări în continuare cheltuielile efective spre a determina abaterile sau invers, abaterile pentru a determina cheltuielile efective.

Pornind de la aceasta dilemă, metoda standard – costing s-a diferențiat în două variante:

– metoda standard tranzitoriu

– metoda standard totală

a) metoda standard tranzitoriu pune accentul pe standardul cheltuielilor

b) metoda standard totală pune accentul pe standardul abaterilor

Urmărirea abaterilor de la norme este calea cea mai indicată și prezintă, în final, raționalitatea sistemelor de control operativ al costurilor de producție. Este necesară o anumită experiență în ceea ce privește elaborarea calculației cu caracter normativ pentru ca abaterile de la norme să însemne într-adevăr excepții (să nu fie prea frecvente).

Dacă se aplică, în prealabil, o perioadă de timp varianta standard tranzitoriu și un studiu critic sistematic al abaterilor și cauzelor, metoda costurilor standard sparge tiparele metodelor tradiționale și împinge pe primul plan informarea economică operativă care este mai importantă și benefică pentru întreprinzător și manager decât o informație exactă dar tardivă. În întreprinderile moderne economia de timp contează foarte mult și conducerea din mers a proceselor tehnico – economice este imperioasă.

Sistemul standard tranzitoriu are unele puncte de contact cu metodele tradiționale și poate îmbina proiectarea cerută de sistem cu elemente ale postcalculului tradițional, până în momentul când se poate trece spre o metodă standard totală.

Urmărind cheltuielile pe feluri omogene și pe centre de costuri sau locuri de cheltuieli și nu pe produse sau obiecte de calculație, sistemul standard tranzitoriu prezintă câteva avantaje evidente legate de:

– simplificarea etapei urmăririi cheltuielilor

– asigurarea informării detaliate și exacte cu privire la nivelul cheltuielilor pe componente omogene ale acestora și pe centre de costuri, permițând astfel luarea măsurilor eficiente pentru reducerea costurilor, legate de abandonarea diverselor etape și operații de repartizare a cheltuielilor indirecte cu procedee convenționale

– reducerea sensibilă a numărului conturilor analitice de cheltuieli

– facilitatea introducerii tehnicii electronice de calcul

Metoda standard – costing implică folosirea în contabilitatea unităților economice a următoarelor conturi sintetice și analitice de cheltuieli:

1. contul " cheltuielile producției de bază " cu conturile analitice " materiale ", " manoperă " – pe fiecare secție de producție sau centru de costuri în parte, în care se vor înregistra toate cheltuielile directe.

2. pentru cheltuielile indirecte conturile " cheltuieli cu întreținerea și funcționarea utilajelor ", " cheltuieli generale ale secțiilor " – vor avea analitice pe fiecare centru de costuri în parte. Conturile menționate primesc prin translocare la sfârșitul lunii toate cheltuielile comune ale secției, sistematizate pe cele două articole de calculație din conturile colectoare de cheltuieli indirecte deschise pentru fiecare secție de producție în parte.

3. cheltuielile generale ale întreprinderii se transferă la sfârșitul lunii în sumă globală în contul “ cheltuieli generale ale întreprinderii “ , după ce, în prealabil, au fost colectate zi de zi cu ajutorul contului respectiv.

4. cheltuielile activităților auxiliare evidențiate în contul cu aceeași denumire se impune a avea analitice pe secții, feluri de cheltuieli și chiar comenzi. Se vor înregistra, zi de zi, toate cheltuielile de producție pe baza documentelor primare și cronologic, pe măsura efectuării lor, folosindu-se tehnica contabilă obișnuită.

5. în ceea ce privește cheltuielile de desfacere a mărfurilor, care se urmăresc cu ajutorul contului “ cheltuieli de desfacere “ și acesta se defalcă analitic pe tipuri omogene de cheltuieli și urmează a se debita cu toate cheltuielile efective de vânzare a mărfurilor și a se credita cu cota parte a acestor cheltuieli aferente producției finite intrate efectiv în circuitul economic, respectiv vândută, cotă ce se determină prin directă proporționalitate față de valoarea producției-marfă depozitată în magazia de expediție.

Suma totală a cheltuielilor efective de desfacere se compară în permanență cu normativele cheltuielilor de vânzare a mărfurilor și se stabilesc eventualele abateri, recalculate însă și în funcție de volumul efectiv al producției fabricate și facturate pentru vânzare.

6. conturile ce au menirea să delimiteze cheltuielile, respectiv conturile: " cheltuieli anticipate " și " rezerve pentru cheltuieli preliminare ", pot funcționa după aceeași metodologie ca în metodele tradiționale.

Se poate pune problema pentru ce mai este necesară utilizarea conturilor de colectare și repartizare a cheltuielilor indirecte, respectiv conturile:

" cheltuieli comune ale secției " și " cheltuieli generale ale întreprinderii " de vreme ce cheltuielile acestea nu se mai repartizează pe produse și obiecte de calculație. Ele ar putea fi repartizate direct în contul "cheltuielile producției de bază" deoarece și acest cont se defalcă pe centre de costuri.

7. pentru evidențierea abaterilor de la standarde se poate deschide contul "diferențe (abateri) de cost la produsele finite" ce se poate desfășura pe analitice în funcție de felul cheltuielilor generatoare de abateri și anume: "abateri de materiale", "abateri de manoperă", "abateri din cheltuielile cu întreținerea și funcționarea utilajelor", "abateri din regia generală a întreprinderii".

Tehnica cunoscută a tratării abaterilor dintre prețul de cost planificat și cel efectiv se poate folosi și în cazul abaterilor de la sfârșitul fiecărei perioade de raportare.

În condițiile standardului total, abaterile față de costul standard nu modifică acest cost ci influențează rentabilitatea unității prin înregistrarea lor directă în conturile de rezultate.

Costul standard are un rol activ în mobilizarea colectivului în vederea evitării abaterilor față de condițiile inițiale, precum și în organizarea unei evidențe care să determine operativ și exact mărimea abaterilor atunci când acestea intervin, în vederea stabilirii răspunderilor și măsurilor ce trebuie luate pentru înlăturarea cauzelor generatoare.

D2 . METODA DIRECT – COSTING

E o variantă simplificată a metodei standard – costing, fiind bazată pe separarea cheltuielilor variabile de cele convențional constante și pe includerea în costurile de producție numai a cheltuielilor variabile.

Noțiunea de "cheltuieli variabile" nu se suprapune cu cea de cheltuieli directe, cum s-ar părea după denumirea "direct costing". În cheltuielile variabile intră nu numai cheltuielile directe, (materii prime, manopera, personal operativ) ci și cheltuieli de întreținere și funcționare a utilajului.

Nu se include amortizarea mijloacelor fixe, care este o cheltuială convențional constantă.

Cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli de structura sau cheltuieli ale perioadei care se efectuează indiferent de volumul producției si privesc in ansamblu capacitatea întreprinderii de a produce si a desface, fiind in funcție de timp. Din acest motiv ele se programează si se urmăresc pe un număr redus de locuri de cheltuieli (centre de responsabilitate) si nu se includ in costul fiecărui produs ci se scad pe total întreprindere. In aceste condiții, nici stocurile de producție neterminata si produse finite existente la sfarsitul perioadei nu sunt afectate de cheltuieli fixe, ci ele sunt evaluate numai la nivelul cheltuielilor variabile.

Separarea cheltuielilor în variabile și constante este totuși relativă pentru că unele pot fi și constante și variabile, de exemplu energia electrică este o cheltuială variabilă dacă se referă la producție și este convențional constantă pentru partea din energia electrică utilizată la iluminat.

În S.U.A., amortizarea se consideră în întregime cheltuială constantă, pe când în Germania se consideră cheltuială constantă numai pentru partea aferentă clădirilor, cea aferentă utilajului fiind considerată cheltuială variabilă.

Metoda direct – costing nu permite calculul costului total pe produs, pentru că se limitează la cheltuielile variabile.

Rentabilitatea se determină numai pe întreaga întreprindere, astfel:

profit brut pe produs = venituri – cheltuieli variabile

profit net total = profit brut total – cheltuieli constante

Pe lângă lipsa unor criterii precise de delimitare a cheltuielilor variabile de cele fixe , metoda direct – costing nu permite cunoașterea costului complet pe produs (datorită separării cheltuielilor fixe de cele variabile).

D2.1 Avantajele si limitele metodei direct-costing

Ca orice metoda de calculație, si metoda direct-costing prezintă o serie de avantaje si anume:

-este o metoda simpla, eficienta si economica; simpla întrucât calculează cu usurinta costul pe unitatea de produs numai pe baza cheltuielilor variabile; efecienta pentru ca furnizează operativ informații precizie la rezultatul final; economica pentru ca se reduce consumul de munca necesar pentru calculul costului unitar si a rezultatului final;

– prin calculul contribuției brute se oferă managerilor primele informații cu privire la producție si desfacere;

– este o metoda de calculație si analiza care pune in dependenta evoluția cheltuielilor cu variația volumului fizic al producției prin impartirea lor in variabile si fixe. Se poate calcula rentabilitatea pe centre de activitate cat si pe produs;

– este foarte utila in munca de conducere prin analiza relației pret-cost-volum;

– permite realizarea de bugete de cheltuieli si a unui control strict alrezultatelor la nivelul centrelor de responsabilitati;

– permite calculul indirect al costului de productieca preț de oferta, ceea ce reprezintă un avantaj incontestabil in politica de preturi;

– prin folosire

In aplicarea metodei direct-costing se pot distinge insa si anumite limite care afectează întrucâtva eficienta ei.

Faptul ca separarea cheltuielilor de producție in fixe si variabile prezintă un oarecare grad de relativitate duce la un cost unitar si un rezultat oarecum inexact; existenta cheltuielilor semivariabile sau semifixe care fluctuează in cursul anului duce la determinarea unui rezultat denaturat calculat in timpul anului deoarece cheltuielile fixe se cunosc cu adevărat numai la sfarsitul exercițiului.

De asemenea, calculul contribuției brute la beneficiu nu oferă o imagine clara pentru cei ce adopta decizii in politica de producție si desfacere in cursul perioadei, întrucât ea are un caracter complex, cuprinzând atât cheltuielile fixe cat si beneficiul. Ori cheltuielile fixe care se cunosc la sfarsitul perioadei pot sa fie mai mari decât contribuția la beneficiu si deci sa rezulte pierderi.

De aceea, o contribuție bruta la beneficiu mai ridicata nu înseamnă întotdeauna un beneficiu mai mare. Pentru o decizie sigura in politica de producție si desfacere trebuie cunoscut beneficiul pe produs, dar acesta se poate calcula numai la sfarsitul perioadei, de obicei când se intocmeste bilanțul, prin utilizarea metodei direct-costing in varianta calculației de acoperire a cheltuielilor fixe. In cursul perioadei de gestiune, metoda direct-costing, poate furniza informații numai referitoare la beneficiul pe perioada, ceea ce este insuficient pentru o decizie justa.

D3 . METODA PERTH – COST

Metoda Perth a fost utilizată la început pentru controlul termenilor de executare a diferitelor lucrări, folosind în acest scop reprezentarea grafică bazată pe teoria matematică a grafurilor, din acest motiv fiind cunoscută și sub denumirea de metoda drumului critic. Ulterior sfera ei de aplicare s-a lărgit și asupra utilizării raționale a resurselor materiale și bănești, respectiv pentru optimizarea costurilor (metoda Perth – cost).

Metoda Perth-cost este o metodă de programare și urmărire atât a duratelor cât și a costului lucrărilor, în vederea stabilirii duratei minime de execuție cât și a minimizării costurilor.

În cadrul acestei metode, fiecare proces de producție, fază sau lucrare se descompune în lucrări sau operații simple, denumite activități pentru care se stabilește durata și consumul de materiale și manoperă.

Metoda Perth-cost este un instrument de urmărire operativă și previzională a modului de execuție a lucrărilor și a consumurilor specifice de mijloace materiale și bănești, pe baza unui flux continuu de informații.

D4 . METODA TARIF – ORĂ- MAȘINĂ

Această metodă își are originea în practica repartizării cheltuielilor de prelucrare (salarii și regia de fabricație) pe produs, în raport cu orele – mașină, practică utilizată în țările industrializate acum 60 de ani.

În cadrul metodei tarif- ora – mașina, obiectul de calculație îl constituie ora de funcționare a mașinii sau grupelor de mașini. Această metodă s-a dezvoltat în condițiile mecanizării și automatizării procesului tehnologic, fapt ce a impus concentrarea atenției asupra modului de utilizare a mașinilor ca elemente principale ale activității productive.

Prin tarif – oră – mașină se înțelege suma cheltuielilor efectuate pentru a face sa funcționeze o mașină sau un grup de mașini timp de o oră, făcând abstracție de costul materialelor.

THM comportă toate cheltuielile directe și indirecte ocazionate de fabricarea unui produs, cu excepția materialelor. Thm se multiplică cu timpul de lucru al mașinii sau al grupului și se obține costul de prelucrare al materialelor la o mașină sau la un grup de mașini.

Prin însumarea costului de prelucrare cu costul materialelor se obține costul produsului.

D5 . METODA G . PERRIN

Se aplică pentru determinarea costului de producție prin intermediul unei unități de măsură convenționale , menită să exprime " efortul de producție " și denumită " GP ". În acest mod totalitatea cheltuielilor de producție se repartizează pe fiecare produs cu ușurință.

Unitatea de măsura convenționala " GP " este un indice de echivalență ce exprimă costul necesar fabricării unei unități din produsul cel mai reprezentativ al întreprinderii (produsul de bază).

Cu ajutorul indicelui de echivalență, la sfârșitul lunii întreaga producție se transformă în unități convenționale omogene, iar costul efectiv al produselor se determină pe baza acestei producții și a cheltuielilor efective totale rezultate din contabilitate.

Metoda G. Perrin se aplică în producția pe faze (fire textile, cherestea) sau pe comenzi, unde produsele finite sunt rezultatul îmbinării părților componente, fabricate în locuri diferite, dar concomitent (exemplu: construcția de mașini).

E. METODA PE LOCURI (SECTOARE) DE CHELTUIELI SAU CENTRE DE RESPONSABILITATE

Metoda de calculație pe locuri de cheltuieli consta in colectarea tuturor cheltuielilor de producție si calcularea lor in raport de locurile de cheltuieli special constituite ca unitati de calculație. Realizarea locurilor (sectoarelor) de cheltuieli se face prin reuniunea mai multor locuri de munca după anumite criterii fie ca urmare a existentei unor cheltuieli care nu se pot identifica pe nici unul din locurile de cheltuieli care reunesc locurile de munca, intrucat sunt comune mai multor asemenea locuri (sectoare) de cheltuieli.

Eficienta aplicării metodei de calculație pe locuri de cheltuieli, depinde si de modul de organizare al locurilor respective. Un mare rol in organizarea corespunzătoare a locurilor (sectoarelor) de cheltuieli îl are specificul activitatii întreprinderii, adică obiectul de activitate, particularitatile tehnologice de fabricație, structura organizatorica si funcționala.

Intrprinderea este structurata din punct de vedere organizatoric si funcțional in sectoare de activitate; astfel:

-aprovizionare

– ateliere

secții principale – linii de fabricație

-producție pe – mașini

secții auxiliare

– birouri

-desfacere pe servicii funcționale

locuri de munca

-administrație

Cheltuielile nu se suprapun întotdeauna cu aceasta structura organizatorica pentru ca nu toate cheltuielile se identifica exact pe fiecare element al acesteia, iar pe de alta parte urmărirea lor pe fiecare din elementele respective pana la nivelul locurilor de producție ar mari foarte mult volumul muncii de calculație. Din aceste considerente, pentru localizarea consumurilor ocazionate de procesul de fabricație in calculație se unesc mai multe locuri de producție sau verigi ale structurii organizatorice si funcționale ale întreprinderii, intr-un singur loc de cheltuieli, la nivelul grupelor de mașini, linii tehnologice, ateliere, secții, etc.

Deci locurile de cheltuieli se pot defini ca fiind expresia organizata a unitatilor productive si funcționale din cadrul întreprinderii unde iau naștere si unde se colectează cheltuielile ocazionate de activitatea acestora. El nu trebuie confundat cu locul de producție pentru ca de cele mai multe ori locul de cheltuieli are o sfera mai larga decât acesta si un caracter convențional subiectiv.

Locurile de cheltuieli se pot grupa in:

locuri reale ce au legătura directa cu structura tehnologica a întreprinderii;

locuri funcționale sau structurile ce nu au legătura cu structura tehnologica a întreprinderii; la nivelul lor se organizează, administrează si conduce producția ce se obține in cadrul locurilor reale.

Locurile reale se caracterizează prin posibilitatea măsurării cantitative a activitatii desfasurate, prin intermediul unei unitati de lucru, ceea ce oferă posibilitatea de identificare a cheltuielilor pe purtători de cost: produs, lucrare, serviciu executat.

In cazul întreprinderilor cu caracter industrial, centrele operaționale (locuri reale) sunt constituite din:

-centre de studiu (birouri de lucru, design, laboratoare)

-centre de pregătire a muncii (birou, fabricație, prognoza)

-centre de fabricație (ateliere, secții specializate)

Aceste centre au posibilitatea calculării costului unitarii de lucru pe ora-muncitor, ora-mașina, unitate produs.

In cazul întreprinderilor cu caracter comercial, centrele operaționale corespund: centrelor de producție (restaurante, salon de coafura, atelier fotografie, stație service) ce au ca unitate de măsura produsul si centrele de distribuție (raion de vânzare; punct de desfacere, etc.).

In cadrul întreprinderilor cu caracter de servicii, centrele operaționale sunt cele de studii sau de servicii specializate.

Spre deosebire de locurile reale, locurile funcționale nu dispun de aceasta caracteristica, activitatea lor se măsoară calitativ iar cheltuielile ocazionate de activitatea in cauza, care privește mai multe locuri reale de cheltuieli si fata de care sunt indirecte sunt totuși directe fata de locurile funcționale. Cheltuielile generate de bunurile funcționale se repartizează asupra locurilor reale pe baza unor criterii convenționale. Aceasta caracteristica conduce la o lărgire a câmpului de aplicare a cheltuielilor directe, de exemplu, cheltuielile comune secției isi modifica aspectul de cheltuiala indirecta, in cheltuieli directe aferente locurilor funcționale.

In organizarea locurilor de cheltuieli trebuie sa se tina seama de următoarele cerințe:

posibilitatea stabilirii responsabilitatilor pentru cheltuielile efectuate in cadrul fiecărui loc in parte;

posibilitatea repartizării cheltuielilor de pe locuri de cheltuieli pe produse, in scopul calculării costului unitar pe produs;

numărul locurilor reale de cheltuieli nu trebuie sa depaseasca numărul locurilor de producție. Este necesar sase stabilească un numar optim care sa nu îngreuneze calculele privind costul de producție si astfel sa nu duca la creșterea volumului de informații, a costurilor acestora si la întârzieri in luarea deciziilor copleșind chiar pe conducător;

sa se infiinteze atâtea locuri de cheltuieli cate stadii are procesul de fabricație, sau alte secții, ateliere, grupe de mașini cu caracteristici asemănătoare are întreprinderea,

posibilitatea urmăririi cheltuielilor de producție la sursa de formare a lor adică la locul unde iau naștere;

posibilitatea stabilirii atât cantitativ cat si valoric –unde este cazul- sau numai valoric, a principalelor consumuri productive ca de exemplu la: materii prime, semifabricate, combustibil, energie, apa, manopera directa, aer comprimat, cheltuieli cu intretinerea si funcționarea utilajelor.

Pornind de la modul de structurare a diviziunilor organizatorice, supuse necesitaților de calcul al costului, cheltuielile se împart in cheltuieli reale sau operaționale si cheltuieli funcționale sau structurale, in mod identic cu diviziunile care le generează.

Având in vedere faptul ca la nivelul fiecărui loc in parte se instituie posibilitatea stabilirii responsabilitatilor pentru cheltuielile efectuate, metoda in cauza mai poarta si denumirea de „metoda de calculație pe centre de responsabilitate” sau „metoda secțiilor” sau a centrelor de cheltuieli.

Relația centre de costuri, de afaceri si centre de profit

Centrele de responsabilitate nu comporta același statut, ele fiind tratate in mod diferențiat pe baza a trei criterii: cifra de afaceri, costuri, capitaluri investite, intelegand activul girat la nivelul centrului respectiv.

Centrul cifra de afaceri, corespunde acelui centru de activitate care dispune de mijloace de acțiune in scopul determinării vânzărilor.

Centrul de costuri vizează in general un grup de cheltuieli sau o anumita cheltuiala care se efectuează si poate fi comparata cu un nivel previzionat in scopul determinării diferentelor (abaterilor).

Din punct de vedere al controlului de gestiune conceptul in cauza este mult mai nuanțat, vorbindu-se de centre de costuri si centre de cheltuieli.

Centrul de costuri este un centru de responsabilitate dat fiind faptul ca se poate măsura costul si cuantifica prestația obținuta in contrapartida. Aceasta cuantificare este prezent realizata in unitati de lucru (ore-muncitori) sau (ore mașina) si deci pot fi luate masuri de eficientizare (randamente mai mari, creșterea productivitatii etc.).

Centrul de cheltuieli angajează cheltuieli identificate dar prestația efectuata nu poate fi cuantificata in unitati de lucru (de exemplu: cheltuielile cu publicitatea).

Centrul de profit este un centru de responsabilitate prin atașarea veniturilor la cheltuieli sau prin coexistenta unor mijloace de comparare a veniturilor cu costurile corespunzătoare.

Centrul de investiții al capitalurilor sau de rentabilitate este un acel centru care actioneaza pe principiul variabilelor determinate de venituri si costuri, in valoare si volum, dar si a capitalurilor care sunt necesare. Așadar, intre centrul de profit si centrul de rentabilitate exista deosebire deoarece centrul de rentabilitate semnifica posibilitatea deciziei de investiție in imobilizări si stocuri. Problema care se pune este aceea a delimitării centrelor de responsabilitate si a determinării unitatilor de lucru in scopul măsurării prestațiilor efectuate.

Avantajele si limitările metodei pe locuri de cheltuieli

Printre principalele avantaje ale metodei se pot enumera:

– creează diviziuni structurale specifice numite „centre de responsabilitate” (sunt centre de producție ce exprima potențialul tehnico-productiv);

– se urmareste mai buna utilizare a timpului de lucru si a forței de munca pe centre de producție si mai buna utilizare a capacitatilor de producție;

– asigura repartizarea judicioasa a cheltuielilor de fabricație si in primul rând a celor indirecte de fabricație prin utilizarea de baze de repartizare alese pe principiul „cauzalitatii”;

– atrage personalul responsabil al centrelor la mai buna gestionare a mijloacelor materiale, reducerea costurilor de producție.

La avantajele enumerate se pot adaugă si câteva neajunsuri (limite) ale metodei cum sunt:

daca se lasă nesupravegheate consumurile de materii prime si materiale auxiliare, locurile de cheltuieli sunt impropriu numite centre de responsabilitate, ele devenind numai centre de analiza a cheltuielilor deoarece nu pot fi date in responsabilitatea directa unei anumite persoane;

este o metoda voluminoasa si laborioasa presupunând un studiu amanuntit asupra organizării producției si a muncii in întreprindere;

existenta unui număr mare de locuri de cheltuieli sporește numărul si volumul de informații care ajung la conducere dar in același timp cresc si cheltuielile cu prelucrarea acestor informații sau analiza lor necesita timp suplimentar ceea ce provoacă întârzieri in luarea deciziilor care devin inoportune si inoperante.

1.4 FUNDAMENTAREA DECIZIILOR MANAGERIALE

PE CONCEPTE DE COSTURI ȘI EFICIENȚĂ

Știința managerială implică analize critice sistematice și competente asupra nivelului și structurii costurilor de producție ca și a cheltuielilor de circulație în activitățile comerciale. Astfel de analize critice, abordate cu metode științifice, formează baza strategiilor ce vor fi urmate pentru optimizarea producției în raport cu cheltuielile efectuate, respectiv determinarea minimului de cost de producție mediu, la un anumit volum al producției (pe termen scurt) sau în cazul dimensionării și optimizării capacităților de producție provenite din noile investiții (pe termen lung).

Îmbinarea strategiilor economice pe termen scurt cu cele pe termen lung este soluția cea mai indicată din punct de vedere managerial (diminuează riscul, mai ales în perioada în care relațiile valorice sunt în alertă datorita proceselor inflaționiste). Rezultatul acestei îmbinări, strategiile pe termen mediu, fundamentate pe studiul ratei producției la care devine necesară modificarea dimensiunilor unităților economice, au la bază în mod necesar analizele critice din domeniul costurilor de producție.

METODE ALE ANALIZEI CRITICE A COSTURILOR DE PRODUCȚIE

A. Metoda comparării parametrilor tehnico-economici

Se începe cu examinarea atentă a proiectului sau documentației tehnice care a stat la baza asimilării produsului sau a mărfii respective. Cel ce întreprinde analiza trebuie în prealabil să se informeze – pe cât posibil – din documentații tehnice similare existente pe plan internațional sau național, comparând parametrii tehnico-economici la produsul propriu cu cei de pe plan mondial sau din alte întreprinderi care produc aceleași valori de întrebuințare.

Într-o astfel de analiză, ceea ce se vizează în mod deosebit sunt consumurile materiale și de muncă, pe de o parte și calitatea și competitivitatea produselor similare, pe de altă parte.

Dintr-o astfel de analiză se trag concluzii importante atât în ceea ce privește rezervele ce ar mai trebui mobilizate spre a atinge performanțele pe plan mondial, cât și ce fel de exigențe ar mai trebui satisfăcute pentru îmbunătățirea proiectelor și documentațiilor tehnice proprii.

De regulă, nu trebuie admise rezerve prea mari în ceea ce privește consumurile materiale și de muncă în propriile proiecte față de cele existente pe plan mondial și nici abateri față de calitatea produselor similare ce intră în circuitul economic internațional. Analiza trebuie să ia însă în considerație și procedeele tehnologice prin care se obțin produsele respective, diferențele dintre rețetele de fabricație și deosebirile de licență.

Vor fi examinate în cadrul analizei critice și consumurile energetice, comparativ cu randamentele ce se obțin. Când efectul util este același, realizat cu consumuri energetice mai mici, evident apar efecte benefice asupra nivelului costurilor.

B. Metodele de analiza statistico – experimentală

Acestea iau în considerație realizările din perioadele precedente, care sunt confruntate critic cu realizările din perioada curentă. Managerii identifică, în diferențe și abateri de la norme, elementele de fundamentare a deciziilor ce se iau pentru economisirea muncii sociale.

C. Studiul evoluției curbelor costurilor marginale

În determinarea costului, întreprinderea poate lua în considerare:

– un orizont de timp scurt, pe parcursul căruia activitatea firmei se desfășoară cu aceleași mijloace de muncă. În cadrul acestui orizont producția poate să crească sau să descrească numai prin modificarea celorlalți factori de producție.

– un orizont lung, pe parcursul căruia firma poate modifica cantitățile sau tipurile oricărui factor de producție.

C1. Costul de producție în condițiile orizontului de timp scurt

În acest orizont de timp nu se produc modificări în ce privește capitalul fix. Creșterea sau descreșterea producției este rezultatul modificării celorlalți factori de producție (munca, elementele capitalului circulant).

În funcție de modul cum se modifică diferitele componente de cheltuieli corespunzător creșterii sau descreșterii producției, în cadrul firmei întâlnim următoarele categorii de costuri:

a) costuri fixe ( CF ) – formate din acele consumuri de factori de producție care rămân neschimbate, indiferent de variația volumului producției

( Exemplu : amortizarea capitalului fix, cheltuielile cu chiria, asigurări, e.t.c. ).

b) costuri variabile ( CV ) – formate din acele consumuri de factori de producție care cresc sau descresc corespunzător variației volumului producției

( exemplu : salariile, energia, materiile prime, e.t.c.).

c) costul total ( CT ) al firmei, format din costurile fixe și cele variabile.

d) costul mediu (costul unitar), care este privit prin prisma celor trei categorii de costuri arătate mai sus, și anume:

1. costul total mediu (CTM), rezultat prin divizarea costului total la cantitatea produsă

2. costul fix mediu (CFM), rezultat prin divizarea costului fix la cantitatea produsă

3. costul variabil mediu (CVM), rezultat prin divizarea costului variabil la cantitatea produsă

e) costul marginal (CM) reprezintă sporul de cheltuieli antrenate de creșterea cu o unitate a producției.

Evoluția costului marginal în condițiile sporirii producției este condiționată de legea randamentelor descrescânde și a productivitatii marginale (punctul de la care firma intră în etapa de descreștere a randamentului este momentul în care capitalul fix – factor de producție care se menține constant – a ajuns foarte aproape de capacitatea maximă de folosire. Depășirea acestui punct aduce o creștere a producției, însă la un cost marginal foarte ridicat).

În ce privește relația dintre costul marginal și costul fix și variabil, aceasta este următoarea: costul fix nu influențează costul marginal, deoarece el nu crește odată cu creșterea producției, deci costul marginal este în întregime determinat de creșterea costului variabil ca urmare a creșterii producției.

Pentru a putea desprinde o concluzie cu privire la activitatea firmei, respectiv dacă este rentabilă sau nu, este necesară introducerea categoriei de preț. Prin punerea față în față a costului cu prețul de vânzare a produselor firmei, obținem profitul ca diferența dintre preț și cost.

Venitul marginal reprezintă creșterea înregistrată în totalul venitului prin vânzarea unei unități adiționale de produs. Este firesc ca venitul marginal sa fie egal cu prețul, în vederea maximizării profitului.

În situația concurenței perfecte, firma trebuie să vândă la prețul pieței, ea nu poate controla prețul, acesta rămânând la același nivel indiferent ce ar întreprinde firma.

În concluzie, în vederea maximizării profitului , firma trebuie să-și extindă activitatea până când ajunge la un volum al producției la care costul marginal se află la un nivel egal cu venitul marginal.

Deci firma își maximizează profitul în condiția în care:

CM = VM = P

Din grafic se desprind următoarele evoluții ale curbelor costurilor, și anume:

– costul fix mediu pe produs se micșorează pe măsură ce se produc mai multe unități, în timp ce costul fix rămâne constant

– costul variabil crește în timp ce costul variabil mediu cunoaște la început o reducere, după care cunoaște o creștere

– costul total crește, în timp ce costul total mediu cunoaște o scădere, după care o creștere

Se observă că la diferite prețuri firma răspunde prin modificarea cantității producției. Astfel, la nivel de preț " p1 ", maximum de profit se obține în condiția:

CM = VM = P

Pentru un nivel " p2 " al prețului, costul total mediu este la minim în punctul "h" și este egal cu prețul "p2". Prețul încasat pentru fiecare produs vândut de-abia acoperă costul total mediu . În acest caz profitul firmei este zero și ea a atins așa-numitul punct critic (cel mai de jos punct de pe curba costului total mediu).

Dacă prețul scade la nivelul "p3", firma va trebui să reducă volumul producției corespunzător punctului " j " de pe grafic. La acest punct, firma va înregistra pierderi, deoarece prețul nu acoperă costul total mediu, totuși firma nu trebuie să ia decizia de oprire a activității, chiar în aceste condiții ea reușind să acopere costul mediu variabil și o parte din costul mediu fix. Se consideră că este mai bine să se acopere o parte din costul fix mediu, decât să se oprească activitatea și să nu se acopere nimic.

Sub punctul " k " , care este punctul de oprire (de închidere a firmei), firma va trebui să oprească producția deoarece nu mai este capabilă să-și acopere costul variabil.

Punctul de oprire este punctul unde curba costului marginal întretaie curba costului variabil mediu.

În concluzie, se poate aprecia că în perioada (orizontul) de timp scurt, firma reacționează la orice modificare a prețului, oferind cantități de produse care se pot determina pe curba costului marginal, cu condiția ca să fie deasupra curbei costului variabil mediu (CVM). De aici se desprinde ideea că în cazul fiecărei firme, curba ofertei este o parte a curbei costului marginal, care se află deasupra curbei costului variabil mediu.

C2. Costul de producție în condițiile orizontului de timp lung

În acest caz , firma pentru a obține o producție cât mai mare, poate modifica cantitățile și tipurile oricărui factor de producție.

Pentru a determina costul firmei pe termen lung este necesar a se porni de la costul ei pe termen scurt.

CMSA = curba costului marginal pe termen scurt pentru capitalul fix " a "

CTMSA = curba costului total mediu pe termen scurt pentru capitalul fix " a"

Presupunând că firma dorește să depășească producția q1 și să obțină producția q3, atunci, în condițiile perioadei scurte (capitalul fix " a " nu se modifica) ea va trebui să angajeze mai mulți muncitori și să-și procure materiile prime suplimentare necesare. Majorarea producției prin variația celorlalți factori, în condițiile când factorul capital fix nu se modifică , atrage de la un anumit punct creșterea costului marginal și a costului total mediu.

Din grafic se observă că, pentru cantitatea q3, costul marginal saltă la poziția " c ", iar costul mediu la poziția "d ". O asemenea strategie nu avantajează firma, deci ea va încerca să producă cantitatea q3 modificând toți factorii de producție. Acest lucru înseamnă că firma ia decizii pe termen lung, modificând capitalul fix de la dimensiunea " a " la dimensiunea " b ", prin noi investiții în mașini, utilaje, clădiri, etc.

În această situație, firma va înregistra un alt cost total mediu (CTMSB) și un alt cost marginal (CMSB). Având în vedere din nou condițiile perioadei scurte pentru capitalul fix " b ", costul mediu necesar producerii cantității q3 va fi la poziția " e ", mult inferior poziției anterioare " d ".

Deci, pentru a produce o cantitate de bunuri mai mare decât q2, firma trebuie să apeleze la altă cantitate de capital fix, adică să treacă de la capitalul fix " a ", la capitalul fix " b ". Aceasta trecere înseamnă obținerea producției cu un cost total mediu mai redus.

Generalizând putem obține graficul:

Achiziția de capital (în special de capital fix) depinde de ceea ce se prevede privind vânzările în perspectivă, curba CTML fiind denumită și curba de plan. Toate punctele de sub curbă sunt niveluri de cost care nu pot fi atinse în condițiile tehnologice actuale și ale prețurilor existente ale factorilor de producție. Toate punctele de deasupra curbei pot fi niveluri de cost la care firma poate ajunge fără probleme , dar ele nu sunt avantajoase (asemenea niveluri de cost scad forța competitivă a firmei).

Prin intermediul unor astfel de analize critice cum sunt cele ilustrate de graficele de mai sus, se dimensionează în mod optim capacitățile de producție provenite din noile investiții.

Orice abatere de la rezultatul obținut în urma aplicării metodei analizei critice a costurilor, cum ar fi dimensionarea la scara mare a întreprinderii, va confrunta unitatea economică cu blocaje legate de flexibilitatea adaptării la cerințele pieței, management costisitor, fragmentarea aspectelor decizionale, greutăți ale sistemului informațional

și, ceea ce este mai important, la o creștere a dimensiunilor firmei, costul mediu scade constant, dar la un moment dat rata scăderii se încetinește, apar " economii " cu sens negativ (pierderi). Acestea se manifestă atunci când minimul costului mediu aferent unei anumite capacități de producție se află deasupra minimului de cost specific capacității anterioare de producție.

În concluzie, pentru ca o întreprindere să poată beneficia de scăderea costului mediu consecutiv cu mărirea capacității de producție este necesară instituirea unor condiții de bază:

– întreprinderea respectivă trebuie să aibă piața asigurată, respectiv să aibă garanția creșterii sistematice a cifrei de afaceri

– trebuie să scurteze la minimum durata investiției legată de creșterea capacității de producție

– trebuie ținut seama de axioma că supradimensionarea capacității de producție poate conduce la creșterea costurilor medii de producție

Pentru a maximiza profitul este necesară o astfel de combinare a factorilor de producție care să facă posibilă o realizare de costuri totale minime. Astfel , la o creștere a prețului unuia dintre factorii utilizați se va maximiza profitul prin substituirea factorului scump în favoarea altuia cu preț mai scăzut. Se vor reduce cheltuielile totale pentru orice nivel dat al producției, folosind un factor de producție suplimentar a cărui producție fizică, pe o unitate monetară cheltuită, este mai mică decât a factorului substituit și reducând utilizarea acestuia.

În analiză se continuă substituția până când producția fizică pe unitatea monetară cheltuită a fiecărui factor va fi identică.

Analiza pragului de rentabilitate, în cadrul strategiilor pe termen lung, se face cu ajutorul graficului punctului mort (punctului critic), adică al acelui punct unde încasările din vânzarea mărfurilor sunt egale cu costurile totale.

Raționamentul " punctului mort " se sprijină pe mai multe argumente. Punctul mort are în vedere o strategie a costurilor pe termen lung, deci toți factorii de producție vor putea fi măriți simultan. Costurile variabile cresc proporțional cu cantitățile de produse. Costul marginal este construit și identificat cu costul mediu variabil.

Metoda își găsește utilitatea în multe situații cum ar fi:

– îmbunătățirea gestiunii unei întreprinderi

– determinarea cifrei de afaceri pentru a obține un profit de o anumită mărime

– volumul vânzărilor ce trebuie realizat spre a apare un minim de profit în caz de variație a costurilor și prețurilor.

Derivat din graficele " punctului mort " este direct-costing-ul, metoda ce se poate aplica în întreprinderile ce elaborează strategii de costuri pe termen lung, care își pot permite neglijarea costurilor fixe. Metoda cere ca în costul produselor să fie incluse numai cheltuielile variabile aferente produsului respectiv. Cheltuielile cu caracter convențional fix se înregistrează direct în contul " profit și pierdere ", iar la fixarea prețurilor produselor respective, managerii țin seama în marja de profit și de volumul costurilor fixe.

Analizele critice ale costurilor de producție sunt facilitate de răspândirea metodelor evoluate de calcul și evidență și în special a metodelor normative.

Standard-costing-ul este una din metodele normative care, pe baza unei normări cu motivație științifică, se înscrie în domeniul previzionalului.

În cadrul acestei metode normele de consum de materii prime și materiale , combustibil, energie, apă tehnologică, materiale auxiliare și normele de muncă sunt prestabilite. Previziunile pot fi stabilite în funcție de diferite niveluri de producție care satisfac exigențele optimului.

Calitatea normării tehnice și a previziunii este cea care determină apropierea realizărilor de ceea ce s-a avut în vedere în prealabil.

Motivația științifică a normelor presupune determinarea acestora în funcție de gradul de tehnicitate și productivitate a echipamentelor industriale și de realizările în domeniu pe plan mondial, dar și o apropiere de normele statistico-experimentale care reflecta mai veridic realitățile concrete din unitatea respectivă, sub aspectul nu numai al gradului de înzestrare a locurilor de muncă din punct de vedere tehnic, dar și al gradului de calificare și îndemânare ale salariaților în cauza. De aceea, atunci când se elaborează previziunile pentru metoda standard, este indicat ca normele de materiale să fie confruntate, acolo unde este posibil, și cu normele efectiv realizate.

=== Cap4 ===

CAPITOLUL IV : GESTIUNEA BUGETARA ȘI CONTROLUL

BUGETAR

4.1 GESTIUNEA BUGETARA SI CONTROLUL BUGETAR

4.1.1 Noțiuni de baza cu privire la bugete si controlul bugetar

Planificarea costurilor este o practica economica sistematica si presupune desfășurarea unui proces formal de alocare a resurselor financiare, scopul realizării unor obiective formulate pentru perioadele următoare. Intr-o definiție simplista planificarea înseamnă „proiectarea unei dorințe viitoare si a cailor efective de realizare a acesteia”.

Fundamentarea temeinica a nivelului cheltuielilor si a planurilor de acțiune, care sa asigure realizarea acestui nivel, au in vedere orizonturi de timp diferite.

Daca planificarea pe termen lung reprezintă un proces sistematic de ordonare a acțiunilor viitoare, care sa contribuie la realizarea obiectivelor pe perioade mai mari de un an, planificarea pe termen scurt are in vedere mediul prezent in care firma-si desfășoară activitatea, resursele materiale, umane si financiare disponibile pe perioada unui an. Aceasta forma de planificare pe termen scurt se numește in mod obișnuit bugetare (tehnica bugetelor de cheltuieli ).

Bugetul este in mod simplu, un plan financiar. Pentru o firma bugetul este expresia cantitativa a obiectivelor pe care acesta si-a propus sa le atingă intr-o perioada de timp precizata, de regula un an. Obiectivele se formulează in termeni de costuri, preturi, profit, rentabilitate, etc.. El este privit ca si un plan detaliat asupra folosirii fondurilor (pentru materii prime, salarii) si a obținerii acestor fonduri pentru a face cheltuielile respective.

Având la baza un nivel prognoza al producției, bugetul traduce, in termeni de costuri, consumurile previzibile de bunuri si servicii necesare realizării obiectivelor in perioada următoare. Se constata deci ca dimensionarea bugetelor este strâns legata de elaborarea „Planului de costuri”.

Gestionarea bugetara este partea integranta a gestiunii previzionale alături de contabilitatea financiara, contabilitatea de gestiune, statistica descriptiva si cercetarea operaționala si calculul probabilistic.

Gestionarea bugetara presupune stabilirea de bugete care sa permită prezentarea tuturor previziunilor cifrabile in întreprindere. Corect, se pune problema creării in interiorul unei întreprinderi a unor subsisteme autonome numite centre de profit (cheltuieli), care sa se preocupe de optimizarea folosirii resurselor si obținerii de profit, in condițiile in care (acestea) nu au cont in banca si nu sunt persoane juridice. Aceste bugete si întotdeauna subdiviziunile lor, depind de organizarea întreprinderii si de o maniera generala, corespund principalelor funcții: vânzări, producție, aprovizionare.

Bugetarea reprezintă înscrierea intr-un tabel a datelor rezultate in urma previziunilor. Bugetele sunt stabile pe perioade scurte de timp, an calendaristic, cu defalcare pe trimestre si pe luni, săptămâni, putând ajunge pana la zile si ore pentru fiecare loc de munca. Atunci când se pune problema unei variații a activității, adaptarea la noua situație se face prin stabilirea in prealabil a unor bugete flexibile prevăzute pe mai multe nivele de activitate.

Principalele trăsături ale bugetelor sunt:

furnizează informația pe baza „costuri”, pentru punerea in tipare a planurilor de dezvoltare;

indica parametrii pe care firma trebuie sa-i realizeze in timp pentru as-i atinge obiectivele stabilite (de exemplu: nivelul vânzărilor care sa asigure profitul prevăzut pentru finele trimestrului);

constituie un instrument de coordonare a activităților in interiorul firmei, favorizând circulația informației de cost si sensibilizează pe responsabilii centrelor de cheltuieli la gestionarea faptelor lor;

ii obliga pe cei responsabili de a prevedea consecințele, deciziile luate sau de luat, bugetele constituind, in acest unghi, o imagine de referința a cărei orientare sta la îndemâna decidentelor.

Conducerea întreprinderii trebuie sa determine prin controlul bugetar, abaterile de la nivelul previzionat a cheltuielilor efective iar prin aceasta sa ia deciziile de înlăturare a efectelor negative in timpul cel mai scurt pentru a obține rentabilitatea maxima. Fără un control bugetar, gestiunea bugetara iși pierde interesul. Controlul bugetar este propriu fiecărui fel de buget.

4.1.2 Clasificarea bugetelor

Gestiunea bugetara presupune stabilirea de bugete care sa permită prezentarea tuturor previziunilor cifrate in întreprindere. Aceste bugete si previziunile lor, depind de organizarea întreprinderii si corespund principalelor funcții: vânzări, producție, aprovizionare.

In funcție de importanta lor bugetele pot fi:

bugete de baza: bugetul producției si bugetul stocurilor;

bugete rezultante: bugetul de aprovizionare

bugetul trezoreriei

bugetul investițiilor.

Bugetele sunt legate unele de altele si deci nu si poate pune problema stabilirii lor fără a se tine seama de gradul de dependenta care exista, de unde apare astfel o ierarhie a acestora. In mod deosebit, bugetul vânzărilor condiționează celelalte bugete, deoarece de nivelul vânzărilor vor depinde cantitățile de produse ce urmează a se realiza, investițiile care se vor face, variația trezoreriei care trebuie prevăzuta.

Asamblarea bugetelor elaborate pe centre de responsabilități permite stabilirea unui buget general, motiv pentru care este necesara elaborarea bugetelor in următoarea succesiune: bugetul de vânzări, de producție (bug. de cheltuieli de producție, de distribuție si de investiții).

Totodată, in etapa de elaborare a bugetelor trebuie acționat cu prudenta deoarece pot sa apară anumite restricții la nivelul bugetelor rezultante (complementare) si care vor genera influente asupra bugetului vânzărilor.

In funcție de nivelul de activitate pentru care se elaborează, bugetele pot fi:

flexibile;

fixe.

Bugetele de cheltuieli fixe, cuprind, de regula, cheltuieli stabilite pentru un anumit nivel de activitate productiva considerat neschimbat. In acest caz cheltuielile nu sunt influențate sub nici o forma de oscilațiile care pot interveni pe parcurs in volumul activității desfășurate.

Bugetele de cheltuieli, flexibile, cuprind cheltuielile sectorului pentru care se întocmesc in raport direct cu anumite niveluri de activitate; ele se adaptează deci modificărilor previzibile care pot surveni in volumul de activitate al întreprinderii.

4.1.3 Elaborarea bugetului privind activitatile de producție

Elaborarea bugetelor se face din anumite considerente:

sa ajute la planificarea activităților operaționale anuale;

sa coordoneze activitatile firmei si sa asigure armonia funcționala dintre acestea;

sa comunice managerilor responsabili pe centre de cheltuieli suma prognozata dintre acestea;

sa motiveze managerii in atingerea scopurilor firmei;

sa controleze activitatile;

sa evalueze performantele managerilor.

Bugetul se structurează in diviziuni organizatorice, specifice, numite centre de cheltuieli (locuri consumatoare de valori). Un centru de cheltuieli va administra deci un buget parțial, componenta a bugetului general (anual).

Principalele secvențe ale procesului de elaborare a bugetelor sunt:

definitivarea centrelor de responsabilități pe diferite nivele de organizare structurale pana la cea mai mica unitate de decizie (loc de munca);

definirea costurilor pe centru;

prognozarea coordonatelor costurilor centrului respectiv ținând cont de volumul activității previzionate;

măsurarea costurilor in mod real înregistrate;

compararea realizărilor cu previziunile pentru perioada imediat următoare si evaluarea tendinței centrului respectiv;

elaborarea bugetului la nivelul centrului;

negocierea, cu nivel de decizie superior, asupra dimensionării bugetului solicitat;

acceptarea bugetului revizuit si asumarea responsabilităților ce revin din gestionarea centrului de cheltuieli respectiv.

Modelul bugetului de cheltuieli are la baza o relație formata din trei termeni, respectiv trei bugete

Bch = M + SD + CIS

M –bugetul de cheltuieli directe pentru materii prime si materiale;

SD –bugetul de cheltuieli directe pentru salarii;

CIS –bugetul cheltuielilor indirecte pe secții.

Bugetul de cheltuieli pentru materii prime si materiale (M) se determina pe baza consumurilor standard si a preturilor de achiziție standard a materialelor necesare astfel:

unde:

q = dimensiunea prevăzuta a activității (număr produse convenționale);

nci = norma de consum standard din materialului i;

pi = prețul de achiziție al materialului i.

Bugetul pentru materiale directe se elaborează pentru centrele de cheltuieli unde are loc transformarea materiilor prime (linii tehnologice, ateliere de producție) si se relaționează cu ieșirile si cu intrările din si in centrul respectiv. Se pot consulta bugetele privind aprovizionarea, întreținerea si desfacerea activităților prestate. Responsabilitățile de consum ale bugetului aparțin conducerii centrului care se afla pe un nivel precizat de subordonare ierarhica.

Bugetul de cheltuieli pentru salariile directe (SD) se stabilește după relația:

unde:

ntij = norma de timp aferenta unității de produs i, pentru realizarea operației j;

Toj = tariful orar la operația j.

Indiferent de modalitatea practica, in cadrul tarifului se vor cuprinde si cheltuieli privind protecția sociala (contribuția întreprinderii la fondul asigurării sociale, contribuția întreprinderii la constituirea fondului de șomaj).

In cazul in care standardele tehnice sunt stabilite pe echipe de muncitori si nu pe operații, atunci standardele tehnice evaluate constituie o componenta a cheltuielilor centrelor de producție.

4.1.4 Elaborarea bugetului de cheltuieli al secției

Procedura de dimensionare a bugetelor are la baza modelul de calcul al costului pe faze, după care costurile ieșite dintr-un subsistem sunt determinate de nivelul încărcăturii din avalul acestuia. Dimensionarea bugetului devine astfel strâns legata de gospodărire a resurselor in fiecare centru cat si de calitatea managementului practicat in interiorul acestuia.

Punctul de plecare îl constituie stabilirea producției ce urmează a se obține, exprimata in unități de lucru (de regula timpul standard necesar producției sau timpul de funcționare a mașinilor si utilajelor).

Bugetele de cheltuieli indirecte ale secțiilor (CIS) se determina pentru fiecare secție in parte. In acest context trebuie precizat faptul ca bugetele cheltuielilor secțiilor auxiliare au numai rol informativ, deoarece aceste cheltuieli sunt preluate in etapa de bugetare de către locurile beneficiare ale prestațiilor ce urmează a fi efectuate. Altfel spus, cheltuielile secțiilor auxiliare (sectorul mecano – energetic) se vor găsi in mod indirect in cadrul bugetelor secțiilor de producție iar atunci când apar prestații si către alte sectoare, ele se vor regăsi si in cadrul bugetelor cheltuielilor de distribuție sau al celui de aprovizionare. Indiferent la ce nivel se afla bugetarea cheltuielilor de distribuție si aprovizionare din categoria celor indirecte se bazează pe aceleași principii.

In activitatea de bugetare a cheltuielilor indirecte de secție se pot folosi doua metode:

metoda globala;

metoda analitica.

Metoda globala presupune calculul cheltuielilor indirecte de secție sub forma globala fie pe baza cheltuielilor medii provenite din perioada anterioara 5-10 ani, sau pe baza nivelului cheltuielilor efectuate in anul precedent.

Cheltuielile astfel determinate se vor corecta cu un indice de creștere a volumului producției si cu un factor de stimulare(procent de diminuare a cheltuielilor stabilite de conducere) după următoarea relație:

Chelt. bugetare =

Cha a = cheltuieli anterioare adică cheltuieli medii stabilite pe ultimii 5-10 ani sau cheltuieli efectuate in anul precedent;

Qs = volumul producției standard;

Qc = volumul producției calculate fie ca medie pe ultimii 5-10 ani fie volumul efectiv an precedent;

= factor de stimulare in procente.

Metoda analitica (sau metoda standardelor individuale) presupune stabilirea de cheltuieli pe centre si pe feluri de cheltuieli având in vedere dependenta acestora cu volumul producției.

Astfel:

pentru cheltuielile variabile se procedează in mod similar ca la cheltuielile directe daca exista posibilitatea determinării lor pe baza de calcule sau pe baza de corelare cu volumul producției.

pentru cheltuielile cu caracter fix se procedează prin luarea in considerare a celor din anul precedent având in vedere si unele modificări ce vor surveni in anul pentru care se elaborează bugetul.

Exemple:

amortizarea se determina conform principiului de calcul al amortizării având insa in vedere si mișcările de mijloace fixe prevăzute intr-un an.

cheltuielile cu întreținerea si curățenia se determina in raport de suprafața spatiilor normativelor de întreținere si prețul previzionat al materialelor de curățenie.

Pentru cheltuielile semivariabile acestea se vor separa in variabile si fixe pe baza procedeelor cunoscute si in continuare se vor bugeta conform regulilor de mai sus cu privire la volumul producției si nivelul lor stimulativ pentru economii.

Schematic bugetul de cheltuieli indirecte al secției (CIS) cuprinde următoarele cheltuieli.

4.1.5 Elaborarea bugetului general al cheltuielilor de producție

Elaborarea bugetului cheltuielilor de producție are la baza bugetul de producție. Previziunile de producție sunt făcute in funcție de previziunile de vânzare si ținând seama de starea stocurilor de produse finite. Contează efectuarea calculelor pentru evitarea acumulării, de stocuri excesive.

Pornind de la previziunile globale de producție se stabilește programul atelierelor forțând echilibrarea cheltuielilor lor in așa fel încât sa nu existe întreruperi susceptibile sa încetinească fluxul ieșirilor. Acest punct este foarte important; atelierele sunt interdependente. Calculul echilibrării raționale a șarjelor de munca va conduce la revizuirea de previziuni din vânzări.

Elaborarea bugetului general al cheltuielilor de producție trebuie sa tina seama de gruparea cheltuielilor in:

materiale =

cheltuieli directe

manopera directa =

cheltuieli indirecte cheltuieli pe centre =

de activitate

unde:

Qs = cantități standard;

Ps = preturi standard;

ts = timp standard pe produs;

Ts = tarif standard;

kr = coeficient de repartizare;

Br = baza de repartizare.

Bugetarea cheltuielilor directe:

Relația de clacul pentru fundamentarea lor este:

Cost prestabilit = cost unitar prestabilit cantitatea unitara prestabilita

Cheltuielile directe sunt reprezentate de cele doua categorii de consumuri specifice: materiale si manopera.

Problema care se pune, este de a determina mărimea cantitativa si valorica a elementelor luate in calcul si care se numesc „standarde”.

Pentru aceasta, se efectuează un studiu foarte detaliat al procesului de producție la care participa atât compartimentul tehnic cat si compartimentul economic.

Standardele se clasifica in:

standarde tehnice;

standarde valorice.

Standardele tehnice pentru materiale reprezintă mărimea consumurilor specifice cu caracter de norma si care se determina in maniere diferite in raport de specificul producției.

Standardele tehnice de manopera reprezintă timpi necesari realizării producției si care se stabilesc in raport de specificul procesului tehnologic (pe luna analizei lanțului de operații tehnologice).

Standardele valorice reprezintă mărimile cu ajutorul cărora se face evaluarea standardelor tehnice.

Pentru materiale evaluarea standardelor tehnice se face pe baza preturilor standard.

Chsm = cheltuieli (cost) standard aferente unui fel de material;

Cs = standard tehnic de materiale (consum specific);

Ps = prețul standard al materialului.

Pentru manopera, calculul depinde de sistemul de salarizare.

In cazul salarizării pe piese, se stabilește un tarif de piesa sau un tarif orar corespunzător numărului de piese standard.

Chasal = ts(ns) Tsp sau h

Chasal = cheltuieli standard cu salariile;

Ts p sau h = cheltuieli standard pe piesa sau ora;

Ts(ns) = timpul standard sau numărul de piese corespunzătoare tarifului stabilit.

Cheltuielile indirecte sunt deja bugetare in:

bugetul cheltuielilor din secție;

bugetul cheltuielilor generale si administrație;

bugetul cheltuielilor de desfacere

Sinteza acestor lucrări o reprezintă Bugetul General al Cheltuielilor de Producție.

Cheltuielile generale de administrație se pot repartiza asupra bugetului cheltuielilor de secție, ținând cont de valoarea producției realizata de secția respectiva in totalul producției întreprinderii, sau pot figura ca poziție globala alături de cheltuielile de desfacere.

Cheltuielile de desfacere se pot repartiza in funcție de valoarea producției realizata de secția respectiva si sa figureze distinct in Bugetul cheltuielilor de producție.

4.1.6 Controlul bugetar

Controlul bugetar este o faza indispensabila a gestiunii bugetare fără care acesta nu si-ar putea atinge scopul in activitatea manageriala. Controlul bugetar este propriu fiecărui fel de buget, dar de o maniera generala el consta in compararea realizărilor cu previziunile si reliefarea eventualelor diferente care apar, in scopul corectării gestiunii actuale si a previziunilor ulterioare. In acest fel se degaja responsabilitățile ceea ce presupune grefarea gestiunii bugetare pe structura întreprinderii si asocierea responsabililor de bugete previziunilor.

Un buget este înainte de toate o persoana responsabila. Daca acest partaj (separație, delegare) al autorității se realizează prin servicii funcționale (aprovizionare, vânzări, administrație) prin produse, prin zone geografice sau prin proiecte (organizarea de șantier in construcție, prin programe in laboratoarele de cercetări), sistemul bugetar se va elabora de sus.

Atunci când întreprinderea este organizata in servicii funcționale, diferența dintre noțiunea de centru de analiza (sau secție) si cea de buget va fi următoarea: un centru de analiza este o suma de sarcini si produse care poate sa fie plasata sub autoritatea unui responsabil. Un buget este unul sau mai multe centre de analiza plus, in mod obligatoriu un responsabil.

Prin contul bugetar trebuie sa se compare realizările cu prevederile la diferite eșaloane considerate convenabile; sa se analizeze si sa se efectueze acțiunile corective la diferentele constante.

Ideea centrala este ca trebuie sa se pună in evidenta peste tot unde se poate responsabilitățile de gestiune.

Este convenabil deci sa se distingă:

abaterile cantitative care pun in cauza noțiunile de randament si productivitate;

abaterile de preț care influențează relațiile întreprinderii cu mediul înconjurător;

abaterile provenind din variația modului de folosire a mijloacelor de producție si ale căror cauze pot fi de ordin intern sau extern.

Numai diferentele importante si care motivează o intervenție a direcției sunt aduse la cunoștința sa; aceasta metoda se numește metoda informării prin excepție. Celelalte diferente sunt aduse la cunoștința interesaților in forme care variază după nivelul ierarhic ocupat.

Analiza abaterilor se impune cu o necesitate obiectiva in cazul aplicării metodei de conducere prin bugete. De exemplu, daca se constata o depășire a bugetului pentru materii prime si materiale, acest lucru poate fi justificat de realizarea unei producții mai mari decât cea stabilita prin bugetul parțial. Abaterea poate fi interpretata ca normala.

Importanta relativa a abaterilor se determina prin raportul abateri/previziuni in același timp nu trebuie neglijate diferentele in valoare absoluta ceea ce ar putea avea consecințe pentru întreprindere.

BUGETUL DE CHELTUIELI INDIRECTE

-Mii lei-

4.2 PRAGUL DE RENTABILITATE

Punctul de echilibru (Pe) reprezintă punctul in care veniturile încasate din vânzarea producției respective si cheltuielile fixe ale perioadei, adică întreprinderea nu obține nici beneficii nici pierderi.

Deci punctul de echilibru reprezintă acel volum al activității pentru care cheltuielile efectuate sunt egale cu veniturile obținute din desfacerea producției iar rentabilitatea este 0.

El arata punctul de la care orice mărire a volumului producției vândute aduce întreprinderii beneficii, iar activitatea ei devine rentabila după cum orice micșorare a volumului vânzărilor aduce întreprinderii pierderi, iar activitatea ei devine nerentabilă, bineînțeles cu respectarea corelației intre costuri, preturile de vânzare si sortimentul producției.

La nivelul societății Sidex SA bugetul general (anual) este structurat în diviziuni organizatorice, specifice, numite centre de costuri (de cheltuieli sau altfel spus locuri consumatoare de valori). Astfel unitatea studiată fiind un centru de cost va administra un buget parțial, componentă a bugetului general, buget care este construit strict la nivelul costului de producție ce se realizează in sectorul respectiv și care conține cheltuielile cu factorii de producție utilizați în cadrul procesului de fabricație iar nu ca in cazul centrelor de profit când prin atașarea veniturilor la cheltuieli sau prin coexistența unor mijloace de comparare a veniturilor cu costurile corespunzătoare se poate stabili un prag de rentabilitate. Cota de profit se calculează și se prevede la nivelului bugetului general, care centralizează activitatea întregii platforme siderurgice, odată cu stabilirea prețului de vânzare a produselor finite obținute din procesul de fabricație. Deci, încadrarea fiecărei diviziuni organizatorice, pentru care se întocmește buget de cheltuieli, în limita prevăzută în acele bugete va face ca previziunile, făcute odată cu întocmirea bugetului general, să fie puse în practică în așa fel încât societatea să atingă cota de profit înscrisă în bugetul respectiv.

=== Cap5 ===

CAPITOLUL V : CONTABILITATEA COLECTĂRII

CHELTUIELILOR DE PRODUCȚIE

ȘI DETERMINAREA COSTULUI

EFECTIV AL OBIECTULUI DE

CALCULAȚIE

4. CONTABILITATEA DE GESTIUNE A COSTURILOR GLOBALE

4.1.Caracterizarea metodei si modelul general de calcul al costului unitar

Aceasta metoda de calcul a costurilor se aplica de către întreprinderile industriale, atât pentru producția de baza cat si pentru cea auxiliara, daca din procesul de producție se obține un singur fel de produs, lucrare sau serviciu. Metoda se poate aplica si in cazul când din procesul de producție se obțin mai multe produse cuplate din aceeași materie prima si prin același proces tehnologic. Așa ar fi cazul centralelor electrice, fabricilor de ciment, de celuloza, producție de abrazive, centralelor termice, de apa, secțiilor de transport etc.

Procesul de fabricație nu generează obținerea de semifabricate si nici producție neterminata sau daca totuși aceasta rezulta nivelul ei se menține constant.

Rolul metodei este de a asigura determinarea si delimitarea cheltuielilor atât pe zone de cheltuieli sau pe întreaga întreprindere cat si pe purtătorul de cheltuieli, respectiv produsul omogen obținut in cadrul întreprinderii sau in cadrul subunităților sale.

Metoda globala consta in colectarea cheltuielilor de producție si desfacere global, intr-un singur cont de cheltuiala sintetic sau analitic, corespunzător unei zone de cheltuieli sau la nivel de întreprindere si stabilirea costului pe unitate de produs, lucrare sau serviciu prin raportarea totalului cheltuielilor colectate global la cantitatea de produse obținute in perioada de gestiune respectiva. Ca urmare a faptului ca in secția sau întreprinderea care aplica metoda globala de calculație, se fabrica un singur produs, lucrare sau serviciu, toate cheltuielile de producție si desfacere au caracter de cheltuiala directa fata de producția obținuta.

Cu toate acestea, cheltuielile comune ale secțiilor si cele generale ale întreprinderii sunt asimilate cheltuielilor indirecte si se înregistrează, de regula, in contabilitatea de gestiune in conturile de colectare si repartizare sintetice si analitice deschise după structura de cheltuieli practicata de fiecare unitate industriala.

La sfârșitul lunii, soldurile conturilor de cheltuieli indirecte se virează global asupra conturilor de costuri in care s-au colectat cheltuielile directe si care au fost deschise pe produsul singular sau pe produsele cuplate obținute din aceeași materie prima.

Deci toate cheltuielile se identifica nemijlocit pe procesul, respectiv produsul care le-a ocazionat, ele au deci caracter de cheltuiala directa. Cu toate acestea, oglindirea distincta a cheltuielilor indirecte, in cursul perioadei de gestiune, se considera necesara datorita următoarelor considerente:

Facilitează determinarea costului producției in structura pe elemente primare de cheltuieli sau pe articole de calculație;

Satisface nevoia urmăririi pe compartimente de activitate si stabilirea răspunderilor pentru urmărirea lor;

Favorizează informarea operativa a organelor de conducere de la anumite verigi organizatorice asupra obiectivelor reducerii cheltuielilor de producție;

Facilitează elaborarea bugetelor cheltuielilor indirecte pentru perioadele viitoare de gestiune;

Asigura fundamentarea deciziilor pe zone sau sectoare de activitate.

Antecalculația costului pe produs se elaborează in structura pe elemente de cheltuiala pana la nivel de cost de secție, daca produsul provine din producția auxiliara si se consuma in interiorul unității sau pana la nivelul costului de uzina, daca produsul se obține din producția de baza.

Costul unitar antecalculat se obține prin însumarea tuturor cheltuielilor înscrise in bugetul costului produsului, in structura pe elemente primare de cheltuieli sau articole de calculație, iar cel privind întreaga producție marfa pe elemente de cheltuieli de determina, conform relației:

unde:

Ctp = costul întregii producții marfa programate

Chi = elementul de cheltuiala sau articolul de calculație „i” (i = );

Qp = volumul fizic al producției marfa prognozate a se obține pe o perioada de timp.

Costul unitar efectiv se calculează:

La unitățile care fabrica un singur produs, cheltuielile totale directe si indirecte aferente producției terminate se împart la cantitatea din produsul obținut, deci prin diviziune simpla, conform relației:

unde:

Cue = costul unitar efectiv

Cd = cheltuieli directe

Ci = cheltuieli indirecte

Q = cantitatea de producție obținuta

La unitățile care obțin din aceeași materie prima produse cuplate, cheltuielile de producție colectate global se repartizează pe feluri de produse prin procedeul indicilor de echivalenta.

Principalul dezavantaj al metodei globale de calculație a costurilor este sfera sa restrânsa de aplicabilitate „limitata numai la întreprinderile a căror activitate se concretizează in obținerea unui singur produs, fără sa apară semifabricate sau producție neterminata la finele perioadei de gestiune”.

Totuși „Preocupările manifestate in direcția perfecționării calculației globale s-au concretizat in elaborarea unor variante a acesteia menite sa contribuie la sporirea potențialului de informare asupra costurilor de producție.”, dintre care cele mai uzitate sunt:

Versiunea calculației globale pe feluri de costuri, respectiv, pe elemente primare de cheltuieli sau pe articole de calculație, al cărei model general de calcul a costului pe unitatea de produs este:

in care:

Cu = costul unitar

Chi = cheltuielile componente ale elementului primar de cheltuiala, respectiv, articolului de calculație „i” ();

Q = cantitatea totala de produse obținute.

Avantajul acestei versiuni rezida din faptul ca permite determinarea si analiza abaterilor pe elemente primare de cheltuieli, respectiv, pe articole de calculație si, in consecința, posibilitatea luării deciziilor ce se impun.

Versiunea calculației globale pe locuri de cheltuieli al cărei model general de calcul al costului unitar este:

in care, pe lângă notațiile precedente, intervin:

Chj = cheltuielile ocazionate si delimitate pe locul sau zona de cheltuieli „j” care participa la obținerea produsului finit ().

Prezintă avantajul ca permite stabilirea si urmărirea responsabilităților la nivelul fiecărui loc sau zona de cheltuieli.

4.2 Contabilitatea de gestiune a costurilor globale

Metoda globala de calculație a costurilor are in vedere faptul ca produsul singular dau procesul de producție prin care se obțin mai multe produse din aceeași materie prima nu justifica sectorizări pentru formarea cheltuielilor de producție si pentru calculul costului unitar. Urmărirea cheltuielilor de producție se realizează pe elemente primare de cheltuieli sau articole de calculație la nivelul întregii producții fabricate, pentru întreaga perioada de gestiune.

Principala problema pe care o ridica, in general, organizarea contabilității de gestiune consta in stabilirea modalităților de preluare a cheltuielilor din contabilitatea financiara.

Doua soluții sunt posibile:

Înregistrarea concomitenta a cheltuielilor, atât in contabilitatea financiara (in conturile din clasa 6 „Conturi de cheltuieli”), cat si in contabilitatea de gestiune (in conturile din grupa 92 „Conturi de calculației”). Separarea contabilității de gestiune de contabilitatea financiara (generala) nu trebuie înțeleasă ca o secționare a contabilității. Soluțiile privind organizarea contabilității de gestiune presupun o legătura intrinseca intre contabilitatea generala si cea de gestiune prin faptul ca toate cheltuielile, pe elemente primare înregistrate in debitul conturilor din clasa 6 „Conturi de cheltuieli” se regăsesc desfășurate pe articole de calculație in debitul conturilor din subclasa 92 a contabilității de gestiune. Pentru a se asigura aceasta legătura trebuie respectata regula ca orice operațiune înregistrată in registrul jurnal al contabilității generale să se regăsească cu aceeași valoare in contabilitatea de gestiune in conturile sinteticei analitice ale acesteia. Sistemul automat de prelucrare a datelor din cadrul unității de referință realizează acest obiectiv prin contarea si prelucrarea dubla a documentului contabil in registrul-jurnal fiind necesară separarea in coloana explicații a unui câmp pentru contul debitor al contabilității interne de gestiune pentru care, in toate cazurile contul creditor este 901. De asemenea important este ca, in cazul in care întreprinderea ce folosește aceasta metoda este împărțită pe centre de costuri, este necesar ca articolul contabil sa fie însoțit de codul centrului de cost căruia ii aparține.

Înregistrarea separata a cheltuielilor, in contabilitatea financiara, pe măsura ce apar, iar in contabilitatea de gestiune o singura data, de regula, la sfârșitul perioadei de gestiune pe baza unui „tablou de conversie”.

Prima soluție, mai ales in condițiile unei contabilități informatizate, are mai multe șanse de a se impune in practica.

Prin urmare, in cadrul fiecărei metode de calculație a costurilor, organizarea contabilității de gestiune a acestora trebuie să înceapă cu unele opțiuni ale utilizatorilor, dintre care prioritare sunt:

Stabilirea conturilor contabilității de gestiune ce urmează a fi utilizate, in special a celor din grupa 92 „Conturi de calculație”;

Stabilirea structurii in care se va calcula costul efectiv, respectiv, pe elemente primare de cheltuieli sau pe articole de calculație;

Stabilirea contului sau a conturilor in care se va calcula costul efectiv, respectiv, in conturile de calculație sau in conturile de decontări interne.

Toate aceste opțiuni (alegeri) trebuie da vizeze situații (cazuri) concrete in care urmează a se organiza contabilitatea de gestiune. Deci, organizarea contabilității de gestiune nu este si nu poate fi unitara, ea intra in sfera opțiunilor utilizatorilor.

4.3 Monografie privind colectarea cheltuielilor in contabilitatea

financiara si cea de gestiune.

Încărcarea cheltuielilor de exploatare cu contravaloarea materiilor prime date in consum, in contabilitatea financiara (generala).

278.982.100.035 600 = 300 278.982.100.035

„Cheltuieli cu materiile prime” „Materii prime”

1b) Încărcarea conturilor de calculație cu contravaloarea materiilor prime date in consum.

278.982.100.035 921 = 901 278.982.100.035

„Cheltuielile activității de baza” „Decontări interne privind cheltuielile”

Se înregistrează cheltuielile de transport-aprovizionare si diferentele de preț aferente materiilor prime date in consum in contabilitatea financiara.

3.099.996.856 600 = 308 3.099.996.856

„Cheltuieli cu materiile prime” „Diferente de preț la materii prime”

2b) Încărcarea conturilor de calculație cu cheltuielile de transport-aprovizionare si diferentele de preț aferente materiilor prime consumate.

3.099.996.856 921 = 901 3.099.996.856

„Cheltuielile activității de baza” „Decontări interne privind cheltuielile”

Încărcarea conturilor de exploatare cu contravaloarea materialelor auxiliare consumate.

1.221.763.489 601 = 301 1.221.763.489

„Cheltuieli cu materiale auxiliare” „Materiale auxiliare”

3b) Încărcarea conturilor de calculație cu contravaloarea materialelor auxiliare consumate.

1.221.763.489 921 = 901 1.221.763.489

„Cheltuielile activității de baza” „Decontări interne privind cheltuielile”

Încărcarea conturilor de exploatare cu cheltuielile aferente fluidelor energetice consumate.

27.917.596.030 605 = 401.70 27.917.596.030

„Cheltuieli privind energia si apa” „Furnizori pentru combustibil energie

si apa”

4b) Încărcarea conturilor de calculație cu cheltuielile aferente fluidelor energetice consumate.

27.917.596.030 921 = 901 27.917.596.030

„Cheltuielile activității de baza” „Decontări interne privind cheltuielile”

Încărcarea conturilor de exploatare cu salariile datorate personalului direct productiv.

1.079.937.486 641 = 421 1.079.937.486

„Cheltuieli cu remunerația personalului” „Personal remunerații datorate”

5b) Încărcarea conturilor de calculație cu salariile datorate personalului direct productiv.

1.079.937.486 921 = 901 1.079.937.486

„Cheltuielile activității de baza” „Decontări interne privind cheltuielile”

Încărcarea conturilor de exploatare cu CAS + CASS datorata bugetului asigurărilor sociale de stat.

524.676.034 645 = 431 524.676.034

„Cheltuieli privind asigurările „Asigurări sociale”

si protecția sociala”

6b) Încărcarea conturilor ce calculație cu CAS + CASS datorata bugetului asigurărilor sociale de stat.

524.676.034 921 = 901 524.676.034

„Cheltuielile activității de baza” „Decontări interne privind cheltuielile”

Încărcarea cheltuielilor de exploatare cu contribuția la fondul de șomaj datorata Direcției Muncii.

55.926.874 645 = 437 55.926.874

„Cheltuieli privind asigurările „Contribuția la fondul de șomaj”

si protecția sociala”

7b) Încărcarea conturilor de calculație cu contribuția la fondul de șomaj.

55.926.874 921 = 901 55.926.874

„Cheltuielile activității de baza” „Decontări interne privind cheltuielile”

8b) Încărcarea conturilor de calculație cu CIFU si CGS.

5.278.931.393 923 = 901 5.278.931.393

„Cheltuieli indirecte de producție” „Decontări interne privind cheltuielile”

9b) Reflectarea costului standard al producției obținute.

287.745.284.768 93120 = 902 287.745.284.768

„Costul semifabricatelor” „Decontări interne privind producția

obținuta”

10b) Reflectarea costului produselor reziduale.

16.055.492.992 93140 = 902 16.055.492.992

„Costul produselor reziduale” „Decontări interne privind producția

obținuta”

11b) Decontarea costului efectiv al semifabricatului obținut.

318.160.928.197 902 = %

921 312.881.996.804

923 5.278.931.393

12b) Reflectarea diferentelor de cost aferente producției obținute.

13.551.798.577 90320 = 902 13.551.798.577

„Diferente de preț la semifabricate” „Decontări interne privind producția

obținuta”

13b) Reflectarea costului subactivității.

808.351.860 93190 = 902 808.351.860

„Costul subactivității aferent capacității „Decontări interne privind producția

nefolosite” obținuta”

14b) Decontarea costului standard al producției obținute.

287.745.284.768 901 = 93120 287.745.284.768

„Decontări interne privind cheltuielile” „Costul semifabricatului obținut”

15b) Decontarea costului produselor reziduale.

16.055.492.992 901 = 93140 16.055.492.992

„Decontări interne privind cheltuielile” „Costul produselor reziduale”

16b) Decontarea costului subactivității.

808.351.860 901 = 93190 808.351.860

„Decontări interne privind cheltuielile” „Costul subactivității aferent capacității

nefolosite”

17b) Decontarea diferentelor de cost aferente producției obținute.

13.551.798.571 901 = 90320 13.551.798.571

„Decontări interne privind cheltuielile” „Diferente de preț semifabricate”

D 901 – “ Decontări interne privind cheltuielile “ C

( 14b ) 287745284768 ( 1b ) 278982100035 ( 15b ) 16055492992 ( 2b ) 1221763489

( 16b ) 808351860 ( 3b ) 3099996856

( 17b ) 13551798577 ( 4b ) 27917596030

( 5b ) 1079937486

( 6b ) 524676034

( 7b ) 55926874

( 8b ) 5278931393

318160928197 318160928197

D 921 – “Cheltuielile activității de baza“ C

( 1b ) 278982100035 ( 11b ) 312881996804

( 2b ) 1221763489

( 3b ) 3099996856

( 4b ) 27917596030

( 5b ) 1079937486

( 6b ) 524676034

( 7b ) 55926874

312881996804 312881996804

D 921 – “Cheltuielile activității de baza“ C

( 8b ) 5278931393 ( 11b ) 5278931393

5278931393 5278931393

D 902 – “ Decontări interne privind producția obținută “ C

( 11b ) 318160928197 ( 9b ) 287745284768

( 10b ) 16055492992

( 12b ) 13551798577

( 13b ) 808351860

318160928197 318160928197

D 90320 – „Diferente preț semifabricate” C

( 12b ) 13551798577 ( 18b ) 13551798577

13551798577 13551798577

D 93120 – „Costul semifabricatului obținut ” C

( 9b ) 287745284768 ( 14b ) 287745284768

287745284768 287745284768

D 93140 – „Costul produselor reziduale” C

( 10b ) 16055492992 ( 15b ) 16055492992

16055492992 16055492992

D 93190 – „Costul subactivității” C

( 13b ) 808351860 ( 16b ) 808351860

808351860 808351860

=== Capi1.1 ===

CAPITOLUL I: ASPECTE TEORETICE PRIVIND CHELTUIELILE

DE PRODUCȚIE ȘI COSTUL ACESTEIA ÎN

CONTEXTUL FUNDAMENTĂRII DECIZIILOR

MANAGERIALE PE CONCEPTUL EFICIENȚEI

1.1 CATEGORIA ECONOMICĂ DE COST

Activitatea oricărei firme presupune consum de factori de producție . Prin combinarea lor in anumite proporții și după anumite reguli, se realizează producția și firmele obțin produse și/sau servicii.

Fiecare firmă, permanent, este pusă în fața a cel puțin două întrebări:

1. Ce bunuri trebuie să producă firma și în ce cantități ?

2. Cum trebuie combinați factorii utilizați în producerea bunurilor respective ?

În funcție de răspunsul la aceste două întrebări se determină volumul de activitate al firmei (dimensiunea activității) și, în mod corespunzător, cheltuielile de factori de producție și, mai departe, profitul. Indiferent de alternativele ce se pot discuta și de varianta la care se oprește firma, cheltuielile de factori de producție sunt inevitabile.

Întotdeauna se va pune întrebarea cât costă producerea bunului sau serviciului respectiv. Această întrebare este generată pe de o parte, de caracterul limitat al resurselor, pe de altă parte, de necesitatea ca firma să contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale societății, în condițiile în care ea obține profit și, dacă se poate, un profit cât mai mare.

În contextul economiei de schimb, a existenței banilor, cheltuielile de factori de producție sunt evaluate în expresie bănească și se vor regăsi în rezultatul obținut, respectiv în prețul bunurilor și serviciilor produse. Și, cum prețul constituie unul din elementele principale prin care produsele fiecărei firme sunt cunoscute, apreciate și impuse consumatorilor, costul care stă la baza determinării mărimii prețului devine un factor fundamental al succesului sau insuccesului firmei. De el depinde, într-o mare măsură , atât dimensiunea activității întreprinderii, cât mai ales, mărimea profitului obținut de ea.

Cea mai simplă definire a costului este aceea care îl consideră ca totalitate a cheltuielilor ocazionate de producerea bunurilor și serviciilor unei firme. Mai concret, putem spune că :

costul reflectă consumul de factori de producție,

în expresie bănească, în cadrul fiecărei firme,

pentru obținerea unei anumite cantități de bunuri si servicii.

Respectiv, el reflectă in mod concret consumul factorului capital, al factorului muncă, al factorului pământ (natură) înregistrat în cadrul firmei pentru un anumit volum al producției obținute sau serviciilor prestate.

Consumul factorului capital se realizează diferit, corespunzător naturii componentelor fizice ale acestuia. Astfel, o parte din componentele fizice ale capitalului și anume clădirile, mașinile, utilajele, instalațiile, mijloacele de transport, se consumă treptat, pe măsură ce sunt utilizate în producție. Aceste elemente ale capitalului fizic formează capitalul fix, care participă la mai multe cicluri (acte) de producție, transmițându-și valoarea treptat asupra noilor produse, pe măsură ce se uzează.

Uzura capitalului fix este un fenomen normal și îl regăsim sub două forme : uzura fizică și uzura morală.

– uzura fizică constă în pierderea treptată a capacității de funcționare a capitalului fix datorită folosirii lui în procesul de producție sau datorită acțiunii distructive a factorilor naturali. Pierderea treptată a capacității de producție este însoțită de procesul transmiterii treptate a unei cote-părți din prețul de cumpărare a capitalului fix asupra noilor produse. Dacă capitalul fix stă nefolosit, uzura fizică rezultată din acțiunea factorilor naturali reprezintă o pierdere pentru întreprindere deoarece echivalentul ei bănesc (cota din preț) nu se include în costul producției și, deci, nu se recuperează .

– uzura morală a capitalului fix înseamnă deprecierea acestuia înainte de a se ajunge la limita maxima a utilizării capacității productive a lui, datorită efectului introducerii continue a progresului tehnic care duce, pe de o parte, la ieftinirea elementelor capitalului fix, iar pe de altă parte, la producția de elemente de capital fix cu parametrii tehnico-functionali mai ridicați. Acest dublu efect al progresului tehnic duce la existența a două forme de uzură morală. Prima formă constă în devalorizarea capitalului fix aflat în funcțiune, ca urmare a ieftinirii elementelor acestuia (acest fapt nu impune scoaterea din funcțiune a utilajelor mai vechi, deoarece capacitatea de producție a acestora nu este afectată, impune însă reevaluarea lor, fapt care afectează intr-o oarecare măsură veniturile firmei). A doua formă, ca urmare a apariției de mașini, utilaje și alte elemente ale capitalului fix, moderne, cu randamente superioare, are ca efect atât devalorizarea capitalului fix, cât și deprecierea capacității productive a acestuia. În această situație se impune înlocuirea elementelor capitalului fix "uzate moral" aflate în funcțiune și care nu sunt uzate fizic, cu altele noi, perfecționate. Partea neamortizată a acestor elemente ale capitalului fix care se înlocuiesc reprezintă pierderi pentru firmă. Evitarea acestor pierderi determinate de uzura morală se face prin folosirea intensivă a capitalului fix și, respectiv, prin amortizarea accelerată a acestuia.

Amortizarea este deci procesul de recuperare a prețului de cumpărare inițial al capitalului fix. Ea reprezintă acea parte (cotă) din prețul capitalului fix care se transmite prin utilizarea lui în producție, asupra bunurilor create. Amortizarea pune în evidență în cadrul costului consumul unei părți importante a factorului capital, care este capitalul fix.

Prin amortizare se include în cost consumul de capital fix și totodată se constituie în cadrul firmei sursele bănești (fondul de amortizare) necesare înlocuirii la anumite intervale de timp a capitalului fix uzat și care este scos din funcțiune.

A doua componentă a capitalului fizic este reprezentată de stocurile de materii prime, materiale, combustibil, semifabricate de care dispun întreprinderile. Aceste elemente formează capitalul circulant, care are un comportament in producție diferit de capitalul fix.

Elementele capitalului circulant sunt consumate sau sunt profund transformate în cursul unui singur ciclu de producție, fapt ce face ca prețul care s-a plătit pentru cumpărarea lor să se transmită integral asupra produselor la a căror fabricație participă. Consumându-se într-un singur ciclu de producție, capitalul circulant se regăsește integral în costul producției respective. Reluarea producției, începerea unui nou ciclu impune pentru întreprindere procurarea unei noi cantități de elemente ale capitalului circulant.

# Consumul factorului muncă se evidențiază prin intermediul salariului , respectiv al sumei de bani pe care o plătește pentru procurarea (angajarea) și funcționarea factorului respectiv.

# Consumul factorului natură (pământ) se reflectă în cost prin preț, respectiv prin suma de bani plătită de întreprindere pentru procurarea sau folosirea lui la care se adaugă cheltuielile bănești pe care le fac firmele pentru conservarea și protejarea acestui factor.

Însumând în expresie bănească consumul factorului capital, al factorului muncă și al factorului natură se obține consumul total de factori de producție pentru obținerea unei anumite cantități de bunuri și servicii. Acesta este de fapt costul producției respective.

1.2. CLASIFICAREA CHELTUIELILOR, COSTURILOR

SI VENITURILOR

1.2.1 Criterii generale de clasificare a cheltuielilor, costurilor si veniturilor

Acțiunile pragmatice initiate si desfasurate de o unitate patrimoniala in vederea realizarii obiectivelor contabilitatii de gestiune pot fi structurate in trei functii principale ale acesteia si anume:

funcția de determinare a costurilor pe produse si sectoare de activitate;

funcția de determinare a rentabilitatilor pe produse, lucrari si servicii;

functia de producere si furnizare a informatiilor necesare eleborarii, urmaririi si controlului bugetelor de venituri si cheltuieli, precum si actualozarii indicatorilor care formeaza „tabloul de bord” al managerilor unitatilor patrimoniale.

Realizarea acestor functii impune, in mod cert, utilizaea unui sistem rational si logic de criterii esentiale de clasificare a cheltuielilor, costurilor si veniturilor. De remarcat insa ca doctrina contabila abunda in tratarea criteriilor de clasificare a cheltuielilor si a costurilor si mai putin in tratarea criteriilor de clasificare a veniturilor. Potrivit definitiilor de dictionar, cheltuielile „reprezinta consumurile de mijloace economice… care se efectueaza la exploatarea, intretinerea si administrarea de la o zi la alta in vederea mentinerii activelor angajate in organizarea unei activitati economice”, iar costurile reprezinta „ansamblul cheltuielilor efectuate pentru obtinerea unui bun, executarea unei lucrari, prestarea unui serviciu”. Rezulta deci ca, pentru a putea fi agregate in costurile produselor, lucrarilor si serviciilor, cheltuielile inregistrate in contabilitatea financiara dupa natura lor trebuie regrupate in contabilitatea de gestiune dupa cu totul alte criterii esentiale si logice care sa satisfaca necesitatile acesteia din urma.

In contabilitatea de gestiune adaptata managementului modern opereaza trei clasificari general valabile, atat pentru cheltuieli, cat si pentru costuri si venituri:

Clasificarea functionala, potrivit căreia cheltuielile, veniturile si costurile unei unitati patrimoniale sunt determinate pentru o functie generala a intrprinderii cum ar fi: aprovizionare, productie, desfacere, administratie etc.;

Clasificarea structurala, potrivit careia cheltuielile, veniturile si costurile unei unitati patrimoniale sunt determinate pe fiecare subdiviziune tehnico-productiva, comerciala sau functionala a intreprinderii, ca: sectii, ateliere magazine de desfacere, servicii si birouri functionale;

Clasificarea operationala, potrivit careia cheltuielile, ventiturile si costurile unei unitati patrimoniale sunt determinate fie pentru o operatie sau faza tehnologica determinata (debitare, strunjire, montaj, finisaj etc.), fie pentru un produs finit fabricat, lucrare executata sau serviciu prestat.

Separat de aceste clasificari generale ale cheltuielilor, costurilor si veniturilor, in contabilitatea de gestiune opereaza, in functie de specificul activitatii si necesitatile de informare a decidentilor si criterii specifice de clasificare fie a cheltuielilor, fie a costurilor.

Astfel, dintre criteriile cele mai utilizate de clasificare a cheltuielilor pot fi amintite:

1. După raportul dintre cheltuielile inregistrate in contabilitatea financiara dupa natura lor economica si cheltuielile incorporate in costurile operationale se disting:

Cheltuieli integral incorporate in costuri. Sunt cheltuieli inregistrate in contabilitatea financiara dupa natura lor economica si incluse intr-o suma identica in costurile operationale. Daca avem in vedere structura cheltuielilor din contabilitatea financiara: 1)cheltuieli de exploatare, 2) cheltuieli financiare si 3) cheltuieli exceptionale, la o prima analiza cheltuielile de exploatare pot fi incluse in totalitate in categoria cheltuielilor integral incorporabile in costuri.

Cheltuieli partial incorporabile in costuri. Sunt cheltuielile inregistrate in contabilitatea financiara dupa natura lor economica, dar se includ in costuri intr-o suma diferita. Diferentele dintre valoarea acestor cheltuieli inregistrata in contabilitatea financiara si cea incorporata in costuri sunt cunoscute sub denumirea de diferente de incorporare si ele provin din:

b1. Cotele de cheltuieli constatate in avans si/sau provizioane pentru cheltuieli de repartizat pe mai multe perioade de gestiune, care se datorea za faptului ca o serie de cheltuieli cum sunt chiriile, impozitele, taxele etc. sunt inregistrate in contabilitatea financiara o singura data pe o perioada mai mare decat cea pentru care se calculeaza costurile. In acest caz, se impune ca in contabilitatea de gestiune si respectiv, sa se includa in costuri, numai cota-parte din aceste cheltuieli si provizioane inregistrate in contabilitatea financiara, care sunt aferente perioadei de calcul a costurilor.

b2. Cheltuielile de inlocuire, care se includ in costuri intr-o suma diferita de cea inregistrata in contabilitatea financiara.

Cheltuieli neancorporabile in costuri. Sunt cheltuieli inregistrate in contabilitatea financiara dupa natura lor economica dar care nu se includ in costuri. Fac parte din aceasta categorie de cheltuieli, de regula, cheltuielile exceptionalelegate de provizioane reglementate, cheltuieli care nu au un caracter obisnuit in raport cu activitatea unitatii patrimoniale.

Cheltuieli supletive sau suplimentare. Sunt cheltuieli fictive, deci neanregistrate in contabilitatea financiara dupa natura lor economica, dar se includ in costuri. Este vorba de „consumuri” care, desi nu au fost recunoscute drept cheltuieli in contabilitatea financiara, ele sunt considerate de unitatea patrimoniala drept elemente de cost. Exemplificativ, astfel de cheltuieli ar putea fi:

d1. Remunerația intreprinzatorului si a membrilor familiei sale, in intreprinderile individuale si/sau familiale, care, cel mai adesea, nu este contabilizata ca si cheltuiala in contabilitatea financiara, dar includerea sa in costuri permite sa se compare costurile obtinute de aceste intreprinderi cu cele obtinute in societatile comerciale ale caror conducatori au o remuneratie inclusa in cheltuielile contabilitatii financiare.

d2. Remuneratia capitalurilor proprii, care, desi nu figureaza in cheltuielile de exploatare ale contabiliatii financiare unele legisatii cum este Planul contabil general francez din 1982 admit ca poate constitui o cheltuiala de exploatare si prin urmare poate fi evaluata si inclus in costuri la nivelul ratei medii a dobanzilor capitalurilor imprumutate.

Potrivit acestei clasificari, rezumativ, raportul dintre cheltuielile inregistrate in contabilitatea financiara si cheltuielile incluse in costuri poate fi redat schematic potrivit figurii de mai jos.

1.2.2 CLASIFICAREA CHELTUIELILOR DE PRODUCȚIE

După structura lor cheltuielile de producție pot fi :

a) simple (monoelementare) – formate dintr-un singur element de cheltuieli

Ex . : consum de materiale, salarii, amortizare;

b) complexe ( polielementare) – formate din mai multe elemente de cheltuieli simple

Ex . : reparațiile mijloacelor fixe (includ materii prime, materiale consumabile, salarii).

O abordare sistematică a cheltuielilor legate de o activitate cu caracter productiv sau de alte activități economice ne oferă posibilitatea să distingem:

a) costuri individuale – specifice unei anumite unități economice (cu particularitățile sale privind gradul de înzestrare tehnică, de calificare a forței de muncă, de amplasament și de realitatea anumitor relații pe axa : furnizori – beneficiari – clienți și pe circuitul bani – marfă – bani).

b) costuri sociale – alte cheltuieli pe care le face societatea (economia națională, spre exemplu) cu protecția mediului, cu crearea și întreținerea infrastructurii utilităților de tot felul, cu pregătirea forței de muncă, e.t.c. .

În funcție de momentul efectuării și al includerii cheltuielilor în costul unei producții sau activități se pot distinge :

a) costuri curente – care cuprind cheltuielile efectuate și incluse în luna, trimestrul sau anul respectiv.

b) costuri anticipate – care cuprind cheltuieli efectuate în perioada curentă dar care afectează costurile activității sau producției viitoare (chirii plătite cu anticipație, abonamente, impozite și taxe e.t.c.); acestea se includ in costuri pe măsura ajungerii lor la scadență.

c) costuri preliminate (rezerve) – care cuprind cheltuieli ce urmează a fi făcute în viitor, dar privesc activitatea curentă.

În funcție de profilul activității și ponderea acesteia in volumul total al cifrei de afaceri se disting :

a) costuri aferente activității de bază

b) costuri aferente activității auxiliare

Din punctul de vedere al eficienței cheltuielilor asupra producției sau activității, se disting :

a) cheltuieli sau costuri productive

b) cheltuieli sau costuri neproductive (rebuturi, locații, penalizări, diferite pierderi, e.t.c.)

După modul de identificare pe produse sau activități, costurile pot fi împărțite in :

a) costuri directe (materii prime si materiale consumate pentru un produs sau lucrare, manoperă și alte cheltuieli)

b) costuri indirecte (reparații utilaje, amortizări, cheltuieli generale ale secțiilor de fabricație și regia generală a unității economice, care se repartizează în costul produselor sau lucrărilor cu ajutorul unor procedee convenționale)

După sfera economică de activitate pot exista :

a) costuri de producție sau de fabricație

b) costuri de desfacere (de vânzare a mărfurilor)

Conținutul costurilor de producție poate fi abordat pe elemente primare de cheltuieli sau pe articole de calculație.

Ordonarea cheltuielilor pe elemente primare ia în considerare natura economică omogenă a cheltuielilor respective. Ca atare, o schemă standard a acestor cheltuieli în industrie ar fi următoarea :

– materii prime si materiale (deșeurile se scad)

– materiale auxiliare

– combustibil, energie, apă tehnologică

– amortizarea capitalului fix (în funcție de reglementări, amortizarea poate fi suportată și din venituri)

– salarii

– adiționale la salarii (impozite, cote CAS, e.t.c.)

– alte cheltuieli bănești

În abordarea pe "articole de calculație" se ține seama atât de caracterul "direct" sau "indirect" al cheltuielilor respective, cât și de locul de producție care le-a generat. Într-o astfel de abordare unele categorii de cheltuieli au un caracter eterogen și complex, mai ales cele ce se încadrează în cheltuielile de regie (atât regia secțiilor de fabricație, cât și regia generală a întreprinderii).

În cheltuielile cu caracter "direct" se cuprind acelea care se regăsesc ca atare, în mod nemijlocit, pe produs, iar cele cu caracter "indirect" – cele repartizate pe produse cu ajutorul unor procedee convenționale care se mai numesc și "chei de repartiție" .

Abordarea cheltuielilor pe baza articolelor de calculație poate prezenta următoarea schemă standard (în industrie) :

– materii prime și materiale directe

– materiale auxiliare directe

– combustibil, energie, apă tehnologică directe

– salarii directe

– adiționale la salarii directe

––––––––––––––––––––––––––––––––

Total cheltuieli directe :

– cheltuieli cu întreținerea și funcționarea utilajelor

– regia generală a secțiilor de fabricație

– regia generală a întreprinderilor

– cheltuieli cu depozitarea și vânzarea mărfurilor

––––––––––––––––––––––––––––––––

Total cheltuieli indirecte :

––––––––––––––––––––––––––––––––

Total cost complet (comercial) – cheltuieli directe si indirecte

Conținutul costurilor poate fi distins și prin cele trei mari categorii de costuri ale unei unități economice de producție :

– costul de secție

– costul de întreprindere

– costul complet comercial

Costurile de secție includ toate cheltuielile directe precum și regiile secțiilor de fabricație (cheltuielile generale ale secției).

Costul de întreprindere cuprinde totalitatea costurilor secțiilor de fabricație și atelierelor precum și cheltuielile generale ale întreprinderii (regia întreprinderii).

Costul complet comercial este format din costul întreprinderii plus cheltuielile cu desfacerea mărfurilor.

Pentru analize economice managerii operează, în economia de piață, cu toate aceste categorii de costuri, dar mai ales cu ultima, respectiv costul complet comercial.

După importanța și legătura lor cu procesul tehnologic putem avea :

a) cheltuieli de bază (tehnologice), legate nemijlocit de desfășurarea procesului tehnologic și fără de care acesta nu poate avea loc (consumul de materii prime,

salariile lucrătorilor din secțiile de producție, energia electrică si combustibilul pentru scopuri tehnologice)

b) cheltuieli suplimentare (de regie), care nu sunt legate nemijlocit de desfășurarea procesului tehnologic, fiind ocazionate de conducerea și organizarea producției și a activității unității (salariile personalului TESA din secții și din compartimentul administrativ inclusiv adiționalele la aceste salarii, încălzitul, iluminatul, cheltuielile de birou)

Costurile de producție mai sunt împărțite în două mari categorii :

a) costuri convențional variabile

b) costuri convențional fixe (constante)

Această diviziune de cheltuieli este pusă în relații nemijlocite cu volumul producției sau al activității. Se înțelege că toate cheltuielile cu caracter variabil cresc sau descresc în funcție de evoluția producției sau a volumului de activitate, în timp ce cheltuielile cu caracter convențional fix (constant) se consumă aproape indiferent de volumul producției. Un exemplu clasic în acest domeniu îl reprezintă cheltuielile cu amortizarea care se fac indiferent dacă echipamentele industriale și clădirile participă sau nu la producție. Odată acestea intrate în funcțiune, amortizarea "curge" atâta vreme cât mijlocul fix este proprietatea agentului economic respectiv.

Se observă că, în general cheltuielile de bază sunt variabile iar cheltuielile suplimentare sunt constante.

Toată gama de cheltuieli care intră atât în categoria cheltuielilor directe, cât și a celor indirecte mai poate fi împărțită în costuri cu "munca trecută" și pentru "munca vie"; această clasificare servește calculării contribuției în procesul de creare a venitului național, a taxei pe valoare adăugată, a produsului național brut și a produsului intern brut, indicatori economici de mare importanță la nivel macroeconomic.

a) cheltuielile cu munca trecută (cheltuieli materiale) reflectă rezultatul unei munci trecute, care se concretizează în materii prime, materiale de bază, materiale auxiliare, produse și semifabricate obținute prin cooperare, combustibili, energie și apă procurate din afara unității, amortizarea capitalului fix și alte cheltuieli pentru lucrări și servicii executate de terți pentru nevoile de producție ale unității economice.

b) cheltuielile cu munca vie cuprind salariile și adiționalele acestora, dobânzile bancare indemnizațiile pentru deplasări, detașări, transferări ale salariaților, impozitul pe clădiri, primele de asigurare, taxele de salubritate, taxele de verificare și marcare a aparatelor de măsură  și cântărit, contribuția si taxele pentru camera de comerț, taxele de circulație și parcaj, expertizele tehnice și contabile, premiile ce eventual nu se introduc în fondul de salarii, cheltuielile cu paza efectuate de alți terți, e.t.c. .

Conținutul costurilor într-o societate comercială mai poate fi sistematizat și după felul activității care ocazionează cheltuielile. Este frecventă o astfel de abordare in trei mari diviziuni de costuri:

a) cheltuieli ale producției de bază

b) cheltuieli ale producției auxiliare

c) cheltuieli cu desfacerea produselor (mărfurilor)

Activitatea de bază este cea care dă ponderea hotărâtoare în cifra de afaceri a unității economice și care a fost înscrisă ca atare în registrul comerțului.

Activitățile auxiliare sunt de natură adiacentă și au un rol mai puțin însemnat în cifra de afaceri și în obținerea masei profitului.

Cheltuielile cu desfacerea sau vânzarea producției sunt cele legate de depozitarea, condiția de franco, reclamă, e.t.c. .

În economia de piață o mare extindere cunoaște rețeaua de magazine de desfacere proprii ale producătorilor de mărfuri. În aceste cazuri, cheltuielile de circulație ale acestor magazine nu trebuie introduse în costurile activității de bază ci trebuie organizate evidențe separate, cheltuielile de circulație urmând a fi recuperate din cotele de adaos comercial care, de regulă, acoperă nivelul cheltuielilor de circulație plus un anumit profit.

1.3 METODE DE CALCUL ȘI EVIDENȚĂ

Evidența analitică a cheltuielilor de producție este, în multe cazuri, cheia succesului, într-o bună activitate managerială; însăși supraviețuirea pe piață depinde de cunoașterea nivelului critic al rentabilității care rezultă din calculațiile de costuri.

Calculațiile de costuri pot fi normate (antecalculate) și efective (pentru produse și activități finalizate). Calculațiile de costuri normate sau planificate trebuie să pornească de la norme de muncă și de consum stabilite apriori pe motivații tehnice și tehnologice sau motivații statistico-experimentale. Motivațiile tehnologice se găsesc, de obicei, în proiectele tehnice sau în documentațiile care stau la baza asimilării producției și au la bază criterii științifice. Motivațiile statistico – experimentale iau în considerare normele realizate în trecut, conform informațiilor oferite de datele statistice și contabile, care pot fi amendate în sensul îmbunătățirii acestora, respectiv al mobilizării efortului propriu pentru reducerea cheltuielilor de producție.

Metodele de calcul și evidență a costurilor pot fi divizate în două mari categorii :

– metode clasice de contabilitate de gestiune si calculație a costurilor

– metode cu caracter normativ, evoluate ;

În categoria metodelor clasice de calculație a costurilor se încadrează acele metode care urmăresc calcului costului efectiv, cum sunt:

a) metoda globală – pentru producția individuală

b) metoda pe faze – pentru producția de masă

c) metoda pe comenzi – pentru producția de serie

d) metoda coeficienților de echivalenta si procedeele de repartizare a costurilor indirecte.

e) metoda pe locuri (sectoare ) de cheltuieli sau centre de responsabilitate

1.3.1 Caracterizarea generala a metodelor clasice de contabilitate de gestiune si calculație a costurilor

Costul efectiv calculat cu ajutorul acestor metode clasice, după ce procesul de fabricație a avut loc, este considerat cost real.

Cu toate acestea, analiza atenta a structurii elementelor de cost efectiv determina constatarea ca o seama de elemente sunt stabilite prin calcule delimitative sau preliminari, determinând costuri calculate si nu costuri efective.

Concluzia: nici una dintre metodele de calculare a costului efectiv nu reuseste sa prezinte un cost real deoarece in structura costului intra atât elemente efective cat si elemente prezumate.

Convenția de „cost istoric” care operează in stabilirea acestui cost este semnificativa in raport cu momentul obținerii datelor.

Costul efectiv este rezultanta calculatei pe feluri de costuri, pe locuri generatoare de costuri si in final pe purtători de costuri.

A. METODA GLOBALĂ

Aceasta metoda se utilizează in producția de baza daca aceasta are drept obiect al fabricației un singur produs cum ar fi: centralele hidrotehnice, fabrici de cărămizi, furnale, e.t.c. .tot aceasta metoda se mai folosește si pentru calculul costurilor producției atelierelor auxiliare cu producție omogena.

Toate cheltuielile de producție se identifica nemijlocit pe produsul care le-a ocazionat. Pentru producția la care se refera, planificarea costului se asigura printr-o singura calculație de plan pe produs. Calculația de plan pe produs se elaborează pe nomenclatura completa a articolelor de calculație pana la nivelul costului pe secție daca produsul provine de la un atelier auxiliar se consuma in interior, si pana la nivelul costului de uzina daca produsul provine din secțiile de baza.

Costurile de natura cheltuielilor comune de secție si a cheltuielilor generale se determina potrivit structurii lor după criteriul sectoarelor de cheltuieli cu ajutorul unor planuri distincte. Cotele ce revin pe unitatea de produși care se vor înscrie in calculațiile de plan pe produs se determina prin procedeul diviziunii simple. Costul unitar se obține prin însemnarea cheltuielilor determinate pe fiecare articol de calculație in parte. In contabilitate costul de producție se urmareste si se înregistrează numai pe articole de calculație la nivelul intregei producții fabricate in perioada de gestiune data. Astfel, principalele costuri de fabricație directe se înregistrează sintetic „Cheltuielile activitatii de baza” si in contul „Cheltuielile activitatii auxiliare”. Cheltuielile comune de secție si cele generale ale întreprinderii se înregistrează in conturile deschise in acest scop care la sfarsitul perioadei se vizează in contul „Cheltuielile activitatii de baza”, fara a se efectua o operație de repartizare.

Costul unitar efectiv se determina apoi prin diviziunea simpla raportând totalul cheltuielilor de producție la producția obținuta.

B. METODA PE FAZE

Aceasta metoda se utilizează in special in întreprinderile cu producție de masa. Producția de masa se caracterizează prin fabricarea unor cantitati mari de produse care au stabilitate in ceea ce privește nomenclatura si care se obțin in cadrul unor etape succesive de prelucrare a unui sau mai multor materiale.

Bazându-se pe conceptul costului integral metoda implica desfasurarea lucrărilor privind determinarea acestuia potrivit schemei de principiu metodelor de tip absorbant si anume:

Calculul cheltuielilor directe pe faze si a cheltuielilor indirecte pe sectoare de cheltuieli

Repartizarea cheltuielilor indirecte delimitate pe sectoare asupra fazelor

Determinarea costului unitar al semifabricatelor si produselor

Aplicarea metodei pe faze presupune găsirea unor soluții de rezolvare pentru o serie de probleme importante si anume:

Stabilirea fazelor de calculație a costului

Reflectarea costului semifabricatelor interne pe faze de calculație

Repartizarea cheltuielilor de producție intre doua sau mai multe produse obținute din aceeași faza.

A. Fazele de calculatie se stabilesc prin sectionarea procesului tehnologic in punctele cheie. Acestea constituie o problema foarte importanta pentru ca de aceasta sectionare a procesului tehnologic depinde:

-justa delimitare a cheltuielilor pe purtator

-evaluarea corecta a productiei neterminate

-sectorizarea pierderilor tehnologice si altor pierderi de substante pe faze

Numarul optim al fazelor de calculatie se stabileste fie prin comparatie cu intreprinderi din acelasi obiect de activitate si care utilizeaza acelasi proces tehnologic, fie calea observatiei directe tinand seama de urmatoarele principii:

drept baza pentru stabilirea fazelor de calculatie se iau fazele tehnologice care au in majoritatea situatiilor un caracter succesiv. Exista insa si faze care au caracter independent. Conditia esentiala este ca la sfarsitul acestor faze productia obtinuta sa poata fi masurata, cantarita, etc.

costul fiecarui produs trebuie determinat printr-un numar redus de faze de calculatie spre a nu da nastere la lucrari de centralizare voluminoase.

in interiorul sectiilor, liniile tehnologice sau instalatiile complexe pot constitui faze de calculatie daca fiecare dintre ele au ca obiect productia de semifabricate sau produse, care se deosebesc de celelalte prin: destinatie, stare de agregare, proprietati calitative, etc.

in cadrul diferitelor instalatii de fabricatie punctele unde intervin intreruperi ale procesului de productie insolite de masurarea cantitativa si depozitarea productiei pot fi utilizate drept puncte de delimitare intre fazele de calculatie.

In conditiile in care o parte din fazele tehnologice dintro sectie se desfasoara in aparatura montata in aer liber, iar celelalte faze au loc cu aparatura situata intr-o cladire este recomandat sa se constituie pe baza lor faze de calcul distincte.

Se impune crearea unor faze tehnologice in urma carora rezulta un semifabricat ce se foloseste in continuare in stadii diferite ale procesului de fabricatie.

Este necesar sa se creeze faze de calculatie distincte acolo unde are loc finisarea productiei dau se purifica unele semifabricate sau produse secundare obtinute in acelasi imp cu produsul principal.

In cadrul metodei pe faze de calculatie stabilite se identifica nu numai cheltuielile considerate in genere directe ci si alte cheltuieli cum ar fi: consumul de combustibil tehnologic, uzura SDV-urilor. Celelalte cheltuieli ce nu se pot identifica pe faza de calcul se repartizeaza asupra acestora prin procedeul suplimentarii.

B. Reflectarea costului semifabricatelor interne pe faze de calculatie.

Modelul sintetic general al calculatiei costului pe unitatea de produsare la baza urmatoarea relatie:

Ctu = Chd + Chi unde:

Ctu = cost total unitar

Chd = cheltuieli directe

Chi = cheltuieli indirecte

Lucrările de calculatie trebuie astfel organizate astfel incat sa fie reflectate in structura costului unitar toate cheltuielile de productie independenta laor fata de stadiile de prelucrare, aceasta putand avea loc in 2 variamte si anume:

varianta cu semifabricate

varianta fara semifabricate

În varianta cu semifabricate are loc translocarea cheltuielilor de la o fază la alta.

În varianta fără semifabricate, costul efectiv se obține prin totalizarea cheltuielilor tuturor fazelor de producție.

Metoda se aseamănă cu cea globală, axându-se însă pe faze tehnologice. Se aplică cu succes în ramurile industriale cu producții de masă, dar are dezavantajul unei operativități mai mici .

C. Repartizarea cheltuielilor de productie intre doua sau mai multe produse obtinute simultan din aceeasi faza. Pentru a putea separa din total cheltuielile care revin fiecarui produs si a calcula astfel costul sau se folosesc urmatoarele procedee:

-procedeul cantitativ

-procedeul indicilor de echivalenta

-procedeul valorii produselor secundare,etc.

C . METODA PE COMENZI

Inregistrare

document stabilire

abateri

Aceasta metoda se aplica in întreprinderile cu producție individuala, precum si in cele cu producție de serie. Purtătorul de cheltuieli folosit obligatoriu in planificare este produsul, iar cel utilizat pentru urmărirea si înregistrarea cheltuielilor de producție este comanda. Obiectul comenzii este diferit după cum este vorba de:

producție individuala care se organizează de regula in varianta fara semifabricate

producție de serie, care se organizează atât in varianta cu semifabricate cat si in cea fara semifabricate.

Astfel in cazul producției fara semifabricate comanda are ca obiect un lot de produse, in calculație nefacandu-se nici o separare a cheltuielilor pe seama partilor sau reperelor componente. Modelul sintetic privind calculul costului unei comenzi, este următorul:

Ctu =

Ctu = cost unitar

Chd = cheltuieli directe

Chi = cheltuieli indirecte

i = articole de calculație direct

j = numărul articolelor de calculație care se refera la cheltuielile indirecte (cheltuieli comune ale secțiilor, cele generale de administrație)

In cazul unui lot de produse modelul este:

Ctu =

Q = numărul de produse din lotul respectiv

In cazul producției de serie organizata in varianta cu semifabricate, unde produsele finite sunt rezultatul îmbinării mecanice a unor piese sau subansamble parțial independente care se produc in întreprindere sau se cumpăra din afara se prelucrează si apoi se asamblează, costul se determina astfel:

Ctu =

De regula comenzile primite de la clienți se lansează ca atare in fabricație după insusirea si precizarea detaliilor tehnice de execuție numai in cazul producției individuale. Pentru produsele fabricate in serie, comenzile lansate se formează prin centralizarea solicitărilor primite de la clienți pentru exemplare identice.

Costul efectiv al comenzilor se stabilește la sfarsitul perioadei de gestiune in care acestea s-au terminat. Daca produsele făcând parte dintr-o comanda se predau parțial la magazie înainte de terminarea comenzii, respectivele produse vor fi înregistrate la costul prestabilit. Diferentele care apar intre costul efectiv si cel prestabilit se vor reflecta in costul ultimului lot de produse.

În utilizarea, metodei pe comenzi trebuie avut în vedere ca procedeele de repartiție a cheltuielilor indirecte să nu fie schimbate de la costuri normate antecalculate la costuri efective, întrucât schimbarea cheilor de repartiție denaturează nivelul real al costurilor pe produs.

=== CAPI2 ===

CAPITOLUL II : PREZENTAREA UNITĂȚII DE

REFERINȚĂ SUB ASPECT

ORGANIZATORIC ȘI STRUCTURAL

2.1 MODUL DE CONSTITUIRE

Uzina Aglomerare – Furnale a fost pusa in funcțiune in anul 1968, produce aglomerat autofondant din minereuri de fier si fonta de afânare pentru otelarie.

Uzina este organizata in trei sectoare (cinci secții) care au următoarele destinații principale:

Descărcarea, depozitarea si pregătirea materiilor prime

Aglomerarea minereurilor de fier

Elaborarea fontei

2.1.1 Sector pregătire materii prime (Secția pregătire materii prime)

Descărcarea vagoanelor de minereu si alte materiale se realizează cu doua culbutoare rotative, iar a barjelor cu macarale cu greifar.

Transportul materiilor prime de la culbutoare si de la portul mineralier in stivele din depozit, se efectuează cu benzi transportoare de mare capacitate, organizate in doua magistrale de benzi pentru culbutoare si respectiv sase fire de benzi pentru port de 6-7 km lungime fiecare.

Transportul materiilor prime intre punctele de descărcare, depozitare, stația de pregătire si consumatori se face integral cu 366 transportoare cu banda organizate in fluxuri ce însumează 76 km. Acționarea si urmărirea funcționarii fluxurilor se face prin comanda centralizata de la trei dispecerate.

Depozitul de materii prime cuprinde stive de minereuri, pelete, cocs, cărbuni pentru furnale si la care se adaugă stive pentru minereul omogenizat destinat fabricilor de aglomerare. Stivele din depozit au o capacitate de peste 5.000.000 tone.

Depozitarea si preluarea materiilor prime in si din stive se face cu mașini de stivuit si de scos prevăzute cu roata cu cupe, de mare capacitate.

Pregătirea materiilor prime se realizează prin sortare, concasare si omogenizare.

Stația de concasare-sortare pentru minereuri brute este prevăzuta cu linii de sortare primara, trei concasoare giratorii si linii de sortare finala.

2.1.2 Sector aglomerare (Secțiile aglomerare 1 si aglomerare 2-3)

Minereurile mărunte, fracția 0-10 mm., in prealabil omogenizate, sunt supuse procesului de sinterizare prin care acestea sunt transformate in bulgari poroși, rezistenți, cu o buna reductibilitate si permeabilitate la acțiunea fluxului de gaze din furnal.

Sectorul aglomerare este organizat in doua secții si cuprinde trei fabrici cu șapte mașini de aglomerare:

Fabrica de aglomerare nr.1 cu o capacitate de 5.000.000 tone/an are patru mașini, cu o suprafața de 156 metri patrati fiecare. Prima mașina a fost pusa in funcțiune in anul 1968, odată cu furnalul nr.1 iar celelalte trei in perioada anilor 1969-1972, in paralel cu furnalele 2 si 3.

Fabrica de aglomerare nr.2 (din cadrul Secției aglomerare 2-3, in prezent in conservare din cauza reducerii activitatii in cadrul Sidex SA), cu o capacitate de 3.150.000 tone/an este alcătuita din doua mașini, fiecare având o suprafața de 180 metri patrati. A fost pusa in funcțiune in anul 1978, odată cu furnalul nr.5.

Fabrica de aglomerare nr.3 (din cadrul Secției aglomerare 2-3), cu o capacitate de 4.500.000 tone/an are o mașina de 500 metri patrati. A fost pusa in funcțiune in anul 1981, odată cu furnalul nr.6. In prezent aceasta a fost reparata capital deservind furnalul nr.5, furnalul nr.6 fiind in conservare.

2.1.3 Sector furnale (secțiile furnale 1-4 si furnale 5-6)

Sectorul furnale cuprinde sase furnale, patru furnale având capacitatea de 1.700 mc., furnalul nr.5 cu o capacitate de 2700 mc. si furnalul nr.6 cu o capacitate de 3.500 mc.

Agregatele si echipamentele aferente sunt realizate la nivelul tehnic al etapei respective din perioada anilor 1965-1980.

Pe parcursul anilor au fost introduse o serie de modernizări si imbunatatiri tehnologice si anume:

Mărirea numărului de guri de vânt cu patru bucati la furnalele 1-4;

Introducerea aparatului de încărcare bicameral la furnalele 2-4;

Modernizarea cauperelor clasice de la furnalele 2-3 cu arzătoare ceramice;

Modernizarea electrofiltrelor de desprăfuire;

Conducerea procesului de aglomerare la mașina nr.4, 5 si 6 cu ajutorul calculatorului;

Introducerea tehnicii de calcul la toate furnalele;

Injectarea prafului de cărbune la furnalele nr.3, 4 si 5;

Modernizarea furnalului nr.2 (in curs).

Materiile prime utilizate in incarcatura furnalului sunt dozate automat in estacadele buncarelor cu ciururi si pâlnii cântar. Transportul materialelor din buncare in pâlniile cântar se realizează cu benzi transportoare.

Incarcatura feroasa si cu cocsul se introduc in furnal in porții succesive si egale după o rețeta prestabilita cu ajutorul aparatului de încărcare.

Operațiile de încărcare sunt mecanizate iar programarea si acționarea sunt automatizate si urmărite din camerele de comanda cu ajutorul calculatorului.

Desprăfuirea fiecărei estacade se realizează cu electrofiltrul.

2.1.4 Tendințe si perspective

De-a lungul celor peste trei decenii de exploatare, furnalele au produs peste 125 milioane tone fonta. Nivelul maxim de 6.567.000 tone a fost atins in anul 1989, an când s-a funcționat cu toate furnalele si au fost asigurate condițiile tehnico-materiale de desfasurare normala a procesului de producție. Furnalele 1-5 si-au atins parametrii proiectați, realizând indici intensivi de 1.75-2.0 to/mc/zi/efectiv.

La capacitatile menținute in funcțiune se vor realiza in continuare modernizări si retehnologizari in scopul creșterii eficientei, prin reducerea consumurilor de combustibil si energie, a creșterii calitatii aglomeratului si a fontei. Se va trece la automatizarea complexa si conducerea prin calculator a procesului de fabricare a aglomeratului si a fontei, cat si a creșterii protecției mediului si a imbunatatirii condițiilor de munca.

2.2. STRUCTURA DE PRODUCȚIE

În capacitățile de producție ale Uzinei Aglomerare – Furnale se realizează următoarea structură de producție:

– aglomerat autofondant

– fonta de afânare pentru oțelarii

– zgura granulata produsa la furnalele 1, 3 si 5 (ca produs secundar rezidual vândut in afara Sidex ca produs finit)

bolțari de zidărie, dale beton, beton (la scara mica in cadrul secției furnale 5-6,atelier Fabrica de cărămida, intr-o fabrica de betoane rămasa in urma construirii furnalului nr.6)

praf cărbune insuflat ,folosit ca materie prima la furnale, obținut in instalația de măcinare si insuflare a cărbunelui in furnal realizata in anul 1996.

2.3 COMPETITIVITATEA PRODUSELOR

Produsele realizate in cadrul secțiilor de aglomerare si furnale sunt competitive ca performanță și preț cu cele realizate în capacități similare în țară si in străinătate și răspund cerințelor cerute de secțiile de otelarie pentru realizarea de oteluri cu un nivel calitativ ridicat.

Având o cooperare îndelungată cu firme din Franța, Japonia și Germania, tari cu experiența bogata in realizarea de produse metalurgice, societatea dispune de informații privind cerințele de ordin calitativ, pentru produse similare, pe plan mondial.

Tehnologiile folosite și performanțele produselor se înscriu în prevederile impuse de comunitatea europeană privind gradul de securitate al produselor, norme specifice privind protecția mediului.

2.4 GRADUL DE INTEGRARE ÎN FABRICAȚIE

Având in vedere ca uzina aglomerare – furnale face parte din fluxul integrat al Combinatului Siderurgic Sidex SA, produsele realizate in cadrul acesteia fiind realizate preluând cocsul metalurgic si alte produse secundare realizate in cadrul uzinei cocso-chimice împreuna cu minereurile, care, prin procesare formează aglomeratul fabricat in cadrul secțiilor de aglomerare, iar aglomeratul este consumat in totalitate in cadrul secțiilor furnale, care au ca produs finit fonta, ce devine apoi semifabricat pentru oțelarii si fiind consumata in stare lichida total, neaparand fenomenul de stocaj, putem spune ca gradul de integrare in fabricație al produselor este maxim.

2.5 ASIGURAREA PRINCIPALELOR MATERII PRIME,

MATERIALE ȘI UTILITĂȚI

Minereurile de fier in majoritate sunt transportate de la mari distante cu nave maritime, aproape de pe toate continentele (Australia, India, Brazilia, Venezuela, S.U.A.), pana in portul Constanta de unde sunt aduse pe canalul Dunăre – Marea Neagra cu barje si cu vagoane de cale ferata.

Minereurile si peletele din Ucraina si Federația Rusa, sunt transportate cu vagoane pe linia de cale ferata larga. Minereurile feroase din tara (Târnăveni, M-ții Poiana Rusca etc.) sunt transportate tot pe calea ferata.

Calcarul este asigurat din tara, de regula din carierele Dobrogea (Mahmudia), de unde este transportat pe Dunăre cu barje.

Materialele directe de tipul betoanelor refractare speciale folosite la construirea rinelor de scurgere a fontei si zgurii (beton superaluminos, beton kerkast, beton kermix, beton kergum, masa kerkast) se aprovizionează din Franta.

Piesele de schimb sunt realizate o parte in cadrul secției U.P.S.R.S. (in Sidex) iar o parte in cadrul întreprinderii Faur SA Iași si la diverse alte societati din tara.

Materialele, aparatura de măsura si control, termocuple simple si cu platina sunt aprovizionate de la diverse societati din tara si străinătate, criteriu in alegerea ofertei fiind raportul calitate-preț optim.

Energia electrica este primita prin sistemul național de electrificare al CONEL si Societatii de Distribuție Electrica, care isi are o subunitate pe platforma centralei siderurgice.

Energia termica la fel ca si fluidele energetice (apa potabila, apa industriala, azot, oxigen, gaz metan – livrat de către Romgaz-, gaz furnal, aer comprimat etc.) necesare desfasurarii activitatii este asigurata de către Uzina de producere si distribuție a energiei (uzina nr.6 din cadrul Sidex SA Galati).

2.6 STAREA TEHNICĂ A MIJLOACELOR FIXE

Clădirile din dotare au o vechime medie de cca. 25 de ani, sunt bine întreținute, la cele mai vechi s-au executat lucrări de reparații capitale, în prezent sunt necesare doar unele lucrări curente de întreținere .

Instalațiile electrice de distribuție interioară (de forță și iluminat) și instalațiile termice de distribuție a agentului termic pentru procesul tehnologic și încălzire sunt în stare bună de funcționare, necesitând numai lucrări de întreținere curentă.

In prezent a fost încheiata reparația capitala la Fabrica de aglomerare 3 (mașina de aglomerare 7), se afla in curs de finalizare reparația capitala Mașina de aglomerare nr.3, se afla in reparație curenta Furnalul nr.4 (înlocuirea zidăriei si a blocurilor carbonice), se afla in reparație capitala Furnalul nr.2, urmând, potrivit planului de retehnologizare, intrarea in reparații a Furnalului nr.3.

2.7 GRADUL DE CALIFICARE A FORȚEI DE

MUNCĂ UTILIZATE

Forța de muncă utilizată structurată pe sex, raport muncitori – personal TESA și pregătire profesională se prezintă astfel :

Din totalul de 2243 muncitori, 86.2 % reprezintă forța de muncă calificată în domeniul prelucrării minereurilor feroase (aceștia fiind pregatiti special in cadrul solii profesionale si a liceului ce se afla in subordinea acestuia), activitatea mecano – energetică și transport.

2.8 MODUL DE ORGANIZARE ȘI TIPUL DE MANAGEMENT PRACTICAT

Prin managementul practicat , societatea își propune strategia de atingere a unor niveluri cantitative, de calitate și eficiență superioare celor realizate in perioadele precedente, la toate produsele din fabricație. Sunt proiectate acțiuni de viitor pe programele de fabricație a produselor, calendarul cu termene, bugetul de venituri și cheltuieli.

La termenele stabilite prin programe se fac analize tehnice, economice și financiare și se iau măsurile care se impun pentru perioada respectivă.

Uzina este condusa de directorul de uzina si contabilul sef de uzina.

Conducerea executivă este asigurată de :

– inginerul sef de uzina tehnolog

– inginerul sef de uzina mecano-energetic

Pesonalul TESA este constituit din conducere , șefii de secție, contabilii sefi de sectie, șefii de servicii, de compartimente și lucrătorii de specialitate pe probleme.

2.9 ORGANIZAREA ÎNTREPRINDERII

A. Compartimente funcționale

1. Birou normare, salarizare, personal, învățământ

subordonat directorului de uzina

Răspunde de stabilirea și asigurarea necesarului de personal pe meserii , funcții și specialități corespunzătoare procesului de producție și investiții.

Atribuții :

a) recrutarea, încadrarea și promovarea personalului

b) salarizare

c) învățământ

2. Responsabil protecția muncii

subordonat directorului de uzina

Acesta controlează toate secțiile și sectoarele productive pentru respectarea NTS și PSI ia măsuri legale în momentul în care constată încălcarea lor. Face informări în urma controalelor efectuate directorului de uzina prin care expune cele constatate și măsurile ce trebuie luate pentru corectarea deficiențelor.

Atribuții :

– controlează în toate locurile de muncă aplicarea cu strictețe a normelor privind protecția muncii;

– asigură măsurile necesare pentru prevenirea accidentelor de muncă și ale îmbolnăvirilor profesionale; participă la recepția atelierelor și secțiilor nou înființate, privind modul cum au fost asigurate măsurile de protecția muncii și urmărește obținerea autorizației de funcționare;

– întocmește cu celelalte compartimente din cadrul societății proiectul planului de măsuri și propuneri privind fondurile necesare pentru protecția muncii, urmărește și răspunde de realizarea măsurilor prevăzute, precum și a eficienței lucrărilor efectuate;

– organizează și participă la verificarea cunoștințelor de protecția muncii;

– analizează evoluția și cauzele accidentelor de muncă și ale îmbolnăvirilor profesionale, întocmește materialele necesare pentru analiza activității de protecția muncii de către consiliul de administrație, întocmește pentru activitatea proprie planurile de muncă și graficele de control anuale, trimestriale și lunare;

– avizează instrucțiunile proprii de protecția muncii elaborate de compartimentul respectiv din cadrul societății și face propuneri pentru modificarea sau completarea normelor departamentale de protecția muncii ca urmare a introducerii unor noi procese tehnologice, instalații, utilaje sau produse noi;

– informează operativ conducerea societății asupra accidentelor de muncă colective, mortale și cu invaliditate produse în cadrul societății;

– participă la cercetarea cauzelor accidentelor mortale și colective produse în unitate și răspunde de realizarea măsurilor stabilite cu ocazia cercetării accidentelor de muncă;

– sesizează conducerea societății asupra necesității sistării activității la locurile de muncă ce prezintă pericolul iminent de producere a unor accidente;

– stabilește împreună cu compartimentele interesate locurile de muncă pentru care potrivit legii se acordă sporuri de toxicitate și program redus de muncă și verifică modul de acordare a drepturilor cuvenite;

– ia măsuri pentru cunoașterea și aplicarea strictă a dispozițiilor decretului 400 / 1981 , pentru întărirea ordinii și disciplinei, prevenirea oricărei avarii, explozii, incendii sau alte accidente tehnice;

– verifică dacă au fost luate toate măsurile pentru prevenirea sustragerilor, incendiilor, exploziilor, distrugerilor sau degradărilor în spațiile aferente, asigură paza sau, după caz, încuierea și sigilarea intrărilor în aceste spații în perioada în care nu se desfășoară activitate;

– controlează și urmărește luarea măsurilor pentru protecția muncii, dotarea locurilor de muncă cu mijloace de protecție a instalațiilor și cu aparatură și materiale necesare în acest scop;

– controlează și urmărește asigurarea personalului muncitor cu echipament de protecție și de lucru specific locurilor de muncă cu grad ridicat de pericol în vederea prevenirii accidentelor, exploziilor și incendiilor.

4. Compartimentul secretariat, PSI, documente secrete

subordonat directorului de uzina

Compartimentul răspunde de circulația corespondenței, păstrarea documentelor secrete și organizarea arhivei, buna desfășurare a activității de dactilografiere și multiplicare a lucrărilor.

Atribuții:

– secretariat

– păstrarea documentelor

5. Serviciul programare, dezvoltare, urmărirea producției, laboratoare subordonat sefului serviciu tehnico-economic

Atribuții :

a) programarea și dezvoltarea producției

b) pregătirea tehnică a producției

c) programarea și lansarea producției

d) urmărirea producției

6. Serviciul mecanic, investiții

subordonat sefului serviciu mecano – energetic

Acest serviciu asigură organizarea și desfășurarea activității de întreținere și reparații, precum și alimentarea cu combustibil, energie, apă, abur, în scopul funcționării continue, sigure și eficiente a mașinilor, utilajelor și instalațiilor din uzina.

Atribuții :

a) activitatea de întreținere și reparații;

b) asigurarea pieselor de schimb;

c) gospodărirea combustibililor și energiei;

d) control , măsurători și încercări preventive mecano – energetice;

e) investiții;

12. Compartimentul contabilitate

subordonat contabilului sef de uzina

În activitatea sa îndeplinește sarcinile trasate de contabilului sef de uzina și răspunde în orice moment de modul realizării indicatorilor, precum și de modul în care se gospodăresc fondurile materiale și bănești puse la dispoziția societății.

Atribuții:

Asigura si răspunde de buna organizare a activitatii financiar-contabile a secțiilor in conformitate cu legislația in vigoare;

Asigura centralizarea cheltuielilor materiale si pentru retribuția personalului pe produse si secții, efectuează decontarea acestora si raportarea la termen in vederea încheierii bilanțului contabil;

Analizează componenta si evoluția costurilor de producție pe comenzi sau calculații pe sortimente de si faze de producție, după caz, propun sau iau masuri pentru reducerea continua a acestora;

Intocmeste si urmareste respectarea bugetelor de venituri si cheltuieli, luând masuri de prevenire a formarii de stocuri supranormative cu mișcare lenta sau fara mișcare;

Urmareste modul in care se realizează circulația operativa a documentelor primare, ia masuri de înregistrare corecta si la timp a operațiunilor contabile;

Asigura si răspunde de inventarierea periodica a bunurilor materiale din secții, răspunde de corecta înregistrare a operațiunilor de mișcare a valorilor materiale si de evidențiere a stocurilor din magazii si din depozitele secțiilor;

Analizează evoluția stocurilor si propune masuri conducerii secției pentru creșterea vitezei de rotație a mijloacelor circulante ca si încadrarea in normativele financiare de mijloace circulante;

Urmareste împreuna cu conducerea secției utilizarea la capacitate a tuturor mijloacelor fixe din dotare, luând masuri pentru redistribuirea celor ramase fara utilizare;

Propune cu acordul sefului de secție masuri pentru efectuarea inventarierii patrimoniului in condițiile si la intervalele stabilite, răspunde alături de acesta de organizarea si buna desfasurare a lucrărilor de inventariere si valorificare a acestora;

Analizează si propune masuri pentru creșterea rentabilitatii pe fiecare produs sau activitate, verifica toate documentele privind prestațiile efectuate de terți având in vedere determinarea eficientei economice si a legalitatii acestora;

Asigura si răspunde de întocmirea corecta si la timp a documentațiilor privind plata drepturilor banesti a salariaților din secție;

Controlează activitatea curenta a calculatorilor de salarii, asigura si răspunde împreuna cu seful secției de crearea condițiilor optime de efectuare a plații salariilor de către casierii plătitori;

Exercita controlul financiar-preventiv asupra operațiunilor privind plata drepturilor de personal si constituirea garanțiilor materiale pentru gestionarii si casierii plătitori;

Asigura respectarea normelor legale privind gestionarea, folosirea si evidenta formularelor cu regim special;

Stabilește împreuna cu seful secției lucrările de munca unde este necesara crearea unor stocuri de siguranța (intervenții) depozitate in afara magaziilor (gestiunilor) organizate, nominalizându-se persoanele care vor gestiona aceste materiale in baza proceselor-verbale de custodie;

Verifica periodic fisele de magazie cu lista stocurilor editata de centrul de calcul si cu existenta reala a materialelor si pieselor de schimb din gestiuni;

Determina eficienta economica a invențiilor, inovațiilor si rationalizarilor cu aplicabilitate in secție, urmareste încadrarea in normele de consum a costurilor planificate pe produse si secție analizând lunar cu seful secției rezultatele obținute;

Urmareste si tine evidenta activitatii de recuperare a materialelor refolosibile, organizează si răspunde împreuna cu conducerea tehnica din secție de recuperarea si predarea metalelor prețioase;

Urmareste păstrarea documentelor justificative ce stau la baza înregistrărilor contabile;

Intocmeste documentația si deciziile de imputare pentru persoanele care produc pagube in secție sau care au plecat fara forme legale, lăsând datorii neachitate;

Efectuează personal sau prin personalul contabil din subordine cel puțin un control inopinat lunar (prin sondaj) la toate gestiunile de valori materiale si banesti punându-se accent pe reperele susceptibile a fi înstrăinate, verificând periodic si inventarele personale ale salariaților;

Verifica la numirea pe post de gestionar personalul asupra cunostintelor, cazierului, cinstei, asigurând întocmirea actului de garanție in numerar si constituirea garanției;

Instruiește personalul care calculează drepturile (calculatoarele) de personal si verifica corecta stabilire a acestor drepturi, îndeosebi cele privind indemnizațiile, compensațiile, sporurile etc.;

Stabilește concret cu sprijinul conducerii secției, cauzele si persoanele vinovate de păgubirea patrimoniului in vederea tragerii la răspundere, administrativ, civil sau penal, după caz, ca urmare a exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor ce le revin;

Verifica corectitudinea documentelor prelucrate de centrul de calcul, a situațiilor editate de acesta, făcând si transmitand personal corecțiile necesare;

Vizează documentele de transfer materiale din depozitele centrale in depozitele si magaziile secției, precum si documentele de consum din depozitele secției;

Avizează împreuna cu seful secției propunerile de casare a mijloacelor circulante;

Asigura respectarea prevederilor legale privind operațiunile pentru care exercita controlul financiar preventiv;

Asigura exactitatea datelor si termenelor de predarea lucrărilor ce se transmit la nivel de uzina si combinat;

Asigura si răspunde alături de seful de secție de încadrarea in bugetul de venituri si cheltuieli, a costurilor si indicatorilor de eficienta planificați, a normelor de consum si normativelor de stocuri;

Are obligația insusirii tuturor actelor normative in vigoare in domeniul financiar- contabil;

Asigura confidențialitate tuturor datelor financiar-contabile;

Executa orice alte lucrări dispuse de conducere sau de hotărâri ale organelor de conducere, consiliul de administrație si A.G.A. sau din dispozițiile legale, hotărâri ale Guvernului si legi in domeniul sau de activitate;

Responsabilitati:

Realizarea atribuțiilor si sarcinilor menționate in fisa postului;

Exactitatea datelor cuprinse in balanța de verificare întocmita la nivel de centru de costuri si de respectarea normelor si instrucțiunilor in domeniu;

Folosirea eficienta a fondurilor constituite potrivit destinațiilor aprobate prin bugete;

Răspunde de întocmirea si prezentarea la termen a analizelor cu caracter financiar-contabil pe baza de balanța de verificare;

Eliminarea imobilizării, stabilind masuri de reducere in circuit a stocurilor supranormativ, a celor disponibile, fara mișcare si de prisos, cat si pentru luarea masurilor de prevenire a formarii de noi imobilizări;

Arhivarea si păstrarea documentelor conform dispozițiilor Legale;

Efectuarea corecta si la timp a înregistrărilor contabile;

Aplicarea legilor si a altor acte normative in domeniul sau de activitate;

Respectarea normelor de protecția muncii si PSI in domeniul sau;

Respectarea S.O.I. si C.C.M. cu toate actualizările la zi;

Respectarea deciziilor date de conducerea SIDEX in domeniul sau;

Angajează secția prin semnătura alături de seful de secție in toate operațiunile patrimoniale si actelor ce perfectează operațiuni de colaborare intre secții si pentru stocurile disponibile;

B. Secții de producție 1. Secția de pregătire materii prime

Organizare și funcționare

Obiectul principal de activitate este prestarea de servicii de transport, depozitare si pregătire a materiilor prime, destinate secțiilor aglomerare, furnale, var, cocs.

În secție își desfășoară activitatea – potrivit structurii organizatorice aprobate – un număr de 581 muncitori direct productivi organizați în formații de lucru pe 3 schimburi în următoarele sectoare principale de lucru:

sortare;

concasare;

omogenizare minereuri

Coordonarea, îndrumarea și controlul activității în depozitele de materii prime, materiale și semifabricate se asigură în colaborare cu compartimentele aprovizionare – transport, desfacere.

Conducerea secției este asigurată de un șef de secție. În schema secției mai este inclus personalul tehnic, productiv și personalul administrativ, subordonat șefului de secție.

Atribuții :

propune programe de fabricație pentru acoperirea capacităților de producție, valorifică superior resursele de materii prime și materiale, combustibil și energie, urmărește folosirea rațională a forței de muncă și lărgirea profilului de fabricație pentru a se adapta permanent la cerințele calitative impuse prin standardele stabilite;

stabilește pe sectoare, schimburi și formații de lucru sarcinile de producție;

asigură îndeplinirea ritmică a sarcinilor din programul de fabricație, asigură finisarea producției, montarea și predarea la depozitul de produse finite în mod ritmic și la termen;

stabilește sarcini precise pe toate locurile de muncă, sectoare de muncă, schimburi;

stabilește măsuri pentru realizarea produselor la parametrii proiectați, conform mostrelor omologate, normelor tehnice și documentațiilor primite;

asigură exploatarea rațională a instalațiilor, mașinilor și agregatelor din dotare, urmărind eliminarea avariilor, opririlor accidentale și stagnărilor în producție;

asigură aprovizionarea fiecărui loc de muncă pentru realizarea producției și a programelor de fabricație;

asigură aplicarea normelor de protecția și igiena muncii în vederea prevenirii accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale, aplicarea strictă a NTS și PSI și a decretului 400/1981 precum și a altor măsuri suplimentare necesare în raport cu condițiile specifice din secție;

în colaborare cu compartimentul din aparatul funcțional asigură contabilizarea tuturor valorilor materiale și bănești; urmărește încadrarea în cheltuielile planificate precum și realizarea celorlalți indicatori economico-financiari;

răspunde de introducerea ordinii și disciplinei la fiecare loc de muncă, de realizarea sarcinilor zilnice, asigură creșterea competenței cadrelor proprii în soluționarea problemelor ce le revin. Asigură asistența tehnică, controlul îndeplinirii sarcinilor, conducerea și îndrumarea competentă pe toate cele trei schimburi;

colaborează cu compartimentul aprovizionare, transport și desfacere în organizarea, controlul și îndrumarea activității în depozitele de materii prime, materiale și produse finite din cadrul secției;

asigură utilizarea la capacitatea normală a instalațiilor tehnologice;

asigură respectarea limitelor de temperatură prevăzute prin lege în spațiile de producție și administrative, precum și respectarea regimului de iluminat și de încălzit în afara programului;

asigură buna gospodărire, întreținere și curățenie în incinta subunității prin:

asigurarea curățeniei și întreținerii curente a clădirilor în care își desfășoară activitatea;

asigurarea unei permanente stări de curățenie și ordine la locurile de depozitare, în curți precum și pe drumurile de acces interioare;

asigurarea curățeniei străzilor și trotuarelor din jurul incintelor și a întreținerii spațiilor verzi;

luarea de măsuri pentru evitarea producerii de zgomote peste limitele admisibile prin normele legale, în vederea asigurării liniștii și ordinii cetățenești în zonele locuite;

efectuează verificări la terminarea programului de lucru, dacă au fost luate măsuri pentru prevenirea sustragerilor, incendiilor, exploziilor, distrugerilor sau degradărilor în spațiile aferente, asigură paza sau, după caz, încuierea și sigilarea intrărilor în aceste spații în perioadele în care nu se desfășoară activitate;

răspunde de respectarea tuturor consumurilor normate, de reducerea la minim a consumurilor netehnologice de energie și combustibil;

răspunde de aducerea la îndeplinire a sarcinilor repartizate de conducerea superioara privind aplicarea proiectelor de organizare a producției și a muncii elaborate de unitățile de cercetare științifică, inginerie tehnologică și proiectare, precum și aplicarea măsurilor proprii de perfecționare continua a organizării producției la locurile de muncă; răspunde de aplicarea măsurilor stabilite prin programul de creștere a productivității muncii;

răspunde de aplicarea normelor de producție, de timp și de personal stabilite și de asigurarea condițiilor tehnice și de organizare care au stat la baza elaborării acestora;

asigură respectarea disciplinei tehnologice și folosirea integrală a timpului de lucru, întărirea ordinii și disciplinei la fiecare loc de muncă;

duce la îndeplinire sarcinile ce-i revin din programul de perfecționare a pregătirii profesionale;

răspunde de colaborarea cu compartimentele funcționale, de încadrarea în normele de consum, de muncă pe produse și grupe de produse;

asigură corecta depozitare, conservare și gestionare a materiilor prime, materialelor, semifabricatelor, produselor finite, sculelor, utilajelor, e.t.c. care se găsesc în cadrul unității.

2. Secțiile de aglomerare nr.1 si nr.2-3

Organizare și funcționare

Obiectivul principal de activitate este producția de aglomerat autofondant pentru furnale.

În secții își desfășoară activitatea 361 muncitori (aglomerare 1) si 463 muncitori (aglomerare 2-3) direct productivi, conform organigramei aprobate, în 3 schimburi, în următoarele sectoare:

omogenizare;

concasare si sortare minereu;

dozare si pregătire șarja;

aglomerare;

răcire, sortare si expediție aglomerat.

Conducerea secțiilor este asigurată de cate un șef de secție. În schema secțiilor mai este inclus, în conformitate cu statutul de funcțiuni aprobat, personalul tehnic, productiv și personalul administrativ subordonat șefului de secție.

Atribuții: IDEM secția pregătire materii prime.

Secțiile furnale 1-4 si furnale 5-6

Organizare și funcționare

Obiectivul principal al secțiilor este producția de fonta lichida pentru otelarie iar ca producție secundară se realizează zgura granulata pentru diverși beneficiari din interiorul sau exteriorul CS Sidex SA Galați.

În secții își desfășoară activitatea 441 muncitori (furnale 1-4) si respectiv 358 (furnale 5-6) direct productivi, organizați în 3 schimburi, în următoarele sectoare de lucru:

stațiile de derivație;

estacada buncarelor;

C.A.M.C.

halele de turnare;

sacul de praf;

granularea zgurii;

întreținere, reparații.

Conducerea secțiilor este asigurată de cate un șef secție.

Coordonarea, îndrumarea și controlul activității în cadrul secției – inclusiv sub aspect gospodăresc – se asigură prin colaborarea cu compartimentele aprovizionare – transport, desfacere.

În schema secției este inclus personalul tehnic productiv și personalul administrativ, subordonat șefilor de secție.

Atribuții: IDEM secția pregătire minereu.

5. Atelierul A.M.C.

Organizare și funcționare

Atelierul este o subunitate de întreținere productivă a societății care funcționează independent.

În cadrul atelierului își desfășoară activitatea un număr de 37 salariați, în următoarele sectoare principale de lucru:

întreținere și reparații amc-uri la furnalele 1-6.

Atelierul este coordonat de un șef de atelier .

Atribuții:

stabilește pe sectoare schimburi și formații de lucru sarcinile ce le revin;

stabilește măsuri pentru realizarea de produse de calitate superioară, asigură fabricarea produselor la parametri calitativi prevăzuți în standarde, norme tehnice;

asigură exploatarea rațională, întreținerea și repararea tuturor instalațiilor, mașinilor și agregatelor din dotare, urmărindu-se eliminarea avariilor, opririlor accidentale și a stagnărilor în producție; asigură integritatea mijloacelor fixe din dotarea atelierului;

asigură aprovizionarea cu scule, materiale, semifabricate, combustibil și energie a tuturor formațiilor de lucru și a locurilor de muncă; asigură depozitarea și conservarea corespunzătoare a acestora și încadrarea strictă în cotele și consumurile aprobate;

asigură aplicarea normelor de protecție și igienă a muncii în vederea prevenirii accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale, a normelor de prevenire și stingere a incendiilor, a celor de pază a bunurilor, precum și a altor măsuri suplimentare necesare în raport cu condițiile specifice din atelier; asigură îndeplinirea programului lucrărilor de protecție a muncii și aplicarea măsurilor pentru prevenirea și combaterea poluării mediului înconjurător;

în colaborare cu compartimentul contabilitate din aparatul funcțional, asigură contabilizarea tuturor valorilor materiale și bănești; urmărește încadrarea în nivelul planificat de cheltuieli precum și realizarea celorlalți indicatori financiari;

răspunde de introducerea ordinii și disciplinei ferme la fiecare loc de muncă, de realizarea exemplară a sarcinilor de către fiecare salariat;

ia măsuri pentru cunoașterea și aplicarea strictă a decretului 400/1981 pentru

întărirea ordinii și disciplinei la fiecare loc de muncă, pentru prevenirea oricăror

avarii, explozii, incendii sau altor accidente tehnice;

asigură respectarea disciplinelor tehnologice și folosirea integrală a timpului de lucru

asigură corecta depozitare, conservare și gestionare a materialelor, reperelor, semifabricatelor, produselor finite, sculelor, utilajelor e.t.c. care se găsesc în incinta atelierului.

=== Capi6 ===

CAPITOLUL VI: PROGRAM DE MĂSURI PENTRU

REDUCEREA COSTURILOR DE

PRODUCȚIE ÎN VEDEREA

CREȘTERII RENTABILITĂȚII

În economia de piață profitul constituie rațiunea de a fi a unei societăți comerciale. Mărimea profitului este condiționată de raportul dintre cerere și ofertă, pe de o parte, și de mărimea costurilor care reflectă modul de gospodărire al resurselor consumate, pe de alta parte. Dimensionarea costurilor de producție reprezintă una dintre pârghiile ce trebuie acționate in vederea impunerii pe piața a unui agent economic, de succesul sau eșecul ei ținând supraviețuirea sau falimentul acestuia. In condițiile tranziției economiei romanești la economia de piața a devenit imperios necesar un control strict al costurilor si căutarea de soluții pentru reducerea acestora, obținerea unui preț de cost scăzut permițând o jonglare a prețului de vânzare al producției obținute astfel încât nivelul acestuia sa fie întotdeauna sub cel al concurentei.

Pentru dimensionarea corectă a costului producției pe anul 2000 este necesar a se întocmi bugetul de venituri și cheltuieli pe secții și ateliere și centralizat pe întreaga unitate. La întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli sunt necesare următoarele documente:

– programe de fabricație anuale;

– calculul cheltuielilor directe;

– fondul de salarii pentru muncitorii direct productivi, indirect productivi, personalul TESA ș.a.;

– cheltuieli comune ale secției pe anul 2000;

– necesarul de utilități, reparații utilaje, amortizări, S.D.V. – uri pentru deservire generală;

– centralizatorul necesarului de utilități, care cuprinde:

# necesarul de energie electrică;

# necesar apă-canal;

# necesarul de combustibil;

# centralizatorul reparațiilor la utilaje;

# necesarul de scule;

– cheltuieli pentru protecția muncii;

– alte cheltuieli generale de secție;

– furnituri de birou și alte cheltuieli;

– necesarul de imprimate și rechizite;

– cheltuielile P.T.T.R.;

– abonamente la reviste de specialitate;

– necesarul de materiale PSI;

– necesarul de materiale pentru reparații.

PROGRAM DE MĂSURI

PENTRU REDUCEREA COSTURILOR DE PRODUCȚIE

Pentru a ști în ce direcții trebuie să se acționeze în vederea reducerii costurilor de producție, la unitatea studiată, trebuie mai întâi să se analizeze structura acestora pentru a afla influența fiecărui element de calculație în total costuri de producție. Astfel din analiza costurilor realizate, în luna martie a.c., se desprind următoarele concluzii:

Orice investiție ce are ca scop reducerea cheltuielilor cu materiile prime (în sensul îmbunătățirii scoaterii de metal, prin asigurarea unei funcționari uniforme a furnalului, prin asigurarea unei rețete de materiale fără modificări în compoziția chimică a încărcăturii, și în sensul reducerii cantității de fonta rebut) va avea ca efect o eficientizare a activității de producție și va asigura încadrarea în bugetul de cheltuieli;

Reducerea consumului specific a cocsului metalurgic sau găsirea de înlocuitori ai acestuia de calitate asemănătoare și la prețuri mai reduse va avea o influența pozitivă asupra costurilor;

Reducerea consumului de fluide energetice.

Față de cele arătate mai sus voi prezenta în continuare o serie de masuri practice în vederea reducerii costurilor împreuna cu calculele de eficiență structurate pe trei categorii de activități.

A. Reducerea normelor de consum, îmbunătățirea tehnologiei de fabricație

1. Se va introduce in rețeta de fabricație a fontei țunderul recuperat de la laminoare avantajul fiind concentrația de fier mult mai mare decât a minereurilor achiziționate din afara tarii si prețul foarte mic in comparație cu acestea. Un avantaj, pe lângă economia obținuta la furnale, este că scoaterea țunderului din rețeta de fabricație sau limitarea la circa 3-5 % în masa de aglomerat implica reduceri de consumuri semnificative la fluide energetice și cocs metalurgic la aglomerare și de asemenea protejarea instalației de electrofiltre (țunderul fiind bogat în substanțe grase se depune pe instalația de electrofiltre cauzând defectarea acesteia), reparația la un astfel de obiectiv situându-se în jurul valorii de 10 miliarde lei.

Elemente luate în seama la calculul economiei:

1 to. țunder (74% Fe) = 70.000 lei/to

1 to. Minereu fier Ucraina (49% Fe) = 600.019 lei/to

3320 to țunder (74%Fe) = 74/49 x 3320 to țunder = 1.5102 x 3320 = 5014 to minereu import înlocuit (49% Fe)

Diferență costuri: (5014 to min. x 600.019 lei/to) – (3320 to țunder x 70.000 lei/to) = 3.008.495.266 – 232.400.000 = 2.776.095 mii lei economie

2. Potrivit calculelor făcute s-a constatat ca pentru materiile prime aduse din import cheltuielile de transport aprovizionare, cheltuielile cu vama etc. reprezintă 37,52 % din costul cu materia prima respectiva. Astfel, pentru materia prima (minereu import) înlocuita economia obținuta va fi:

Economie: 3.008.495.266 x 37,52 % = 1.128.787 mii lei

In anul 1996 a fost pusa in funcțiune o instalație de injectare praf cărbune care avea ca scop direct reducerea consumului de cocs la furnal. Capacitatea la care a fost proiectata este de 235 kg/to fonta. In perioada studiata a fost folosita la o capacitate de doar 120 kg/to fonta.

Elemente luate in seama la calculul economiei:

1 to praf cărbune insuflat = 685.565 lei

1 to cocs metalurgic = 1.717.683 lei

1 kg praf cărbune insuflat înlocuiește 0,8 kg cocs metalurgic

235 kg praf cărbune/to fonta x 0,8 kg cocs/to fonta = 188 kg cocs/to fonta înlocuite

235 kg praf cărbune x 127.789 to fonta = 30.030 to praf cărbune/total producție

30.030 to praf cărbune x 0.8 = 24.024 to cocs metalurgic înlocuit

Economie : (24.024 to cocs x 1.717.683 lei/to) – (30.030 to praf cărbune x 685.565 lei/to) = 41.265.616.392 – 20.587.516.950 = 20.678.099.442 lei

Economie efectiva: 20.678.099.442 – 10.513.161.143 = 10.164.938 lei

4. Se va sectoriza instalația de exhaustoare, funcție de grupele de utilaje care lucrează în schimburile 2 și 3, realizându-se o reducere a consumului de energie electrică cu 10 %.

Economie : 856.465.261 x 10 % = 85.647 mii lei

5. Instalarea de apometre la toate punctele care nu au și verificarea acestora.

6. Repararea tuturor hidranților exteriori și a robinetelor exterioare și interioare pentru eliminarea pierderilor de apă. Consumul de apă se va reduce cu 15 %.

Economie: 6.026.000 mc x 15 % = 1.205.200 mc

1.205.200 mc x 410 lei/mc = 494.132 mii lei

B. Folosirea deplină a capacităților de producție

Prin reducerea cheltuielilor cu întreținerea și funcționarea utilajelor:

Utilajele și instalațiile vor fi predate pe salariați și vor fi instruiți privind modul de exploatare astfel încât să se mărească durata dintre două reparații (folosirea unui regim optim de lucru).

Economie : 1.800.000.000 x 10 % = 180.000 mii lei

Modernizarea utilajelor cu grad ridicat de uzură (fizică și morală) prin reparații capitale – un utilaj pe lună.

Lichidarea rebuturilor din producție prin intensificarea controlului CTC interfazic.

Organizarea fluxurilor tehnologice unde este cazul, eliminând drumurile dus – întors.

C. Alți factori

Îmbunătățirea coeficientului de scoatere a fontei prin adaptarea rețetelor de fabricație in funcție de tipurile de minereu, asigurându-se o așezare a materialului in furnal astfel încât gradul de reductibilitate a materiilor prime sa fie cat mai ridicat aceasta ducând la o reducere a consumurilor specifice si implicit la reducerea costului pe unitatea de produs.

Reducerea la maxim a timpilor de oprire a furnalului si mai ales a timpilor de mers redus (timp in care furnalul consuma aceleași cantități de fluide energetice si cocs sau chiar mai mari insa la o producție mult mai mica). Mersul furnalului conform programului are drept consecința reducerea consumurilor de materii prime si fluide energetice cu aproximativ 4 %.

Economie: 160.456.793.053 x 4 % = 6.418.272 mii lei

Cheltuielile de întreținere a utilajelor vor fi menținute la un nivel car mai redus, insa suficient totuși, pentru conservarea capacității de producție, in condiții de calitate satisfăcătoare si de creștere a duratei de folosire.

Înlocuirea utilajelor se va face numai atunci când costurile suplimentare ale noului utilaj, raportate la unitatea de producție, pot fi rapid amortizate prin reducerea costului de fabricație.

Se va pregăti munca personalului însărcinat cu reparațiile si întreținerea in conformitate cu principiul întreținerii preventive prin:

Întocmirea de planuri care sa prevadă întreținerea preventiva a fiecărei instalații la anumite intervale de timp;

Pregătirea lucrărilor de reparații de importante mijlocie si mare, astfel ca execuția lor sa poată fi condusa si controlata in cele mai mici amănunte;

Pentru acele lucrări de întreținere si reparații care pot fi exact planificate, se introduce o remunerare proporțională cu randamentul obținut.

Combaterea risipei energiei prin lămurirea salariaților asupra costurilor legate de energie si sensibilizarea lor in sensul preocupării pentru reducerea acestor costuri.

=== Org ===

ORGANIGRAMA UNITATII STUDIATE