Cheltuieli Pentru Actiuni Social Culturale
Cuprins
Capitolul I Conținutul și structura cheltuielilor pentru acțiuni socia-culturale….….3
Conținutul și caracteristicile cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale.……3
2. Structura pentru acțiuni social-culturale și semnificațiile sale ……………….9
Capitolul II Analiza cheltuielilor publice pentru învățământ la nivel macroecomic și microeconomic(instituție)……………………………………………………………………12
1. Analiza cheltuielilor publice pentru invățământ la nivel macroeconomic…….12
Analiza dinamicii cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale ………12
1.2 Analiza dinamicii și factorilor de influențare a cheltuielilor publice pentru învățământ ……………………………………………………………14
1.3 Finanțarea învățământului ……………………………………………16
1.4 Eficiența economică a cheltuielilor publice pentru învățământ………23
2. Analiza cheltuielilor publice pentru învățământ la nivel microeconomic ……30
2.1 Cheltuieli curente…………………………………………………….30
2.1.1 Cheltuieli de personal……….…………………………………30
2.1.2 Cheltuieli materiale și servicii…………………………………34
2.1.3 Cheltuieli cu bursele…………………….……………………..37
2.2 Cheltuieli de capital…………………………………..……………..38
Capitolul III Analiza cheltuielilor pentru ocrotirea sănătății la nivel macroeconomic și microeconomic (instituție)………………………………………………………………….39
Analiza cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătății la nivel
macroeconomic…………………………………………………………….…39
1.1 Analiza factorilor de influențare a cheltuielilor pentru ocrotirea sănătății…………………………………………………………………….39
1.2 Sisteme și surse de finanțare pentru ocrotirea sănătății………………41
1.3 Eficiența cheltuielilor pentru ocrotirea sănătății…………..………….44
2. Analiza cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătății la nivel
microeconomic………………………………………………..……………….47
2.1 Întocmirea planurilor de cheltuieli bugetare…….….…………..……47
2.2 Cheltuieli cuente la Spitalul Municipal Fălticeni…….………..…….48
2.2.1 Cheltuieli de personal…………………………………………48
2.2.2 Cheltuieli materiale și servicii…………………………………50
2.3 Surse de finanțare la Spitalul Municipal Fălticeni…….…..…….. …..56
Concluzii și propuneri……………….………………………………………………..61
CAPITOLUL I
Conținutul și structura cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale
Conținutul și caracteristicile cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale
Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale a statelor și presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață ale populației, a calității vieții fiecărui individ.
După cel de-al II-lea război mondial, în America și Europa a apărut o doctrină politică referitoare la sisteme de intervenții în direcția satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetățenilor sub denumirea de welfare state (stat-providență). Statul-providență este reprezentat de modul de organizare a societății care garantează membrilor un maxim de protecție socială și securitate economică, cu ajutorul unei redistribuiri a impozitelor și contribuțiilor sociale. Dezvoltarea sistemului economic modern s-a dovedit însă neputincioasă în a satisface direct, echilibrat și echitabil, multitudinea de necesități colective legate de protecția, siguranța și bunăstarea indivizilor. De aceea, în cadrul ,,statului-providență”, existau metode, măsuri și tehnici sociale prin care autoritatea publică acționează în trei direcții principale:
a) garantarea unui venit minim, indepedent de mărimea pieței și de forma proprietății;
b) diminuarea ariei de nesiguranță și punerea în gardă a indivizilor și familiilor lor în înfruntarea unor situații determinate de boli, bătrânețe și șomaj;
c) asigurarea pentru toți membrii societății a unor standarde mai bune, disponibile în raport cu o gamă predeterminată de servicii sociale.
În realizarea obiectivelor respective – și în special a celor din urmă – cheltuielile publice pentru acțiuni social – culturale acționează ca o importantă pârghie.
Există o serie de nevoi sociale a căror satisfacere reclamă organizarea de către autoritățile publice centrale și locale a unor acțiuni cu ajutorul anumitor instituții publice. Aceste nevoi vizează învățământul, cultura, sănătatea, protecția socială etc. Ele se realizează pe perioade mari de timp și reclamă importante resurse bănești din partea societății, îndeosebi din partea statului. Aceste acțiuni sunt prevăzute în programe sociale care stabilesc și urmăresc în mod sistematic realizarea lor.
Între cheltuielile pentru acțiuni social-culturale și cele pentru dezvoltarea economică a țării există relații de intercondiționare: o țară dezvoltată din punct de vedere economic va dispune de mari resurse financiare și va putea îndrepta o importantă parte din ele pentru finanțarea acestor acțiuni; la rândul lor, acțiunile de învățământ, sănătate, cultură, vor conduce la instruirea și calificarea indivizilor, la păstrarea stării de sănătate a populației sau la refacerea acesteia, creând astfel condițiile propice participării cu o productivitate a muncii sporită la dezvoltarea activităților economice și sociale sau vor asigura veniturile unor categorii de persoane defavorizate.
Ponderea cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale în PIB și în totalul cheltuielilor publice
Notă: Țările au fost ierarhizate în ordinea descrescândă a PIB, în dolari SUA/locuitor, realizat în anul 1995
Sursa: Calculat pe baza datelor din Government Finance Statistics Yearbook, 1997, IMF si Statistiques financieres internationales, Annuaire, 1997, FMI
În tabelul de mai sus sunt redate ponderile cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale în produsul intern brut și în totalul cheltuielilor publice, în câteva țări dezvoltate și în curs de dezvoltare.
Țările dezvoltate cuprinse în tabel repartizează între 23% și 56% din PIB pentru finanțarea acțiunilor social-culturale; țările în curs de dezvoltare îndreaptă spre aceste destinații o parte mai mică din PIB, și anume între 1,3% și 15%; în țările dezvoltate, mai mult de jumătate din cheltuielile bugetare sunt destinate acțiunilor social-culturale, în timp ce în țările în curs de dezvoltare ponderea acestora este mai mică.
Acțiunile social-culturale reprezintă servicii sociale sau conduc la crearea de venit național, deci dovedesc un caracter productiv și contribuie la dezvoltarea economico-socială.
De exemplu, învățământul participă la dezvoltarea economică prin numărul de cadre calificate de nivel mediu sau superior, de diferite specialități, care anual intră în activitate, deci el poate produce ,,forță de muncă calificată”. Așa cum necesitățile economiei naționale de mașini, utilaje, energia, bunuri de consum ș.a. sunt satisfăcute în ramurile producției materiale, la fel cerințele economiei de formare a forței de muncă calificate sunt satisfăcute de învățământ.
O altă acțiune social-culturală – sănătatea- reprezintă o resursă a vieții cotidiene și un factor al dezvoltării economice și sociale. Bunăstarea fizică, psihică și socială, absența bolii și invalidității conduc în mod direct la existența unei forțe de muncă capabile de o activitate eficientă și, indirect, diminuează necesarul de resurse destinate asistenței medicale pentru bolnavi și incapabili de muncă. Serviciile care mențin și apără starea sănătății oamenilor reprezintă servicii productive fără a produce în mod direct anumite valori.
Îmbunătățirea stării de sănătate contribuie la ridicarea calității vieții, dar are ca efect și creșterea productivității economice. Reducerea ratei mortalității și a morbidității în perioada vieții active a indivizilor îmbunătățește perspectivele câștigurilor prin creșterea perioadei de activitate; îmbunătățirea regimului de viață și hrană adaugă putere și vigoare și conduce, de asemenea, la creșterea veniturilor. Menționăm ca îmbunătățirea generală a condițiilor de muncă (salarizare, protecția muncii, pauză de masă, asistența medicală) influențează atât moralul indivizilor, cât mai ales productivitatea muncii acestora.
Judecate din acest punct de vedere, cheltuielile pentru acțiuni social-culturale pot fi considerate investiții de un fel deosebit, și anume ,,investiții în resurse umane”. Conținutul lor este dat de ,,totalitatea cheltuielilor care conduc la creșterea aptitudinilor fizice și intelectuale ale indivizilor, luați ca agenți productivi actuali sau viitori”.
Aceste investiții au mai multe componente, dintre care se evidențiază investiția intelectuală, investiția pentru sănătate, investiția culturală.
a) Investiția intelectuală corespunde cheltuielilor pentru învățământ și pregătire profesională efectuate în scopul educației, instruirii și calificării forței de muncă. Aceste cheltuieli reprezintă o avansare de venit național, deoarece resursele financiare destinate învățământului nu se consumă definitiv, ci se regăsesc într-o altă formă, în calitatea superioară a pregătirii profesionale a membrilor societății.
Spre deosebire de investițiile materiale care se concretizează în componete ale capitalului fix, investițiile intelectuale asigură creșterea gradului de calificare a persoanelor cuprinse în învățământ, le înarmează cu deprinderi și cunoștințe profesionale capabile să asigure o productivtate a muncii ridicată.
b) Investiția de sănătate cuprinde cheltuielile îndreptate spre asigurarea asistenței medicale a membrilor societății, precum și cele destinate acțiunilor preventive și de conservare a stării de sănătate. Ea asigură sastisfacerea nevoii primare a omului de a fi sănătos și în același timp a societății de a avea o populație sănătoasă. Contribuind la păstrarea și îmbunătațirea stării de sănătate generală a populației, investiția în sănătate reprezintă un factor al dezvoltării economice și sociale, ducând și la creșterea capacității de muncă prin eradicarea unor boli, reducerea numărului de zile de incapacitate temporară și reîncadrarea în muncă a celor care au fost temporar bolnavi.
Aprecierea caracterului de ,,investiții în resurse umane” al cheltuielilor social-culturale este diferită; unii autori consideră că numai o parte a acestora poate fi considerată investiții în resurse umane (respectiv cele destinate realizării bazei tehnico-materiale a acțiunii, adică cheltuieli de capital și o parte din cheltuieli curente), iar altii recunosc caracterul de investiție umană al tuturor resurselor îndreptate spre acțiunea de învațamânt, cultură, sănătate și asistența.
Aceste aspecte prezintă o importanță deosebită în momentul calculării eficienței deoarece vor influența dimensionarea efortului. Astfel, în primul caz, sunt luate în calcul doar cheltuielile privind investițiile în domeniul acțiunilor social-culturale și o parte din cheltuielile curente (cum ar fi în cazul învățământului, cheltuielile curente pentru învățământul tehnic, economic, profesional și o cotă de 25%-50% din cheltuielile curente pentru restul învățământului). În cel de-al doilea caz se ia in calcul întregul volum al cheltuielilor social-culturale, indiferent de natura lor economică, considerând că activitatea din aceste domenii formează, modelează și adaptează factorul uman și comportamentul acestuia în societate, contribuind la creșterea productivității muncii sociale și la sporul de venit național.
Investițiile de capital uman sunt considerate ca ,,aliați” necesari ai politicilor de asigurare a creșterii economice durabile. Ele contribuie la atenuarea consecințelor celor mai grave ale sărăciei, ca boala si malnutriția și oferă indivizilor șanse de ameliorare a condițiilor lor de viață. În raportul anual al Băncii Mondiale pe 1997 se arată ca ,,investițiile de sănătate, educație, hrană contribuie la productivitatea individuală și în mod global la creștera economică națională”.
Caracterul de investiție al cheltuielilor cu învigură sastisfacerea nevoii primare a omului de a fi sănătos și în același timp a societății de a avea o populație sănătoasă. Contribuind la păstrarea și îmbunătațirea stării de sănătate generală a populației, investiția în sănătate reprezintă un factor al dezvoltării economice și sociale, ducând și la creșterea capacității de muncă prin eradicarea unor boli, reducerea numărului de zile de incapacitate temporară și reîncadrarea în muncă a celor care au fost temporar bolnavi.
Aprecierea caracterului de ,,investiții în resurse umane” al cheltuielilor social-culturale este diferită; unii autori consideră că numai o parte a acestora poate fi considerată investiții în resurse umane (respectiv cele destinate realizării bazei tehnico-materiale a acțiunii, adică cheltuieli de capital și o parte din cheltuieli curente), iar altii recunosc caracterul de investiție umană al tuturor resurselor îndreptate spre acțiunea de învațamânt, cultură, sănătate și asistența.
Aceste aspecte prezintă o importanță deosebită în momentul calculării eficienței deoarece vor influența dimensionarea efortului. Astfel, în primul caz, sunt luate în calcul doar cheltuielile privind investițiile în domeniul acțiunilor social-culturale și o parte din cheltuielile curente (cum ar fi în cazul învățământului, cheltuielile curente pentru învățământul tehnic, economic, profesional și o cotă de 25%-50% din cheltuielile curente pentru restul învățământului). În cel de-al doilea caz se ia in calcul întregul volum al cheltuielilor social-culturale, indiferent de natura lor economică, considerând că activitatea din aceste domenii formează, modelează și adaptează factorul uman și comportamentul acestuia în societate, contribuind la creșterea productivității muncii sociale și la sporul de venit național.
Investițiile de capital uman sunt considerate ca ,,aliați” necesari ai politicilor de asigurare a creșterii economice durabile. Ele contribuie la atenuarea consecințelor celor mai grave ale sărăciei, ca boala si malnutriția și oferă indivizilor șanse de ameliorare a condițiilor lor de viață. În raportul anual al Băncii Mondiale pe 1997 se arată ca ,,investițiile de sănătate, educație, hrană contribuie la productivitatea individuală și în mod global la creștera economică națională”.
Caracterul de investiție al cheltuielilor cu învățământul, cultura, sănătatea reclamă tratarea lor și din punctul de vedere al eficienței obținute în urma utilizării lor. Acțiunile social-culturale sunt, pe de o parte, ,,bunuri de consum” care satisfac necesități individuale (de exemplu, a învăța înseamnă a consuma, a-ți satisface anumite necesități intelectuale prin cunostințele pe care le asimilezi); pe de altă parte, ele au un rol economic, reprezentat de contribuția acțiunilor social-culturale la sporirea venitului național; comportamentul de ,,investiții în resurse umane” conduce la necesitateaa determinării și urmării eficienței cheltuielilor pentru acțiunile respective.
În domeniul acțiunilor social-culturale, eficiența prezintă 2 laturi:
– eficiența acțiunii respective;
– eficiența resurselor financiare destinate acestor acțiuni.
Eficiența acțiunilor de cultură, sănătate, asistență socială reflectă calitatea fiecărui tip de activitate desfașurată și se exprimă prin indicatori ai randamentului specific acțiunii, ea evidențiindu-se ca o eficiență internă . Efectele economice, sociale, umane, culturale comparate cu efortul reclamat prezintă rezultatele activității în afară, în viața economico-socială; ea este o eficiență externă și se exprima atât prin indicatori sub forma materială, cât și sub formă valorică.
Determinarea eficienței a cheltuielilor publice social-culturale prezintă o mare importanță deoarece oferă societătii elemente importante în acțiunea de alocare a resurselor financiare, de judecare a necesității și oportunității îndreptărilor spre aceste domenii, uneori la concurență cu investiții materiale sau alte destinații. În activitatea financiară este necesar a stabili un sistem de indicatori a eficienței economice și a cuantifica ,,efortul” și ,,efectul” în cazul fiecărei acțiuni social-culturale; de asemenea, trebuie găsite și procurate diferite căi de ridicare a eficienței economice a cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale.
În ultimii ani s-au manifestat o serie de preocupări care vizau evidențierea corelației directe între dezvoltarea economică a țărilor și viața umană. A fost elaborat un nou concept privind dezvoltarea economică a statelor, și anume dezvoltarea umană durabilă. Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a întocmit, începand cu 1990, un raport privind Dezvoltarea Umană. El cuprinde studii aprofundate ale diferiților factori ai dezvoltării pe baza cărora se calculează indicatorul dezvoltării umane (IDU) și se ierarhizează țările lumii în funcție de nivelul lui. Noul indicator are un conținut complex și evidențiază pregnant faptul că dezvoltarea umană este o componentă a progresului social.
Pentru realizarea dezvoltării umane sunt necesare trei condiții esențiale, și anume:
– o viață îndelungată într-o stare bună de sănătate
– acumularea de cunoștințe
– acces la resursele necesare pentru atingerea unui nivel de trai convenabil.
Mai precis se preconizează că accesul la aceste condiții esențiale să fie asigurat nu numai pentru generațiile prezente, ci și pentru cele viitoare, fapt ce conferă durabilitatea dezvoltării umane.
Metodologia de calcul a indicatorului dezvoltării umane (IDU) stabilită de PNUD reclamă luarea în considerație a următoarelor trei elemente:
1) speranța de viață la naștere – longevitatea
2) nivelul educației reflectat într-un indicator combinat în raport cu gradul de alfabetizare și gradul de cuprindere în învățământul de toate gradele.
3) standardul de viață măsurat prin indicatorul PIB pe locuitor exprimat în dolari SUA la paritatea puterii de cumpărare.
Sunt stabilite o serie de norme și etape. De exemplu, pentru elementele de mai sus sunt precizate valori minime și maxime, astfel:
– speranța de viață este cuprinsă între 25-85 ani
-gradul de alfabetizare este cuprins între 0% și 100%
-gradul de cuprindere în învățământ este între 0% și 100%
-PIB pe locuitor are valori între 100$ SUA și 40000$ SUA.
Prin calcularea ,,standardului de viață exprimat în indicatorul PIB pe locuitor”, se pornește de la nivelul real al PIB pe locuitor din țara respectivă, calculat la totalul puterii de cumpărare; acest nivel se ajustează în cazul în care el depășește un nivel mediu mondial al PIB pe locuitor, stabilit pentru anul respectiv. Ajustarea se face cu ajutorul formulei de utilitate marginală a venitului (formula lui Atkinson).
Începand cu 1995, România elaborează un Raport Național al Dezvoltării Umane. El se bazează pe metodologia PNUD și este realizat cu sprijinul reprezentanței PNUD din România. În fiecare an acest raport are o tematică specifică și reprezintă un studiu complex și obiectiv efectuat din afara organelor de decizie al procesului de tranziție privit din perspectiva dezvoltării umane.
În 1996, Raportul Dezvoltării Umane din România a avut ca temă distinctă habitatul – un element deosebit de important al calității vieții; totodată, Raportul ,,încearcă să contureze un profil mai cuprinzător aldezvoltării umane în ceea ce privește populația, evoluția și utilizarea resurselor de muncă, educația și sănătatea, protecția socială”.
În 1997, România a avut ca temă specifică analiza problemelor coeziunii sociale și efectele ei asupra sărăciei. Actuala etapă care o parcurge România, marcată de politici economice și sociale cu costuri ridicate pentru populație, reclamă mențiunea coeziunii sociale, atenuarea tensiunilor, promovarea de programe de protecție socială și reducerea sărăciei. Raportul Dezvoltării Umane–1997-audizează starea de fapt și perspectivle diferitelor componente ale dezvoltării umane și, alături de starea de sănătate, nivelul educației, habitatul ș.a. accentuează studiul unor acțiuni specifice cum sunt legitimitatea, eficiența guvernării, promovarea echității și aportul lor la dezvoltarea umană.
Tematica principală a Raportului Dezvoltării Umane în 1998 o reprezintă audizarea impactului evoluției economice din România asupra dezvoltării umane și politicile statului în domeniul asigurării protecției sociale; un accent deosebit este pus pe rolul statului în societatea civilă și al instituțiilor lui în sprijinul dezvoltării umane.
Analizele științifice ale componentelor dezvoltării umane cuprinse în aceste rapoarte reprezintă, în același timp, studii prospective de interes național, destinate sensibilizării factorilor de decizie pentru a iniția și dezvolta acțiuni eficiente cu efecte favorabile asupra dezvoltării umane.
2. Structura cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale și semnificațiile sale
Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale se referă la:
a) învățământ;
c) sănătate;
c) cultură, culte, acțiuni sportive și de tineret;
d) securitatea socială.
În România, structura cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale, prezentată în clasificația indicatorilor privind finanțele publice, vizează următoarele destinații:
a) învățământ;
b) sănătate;
c) cultura, religia și acțiuni privind activitatea sportivă și de tineret;
d) asistența socială, alocațiile, pensiile, ajutoarele și indemnizațiile;
e) alte cheltuieli social-culturale;
f) asigurările sociale de stat;
g) pensia alimentară;
h) ajutorul de șomaj.
După cum se observă, există anumite deosebiri în gruparea acestor cheltuieli. În unele țări se folosește expresia ,,cheltuieli cu securitatea socială” în care sunt cuprinse ajutoarele, alocațiile, indemnizațiile de șomaj, pensiile ș.a. acordate salariaților, agricultorilor, liber-profesioniștilor și altor categorii sociale; sau membrii societății sunt tratați în mod diferențiat pe grupuri sociale, cum ar fi: bătrâni, invalizi, handicapați, șomeri, femei, tineri, copii. Prin astfel de cheltuieli se urmărește să se acționeze și în direcția creșterii veniturilor grupurilor ,,defavorizate” de indivizi. De asemenea, o anumită categorie de cheltuieli poate avea mai multe sau mai puține componente, adresându-se unor grupuri diferite de indivizi: de exemplu, în cheltuielile cu ,,asistența socială” se cuprind ajutoarele destinate bătrânilor, invalizilor, handicapaților, dar aici se cuprind și cheltuielile pentru familii cu mulți copii, pentru plasamentul copiilor, pentru săraci ș.a.
În afara conceptului de ,,securitate socială” se întâlnește adesea și acela de ,,protecție socială”. Sfera de cuprindere a acțiunilor pe linia protecției sociale depăsește sfera acțiunilor cuprinse în securitatea socială. Astfel, protecția socială se referă la ansamblul acțiunilor și măsurilor economice, sociale sau de alta natură, inițiate de stat pentru a garanta membrilor societății, salariați sau nesalariați, apărarea față de fenomene și acțiuni al căror efect se răsfrânge nefavorabil asupra situației lor. În cadrul măsurilor de protecție socială se cuprind: crearea de noi locuri de muncă, subvenționarea unor produse și servicii destinate populației, compensații bănești acordate persoanelor cu venituri fixe pentru creșterea producției la mărfuri de interes vital pentru populație, facilități fiscale, ajutor de șomaj, asistență socială, asigurări sociale etc. Rezultă că pentru protecția socială, alături de cheltuielile social-culturale, se efectuează și cheltuieli cu caracter economic sau de altă natură. De exemplu, unele țări practică ,,impozite negative” care reprezintă ajutoare bănești acordate de stat unor persoane defavorizate în scopul de a le asigura un venit minim. În Franța, în 1998, s-a introdus un venit minim de integrare (revenu minimum d’insertion) care este asimilat în impozit negativ.
O altă definiție dată protecției sociale arată că ea cuprinde ,,ansamblul de acțiuni, decizii și măsuri întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale asupra condițiilor sociale ale populației”3.
Structura cheltuielilor publice totale pentru acțiuni social – culturale
Din datele prezentate în tabel rezultă că structura cheltuielilor publice pentru actiuni social-culturale diferă în functie de gradul de dezvoltare al țării: în țările dezvoltate ponderea cea mai mare o dețin cheltuielile cu securitatea socială; între 70,1% din totalul cheltuielilor social-culturale în Danemarca și 35,8% în SUA; ponderi importante mai dețin cheltuielile pentru învățământ și/sau cele pentru sănătate. În unele țări în curs de dezvoltare se alocă cea mai mare parte a acestor cheltuieli învățământului (72,7% în Filipine, 63,8% în Maroc) sau securității sociale (56,4% în Argentina).
În ultimii ani, într-o serie de țări au loc unele modificări în cadrul finanțării cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale. Se știe că programele sociale realizate în principal pe seama fondurilor bugetare au fost inițiate când aceste țări se aflau în perioda de avânt economic și puteau asigura o puternică și variată protecție socială. Dar perspectivele demografice, combinate cu recesiunea economică, au impus căutarea unor metode de revizuire a cheltuielilor publice în general și a celor sociale în special. Multe țări au luat măsuri importante de reducere a unor categorii de cheltuieli (sociale în principal) sau au efectuat reforme care au operat modificări în mecanismele de finanțare a unor domenii (sănătate, învățământ, asigurări sociale). Așa este cazul SUA, în anii 1980-1988, sau al Marii Britanii, în perioada 1979-1990. În prezent, deși nu se renunță la realizarea obiectivelor de asigurare a bunăstării cetățenilor, statele dezvoltate își revizuiesc politicile sociale și le supun principiilor eficienței economice și mecanismelor pieței. Astfel, se consideră că ajutoarele sociale directe trebuie acordate limitat, pentru a nu incita la nemuncă și pentru a nu transforma persoanele astfel ajutate în ,,asistați pemanenți” sau, intervenția statului în plan social trebuie să asigure numai ,,compensarea efectelor negative ale concurenței din acest domeniu”.
CAPITOLUL II
1.Analiza dinamicii cheltuielilor publice pentru învățământ (la nivel macroeconomic)
1.1.Analiza dinamicii cheltuielilor pentru acțiuni
social-culturale
Cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale sunt îndreptate spre realizarea de servicii în mod gratuit, cu plata redusă sau sub formă de transferuri bănești (alocații bugetare, pensii, ajutoare și alte indemnizații). De prestațiile social-culturale beneficiază anumite categorii sau grupuri sociale, în unele cazuri chiar întreaga populație. Se apreciază că la nivelul anului 1996, în principalele 5 țări dezvoltate din Uniunea Europeană, 50% din totalul persoanelor adulte depindeau de guvern (salariați publici, pensionari, șomeri) sau cca. ¾ din totalul familiilor din aceste țări aveau un membru al familiei al cărei venit provenea din fonduri bugetare, centrale sau locale. În SUA, 42% din adulți depind de ,,banul public” (cei din învățământ, sănătate, servicii sociale, armată).
Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale îndeplinesc important rol economic și social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură: educația și instrucția copiilor și a tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistență medicală a indivizilor, se influențează evoluția demografică, se asigură un sistem de protecție socială, ridicarea nivelului cultural, artistic și de civilizație al membrilor societății. În același timp, rolul economic al acestor cheltuieli se manifestă și în acțiunea lor asupra consumului, în sensul că influențează cererea de bunuri de consum și pe această cale, stimulează sporirea producției.
Ponderea cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale în PIB și în totalul cheltuielilor publice
În acest tabel sunt redate ponderile cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale în PIB și în totalul cheltuielilor publice, în câteva țări dezvoltate și în curs de dezvoltare.
Țările dezvoltate cuprinse în tabel repartizează între 23% și 56% din PIB pentru finanțarea acțiunilor social-culturale, țările în curs de dezvoltare îndreaptă spre aceste destinații o parte mai mică din PIB, și anume între 1,3% și 15%, în țările dezvoltate mai mult de jumătate din cheltuielile bugetare sunt destinate acțiunilor social-culturale, în timp ce în țările în curs de dezvoltare ponderea acestora în totalul cheltuielilor bugetare este mai mică.
Analiza retrospectivă a cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale evidențiază o creștere absolută și relativă a acestora. O asemenea evoluție este consecința firească a dezvoltării economice a țărilor respective. Volumul cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale este influențat și de factorul demografic. Astfel creșterea demografică susținută din țările în curs de dezvoltare, modificările intervenite în structura de vârstă a populației în țările dezvoltate inregistrate în special în perioada postbelică, au determinat pe lângă extinderea serviciilor sociale și deci a resurselor ce le reclamă, și utilizarea unor noi programe sociale sau de extindere a programelor existente asuprra unor segmente tot mai mari ale populației. De asemenea, creșterea costului serviciilor sociale sau a nivelului ajutoarelor familiale, a alocațiilor, precum și modul foarte ușor de a le obține, au condus la creșterea volumului acestor categorii de cheltuieli publice. În țările dezvoltate, odată cu creșterea PIB și a costului serviciilor sociale, în condițiile unei evoluții lente a factorului demografic, se înregistrează o creștere a cheltuielillor social-culturale ce revin în medii pe locuitor, în țările în curs de dezvoltare, în care PIB cunoaște o creștere moderată, dar se înregistrează un spor natural al populației relativ ridicat, nivelul cheltuielilor social-culturale pe locuitor este foarte mic sau chiar descrește.
1.2.Analiza dinamicii si factorilor de influențare a cheltuielilor publice pentru învățământ
Dezvoltarea învățământului se realizează în concordanță cu cerințele diferitelor etape de dezvoltare economico-socială și ale egalizării condițiilor de instruire și educare a tuturor membrilor societății. Învățământul este chemat să contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare la progresul de ansamblu al societății. Dezvoltarea și modernizarea învățământului au condus la creșterea resurselor alocate acestuia, în toate țările, atât dezvoltate, cât și în curs de dezvoltare.
Potrivit Raportului privind educația, întocmit de UNESCO în 1998, în perioda 1980-1995 cheltuielile publice pentru educație au crescut de la 566,3 mld. dolari SUA la 1403,3 mld. dolari, deci de 2,47 ori. Țările lumii au folosit pentru educație în medie 4,9% din totalul PIB; țările dezvoltate au locat între 5,1% și 5,4% în timp ce țările în curs de dezvoltare 3,8%-3,9%.
Repartizarea cheltuielilor publice mondiale pentru educație pe regiuni și grupuri de țări în mld. dolari SUA și în % din PIB în perioada 1980-1995(ani selecționați)
Sursa: World Education Report, UNESCO, 1998
Creșterea cheltuielilor publice pentru învățământ este datorată acțiunii conjugate a mai multor factori, și anume:
factori demografici.
Creșterea populației a antrenat în mod firesc sporirea populației școlare. Explozia demografică ce a condus la depășirea cifrei de 5 mld. de locuitori ai globului, s-a reflectat în principal în creșterea contingentelor școlare, a gradului de cuprindere în sistemul de învățământ și a obligativității anumitor grade de învățământ. Aceasta a atras după sine un necesar sporit de cadre didactice. Necesarul de cadre didactice a sporit și ca urmare a îmbunatățirii raportului elevi/profesori.
factori economici.
Dezvoltarea economică, sporirea și diversificarea capitalului fix și circulant, ca urmare a modernizării și a perfecționării proceselor tehnologice, au reclamat o forță de muncă cu calificare medie și superioară. Aceasta s-a putut obține efectuând un volum sporit de cheltuieli pentru învățământ. Aceste cheltuieli sporite erau legate de organizarea învățământului, de structura internă a învățământului de diferite grade, de creșterea ponderii studenților în numărul total al elevilor și studenților. Necesitățile modernizării învățământului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii necesare desfășurării procesului instructiv și intensificarea utilizării acestora, precum și creșterea nivelului prețurilor și tarifelor, acționează în aceeasi direcție. Posibilitățile de finanțare a învățământului, datorate dezvoltării economice a tării respective și creșterea produsului intern brut, pot oferi resurse financiare sprijinirii dezvoltării și modernizării învățământului într-o proporție mai mare sau mai mică. Existența și a altor surse de acoperire a acestor chetuieli decât cele bugetare contribuie la completarea resurselor finaciare publice destinate învățământului.
factori sociali și politici.
Aceștia se referă la politica scolară, la principiile avute în vedere de guverne în stabilirea acesteia, la nivelul învățământului obligatoriu, la resursele, facilitățile și ajutoarele îndreptate către instituțiile de învățământ sau chiar către elevi, studenți și familiile acestora.
1.3. Finanțarea învățământului
Finanțarea învățământului se realizează în funcție de structura acestuia. Sistemele de învățământ sunt foarte diferite de la țară la țară, în funcție de tradiție, de necesități economice și sociale. Potrivit clasificației UNESCO, diferitele niveluri și tipuri de învățământ se grupează astfel:
– învățământ preșcolar;
– învățământ primar (sau de gradul I);
– învățământ secundar (sau de gradul II);
– învățământ superior (sau de gradul III);
– alte tipuri de învățământ.
La rândul său, învățământul secundar cuprinde învățământul secundar general (gimnazii, licee), învățământul secundar tehnic, profesional, pedagogic, postliceal. În afara finanțării diferitelor unități și grade de învățământ, în cadrul acestor cheltuieli se cuprind și unele acțiuni legate de învățământ, cum ar fi: doctoratul, acțiuni pe linia educației permanente, concursuri școlare, tabere și excursii ș.a.
Finanțarea cheltuielilor pentru învățământ se realizează din diferite surse, și anume: bugetul statului, surse ale populației, ale întreprinderilor, ale organizațiilor fără scop lucrativ, donații, ajutor extern.
Bugetul statului reprezintă principala sursă de finanțare a învățământului, în toate țările lumii, ceea ce reflectă importanța deosebită acordată acestui domeniu al vieții sociale.
Ponderea cheltuielilor pentru învățământ în totalul cheltuielilor social-culturale, în totalul cheltuielilor publice și în PIB
Sursa: Calculat pe baza datelor din Government Finnance Statistics, New York
În țările dezvoltate cuprinse în analiză, cheltuielile pentru învățământ reprezintă între 11,3% și 29,1% din totalul cheltuielilor social-culturale. Ponderi ridicate au cheltuielile pentru învățământ în totalul cheltuielilor social-culturale și în unele țări în curs de dezvoltare (Filipine 72,7%, Maroc 63,8%).
În raport cu cheltuielile publice, cele destinate învățământului reprezintă între 6,8% și 17,7% în țările dezvoltate și între 14,1% și 19,5% în țările în curs de dezvoltare.
Finanțarea cheltuielilor pentru învățământ diferă și în funcție de structura sistemului bugetar. În unele țări, rolul principal în finanțarea instituțiilor de învățământ (cu excepția învățământului superior) revine bugetelor statelor sau colectivităților locale, care folosesc resursele fiscale proprii, dar primesc și subvenții de la bugetul central sau guvernamental (Austria, Marea Britanie, Suedia, Norvegia; în Germania landurile finanțează 74% din totalul cheltuielilor pentru învățământ). În toate țările, însă, învățământul superior este finanțat din bugetul central (cu excepția Germaniei, unde landurile finanțează 88,7% din cheltuielile învățământului superior).
În țările dezvoltate, ca și în cele în curs de dezvoltare, există două tipuri de unități de învățământ: publice, finanțate de la buget și particulare (private), care pot fi independente sau parțial subvenționate de stat.
Unitățile de învățământ privat (primare si secundare) sunt înființate, în cele mai multe țări, pe criterii confesionale (Franța, Italia, Austria). Numărul elevilor care le frecventează nu este deosebit de mare, el reprezintă 1,5%-5% din totalul elevilor (cu excepția Franței, unde în anul școlar 1993/1994 17% din numarul elevilor frecventau cele 9500 școli private, din cele peste 50000 unități de învățământ).
Învățământul privat este supus controlului statului și se conformează reglementărilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea învățământului și examene.
În învățământul superior există, în general, un număr redus de instituții private (în Suedia, există o singură instituție de învățământ superior, cu profil economic, la Stockholm, iar în Olanda există trei instituții de învățământ superior private).
Unitățile de învățământ private au ca surse de finanțare, în principal, taxele școlare datorate de elevi și studenți, alte venituri proprii, donații etc.; dacă din aceste venituri sunt acoperite toate cheltuielile, unitatea respectivă funcționează ,,independent”; dacă, însă, în completarea veniturilor proprii unitatea de învățământ primește alocații de la buget, ea este considerată unitate “subvenționată”.
În multe state, bugetul de stat alocă subvenții învățământului privat: fie îi alocă fonduri numai pentru anumite categorii de cheltuieli (cum este cazul salariilor cadrelor didactice sau cheltuielilor pentru infrastructură, acoperite de bugetul de stat în Austria, Olanda, Irlanda), fie că acordă subvenții mai substanțiale (în Danemarca, Finlanda, Spania, Franța, Norvegia). Există și țări în care învățământul privat nu beneficiază deloc de fonduri de la bugetul de stat (Grecia, Italia, România).
Fondurile primite de la buget sunt uneori completate cu venituri proprii ale unităților de învățământ, realizate din activitatea de cercetare științifică, din servicii pe linia educației continue, din închirieri ori din alte activități.
Populația participă la finanțarea învățământului în mod direct prin intermediul taxelor școlare, dar mai efectuează și alte cheltuieli pentru întreținerea extrașcolară a elevilor și studenților. De exemplu, părinții, familiile, suportă cheltuielile elevilor și studenților cu cazarea, transportul, procurarea de rechizite ș.a. În multe țări, manualele se acordă gratuit elevilor și datorită faptului că prețurile lor sunt foarte ridicate; în SUA un manual pentru liceu costă în jur de 40 $. În țările dezvoltate se recunoaște, uneori, că deși ,,învățământul public este gratuit până la terminarea școlarizării obligatorii, în practică numeroase instituții trebuie să facă față unor cheltuieli suplimentare și atunci solicită intervenții financiare ale părinților elevilor”.
Multe întreprinderi efectuează cheltuieli pentru învățământ cu ocazia organizării de cursuri de pregătire profesională, de calificare a salariaților sau a viitorilor angajați, specializări sau acordă burse unor studenți sau elevi.
O altă sursă de finanțare a cheltuielilor pentru învățământ o reprezintă sponsorizările, donațiile sau alte forme de ajutor ce pot fi primite de unitățile de învățământ din partea unor întreprinderi, fundații, asociații de binefacere. În unele țări există preocupări deosebite pentru a găsi noi modalități de a primi și folosi fonduri din sectorul privat. În această direcție, există “modelul american” și în multe țări se fac astăzi eforturi pentru atragerea de sponsori și donatori păstrând contacte și legături cu foștii studenți (Germania, Japonia), în special în învățământul superior. Această modalitate de a beneficia de donații și sponsorizări poate deveni o alternativă viabilă daca va fi însoțită de măsuri fiscale de reduceri și scutiri de impozite pentru sumele destinate sprijinirii învățământului.
Ajutorul extern în domeniul finanțării învățământului se întâlnește în special în cazul țărilor în curs de dezvoltare și reprezintă cca. 10% din volumul total al cheltuielilor de învățământ ale acestor țări; el este destinat, în special, înlăturării analfabetismului sau pentru finanțarea învățământului elementar și a pregătirii de cadre (mai ales pentru agricultură). Ajutorul extern îmbracă forma subvențiilor directe, a împrumuturilor , a finanțărilor sau se referă la trimiteri de experți, cadre didactice, tehnicieni sau chiar unele resurse materiale necesare învățământului. În anul 1997, spre exemplu, Banca Mondială a aprobat programele de dezvoltare pentru 15 țări în curs de dezvoltare a învățământului de bază, pentru ameliorarea accesului fetelor în școli, pentru reforme în învățământ etc.
Cheltuielile bugetare pentru învățământ sunt repartizate cu precădere ministerului care organizează și conduce învățământul (Ministerul Învățământului sau al Educației Naționale); dar fonduri cu aceeași destinație apar și la alte ministere, cum ar fi Ministerul Apărării (pentru învățământul militar), Ministerul Marinei, Ministerul de Interne (pentru academii de poliție), Ministerul Agriculturii. Astfel de cheltuieli sunt finanțate și din bugetele unităților administrativ-teritoriale.
O altă direcție a analizei cheltuielilor publice pentru învățământ se referă la conținutul economic sau la natura acestora.
Privite în funcție de acest criteriu, ele se clasifică în două grupe și anume:
-cheltuieli curente, care se referă la întreținerea și funcționarea unităților de învățământ. Ele cuprind cheltuielile pentru achiziționarea de bunuri și servicii care se consumă în anul curent și se împart în:
Cheltuieli de personal (salarii și alte drepturi de personal);
Cheltuieli materiale și servicii (cheltuielile de întreținere și gospodărire, manuale, transport, reparații);
Cheltuieli reprezentând subvenții școlare și tranferuri (subvenții pentru unități de învățământ, burse).
-cheltuieli de capital (de investiții) care se referă la construirea de unități de învățământ, dotarea acestora cu aparatura necesară funcționării (inclusiv achiziționarea terenurilor pentru construcții școlare). Aceste cheltuieli sunt destinate obținerii unor bunuri durabile a căror utilizare se întinde pe mai mulți ani.
În totalul cheltuielilor de învățământ, cheltuielile curente dețin o pondere de 80%-90%; în anul 1995 aceste cheltuieli reprezentau între 88% si 96% în țările dezvoltate și între 83% și 97% în tarile în curs de dezvoltare. Componenta principală a cheltuielilor curente o reprezintă cheltuielile de personal (didactic și alte categorii de personal) cu o pondere de 60%-80%.
În ultimii ani, în special în țările dezvoltate, o parte a cheltuielilor publice de învățământ este îndreptată spre educarea și formarea adulților. În cadrul acestei acțiuni sunt cuprinse “toate formele de educație exterioare educației școlare”, cum ar fi continuarea pregătirii celor care au absolvit o scoală secundară, dar nu au meserie (ucenicia), pregătirea din cadrul armatei, servicii de educație supravegheată ș.a.
Finanțarea învățământului superior prezintă următoarele caracteristici:
a) Pentru învățământul superior sunt alocate 10-20% din totalul resurselor financiare publice destinate învățământului; ponderea redusă a acestor cheltuieli se datorează atât contingentelor de studenți, care sunt inferioare numeric populației școlare din învățământul primar și secundar, cât și limitării, într-o anumită măsură, a necesităților de cadre cu pregătire superioară cerute de dezvoltarea economiei;
b) Resursele financiare destinate finanțării învățământului superior în țările dezvoltate apar sub trei forme, și anume:
-resurse financiare publice reprezentate de alocații bugetare acordate direct instituțiilor de învățământ superior. Aceste resurse acoperă, din totalul resurselor necesare finanțării învățământului superior, aproximativ 90% în Franța și Germania, 80% în Danemarca și Olanda și 70% în Finlanda.
-resurse proprii obținute de instituțiile de învățământ superior din: taxe de studii, venituri din activitatea de cercetare universitară, venituri din educația continuă, venituri din alte servicii prestate, donații, sponzorizări. Mentionăm că în cadrul învățământului superior, un loc aparte îl ocupă activitatea de cercetare științifică, în cea mai mare masură desfășurată pe baza de contracte;
-resurse externe, obținute de la Banca Mondială sau Uniunea Europeană, în principal pentru realizarea de reforme în învățământul superior, sau prin alte necesități; se preconizează că sprijinul financiar din străinătate să devină o resursă apreciabilă;
c) Spre deosebire de celelalte grade de învățământ, în majoritatea țărilor se percep taxe de studii de la cei care urmeaza cursurile învățământului superior, diferențiate în funcție de felul facultății (publică sau privată) și de profilul acesteia (umanist, tehnic). Astfel în SUA, la nivelul anului 1997, taxa de studii pentru student într-o universitate publică era în medie de 7000-10000 $ anual; în universitățile particulare, nivelul taxelor este mult mai ridicat, între 18000-27000$ anual, ele fiind accesibile numai celor cu venituri mari. De altfel, numărul celor care urmează astfel de universități este mic, reprezentând cca. 20% din totalul studenților, în timp ce 80% din studenți urmează universități publice.
Există țări în care învățământul superior public este gratuit, studenții neplătind taxe de studiu (Finlanda, Suedia, Anglia, Danemarca, Austria).
d) Spre deosebire de elevi, studenții sunt într-o mai mare masură ajutați direct, din punct de vedere financiar prin intermediul burselor sau al împrumuturilor (creditelor).
În multe țări, studenții beneficiază de burse sau ajutoare financiare. Bursele se acordă, de regulă, în funcție de venituri, de anumite criterii sociale, precum și în raport cu situația personală a studentului; alte ajutoare financiare se acordă pentru cazare, cantine, cheltuieli medicale ș.a. Aceste transferuri financiare către studenți urmăresc ajutoararea celor cu venituri modice, a celor ce nu au posibilități de a suporta taxele de studii și ele sunt întâlnite în majoritatea țărilor. Împrumuturile sau creditele de studii sunt acordate studenților de către bănci sau alte instituții speciale; ele servesc acoperirii cheltuielilor necesare pe perioada studiilor și urmează să fie rambursate după absolvire, din veniturile realizate de absolvenți. Aceste împrumuturi au o dobandă redusă sau sunt fără dobândă și, cu toate că nu sunt atractive pentru bănci, ele acordă astfel de credite, văzând în studenții beneficiari de împrumuturi viitorii clienți ai băncii respective. Menționăm că se ridică o serie de probleme legate de garantarea lor, de riscul de nerambursare datorat nerealizării de venituri după angajare (șomaj), abandonarea activității în urma căsătoriei, emigrare, depășirea duratei studiilor (repetări) ș.a. Cu toate acestea, în foarte multe țări se acordă împrumuturi pentru studii. Astfel, în țări ca Norvegia, Australia, cca. 80% din studenți utilizează credite pentru studii, în Canada 59%, în Marea Britanie 44%, în SUA 28%, un procent mai redus al studenților folosesc împrumuturile în Danemarca, Suedia, Japonia.
e) În tarile dezvoltate, costul învățământului superior este foarte ridicat și, din această cauză, nu pot fi respectate întotdeauna unele obiective sociale pe care și le propun statele în acest domeniu, cum ar fi egalitatea de șanse sau echitatea. Conform principiului egalității șanselor, toți tinerii care doresc să urmeze instituții de învățământ superior ar trebui să aibă posibilitatea de a le urma, indiferent de statutul lor social, familial, etnic, rasial; dar în fapt acest principiu nu se realizează, deoarece pentru foarte mulți tineri nivelul veniturilor de care dispun este redus, ceea ce le limitează accesul la facultăți. Principiul echității, de asemenea, nu se respectă, deoarece alocarea de resurse de la bugetul statului pentru învățământul superior (resurse care provin în principal din impozite percepute de la contribuabili) duce uneori la un transfer (nedorit) de venituri de la cei cu posibilități materiale reduse către cei cu venituri mari, care dispun și de posibilități pentru a urma învățământul superior. Această problema este mai gravă în țările în curs de dezvoltare, unde costurile pregătirii în universități sunt, adesea, foarte ridicate datorită salariilor mari plătite cadrelor didactice (de regulă străine), gradului redus de cuprindere în învățământul superior și existenței unei poziții deosebite ,,de elită”) a universităților din aceste țări.
În privința cheltuielilor publice pentru învățământ, o importanță deosebită prezintă planificarea financiară a cheltuielilor pentru învățământ, determinarea nivelului anual al acestora, a surselor de acoperire și mai ales a modului de repartizare și utilizare a lor. Se poate aprecia că nu volumul acestor cheltuieli este cel mai important element în realizarea unei activități eficiente a sistemului de învățământ, ci modul de folosire a lor. Pentru a putea analiza aceste aspecte, este necesar mai întâi să se stabilească volumul cheltuielilor publice cerute de realizarea obiectivelor învățământului, deci determinarea cheltuielilor bugetare pentru învățământ.
În această acțiune se pornește de la orientarea guvernului și a altor organe de decizie în politică privind învățământul, prezentată în programele și previziunile existente. Ministerele implicate în elaborarea ,,bugetului învățământului” fac o estimare a necesităților de fonduri și prezintă volumul global al cheltuielilor bugetului public pentru învățământ, atât pentru investiții (,,buget de echipamente”), cât și pentru cheltuieli curente (,,buget de funcționare”).
Dimensionarea acestor cheltuieli se face în funcție de o serie de elemente specifice referitoare la contingentele școlare (copiii, elevii, studenții cuprinși în sistemul de învățământ al anului respectiv), costul unitar pe forme și unități de învățământ, norme, baremuri sau alte instrumente financiare cu ajutorul cărora se fundamentează anumite categorii de cheltuieli (burse, salarii, contribuții); cu caracter orientativ se folosește și execuția cheltuielilor pentru învățământ din perioada precedentă în scopul evidențierii elementelor și situațiilor noi, specifice perioadei prezente (,,buget istoric”).
Acest mod ,,clasic” sau ,,tradițional” de elaborare a bugetului învățământului nu mai corespunde întrutotul cerințelor actuale deoarece nu permite efectuarea și a unei analize a obiectivelor realizate în domeniul învățământului sau efectuarea unor evaluări necesare procesului de dimensionare a acestor cheltuieli.
Prin metode clasice se determină doar cheltuielile, costurile necesare, dar nu și unele rezultate privind eficiența acțiunii respective;cu alte cuvinte, nu se urmărește și corelația dintre efectele obținute (sau obtenabile) și efortul reclamat de acestea. Se apreciază că stabilirea volumului cheltuielilor bugetare pentru învățământ se face, în unele cazuri, după intuiție sau chiar sub ,,presiuni”; ca serviciile însărcinate cu determinarea lor stabilesc în mod deliberat niveluri ale fondurilor peste cele necesare în mod real. De aceea, s-a impus necesitatea trecerii la alte metode de determinare a acestor cheltuieli care să îndepărteze arbitrariul și subiectivismul, să se bazeze pe criterii științifice de fundamentare și să urmarească și rezultatele ce se vor obține în urma realizării acțiunilor respective.
În unele țări dezvoltate, în ultimii ani au avut loc reforme ale mecanismelor de finanțare a cheltuielilor de învățământ. Dacă până acum determinarea volumului fondurilor necesare se făcea în funcție de numărul de elevi, studenți și de ,,costul istoric” (cheltuiala medie pe elev și student, realizată în perioada precedentă), în prezent se trece la noi scheme sau formule de calculare și finanțare a acestor cheltuieli; se urmărește, în același timp, și creșterea autonomiei instituțiilor de învățământ superior în utilizarea acestor resurse. Astfel, în Franța se utilizează pentru finanțarea învățământului superior o ,,dotație globală” distinctă pentru cheltuielile de funcționare și separat pentru activitatea de cercetare; în Anglia finanțarea se face pe baza unor ,,formule de finanțare” sub forma unor granturi globale, de asemenea separate pentru activitatea didactică și pentru cea de cercetare 4.
Noile mecanisme de finanțare vor să reprezinte procese interactive destinate să transforme politicile în activități și în resurse și să stabilească un cadru riguros de responsabilitate. În acest context, în ultimul deceniu s-au pus în aplicare mecanisme de finanțare care asigură o mai mare autonomie instituțiilor de învățământ superior, dar și legarea finanțării de rezultatele obținute: finanțare pe centre de responsabilitate, bugete-program. Astfel se preconizează apariția chiar a unei ,,concurențe“ între instituțiile de învățământ superior, cu respectarea calității și flexibilității activităților specifice.
Expresia cea mai sintetică a eficacității cheltuielilor pentru învățământ o reprezintă contribuția acestora la creșterea economică. În ultimile decenii s-au făcut numeroase încercări de a cuantifica aceasta contribuție, utilizând metode diferite: metoda factorului rezidual, reducerea muncii complexe la munca simplă ș.a.
Calculele efectuate de alți economiști români sau străini apreciază aportul creșterii nivelului de instruire generală și de pregătire profesională a forței de muncă la creșterea venitului național, ca situându-se între 16%-30%. Aceste mărimi trebuie tratate cu rezervă, deoarece creșterea economică nu este datorată în exclusivitate aportului învățământului, ci și progresului tehnic, rezultatelor cercetării științifice, organizării activității productive ș.a.
1.4. Eficiența economică a cheltuielilor publice pentru învățământ
Determinarea eficienței economice a cheltuielilor pentru învățământ a necesitat utilizarea unor tehnici noi, moderne pentru a exprima cât mai complet și corect ,,efortul”- cheltuielile pentru învățământ efectuate și ,,efectele” acestora, reflectate de veniturile, beneficiile rezultate în urma acestor cheltuieli. Aceste tehnici noi de calcul sunt : actualizarea, analiza cost-beneficiu (costuri-eficiență) sau analiza cost-eficacitate.
În cazul cheltuielilor pentru învățământ, actualizarea este cerută de influența factorului timp, atât asupra rezultatelor acțiunii de învățământ, cât și asupra cheltuielilor efectuate, deoarece există un decalaj între perioada de obtinere a rezultatelor, care începe, de regulă, odată cu terminarea instruirii și durează, practic, toata viața activă și pe perioada când au fost efectuate cheltuielile de învățământ (numărul de ani de învățământ primar, secundar, superior). Analiza cost-beneficiu constă în compararea cheltuielilor de învățământ cu beneficiile obținute de cei pregătiți în cadrul acțiunii de învățământ. Pentru folosirea ei este necesar să se precizeze continutul elementelor comparate, și anume: cheltuielile (costurile) care trebuie să includă, pe cât posibil, atât resursele direct alocate învățământului din buget sau alte fonduri, cât și cheltuieli indirecte, cheltuielile familiilor, lipsa de câștig ș.a ; beneficiile (evaluate cu ajutorul metodei ,,profilul vârstă-câștig”, conform căreia se consideră că pe măsura creșterii gradului de instruire și calificare, a numarului anilor de școală, cresc și veniturile realizate) reprezintă suma veniturilor suplimentare datorate învățământului calculate pe toată durata vieții active. Compararea celor două elemente duce la obținerea ratei rentabilității cheltuielilor pentru învățământ.
Analiza cost-beneficiu în domeniul învățământului pornește de la considerarea acestuia ca o formă de investiție, capabilă să producă venituri viitoare, atât individului, cât și societății. Ea poate fi utilizată pentru orientarea resurselor financiare comparând rata rentabilității învățământului cu rata rentabilității acelorași fonduri plasate în alte activități sau comparând rata rentabilității diferitelor grade de învățământ.
Analiza cost-eficacitate este folosită pentru alegerea unui anumit program în cazul existenței mai multor variante de realizare a unei acțiuni de învățământ (eficacitatea reprezentând capacitatea de a produce maximum de efecte la un efort dat sau la obținerea efectului scontat cu cel mai mic efort posibil).
Utilizând aceste tehnici, se pot determina și indicatori care să evidențieze eficiența economică a cheltuielilor pentru învățământ. Printre aceștia sunt:
-cheltuiala pe un elev sau student (sau costul unitar); acest indicator se poate calcula pe grade de învățământ, pe unitati de învățământ (în diferite regiuni sau țări) sau chiar pe oră, pe curs, pe clasă ș.a.;
-indicatorul ,,rezultate/cheltuieli”, calculat pe categorii de absolvenți care intră în activitate, reflectă momentul compensării cheltuielilor efectuate cu școlarizarea din veniturile realizate de absolvent;
– indicatorul ,,venit net actualizat”, calculat tot în cazul absolvenților, arată, în mărime absolută, valoarea obținută ca urmare a depășirii cheltuielilor actualizate de către rezultate (cu luarea în considerare a factorului timp).
La nivel macroeconomic se pot calcula indicatorii:
-coeficientul eficienței economice a cheltuielilor pentru învățământ, care reflectă efectul economic al acestor cheltuieli raportat la o unitate de efort;
-termenul de recuperare a cheltuielilor pentru învățământ, care determină perioada de timp în care se recuperează cheltuielile făcute cu pregătirea cadrelor din sporul de venit național datorat calificării profesionale5.
Cuantificarea cheltuielilor cu învățământul trebuie să pornească, în mod firesc, de la cunoașterea contingentelor școlare care se exprimă prin numărul de elevi și studenți, ce urmează a fi școlarizați, considerat indicatorul de bază, alături de costul unitar sau cheltuiala ce revine pe un elev sau student. În același scop, există și posibilitatea elaborării și folosirii unor norme de cheltuieli, fie cu caracter orientativ, fie cu unul obligatoriu, care, însă, se cer a fi corect fundamentate. De asemenea, se utilizează pe scară largă analiza cheltuielilor efectuate într-o perioadă anterioară comparabilă, pentru a determina necesarul de finanțare sub influența mutațiilor ce survin în perspectiva unei perioade următoare.
Indiferent de metodele de diminuare folosite, atât la nivelul instituțiilor de învățământ, cât și la nivel național, în finanțarea acestor cheltuieli este necesară asigurarea unui grad ridicat de eficiență. Deci acest punct de vedere prezintă un interes major, urmărirea conexiunilor ce se stabilesc indirect între cheltuieli cu învățământul, de pe o parte și dezvoltarea economico-socială concretizată în PIB, pe de altă parte. În acest sens, la nivel macroeconmic se impune corelarea dimensiunii cheltuielilor privind învățământul cu indicatorii social-economici, în primul rând cu PIB, inclusiv prin determinarea ponderii lor în PIB. Sub cel din urmă aspect, în ultima perioadî, s-a conturat tendința de cuantificare a prevederilor bugetare pentru diferite categorii de cheltuieli, respectiv a celor cu învățământul, pornind de la o cotă procentuală minimă din PIB, conform relației:
Cpip=PIBp x c ,unde
Cpip=cheltuieli publice pentru învățământ prevăzute în buget
PIBp=PIB previzibil
c = cotă procentuală din PIB destinată acestor cheltuieli
Prin prisma cerințelor de eficiență, se acceptă ca logică și necesară verificarea corelației dintre creșterea cheltuielilor cu învățământul, pe de o parte, și creșterea PIB, pe de altă parte, principial, efectul scontat a se obține prin învățământ trebuie sa includă și un spor de productivitate a muncii, care se regăsește într-un spor din PIB. Pe seama sporului din PIB ar urma să se recupereze cheltuielile cu învățământul, realizând și o creștere suplimentară a acestuia în viitor.
În consecință, pentru aprecierea eficienței acestor cheltuieli se apelează la calcularea unor indicatori caracteristici, între care și termenul de recuperare. Acest indicator se calculează în baza raportului dintre volumul cheltuielilor pentru învățământ si sporul de PIB realizabil într-un interval de timp, fără a se delimita cu exactitate creșterea (de PIB) rezultată ca efect al acestora. În același timp și în mod implicit, ritmul de creștere a PIB trebuie să condiționeze ritmul de creștere a cheltuielilor cu învățământul. Aceste condiții se pot exprima schematic prin relațiile:
IPIB > Icpi
sau
PIB1/PIB0 > Cpi1/ Cpi0 , unde
PIB=produsul intern brut
Cpi=cheltuieli publice pentru învățământ
IPIB=indicele produsului intern brut
Icpi=indicele cheltuielilor publice pentru învățământ
∆PIB/PIB0 > ∆Cpi/Cpi0, unde
∆PIB=variația (modificarea) mărimii PIB
∆Cpi=variația (modificarea) mărimii cheltuielilor publice
Totuși, aceasta condiționare nu exclude acceptarea unor situații particulare în care ritmul de creștere a cheltuielilor cu învățământul poate să nu concorde sau să devanseze pe cel al cresterii PIB, mai ales când se produc transformări profunde în economie și societate, inclusiv în sfera învățământului.
Corelarea cheltuielilor pentru învățământ cu rezultatele obtenabile în plan economic și social, impune structurarea adecvată a rețelei de învățământ astfel încât absolvenții să poată pune în valoare cunoștințele acumulate în școală.
Sub acest aspect, un impact puternic îl are cunoașterea evoluției reale pe piața muncii, pentru adaptarea rețelei școlare și a ofertei de absolvenți la cerințele acesteia.
În asigurarea eficienței maxime a activității finanțate în domeniul învățământului un interes deosebit prezintă aplicarea metodei numite ,,analiza cost-avantaje” sau ,,cost-beneficii”. Această metodă pornește de la consideratul că în orice acțiune întreprinsă se presupun anumite eforturi sau costuri și se obțin anumite rezultate. În acest sens, pentru acțiuni specifice învățământului se pune problema delimitării, pe de o parte a elementelor de efort sau de cost caracteristice și, pe de altă parte, a elementelor de efect sau de beneficii, denumite generic avantaje ce decurg din înfăptuirea acțiunilor finanțate.
În principiu este necesară compararea mai multor variante de realizare a acțiunii respective, fiecare dintre acestea presupunând costuri diferite și avantaje diferite, pentru a opta asupra variantei în care dintre cele două variabile care este mai favorabil. Se admite, deci, că același obiectiv sau scop ar putea fi atins pe mai multe căi folosind mijloace diferite și antrenând costuri și avantaje diferite.
Astfel, în cazul cheltuielilor cu învățământul, o bună parte dintre elementele de cost sunt cuantificabile și permit compararea lor prin alegearea variantei optime. Acestea apar ca elemente de cost obișnuite, comune și altor domenii de activitate, cum sunt consumurile materiale de orice fel, inclusiv uzura echipamentelor sau cheltuielilor de personal. Pentru elementele de avantaje, în mod direct, pot rezulta anumite venituri (la nivelul indivizilor sau instituțiilor) dar, mai ales, indirect apare contribuția la creșterea produsului național prin valorificarea superioară a capacității de muncă și a productivității muncii cadrelor calificate în școală.
În analiza cost-avantaje a cheltuielilor cu învățământul se acordă o semnificație deosebită relației dintre vârsta indivizilor scolarizați și câștigul realizat. Se admite în principal că o creștere a treptei de instruire în școală trebuie să se regăsească într-un spor de venit realizat de către absolvent. În acest caz, abordarea eficienței acțiunilor de învățământ la nivelul persoanelor interesate să frecventeze cursurile unei școli presupune ca ,,avantaje” să se concretizeze într-o sumă suplimentară de venit obținut de individ pe seama instruirii suplimentare. Pentru aprecierea eficienței, sub acest aspect, se ia în calcul întreaga durată a vieții active, determinând mărimea câștigului obtenabil suplimentar pe seama punerii în valoare a cunoștințelor dobândite prin studiile absolvite, la un loc de muncă retribuit corespunzător. În același context, în evaluarea costurilor devine necesar să se țină seama, atât de cheltuielile directe finanțate din fonduri publice sau din alte surse private, cât și din așa-zisele cheltuieli indirecte suportate din venituri ale familiilor, etc., inclusiv cele concretizate în ,,lipsa de câștig” pe perioada studiilor, care îi afectează pe viitorii absolvenți ai școlilor.
Aplicarea metodei cost-avantaje la domeniul învățământului se axează pe ideea că aceste cheltuieli reprezintă o investiție producătoare de venituri viitoare pentru individ și societate. Prin urmare, atât indivizii cât și societatea ar trebui să fie interesați de o manieră care să limiteze costurile la nivelul cel mai redus posibil și să favorizeze amplificarea avantajelor, asigurând concordanță cât mai deplină între cererea și oferta de forță de muncă, nu numai pe ansamblu ci și pe diferite specializări.
Din acest punct de vedere este recomandată adaptarea continuă a rețelei de învățământ, pe tipuri și forme de pregătire generală sau profesională, pentru a permite evitarea unor cheltuieli suplimentare cu recalificarea forței de muncă.
Impactul pozitiv profund al cheltuielilor cu învățământul asupra dezvoltării durabile a societății, pe fundalul revoluțiilor tehnico-științifice contemporane, face ca ele să fie considerate rentabile investiții în capital uman sau ,,în resurse umane” valorificabile pe termen lung, cu cel mai ridicat învățământ. Studii întreprinse în această direcție atestă aportul important adus de învățământ la creșterea economică, în plan mondial, apreciat pentru deceniul anterior la cote cuprinse între 16% și 30% din sporul de PIB. În aceeasi idee, prin prisma productivității muncii s-au relevat interacțiunea puternică dintre nivelul acestui indicator și numărul de clase (de școală) absolvite de către subiecți, în sensul unei creșteri exponențiale a celui dintâi în raport cu cel de-al doilea.
Aspectele prezentate privind cheltuielile publice pentru învățământ se regăsesc într-o anumită măsură și în România. Totuși, țara noastră, ieșită din sistemul economiei centralizate și aflată pe drumul tranziției spre economia de piață, prezintă și unele particularități.
1.În perioada 1990-1997, cheltuielile publice pentru învățământ au prezentat evoluția arătată în tabelul de mai jos:
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1997; Comisia Națională pentru statistică; date privind execuția bugetului general consolidat, Ministerul Finanțelor
Deși Legea Învățământului nr. 84/1995 prevede că ,,finanțarea învățământului de stat se face de la bugetul de stat în limitele a cel puțin 4% din produsul intern brut”, 6ponderea cheltuielilor pentru învățământ situată între 3% și 3,6% din PIB în perioada 1990-1998, arată că nu s-a respectat această cerință.
Volumul absolut al cheltuielilor publice pentru învățământ ( exprimate în prețuri curente) a crescut foarte mult comparativ cu anul 1990, dar această creștere trebuie judecată în raport de factorii monetari, economici, sociali, din perioada respectivă.
2.Din punct de vedere al resurselor de finanțare, cheltuielile publice pentru învățământ sunt acoperite în cea mai mare parte din fonduri bugetare, și anume 85% din bugetul de stat, iar restul din bugetele locale și alte surse. Sursele financiare suplimentare care pot completa, în condițiile legii, fondurile instituțiilor și universităților, sunt: veniturile proprii, subvențiile, donațiile, sponsorizările și taxele de la persoane fizice și juridice. Toate aceste surse pot fi utilizate integral, descentralizat, de către unitățile de învățământ, fara a afecta alocațiile bugetare.
Resursele bugetare asigură fonduri care servesc acoperirii cheltuielilor cu salariile (pentru întregul personal didactic, auxiliar, administrativ), precum și a cheltuielilor de funcționare a unităților și instituțiilor de stat.
Pentru cheltuielile de capital (investiții pentru obiective noi și dotări cu echipamente) fondurile se alocă separat, în funcție de prioritățile strategice ale dezvoltării învățământului. De asemenea, învățământului superior i se adaugă un fond distinct de cercetare (din bugetul global al cercetării științifice); alocarea de fonduri pentru finanțarea cercetării universitare se face pe criterii competitive, în functie de prioritățile naționale și de performanțele obținute sau anticipate.
Trebuie amintite și resursele externe primite de România de la Banca Mondială, Uniunea Europeană sau alte organizații internaționale. Astfel, Uniunea Europeană a alocat în perioada 1992-1997 peste 100 mln ECU, pentru diferite proiecte în cadrul programelor TEMPUS sau PHARE. Banca Mondială a acordat un împrumut de 50 mln dolari pentru reforma învățământului superior.
3.Finanțarea învățământului se realizează în raport cu structura sistemului național de învățământ care cuprinde: învățământul preșcolar, învățământul primar, învățământul secundar (gimnazial, profesional și liceal), învățământul postliceal, învățământul superior, educația permanentă și alte acțiuni de învățământ.
În sistemul de învățământ din România există forme de învățământ cu caracter tehnic (ucenici, profesional), reclamate de necesitatea pregătirii unor cadre pentru nevoile directe ale întreprinderilor. În România, fondurile bugetare sunt îndreptate cu precădere către învățământul primar și secundar-aproximativ 80%, învățământul superior primind 15% din alocațiile bugetare.
Fondurile alocate învățământului preuniversitar sunt primite și administrate de inspectoratele școlare; pentru învățământul superior, alocarea de fonduri financiare se face de către ministrul educației naționale pe baza propunerilor avansate de Consilliul Național de Finanțare a Învățământului Superior.
De la 1 ianuarie 1999, s-a trecut la un nou mecanism de finanțare a învățământului superior. Institutiile de învățământ superior de stat functionează ca instituții finanțate din fonduri alocate de la buget și din alte surse gestionate în condițiile autonomiei financiare universitare.
Fondurile de la buget se alocă instituțiilor de învățământ superior prin Ministerul Educației Naționale pe bază de contract, prin două modalități: finanțare de bază și finanțare complementară.
Finanțarea instuțiilor de învățământ superior se realizează pe bază de contract cu MEN dupa cum urmează: contract instituțional încheiat pentru finanțarea de bază și separat, contracte adiționale pentru finanțări complementare.
Finanțarea de bază se stabilește în funcție de numărul de studenți, doctoranzi sau alți indicatori specifici și de sumele medii ce revin pe unitate de indicator. În contractul instituțional, care stabilește finanțarea de bază, se cuprind, în poziții distincte sumele alocate de buget pentru burse și protecția socială a studenților, precum și sume pentru realizarea obiectivelor de investiții; aceste fonduri distincte nu pot fi utilizate cu alta destinație.
Finanțarea complementară se realizează sub formă de subvenții pentru căminele și cantinele studentești și pe baze competiționale (prin licitații) pentru dotări , alte investiții, reparații capitale și acoperirea unor cheltuieli legate de cercetarea științifică universitară. Această finanțare se bazează atât pe fonduri bugetare, cât și pe surse externe (împrumuturi și ajutoare externe). Contractele adiționale pot fi reziliate în cazul în care nu se respectă condițiile stabilite, fondurile bănești putând fi retrase. Alte surse de venituri pot proveni din venituri proprii, din diferite activități și în special cercetare științifică, taxe de studii pentru studenți străini, ajutor extern nerambursabil ș.a. Aceste surse sunt gestionate în mod autonom de catre instituțiile de învățământ superior.
Instituțiile de învățământ superior administrează resursele bănești pe baza bugetului de venituri și cheltuieli întocmit în condiții de echilibru, care asigură resursele pentru realizarea obiectivelor cuprinse în planul strategic al instituțiilor. Sumele rămase la sfârșitul anului se cuprind în bugetul de venituri și cheltuieli al anului următor, cu excepția fondurilor de burse, protecție socială, investiții.
Întocmirea fundamentată pe criterii de eficiență a veniturilor și cheltuielilor înscrise în buget constituie o obligație a conducerii instituției de învățământ superior, care trebuie să urmărească realizarea tuturor indicatorilor pentru activitatea didactică și de cercetare științifică universitară, cu costuri cât mai reduse și în condițiile asumării răspunderii pentru gestionarea valorilor materiale și bănești.
4.În învățământul superior studenții pot primi ajutoare financiare sub forma burselor sau a creditelor de studii. Bursele pot fi de mai multe feluri (de merit, de studiu, de ajutor social) și sunt acordate din bugetul de stat; pot fi obținute și burse pe bază de contract încheiat de studenți cu agenți economici sau cu alte persoane fizice sau juridice. Creditele pentru studii pot fi acordate de bănci; în prezent există proiecte ce prevăd condiții ,cuantum, dobândă, facilități; în cazul în care băncile comerciale sau CEC nu vor introduce în activitatea lor această oportunitate, Ministerul Educației Naționale va putea să-și creeze un fond propriu , din diverse surse, pentru finanțarea împrumuturilor pentru studenți. În mod indirect studenții pot fi ajutați printr-o serie de reduceri de care beneficiază la servicii de transport sau la servicii culturale.
5. În România învățământul este de stat și are caracter gratuit. Din 1990 au apărut și instituții de învățământ particular, care își desfășoară activitatea pe baza taxelor de școlarizare. Activitatea lor reflectă procesul liberalizării învățământului în România
2.Analiza cheltuielilor publice pentru învățământ la nivel microeconomic
Studiul meu asupra cheltuielilor publice pentru învățământ la nivel microeconomic s-a realizat la Grupul Școlar Agricol Fălticeni.
La nivelul acestei institutii de învățământ, cheltuielile publice se împart în:
Cheltuieli curente:
-cheltuieli de personal;
-cheltuieli materiale și servicii;
-cheltuieli reprezentând subvenții școlare și transferuri (burse).
Cheltuieli de capital (investiții)
2.1 Cheltuieli curente
2.1.1 Cheltuieli de personal
Aceste cheltuieli vizează plata drepturilor salariale ale pesonalului angajat, precum și ale colaboratorilor și obligațiilor aferente față de bugetul statului și bugetul asigurarilor sociale de stat, ca și drepturile de delegație, detașare în provincie.
Fundamentarea necesarului de fonduri pentru cheltuielile de personal se realizează de fiecare unitate de învățământ și de la prevederile și normativele legale în vigoare privind constituirea formțiunilor de studiu, planurile de învățământ, normarea personalului didactic de administrație și salarizarea acestuia.
Necesarul de fonduri pentru cheltuieli de personal într-o unitate de învățământ se calculează anual pornindu-se de la:
-numărul de elevi din fiecare formă de învățământ;
-numărul de clase;
-curricula școlară pentru fiecare formă de învățămănt
-prevederile legale privind normarea, încadrarea și salarizarea personalului didactic auxiliar și de administrație.
Indicatorii luați în calculul fondului de salarii pentru personalul angajat sunt:
-numărul de personal angajat, respectiv numărul de posturi;
-numărul beneficiari salarii de merit, gradații de merit, indemnizări de conducere, spor de vechime etc;
-salariul tarifar de încadrare (salariul de bază), indemnizația de conducere, salariul de merit, indemnizația pentru sporul de vechime, alte sporuri;
-numărul de ore suplimentare;
-contribuția pentru asigurari sociale – 30% din fondul de salarii
-contribuția pentru constituirea fondului de sănătate – 7% din fondul de salarii;
-contribuția pentru constituirea fondului de șomaj – 5% din fondul de salarii.
Pe baza indicatorilor de mai sus, conducerea unității (serviciul secretariat) întocmește statul de funcții cu încadrarea personalului pentru fiecare parte și îl supune aprobării Inspectoratului Școlar Județean Suceava.
În structura cheltuielilor de personal, ponderea importantă revine cheltuielilor cu salariile. Acestea se determină prin însumarea urmatoarelor elemente:
1.Salarii de bază care exprimă cuantumul de fonduri pentru retribuirea personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic din instituțiile de învătâmânt.
Salariile de bază sunt calculate în statul de funcții, document ce se întocmește în cadrul serviciului secretariat, potrivit fișei de angajare a fiecarui salariat și ținând cont de limite minime și maxime ale cuantumului salariilor cuprinse în documente oficiale.
Statul de funcții este depus lunar și este supus aprobării Inspectoratului Școlar Județean.
Prin însumarea salariilor de bază ale tuturor angajaților se determină fondul de salarii de bază lunar și anual.
2.Salarii de merit se acordă pentru 15% din personalul angajat. Cuantumul salariului de merit este de 15% din nivelul salariului de bază.
3.Gradațiile de merit au un nivel de 20% din salariul de bază aprobat pe baza statului de funcții și se acordă doar pe o perioadă de 4 ani. Acordarea gradațiilor de merit se stabilește de către Inspectoratul Școlar Județean pe bază de dosare, dosare ce vor conține o fișă de autoevaluare, o cerere din partea salariatului și o recomandare din partea conducerii unității.
4.Indemnizația de serviciu reprezintă drepturi bănești cuvenite salariaților unității care îndeplinesc funcții de conducere. Sunt patru posturi care beneficiază de indemnizația de conducere: directorul, directorul adjunct, contabilul șef și secretarul șef. Aceste posturi și nivelul indemnizației de conducere pentru fiecare sunt redate în tabelul de mai jos:
5.Spor de vechime se acordă tuturor salariaților în funcție de vechimea dobândită în muncă, pe grupe de vechime (vezi tabelul de mai jos).
6.Sporuri pentru condiții de muncă
– sporul de noapte care se acordă muncitorilor: fochiști, paznici, supraveghetori de noapte și se calculează asupra salariului de bază.
Se determină prin înmulțirea orelor de noapte efectiv lucrate (adică în intervalul 22-06).
-sporul pentru condiții grele de muncă – se acordă pentru personalul care muncește în puncte termice pe gaz metan, lemne sau spălătorii. Este la nivelul de 5% sau 7% (acest lucru este la latitudinea Consiliului de Administrație al școlii) aplicat la salariul de bază.
7.Indemnizatia de dirigenție se acordă cadrelor didactice ce preiau clase in calitatea lor de diriginte. Cuantumul acestei indemnizații este de 10% aplicată la salariul de bază.
8.Spor de stabilitate se acordă personalului din unitatea de învățământ care are o vechime de cel puțin 10 ani neîntrerupți în aceeași unitate. Cuantumul este de 15% aplicat la salariul de bază.
9.Sporul de încordare neuropsihică (stress) este specific activității de învățământ și se acordă câte 3% din salariul de bază pentru fiecare tranșă de vechime în învățământ.
10.Spor de titularizare se acordă o singură dată la încadrarea în învățământ ca titular și dacă respectiva persoană este în primii 5 ani de la absolvirea facultății.
11.Salarii plătite cu ora, plăți pentru ore suplimentare
În această categorie intră personalul angajat cu convenție civilă sau contract de muncă. În prima categorie intră persoanele care lucrează și în altă parte, iar în cea de-a doua pensionarii.
12.Alte drepturi salariale pe care angajații unităților de învățământ le primesc lunar sau anual sunt sub formă de pensii care se acordă potrivit cu anumite acte normative legale.
Cheltuielile cu salariul lunar pentru o persoana “X” se vor determina astfel:
Cheltuieli cu salariul pentru “X” = SB + SM + GM + IC + SV + SCM + POS + AS,
unde:
SB = salariul de bază
SM = salariul de merit
GM = gradația de merit
IC = indemnizația de conducere
SV = spor de vechime
SCM = spor condiții de muncă
POS = plata orelor suplimentare
AS = alte sporuri
Fondul brut de salarii (FBS) este:
FBS = (Cheltuieli salariale)
Cheltuielile cu asigurările sociale (CASS) se determină astfel:
CASS = FBS x 30%
Cheltuielile cu contribuția pentru constituirea fondului de sănătate (CAS) se determină astfel:
CAS = FBS x 7%
Cheltuielile cu contribuția pentru constituirea fondului de somaj (CFȘ):
CFȘ = FBS x 5%
13.Deplasări, detașări, transferări
Aceste cheltuieli sunt generate de deplasarea personalului unității școlare în alte localități în vederea îndeplinirii unor sarcini de serviciu (participarea la consfătuiri, conferințe, simpozioane etc.). În aceste conditii se acoperă cheltuielile reprezentând: diurna în condiții legal stabilite, decontarea transportului între localități, decontarea cazării, decontarea altor cheltuieli efectuate pentru îndeplinirea misiunii de serviciu.
Cuantumul valoric al fondului de salarii calculat pentru luna ianuarie 2003 va servi ca bază de fundamentare a necesarului de fond de salarii pentru anul următor înmulțit cu 12 luni.
Necesarul anual de fonduri
pentru plata cheltuielilor salariale= Fond de salarii (potrivit statului de funcții valabil
până la data de 01.01.2003) x 12 luni x al 13-lea
salariu + premii(2% din total fond) + CASS(30%) +
+ CAS(7%) + CFȘ(5%)
Suma astfel obținută se înmulțește cu un coeficient de prognozare, dacă se anticipează o creștere a salariilor (de exemplu o creștere de 50%).
Pe baza statului de funcții și ținandu-se seama de datele concrete privind încadrările și nivelul de salarizare a fiecărei persoane angajate, precum și de elementele de mai sus se notează necesarul anual de fonduri pentru cheltuielile de personal Fsy, exprimat sintetic sub forma:
Fsy = Spy, unde
Spy = drepturile salariale ale întregului personal angajat de unitatea “y” cu carte de muncă, convenție civilă, cumul sau plata cu ora,
inclusiv obligațiile legale privind plata CAS(asigurări),
CASS(sănătate) și CFȘ
Costul mediu anual pe elev dintr-o unitate de învățământ “y” din treapta/forma de învățământ “i” se calculează după formula:
Ci = FSy/NEy, unde
Fsy = fondul de salarii anual calculat pe baza numărului de posturi didactice,
didactic auxiliare și de administrație și a drepturilor salariale ale fiecărui angajat titular și/sau suplinitor.
Ey = numărul mediu de elevi pe anul calendaristic
Ey=(8Ei + 4Es):12, în care:
Ei=numărul de elevi din luna ianuarie a anului calendaristic (financiar)
Es=numărul de elevi din luna septembrie a aceluiași
2.1.2. Cheltuieli materiale și servicii
Cheltuielile materiale si servicii se referă la cheltuieli pentru întreținere și gospodărire, cu desfășurare pe:
Cheltuieli cu încălzitul unității de învățământ
Se iau în considerare următorii indicatori:
-consumul de agent termic consumat;
-total suprafață radiantă;
-numărul de ore încălzire;
-tariful pentru o gigacalorie;
Cheltuieli cu iluminat și forța motrică, care se detaliază mai departe pe:
-energie electrică iluminat;
-energie electrică;
-forță motrică;
-becuri și tuburi fluorescente;
Aceste cheltuieli se fundamentează în funcție de indicatori ca:
-numărul ore iluminat și funcționare aparatură;
-numărul corpuri iluminat;
-aparatură;
-consum de energie electrică;
-tariful pentru un 1 KW.
La baza fundamentării stă și aici contractul cu furnizorii –RENEL- și executia bugetara pe anul expirat de unde se preia numărul de KW, respectiv bucăți (la becuri etc.) înmulțit cu prețul unui KW.
Cheltuieli cu apa, canal, salubritate, care se detaliază mai departe pe: apă potabilă, apă caldă, gunoi, apă meteo, canal.
Se vor avea în vedere următorii indicatori:
-consum apă potabilă (mc/an);
-consum apă calda (mc/an);
-gunoi (mc/an);
-consum apă meteo (mc/an);
-tariful pentru 1mc apă potabilă, apă caldă;
-tariful pentru servicii de salubritate și pentru servicii de canalizare.
Și în fundamentare acestor cheltuieli se ține seama de contractele cu furnizorii și prestatorii de servicii, precum și de execuția bugetară pe anul expirat – mc consumați în anul precedent înmulțit cu tariful în vigoare corectat cu eventualele majorări amintite.
Cheltuieli poștă, telefon, telex, radio, televizor, telefax care se detaliază mai departe pe cheltuieli cu convorbirile telefonice, cheltuieli radio, timbre.
Se utilizează indicatorii:
-cheltuieli medii cu convorbiri telefonice pe anul expirat;
-numărul de televizoare;
-aparate radio;
-telefoane;
-cheltuieli cu corespondența poștală internă și externă;
-tariful pentru abonament servicii telefonice;
-tariful pentru abonament radio și TV.
În fundamentare se vor utiliza informații privind execuția bugetară pe anul expirat referitoare la cheltuieli medii pe telefon, numărul de telefoane, numărul de televizoare, aparate radio, timbre etc. înmulțite cu prețurile în vigoare corectate cu eventualele majorări amintite.
Cheltuieli cu furnituri de birou, care se detaliază mai departe pe hârtii de scris, rechizite, hârtie xerox, imprimante, formulare tipizate birou.
Aceste cheltuieli se fundamentează în funcție de:
-necesarul de rechizite de birou (în bucăți);
-hârtii de scris, xerox;
-imprimante tipizate.
Baza de calcul o constituie execuția anului precedent, eventual actualizată.
Cheltuieli cu materiale pentru curățenie, care se detaliază mai departe pe petroxin, ceară de parchet, altele; mături, perii; detergent, săpun; clor, dezinfectant.
Indicatorii luați în calculele de fundamentare se referă la:
-tipul de materiale de curățenie necesară (petroxin, mături, detergent etc.);
-cantitatea necesară (kg, buc, l);
-prețul unitar al acestora ;
-numărul de elevi;
-numărul de săli de clasă;
-suprafață de curățenie a școlii, cantinei, căminelor etc.
Și în fundamentarea acestor cheltuieli se ține seama de situația execuției anului precedent cu privire la nivelul acestor indicatori înmulțită cu tarifele în vigoare corectate cu eventualele majorări.
Cheltuieli cu materiale și prestări servicii cu caracter funcțional, cu detaliere pe motorină, benzină, ulei, alte materiale cu caracter funcțional.
În fundamentarea acestor cheltuieli se ține seama de execuția bugetară a anului precedent înmulțită cu tarifele în vigoare corectate ca mai sus
Obiecte de inventar
Aceste cheltuieli se evaluează în funcție de necesarul de obiecte de inventar și echipamente de lucru, de cantitate și pret unitar al acestora conform execuției bugetare pe anul precedent.
Reparații curente, cu detaliere pe reparații sanitare, centrale termice, șarpante, interioare, exterioare, la uși, geamuri, mobilier, pardoseli etc.
Reparații capitale
Atât reparațiile curente, cât și cele de capital se înscriu în bugetul de venituri și cheltuieli pe baza devizelor estimative de reparații întocmite de serviciile de specialitate sau de executantul lucrării.
Pentru reparațiile ce se efectuează se ia în calcul necesarul de materiale de reparații la prețurile actuale.
2.1.3 Cheltuieli cu bursele
În bugetul de venituri și cheltuieli al instituțiilor publice, sunt cuprinse la ,,subvenții și transferuri”, reprezintă cheltuieli specifice unităților de învățământ și reprezintă sume bănești acordate lunar, corespunzătoare alocației de hrană, cămin și unor cheltuieli personale ale indicatorului specific (elev, student).
Ele se obțin trecându-se de la numărul de elevi care au obținut burse în anul precedent și de la nivelul mediu al alocației din anul precedent.
Fondul de burse = nr.mediu de elev x nivelul mediu al bursei
FLUX INFORMAȚIONAL PENTRU CHELTUIELI CU BURSELE
2.2. Cheltuieli de capital
Aceste cheltuieli se cuprind în bugetul de venituri și cheltuieli pe baza listei de lucrări, utilaje, mobilier și alte obiective de investiții cu desfășurare atât fizic, cât și valoric.
Nu se pot înscrie în lista lucrări de investiții – construcții pentru care până la 1 august nu s-a elaborat și aprobat documentația prevăzută de lege.
În planul de buget de venituri și cheltuieli întocmit pentru anul 2003 la Grupul Școlar Agricol Falticeni sunt înscrise:
-procurarea și montarea centrală punct termic;
-proiect centrală termică;
-racordare gaze naturale;
-procurat și montat centrală termică cantină;
-mașină de spălat industrială;
-case de bani și cuptor electric atelier.
În fundamentarea acestor cheltuieli se va ține cont în stabilirea cuantumului lor și de eventualele restanțe și datorii ale perioadelor trecute. Cheltuielile astfel fundamentate sunt trecute în bugetul de venituri și cheltuieli, care se transmite Consiliului Local în vederea aprobării.
Capitolul III
1.Analiza cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătății (la nivel macroeconomic)
1.1. Analiza factorilor de influențare a cheltuielilor pentru ocrotirea sănătății
Pentru fiecare individ, ca și pentru întreaga colectivitate, sănătatea reprezintă unul din cei mai importanți factori care asigură desfășurarea vieții și activității. Ocrotirea sănătății nu este numai o problemă de asistență medicală, ci și o problemă cu un profund caracter social, făcând parte integrantă din ansamblul condițiilor social-economice de dezvoltare. Politica sanitară este parte a politicii sociale și pentru înfăptuirea ei, în numeroase țări ale lumii se cheltuiesc importante resurse financiare.
Cheltuielile pentru sănătate prezintă o tendință de creștere,datorită unor factori,cum sunt:
Amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătății ca efect al creșterii numărului populației și modificării structurii sale;
Accentuarea factorilor de risc;
Creșterea costului prestațiilor medicale, ca urmare a introducerii, în practica medicală, a unor mijloace noi de investigație, tratament, medicamente, a sporirii numărului de cadre medicale ș.a.
Tabelul următor prezintă nivelul cheltuielilor publice pentru sănătate într-un număr de 8 țări.
Notă:Ponderile cheltuielilor pentru sănătate privind Maroc,Filipine și Etiopia au fost calculate în raport cu cheltuielile autorităților publice centrale.
În țările dezvoltate cheltuielile pentru sănătate reprezintă aproximativ 5,5%-10,5% din PIB, iar în țările în curs de dezvoltare niveluri sensibil mai scăzute,uneori chiar sub 1%.
Cheltuielie publice pentru sănătate destinate întreținerii și funcționării instituțiilor sanitare (spitale, dispensare, clinici) precum și finanțării unor acțiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitare a accidentelor și de educație sanitară.Astfel, accentuăm importanța concepțiilor actuale privind apărarea și promovarea sănătății, conform cărora medicina nu mai trebuie să fie medicina bolnavului, ci în primul rând medicina omului sănătos, cu accent pe profilaxia maladiilor.
Și în domeniul sănătății există instituții medicale de stat și particulare; sectorul privat în domeniul medicinei, ca și numărul medicilor ce-și desfășoară activitatea în cadrul lui, este însă restrâns (de exemplu în Suedia și Marea Britanie).
Resursele financiare pentru ocrotirea sănătății servesc atât pentru realizarea de investiții în acest domeniu (construcții de unități sanitare și dotarea acestora cu aparate, utilaje și instrumente medicale moderne, mijloace de transport adecvate) cât mai ales pentru întreținerea curentă și funcționarea normală a spitalelor, dispensarelor (salarii și alte drepturi de personal, materiale sanitare, medicamente, hrană pentru bolnavi, cheltuieli gospodărești, reparații etc).
Ocrotirea sănătății este un serviciu public cu caracteristici deosebite; el nu poate fi supus numai cerințelor pieței ci, în același timp, el trebuie supus unei economii de tip administrativ. Relația medic-pacient nu este o relație ca de la vânzător la cumpărător, ci ea implică și alte aspecte. Trebuie ținută seama de imprevizibilitatea riscurilor, de amploarea lor; de asemenea, de efectele colective multiple cu influențe negative (îmbolnăviri, epidemii) sau pozitive (prevenirea îmbolnăvirilor, vaccinări); trebuie recunoscută necesitatea accesului tuturor indivizilor la protecție sanitară și socializarea riscurilor. Cu alte cuvinte, sistemul de sănătate trebuie să fie bine organizat și structurat, trebuie să existe o “cultură despre sănătate”, 7care să conducă la respectarea unei discipline în economia sănătății; între “cererea” și “oferta” de sănătate trebuie să existe anumite elemente care să le pună în legătură în mod cât mai convenabil și eficient. O astfel de legătură o asigură și mecanismul de finanțare a sănătății.
Cheltuielile publice pentru sănătate reprezintă acele cheltuieli făcute de administrația publică în domeniul sănătății. În țările dezvoltate ele cuprind, de regulă, cheltuielile pentru instituțiile sanitare, cercetări medicale, administrația, în domeniul sănătății și acoperirea totală sau parțială a cheltuielilor indivizilor cu îngrijirea sănătății. În afara acestora, există cheltuielile efectuate prin intermediul unor instituții speciale-case de asigurări de sănătate(de boală) sau organizații “mutuale”-care se bazează pe cotizațiile sociale plătite de salariați, patroni și alte persoane. În funcție de sistemul îngrijirilor de sănătate folosit într-o țară, pot predomina cheltuielile bugetare pentru sănătate care se efectuează de administrația publică sau cheltuielile care se finanțează pe seama cotizațiilor sociale suportate de salariații și agenții economici obligați la plata acestora.
1.2.Sisteme si surse de finanțare pentru ocrotirea sănătății
Se cunosc două sisteme principale de finanțare a sănătății, practicate de mulți ani în special în țările dezvoltate, și anume:
sistemul german (care poartă numele cancelarului Bismarck, inițiatorul lui încă din anul 1883);
sistemul englez (cunoscut sub numele lordului Beveridge).
Sistemul german se caracterizează prin faptul că se bazează pe cotizații suportate, în părți egale, de salariați și de întreprinderi. Aceste cotizații sunt mobilizate de instituții speciale, case de asigurări de boală; pacienții nu plătesc nimic pentru consultații, tratamente etc. deoarece respectivele case de asigurări încheie contracte cu “prestatorii” –medici, specialiști, farmacii –și ele suportă cheltuielile respective. În acest sistem există o separare între sistemul ambulatoriu de îngrijiri medicale și cel spitalicesc; primul este în întregime privat, medicii negociază cu casele de asigurări finanțarea și suma onorariilor pentru consultații; cel din urmă are un pronunțat caracter public și personalul medical din spitale este salariat de stat. Raportul între finanțarea publică și finanțarea prin cotizații este de 25% finanțare bugetară și 75% finanțare prin cotizații. Acest sistem se bazează pe o largă autonomie, este specializat și permite concurența. Un astfel de sistem, cu unele trăsături caracteristice, se practică în Germania, Belgia, Luxemburg, Olanda, Franța.
Sistemul englez oferă îngrijiri medicale gratuite pentru toți indivizii; statul finanțează integral ocrotirea sănătății prin Sistemul Național de Sănătate (National Health Service). Este un sistem bazat pe resursele finaciare care provin din impozite. Pacienții nu plătesc nimic, dar au obligația de a se înscrie la un medic, acesta primind remunerația de la NHS pe baza contractului încheiat cu acest organism. Finanțarea bugetară a sănătății se face în proporție de 85%, restul din alte fonduri sau de către pacienți (de exemplu medicamentele, în parte, sunt suportate de bolnavi). Bugetul pentru sănătate este administrat de Ministerul Sănătății care repartizează creditele bugetare autorităților regionale sub forma de dotații bugetare. În ultimii ani sistemul a fost parțial reformat, întărindu-se responsabilitatea și autonomia medicilor de familie și a unităților sanitare (spitale) și instituindu-se un sistem de control (audit) asupra calității îngrijirilor medicale.
În SUA asigurarea sănătății se realizează într-o mare măsură prin intermediul pieței, prin asigurări private de sănătate. Aceste sume nu sunt considerate prelevări obligatorii, așa cum sunt considerate cotizațiile sociale. Sistemul de sănătate face inechitabil accesul tuturor persoanelor la acest serviciu deosebit de important pentru populație, mai ales datorită nivelului foarte ridicat al costului îngrijirilor medicale. Statul american finanțează doar două programe în domeniul sănătății; programul MEDICARE pentru persoanele în vârstă de peste 65 ani și programul MEDICAID pentru persoanele cu venituri sub pragul sărăciei. În afara acestor categorii de persoane și a celor care încheie asigurări private de sănătate, în SUA există 33 milioane de persoane fără asigurări de sănătate (șomeri, lucrători temporari, persoane cu venituri mici). Această situație a condus la inițirea unor măsuri de reformă a ocrotirii sănătății, în sensul creării unor organisme naționale care să stabilească diferite surse de alimentare ale unui buget al sănătății, printre care întreprinderile să introducă asigurări pentru salariații lor.
Sursele de finanțare a acțiunilor de ocrotire a sănătății sunt diverse, și anume:
-fonduri alocate din buget (central sau local) care dețin în unele țări un loc important în totalul cheltuielilor bugetare. Statul finanțează în principal instituțiile sanitare publice (spitale) și unele acțiuni în domeniul sănătății (vaccinări, tratarea anumitor boli specifice, profesionale);
-cotizații de asigură de sănătate. Acestea sunt suportate în mod obligatoriu de salariați, alte persoane fizice și patroni. Cotizațiile diferă în funcție de nivelul salariilor și de specificul activității desfășurate. Pe seama acestor cotizații se acoperă onorariile plătite medicilor, medicamentele, costul analizelor de laborator sau al altor prestații medicale. În unele țări, asigurații beneficiază de restituirea unei părți de cotizații, în cazul în care nu au apelat o anumită perioadă de timp la asistența medicală;
-resurse ale populației cheltuite în calitate de pacienți, în cazul în care persoanele respective nu sunt asigurate și suportă integral costul prestațiilor medicale, medicamentelor, tratamentelor;
-ajutor extern, întâlnit în special în țări în curs de dezvoltare, sub forma ajutoarelor oferite de organizații specializate (Organizatia Mondială a Sănătății, Crucea Roșie Internațională ș.a.). De asemenea, Banca Mondială acordă împrumuturi importante pentru sănătate: suma cumulată a împrumuturilor Băncii Mondiale acordate pentru sănătate, nutriție și populație la sfârșitul anului 1997 reprezenta mai mult de 12 mld. dolari SUA, ceea ce face ca ea să reprezinte principala sursă de finanțare externă a programelor de sănătate în țările slab dezvoltate.
Se poate aprecia că, la nivel mondial, în ultimele trei decenii (1960-1990) , volumul cheltuielilor pentru sănătate a crescut, dublându-se în majoritatea țărilor dezvoltate. Conform Raportului Dezvoltării Umane 8al UNCTAD pe anul 1998, ponderea cheltuielilor totale pentru sănătate în PIB în țările membre ale OCDE a crescut de la 4,5% în 1960 la 9,7% în 1991; în America de Nord de la 5,3% la 13,0%; în Uniunea Europeană de la 4,1% la 8,2%. În țările în curs de dezvoltare s-a înregistrat pe total, de asemenea, o dublare a ponderii cheltuielilor publice pentru sănătate în total PIB (de la 1% în 1960 la 2% în 1990), dar cu mari diferențieri între țări.
Efectul general al creșterii acestor cheltuieli publice pentru sănătate s-a manifestat într-un progres al stării de sănătate, într-o creștere a speranței de viata la naștere, în majoritatea țărilor, chiar în unele țări în curs de dezvoltare. Acest progres a condus, totodată, la constatarea unei îmbătrâniri marcante a populației, în special în țările dezvoltate unde se vorbește de “vârsta a patra”, respectiv de cei trecuți de 80 ani. Un alt aspect ce trebuie menționat este cel referitor la legătura dintre niveul cheltuielilor pentru sănătate, dar au indicatori ai stării de sănătate de nivel mediu; în schimb, Japonia are cheltuieli moderate, dar indicatorii stării de sănătate sunt apreciati ca fiind indicatori buni.
În cursul ultimilor zece ani, toate țările – bogate sau sărace – au avut dificultăți în elaborarea unor politici eficiente pentru ameliorarea funcționării sistemelor de sănătate. Multe țări au întreprins reforme sectoriale pentru a ameliora sistemul de sănătate și politica în domeniul sănătății. Creșterea cheltuielilor pentru sănătate a impus o mai puternică “stăpânire” a evoluției lor, o îmbunătățire a gestiunii acestor cheltuieli, o cunoaștere mai bună a activităților de îngrijire a sănătății, a evaluării calității lor în funcție de informații specifice, stabilirea precisă a obiectivelor și a modului lor de realizare.
În România, sursele de finanțare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:
-fondurile de asigurări sociale de sănatate;
-bugetul de stat;
-fondul special pentru sănătate;
-cheltuielile populației pentru sănătate;
-cheltuielile unor organizații non-guvernamentale de caritate;
-resurse externe.
Fondurile de asigurări sociale de sănătate reprezintă principala sursă de finanțare a sănătății în România și ele reprezintă cca. 60% din cheltuielile publice pentru sănătate. Aceste fonduri se constituie pe două niveluri: Fondul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și fondurile caselor de asigurări de sănătate județene și a municipiului București.
Constituirea fondurilor se realizează pe seama contribuțiilor suportate de persoanele fizice (salariați, pensionari, alte persoane fizice) și juridice și se utilizează pentru plata medicamentelor și a serviciilor medicale acordate, acoperirea cheltuielilor de administrare și funcționare etc.
Bugetul de stat finanțează cheltuielile curente ale unităților sanitare (organizate ca instituții publice) integral sau parțial (sub formă de alocații care completează veniturile extrabugetare).
Sunt finanțate integral de la bugetul de stat:
-institutele și centrele de sănătate publică;
-inspectoratele de sănătate publică;
-centrele de medicină preventivă;
-Institutele și Academia de Științe Medicale;
-spitalele de psihiatrie, sanatoriile și preventoriiile TBC.
Sunt finanțate cu alocații bugetare (în completarea veniturilor extrabugetare, prin sistemul de asigurări de sănătate) următoarele unități sanitare:
-institutele cu activitate de cercetare și învățământ sau care coordonează programe de sănătate;
-serviciile de ambulanță;
-unitățile sanitare cu secții de psihiatrie, TBC și boli infecto-contagioase etc.
Tot bugetul de stat finanțează programele naționale de sănătate publică, organizate de Ministerul Sănatății și alte programe (la care contribuie alături de finanțarea caselor de asigurări de sănătate).
Prin cheltuieli de capital, bugetul de stat finanțeazăa construirea unor unități sanitare și procurarea de echipamente și aparatura de mare performanță.
Fondul special pentru sănătate se constituie în afara bugetului de stat, pe seama unor taxe percepute asupra activităților dăunătoare sănătății prelevate de la persoanele juridice care realizează încasări din acțiuni publicitare la produsele de tutun, țigări și băuturi alcoolice (într-o cotă de 10% din valoarea acestor încasări); la fel, persoanele juridice care încasează venituri din vânzarea de tutun, țigări și băuturi alcoolice contribuie cu 1% din valoarea acestor încasări. De asemenea, în acest fond se cuprind și o serie de venituri din activitatea unităților sanitare (cota din veniturile policlinicilor cu plată, taxe pentru examene medicale ș.a.). Resursele acestui fond special pentru sănătate se alătură resurselor bugetului de stat pentru unitățile finanțate integral din resursele bugetare.
Cheltuielile populației pentru sănătate sunt acele cheltuieli pentru servicii medicale sau medicamente, altele decât cele care intră în sfera asigurărilor sociale de sănătate; de asemenea, populația poate încheia asigurări facultative, private.
La anumite acțiuni în domeniul ocrotirii sănătății pot contribui și organizațiile nonguvernamentale cu caracter filantropic, caritabil etc.
România beneficiază și de resurse externe. Este cazul creditului acordat de Banca Mondială în anul 1991, în valoare de 150 mln. dolari SUA pentru realizarea reformei în domeniul sănatății. De asemenea, au mai fost primite resurse financiare în cadrul unor programe PHARE sau de la alte organisme internaționale (Fondul de Dezvoltare Socială a Consiliului Europei).
1.3. Eficiența cheltuielilor pentru ocrotirea sănătății
Eficiența economică poate fi determinată și evaluată folosind metode cum sunt:
-analiza cost – beneficiu, care compară costurile diferitelor servicii medicale cu rezulatele exprimate în bani ale acestora; ea are o aplicabilitate redusă, datorită numarului restrâns de “produse” ale serviciilor medicale care se pot evalua în bani;
-analiza cost-eficacitate presupune compararea costurilor serviciilor medicale cu eficacitatea reprezentată de anii de supraviețuire, număr de îmbolnăviri evitate, grad de recuperare etc.; în acest fel se pot compara metodele diferite de tratament pentru o anumită maladie;
-analiza cost-utilitate, care leagă costul unei acțiuni medicale de consecințele ei exprimate în variabile calitative; de exemplu, anii de viață câștigați (supraviețuire) ponderați cu un indicator al calității vieții acestor ani (metoda QALY).9
În România resursele financiare destinate ocrotirii sănătății au provenit, până în 1998, în proporție covârșitoare de la bugetul de stat. Într-o măsură redusă se alăturau unele cheltuieli efectuate de agenții economici, unele venituri proprii ale instituțiilor sanitare (care erau mobilizate într-un fond special pentru sănătate) sau cheltuieli ale populației pentru îngrijirea și păstrarea sănatății, efectuate din proprie inițiativă. Reforma care se desfășoara în domeniul ocrotirii sănătații în țara noastră a introdus un nou sistem de ocrotire a sănătății și anume asigurările sociale de sănătate10. Ele au caracter obligatoriu, funcționează descentralizat și resursele bănești necesare funcționării sistemului de sănătate sunt constituite, în principal, din contribuții ale asiguraților, ale angajatorilor (persoane fizice și juridice) și din alte surse.
Începând cu 1998, în cheltuielile publice pentru sănătate, alături de cheltuielile bugetare (și de fondul special pentru sănătate) se cuprinde și fondul de asigurări sociale de sănătate.
Volumul și evoluția cheltuielilor publice pentru sănătate din România sunt prezentate în următorul tabel:
Din datele prezentate în tabel rezultă creșterea volumului absolut al acestor cheltuieli în perioada 1990-1997, dar ponderea lor în totalul cheltuielilor s-a menținut între 7,6 și 9,0%; ponderea acestor cheltuieli în PIB a fost sub 3%, cu excepția anilor 1991, 1992, 1994.
Reforma în domeniul sănătății vizează introducerea unui nou sistem de asigurare a sănătății opus celui centralizat și bazat pe noi principii de organizare și finanțare.
Activitatea de ocrotire a sănătății se concretizează în mai multe categorii de efecte, și anume: efecte specifice acțiunii, respectiv efecte medicale, efecte sociale și efecte economice.
Efectele medicale vizează rezultatele concrete ale acțiunilor privind îngrijirea sănătății (consultații, analize, diagnostic, tratamente) și se reflectă în vindecări sau ameliorări, adică în refacerea și păstrarea sănătății persoanelor beneficiare de asistență medicală. Aceste efecete au, în general, un caracter individual.
Eficiența socială reflectă efectele acțiunilor de ocrotire a sănătății la nivelul întregii societăți și se restrâng asupra stării de sănatate a întregii populații; ele sunt reprezentate printr-o serie de indicatori statistici, cum sunt: speranța medie de viață la naștere, natalitatea, morbiditatea, mortalitatea infantilă și cea generală etc.
Eficiența economică se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor și accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora; păstrarea stării de sănătate conduce la creșterea duratei medii de viață și a vieții active, la creșterea capacității de muncă, la economisirea unor importante fonduri financiare și, în ansamblu, la creșterea venitului național (PIB).
Sectorul sănătății participă la dezvoltarea economică pentru că el dezvoltă și un sector industrial important (industria de medicamente și de echipamente medicale) și oferă un număr mare de locuri legate direct sau indirect de sănătate.
Analiza cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătății
(la nivel microeconomic)
2.1.Întocmirea planurilor de cheltuieli bugetare
Conducătorii instituțiilor bugetare, care sunt instituiți ca ordonatori de credite ai instituțiilor sanitare, au obligația să întocmească anual planul de cheltuieli pe lângă planurile de venituri cu respectarea cadrului general și al cadrului comun al clasificației generale de cheltuieli.
Șeful instituției sanitare (Spitalul Municipal Fălticeni) trebuie sa întocmească pentru anul viitor planul desfășurării activității de bază- planul sanitar- înainte de întocmirea planurilor de cheltuieli. Planul sanitar se întocmește pe baza indicatorilor operativi comunicați de forul tutelar , ca număr de paturi, număr de consultații, funcții medicale etc. a normelor de cheltuieli ca alocații de hrană, norme de retribuire, baremuri de dotare, a execuției preliminate a cheltuielilor din anul de bază, a planurilor de aprovizionare etc.
Asigurarea bazei materiale a planului sanitar (indicatori de bază și operativi) depinde de întocmirea corectă a planului de cheltuieli și acceptarea lui de către ordonatorul superior de credite. În acest scop, ordonatorul de credite al Spitalului Municipal Fălticeni trebuie să ia următoarele măsuri:
-prelucrarea planului de muncă întocmit pentru anul următor, cu lucrătorii spitalului.;
-stabilirea sarcinilor pe fiecare lucrător din domeniul de activitate; aceștia vor prezenta la termenele fixate liste de materiale sau prestări servicii de care vor avea nevoie în anul următor în sectorul său de activitate.
În același timp ordonatorul de credite are obligația să îndrume lucrătorii responsabili de sectoare, ca la stabilirea necesarului pentru anul viitor să fie înlăturate propunerile exagerate sau nereale, pentru a evita risipa.
-formarea de colective sau comisii care să analizeze propunerile făcute de responsabilii de sectoare, aceste colective trebuie să analizeze în mod temeinic fiecare material propus prin listele de materiale și să aprecieze cât mai just nevoile spitalului;
-analiza și definitivarea de către ordonatorul de credite al listelor de lucrări și materiale, în scopul stabilirii nevoilor reale și justificate.
Pe baza listelor definitive , șeful compartimentului financiar-contabil va grupa lucrările și materialele propuse pentru investiții centralizate, reparații capitale și curente și va încadra cheltuielile respective în cadrul comun al clasificației bugetare cu respectarea actelor normative în vigoare care reglementează aceste probleme.
După parcurgerea fazelor arătate mai sus, ordonatorul de credite împreună cu lucrătorii care participă la întocmirea planului de cheltuieli trebuie să procedeze la extragerea și stabilirea datelor necesare întocmirii bugetului de venituri și cheltuieli pentru anul de plan.
În acest sens este necesară extragerea din evidențele contabile și statistice a datelor privind realizarea indicatorilor operativi și a execuției bugetare certe, în vederea întocmirii unor propuneri de plan cât mai apropiate de necesitățile reale.
Întocmirea planului de cheltuieli bugetare propriu-zis pentru anul de plan se face în urma analizei fiecărei cheltuieli din anul de bază în vederea reducerii cheltuielilor care nu se mai raportează în anul de plan. La calcularea cheltuielilor pentru anul de plan se ține seama de cresterea sau reducerea indicatorilor de plan față de cei din anul de bază, de aplicare a normelor de cheltuieli obligatorii sau indicative la articolele bugetare la care se aplică asemenea norme. Trebuie să se țină seama de eventualele acțiuni noi ce vor apare în anul de plan.
Cheltuielile au fost calculate pe subcapitole separat pe: dispensare medicale, rurale și urbane, policlinica- ambulator de specialitate, stomatologie, secții spital, apoi centralizate pe alineate bugetare, respectiv pe articole bugetare.
Astfel se iau în vedere cheltuielile Spitalului Municipal Fălticeni, încadrate conform clasificației cheltuielilor instituțiilor publice:
A.Cheltuieli curente
Titlul I – Cheltuieli de personal
Titlul II- Cheltuieli materiale și servicii
B. Titlul VII
70. – Cheltuieli de capital
72. – Investiții ale instituției publice
2.2. Cheltuieli curente la Spitalul Municipal Fălticeni
2.2.1.Cheltuielile de personal
Acestea sunt desfășurate pe articole si alineate (conform Clasificației economice a cheltuielilor instituțiilor publice aprobată prin Ordinul Ministerului de Finanțe nr.1394/1995) astfel:
Art. 10 Cheltuieli cu salariile
10.01 Salarii de bază
10.02 Salarii de merit
10.03 Indemnizații de conducere
10.04 Spor de vechime
10.05 Sporuri pentru condiții de muncă
10.06 Salarii plătite cu ora, plăți ore suplimentare
10.07 Fond de premii
10.08 Alte drepturi sociale
Art. 11 Contribuția de asigurări sociale de stat
Art. 12 Constribuția pentru constituirea fondului pentru plata ajutorului de șomaj
Art. 13 Deplasări, detașări, transferări
13.01 Deplasări, detașări, transferări în țară
13.02 Deplasări în străinătate
Art. 14 Contribuția pentru fondul de asigurări de sănătate
Salariile de bază cuprind salariile de bază pentru personalul de execuție și pentru cel de conducere încadrat cu normă întreagă sau cu jumătate de normă, inclusiv treptele sau gradațiile cuvenite acestora potrivit statului de funcțiuni; sunt cuprinse și salariile de bază acordate persoanelor încadrate temporar pe posturi vacante sau pe posturi ale personalului aflat în incapacitate temporară de muncă sau pentru creșterea copiilor, precum și drepturile pentru concediu de odihnă. În salariile de bază se cuprind și drepturile salariale ale personalului angajat, în cazul cumului de funcții, în condițiile legii, precum și drepturile salariale ce se acordă personalului trimis în străinătate și care se suportă de unitatea trimițătoare.
Salariile de merit se acordă pentru cel mult 15% din personal și reprezintă 15 din salariul de bază.
Indemnizațiile de bază se acordă medicului șef de secție și asistentei șefă din fiecare secție medicală și reprezintă 25% din salariul de bază + salariul de merit.
Sporul de vechime se acordă potrivit legii.
Sporuri pentru condiții de muncă se acordă pentru activități ce solicită o încordare psihică foarte ridicată; la secția A.T.I. se plătesc suplimentar 40 de ore din 168 de ore lucrate.
Salariile plătite cu ora, plăți pentru ore suplimentare: sunt cuprinse drepturile cuvenite personalului angajat și plătit cu ora, precum și drepturile cuvenite pentru orele prestate peste durata normală a timpului de lucru de către personalul încadrat în funcții de execuție și pentru care nu se poate compensa cu timp liber corespunzător orelor prestate peste programul de lucru, inclusiv drepturile cuvenite personalului medical pentru gărzile efectuate în afara normei legale de muncă (cel mult 96 de ore de gardă pe lună).
Fondul de premii cuprinde premiile anuale ce se acordă personalului; Spitalul Municipal Fălticeni nu constituie un asemenea fond..
Alte drepturi salariale cuprind drepturile cuvenite salariaților aflați în concediu medical, drepturi ce se suportă din fondul de salarii.
Cheltuielile pentru deplasări, detașări, transferări cuprind drepturile ce se acordă personalului pentru deplasări, detașări, transferări în interes de serviciu (transport, cazare, diurnă, indemnizații de transferare etc.).
2.2.2.Cheltuieli materiale și servicii
Cheltuieli materiale și serviciile cuprind toate cheltuielile care se fac în cadrul instituției, cheltuieli desfășurate pe articole și alineate astfel:
Art. 21 Drepturi cu caracter social
21.02 Transport elevi, studenți, asistați, bolnavi, invalizi și însoțitorii lor
21.04 Drepturi pentru donatorii de sânge
21.05 Alte drepturi stabilite de dispozițiile legale
Art. 22 Hrana
22.01 Hrana pentru oameni
22.02 Hrana pentru animale
Art. 23 Medicamente și materiale sanitare
23.01 Medicamente
23.02 Materiale sanitare
Art.24
24.01 Încălzit
24.02 Iluminat și forță motrică
24.03 Apă, canal, salubritate
24.04 Poșta, telefon, telex, radio, televizor, telefax
24.05 Furnituri de birou
24.06 Materiale pentru curățenie
24.07 Alte materiale si prestari servicii
Art.25 Materiale si prestări servicii cu caracter funcțional
Art.26 Obiecte de inventar de mică valoare sau de scurtă durată
26.01 Lenjerie si accesorii de pat
26.02 Echipament
26.03 Alte obiecte de inventar de mică valoare sau de scurtă durată
Art.27 Reparații curente
Art.28 Reparații capitale
Art.29 Cărți și publicații
Art.30 Alte cheltuieli
30.01 Calificare, perfectionare și specializare
30.02 Cheltuieli de protocol din fondul aprobat cu acesta destinație
30.03 Protecția muncii
30.07 Alte cheltuieli din dispozitiile legale.
Analizând structura cheltuielilor Spitalului Municipal Fălticeni am constat că în totalul cheltuielilor ponderea cea mai mare o au cheltuielile de personal (51,77%), deci mai mult de jumătate; această situație întâlnindu-se și la nivelul întregului an.
Cheltuielile materiale și serviciile reprezintă 48,23% din Totalul cheltuielilor; în cadrul acestora o pondere însemnată o au cheltuielile cu medicamente și materiale sanitare (aproximativ jumătate).
Detalierea cheltuielilor *)
Capitolul 58 03 Subcapitolul 03.10 Data 30.04.2003
-mii lei-
*) Se înscrie denumirea și simbolul capitolelor și subcapitolelor din bugetul aprobat (distinct pentru bugetul de stat, bugetele locale, buget asigurări sociale de stat, fonduri speciale, credite externe, fonduri externe nerambursabile și venituri extrabugetare)
**) La raportarea anuală se completează astfel:
Col.1 Col.2
Credite aprobate Credite
inițial definitive
3.Sursele de finanțare la Spitalul Municipal Fălticeni
Spitalele publice și private funcționează pe principiul autonomiei finanaciare, elaborează și execută bugete proprii de venituri și cheltuieli.
Finanțarea spitalelor publice și private se asigură din veniturile realizate în raport cu serviciile medicale furnizate pe bază contractelor încheiate cu casele de asigurări de sănătate, de la bugetul de stat, de la bugetele locale, din asocieri investiționale în profilul medical sau medico-social, din alocații și sponsorizări, precum și din venituri obținute de la persoane fizice și juridice în condițiile legii.
1.CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE decontează serviciile și cheltuielilor aferente îngrijirii populației pe baza contractelor încheiate între CAS și furnizorii de servicii medicale (spital, asistență primară, asistență de specialitate, asistență stomatologică).
Sumele destinate fiecărui domeniu al asistenței medicale se stabilește pe baza unor cote procentuale din bugetul Casei de Asigurări,
-asistența primară 16%
-asistența de specialitate 12%
din care
-investigații paraclinice 3%
-pentru consultații 9%
-sevicii medicale spitalicești 40%
-medicamente 20%
-servicii medicale de urgență prespitalicești 4%
-asistență stomatologică 4%
-servicii medicale de reabilitare a sănătății 10%
2.BUGETUL DE STAT.
De la bugetul de stat se asigură finanțarea unor programe de sănătate, realizarea de construcții (ex: spital + dispensar policlinic în construcție la Fălticeni), efectuarea unor reparații capitale precum și dotarea cu echipamente medicale de înaltă performanță.
3.VENITURI PROPRII REALIZATE DE UNITĂȚI SANITARE
Spitalul Municipal Fălticeni poate realiza venituri din:
consultații, tratamente, investigații și alte asemenea acordate în ambulatoriu persoanelor care, conform legii, nu au dreptul la gratuitate;
acordarea asistenței medicale în unități cu paturi, la cererea celor care, conform legii , nu au dreptul la gratuitate;
prestații medico-sanitare efectuate în centrele de medicină preventivă pentru regii autonome, societăți comerciale, instituții publice sau alte persoane fizice, conform reglementărilor în vigoare;
examene medicale și psihologice pentru obținerea de certificate medicale, cu excepția incapacității temporare de muncă;
întreruperea cursului de sarcini, cu excepția celor cu indicație medicală de întrerupere;
venituri din taxe pentru organizarea de examene și concursuri pentru personalul din unități sanitare;
venituri din închirieri și locație de gestiuni;
venituri din taxe pentru examenele medico-legale, conform legii;
alte venituri din activitatea unităților sanitare, cu excepția celor rezultate din casarea mijloacelor fixe, amenzi și penalizări, plata tichetelor de masă (din 2002).
Evoluția pe o perioadă de cel puțin 3 ani
Din total se observă că în anul 1997 spitalul a fost finanțat numai de la bugetul de stat.
Începând cu 1 iulie 1998 spitalul a fost finanțat foarte puțin de la bugetul de stat și finanțat de Casa de Asigurări de Sănătate, dar nu au acoperit toate cheltuielile anului 1998, unitatea rămânând la sfârșitul anului 1998 cu datorii de peste 800 milioane lei. În 1999 ponderea creditelor obținute de la bugetul de stat au fost de 9,32% și restul fondurilor au fost primite de la Casa de Asigurări de Sănătate, fonduri care nici în anul 1999 nu acoperă cheltuielile asistenței medicale. Din acest motiv în 1999, unitatea nu a reușit să mărească salariul personalului sanitar conform HGR 154/98, aproape că nu s-au efectuat lucrări de igienizare, reparații la secții și celelalte subunități sanitare s-au făcut mari economii la medicamente și materiale sanitare, la cheltuieli de întreținere și gospodărești, iar alocația de hrană pentru bolnavi nu a putut fi respectată.
În același timp fonduri pentru medicamente gratuite pentru bolnavii de SIDA, cancer, boli neurologice, boli psihiatrice, TBC și medicamente compesate au fost foarte mici, motiv pentru care au avut de suferit bolnavii.
Metode și tehnici utilizate în finanțare
La sfârșitul fiecărui an, în lunile noiembrie și decembrie unitatea își întocmește bugetul de venituri și cheltuieli pentru anul următor, pe articole și alineate și pe trimestre. Bugetul propus semnat de director și contabil-șef este trimis organului tutelar pentru aprobare.
La rândul său, organul tutelar (Casa de Asigurări de Sănătate Județeană, Direcția de Sănătate Publică Suceava) transmite Casei Naționale București și Ministerului Sănătății pentru aprobarea creditelor județene.
De obicei până la apariția Legii Bugetului în trimestrul I al fiecărui an creditele obținute sunt numai de 8,3% din finanțarea anului precedent. Casele de asigurări de sănătate și Direcția de Sănătate Publică Județeană primesc cu dispoziția bugetară sumele cuvenite primite spitalelor din județ. Sumele sunt virate cu dispoziție de plată prin Trezoreria Suceava, care apoi o transmite Trezoreriei Fălticeni în contul Spitalului Municipal Fălticeni pe surse de finanțare precise.
Ex: Casa de Asigurări de Sănătate virează Spitalului Municipal Fălticeni sumele pentru cheltuielile de personal și cheltuieli materiale în baza bugetului aprobat și conform contractului încheiat de spital în baza serviciilor medicale furnizate.
Direcția de Sănătate Publică virează Spitalului Municipal Fălticeni sumele pentru finanțarea investițiilor, pentru reparații capitale, echipamente medicale, programe de sănătate (diabet, SIDA, TBC, boli cronice cancer, planificare familială, îngrijirea copilului, boli dermato-venerice, în funcție de număr de bolnavi existenți în zona orașului Fălticeni).
Destinația fondurilor trebuie respectată, iar evidența contabilă se ține separat pe fiecare sursă în parte. În cazul nerespectării surselor pe destinații și folosite în alte scopuri persoanele vinovate (director și contabil sef) sunt pedepsite conform legilor în vigoare.
Utilizarea creditelor bugetare cu plata pentru cheltuieli prin finanțare
Fluxuri informaționale generate de finanțare și plăți prin Trezorerie
Spitalul Municipal Fălticeni are conturi deschise în Trezorerie pe surse de finanțare:
I.Credite primite de la Casa de Asigurări de Sănătate Suceava pentru servicii furnizate de spital.
Banii sunt primiți cu dispozitie de plată în general de două ori pe lună pe 7 a lunii și 20 a lunii în curs pe care este trecut “cheltuieli pentru servicii medicale prestate”.
Din banii primiți la începutul lunii se achită salariile personalului angajat și datoriile față de stat pentru salarii.
Pentru ridicarea salariilor personalului serviciului financiar se prezintă la Trezorerie cu “Situația recapitulativă privind plata drepturilor bănesti pe luna …” cu un centralizator a dispozițiilor de plată, cu centralizatorul salariilor pe unitate.
Situația recapitulativă privind plata drepturilor bănești cuprinde:
-salariul de bază cu personalul
-salar merit
-indemnizație de conducere
-spor vechime
-spor condiții grele de muncă
-spor de noapte
-spor pentru zile declarate nelucrătoare
-spor de 15% tură
-servicii de gardă pentru medici
-concedii de odihnă
-indemnizații concedii medicale suportate 10 zile de unitate
TOTALUL 1 reprezintă fondul de salarii
REȚINERI:
-avans chenzinal
-impozit pe salarii
-partea din venit net (dacă este cazul) pentru contribuția asigurărilor de sănătate
-cota 1% șomaj
-cota 5% pensie suplimentară
-rate, popriri, garanții
TOTAL 2 rețineri
TOTAL 1-2 = rest de plată
Unitatea calculează la fondul de salarii:
-5% șomaj
-7% sănătate
-contribuție asigurări sociale de stat (CAS) 40% gr.I
– contribuție asigurări sociale de stat (CAS) 35% gr.II
-contribuție asigurări sociale de stat (CAS) 35% gr.III, la care se scade 7% dacă plata se face în termen
După calculul CAS pe unitate se scad concediile medicale acordate personalului angajat și diferența se virează la direcția muncii și protecției sociale.
Contabilul- șef face controlul salariilor, verifică calculele pentru datoriile față de stat, corelația cu centralizatorul de salarii întocmit de serviciul plan retribuire, semnează pentru CFP și apoi toate documentele sunt trimise directorului unității pentru semnătură.
Dispozițiile de plată și documentele menționate mai sus trebuie să poarte ștampila unității și cele două semnături de drept director și contabil-șef sau înlocuitorii lor.
Plata se face la casieria unității pe baza statelor de plată verificate și semnate de director, contabil-șef, șef serviciu plan retribuire și de cel care a întocmit statul. Dispozițiile de plată și documentele menționate mai sus trebuie sa poarte ștampila unității și cele două semnături de drept director și contabil-șef sau înlocuitorii lor. După ce Trezoreria a verificat documentele de mai sus și dispozițiile de plată, serviciul financiar întocmește CEC-ul pentru ridicarea numerarului care apoi aprobat de Trezorerie este ridicat de la REIFHEISEN BANK.
.
Din restul de bani rămași după achitarea salariilor conform legii bugetului se achită: energia electrică, apă, energia termică, gazul metan și apoi cheltuielile materiale rămase; hrană, medicamente, obiecte de inventar, materiale de întreținere și gospodărire, materiale cu caracter funcțional.
Pentru achitarea contravalorii serviciilor: energia electrică, apă, energie termică, gaz metan se întocmește de unitate, ordine de plată semnate de director și contabil-șef la care se anexează facturile emise de furnizori.
Facturile pentru serviciile enumerate mai sus sunt verificate de compartimentul tehnic și serviciul aprovizionare pentru exactitatea cantităților și a prețurilor apoi semnate de director și contabil-șef.
Serviciul financiar reprezentat de contabil-șef nu are voie să plătească nici o factură și nu vor fi primite de Trezorerie fără verificare și semnături.
Pentru cheltuieli materiale (hrană,medicamente) facturile vor fi verificate de contabilitate unde pe factură se pune numărul notei de intrare-recepție (deci dacă marfa a fost primită) cu semnătura contabilului care ține evidența materialelor respective apoi sunt vizate de șeful serviciului de aprovizionare.
După aceea sunt semnate de contabil-șef si director și apoi se poate întocmi ordinul de plată care la rândul său este semnat de director și contabil-șef și are ștampila unității.
II.Credite primite de la Direcția de Sănătate Publică buget de stat.
Banii sunt primiți de la Ministerul Sănătății de către Direcția de Sănătate care apoi îi repartizează pe spitale și pe surse .
Dacă de la Casa de Asigurări de Sănătate primim banii global și unitatea își gospodărește banii, deci poate plăti și salarii și cheltuieli materiale în funcție de necesități, banii primiți de la bugetul de stat trebuie cheltuiți exact pe surse de finanțare.
În acest caz ordinele de plată sunt însoțite de facturi cu devize de lucrări, cu trei oferte de preț, de procesele verbale de adjudecare a ofertei.
În cazul programelor de sănătate sumele trebuie cheltuite exact pe program (ex. SIDA, diabet, TBC etc.).
De obicei creditele primite în luna în curs sunt cheltuite în totalitate, soldurile la sfârșitul lunii sunt zero și în special la sfârșitul anului. Unitățile sanitare primesc bani pentru salariile pentru luna decembrie în totalitate și sunt plătite de obicei pe 26.12 a anului în curs.
Pe 15 a lunii în curs se face la Trezorerie o “cerere de deschidere de credite” printr-o adresă scrisă semnată de director și contabilul-șef prin care se solicită deschiderea de credite pentru luna următoare și numerarul care ar trebui ridicat pe zile.
Tot pe 15 a lunii în curs se fac două situații pentru ridicarea creditelor pentru luna următoare la Casa de Asigurări de Sănatate și Direcția de Sănătate Publică pe surse de finanțare:
-servicii medicale;
-cheltuieli pentru investiții;
-programe de sănătate;
-reparații capitale;
-mijloace fixe- aparatura medicală.
CONCLUZII SI PROPUNERI
Din cercetarea făcută asupra studiului “Cheltuieli pentru acțiuni social-culturale si eficiența lor” a reieșit faptul că acțiunile social-culturale reprezintă niște servicii sociale care conduc la crearea de venit național , deci dovedesc un caracter productiv și contribuie la dezvoltarea economico-socială.
Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale îndeplinesc un important rol economic și social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură: educația și instrucția copiilor și a tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistența medicală a indivizilor; se influențează evoluția demografică, se asigură un sistem de protecție socială, ridicarea nivelului cultural, artistic și de civilizație al membrilor societății.
În același timp, rolul economic al acestor cheltuieli se manifestă și în acțiunea lor asupra consumului, în sensul că influențează cererea de bunuri de consum, și pe această cale stimulează sporirea producției.
În țările dezvoltate, odată cu creșterea PIB și a costului serviciilor sociale, în condițiile unei evoluții lente a factorului demografic, se înregistrează o creștere a cheltuielillor social-culturale ce revin în medii pe locuitor, în țările în curs de dezvoltare, în care PIB cunoaște o creștere moderată, dar se înregistrează un spor natural al populației relativ ridicat, nivelul cheltuielilor social-culturale pe locuitor este foarte mic sau chiar descrește.
Determinarea eficienței a cheltuielilor publice social-culturale prezintă o mare importanță deoarece oferă societătii elemente importante în acțiunea de alocare a resurselor financiare, de judecare a necesității și oportunității îndreptărilor spre aceste domenii, uneori la concurență cu investiții materiale sau alte destinații. In prezent, desi nu se renunta la realizarea obiectivelor de asigurare a bunastarii cetatenilor, statele dezvoltate isi revizuiesc politicile sociale si le supun principiilor eficientei economice si mecanismelor pietei.
Pentru fiecare individ, ca și pentru întreaga activitate, sănătatea reprezintă unul din cei mai importanți factori care asigură desfășurarea vieții și activității. Organizația Mondiale a Sănătății definește sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică, mentală și socială și nu doar o absență a bolii și infirmității. Deci ocrotirea sănătății nu este numai o problema de asistență medicală, ci și o problemă cu un profund caracter social, făcând parte integrantă din ansamblul condițiilor social-economice de dezvoltare. Politica sanitară este parte integrantă a politicii sociale și pentru înfăptuirea ei, în numeroase țări ale lumii, se cheltuiesc importante resurse financiare.
În România, resursele financiare destinate ocrotirii sănătății au provenit, până în 1998, în proporție covârșitoare de la bugetul de stat. Într-o măsură redusă se alăturau unele cheltuieli efectuate de agenții economici, unele venituri proprii ale instituțiilor sanitare (care erau mobilizate într-un fond special pentru sănătate) sau cheltuieli ale populației pentru îngrijirea și păstrarea sănatății, efectuate din proprie inițiativă. Reforma care se desfășoară în domeniul ocrotirii sănătații în țara noastră a introdus un nou sistem de ocrotire a sănătății și anume asigurările sociale de sănătate.
Sectorul sănătății participă la dezvoltarea economică pentru că el dezvoltă și un sector industrial important (industria de medicamente și de echipamente medicale) și oferă un număr mare de locuri legate direct sau indirect de sănătate.
Cei care elaborează politicile sanitare au fost preocupați multă vreme de îmbunătățirea performanței sistemelor sanitare. Reformele au vizat finanțarea (de exemplu, asigurările sociale pentru sănătate și cheltuielile utilizatorilor de servicii), furnizarea serviciilor de asistență medicală (de pildă, îngrijirea asistată, autonomia spitalelor), administrarea (de exemplu, reglementarea sectorului privat, legislația sanitară) și dezvoltarea resurselor (de exemplu, perfecționarea personalului). Este examinat cu tot mai mult interes impactul reformelor, dar înainte ca rezultatele lor să poată fi utile celor care elaborează politicile sanitare din diferite țări este necesar ca studiile să aibă o structură adecvată pentru evaluarea performanțelor, precum și un indicator măsurabil.
Îmbunătățirea stării de sănătate contribuie la ridicarea calității vieții, dar are ca efect și creșterea productivității activității economice. Reducerea ratei mortalității și a morbidității în perioada vieții active a indivizilor îmbunătățește perspectivele câștigurilor prin creșterea perioadei de activitate; îmbunătățirea regimului de viață și hrană adaugă putere și vigoare și conduce, de asemenea, la creșterea veniturilor.
Din studiile făcute, se accentuează importanța concepțiilor actuale privind apărarea și promovarea sănătății, conform cărora medicina nu mai trebuie să fie medicina bolnavului, ci în primul rând medicina omului sănătos, cu accent pe profilaxia maladiilor.
Învățământul este chemat să contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare la progresul de ansamblu al societății. Dezvoltarea și modernizarea învățământului au condus la creșterea resurselor alocate acestuia, în toate țările, atât dezvoltate, cât și în curs de dezvoltare.
Impactul pozitiv profund al cheltuielilor cu învățământul asupra dezvoltării durabile a societății, pe fundalul revoluțiilor tehnico-științifice contemporane, face ca ele să fie considerate rentabile investiții în capital uman sau ,,în resurse umane” valorificabile pe termen lung, cu cel mai ridicat învățământ. Studii întreprinse în această direcție atestă aportul important adus de învățământ la creșterea economică, în plan mondial, apreciat pentru deceniul anterior la cote cuprinse între 16% și 30% din sporul de PIB. În aceeasi idee, prin prisma productivității muncii s-au relevat interacțiunea puternică dintre nivelul acestui indicator și numărul de clase (de școală) absolvite de către subiecți, în sensul unei creșteri exponențiale a celui dintâi în raport cu cel de-al doilea.
Volumul absolut al cheltuielilor publice pentru învățământ ( exprimate în prețuri curente) a crescut foarte mult comparativ cu anul 1990, dar această creștere trebuie judecată în raport de factorii monetari, economici, sociali, din perioada respectivă.
Analiza în structura funcțională a cheltuielilor bugetului general consolidat pe primele șapte luni ale anului trecut, relevă următoarele aspecte în ceea ce privește cheltuielile pentru ocrotirea sănătății și cheltuielile pentru învățământ:
cheltuielile pentru sănătate au reprezentat 22,6% din cheltuielile social – culturale, față de aceeași perioadă din anul precedent majorându-se în termeni nominali cu 31,1%, creșterea reală calculată în raport cu inflația medie din perioada raportată fiind de 4,7%; din totalul acestor cheltuieli, 84,4% reprezintă servicii medicale și medicamente suportate din fondul de asigurări sociale de sănătate;
cheltuielile cu învățământul au reprezentat 10,7% din totalul cheltuielilor, fiind susținute în proporție de 69,2% din bugetele locale, 26% din bugetul de stat și 4,8% din credite externe;
Bibliogafie:
Gheorghe Filip, “Finanțe publice”, editura Junimea, Iași, 2002
Iulian Văcărel, “Finanțe publice”, editura Didactică și Pedagogică, 1994
Iulian Văcărel, “Politici economice si financiare de ieri și de azi”, editura Didactică și Pedagogică, 2000
Maria Bodnar, “Cheltuieli pentru învățământ și eficiența lor social-economică în România”. Teză de doctorat, ASE, București, 1981
Legea invatamantului nr.84/24 iulie 1995
Legea asigurarilor sociale de sanatate, nr.145/24 iulie 1997
O.G. nr.8 și 24/2000 privind salarizarea personalului în instituții publice
Programul PHARE “Universitas 2000” Finantarea învățământului superior, Editura Multiprint, Iași, 1998
Ilie Dogaru, “Sistemul de finanțare a învățămâantului preuniversitar”, editura 3, 2000
10. Iulian Vacarel, “Învățământul-factor important al dezvoltării economice”, în volumul “Restructurarea teoriei economice. Învățămîntul în fața unor noi provocări”, editura Economică, 1996
11. Dan Enachescu, Mihai Marcu, “Sănătate publică și management sanitar” ,Editura All, Bucuresti,1995
12. Gheorghe Matei, “Natura și eficiența cheltuielilor pentru învățământ’’.Teză de doctorat, ASE, București, 2000
13. Tufan Constatin, Vera Ștefan, “Asigurările sociale de sănătate” , editura All, 2001
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor
Universitatea “Al. I. Cuza” Iasi
Administrație publică
Lucrare de diplomă
Conducător științific,
Prof.dr. Gheorghe Filip
Student,
Crețu Ana
-Iași 2003-
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cheltuieli Pentru Actiuni Social Culturale (ID: 133714)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.