. Cheltuielile Bugetului Public al Romaniei
CAPITOLUL I. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
1.1.Conținutul cheltuielilor publice
Cheltuielile publice exprimă relații economice sociale în formă bănească, care se manifestă între state, pe de o parte, și persoane fizice și juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului. Cheltuielile publice se materializează în plăți efectuate de stat din resurse mobilizate pe diferite căi.
Conținutul economic al cheltuielilor publice se află în legatură cu destinația lor. Unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând valoarea plăților pe care le efectuează instituțiile publice, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând participarea statului la finanațarea formării brute de capital atât în sfera producției materiale cât și în sfera nematerială.
Cheltuielile publice sunt diversificate: unele se manifestă direct prin finanațarea de către stat a investițiilor publice pentru a putea funcționa, altele influențează direct mediul economic și social.
Cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate ci și din punct de vedere al inflației.
Cheltuielile publice înglobează: cheltuielile publice efectuate de administrații publice centrale de stat din fondurile bugetare și extrabugetare; cheltuielile colectivităților sociale (ale unităților administrativ-teritoriale); cheltuielile finanțate din fondurile asigurărilor sociale de stat; cheltuielile organismelor (administrațiilor) internaționale finanțate din resurse publice.
Cheltuielile totale se obțin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de administrații publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse financiare între administrațiile publice.
Cheltuielile publice totale consolidate înglobează:
cheltuielile administrației publice centrale care cuprind: cheltuielile administrației publice centrale, finanțate de la bugetul de stat (bugetul guvernului central), cheltuielile finanțate din fondurile securității sociale (din bugetul asigurărilor sociale de stat) și cheltuielile administrației publice centrale finanțate din fonduri speciale;
cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice și administrative intermediare finanțate de la bugetele acelor subdiviziuni;
cheltuielile colectivităților locale, finanțate din bugetele unităților administrativ-teritoriale;
cheltuielile autorităților supranaționale
Între noțiunea de cheltuieli publice și cheltuieli bugetare trebuie făcută distincție, astfel cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituțiilor publice (armată, instituții social – culturale, ordine internă și sigurantă națională, aparatul de stat, cercetare stiințifică) care se acoperă, fie de la bugetele statului (pe plan central sau local), fie de la bugetele proprii ale instituțiilor, pe seama veniturilor obținute, iar cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Delimitarea cheltuielilor publice în raport cu cheltuielile bugetare publice: cheltuielile bugetare acoperite din surse financiare publice, constituite în: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele instituțiilor publice autonome; cheltuielile acoperite din fondurile cu destinație specială; cheltuielile extrabugetare acoperite din surse financiare publice constituite în afara bugetului prevăzute în bugetele de venituri și cheltuieli extrabugetare ale instituțiilor publice; cheltuielile efectuate din bugetul trezoreriei nete.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva principii:
efectuarea cheltuielilor bugetare este condiționată de prevederea expresă și aprobarea nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale;
nerambursabilitatea sumelor alocate și cheltuite conform destinațiilor pentru care s-au aprobat aceste sume;
efectuerea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condițiilor legale;
finanțarea se efectuează în funcție de gradul de subordonare a instituțiilor sau activităților cu caracter bugetar: din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale;
exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv și acordarea vizei cu ocazia operațiunilor de deschidere a finanțării, de alocare și utilizare a resurselor financiare publice.
1.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice
Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii de grupare. În practica financiară și statistica statelor și a organismelor internaționale se folosesc următoarele tipuri de clasificări: administrativă, economică, funcțională, financiară, în funcție de rolul lor în procesul reproducției sociale, gruparea folosită de organismele O.N.U. și clasificații mixte sau combinate.
Clasificația administrtivă, care are la bază criteriul instituțiilor prin care se efectuează cheltuielile publice: ministere (departamente), instituții publice autonome, unități administrativ-teritoriale.
Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative este utilă deoarece alocațiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere și alte instituții centrale, județe, orașe, comune. Structura ministerelor și subordonarea instituțiilor publice se modifică periodic, ceea ce face cheltuielile publice necomparabile în timp.
Clasificatia economică are la bază două criterii de grupare, prima în care cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcționare) și cheltuieli de capital (cu caracter de investiții); cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative și cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente asigură întreținerea și buna funcționare a instituțiilor publice. Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut și trebuie să se reânoiască anual.
Cheltuielile de capital (investiții) se concretizează în achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată, destinate sferei producției materiale sau sferei nemateriale dezvoltând și modernizând patrimoniul public (școli, spitale, administrație).
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative cuprind remunerarea seviciilor, a prestațiilor și a furniturilor necesare bunei funcționări a instituțiilor publice sau achiziționării de mobilier, aparatură și echipamente. Ele se deosebesc de cheltuielile de transfer după cum au sau nu la bază o contraprestație în momentul efectuării de către stat.
Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziția unor persoane juridice (intreprinderi producătoare, instituții cu activități autofinanțate), unor persoane fizice (pensionari, șomeri, studenți), sau unor bugete ale administrației locale. Ele au caracter economic (subvenții acordate agenților economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producție, redresare financiară, stimularea exportului), sau sociale (pensii, burse, ajutoare).
Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital (investiții) și curente (funcționale) cu grupare a lor în cheltuieli privind serviciile publice și cheltuielile de transfer care permite definirea unei alte grupări: cheltuieli ale serviciilor publice care cuprind cheltuieli curente, cheltuieli de capital; cheltuielile de transfer care cuprind cheltuieli privind crearea de venituri în bani (alocații, asistență socială) și subvenții acordate intreprinderii productive sau instituțiilor pentru activitățile autofinanțate pentru acoperirea cheltuielilor.
Clasificația funcțională folosește domeniile, ramurile, sectoarele de activități reflectând obiectivele politicii financiare ale statului. Acest criteriu este folosit pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate și obiective care definesc nevoile publice și reprezintă obiectivul principal urmărit la examinarea și aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament.
În România, aceste domenii sunt definite de Lege privind finanțele publice astfel: “La determinarea cheltuielilor publice se vor avea în vedere politica financiară a statului, numărul salariaților, rețeaua de instituții publice în funcțiune, cele care urmează a se înființa în noul exercițiu bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maximă eficacitate și următoarele: în domeniul social – utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învățământ, sănătate, ocrotire socială, cultură, tineret, sport, artă, refacere și ocrotirea mediului înconjurător, menținerea echilibrului ecologic; susținerea unor programe prioritare de cercetare; în domeniul economic – realizarea unor investiții și altor acțiuni economice de interes public, acordarea de subvenții, facilități și alte mijloace stabilite potrivit legii; asigurarea cerințelor de apărare a țării, ordinii publice și siguranță națională; finanțarea administrației publice centrale și locale și a altor cheltuieli prevăzute de lege; dobânzile aferente datoriei publice și cheltuieli determinate de emisiunea și plasarea valorilor mobiliare necesare finanțării acestei datorii, precum și de riscul garanțiilor de stat în condițiile legii”.
Clasificația financiară. În funcție de modul în care afectează resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupează în: cheltuieli definitive, cheltuieli temporare și/sau operațiuni de trezorerie și cheltuieli virtuale sau posibile.
Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare care cuprind atât cheltuieli curente cât și cheltuieli de capital. Aceste cheltuieli finalizându-se cu plăți la scadențe certe și atestă lichidarea complectă a angajării statului pentru a efectua cheltuielile prevăzute în buget, sunt cuprinse ca posturi distincte în bugetele publice.
Cheltuielile temporare finalizate prin plăți cu scadențe certe reprezentând operațiuni de trezorerie și evidențiate în conturile speciale ale trezoreriei. Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează prin trezoreria publică.
Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuielile pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiții.
După forma de manifestare cheltuielile publice pot fi: cu sau fără contraprestație; definitive și provizorii; speciale și globale.
Cheltuielile fără contraprestație au caracter de alocații bugetare reprezentând finanțare definitivă, fără un contraserviciu din partea colectivității beneficiare de resurse publice (îndemnizații de șomaj, burse, alocații familiare).
Cheltuielile cu contraprestație se referă la încasarea unor sume de bani de către stat: dobânzi la împrumuturi acordate, comisioane la garanțiile guvernamentale ale împrumuturilor.
Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor bănești alocate de stat, în timp ce cheltuielile provizorii (avansuri și împrumuturi) sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligației de furnizare de produse sau servicii instituțiilor statului.
Clasificația după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducției sociale. Cheltuielile publice se împart în: cheltuieli reale (negative) și cheltuieli economice (pozitive).
În categoria cheltuielilor reale intră cheltuieli cu întreținerea aparatului de stat, plata anuităților, dobânzilor și a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreținerea și dotarea armatei cu armament și tehnică militară reprezentând un consum definitiv de produs intern brut.
În categoria cheltuielilor economice se cuprind investițiile efectuate de stat pentru înființarea de unități economice, dezvoltarea și modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adaugată și reprezintă o avansare de produs intern brut.
Clasificația folosită de instituțiile specializate ale O.N.U., având la bază două criterii principale: clasificația funcțională și clasificația economică.
uielile publice pot fi: cu sau fără contraprestație; definitive și provizorii; speciale și globale.
Cheltuielile fără contraprestație au caracter de alocații bugetare reprezentând finanțare definitivă, fără un contraserviciu din partea colectivității beneficiare de resurse publice (îndemnizații de șomaj, burse, alocații familiare).
Cheltuielile cu contraprestație se referă la încasarea unor sume de bani de către stat: dobânzi la împrumuturi acordate, comisioane la garanțiile guvernamentale ale împrumuturilor.
Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor bănești alocate de stat, în timp ce cheltuielile provizorii (avansuri și împrumuturi) sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligației de furnizare de produse sau servicii instituțiilor statului.
Clasificația după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducției sociale. Cheltuielile publice se împart în: cheltuieli reale (negative) și cheltuieli economice (pozitive).
În categoria cheltuielilor reale intră cheltuieli cu întreținerea aparatului de stat, plata anuităților, dobânzilor și a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreținerea și dotarea armatei cu armament și tehnică militară reprezentând un consum definitiv de produs intern brut.
În categoria cheltuielilor economice se cuprind investițiile efectuate de stat pentru înființarea de unități economice, dezvoltarea și modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adaugată și reprezintă o avansare de produs intern brut.
Clasificația folosită de instituțiile specializate ale O.N.U., având la bază două criterii principale: clasificația funcțională și clasificația economică.
Clasificația funcțională O.N.U a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru: servicii publice generale și ordine publică (președenția sau instituție regală, organe legislative, instituții de ordine publică și securitate, justiție, procuratură, notariat, alte instituții de drept public, aparatul administrativ-economic și financiar cu caracter executiv); apărare (armată, cercetare stiințifică și experiențe cu arme, baze militare pe teritorii străine, participarea la blocuri militare, participarea la conflicte militare, lichidarea urmărilor razboaielor); educație (școli, universități și colegii, instituții de cercetare fundamentală, institute post universitare); sănătate (spitale și clinici, unități profilactice, institute de cercetări); securitate socială (asistență socială, asigurări sociale, protecție socială); locuințe și servicii comunale; recreație, cultură și religie; acțiuni economice (acțiuni în favoarea unităților economice de stat și private, combustibil, energie, agricultură, minerit, industrie, construcții, transporturi și comunicații; subvenții pentru export; cheltuieli de cercetare în domeniul economic); alte scopuri.
Clasificația economică O.N.U. a cheltuielilor publice cuprind cheltuieli care reprezintă consum final: dobânzi aferente datoriei publice; subvenții de exploatare și alte transferuri curente; formarea brută de capital (investiții brute și creșterea stocurilor materiale); achiziții de terenuri și active necorporale; transferuri de capital.
În cadrul clasificației economice, cheltuielile publice se grupează astfel:
I.CHELTUIELI CURENTE
1. Cheltuieli de personal;
2. Cheltuieli materiale și servicii;
3. Subvenții: alocațiile de la buget pentru instituțiile publice, subvenții de produse și activități, subvenții pentru acoperirea diferențelor de preț;
4. Prime;
5. Transferuri: transferuri consolidate (de la bugetul de stat către bugetele locale și fonduri speciale; contribuțiile persoanelor asigurate pentru finanțarea ocrotirii sănătății); transferuri neconsolidate (burse, locuințe, alocații pentru copii, pensii ajutoare IOVR, alocații și îndemnizații, contribuții și cotizații la organisme internaționale, dobânzi bancare subvenționate, plăți în cadrul programului de redistribuire a forței de muncă, fonduri de cercetare dezvoltare, transferuri pentru acoperirea deficitului bugetar al asigurărilor sociale, cheltuieli pentru susținerea programelor tehnice de conservare sau închiderea minelor, protecție socială pentru unele activități din sectorul minier).
6. Dobânzi aferente datoriei publice;
7. Rezerve;
II .CHELTUIELI DE CAPITAL
III. ÎMPRUMUTURI ACORDATE
1. Împrumuturi penru finalizarea unor obiective aprobate prin convenții bilaterale și acorduri
interguvernamentale;
2. Împrumuturi pentru creditarea agriculturii;
3. Împrumuturi pentru acoperirea arieratelor către RENEL și ROMGAZ.
IV. RAMBURSĂRI DE CREDITE ȘI PLĂȚI DE DOBÂNZI ȘI COMISIOANE LA CREDITE
1. Rambursări de credite și plăți de dobânzi și comisioane la credite externe;
2. Rambursări de credite și plăți de dobânzi și comisioane la credite interne;
Clasificația economică este primul criteriu folosit în prezentarea generală a cheltuielilor publice, folosită apoi în structura specifică a clasificării funcționale, cu scopul de a evidenția conținutul economic al fiecărei subdiviziuni definite din punct de vedere funcțional. Pe structura clasificației economice se definesc și conturile în contabilitatea publică care, reflectă rezultatele execuției bugetare.
În cadrul clasificației funcționale, cheltuielile publice se grupează astfel:
PARTEA I: SERVICII GENERALE
Autorități publice: Președintele României; Autorități legislative; Autorități judecătorești: alte organe ale autorităților publice, autorități executive.
PARTEA A-II-A: APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ȘI SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ
Apărare națională: Administrație centrală; Apărare națională și operațiuni de menținere a păcii; Acțiuni de integrare euroatlantică; Plăți efectuate în cadrul programului de redistribuire a forței de muncă;
Ordine publică: Administrație centrală; Poliție; Protecție și pază contra incendiilor; Jandarmerie; siguranță națională; Alte instituții și acțiuni;
PARTEA A-III-A : CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE
Învățământ: Administrație centrală; Învățamânt preșcolar; Învățământ primar și gimnazial; Învățământ liceal; Învățământ profesional; Învățământ postliceal; Învățământ special; Învățământ superior; Biblioteci centrale universitare; Internate, cămine, cantine; Servicii publice descentralizate; Alte instituții și acțiuni de invățământ,
Sănătate: Administrație centrală; Dispensare medicale; Spitale: Sanatorii și preventorii; Creșe; Centre de transfuzii sanguine; Servicii de ambulanță; Centre de sănătate, diagnostic și tratament; Alte instituții și acțiuni; Cultură, religie și acțiuni privind activitatea sportivă și de tineret.
Asistență socială : Alocații; Pensii; Ajutoare și îndemnizații.
PARTEA A-IV-A: SERVICII ȘI DEZVOLTAREA PUBLICĂ, LOCUINȚE, MEDIU ȘI APĂ
Servicii și dezvoltare publică; Mediu și ape.
PARTEA A-V-A: ACȚIUNI ECONOMICE: Industrie; Agricultură și silvicultură; Transporturi și comunicații; Alte acțiuni economice.
PARTEA A-VI-A: ALTE ACȚIUNI : Cercetare stiințifică; Alte acțiuni.
PARTEA A-VII-A: TRANSFERURI : Transferuri din bugetul de stat.
PARTEA A-VIII-A: ÎMPRUMUTURI ACORDATE
PARTEA A-IX-A: PLĂȚI DE DOBÂNZI ȘI ALTE CHELTUIELI AFERENTE DATORIEI PUBLICE
PARTEA A-X-A : FONDURI DE REZERVĂ
Fonduri de rezervă; Fond de rezervă bugetară la dispoziția guvernului; fond de intervenție la dispoziția guvernului; Fond la dispoziția Guvernului României pentru relațiile cu Republica Moldovă; Fond la dispoziția Guvernului constituit din vărsăminte din privatizare.
EXCEDENT / DEFICIT.
Clasificația administrativă sau instituțională se utilizează la repartizarea fondurilor publice în cadrul clasificației funcționale, la nivelul ordonatorilor de credite principali (gradul I), adică la nivelul instituțiilor publice autonome, care nu sunt suordonate altor instituții.
Trebuie să asigure repartizarea cheltuielilor publice în cadrul clasificației funcționale și economice la ordonatorii de credite bugetare de gradul II (secundari), iar aceștia la ordonatorii de credite bugetare de gradul III (terțiari).
1.3. Nivelul, structura și dinamica cheltuielilor publice
Nivelul cheltuielilor publice totale și a diferitelor categorii de cheltuieli se apreciază atât static (la un moment dat), cât și dinamic (pe o perioada de timp), pe baza următorilor indicatorilor:
volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală și reală;
ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;
volumul cheltuielilor publice pe un locuitor.
Aprecierea efectelor intervenției statului în viața socială și în economie presupune cunoașterea, mai întâi a volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale și locale de stat din fondurile publice de resurse financiare. Acest indicator reprezintă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (în prețurile curente ale anului considerat, în monedă națională). Deoarece prețurile curente sunt influențate de inflație, pentru exprimarea efortului financiar real, cheltuielile publice se recalculează în prețuri constante, care exprimă volumul cheltuielilor în expresie reală.
Transformarea valorii din prețuri curente în prețuri constante se efectuează cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al prețurilor în anul considerat, 0 sau 1, față de anul de bază, pentru prețurile constante.
Indicatorul cheltuieli în expresie nominală sau reală este util pentru a reflecta volumul acestora, în monedă națională și servește la efectuarea de analize pe plan inter, național. Indicatorul care exprimă nivelul cheltuielilor publice și dinamica acestora în fiecare stat, într-o anumită perioadă, este ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut. Cheltuielile publice medii pe un locuitor se calculează în dolari.
Analiza cheltuielilor publice ale unei țări poate fi efectuată atât din punct vedere global pe baza nivelului total al acestora, cât și din punct de vedere al structurii lor pe diferite categorii de clasificare (specifice fiecărei țări și cu valabilitate generală în cadrul organismelor internaționale). În acest scop, este necesară stabilirea ponderii (greutății specifice) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora.
Cu ajutorul ponderilor, se poate stabilii în ce proporție au fost orientate resursele financiare ale statului spre anumite obiective: sociale, administrative, militare, economice.
Determinarea structurii cheltuielilor publice servește, la urmărirea în dinamică a modificării opțiunilor bugetare și extrabugetare ale statelor.
Pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua comparații între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.
Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul și structura acestora în decursul unui interval de timp.
Indicatorii dinamici cheltuielilor publice sunt:
Creșterea nominală și creșterea reală a cheltuielilor publice.
Creșterea nominală rezultă din comparația cheltuielilor publice exprimate în prețuri curente, iar creșterea reală rezultă din comparația cheltuielilor exprimate în prețuri constante. Ambele modalități de calcul exprimă creșterea în marimi absolute.
Comparația cheltuielilor exprimate în prețuri curente (creșterea nominală) poate da o imagine deformată dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară, care a dus la creșterea nominală a cheltuielilor, o criză economică, o criză monetară care să determine scăderea prețurilor, reducerea nominală a cheltuielilor. Pentru corectarea influențelor determinate de modificarea prețurilor, este necesară exprimarea creșterii cheltuielilor în prețuri constante. Dacă în perioada aleasă pentru analiza cheltuielilor sunt exprimate în prețuri constante, se poate proceda la transformarea acestora din prețuri curente în prețurile perioadei de bază.
Analiza creșterii absolute a cheltuielilor publice trebuie completată cu analiza creșterii reletive a acestora:
pentru cheltuieli nominale:
I Cnp1/ 0 = Cnp1 / Cnp0 100;
pentru cheltuieli reale:
ICrp1/ 0 = Crp1 / Crp0 100;
În care: I Cnp1/ 0 = indicele creșterii nominale ale cheltuielilor publice;
I Crp1/ 0 = indicele creșterii reale a cheltuielilor publice.
Creșterea nominală relativă se calculează astfel:
%Crncp = ICnp1/ 0 – 100 sau %Crncp = Cnp1/0 / Cnp0 100;
Creșterea reală relativă se calculează astfel:
%Crrcp = ICrp1/ 0 – 100 sau %Crrcp = Crp1/0 / Crp0 100,
În care: %Crncp = creșterea nominală în marimi relative;
%Crrcp = creșterea reală în marimi relative.
Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut se efectuează astfel:
Cp/ PIB = Cp1/PIB1 100 – Cp0/PIB0 100,
În care: Cp/ PIB = modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB.
Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor se calculează astfel:
Cp/loc = Cp/loc1-Cp/ loc0,
În care: Cp/loc = modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice / locuitor.
Modificarea structurii cheltuielilor publice se efectuează astfel:
gsCpi = gsCpi1-gsCpi0
În care: gsCpi = modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării i în totalul
cheltuielilor publice.
Indicatorul privind corespondența dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea produsului intern brut se efectuează pe baza relației:
K = ICp1/ 0 / IPIB 1/ 0,
În care: K = coeficient de corespondență dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea
PIB;
ICP1/ 0 = indicele creșterii cheltuielilor publice,
IPIB 1/ 0 = indicele creșterii produsului intern brut.
Elasticitatea cheltuielilor publice față de produsul intern brut.
Acest indicator măsoară amploarea cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut, se calculează astfel:
ecp = Cp1/ 0 / Cp0 PIB1/ 0 / PIB0,
În care: Cp și Cp = cheltuieli publice și modificarea acestora în perioada de referință; PIB și PIB = produsul intern și modificarea acestuia în perioada de referință;
ecp = elasticitatea cheltuielilor publice.
Când : ecp 1 tendința de utilizare mare;
ecp 1 tendința de restrângere a proporției cheltuielilor publice în PIB;
ecp = 1 tendința rămâne aceeași.
1.4. Factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice
Factorii care conduc la creșterea cheltuielilor publice impune o delimitare a acestora în următoarele categorii:
a) Factori demografici, se referă la creșterea populației și la modificarea structurii acesteia pe vârste și pe categorii socio-profesionale, determinând creșterea cheltuielilor publice pentru învățământ, sănătate, securitate, ordine publică, precum și a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;
b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei și la modernizarea acesteia pe baza cercetării științifice, a noilor cerințe ale utilizării resurselor și a creării de bunuri materiale și servicii;
c) Factori sociali, alocă resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, a persoanelor în vârstă sau care necesită asistență socială;
d) Urbanizare, reprezintă un factor de creștere a cheltuielilor publice, antrenând resurse financiare atât pentru crearea și dezvoltarea centrelor urbane, cât și pentru finanțarea unor utilități publice caracteristice mediului respectiv;
e) Factori militari, conduc la creșterea cheltuielilor legate de apariția unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile ale acestora pe plan economic și social;
f) Factori de ordin istoric, acționează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli și de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin împrumuturi publice;
g) Factori politici, se referă la creșterea sarcinilor statului contemporan, la transformarea concepției politice cu privire la funcțiile statului, pentru îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.
Creșterea continuă a cheltuielilor publice ridică probleme de ordin politic, de ordin financiar și de ordin științific. Problemele de ordin politic se referă la influența creșterii cheltuielilor publice asupra structurilor politice.
Creșterea cheltuielilor publice face necesară gruparea unor state pentru a efectua împreună anumite cheltuieli de interes comun, cărora statele respective nu ar putea face față.
Probleme de ordin financiar se referă la corelațiile dintre tendințele de creștere a cheltuielilor publice și cele ale creșterii avuției naționale și ale produsului intern brut. Acest raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a proporției impozitelor în PIB (presiunea fiscală), se referă la proporția în care produsul intrn brut poate fi redistribuit prin cheltuieli publice, iar pe de altă parte, de avantajele sociale ale creșterii cheltuielilor publice care vizează proporția cheltuielilor publice în PIB.
Problemele de ordin științific privesc dimensionarea corectă a cheltuielilor publice necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale și se referă la instituțiile finanțelor publice. Pentru a putea interpreta datele privind dinamica cheltuielilor publice, este necesară construirea unor modele care să folosească în ansamblu factorii economici, politici și sociali, care determină cheltuielile publice și creșterea lor: modele ale dezvoltării creșterii cheltuielilor publice; Legea lui Wagner; studiul clasic al lui Peacock și Wiseman.
1.5. Eficiența cheltuielilor publice
Eficiența sau eficacitatea cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui raport determinat între eforturile financiare (consum de resurse financiare publice) și efectele estimative pe seama obiectivelor finanțate de către stat.
Eficiența sau eficacitatea cheltuielilor publice ocupă un loc principal între criteriile de selectare a alternativelor proiectelor de dimensionare a volumului acestora în vederea cuprinderii, în legile bugetare anuale.
Eficiența cheltuielilor se realizează în condiții, de optim social, atunci când: este posibilă alegerea alternativei celei mai puțin costisitoare, în raport cu rezultatul final al serviciului public; modernizarea, din punct de vedere al producerii serviciului public, în vederea maximizării utilității la consumator; maximizarea utilității la consumator (cel mai mic preț plătit și cel mai mic cost în utilizare); puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit.
Cheltuielile publice implică limitarea ariei acțiunii pieței și substituirea metodelor non-piață a alocării. Eficiența poate fi privită ca valoare economică, este singura care poate fi neglijată la o creștere a costului exprimată în termeni atât ai bunăstării economice, cât și ai abilității în atingerea obiectivelor sociale.
Problemele eficienței au o legătură importanță în abordarea lor, după cum urmează: împărțirea activității economice între sectoarele de piață și non-piață; împărțirea sectoarelor pieței între mecanismele specifice sectorului public și celui privat; operarea sectorului public non-piață, atât în privința alocării resurselor între utilizatorii competitori, cât și a nivelului inputurilor, în ordinea atingerii unor obiective date.
Există două dimensiuni ale eficienței economice care sunt utilizate separat, dar intercondiționat: eficiența alocativă a resurselor și X-eficiența resurselor.
Eficiența alocativă a resurselor este o temă sistematică, în care conceptul optimalității al lui Pareto joacă rolul central, care tratează propuneri referitoare la dorința alocării alternative a resurselor, bazându-se pe judecăți de valoare. Există patru judecăți de valoare, și anume: preocuparea pentru bunăstarea tuturor indivizilor din societate luați în mod separat; unii factori neeconomici afectând bunăstarea indivizilor pot fi ignorați; o trebuință individuală trebuie să fie considerată cea mai bună judecată a bunăstării sale proprii: există un consumator complect și suveranitatea producătorului; dacă o anumită schimbare în alocarea resurselor sporește bunăstarea la o ultimă persoană, fără să o reducă la altă persoană, atunci schimbarea trebuie considerată ca având drept efect final creșterea bunăstării sociale.
Optimalitatea lui Pareto poate fi conceptualizată în trei sub probleme: eficiența schimbului, eficiența tehnică și eficiența omniprezentă al lui Pareto.
Eficiența schimbului se referă la asigurarea că un anumit grup al bunurilor de consum care este alocat între indivizi. Eficiența schimbului cere ca rata marginală a substituției între două bunuri să fie egală pentru toți consumatorii. Când cantitățile fixate a două bunuri trebuie să fie împărțite între doi consumatori, există mai multe alocări alternative care satisfac condiția necesară a eficienței schimbului, astfel ratele marginale ale substituției să fie egale.
Eficiența tehnică presupune combinarea optimală a factorilor de producție. Rata marginală a substituției între doi factori trebuie să fie egală pentru toate bunurile produse.
Eficiența omniprezentă al lui Pareto este atinsă atunci când rata marginală a transformării factorilor este egală cu rata marginală comună a substituției. Există o unică alocare a resurselor, și anume aceea a optimului lui Pareto.
Pentru o economie de piață, atingerea optimalității lui Pareto presupune următoarele condiții:
să existe o informare perfectă;
toți indivizii să dorească să-și maximizeze utilitatea lor;
să nu existe nici o externalitate;
să existe o perfectă competiție între cumpărători și între vânzători;
toți producătorii să-și maximizeze profitul.
Nerespectarea fiecăreia dintre aceste condiții reprezintă ipotezele în dezvoltarea eșecului pieței. Pentru obținerea optimului social, eficiența alocativă necesită ca prețurile să fie egale totdeauna cu costurile marginale.
X-eficiența resurselor. Maximizarea profitului garantează că firmele pot produce rezultate cu costuri minime. Bunăstarea ca efect al proastei alocări a resurselor provenite din distorsiuni, se obține cu un cost foarte mic comparativ cu costurile determinate de la mai multe inputuri absolut necesare pentru producerea unui anumit nivel al outputurilor
Gradul de X-ineficiență este definit ca fiind difernța dintre eficacitatea maximă a utilizării intrărilor și utilitatea actuală. Realizarea eficienței alocative necesită ca toate X-ineficiențele să fie eliminate.
Cercetarea științifică actuală a ajuns la concluziile că în acest domeniu concluziile sunt următoarele: serviciile publice nu trebuie să fie furnizate întotdeauna în mod gratuit; furnizarea publică de servicii publice trebuie să fie înlocuită cu furnizarea privată; furnizarea serviciilor publice poate fi restabilită prin utilizarea de cupoane sau bonuri valorice.
Economia bunăstării paretiene a diminuat importanța generală a rolului pieței libere ca un alocator eficient al resurselor. Există doua tipuri ale interdependenței în interiorul unor sisteme de piață: interdependența comunicată prin procesul însăși a pieței; ideea-cheie despre externalități, este cea a interdependenței necomercializate: efectele prin utilitate și funcțiile producției se manifestă direct și nu prin mecanismul pieței, de exemplu poluarea mediului este o externalitate negativă (nedorită).
Reglementarea revizuită care asigură nivelul optimal social al ieșirilor este cea a beneficiului social marginal egal cu costul social marginal. În practică măsurarea beneficiilor sociale și a costurilor sociale prezintă serioase probleme metodologice și empirice. Existența externalităților nu conduce direct la propuneri pentru alegerea între proprietatea publică și aprovizionarea publică la prețul 0. Includerea acesteia în analiză implică, sancțiunea intervenției statului pe piață, asigurată de faptul că beneficiile din această acțiune au depășit costurile sale.
Surplusul consumatorului este diferența dintre posibilitățile consumatorilor de a plăti un bun la un preț inițial și nivelul plătit la prețul actual. Un inginer francez, a introdus ideea surplusului consumatorului și a dezvoltat-o ca un argument contra taxelor pe poduri și șosele.
Analiza surplusului consumatorului și teorema lui Hicks-Kaldor privind compensarea socială a utilităților operează cu noțiunile de surplus (rentă) al consumatorilor și surplusul (renta) producătorilor, în economia de piață, pe care statul le folosește în gestiunea finanțelor publice. Folosind teoria cererii și ofertei, ca fiind funcții de preț, respectiv funcția cererii, o funcție descrescătoare de preț și funcția ofertei, o funcție crescătoare de preț, definim surplusul din cele două forme, astfel: surplusul consumatorilor este definit de modificarea prețului de cumpărare, de la un nivel superior acceptat inițial de cumpărător, la un nivel inferior. Pentru a se asigura surplusul consumatorului, prețurile se mențin sub nivelul celor ale pieței (reale sau de echilibru), și forma pentru a se menține surplusul producătorului, prețurile vor fi menținute artificial la un nivel superior prețului de echilibru al pieței, cu scopul de a se garanta veniturile producătorilor.
Într-o economie în expansiune, surplusul global este totdeauna pozitiv și întotdeauna este posibilă finanțarea transferurilor, Hicks-Kaldor a enunțat teorema privind compensarea socială a utilităților, cu câmp de aplicare la avantajele neconcurențiale și cu condiția ca să fie posibilă generalizarea conceptului preț.
Metoda de evaluare a eforturilor și a efectelor directe și indirecte ale proiectelor de obiective publice sunt diferite. Cele care se utilizează sunt: analiza costuri-avantaje (analiza cost-beneficiu); analiza cost-eficacitate și metode multicriteriale.
Analiza cost-beneficiu
În această metodă, beneficiul reprezintă, avantajul obținut pe seama furnizării serviciului public. Această metodă aplează la raportul cost/beneficiu, al cărui nivel optim este folosit ca un criteriu de exprimare a eficacității deciziilor publice. Condiția de a nu respinge un proiect este: cost/beneficiu = minim sau beneficiu/cost = maxim.
Analiza cost-eficacitate
Această analiză se aplică în absența unei evaluări monetare a avantajelor.Sfera de aplicare a acestei metode este aceea a cheltuielilor social-culturale: învățământ, sănătate, asistență socială.
Metode multicriteriale
Proiectele independente sunt apreciate în raport cu fiecare din criteriile reținute, ceea ce antrenează mai multe clasamente ale proiectelor, fiind dificilă stabilirea unui clasament general.
Orice proiect al unei investiții necesită o analiză atentă, indiferent dacă investiția se face în sectorul public sau privat care trebuie să se bazeze pe faptul că unele costuri pot fi experimentate în viitor. În sectorul public, beneficiile sunt probabil mai largi. Presupunem că există estimări ale valorilor bănești ale beneficiilor sociale (B1, B2,, Bn) pot fi experimentate în fiecare n ani, pe o durată de viață a proiectului. Beneficiile obținute în fiecare an pot fi convertite în valorile prezente și apoi adăugate.Valoarea prezentă a acestor câștiguri obținute este:
VP = B1/(1+ r) + B2/(1+r)2 + B3/(1+r)3 + + Bn(1+r)n.
În care:VP = valoarea prezentă a proiectului;
r = rata de actualizare.
Costurile proiectelor sunt împărțite între costuri de capital, respectiv costuri ale investițiilor (I), care trebuie să fie incluse într-un proiect nou în perioada prezentă și costurile curente (C1, C2,,C3), efectuate pe parcursul realizării proiectului. Beneficiile nete anuale (B-C) trebuie să fie actualizate, pentru a evalua valoarea prezentă netă (VPN) a proiectului, reprezentând diferența dintre suma actualizată a fluxurilor câștigurilor și costurile inițiale ale proiectului, conform formulei:
VPN = – i0 + (B-C)1/ (1+r) + (B-C)2/ (1+r)2 + (B-C)3/ (1+r)3 + + (B-C)n/ (1+r)n
În care: VPN = valoarea prezentă netă a proiectului;
i0 = capitalul inițial investit;
B-C = câștigurile obținute în fiecare din cei n ani ai proiectului.
Valoarea netă a unei investiții poate fi rescrisă:
n
VPN = -i0 + (B-C)i/ (1+r)i.
i = 1
Proiectele investiției pot fi ierarhizate în funcție de valoarea netă prezentă a acestora. Cele mai bune proiecte vor fi acelea care au VPN maxim. Proiectele pot fi ierarhizate și în concordanță cu rata internă a rentabilității fiecărui proiect și valoarea lui r care face fluxul beneficiilor nete actualizate egal cu costul inițial al capitalului.
Diferențele dintre folosirea evaluării investiției în sectorul public și folosirea ei în sectorul privat constau în obiective diferite, și anume: variația costurilor C și variația câștigurilor B; principalele variații pentru valoarea acestor costuri și câștiguri apar în sectoare diferite; variația ratei de actualizare r apare în ambele sectoare. În sectorul privat obiectivul urmărit de firmă este maximizarea profitului, pe de o parte, iar pe de altă parte obiectivul din sectorul public este maximizarea bunăstării, a bunăstării sociale. Aceasta ne conduce la includerea în evaluarea investiției a costurilor și beneficiilor următoare, care nu vor introduce o evaluare a investiției private, însemnând că prețurile de pe piață nu sunt întotdeauna bune pentru estimarea costurilor și beneficiilor.
Evaluarea cheltuielilor publice comportă obținerea bunăstării economice. De exemplu, atunci când analiza cost-beneficiu caută o valoare de proiect net pozitivă, pentru a justifica investiția, se utilizează un crtiteriu Hicks Kaldor. Aceasta înseamnă că atunci când valoarea netă a unui proiect de cheltuieli publice se preconizează a fi pozitivă într-o analiză cost-beneficiu, interpretarea trebuie să fie dacă proiectul este acceptat. Această interpretare va fi adevarată, numai dacă analistul cost-beneficiu a acceptat studiul abordat.
Analiza cost-beneficiu (ACB) și externalitățile se referă la costurile și beneficiile sociale.Un efect external este atunci când activitatea unui operator economic afectează bunăstarea altuia și când această interdependență nu este inclusă în mecanismul prețului sau în altele.
Din punct de vedere al externalităților costurile și beneficiile se clasifică astfel: reale și pecuniare. Acestea mai pot fi directe și indirecte; tangibile și intangibile. ACB se referă și la distincția care a fost făcută între externalitățile tehnice și cele bănești. O externalitate tehnică este acea care apare atunci când funcția de producție a producătorului afectat sau a consumatorului afectat este alterată. Pentru un consumator, externalitatea poate face posibil ca mai puțină (mai multă) utilitate să poată fi obținută din econiomie. O externalitate pecuniară este percepută pe seama schimbării prețurilor, a salariilor și a profiturilor.
Costurile și beneficiile tehnice sau reale pot fi distinse și prin efecte pecuniare. Costurile și beneficiile pot fi tangibile când beneficiile sau costurile pot fi măsurate pe piață sau intangibile când nu există o piață specifică și este necesar un preț umbră. Ele sunt frecvent clasificate ca fiind directe sau indirecte, dar poate fi privită și ca distincție între costuri și beneficii primare și secundare.
Există un număr limitat al surselor de informație pentru evaluarea anticipată a beneficiilor: piața, indivizii și evaluările individuale. Piețele bine definite în legătură cu toate beneficiile proiectului sectorului public sunt deseori absente, astfel informațiile ajustate ale pieței nu au un rol semnificativ. Ajustarea este necesară datorită eșecului pieței. A doua sursă a evaluării sunt indivizii care pot fi intrebați direct prin chestionare bine concepute pentru a furniza informațiile necesare evaluării. A treia variantă de abordare, este de a deduce limitele evaluărilor individuale. Obiectivul analizei cost-beneficiu pe baza surplusului consumatorului este obținerea unui surplus estimativ.
Folosirea prețurilor de piață pentru a evalua resursele folosite pentru a fi furnizate de sectorul public se bazează pe convingerea că recordurile prețurilor de piață se doresc a fi plătite pentru unitățile marginale ale bunurilor (resurselor), atunci prețurile de piață sunt o evaluare folositoare și problemele asociate cu teoria second best (cea de a doua metodă cost-beneficiu) nu sunt relevante. Dacă aceasta nu este adevărat, va fi necesar ca în analiza cost-beneficiu să se evite prețurile de piață și să fie înlocuite cu prețul umbră, care estimează costul real al resurselor și costurilor în termenii dorinței de a plăti.
Eficiența cheltuielilor privind acțiunile economice se determină pe baza metodei de analiză costuri-avantaje sau costuri eficacitate. Aceasta presupune definirea clară a obiectivelor care trebuie atinse; identificarea resurselor posibile și a mijloacelor tehnice de a fi luate în considerare în cadrul soluțiilor alternative proiectate; determinarea costurilor și a avantajelor pe care le prezintă fiecare din aceste alternative; compararea costurilor și a avantajelor mijloacelor luate în calcul.
În calculele de eficiență se folosesc indicatori previzionali pentru orientarea anticipată a activităților economice pe calea utilizării cu avantaje maxime a resurselor financiare. Elaborarea metodelor de analiză ține seama de fazele prin care trece fiecare obiectiv: studiu, realizarea propiu-zisă și exploatare.Pentru analiza eficienței economice a cheltuielilor se stabilesc și indicatori ai utilizării efective a resurselor, astfel se compară previziunile sau rezultatele obținute în perioadele anterioare cu cele privind perioadele pentru care se efectuează această analiză.
Pentru stabilirea nivelului cheltuielilor aferente unei perioade de timp se folosesc instrumente specifice de normare. Astfel, pentru cheltuielile cu materii prime, materiale, combustibil, energie se stabilesc indici sau coeficienți ai consumurilor specifice și ai gradului de utiliazare a acestora urmărindu-se eliminarea risipei și îmbunătățirea performanțelor tehnice ale produselor fabricate. Pentru cheltuielile cu salariile se folosesc norme de muncă.
Cheltuielile privind amortismentele sunt dimensionate pe baza duratelor de servicii normate, prin luarea în calcul a uzurii morale, prin folosirea metodei amortizării accelerate.
Cheltuielile cu dobânzile se stabilesc pe baza volumului de credite bancare minim necesare.
Cheltuielile privind investițiile se stabilesc pe baza proiectelor de execuție a lucrărilor de construcții, a normelor de consum de materiale, manoperă, utilaje și transportul materialelor, a prețurilor și tarifelor la care se aprovizionează sau se plătesc aceste consumuri, a termenelor optime de desfășurare a lucrărilor, de achiziționare și montaj al utilajelor, de dare în folosință și atingere a parametrilor proiectați ai capacității de producție realizate prin investiții.
Eficiența cheltuielilor privind obiectivele și acțiunile economice se stabilesc ca raport între indicatorii de efect care sunt: producția marfă, valoare adugată, profitul, încasări din export și cei de efort care sunt: investițiile, costurile de producție, importurile, timpul de muncă utilizat de personalul lucrărilor, etc.
CAPITOLUL II. DESTINAȚIILE CHELTUIELILOR PUBLICE
2.1. Cheltuielile pentru servicii generale
În această categorie cheltuielile publice sunt considerate cheltuieli tradiționale ale statului, ca autoritate publică. Au ca destinație intreținerea și funcționarea organelor de administrație propiu-zise, și a celor însărcinate cu menținerea ordinii publice. Organele ale puterii și administrației de stat reprezintă președenția țării, corpurile legiuitoare, aparatul administrativ economic și financiar de stat central și local, justiția, procuratura. Instituțiile de ordine publică reprezintă poliția, jandarmeria și cele de securitate.
Activitățile desfășurate de aceste organe sunt numeroase și variate ce privesc întreaga viață socială sub aspectul conducerii și administrării sale, de la adoptarea Constituției, elaborarea și adoptarea legilor la funcționarea instituțiilor de bază ale statului, a ministerelor și organelor subordonate, prefecturilor, primariilor, și până la organizarea și adeministrarea treburilor sociale cotidiene, păstrarea ordinii și securității publice.
Problemele privind administrația statală a ordinii interne s-au înmulțit ducând la expansiunea aparatului de stat, care antrenează cheltuieli tot mai mari, astfel nivelul acestora este în legătură cu numărul de persoane care alcătuiesc acest aparat, cu structura sa, cu natura utilităților ce trebuie acoperite, și cu dotarea tehnică a instituțiilor publice.
2.2. Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale
Cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale sunt îndreptate spre realizarea de servicii în mod gratuit, cu plată redusă sau sub formă de transferuri bănești (alocații bugetare, pensii, ajutoare și alte indemnizații).
Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale îndeplinesc un important rol economic și social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură: educația și instrucția copiilor și a tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistență medicală a indivizilor, se influențează evoluția demografică, se asigură un sistem de protecție socială, ridicarea nivelului cultural, artistic și de civilizație a membrilor societății. Rolul economic al acestor cheltuieli se manifestă și în acțiunea lor asupra consumului, în sensul că influențează cererea de bunuri de consum stimulând sporirea producției.
Analiza cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale evidențiază o creștere absolută și relativă a acestora, fiind consecința dezvoltării economice a țărilor respective. Volumul cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale este influențat și de factorul demografic. Creșterea costului serviciilor sociale sau a nivelului ajutoarelor familiare, a alocațiilor au condus la creșterea volumului acestor categorii de cheltuieli publice.
În țările dezvoltate, odata cu creșterea PIB și a costurilor serviciilor sociale, în condițiile unei evoluții lente a factorului demografic, se înregistrează o creștere a cheltuielilor social-culturale ce revin în medie pe locuitor; în țările în curs de dezvoltare se înregistrează un spor natural al populației relativ ridicat, nivelul cheltuielilor social-culturale pe locuitor este foarte mic sau descrește.
Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale se referă la: învățământ; cultură, culte, acțiuni sportive și de tineret; sănătate; securitate socială (asigurări sociale, asistență socială, ajutor de somaj, indemnizații, alte cheltuieli).
În România structura cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale vizează următoarele destinații: învățământ, sănătate, cultură, religie, acțiuni privind activitatea sportivă și de tineret, asistență socială, alocații pensii, ajutoare și indemnizații, alte cheltuieli social-culturale de stat, pensie suplimentară, ajutor de somaj.
În cadrul măsurilor de protecție socială se cuprind: creare de noi locuri de muncă, subvenționarea unor produse și servicii destinate populației, compensații bănești acordate persoanelor cu venituri fixe pentru creșterea prețurilor la mărfuri de interes vital pentru populație, facilități fiscale, ajutor de șomaj, asistență socială, asigurări sociale. Alături de cheltuielile social-culturale se efectuează și cheltuieli cu caracter economic sau de altă natură.
Protecția socială cuprinde ansamblul de acțiuni, decizii și măsuri intreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea unor evenimente considerate ca riscuri asupra condițiilor de viață ale populației.
Cheltuielile destinate acțiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice sau private, interne sau externe. Aceste surse sunt:
a) Fonduri bugetare care cuprind: bugetul federal, bugetul statelor regiunilor și provinciilor membre ale federației și bugetele colectivităților locale în țările cu structură federală, respectiv bugetul de stat și bugetele locale, în țări cu structură unitară. Aportul resurselor bugetare la finanțarea cheltuielilor social-culturale diferă de la o țară la alta, diferă de volumul finanțării, din diferitele verigi bugetare a acestor cheltuieli;
b) Cotizații sau contribuții suportate de persoanele fizice sau juridice care alimentează fonduri financiare cu destinație specială, cum sunt: bugetul asigurărilor sociale, fonduri pentru șomaj;
c) Fondurile proprii ale intreprinderilor publice sau private utilizate pentru finanțarea cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaților, protecția muncii;
d) Veniturile realizate de instituții social-culturale din diferite activități specifice, din serviciile către terți sau din exploatarea proprietăților lor;
e)Veniturile populației din care suportă diferite taxe, cotizații, costurile unor servicii sau se cumpără anumite bunuri culturale;
f) Fondurile organizațiilor fără scop lucrativ: organizațiile neguvernamentale, instituții de caritate, fundațiile, asociațiile, bisericile, alte așezăminte de cult care participă cu diferite sume de bani la finanțarea unor acțiuni social-culturale;
g) Ajutorul financiar extern cuprinde: credite rambursabile și ajutoare narambursabile acordate unor țări din fondurile constituite la nivelul unor organisme internaționale (UNICEF, UNESCO, OMS, Banca Mondială), organisme regionale (Uniunea Europeană) sau ajutoare bănești sau materiale.
2.2.1.Cheltuielile pentru învățământ
Dezvoltarea și modernizarea învățământului au condus la creșterea resurselor alocate acestuia în toate țările, atât dezvoltate, cât și în curs de dezvoltare.
Creșterea cheltuielilor publice pentru învățământ este datorată acțiunii mai multor factori, și anume:
Factori demografici. Creșterea populației a antrenat sporirea populației școlare;
Factori economici. Necesitățile modernizării învățământului, sporirea mijloacelor tehnice a aparaturii necesare desfășurării procesului instructiv și intensificarea utilizării acestora, precum și creșterea nivelului prețurilor și tarifelor, acționează în aceeași direcție. Posibilitățile de finanțare a învățământului pot oferi resurse financiare sprijinirii dezvoltării și modernizării învățământului într-o populație mai mare sau mai mică;
Factori sociali și politici se referă la politica școlară, la principiile avute în vedere de guverne în stabilirea acesteia, la nivelul învățământului obligatoriu, la resursele, facilitățile și ajutoarele îndreptate către instituțiile de învățământ sau către elevi, studenți și familiile acestora;
Diferitele niveluri și tipuri de învățământ se grupează astfel: învățământ preșcolar, învățământ primar (sau de gradul I), învățământ secundar (sau de gradul II), învățământ superior (sau de gradul III) și alte tipuri de învățământ. Învățământul secundar cuprinde: învățământ secundar general (gimnazii, licee), învățământ secundar tehnic, profesional, pedagogic, postliceal.
Finanțarea cheltuielilor pentru învățământ se realizează din diferite surse și anume: bugetul statului, surse ale populației, ale intreprinderilor, ale organizațiilor fără scop lucrativ, donații, ajutor extern. Bugetul statului reprezintă principala sursă de finanțare a învățământului.
Finanțarea cheltuielilor pentru învățământ diferă și în funcție de structura sistemului bugetar. În unele țări, rolul principal în finanțarea instituțiilor de învățământ (cu excepția învățământului superior) revine bugetelor statelor sau colectivităților locale, care folosesc resursele fiscale proprii, dar primesc și subvenții de la bugetul central sau guvernamental. Învățământul superior este finanțat din bugetul central.
În țările dezvoltate și în curs de dezvoltare există două tipuri de unități de învățământ: publice finanțate de la buget și particulare (private) care pot fi independente sau parțial subvenționate de stat. Unitățile de învățământ private au ca surse de finanțare taxele școlare datorate de elevi și studenți, alte venituri proprii, donații. Dacă din aceste venituri sunt acoperite toate cheltuielile unitatea respectivă funcționează independent, dacă în completarea veniturilor proprii unitatea de învățământ primește alocații de la buget, este considerată unitate subvenționată.
Populația participă la finanțarea învățământului în mod direct prin intermediul taxelor școlare dar mai efectuează și cheltuieli pentru întreținerea extrașcolară a elevilor și studenților.
Unele intreprinderi efectuează cheltuieli pentru învățământ cu ocazia organizării de cursuri de pregătire profesională, de calificare a salariaților sau a viitorilor angajați, specializări sau acordă burse unor elevi sau studenți.
O altă sursă de finanțare a cheltuielilor pentru învățământ o reprezintă sponsorizările, donațiile sau alte forme de ajutor ce pot fi primite de unitățile de învățământ din partea unor intreprinderi, fundații, societăți de binefacere. Ajutorul extern în domeniul finanțării învățământului se întâlnește în cazul țărilor în curs de dezvoltare, destinat înlăturării analfabetismului sau pentru finanțarea învățământului elementar și a pregătirii de cadre.
O altă analiză a cheltuielilor publice pentru învățământ se referă la conținutul economic sau la natura acestora clasificându-se în două grupe, și anume:
cheltuieli curente, se referă la intreținerea și funcționarea unității de învățământ
care cuprind: cheltuieli pentru achiziționarea de bunuri și servicii care se consumă în anul curent și se împart în: cheltuieli de personal (salarii), cheltuieli materiale și servicii (cheltuieli de întreținere și gospodărie, manuale, transport, reparații) și cheltuieli reprezentând subvenții școlare și transferuri (subvenții pentru unități de învățământ, burse);
cheltuieli de capital (de investiții) se referă la construcții de unități de învățământ, dotare cu aparatură necesară funcționării.
În privința cheltuielilor publice pentru învățământ o impotanță deosebită prezintă planificarea financiară a cheltuielilor pentru învățământ, determinarea nivelului anual a acestuia, a surselor de acoperire și modul de repartizare și utilizare a lor. Dimensionarea cheltuielilor se face în funcție de o serie de elemente specifice referitoare la contingentele școlare (copii, elevii, studenții), costul unitar pe forme și unități de învățământ din perioada precedentă.
2.2.2. Cheltuielile pentru cultură și artă
.
Instituțiile și unitățile cultural-artistice, se finanțează de la bugetul statului fie integral, fie parțial prin ordonarea de subvenții în completarea veniturilor lor proprii. Bugetul de stat reprezintă sursa cea mai importantă de susținere din punct de vedere financiar a acestei instituții și acțiuni. Multe instituții de cultură și artă reprezintă o componentă importantă a protecției sociale oferind membrilor societății servicii în mod gratuit sau cu prețuri (tarife) reduse, accesibile.
Finanațarea cheltuielilor publice pentru cultură și artă se mai realizează din veniturile proprii ale instituțiilor respective realizate din activități specifice sau alte activități.
Asigurarea de utilități destinate satisfacerii nevoii de cultură se face cu ajutorul unor instituții specializate, pentru a căror funcționare autoritățile publice alocă o parte din resursele financiare de care dispun.
O parte din acțiunile cultural – artistice sunt finanțate din fonduri de proveniență publică iar o parte se acoperă din resurse private. Există instituții cultural-artistice de proprietate particulară (teatre, studiouri de radio și televiziune, edituri) a căror bunuri și servicii sunt furnizate cetățeanului prin intermediul pieței, obținând venituri din vânzarea acestora, folosindu-le pentru autofinanțarea activității. Când veniturile obținute din activitatea proprie nu acoperă cheltuielile, în complectare se recurge la alocațiile bugetare sau alte surse.
Indiferent de proveniența lor, publică sau privată, cheltuielile pentru acțiuni cultural-artistice au un rol important în viața socială, contribuind la creșterea nivelului de educație și civilizație cultural-artistică a indivizilor, a calității factorului uman.
În România majoritatea instituțiilor de cultură și artă sunt de stat, astfel cheltuielile cu aceste acțiuni sunt finanțate de la buget.
2.2.3. Cheltuielile pentru ocrotirea sănătății
Cheltuielile pentru sănătate reprezintă o tendință de creștere, datorită unor factori, cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătății ca efect al creșterii numărului populației și modificării structurii sale, accentuarea factorilor de risc; creșterea costurilor prestațiilor medicale; introducerea în practica medicală a unor mijloace de investigare, tratament, medicamente; sporirea numărului cadrelor medicale.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate și funcționării instituțiilor sanitare (spitale, dispensare, policlinici) precum și finanțării unor acțiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitare a accidentelor și de educație sanitară. Resursele financiare pentru ocrotirea sănătații servesc atât pentru realizarea de investiții în acest domeniu (construcții de unități sanitare și dotarea acestora cu aparatură, utilaje și instrumente medicale moderne, mijloace de transport adecvate) cât și pentru întreținerea curentă și funcționarea normală a spitalelor, dispensarelor (salarii, medicamente, hrană pentru bolnavi, cheltuieli gospodărești, reparații).
Cheltuielile publice pentru sănătate reprezintă acele cheltuieli făcute de administrația publică în domeniul sănătății. Sunt cunoscute două sisteme de finanțare a sănătății: sistemul german (Bismarck) și sistemul englez (Beveridge). Sistemul german se bazează pe cotizații obligatorii suportate, în părți egale, de salariați și de intreprinderi. Aceste cotizații sunt imobilizate de instituții speciale, case de asigurări, de boală, pacienții nu plătesc nimic pentru consultații, tratamente. Sistemul englez oferă îngrijiri medicale gratuite pentru toți indivizii; statul finanțează integral ocrotirea sănătății prin Sistemul Național de Sănătate (Național Healt Service), este un sistem bazat pe resursele financiare care provin din impozite. Pacienții nu plătesc nimic dar au obligația de a se înscrie la un medic, primind remunerația de la NHS pe baza contractului încheiat cu acest organism.
Sursele de finanțare a acțiunilor de ocrotire a sănătății sunt diverse, și anume: fonduri alocate din buget (central sau local); cotizații de asigurări de sănătate; resurse ale populației cheltuite în calitate de pacient; ajutor extern.
Activitatea de ocrotire a sănătății se concretizează în mai multe categorii de efecte, și anume: efecte specifice acțiunii, efecte medicale, efecte sociale și efecte economice.
Efectele medicale vizează rezultatele acțiunilor privind îngrijirea sănătății: consultații, analize, diagnostic, tratamente.
Efectele sociale sunt prezentate într-o serie de indicatori statistici: speranța medie de viață la naștere, natalitatea, morbiditatea, mortalitatea infantilă și generală. Efectele economice se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor sau a accidentelor.
Eficiența economică poate fi determinată și evaluată folosind metode, cum sunt: analiza cost beneficiu, compară costurile diferitelor servicii medicale cu rezultatele exprimate în bani; analiza cost eficacitate, compară costurile serviciilor medicale cu eficacitatea reprezentată de ani de supraviețuire, numărul de imbolnăviri evitate, grad de recuperare; analiza cost-utilitate, care leagă costul unei acțiuni medicale de consecințele ei exprimate în variabile calitative.
În România sursele de finanțare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:
Fondurile de asigurări sociale de sănătate, este principala sursă de finanțare a sănătății și reprezintă circa 60% din cheltuielile publice pentru sănătate, constituite pe două nivele: Fondul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și fondurile caselor de asigurări de sănătate județeane și a municipiului București.
Constituirea fondurilor se realizează pe seama contribuțiilor suportate de persoanele fizice (salariați, pensionari, alte persoane fizice) și de persoane juridice care se utilizează pentru plata medicamentelor și serviciilor medicale acordate.
Bugetul de stat finanțează cheltuieli curente ale unităților sanitare, integral sau parțial sub formă de alocații. Integral sunt finanțate de la bugetul de stat: institutele și centrele de sănătate publică, inspectoratele de sănătate publică, centrele de medicină preventivă, spitale de psihiatrie, sanatoriile și preventorile TBC, spitalele de boli contagioase; Institutele și Academia de Științe Medicale,etc.
Fondul special pentru sănătate, se constituie în afara bugetului de stat, pe seama unor taxe percepute asupra activităților dăunătoare sănătății prelevate de la persoanele juridice care realizează încasări din acțiuni publicitare la produsele din tutun, țigări și băuturi alcoolice
Cheltuielile populației pentru sănătate, sunt acele cheltuieli pentru servicii medicale sau medicamente, altele decât cele care intră în sfera asigurărilor sociale de sănătate;
În domeniul ocrotirii sănătății pot contribui și organizații nonguvernamentale cu caracter filantropic, caritabil. România beneficiază și de resurse externe
2.2.4. Cheltuielile cu securitatea socială
Mărimea cheltuielilor cu securitatea socială variază de la o țară la alta, în funcție de potențialul economic, de numărul și structura populației, de orientarea politicii sociale, de sistemul de asigurări sociale.
Mecanismele financiare pentru realizarea securității sociale în deferite țări dezvoltate se caracterizează prin: existența de cotizații sociale, salariale și patronale pentru constituirea fondurilor securității sociale; situarea la baza acțiunilor privind asigurările securității sociale a principiului mutualității și solidarității sociale; universalizarea acordării ajutoarelor sau prestațiilor sociale; existența unor instituții în sectoarele private care furnizează prestații sau servicii sociale; existența sau nu a unui venit minim garantat.
Cheltuielile asistenței sociale se acoperă pe seama resurselor din fondul bugetar sau din fonduri speciale și a resurselor provenind din donații, contribuții valuntare, resurse de la organizații nonguvernamentale și resurse externe provenite de la organisme specializate.
Ajutorul de șomaj reprezintă o formă de susținere materială a celor rămași temporar fără lucru, a persoanelor disponibilizate și se acordă dintr-un fond financiar constituit din contribuții obligatorii ale salariaților și ale patronilor (firmelor), din subvenții alocate din fonduri bugetare.
Acordarea ajutorului de șomaj se face diferit, și anume: alocație (asigurare) de șomaj care se acordă majorității salariaților rămași fără lucru, care au o vechime în muncă și au plătit cotizații; și ajutor de șomaj care se acordă salariaților șomeri nou veniți pe piața forței de muncă care nu îndeplinesc condițiile cerute pentru pentru a beneficia de alocația (asigurarea) de șomaj.
Politicile sociale privind personalul disponibilizat nou care nu au loc de muncă pot cuprinde două categorii de prestații, pasive și active. Prestațiile pasive sunt cele care constau în acordarea de alocații, indemnizații pentru șomeri. Prestațiile active sunt cele care conduc la crearea de noi locuri de muncă sau se oferă facilități pentru cei care angajează șomeri.
Cheltuielile pentru asistență socială, alte ajutoare și alocații
Asistența socială cuprinde acțiuni intreprinse de societate pentru ocrotirea și susținerea materială a familiilor și persoanelor în vârstă și fără venituri, a săracilor, handicapaților, invalizilor, foștilor combatanți, a emigranților, vagabonzilor. O pondere importantă o dețin alocațiile pentru familii acordate sub forma ajutoarelor pentru copii sau alocațiile pentru soțul (soția) care este singur(ă) și crește un copil. O altă categorie de ajutoare în cadrul asistenței sociale se acordă bătrânilor sau altor persoane marginalizate social care se prezintă fie ca ajutoare bănești, fie sub forma unor prestații, servicii sau plasamente în instituții specializate.
În România există mai multe forme de acordare de ajutoar material pentru familii, batrâni sau alte persoane defavorizate: alocația de stat pentru copii, care se acordă tuturor copiilor, indiferent de calitatea de salariat și alocație suplimentară de care beneficiază familiile care au în intreținere doi sau mai multi copii. Pentru sprijinirea familiilor mai există și alte forme de asistență socială: ajutor pentru soțiile de militari în termen, care nu au venituri și au copii; ajutoare de urgență familiilor sau persoanelor care sunt în situația de necesitate datorate unor calamități sau alte cauze; alocații lunare de întreținere pentru minori dați în plasament familiar; organizarea unor servicii sociale pentru persoane vârsnice defavorizate (masă la domiciliu, centre de zi, sprijin în gospodarie); indemnizație de naștere care se acordă pentru fiecare copil născut începând cu cel de al doilea copil. Pentru ajutoarele celor fără venituri sau cu venituri foarte reduse s-a instituit un ajutor social, un ajutor bănesc lunar acordat persoanelor lipsite de venituri.
Asistență socială pentru persoanele handicapate se realizează din două surse, și anume de la bugetul de stat și de la Fondul de risc și accident care se constituie dintr-o cotă de 1% aplicată asupra fondului de salarii lunar al agențiilor economici, din donații și subvenții de la bugetele de stat. Mai există o serie de prestații sociale care se referă la drepturile acordate invalizilor, orfanilor și văduvelor de război (pensii, indemnizații), drepturi acordate eroilor martiri, urmașilor și răniților în timpul Revoluției din Decembrie 1989 (pensii); toți aceștia beneficiază și de înlesniri fiscale, prestații în natură și unele gratuități.
Cheltuielile pentru asistență socială sunt efectuate din fondurile bugetului de stat și ale bugetelor locale; deasemenea există Fondul de risc și accident, fond special în afara bugetului de stat.
Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale pot fi considerate investiții și anume “investiții în resurse umane”. Investițiile în resurse umane cuprind cheltuieli făcute pentru creșterea și dezvoltarea complexă a individului. Aceste investiții evidențiază investiția intelectuală, investiția pentru sănătate, investiția culturală.
Investiția intelectuală corespunde cheltuielilor pentru învățământ și pregătire profesională efectuate în scopul educației, instruirii și calificării forței de muncă. Investiția intelectuală asigură creșterea gradului de calificare a persoanelor cuprinse în învățământ.
Investiția de sănătate cuprinde cheltuielile îndreptate spre asigurarea asistenței medicale a membrilor societății precum și cele destinate acțiunilor preventive și de conservare a stării de sănătate.
Investiția culturală cuprinde cheltuielile destinate realizării acțiunilor de cultură și artă care contribuie la creșterea nivelului de educație și civilizație cultural artistică a membrilor societății concretizate în bunuri și servicii cultural artistice de care populația beneficiază direct (spectacole, filme, cărți, emisiune de radio și televiziune) sau indirect (muzee, biblioteci, patrimoniu cultural).
Investițiile în capitalul uman sunt considerate ca aliați necesari ai politicilor de asigurare a creșterii economice durabile care contribuie la atenuarea consecințelor celor mai grave, ale sărăciei, ca boala și malnutriția și oferă indivizilor șanse de ameliorare a condițiilor de viață.
În domeniul acțiunilor social-culturale eficiența prezintă două laturi: eficiența acțiunii respective, reflectă calitatea fiecărui tip de activitate desfășurată și se exprimă prin indicatori ai randamentului specific acțiunii evidențiându-se ca o eficiență internă sau externă; și eficiența resurselor financiare destinate acestei acțiuni.
Dezvoltarea umană reprezintă un proces care conduce la extinderea gamei de posibilități ce se oferă fiecărui individ. Pentru dezvoltarea umană sunt nesesare trei condiții, și anume: o viață îndelungată într-o stare bună de sănătate; acumulare de cunoștințe; acces la resursele necesare pentru atingerea unui nivel de trai convenabil.
Metodologia de calcul a indicatorilor dezvoltării umane (IDU) stabilită de PNUD reclamă luarea în considerare a următoarelor elemente: speranța de viață la naștere-longevitatea; nivelul educației reflectat într-un indicator combinat în report de gradul de alfabetizare și gradul de cuprindere în învățământul de toate gradele; standardul de viață (nivelul de viață) măsurat prin indicatorul PIB pe locuitor exprimat în dolari SUA.
Sunt stabilite o serie de norme și etape, de exemplu sunt precizate valori minime și valori maxime asfel: speranța de viață este cuprinsă între 25 și 85 de ani, gradul de alfabetizare este cuprins între 0% și 100%, gradul de cuprindere în învățământ este cuprins între 0% și 100%, PIB pe locuitor are valori între 100 dolari SUA și 40.000 dolari SUA.
Pentru calcularea standardului de viață exprimat prin indicatorul PIB pe locuitor, se pornește de la nivelul real al PIB pe locuitor din țara respectivă, calculat la paritatea puterii de cumpărare; acest nivel se ajustează în cazul în care el depășește un nivel mediu mondial al PIB pe locuitor, stabilit pentru anul respectiv.
Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU) este util în stabilirea locului ocupat de fiecare țară în ierarhia mondială, și oferă posibilitatea de a stabili care componență influențează în mod negativ evoluția lui.
2.3. Cheltuielile pentru asigurări sociale
Necesitatea organizării ocrotirii cetățenilor, sub diferite forme, a apărut o dată cu dezvoltarea factorilor de producție. Asigurările sociale din țara noastră s-au dezvoltat și s-au perfecționat mereu, proces care continuă și în prezent.
Asigurările sociale constituie unul dintre mijloacele de garantare, de realizare a drepturilor constituționale ale poporului; ele reprezintă numai o parte din complexul de măsuri luate pentru realizarea unei vieți decente și civilizate a poprului român. Asigurările sociale sunt o instituție necesară a societății să rezolve protecția salariaților, cooperatorilor, asociaților, agricultorilor, pensionarilor și a familiilor lor în cazuri de incapacitate temporară sau permanentă de muncă.
Asigurările sociale participă la repartiția unei părți din produsul național brut, constituind un mijloc de control asupra formării, repartizării și utilizării acestuia, când se alimentează, se repartizează și se utilizează fondurile asigurărilor sociale. Conținutul economic al asigurărilor sociale este determinat de trăsăturile societății economice.
Asigurările sociale constituie acea parte a relațiilor social-economice bănești cu ajutorul cărora în procesul repartiției produsului național brut se formează, se repartizează, se gestionează și se utilizeză fondurile bănești necesare ocrotirii obligatorii a salariaților și pensionarilor din companiile naționale, regiile autonome, societățile comerciale, din rețeaua cooperației de consum și de credit, a intreprinzătorilor particulari, a personalului casnic, în caz de batrânețe și în alte cazuri.
Sistemul asigurărilor sociale are trăsături caracteristice, care sunt determinate de condițiile concrete de dezvoltare a României.
Acest sistem național de asigurări sociale este constituit din următoarele componente principale:
asigurări sociale de stat;
asigurări sociale din cooperația mesteșugărească și ale mesteșugarilor cu ateliere proprii;
asigurări sociale din asociațiile agricole;
asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie;
asigurările sociale ale avocaților;
asigurările sociale ale slujitorilor cultelor.
S-a realizat un sistem public național unificat de asigurări sociale prin integrarea în asigurarile sociale de stat a sistemelor independente de asigurări sociale. Prin instituirea sistemului public național de asigurări sociale s-a creat un cadru unitar de aplicare a legislației în domeniu, se economisesc resurse materiale și umane, se crează flexibilitate în redistribuirea resurselor disponibile, în funcție de cerințele pentru anumite prestații. Sistemul public național al asigurărilor sociale al țării noastre este în continuă dezvoltare și perfecționare.
Sistemul public național de asigurări sociale este organizat pe baza următoarelor principii: unicitatea; obligativitatea; garantarea de către stat a drepturilor de asigurări sociale; cetățenii sunt ocrotiți în toate cazurile și pentru toată perioada pierderii capacității de muncă; contributivitatea; egalitatea; ocrotirea în concordanță cu cerințele eticii și echității sociale; pensiile sunt scutite de impozite și taxe; imprescriptibilitatea dreptului la pensie și la indemnizații de asigurări sociale; incesibilitatea drepturilor de asigurări sociale; autonomia și descentralizarea asigurărilor sociale.
a) Unicitatea. Potrivit acestui principiu este organizat și funcționează un singur sistem public național de asigurări sociale, garantat de stat, urmărindu-se diminuarea riscurilor care decurg din existența mai multor sisteme de asigurări sociale.
Sistemul securității sociale se bazează pe trei componente: regimul unic obligatoriu de asigurări sociale; regimuri sociale private, facultative și un sistem modern de securitate socială. Se mai pot constitui asociații profesionale, ca instituții publice autofinanțate pentru realizarea unor măsuri de prevenire a accidentelor de muncă și bolilor, de recuperare a capacității de muncă, reintegrare profesională și acordarea unor prestații complementare.
b) Obligativitatea. Potrivit acestui principiu persoanele fizice care desfășoară activități aducătoare de venituri și îndeplinesc condițiile prevăzute de lege sunt cuprinse, prin efectul legii, în sistemul public național de asigurări, beneficiind de drepturi.
Asigurările sociale cuprind: personalul din companiile naționale, regiile autonome, societățile comerciale, intreprinderile private, cooperatorii, asociații, agricultorii, avocații, slujitorii cultelor, toți pensionarii și membrii lor de familie.
c) Garantarea de către stat a drepturilor de asigurări sociale. Statul este garantul acestui drept exercitat prin sistemul public național al asigurărilor sociale. Statul sprijină acest sistem al asigurărilor sociale, în situații temeinic motivate, prin acoperirea deficitelor financiare potrivit prevederilor legii bugetului de stat.
d) Cetățenii sunt ocrotiți în toate cazurile și pentru toată perioada de pierdere a capacităților lor de muncă, iar mamele se bucură și de ocrotire socială deosebită în caz de sarcină, pentru creștera și îngrijirea copiilor , când au copii mici și bolnavi.
e) Contributivitatea. Fondurile sistemului public național al asigurărilor sociale se constituie pe seama contribuțiilor plătite de companiile naționale, regiile autonome, societățile comerciale cu capital de stat, intreprinderi mixte și private, instituțiile publice, cooperativele, asociații, de barourile de avocați, instituțiile cultelor și din contribuțiile persoanelor fizice care folosesc personal de îngrijire a blocurilor de locatari
f) Egalitatea. Acest principiu are în vedere că persoanele asigurate beneficiază de aceleași drepturi și au aceleași obligații dacă îndeplinesc aceleași condiții prevăzute de lege. Cetățenii români care își desfășoară activitatea în străinătate, în interesul statului român, sunt cuprinși în sistemul nostru public național de asigurări sociale. Persoanele asigurate prin sistemul public național și care își stabilesc domicililul sau reședința în străinătate beneficiază de drepturile de asigurări sociale în condițiile convențiilor internaționale la care România este parte.
g) Ocrotirea cetățenilor se realizează în concordanță cu cerințele eticii și echității sociale, ceea ce înseamnă că pensiile și celelalte forme de ocrotire sunt reglementate și acordate pe baza contribuției aduse la dezvoltarea societății noastre, urmărindu-se realizarea unui raport echitabil între veniturile care provin din salarii și cele realizate din pensii, raport menit să stimuleze persoanele care lucrează efectiv în diferite sectoare de activitate în domeniu social-cultural, precum și realizarea unor proporții echitabile între pensiile mici și cele mari, au loc trimiteri la tratament balnear în mod gratuit a pensionarilor cu pensii mai mici, trimiteri gratuite la odihnă în stațiunile balneoclimaterice ale copiilor din familiile cu mulți copii.
h) Pensiile de asigurări sociale sunt scutite de orice impozite și taxe. Pensiile de asigurări sociale și actele procedurale pentru dobândirea lor nu sunt impozabile și nici taxabile.
i) Impresctiptibilitatea dreptului la pensie și la indemnizațiile de asigurări sociale. Acest principiu este expres prevăzut de legislația de asigurări sociale. Salariații, membrii cooperatori, asociații, agricultorii și ceilalți cetățeni care îndeplinesc condițiile legale au dreptul să ceară oricând stabilirea dreptului la pensie, indemnizație.
j) Pensiile și indemnizațiile de asigurări sociale nu pot fi cedate nici total, nici parțial. Pensiile și indemnizațiile de asigurări sociale constituie un drept personal și nu pot face obiectul vreunei tranzacții, nu pot fi limitate și nu pot fi cedate nici total, nici parțial deoarece sunt menite să asigure condiții decente de viață persoanei căreia i-au fost conferite.
k) Autonomia și descentralizarea. Potrivit acestui principiu asigurările sociale se înfăptuiesc de către asigurații respectivi prin organe proprii și organizații competente.
Rolul sistemului public național al asigurărilor sociale rezultă din natura și principiile care stau la baza lui, precum și din modul cum se constituie și se folosesc fondurile bănești respective.
Asigurările sociale stimulează reproducția socială, contribuie la progresul economiei naționale și la dezvoltarea acțiunilor social-culturale. Rolul asigurărilor sociale constă în ocrotirea cetățenilor în toate cazurile de pierdere a capacității de muncă prin acordarea indemnizațiilor și aplicarea unor restricții, acționează impotriva leneșilor, simulanților, chiulangiilor.
Asigurarile sociale au rol important în educarea cetățenilor, în dezvoltarea constiinței cetățenești, în promovarea echității sociale, contribuie la trăsăturile etico-spirituale înaintate ale fiecărui cetațean, la respectarea normelor de conviețuire socială și la dezvoltarea atitudinii de apărare a avutului public și privat.
Izvoarele de formare a fondurilor asigurărilor sociale sunt contribuțiile care se plătesc de către agenții economici și instituții, calculate prin aplicarea unor procente asupra fondului de salarii brut al acestora, și pe baza unor contribuții individuale plătite de asigurați.
Principalele forme de protecție a cetățenilor prin asigurările sociale de stat sunt: pensiile; trimiteri la tratament și odihnă; indemnizațiile și ajutoarele; unele cheltuieli cu ocrotirea sănătății; ajutor în caz de șomaj; alocația de sprijin; ajutorul de integrare profesională.
Pensiile sunt drepturi bănești lunare ce se acordă persoanelor care își încadrează activitatea datorită atringerii unei anumite limite de vârstă, invalidității, pe tot timpul vieții de la pensionare, copiilor urmași până la o anumită vârstă și soțului supraviețuitor care are calitatea de urmaș, pentru a li se asigura condiții decente de viață.
Principiile dreptului la pensie
Principiul sistemului de pensionare il constituie îmbunătățirea raportului dintre pensie și salariu tarifar, adică asigurarea corelării între nivelul pensiilor și cel al salariilor;
Sistemul de pensii în România este întemeiat pe principiul echității sociale fiind stabilite în concordanță cu contribuția adusă de fiecare cetățean la dezvoltarea economico-socială a țării, realizând în același timp un raport echitabil între veniturile care provin din salariu și cele care se obțin din pensie;
Fondurile bănești necesare plății pensiilor se formează din contribuțiile agenților economici, instituțiilor, ale întreprinzătorilor particulari și cetățenilor ce folosesc personal casnic;
Stimularea realizării unei vechimi cât mai mari în muncă;
Determinarea cuantumului pensiei în funcție de condițiile existente la locul de muncă;
Corelarea pensiei de invaliditate cu pensia pentru munca depusă și limita de vârstă;
Instituirea pensiei suplimentare din contribuția personală a salariaților;
Unicitatea pensiei constituit în legislația de asigurări sociale și constă în faptul că o persoană poate primi o singură pensie integrală de asigurare socială;
Neimpozabilitatea pensiilor. Pensiile și actele procedurale pentru dobândirea pensiilor sunt scutite de plata oricărui impozit și taxă;
Imprescriptibilitatea dreptului la pensie. Potrvit acestui principiu oricare persoană care îndeplinește condițiile legale pentru a primii o pensie poate oricând să ceară înscrierea la pensie, oricât timp ar fi trecut de la nașterea dreptului la pensie;
Incesibilitatea dreptului la pensie. Potrivit acestui principiu dreptul la pensie nu poate fi cedat nici total, nici parțial, deoarece primirea pensiei este un drept personal;
Indexarea și majorarea pensiilor.
Prin asigurările sociale de stat se acordă următoarele pensii: pensia pentru munca depusă și limita de vârstă; pensia pentru pierderea capacității de muncă din cauză de accident de muncă sau boală profesională; pensia pentru pierderea capacității de muncă în afara procesului de muncă; pensie se urmaș; pensie suplimentară.
Acordarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă necesită îndeplinirea cumulativă a două condiții: persoana să fi îndeplinit vârsta când se consideră că nu mai există capacitate normală de muncă și să aibe o anumită vechime în muncă. Pensionarea se poate face la cerere sau din oficiu. La cerere pensionarea se face pentru bărbați la împlinirea vârstei de 60 de ani, adică au o vechime de minimum 30 ani, iar pentru femei la împlinirea vârstei de 55 ani, cu o vechime în muncă de 25 de ani.
Pensionarea personalului didactic se poate face și în timpul anului școlar sau universitar, cu aprobarea inspectoratului școlar, respectiv senatului universitar.
În funcție de condițiile în care s-a desfășurat activitatea și de influența factorilor nocivi s-au constituit trei grupe de muncă: în grupa I se încadrează locurile de muncă la care există condiții foarte grele sau foarte vătămătoare, în grupa a II-a locurile de muncă la care există condiții grele sau vătămătoare, iar în grupa a III-a se cuprind toate celelalte locuri de muncă. Pentru personalul navigant din aviația civilă la stabilirea pensiei se ia în calcul o vechime suplimentară, în raport cu numărul orelor de zbor de tipul de aeronavă și funcția îndeplinită.
La determinarea bazei de calcul a pensiei, la salariul tarifar se adaugă: sporul de vechime în muncă; sporul pentru lucrul în subteran și pentru lucrul pe platformele marine și de extracție; indemnizația de zbor sporul pentru condiții grele de muncă; sporul pentru lucrul sistematic peste programul normal; sporul pentru exercitarea unei funcții suplimentare; alte scopuri cu caracter permanent prevăzute în contractele individuale de muncă. Pentru anii serviți în plus peste vechimea minimă integrală, se acordă un spor de pensie de 1% pentru fiecare an în plus din primii ani, și de 0,5 pentru fiecare an în plus peste primii 5 ani din baza de calcul a pensiei.
Agenții economici și instituțiile sunt obligate să asigure angajaților condițiile necesare pentru buna desfășurare a activității și să ia măsurile de protecție muncii în vederea înlăturării și prevenirii cauzelor care pot conduce la diminuarea sau pierderea capacității de muncă a acestora. Persoanele care și-au pierdut total sau parțial capacitatea de muncă datorită unor boli obișnuite au dreptul la pensie numai dacă au o anumită vechime în muncă, în raport cu vârsta. Prin invaliditate se înțelege pierderea totală sau în mare masură a capacității de muncă în mod definitiv sau pe o perioadă îndelungată.
În raport cu pierderea capacității există trei grade de invaliditate care au dreptul la această pensie: invaliditatea de gradul I când se pierde complet capacitatea de muncă și este necesară supravegherea permanentă și îngrijirea invalidului de către o altă persoană; invaliditatea de gradul II, când se pierde complet sau în cea mai mare parte capacitatea de muncă, însă invalidul se servește singur, neavând nevoie de îngrijiri din partea altei persoane; invaliditate de gradul III, când se pierde cel puțin jumătate din capacitatea de muncă și invalidul poate presta aceeași muncă, cu un program redus sau o altă muncă, mai ușoară.
Încadrarea persoanelor în unul din cele trei grade de invaliditate care dau dreptul la pensie se face ținându-se seama de următoarele criterii de bază: natura, gravitatea, particularitățile și evoluția bolii și influența ascestuia asupra capacității de muncă.
Pensia pentru pierderea capacității de muncă în afara procesului de muncă se acordă persoanelor încadrate în muncă, șomerilor și persoanelor care îndeplinesc obligații militare, în cazul în care și-au pierdut capacitatea de muncă total sau parțial din cauza unor accidente care au avut loc în afara procesului de muncă sau unor boli obișnuite. Pensia se acordă dacă s-a contractat o invaliditate de gradul I, II sau III, și cu condiția ca persoanele în cauză să aibe o vechime minimă în muncă diferențiată în raport cu vârsta și sexul solicitantului.
Persoanele care îndeplinesc obligații militare și care au devenit invalide de gradul I sau II ca urmare a unor boli altele decât cele profesionale au dreptul la pensie în sumă fixă diferențiată pe grade de invaliditate, fără a cere condiția de vechime. Au dreptul la pensie de invaliditate și persoanele care la data ivirii invalidității nu erau încadrate în muncă, dar aveau vechimea în muncă necesară.
Pensia suplimentară se acordă pensionarilor de asigurări sociale și pensionarilor urmași, dacă pensionarii și susținătorii decedați au contribuit în timpul activității lor la alimentarea fondului bănesc destinat acestui scop. Cuantumul pensiei suplimentare depinde de timpul cât s-a plătit contribuția, de mărimea contribuției și nivelul salariului mediu tarifar lunar și al veniturilor salariale. Pensia suplimentară se acordă de la data încetării activității, persoanelor care au cotizat, ca urmare a pensionării. Urmașii beneficiază de pensia suplimentară în procentele prevăzute pentru pensia de urmaș de asigurări sociale de stat.
Îndemnizațiile și ajutoarele constituie o altă formă de ocrotire a cetățenilor. Prin asigurări sociale de stat se acordă următoarele indemnizații și ajutoare: indemnizații pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacere și întărirea sănătății, indemnizații în caz de pierdere temporară a capacității de muncă, indemnizații în caz de maternitate, indemnizația de naștere, ajutorul de șomaj, ajutorul de integrare profesională, alocația de sprijin, ajutor în caz de deces.
Indemnizațiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea și întărirea sănătății au ca scop să sigure existența salariațiilor, să contribuie la refacerea și întărirea sănătății acestora și să înlesnească luarea de măsuri la locul de muncă pentru preîntâmpinarea îmbolnăvirilor și accidentelor. Indemnizația se acordă salariaților cu contracte de muncă pe durată nedeterminată. Îndemnizația pentru carantină se acordă lucrătorilor permanenți și celor temporari, indiferent de vechimea în muncă. Carantina este o masură de ocrotire a sănătății poporului și prin instituirea ei se urmărește prevenirea extinderii epidemiilor.
Concediul medical și indemnizația în caz de pierdere temporară a capacității de muncă. Concediul medical în caz de incapacitate temporară de muncă determinat de o boală sau un accident se acordă salariaților, inclusiv persoanelor aflate în perioada de probă, indiferent de durata nedeterminată sau determinată a contractului de muncă, în caz de incapacitate temporară de muncă provocată de boală sau accident. Beneficiază de concediu medical și pensionarii invalizi de gradul III și pensionarii urmași.
Indemnizația în caz de pierdere temporară a capacității de muncă din cauza unei boli sau a unui accident este o formă de protecție socială concretizată în suma de bani ce se acordă prin asigurările sociale de stat pe toată perioada de timp în care salariații permanenți, temporari sau sezonieri, se află în perioada de probă, își pierd temporar capacitatea de muncă, datorită unei boli profesionale sau accident de muncă, a unui accident în afară de muncă sau boală obișnuită, precum și pe toată durata convalescenței până la însănătoșire sau pensionare. Beneficiază de îndemnizație și persoanele ale căror contracte de muncă au fost suspendate, precum și salariații ale căror contracte de muncă au încetat pe motive neimputabile lor și dacă incapacitatea temporară de muncă nu s-a ivit înainte de desfacerea contractului de muncă. Beneficiază de indemnizație și pensionarii invalizi de gradul III, precum și pensionarii urmași. Indemnizația se acordă și persoanelor cărora li s-a desfăcut contractul de muncă, precum și militarilor care și-au satisfăcut stagiul, cu condiția ca înainte de încorporare să fi avut calitatea de angajat sau această calitate să le fi încetat cu maximum 60 de zile înainte de încorporare.
Indemnizația în caz de pierdere temporară a capacității de muncă nu se acordă salariaților care: nu respectă tratamentul medical sau nu se prezintă la vizita medicală indicată pentru urmărirea bolii; simulează boala.
Concediul și indemnizația în caz de maternitate: femeile însărcinate beneficiază de asistență madicală, de medicamente și de internare în maternități sau case de nașteri în mod gratuit; viitoarele mame încadrate în muncă au dreptul indiferent de vechimea în muncă la un concediu de maternitate de 112 zile, din care 52 de zile reprezintă concediul prenatal și 60 de zile concediul postnatal, cu posibilitatea compensării între ele; și indemnizația în caz de maternitate. Salariatele indiferent de durata contractului de muncă beneficiază de o indemnizație, din fondurile asigurărilor sociale de stat, în caz de sarcină și lehuzie.
Salariatele și membrele cooperației mesteșugărești beneficiază în aceste cazuri de asistență medicală, de medicamente și de internare în maternitate sau în case de nașteri, în mod gratuit. Persoanele care au în îngrijire copii handicapați beneficiază, la cerere, de concedii medicale pentru îngrijirea acestor copii bolnavi datorită unor afecțiuni intercurente, precum și pentru tratamente de recuperare până la împlinirea de către copii a vârstei de 18 ani. Un ajutor în caz de maternitate se acordă și studentelor pentru fiecare naștere, în sumă fixă, pentru sarcină și lehuzie, și o sumă absolută separată pentru procurarea rufăriei fiecărui copil nou născut.
Indemnizația de naștere este o formă de încurajare de către stat a natalității. Această indemnizație se acordă mamelor, indiferent dacă sunt sau nu salariate, numai la nașterea celui de al doilea copil și pentru fiecare copil născut ulterior, viu sau mort. Această indemnizație unică se acordă indiferent de natura și nivelul veniturilor părinților și independent de toate celelalte forme de protecție a familiilor cu copii.
Indemnizația pentru creșterea copilului constituie o altă formă de sprijin bănesc ce se acordă mamelor salariate care au copil în vârstă de până la doi ani. Indemnizația se acordă, la cerere, în continuarea îndemnizației în caz de maternitate, sau oricând, pentru îngrijirea copilului, până când acesta împlinește vârsta de doi ani. Cuantumul indemnizației reprezintă 85% din salariul tarifar lunar. Beneficiază de această indemnizație și mamele salariate care înfiază copii, au fost numite tutore, au copii încredințați sau primiți în plasament familial, până la împlinirea de către copii a vârstei de doi ani.
Ajutorul de șomaj constituie o formă principală de protecție socială, ce constă dintr-o sumă de bani care se stabilește și se acordă lunar, diferențiat pe categorii de persoane și vechime în muncă, cu luarea în considerare a salariului minim pe economie indexat sau a ultimului salariu terifar lunar avut, indexat pentru asigurarea condițiilor materiale a persoanelor apte de muncă, dar cărora le-a încetat contractul de muncă. Ajutor de șomaj au dreptul să primească: persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din inițiativa unității; persoanele a căror contract de muncă a fost desfăcut din initiativa lor, pentreu motive care, la reâncadrare, nu întrerup vechimea în muncă; persoanele care au fost încadrate cu contract de muncă pe o durată determinată.
Ajutorul de șomaj se acordă și femeilor care au încetat activitatea pentru creșterea copiilor, precum și persoanelor cărora le-a încetat calitatea de pensionar, de la data înscrierii la oficiile forței de muncă. Pentru a beneficia de ajutorul de șomaj trebuie îndeplinite următoarele condiții: persoanele respective trebuie să fie înscrise la oficiile forței de muncă și protecție socială din județ unde își au domociliul; starea sănătății, dovedită cu certificat medical, să le permită încadrarea în muncă.
Ajutor de integrare profesională. Acest ajutor constituie o formă de protecție ce se acordă persoanelor care nu au fost încadrate în muncă, în următoarele situații: dupa o perioadă de 30 de zile, pentru absolvenții învățământului preuniversitar și ai învățământului superior, de la data la care s-au adresat oficiilor forțelor de muncă sau altor organe competente, solicitând încadrarea într-un loc de muncă potrivit pregătirii lor; după o perioadă de 30 de zile de la data la care persoanele care au terminat serviciul militar obligatoriu s-au adresat oficiilor forței de muncă, solicitând încadrarea într-un loc de muncă potrivit pregătirii lor.
Beneficiază de ajutor de integrare profesională: absolvenții instituțiilor de învățământ în vârtstă de minim 18 ani, care nu au surse proprii de venit la nivelul a cel puțin jumătate din salariul de bază minim brut pe tară; absolvenții instituțiilor de învățământ în vârstă de cel puțin 16 ani, în cazuri justificate de lipsa susținătorilor legali sau de imposibilitatea dovedită a acestora de a presta obligația de întreținere datorată minorilor; tinerii care înainte de efectuarea stagiului militar nu au fost încadrați cu contract de muncă și care într-o perioadă de 30 de zile de la data lăsării lor la vatră nu s-au putut angaja.
Alocația de sprijin reprezintă o formă de protecție socială ce se acordă persoanelor pe o perioadă de maximum 18 luni de la expirarea perioadei de acordare a ajutorului de șomaj sau a ajutorului de integrare profesională și sunt lipsite de mijloace de întreținere.
Șomerii care primesc alocația de sprijin pot urma cursuri de calificare, recalificare, perfecționare sau alte forme de pregătire profesională care să nu depășească durata de primire a acestei alocații.
Ajutorul în caz de deces se acordă prin asigurările sociale de stat și cooperatiste în caz de încetare din viață a persoanelor încadrate în muncă, a pensionarilor și a membrilor lor de familie. De acest ajutor beneficiază succesorii decedaților sau membrii lor de familie care nu au un venit lunar mai mare decât cel stabilit de lege, și dacă trăiau din veniturile celui decedat. În caz de deces al salariatului, ajutorul se acordă membrilor de familie al acestuia sau persoanelor din afara familiei care au suportat cheltuielile ocazionate de deces. Cuantumul ajutorului este diferențiat, și anume mai mare pentru salariat sau pensionar, și mai mic pentru membrii de familie, indiferent de mărimea salariului sau pensiei.
Venitul minim garantat. De la 1 Ianuarie 2002 a intrat în vigoare legea venitului minim garantat. Conform acestei legi persoanele care nu au nici un mijloc de existență primesc un venit minim garantat. În schimbul acestuia, persoanele apte de muncă au obligația să efectueze un număr de ore în folosul obștei ( exemplu: curățenia în parcuri).
Plata indemnizațiilor și ajutoarelor de asigurări sociale constă în eliberarea sumelor bănești corespunzătoare către beneficiari. Indemnizațiile și ajutoarele se acordă numai pe bază de cerere, la care se anexează certificatele medicale și alte acte doveditoare. Plata efectivă a indemnizațiilor și ajutoarelor se face odată cu plata salariilor, în baza ordinelor de plată de pe certificatele de concedii medicale și calculate de către organele financiar-contabile din unitățile respective unde sunt încadrați beneficiarii; indemnizațiile și ajutoarele cuvenite pensionarilor se plătesc de către oficiile de pensii și asigurări sociale. Ajutorul în caz de deces se plătește imediat, la cerere.
Pensiile constituie o formă de protecție și agricultorilor prin asigurări sociale. Pensiile cuvenite agricultorilor sunt scutite de impozite.
Prin asigurările sociale ale agricultorilor se acordă următoarele pensii :
pensia pentru limita de vârstă care se acordă persoanelor care împlinesc cumulativ următoarele condiții: bărbații au împlinit vârsta de 62 de ani și au o durată de asigurare de minim 30 de ani, iar femeile la împlinirea vârstei de 57 de ani, dacă au o durată de asigurare de cel puțin 25 de ani ;
pensia pentru pierderea capacității de muncă, se acordă persoanelor asigurate, care datorită unor accidente, boli produse sau contractate în perioada asigurării, și-au pierdut total sau în cea mai mare parte capacitatea de muncă și se încadrează în gradul I sau II de invaliditate ;
pensia de urmaș, se acordă copiilor și soțului supraviețuitor. Pensia se acordă urmașilor numai dacă perintele decedat era pensionar sau îndeplinea condițiile legale pentru obținerea unei pensii.
Indemnizțiile. Prin asigurările sociale ale agricultorilor se acordă următoarele indemnizații: indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă, ce se acordă persoanelor asigurate pe timpul incapacității temporare de muncă determinată de boală sau accident, dacă au contribuit la fondul de asigurări sociale ale agricultorilor o perioadă de minim 6 luni din ultimele 12 luni calendaristice; și indemnizația în caz de sarcină și lehuzie, care se acordă femeilor asigurate pe o durată de 112 zile calendaristice, precum și în cazul creșterii copilului până la împlinirea vârstei de doi ani, pe toată această perioadă.
Ajutoarele de înmormântare se acordă la decesul asiguratului și este egal cu cuantumul pensiei minime integrale pentru limita de vârstă. În cazul decesului unui membru de familie, cu drept la pensie de urmaș, se acordă un ajutor de înmormântare egal cu jumătate din pensia minimă integrală pentru limita de vârstă.
Alte drepturi de asigurări sociale
Prin asigurările sociale al agricultorilor, pensionarii precum și membrii familiilor lor au dreptul, în caz de îmbolnăvire, la asistență medicală și medicamente pe timpul internării în spitale și ambulatoriu, și la tratament în stațiunile balneare. Beneficiază de aceste drepturi și persoanele asigurate și membrii lor de familie, dacă au contribuit la fondul de asigurări sociale și la fondul pentru finanțarea ocrotirii sănătății.
Asigurările sociale pentru sănătate constituie principalul sistem de relații economico-sociale a sănătății populației care funcționează pe baza principiului solidarității sociale și subsidarității în colectarea și utilizarea fondurilor, precum și a dreptului alegerii libere de către asigurat al medicului, a unității medico-sanitare și a casei de asigurări pentru sănătate.
Asigurările sociale pentru sănătate prezintă mai multe avantaje: buna organizare și calitate a serviciilor medico-sanitare, accesibilitatea populației la asistența și tratamentul medical, infrastructura compatibilă unei gestionări eficiente, flexibilitate financiară, transparență ceea ce înseamnă că aceste asigurări permit cunoașterea relației directe dintre contribuțiile plătite și serviciile medicale primite.
Dezavantajele acestor asigurări sunt: reprezintă noi costuri pentru cetățeni, cheltuieli admninistrative mari, control financiar complex, nu oferă în toate cazurile o asistență medicală complectă și promptă.
În aceste asigurări, sunt cuprinse în mod obligatoriu următoarele categorii de persoane: cetățeni români cu domiciliul în țară sau aflați temporar în străinătate; cetațeni străini și apartizii care au reședința în România.
În asigurările sociale pentru sănătate sunt cuprinse fără plata contribuției următoarele categorii de persoane: copii și tinerii până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, studenți și dacă nu realizează venituri din muncă; persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă sau se află în grija familiei; soția, soțul, părinții și bunicii, fără venituri proprii, aflați în întreținerea unei persoane asigurate; persoanele care în baza Decretului-lege nr. 118/1990 beneficiază de drepturi ca urmare a faptului că au fost persecutate din motive politice. Persoanele care nu sunt salariate dobândesc calitate de asigurat în ziua în care s-a achitat cotribuția și o păstrează potrivit legii. Sunt exceptate de la asigurarea obligatorie următoarele categorii de persoane: membrii misiunilor diplomatice acreditate în România și cetățenii străini care se află temporar în țara noastră. Calitatea de asigurat și drepturile de asigurare încetează în următoarele situații: odată cu pierderea cetățeniei și/sau a dreptului de reședință în țară; și în caz de deces.
2.4. Cheltuielile pentru obiective și acțiuni economice, pentru protecția mediului și pentru cercetare-dezvoltare
Aceste cheltuieli sunt destinate finanțării regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, fermierilor și altor mici întrprinzători, sau vizează acțiuni sau obiective importante pentru fiecare țară.
Cheltuielile publice pentru acțiuni economice sunt îndreptate către intreprinderile de stat, către sectorul public. Sectorul public cuprinde intreprinderile cu capital majoritar de stat având ca obiect al activității producția de bunuri sau prestarea de servicii și în care statul dispune de puterea de decizie. Sectorul public a crescut în volum și importanță prin acțiunile de naționalizare sau de creștere a participării statului la capitalul intreprinderilor.
În afara sectorului public statul finanțează intreprinderi particulare în caz de dificultăți financiare (perioade de criză), le acordă ajutoare financiare pentru a se dezvolta, sau susține financiar anumite sectoare. Intreprinderile publice au un mecanism de finanțare ca și cel al intreprinderilor private.
Ajutoarele financiare ale statului către intreprinderi se prezintă sub diverse forme; ele au fost folosite de toate țările cu economie de piață, dar locul și importanța acordată unei forme sau alteia au variat în funcție de țara, de perioada de timp și de condițiile economice, financiare și sociale din perioadele respective.
Formele ajutoarelor financiare ale statului se pot clasifica în: forme directe, clasice, de intervenție și ajutor; și forme indirecte, care au ca efect tot sprijinirea din punct de vedere economoc, social, a intreprinderilor sau a unor producători individuali, dar nu prin transferuri bănești.
Principalele ajutoare financiare directe sunt: subvențiile, investițiile, împrumuturile cu dobândă subvenționată; ajutoarele financiare pentru difuzarea de informații, studii de marketing, organizare de expoziții; avansurile rambursabile.
Principalele ajutoare financiare indirecte sunt: avantajele fiscale (cheltuieli financiare); împrumuturi garantate de stat.
Subvențiile reprezintă forma cea mai utilizată și cea mai importantă a ajutorului financiar direct al statului, fiind un ajutor nerambursabil pe care statul il acordă agenților economici în dificultate. Subvențiile economice se acordă atât pentru activități interne cât și pentru export.
Subvențiile interne sunt numite ”subvenții de funcționare” sau “subvenții de exploatare” deoarece ele acoperă pierderile intreprinderilor respective, cauzate în principal de difernța între prețurile (tarifele) de vânzare, impuse de stat care nu acoperă integral costurile de producție.
Subvențiile pentru export (prime de export) sunt importante pentru politica de promovare a exporturilor. Primele de export se acordă de către stat exportatorilor pentru acoperirea diferenței între prețul cel mai mare pe piața internă pentru produsul ce se exportă și prețul cel mai scăzut de pe piața externă. Subvențiile pentru export pot apărea și sub alte forme: restituirea unei părți din impozitele plătite de exportatori; acordarea unor facilități la transportul pe cale ferată a mărfurilor destinate exportului; avantaje valutare.
Investițiile reprezintă acele ajutoare financiare pe care statul le efectuează pentru dezvoltarea sectorului public și a altor sectoare. Aceste alocări pentru investiții se realizează având ca obiectiv principal satisfacerea interesului general și nu numai criteriul obținerii de profit și se fac în funcție de necesitățile de realizare de investiții de importanță deosebită pentru economia națională.
Împrumuturile cu dobândă subvenționată. Din bugetul de stat sau din alte fonduri speciale se acordă intrprinderilor publice împrumuturi în condiții avantajoase. Dobânda bonificată permite statului să stabilească pentru intreprinderile private o dobândă reală inferioară celei practicate de băncile comerciale, diferența suportând-o bugetul. Credite cu dobânzi subvenționate se acordă de stat și agricultorilor pentru acțiuni legate de procurarea de mașini agricole, îngrășăminte, animale.
Ajutoare financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informații, studii de marketing, organizare de expoziții. Statul finanțează pe seama cheltuielilor bugetare o serie de acțiuni de sprijinire indirectă a exporturilor, punând la dispoziția exportatorilor, asistență tehnică de specialitate, informații, studii privind piețele externe, organizează târguri și expoziții.
Avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public prin care se acordă între 20% și 50% din valoarea necesară realizării unor acțiuni de prospectare și prezentare în străinătate a unor produse noi. Acest avans se restituie bugetului de stat din încasările obținute la vânzarea în străinătate a noilor produse. Între formele indirecte ale ajutoarelor financiare publice sunt avantajele fiscale acordate de autoritățile publice agenților economici cu scopul de a-i ajuta, stimula, cointeresa, numindu-se și cheltuieli fiscale. Ele reprezintă încasări fiscale la care statul renunță, lăsându-le la dispoziția agenților economici plătitori. Autoritatea publică intervine și ajută intreprinderile din economie prin garantarea împrumuturilor bancare ale acestora. În cazul în care beneficiarul unui împrumut garantat nu își onorează obligația față de banca creditoare, statul este obligat să efectueze rambursarea pe seama resurselor bugetare.
În cadrul cheltuielilor curente, destinate întreținerii și funcționării intreprinderilor se includ: subvențiile (cheltuieli de transfer), avansuri rambursabile, împrumuturi cu dobândă subvențională, cheltuieli financiare; în cheltuielile de capital se cuprind investițiile destinate modernizării și restructurării intreprinderilor, realizări de construcții, amenajări teritoriale.
Analiza cheltuielilor publice destinate pentru acțiuni și obiective economice evidențiază o serie de aspecte privind eficiența a acestor cheltuieli. Ajutoarele financiare publice cele mai eficiente sunt cele legate de reducerea obligațiilor fiscale, de avantajele fiscale.
Acoperirea financiară (finanțarea) a cheltuielilor publice pentru acțiuni și obiective economice se face din mai multe surse, interne și externe. Astfel intreprinderile își finanțează necesitățile privind activitatea curentă și dezvoltarea pe seama propriilor resurse realizate în urma valorificării și încasării producției și a obținerii de profit. Ele complectează aceste resurse cu împrumuturi bancare, în funcție de felul necesităților temporare și posibilitățile de rambursare a lor.
Sursa internă cea mai importantă o reprezintă bugetul de stat care acordă resurse financiare pentru susținerea intreprinderilor publice sau private cu dificultăți. La finanțarea acțiunilor și obiectivelor economice participă și fonduri financiare speciale care se constituie în afara bugetului de stat.
Dintre sursele externe, menționăm finanțările primite din fonduri comunitare cu caracter structural ale Uniunii Europene, pentru țările care fac parte din această Uniune: Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA) și Fondul european de dezvoltare regională (FEDER). Și instituțiile bancare și financiare internaționale oferă resurse pentru finanțarea de acțiuni economice: Banca Europeană de Investiții, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) pentru continentul european și Banca Mondială pentru ansamblul țărilor lumii și pentru țările în curs de dezvoltare. Dintre ramurile industriei au beneficiat de diferite forme ale ajutorului financiar public industria extractivă, minieră, construcțiile de mașini, construcțiile navale, industria energetică, siderurgică s.a. Au fost folosite diferite tipuri de ajutoare, dar au predominat subvențiile (de exploatare, de echipament) alături de fondurile pentru investiții, ajutoare, credite cu dobânzi subvenționate, facilități fiscale.
Transporturile au beneficiat și beneficiază de mari ajutoare financiare din partea autorităților publice. Ele au acoperit necesitățile de dezvoltare a infrastructurii transporturilor, de modernizare, a mijloacelor de transport, de subvenționare a diferențelor de tarif. Autoritățile publice susțin financiar și amenajările teritoriale acordând o serie de avantaje pentru revitalizarea regiunilor și dezvoltarea zonelor rurale.
România, ca și alte țări, apelează la credite externe de la Banca Mondială, de la Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare sau primește ajutoare financiare externe nerambursabile (PHARE).
Agricultura constituie o ramură economică de interes strategic național, care este supusă unor fenomene naturale și economice care influențează direct producția agricolă, cum sunt: calamitățile naturale, daunătorii, bolile în domeniul creșterii animalelor, sau variațiile prețurilor produselor agricole. Țările membre ale Uniunii Europene beneficiază de ajutoare financiare publice pentru agricultură din două surse: bugetele naționale și fondurile structurale comunitare.
Statele finanțează agricultorii acordându-le subvenții, împrumuturi cu dobânzi subvenționale, avantaje fiscale.
Formele de finanțare de la bugetul de stat a agriculturii în România sunt:
Sistemul de cupoane valorice
Aceste cupoane au fost instituite pentru a facilita procurarea de materiale și servicii necesare lucrărilor agricole. Cupoanele reprezintă bonuri valorice ce se acordă gratuit persoanelor fizice care exploatează terenuri agricole individual sau în asociere și se distribuie beneficiarilor la începutul anului utilizate și pentru achitarea contravalorii următoarelor materiale și servicii: semințe, material de plantat, îngrășăminte chimice, motorină, lucrări mecanice de arat, semănat, de întreținere a culturilor și de recoltat;
Fondul pentru finanțarea cheltuielilor aferente lucrărilor agricole din sectorul vegetal și al celor pentru creștere animalelor.
Acest fond se constituie din alocații bugetare puse la dispoziția Ministerului Agriculturii și Alimentației gestionat prin bănci comerciale. El servește acordării de credite producătorilor agricoli pentru finanțarea lucrărilor agricole și creșterea animalelor;
Prime pentru achiziții de cereale pentru consum propriu;
Prime de export la porumb și la viței;
Subvenții pentru acoperirea unei părți din prețul semințelor și pentru finanțarea stocurilor de grâu; subvenționarea Regiei de Îmbunătățiri Funciare.
Bugetul de stat mai finanțează o serie de cheltuieli de capital referitoare la îmbunătățiri funciare, reproducția și selecția animalelor și asigură rembursarea creditelor externe.
Autoritatea publică stabilește reglementările juridice privind răspunderile pentru deteriorarea mediului înconjurător. Principiul care stă la baza legislației de protecție a mediului este poluatorul plătește. Poluatori pot fi persoane fizice sau juridice care vor răspunde, compensând pagubele, reconstruind mediul și acordând despăgubiri eventualelor victime. Există următoarele surse de finanțare a cheltuielilor legate de protecția mediului înconjurător:
Fondurile agenților economici
În cazul în care aceștia: suportă pagubele produse mediului; realizează investiții pentru combaterea poluării și îmbunătățirea performantelor ecologice ale firmelor respective; plătesc impozite, taxe, redevențe pentru poluarea mediului.
Fondurile bugetare
Fondurile bugetare sunt în cazul în care statul alocă resurse pentru: investiții în domeniul protecției mediului înconjurător; avantajele fiscale, adică se pot acorda reduceri sau scutiri de impozite agenților economici; subvenționarea dobânzilor bancare la împrumuturile acordate de băncile comerciale pentru acțiuni și activități legate de protejarea mediului; finanțarea activității de cercetare-dezvolatre în domeniul creării de bunuri și servicii care să măsoare, să prevină, să limiteze poluarea mediului.
Fonduri speciale
Fondurile speciale sunt destinate unor acțiuni majore de protecție a mediului: fondul național de mediu, care se constituie din impozite, taxe, amenzi, sume recuperate de la poluatori; fonduri în custodie, acordate intreprinderilor pentru a suporta anumite acțiuni de depoluare stabilite prin contracte de privatizare, constituite pe perioade scurte de timp.
Creditele acordate de Banca Mondială
Banca Mondială gestionează, împreună cu Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, un fond mondial pentru protecția mediului care acoperă patru domenii: diversitatea biologică, modificările climaterice, eliminarea substanțelor care reduc stratul de ozon și ape internaționale. Mai pot fi utilizate și alte instrumente financiare, cum sunt: sisteme de garanție-colectare de ambalaje și alte deseuri în scopul reciclării lor; eliberare de permise negociabile care permit încadrarea într-un anumit nivel de poluare stabilită de autorități competente.
O altă sursă de finantare a protejării mediului ambiant o reprezintă mecanismul de conversie a datoriei externe a unor țări în curs de dezvoltare în fonduri pentru protecția și refacerea mediului.
Cheltuielile publice pentru protecția mediului în România sunt îndreptate atât spre refacerea mediului degradat cât și spre prevenirea distrugerii lui în viitor. Sursele de finanțare a acestor cheltuieli pot fi diverse, dar puterea lor de a aloca resursele financiare necesare este redusă.
În afara bugetului de stat există și fonduri speciale constituite din taxe și contribuții care sunt utilizate pentru anumite acțiuni și programe de protecție a mediului.
Agenții economici efectuează unele cheltuieli pentru protecția mediului, mai ales pentru menținerea calității mediului ambiant, pentru reducerea poluării. Banca Mondială a acordat României împrumuturi pentru finanțarea unor acțiuni de protecție a mediului.
Activitatea de cercetare-dezvoltare îmbracă următoarele forme principale:
cercetarea fundamentală, este o activitate experimentală care urmărește împingerea limitelor cunoașterii omului și acumularea de cunoștințe privind aspectele fundamentale ale fenomenelor sau faptelor observate;
cercetarea aplicativă având ca scop dobândirea de cunoștințe noi pentru a fi aplicate în practică; crearea de noi procese sau servicii sau îmbunătățirea celor existente;
cercetarea de dezvoltare reprezintă activitatea de cercetare care se bazează pe cunostințele deja existente provenite din cercetări sau experimente practice.
Sursele de finanțare a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare sunt: fondurile bugetare, fondurile industriei, universitățile, surse externe. Bugetul de stat alocă resursele cele mai importante pentru cercetare-dezvoltare, aceste resurse bugetare se prezintă sub forma garanturilor. Resursele importante sunt indreptate către cercetare-dezvoltare de către agenții economici, publici sau particulari, aceste resurse sunt cunoscute ca fiind fondurile industriei.Universitățile desfășoară importante activități de cercetare, în special în cercetarea fundamentală.
Activitatea de cercetare-dezvoltare este finanțată și din surse externe: ajutoare financiare nerambursabile, credite externe și fonduri din bugetele Comunităților Europene. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice are un buget de cercetare și investiții care finanțează cheltuielile de cercetare; la acesta se pot adăuga contribuții ale statelor care doresc să participe la aceste programe și se pot contracta împrumuturi pentru finanțarea cercetării.
Fondurile guvernamentale destinate cercetării-dezvoltării în tările dezvoltate, se repartizează pe următoarele domenii: scopuri militare, explorare spațială, energie nucleară, dezvoltare economică, ocrotirea sănătății, servicii publice, progresul științei.
În România, cercetarea științifică s-a aflat într-un proces de restructurare și reformare pe multiple planuri: legislativ, instituțional, de finanțare, stimulare, managerial. Reforma în domeniul cercetării-dezvoltării s-a bazat pe introducerea sistemului competitiv, al finanțării competitive pe bază de programe. Restructurarea activității de cercetare-dezvoltare a introdus finanțarea prin competiție a proiectelor de cercetare și a stabilit procedee de evaluare a proiectelor și rezultatelor activității de cercetare-dezvoltare.
Instituțiile și unitățile în cadrul cărora se desfășoară activitatea de cercetare-dezvoltare, sunt urmatoarele: institute naționale de cercetare-dezvoltare sprijinite financiar de la bugetul de stat cu resurse pentru investiții; unități de cercetare-dezvoltare din cadrul invățământului superior; unități de cercetare-dezvoltare organizate ca instituții publice; unități de cercetare-dezvoltare științifică ale Academiei Române ca instituții publice; unități de cercetare-dezvoltare ale academiilor de ramură, organizate ca instituții naționale; societăți comerciale de cercetare-dezvoltare; muzee și alte unități cu personalitate juridică.
Finanțarea activității de cercetare-dezvoltare în România se realizează pe programe sau în sistem instituțional, din fonduri bugetare sau din alte surse. Finanțarea pe bază de programe asigură alocarea resurselor bugetare în funcție de rezultatele procnozate a fi obținute utilizând metode și instrumente bugetare noi; sunt organizate concursuri, licitații, evaluări.
Fondurile de la bugetul de stat se alocă pentru:
finanțarea în sistem competitiv a programelor, temelor și acțiunilor noi din Programul național de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, sub formă de granturi;
finanțarea programelor și acțiunilor ce continuă pe mai mulți ani;
finanțare în sistem instituțional a cheltuielilor de funcționare și de investiții, pentru unități de cercetare-dezvoltare organizate ca instituții publice bugetare;
cofinanțare, ce reprezintă alocarea unor sume de bani de la bugetul de stat în completarea resurselor agenților economici. Fondurile ale agenților economici destinate activităților de cercetatre-dezvoltare sunt alocate pentru efectuarea de cercetări proprii, destinate cumpărării de brevete, licențe, studii, programe informatice sau pentru achitarea contractelor de cercetare.
2.5. Cheltuielile cu apărarea
Serviciile publice generale satisfac necesități publice cu carecter invizibil și costul lor este suportat de întreaga societate, pe seama resurselor bugetare. Autoritățile publice generale cuprind: organele puterii și admninistrației publice și organele de ordine publică.
Organele puterii și administrației publice, cuprind: instituția prezidențială; organele puterii legislative centrale și locale (parlamente, unicamerale sau bicamerale, consilii sau autorități locale); organele puterii judecătorești; organele executive centrale și locale (guvern, ministere, prefecturi, primării și alte instituții);
Organele de ordine publică, cuprind: poliția, jandarmeria, securitatea națională; servicii de informații, servicii speciale de pază și protecție. Cheltuielile pentru servicii publice generale diferă de la o țară la alta, diferă și în funcție de gradul de dezvoltare economico-socială.
Principala sursă de finanțare a acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat, guvernamental sau local, după subordonarea instituțiilor respective.
În România, această categorie de cheltuieli este înscrisă în bugetul de stat în două poziții distincte:
cheltuieli cu autoritățile publice, cuprind cheltuieli pentru: președenție, autorități legislative, autorități judecătorești, autorități executive și alte organe publice;
cheltuieli cu ordinea publică și siguranță națională, cuprind cheltuieli cu: poliția, jandarmeria, grănicerii, protecție și pază contra incendiilor, penitenciare, pașapoarte, arhivele statului.
Sursa de finanțare a cheltuielilor cu autoritatea publică o reprezintă bugetul de stat sau bugetele locale; în cazul unor ministere sau instituții publice centrale pot exista unele venituri încasate din activitatea specifică (taxe judiciare de timbru, taxe de timbru, amenzi, taxe consulare) care se rețin și se utilizează în regim extrabugetar; o altă sursă o pot reprezenta creditele externe.
Cheltuielile pentru apărare sunt cheltuieli neproductive care consumă o parte din produsul intern brut. Cheltuielile pentru apărare (militare) sunt finanțate din bugetele guvernamentale ale statelor la care se adaugă resurse financiare provenite de la anumite grupări sau alianțe militare și credite externe.
Cheltuielile de apărare sunt:
cheltuieli directe, cuprind: cheltuieli cu întreținerea forțelor armate în țară și alte țări; cheltuieli finanțate din fonduri speciale separate de bugetul de stat sau există cheltuieli civile cu finalitate militară cuprinse în bugetele altor ministere;
cheltuieli indirecte sunt cele legate de lichidarea urmărilor războaielor sau pentru pregătirea unor viitoare acțiuni armate: plăți în contul datoriei publice contractate pentru înzestrarea armatei sau pentru ducerea războaielor, cheltuieli de refacere a propriei economii distruse, plăți de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor sau văduvelor de război.
Cheltuielile pentru apărarea țării servesc întreținerii și dotarii forțelor armate care cuprind și cheltuieli pentru acțiuni de integrare euroatlantică, pentru aprticiparea la Parteneriatul pentru Pace sau participare la operațiuni de menținere a păcii.
Principala sursă de finanțare a cheltuielilor pentru apărare națională este bugetul de stat. Ministerul Apărării Naționale reține integral, ca venituri extrabugetare, unele încasări pe care le realizează din valorificarea în țară sau la export a unor bunuri din dotare, din operațiuni de menținere a păcii, din activități de asistență bilaterală.
2.6.Alte cheltuieli
Există cheltuieli pe care autoritățile le efectuează fără a fi delimitate după criteriul funcțional. Aceste cheltuieli sunt: cheltuieli cu datoria publică și cheltuieli cu acțiuni ale guvernului în exterior.
2.6.1. Cheltuielile privind datoria publică
Cheltuielile privind datoria publică cuprind totalitatea plăților pe care statul le are de efectuat intr-un an față de creditorii săi interni și externi, și anume: anuități, dobânzi, câștiguri, comisioane. Mărimea cheltuielilor cu datoria publică este dată de volumul contraprestației pe care statul o datorează creditorilor săi în decursul unui an, adică partea din împrumut restituită anual (anuitate sau amortizare) și plata dobânzilor aferente, care alcătuiesc serviciul datoriei publice.
Cheltuielile cu datoria publică sau serviciul datoriei publice reprezintă efortul financiar anual pe care datoria publică îl implică. Acoperirea cheltuielilor cu datoria publică se face de la bugetul de stat.
2.6.2.Cheltuielile publice cu exteriorul
Toate categoriile de cheltuieli prezentate, din punctul de vedere al cadrului spațial în care se efectuează sunt cheltuielile interne ale statelor. Țările fac și cheltuieli cu relațile externe fiind considerate cheltuieli diplomatice. Astfel de cheltuieli sunt ocazionate de plata salariilor personalului diplomatic și finanțarea reprezentanțelor în străinătate, în cea mai mare parte, și într-o pondere redusă, de achiziționare a materialelor și subvenționarea instituțiilor internaționale la care țara respectivă este membră.
Cheltuielile cu exteriorul se achită în valută, influențând balanța de plăți extern. Prin natura lor sunt cheltuieli de funcționare (curente) a serviciilor diplomatice, astfel o mică parte servesc la procurarea de bunuri durabile (investiții). Din punct de vedere economic, sunt cheltuieli nerecuperabile, consumatoare de venit.
CAPITOLUL III. PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA BUGETELOR DE
STAT ȘI ALE ASIGURĂRILOR SOCALE
3.1. Perioada 1935 – 1938
Analizând destinația cheltuielilor pe exercițiile 1935/1936 – 1938/1939 se desprind unele aspecte. Datele absolute și relative care stau la baza acestora se găsesc în tabelul nr.1 (vezi pagina 35).
Ministerul Finanțelor s-a situat în toți anii pe locul 1.
Pe locul al doilea s-a aflat Ministerul Apărării Naționale.
Ministerul Educației Naționale a ocupat constant locul al treilea.
Ministerul Internelor s-a situat în trei ani pe locul cinci și într-un an ( 1935-1936) pe locul al patrulea.
Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor s-a situat în doi ani pe locul 11 și în alți doi pe locul 12.
Bugetul reprezenta și o expresie materială a concepției guvernanților asupra rolului diferitelor sectoare ale vieții publice și în ultimă instanță asupra celor care lucrau în domeniile respective.
Nota dominantă a constituit-o prevalența sectoarelor social-economice asupra celor administrativ-militare, cu alte cuvinte acelor care asigurau dezvoltarea țării, comparativ cu sectoarele birocratice. Datele concrete arată că pentru departamentele social-economice ( cuprinzând acțiunile economice, educația, datoria publică, acțiunile sociale și lucrările publice) se acorda cea mai mare parte din buget. Astfel, în exercițiile bugetare 1935-1939 situația a fost următoarea cum se vede în tabelul nr. 2:
Tabelul nr. 2
Repartizarea cheltuielilor pe departamentele social-economice
Sursa: Gh.Dobre, A.Platon, I.Tiriboi, Sectorul de stat în România interbelică, București,
Editura Academiei, 1987, p. 21.
“Altele” erau departamentele administrativ-militare (apărarea națională, externe, interne, justiție, culte, arte, administrație general guvernamentală).
În general, la alocațiile bugetare centralizate se acorda prioritate activităților economice, apărării naționale și educației.
Cheltuielile guvernamentale din bugetul pe 1938/1939 erau repartizate astfel:
Tabelul nr. 3
Cheltuielile guvernamentale
Sursa: Gh. Iacob și Luminița Iacob, Modernizare-europenism.România de la Cuza-Vodă la
Carol al II-lea, vol. I. Ritmul și strategia modernizării, Iași, Editura Universalității “ Al. I. Cuza”, 1995, p. 136.
În continuare prezentăm unele aspecte în legătură cu întocmirea bugetelor de stat, de exemplu exercițiul 1938-1939.
Acest buget a fost întocmit pe suma totală de 30.549.956.000 lei, deci în plus cu 3.726.956.000 lei față de bugetul exercițiului 1937/1938, de 25.248.000.000 lei majorat cu 1.575.000.000 lei, la 26.823.000.000 lei. Din decembrie 1937 s-a constatat o stagnare a vieții economice la care se adugă și influența împrejurărilor de ordin politic intern din lunile ianuarie și februarie 1938 în care media încasărilor a fost mai mică cu 2,4% față de lunile corespunzătoare din 1937. Se remarcă o incetinire în desfășurarea vieții economice, reflex a unei stagnări în evoluția economiei mondiale din criza înarmărilor și se impune acoperirea unor sporuri obligatorii la cheltuieli, Ministerul Finanțelor aflându-se în fața unei duble probleme: “necesitatea de a spori într-o mare masură creditele bugetare și în același timp datoria de a nu evalua veniturile pe baza unui procent de creștere, așa cum s-a făcut în anii precedenți”. Necesitatea sporurilor de cheltuieli neputând fi înlăturată un spor de fiscalitate se impunea.
Sporurile de cheltuieli în bugetul ordinar decurg din: aplicarea decretului-lege din decembrie 1937 pentru sporirea salariilor cu 1050 milioane lei și a pensiilor cu 50 milioane lei; sporuri pentru gradațiile magistraților, profesorilor și corpurilor tehnice; sporuri la serviciul datoriei publice de 228 milioane lei, provocate de noile emisiuni de rentă; sporuri necesare la armata de uscat, aviație și marină, pentru mărirea alocației de hrană pentru instrucția și întreținerea materialului nou intrat în armată.
Pentru acoperirea plusului de cheltuieli Ministerul Finanțelor printr-o serie de decrete-legi care stabilește realizarea de economii, lichidarea datoriilor arierate și unele sporuri de impozite devenite absolut necesare și anume: decret-lege pentru unele măsuri financiare excepționale, pentru realizarea de economii, în special la personal, interzicându-se numirile și avansarile în locurile vacante; decret-lege pentru lichidarea datoriilor din exerciții inchise (arierate) dintre Stat, diverse alte autorități și instituții publice și particulare.
Din totalul datoriilor Statului către particulari și autorități care la 1 Aprilie 1933 se urcau la suma de 12.842.600.000 lei, sau lichidat aproape 9.800.000.000 lei prin bonuri de impozite, prin împrumutul intern de consolidare 3% din 1935 și mai rămăsese de lichidat la 1 Aprilie 1937 suma de 3.049.000.000 lei.
Creanțele lichidate până la 31 Aprilie 1937:
Cu rentă de consolidare 3% 1935 738,8 mil.lei
Cu rentă de consolidare 3,5% 1.294,0 mil.lei
Cu rentă de consolidare 4,5% .. 176,6 mil.lei
Prin compensații cu datorii către Stat . 58,4 mil.lei
TOTAL 2.267,8 mil.lei
Restul de lichidat 781,2 mil.lei până la finele lunii martie 1938, din care cea mai mare parte s-a lichidat cu renta de consolidare 3% din 1935. Din totalul datoriilor particularilor către Stat, autorizarea exercițiului 1934/1935, la 1 Aprilie 1937 erau 9.365,8 mil.lei încasări până la 31 Decembrie 1937, în numerar 147,7 mil.lei, în titluri de rentă de consolidare cu creanțe contra Statului 37,8 mil.lei, în total 570,1 mil.lei.
Rămășițe de încasat la 31 Decembrie 1937 sunt de 8795,7 mil.lei pentru a căror încasare, decretul lege acordă tuturor debitorilor Statului cele mai mari înlesniri de plată cum ar fi: compensație cu creanțe contra Statului, indiferent dacă creanța este personală a debitorului sau nu, scutirea de dobânzi, coeficienți de reducerea amenzilor din contravenții. Modificarea și completarea legii contribuțiilor directe prin care se introduce o mai completă echitate fiscală, repartizându-se în mod mai egal sarcinile ce decurg din această lege și înlăturându-se astfel neegalitățile de tratament ce au existat până acum.
Contribuțile directe în vigoare sunt stabilite pe baza recesământului din 1933/1934, operându-se chiar unele scăderi asupra lor. Încasările au mers într-o creștere continuă, atingând în exercițiul 1937/1938, procentul de 54% față de încasările din exercițiul 1933/1934, pe când sporul la indirecte este de 84%. Înfințarea taxelor de consumație la unele produse și modificarea unor articole din legea pentru așezarea și administrarea taxelor asupra produselor petrolifere din ianuarie 1933.
Veniturile și cheltuielile acestui buget s-au mărit de la 2.750 mil.lei din exercițiul 1937/1938 la 4.000.000.000 lei, deci cu un plus de 1.250 mil.lei din care 1.200 mil.lei se vor vărsa de la bugetul ordinar al Statului.
În ceea ce privește structurarea cheltuielilor, s-au cumulat:
în prima grupă:
administrație, ordine publică și armată;
plățile pentru administrația centrală, administrația financiară pentru ordinea publică și justiție, armată și reprezentanța externă;
în a doua grupă:
cheltuieli destinate învățământului, științei, culturii, sănătății, asigurărilor sociale și cultelor;
în grupa a III-a:
cheltuieli de natură economică cuprinzând cele pentru transporturi și comunicații, industrie, agricultură, comerț și credit;
în grupa a IV-a:
cheltuieli cu datoria statului, plățile anuale în contul împrumuturilor externe și interne.
O notă specială se impune pentru grupa de economie; aici cheltuielile cuprind toată gestiunea curentă a ramurilor respective, a intreprinderilor și a unităților statului, a patrimoniului său economic în comparație cu celelalte grupe în care plățile reprezintă în general o finanțare a statului din veniturile sale; cheltuielile economice constituie plăți curente și de investiții ale gestionării bunurilor productive ale statului și în acest sens ele măresc substanțial volumul cheltuielilor; dar spre deosebire de celelalte trei grupe ele produc și venituri însemnate prin căile ferate, comunicații, intreprinderile industriale și agricole, etc.
Pentru o imagine mai sintetică cheltuielile pe grupe au fost calculate și pe locuitor, ceace înlesnește judecățile asupra subiectului.
Cheltuielile sunt clasificate pe principiul administrativ al ministerelor ceace nu poate evidenția natura acestor cheltuieli, și respectiv gradul de utilitate și de eficiență a cheltuierii veniturilor statului.
Cheltuielile s-au ordonat pe domenii și pe grupe de domenii: în prima grupă de domenii s-au inclus toate cheltuielile necesitate de funcția de administrare, organizare, reprezentare și apărare a statului; în grupa a doua s-au cumulat sumele privitoare la instrucționarea publică, știință, cultură, culte, sănătate, asigurări sociale, pensii; în grupa a treia economia concentrează cheltuielile statului privitoare la investițiile și la exploatarea a patrimoniului sau industrial, agricol, de transporturi și comunicații, construcții; a patra grupă de cheltuieli are în vedere plățile pentru datoria statului permanentă și sporită mereu în toată perioada 1860-1937.
Până în 1916, timp de peste o jumatate de secol, cheltuielile pentru economie, reprezintă în parte investițiile în domeniile menționate care au înzestrat țara cu mijloace interne de transport și comunicație, edificii, porturi și magazii; cheltuielile economice întrucât includ bugetele de cheltuieli ale intreprinderilor și instituțiilor economice ale statului; reprezintă și conturile de gestiune ale acestora.
În perioada de după 1921 nu se mai fac investiții importante în patrimoniul statului, majoritatea cheltuielilor economice fiind de gestiune. În scopul evidențierii participării statului prin cheltuieli în afară de gestiune la economie s-a constituit și un set de tabele fără conturile de gestiune a intreprinderilor și a instituțiilor economice.
Cu toate acestea cheltuielile statului în domeniul economiei nu evidențiază unele direcții importante ale intervenției statului. Astfel, de pildă beneficiile industriei obținute de la stat nu apar din cauza metodei folosite, în buget la capitolul cheltuieli economice; respectivele beneficii priveau scutiri sau reduceri de taxe vamale la importul mașinilor sau diferitelor semifabricatelor sau materii prime, reduceri de 45% la transportul pe căile ferate, teren pentru construcții de intreprinderi, etc; acestea nu constituiau plăți din buget ci scăzăminte din sumele ce trebuiau să le plătească industriașii; ele nu pot apărea la capitolul cheltuieli.
Veniturile și cheltuielile statului erau materializate în bugetele anuale, propuse de guvern și votate de Adunarea Deputaților. Veniturile se obțineau din impozite și taxe din cele mai diverse: pe salarii, pe cifra de afaceri, pe mărfurile importate și exportate, pe avere, etc. A existat o permanentă confruntare între guvernanți și populație în acest domeniu: guvernul caută să obțină venituri bugetare cât mai mari, cetățenii urmăreau să plătească tot mai puține taxe și impozite. Când se aflau în opoziție partidele politice permiteau degrevări fiscale dar când ajungeau la putere constatau că nu puteau face față cheltuielilor și ca atare dădeau uitării sloganelor electorale.
Bugetul reprezintă și o expresie materială a concepției guvernanților asupra rolului diferitelor sectoare ale vieții publice și în ultima instanță asupra celor care lucrau în domeniile respective.
Datele concrete arăta că departementele social-economice (cuprinzând acțiunile economice, educația, datoria publică, acțiunile sociale și lucrările publice) se acorda cea mai mare parte din buget.
3.2. Perioada 1950 – 1989
Evoluția cheltuielilor bugetului de stat, în raport cu aceea a venitului național, și mutațiile intervenite în structura respectivelor cheltuieli, în perioada 1950-1989, sunt prezentate în tabelul nr. 4 (vezi pagina 41).
Prin urmare, în perioada 1950-1989 cheltuielile bugetului de stat s-au cifrat la sume echivalente cu 45%-62% din venitul național. În intervalul de timp 1951-1970, ponderea acestora în venitul național a marcat o tendință de creștere, după care, în anii “70 și “80 aceasta s-a redus sensibil. Cauza acestei reduceri rezidă nu numai în reglementările adoptate care vizau o oarecare lărgire a competențelor unităților economice în gestionarea fondurilor proprii de resurse financiare, dar și în politica de austeritate promovată de stat pentru a face față efectelor negative ale crizei economice mondiale, și în mod deosebit rambursării înainte de termen a datoriei externe.
În perioada considerată, cheltuielile pentru finanțarea economiei naționale au fost predominate, deținând ponderi de 52%-62% în totalul cheltuielilor bugetului de stat; cheltuielile pentru acțiuni social-culturale, cu 18%-37% din total, s-au situat pe locul al doilea; au urmat cheltuielile pentru apărarea țării, apoi cheltuielile pentru finanțarea organelor puterii, ale administrației de stat și cele judecătorești, și diverse alte cheltuieli, cu ponderi din ce în ce mai reduse.
În totalul cheltuielilor pentru economia națională au fost incluse cheltuielile pentru finanțarea dezvoltării economico-sociale (investiții productive, cu caracter social-cultural, dotarea intreprinderilor nou înființate cu mijloace circulante proprii), precum și cheltuielile pentru finanțarea altor obiective și acțiuni privind economia națională (diferențe de preț, constituirea rezervelor materiale de stat, acțiuni agrozooveterinare, întreținerea și repararea drumurilor și a podurilor, acțiuni de gospodărie comunală, cercetare științifică și prospecțiuni geologice, etc).
Ponderea cheltuielilor pentru finanțarea dezvoltării economico-sociale în totalul cheltuielilor pentru economia națională a crescut de la 44,3% în 1960 la 86,8% în 1989, reducându-se în mod corespunzător ponderea cheltuielilor pentru finanțarea altor obiective și acțiuni economice.
În perioada de referință, cheltuielile pentru știință și prospecțiuni geologice au variat între 1,47% și 3,89% din totalul cheltuielilor bugetului de stat, iar în raport cu produsul intern brut, în intervalul 1980-1989, cheltuielile respective au reprezentat valori cuprinse între 0,79% și 1,20%.
Pentru a ne da seama de eficiența cheltuielilor pentru finanțarea economiei naționale, vom compara veniturile prelevate la buget de la unitățile economice cu cheltuielile bugetare care le-au generat (adică cu cheltuielile pentru dezvoltarea economico-socială și cu cele privind alte obiective și acțiuni economice). Aceasta, pe considerentul că realizarea și prelevarea la buget a veniturilor respective au fost posibile ca urmare a efortului de finanțare de la buget a cheltuielilor pentru economia națională. În mod, natural, veniturile respective trebuia să asigure nu numai recuperarea integrală a cheltuielilor care le-au generat, dar și acoperirea celei mai mari părți a celorlalte cheltuieli bugetare (pentru acțiuni social-culturale, apărare, administrație, etc).
În tabelul nr.5 sunt prezentate cifre privind raportul dintre veniturile preluate la buget de la unitățile de stat și cheltuielile bugetare pentru finanțarea economiei naționale, precum și gradul de participare a respectivelor venituri la acoperirea celorlalte cheltuieli bugetare (social-culturale, de apărare, administrație, etc).
Tabelul nr.5
Raportul dintre cuantumul veniturilor preluate la buget de la unitățile economice de stat și cel al cheltuielilor bugetare pentru finanțarea economiei naționale; gradul de participare a respectivelor venituri, la acoperirea cheltuielilor bugetare, altele decât cele pentru economia națională, în perioada 1950-1989 (ani selecționați)
Sursa: Calculat pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, 1990.
Din datele prezentate rezultă că veniturile preluate la buget de la unitățile de stat au acoperit integral cheltuielile pentru finanțarea economiei naționale, care le-au generat, și în proporție de 54%-94% celelalte categorii de cheltuieli bugetare.
În perioada 1951-1980, ambii indicatori au manifestat tendință de înrăutățire, după care, în intervalul 1981-1989, s-au redresat.
În ceea ce privește cheltuielile pentru acțiuni social-culturale, situate pe locul secund în topul cheltuielilor bugetare, prezintă interes mutațiile suferite în structura acestora în cei 39 de ani ai perioadei analizate: unele au crescut relativ lent ca mărimi absolute, în timp ce altele au avut o evoluție mult mai dinamică.
Ca urmare, ponderile diferitelor categorii de cheltuieli au cunoscut, după caz, creșteri sau diminuări mai mult sau mai puțin importante.
Astfel, cheltuielile pentru învățământ, deși au sporit ca volum de 12,8 ori, s-au redus ca pondere de la 37,8% în 1950 la 15,4% în 1989; cheltuielile pentru sănătate au sporit ca volum de 29,4 ori, dar și-au diminuat ponderea de la 18,7% la 17,6%; cheltuielile pentru asistență socială, pensii IOVR au crescut ca volum de 9,1 ori, dar s-au redus ca pondere de la 10,2% la 3,0%; cheltuielile pentru cultură și artă au sporit ca volum de 2,8 ori, dar s-au redus ca pondere de la 6,7% la 0,6%; cheltuielile pentru educație fizică și sport au sporit de 3,4 ori ca mărime absolută, dar și-au diminuat ponderea de la 1,0% la 0,1%.
În schimb, cheltuielile pentru asigurările sociale, majorate ca volum de 55,7 ori, și-au sporit ponderea de la 24,0% la 42,6%, iar alocația de stat și alte ajutoare pentru copii, multiplicate de 400 ori, au sporit ca pondere de la 1,6% la 20,7%.
Creșterea rapidă a cheltuielilor pentru asigurările sociale a fost determinată, pe de o parte, de majoritatea numărului persoanelor care beneficiau de protecție pe linia sistemului asigurărilor sociale de stat (salariați, pensionari, membrii ai cooperativelor de consum și membrii de familie ai acestora), iar pe de alta de îmbunătățirea prestațiilor de care acestea beneficiau. Spre exemplu, numărul pensionarilor de asigurări sociale de stat a sporit de la 251,4 mii de persoane în 1950 la 2232,5 mii în 1989, adică de 8,9 ori,, iar pensia medie lunară a crescut, în același interval de timp, de la 127 lei la 1420 lei, adică de 11,2 ori. Raportul dintre pensia medie lunară de asigurări sociale de stat și salariul mediu net a crescut, în intervalul 1951-1960, de la 37,7% la 56,1%, după care a scăzut treptat la 43,3 % în 1980, stabilizându-se apoi la 45%-46% până în 1989.
Pe asamblul sistemului de pensii de asigurări sociale de stat, IOVR, membri ai cooperativelor agricole de producție, țărani individuali și beneficiari de ajutor social, gradul de dependență al pensionarilor față de salariați a fost de un pensionar la 2,4 salariați.
Alocațiile de stat și alte ajutoare pentru copii au crescut ca urmare a măsurii de stimulare a natalității, luate în anul 1965 și mai târziu.
Pentru a avea o imagine mai completă despre dimensiunea principalelor categorii de cheltuieli social-culturale, in tabelul nr. 6 vom prezenta date privind nivelul respectivelor cheltuieli în raport cu produsul intern brut, precum și mărimea acestora în dolari SUA pe locuitor, în perioada 1981-1989, cea mai tensionată din punct de vedere economic, financiar și valutar.
Tabelul nr. 6
Cheltuielile pentru, învățământ, sănătate, asigurări sociale, asistență socială, alocații de stat și alte ajutoare pentru copii, în procente față de produsul intern brut și în dolari SUA pe un locuitor, în perioadea 1980-1989
Sursa: Calculat pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, Comisia Națională
pentru Statistică, 1990.
În România, în anii “80, cheltuielile pentru învățământ finanțate de la buget au reprezentat mai puțin de 3% din PIB, iar în unii ani chiar sub 2%, în timp ce țările dezvoltate au alocat acestei destinații 5%-8% din PIB. Cheltuielile noastre pentru învățământ, echivalente cu 35-55 dolari SUA pe locuitor, ne situa foarte aproape de nivelul mediu înregistrat de țările în curs de dezvoltare (de 41 de dolari pe locuitor în 1990) și la foarte mare distanță de nivelul mediu al țărilor dezvoltate (de 950 de dolari pe locuitor).
Pentru sănătate, la noi s-au cheltuit de la buget 2,1%-2,5% din PIB, față de 5%-8% în țările dezvoltate. La finele anilor”80, România realizase abia pe jumătate obiectivul strategiei mondiale a sănătății, care prevedea alocarea a cel puțin 5% din PIB pentru ocrotirea sănătății la orizontul anilor 2000.
Pentru securitate socială, la noi s-au cheltuit sume echivalente cu 5,5%-9,0% din PIB, în comparație cu 12%-20%în țările dezvoltate.
Creșterea lentă, iar în unii ani chiar diminuarea volumului cheltuielilor bugetare pentru finanțarea învățământului, a sănătății și a altor cheltuieli social-culturale în anii ”80 au fost agravate de criza prin care a trecut România, ca și alte țări importatoare de combustibil și de energie. Pentru a putea suporta povara scumpirii țițeiului, a materiilor prime și a produselor finite importate, a dobânzilor neuzual de ridicate plătite pentru împrumuturile contractate în străinătate și a rambursa înainte de termen datoria externă intr-o valută supraapreciată, țara noastră a trebuit să reducă drastic cheltuielile sale bugetare (în expresie reală) economice, social-culturale sau de altă natură, ca și importul de mașini și utilaje, imperios necesare intreprinderilor.
Chiar și cheltuielile pentru asigurări sociale, care au crescut în perioada 1980-1989, au fost afectate de politica de austeritate promovată de stat. Efectele crizei nu s-au manifestat numai în amputarea unor cheltuieli bugetare sau în limitarea creșterii altora, dar și în micșorarea ratei rentabilității unităților economice și, ca urmare, în diminuarea ritmului de creștere a veniturilor realizate de acestea, respectiv a celor vărsate la buget.
3.3. Perioada 1997 – 1999
Așa cum rezultă din anexa nr.1, în perioada 1997-1999, majoritatea cheltuielilor au fost destinate după cum urmează în tabelul nr.7:
Tabelul nr. 7
Destinația cheltuielilor bugetului de stat al României
Sursa: Întocmit pe baza datelor din anexa nr. 1.
Cum rezultă din tabelul de mai sus, pe primul loc s-au aflat cheltuielile cu destinația social-economică. Cheltuielile administrativ-militare s-au situat pe ultimul loc (3), dar nu știm ce înseamnă alte acțiuni, care s-au aflat pe locul al doilea.
Totuși, acțiunile economice și social-culturale s-au situat în toți anii pe primele patru locuri.
Cheltuielile din bugetul asigurărilor sociale de stat au fost destinate conform datelor din tabelul nr. 8.
Tabelul nr. 8
Destinația cheltuielilor bugetului asigurărilor sociale de stat
Sursa: Întocmit pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, 1999, p. 633 și 2000,
p.541.
Faptul că peste 97% au fost cheltuieli social-culturale este un lucru firesc. Din totalul cheltuielilor social – culturale peste 85% au fost pensiile de asigurări sociale de stat (1997 = 90,13 %; 1998 = 85,10 %; 1999 = 85,92 %).
Un factor negativ îl constituie deficitele bugetului asigurărilor sociale de stat (1997 = 57,7 miliarde lei; 1998 = 3207,4 miliarde lei; 1999 = 1.234,2 miliarde lei).
Deficitul are două explicații:
Numărul salariaților este mai mic decât cel al pensionarilor;
Mulți agenți economici nu plătesc contribuțiile pentru asigurări sociale
CONCLUZII
Cercetarea cheltuielilor bugetelor de stat ale României scoate în evidență atât continuitatea cât și unele discontinuități.
O analiză a evoluției economiei românești din anii 1934-1938 evidențiază procese și mari transformări care s-au materializat în anul 1938 în atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare economică de până atunci.
Cheltuielile bugetului de stat pe exercițiile 1935/1936-1938/1939 relevă punerea accentului pe lichidarea efectelor negative ale crizei economice dintre 1929-1933, pe dezvoltarea generală a economiei, în deosebi a industriei, precum și pe satisfacerea necesităților armatei care trebuia să facă față perspectivelor intrării în cel de al doilea război mondial.
Cheltuielile destinate economiei în perioada 1934-1938 au constituit plăți curente și de investiții pentru gestionarea bunurilor productive ale statului, au produs venituri importante provenind de la căile ferate, telecomunicații, de la intreprinderile agricole și ale statului.
În perioada 1950-1989 cheltuielile bugetului de stat s-au cifrat la sume echivalente cu 45%-62% din venitul național. În intervalul 1951-1970 ponderea acestora în venitul național a marcat o tendință de creștere după care aceasta s-a redus sensibil. Cauza acestei reduceri s-a datorat unei anumite lărgiri a competențelor unităților economice în gestionarea fondurilor proprii, dar și politicii de austeritate promovate de către stat pentru a face față efectelor negative ale crizei economice mondiale și în deosebit rambursării înainte de termen a datoriei externe.
În perioada 1950-1989, cheltuielile pentru finanțarea economiei naționale au fost predominate, deținând ponderi de 52%-62% în totalul cheltuielilor bugetului de stat; cheltuielile pentru acțiuni social-culturale, cu 18%-37% din total, s-au situat pe locul al doilea; au urmat cheltuielile pentru apărarea țării, apoi cheltuielile pentru finanțarea organelor puterii, ale administrației de stat și cele judecătorești, și diverse alte cheltuieli, cu ponderi din ce în ce mai reduse.
În totalul cheltuielilor pentru economia națională au fost incluse cheltuielile pentru finanțarea dezvoltării economico-sociale (investiții productive, cu caracter social-cultural, dotarea intreprinderilor nou înființate cu mijloace circulante proprii), precum și cheltuielile pentru finanțarea altor obiective și acțiuni privind economia națională (diferențe de preț, constituirea rezervelor materiale de stat, acțiuni agrozooveterinare, întreținerea și repararea drumurilor și a podurilor, acțiuni de gospodărie comunală, cercetare științifică și prospecțiuni geologice, etc).
Ponderea cheltuielilor pentru finanțarea dezvoltării economico-sociale în totalul cheltuielilor pentru economia națională a crescut de la 44,3% în 1960 la 86,8% în 1989, reducându-se în mod corespunzător ponderea cheltuielilor pentru finanțarea altor obiective și acțiuni economice.
În perioada de referință, cheltuielile pentru știință și prospecțiuni geologice au variat între 1,47% și 3,89% din totalul cheltuielilor bugetului de stat, iar în raport cu produsul intern brut, în intervalul 1980-1989, cheltuielile respective au reprezentat valori cuprinse între 0,79% și 1,20%.
În ceea ce privește cheltuielile pentru acțiuni social-culturale, situate pe locul secund în topul cheltuielilor bugetare, prezintă interes mutațiile suferite în structura acestora în cei 39 de ani ai perioadei analizate: unele au crescut relativ lent ca mărimi absolute, în timp ce altele au avut o evoluție mult mai dinamică.
Ca urmare, ponderile diferitelor categorii de cheltuieli au cunoscut, după caz, creșteri sau diminuări mai mult sau mai puțin importante.
Astfel, cheltuielile pentru învățământ, deși au sporit ca volum de 12,8 ori, s-au redus ca pondere de la 37,8% în 1950 la 15,4% în 1989; cheltuielile pentru sănătate au sporit ca volum de 29,4 ori, dar și-au diminuat ponderea de la 18,7% la 17,6%; cheltuielile pentru asistență socială, pensii IOVR au crescut ca volum de 9,1 ori, dar s-au redus ca pondere de la 10,2% la 3,0%; cheltuielile pentru cultură și artă au sporit ca volum de 2,8 ori, dar s-au redus ca pondere de la 6,7% la 0,6%; cheltuielile pentru educație fizică și sport au sporit de 3,4 ori ca mărime absolută, dar și-au diminuat ponderea de la 1,0% la 0,1%.
În schimb, cheltuielile pentru asigurările sociale, majorate ca volum de 55,7 ori, și-au sporit ponderea de la 24,0% la 42,6%, iar alocația de stat și alte ajutoare pentru copii, multiplicate de 400 ori, au sporit ca pondere de la 1,6% la 20,7%.
Un fapt pozitiv l-a constituit existența execedentului bugetar pe întreaga perioadă 1950-1989.
Și în perioada 1997-1999 pe primul loc s-au aflat cheltuielile cu destinațiile social-economice.
Un fapt negativ îl constituie deficitele bugetului de stat și ale bugetelor asigurărilor sociale.
BIBLIOGRAFIE
ACAD. N.N. CONSTANTINESCU (coordonator), Istoria economică a României,
Editura Economică, București, 1997
CERNA SILVIU, Sistemul monetar și politica monetară, Editura Enciclopedică,
București, 1996
Dicționar Macmillan de economie modernă, Editura Codecs, București,1999
Enciclopedia României, vol IV
FILIP PAȚAC, Finanțe, Editura Mirton, Timișoara, 2000
FLORIAN CĂTINIANU, LILIANA DONATH, VICTORIA ȘEULEAN, Finanțe
publice, Editura Mirton, Timișoara, 1997
FLORIAN CĂTINIANU, Finanțe publice (îndrumător teoretic și practic), Editura
Marineasa, Timișoara, 2000
FLORIAN CĂTINEANU, IOAN TALPOȘ, Finanțele statelor capitaliste,
Timișoara, 1988
GH. M. DOBROVICI, Evoluția Economică și financiară a României, în perioada
1934-1943, “Bucovina”, I. E. TOROUȚIU, București, 1944
IOAN SCURTU, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura
Rao, București, 2001
IULIAN VĂCĂREL, GABRIELA ANGHELACHE, GH. D. BISTRICEANU, TATIANA MOȘTEANU, FLORIAN BERCEA, MARIA BODNAR, FLORIN
GEORGESCU, Finanțele publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001
Progresul economic în România 1877-1977, Editura Politică, București,1977
VICTOR AXENCIUC, Evoluția economică aRomâniei, Cercetări statistico-istorice
1859-1947, vol III Monedă- Credit-Comerț, Finanțele publice, Editura Academiei Române, București, 2000
14. VIRGIL N. MADGEARU, Evoluția economiei românești după războiul mondial,
Editura Științifică, București, 1955
15. Revista finanțe publice și contabilitate, 1996-2001
16. Tribuna economică, 1996-2001
17. Anuarul Statistic al României, 1939 și 1940
18. Anuarul Statistic al României, 1999
19. Anuarul Statistic al României, 2000
=== Anexe 1 ===
Anexa nr.1
CHELTUIELILE BUGETULUI DE STAT PE ANII 1997 – 1999
Sursa: Întocmit pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, 1999 p. 631 și 2000 p. 539
=== Anexe 2 ===
Tabelul nr. 1
CHELTUIELILE BUGETULUI STATULUI PE EXERCIȚIILE 1935/1936 – 1938/1939
* Se cuprind și alocațiile pentru Ministerul Cultelor și Artelor
Sursa: Întocmit pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, 1939 și 1940, București, 1940, p 667.
=== Anexe 3 ===
Tabelul nr.4
STRUCTURA CHELTUIELILOR BUGETULUI DE STAT ȘI PONDERILE ACESTORA ÎN CHELTUIELILE BUGETARE TOTALE ȘI ÎN VENITUL NAȚIONAL, ÎN PERIOADA 1950-1989, ANI SELECȚIONAȚI
Sursa: Calculat pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, Comisia Națională pentru Statistică, 1990.
__________________
1 Venitul național recalculat pe anul 1970 a fost de 217,9 mld.lei, iar ponderea cheltuielilor bugetare de 60,1%.
2 CBS – Cheltuieli ale bugetului de stat.
3 VN – Venit național.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Cheltuielile Bugetului Public al Romaniei (ID: 131684)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.