Chelaru Iosif -Ciprian [622185]

1 Universitatea ”Al.I. Cuza” Iasi
Facultatea de Educație Fizică și sport

Lucrare de licență

Îndrumător: prof. Radu Geaman

Absolvent: [anonimizat]: IASI 20 10

REEDUCAREA GENUNCHIULUI
POSTMENISC ECTOMIE CHIRURGICALĂ
NEARTROSCOPICĂ

CUPRINS

Capitolul I. Argumentarea teoretică
I.1. Actualitatea și importanța studiului ………………………….. …………………….. 3
I.2. Evoluția (istoricul) aspectului ce urmează a fi studiat …………………………. 4
I.3. Precizarea noțiunilor întâlnite în tit lul lucrării ………………………….. ………… 6
I.4. Elementele de biomecanica ale genunchiului ………………………….. ……….. 15
I.5. Particularități specifice domeniului ce va fi influențat …………………………. 20

Capitolul II. Ipoteză, scop, sarcini
II.l. Ipoteza cercetării ………………………….. ………………………….. ………………….. 28
II.2. Motivarea alegerii temei ………………………….. ………………………….. ………. 28
II.3. Scopul și sarcinile (obiectivele) studiului ………………………….. …………….. 28
II.4. Metode de cercetare utilizate în studiu ………………………….. ……………….. 29
II.5. Teste și măsurători efectuate ………………………….. ………………………….. .. 32

Capitolul III. Organizarea cercetării
III.l. Subiecți, locul, desfășurării, materiale necesare, etapele studiului ………. 40
III.2. Etapele de desf ășurare ale studiului ………………………….. ………………….. 41
III.3. Prezentarea fișelor pacienților și măsurătorile efectuate …………………… 44

Capitolul IV. Rezulatele cercetării
IV.l .Prezentarea rezultatelor teoretice finale propuse (modele, programe, strategii,
etc) ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 53
IV.2.Analiza rezultatelor iniția le și finale ………………………….. ……………………. 73
IV.3.Analiza comparativă a rezultatelor(inițial – final) ………………………….. .. …..76
IV.4.. Interpretarea statistică a rezultatelor cercetării ………………………….. …… .77
Concluzii (teoretice, practice) ………………………….. ………………………….. ………. .81
Recomandări ………………………….. ………………………….. ………………………….. …83
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. ..84

CAPITOLUL I
ARGUMENTAREA TEORETICĂ
Kinetoterapia se definește ca terapie prin mișcare efectuată prin programe de
recuperare medicală care urmăresc refacerea unor funcții diminuate sau creșterea
nivelului funcțional în diverse suferințe. Kinetoterapia este o formă terapeutică
individualizată care, plecând de la programe de exerciții fizice statice și dinamice, se
poate folosi în programele terapeutice profilactice (de prevenire), curative și de
recuperare. Astfel, kinetoterapia își găsește aria de utilizare în cele trei secțiuni de
asistență medicală, putându -se descrie:
> kinetoterapia profilactică ce cuprinde totalitatea metodelor și mijloacelor de
realizare a tratamentului prin care se urmărește: menținerea unui nivel funcțional
satisfăcător, creșterea nivelului funcțional (profilaxie primară sau gimnastică de
întreținere, plimbări, jogging, gimnastică aerobică, pentru menținerea stării de
sănătate), aplicarea unor programe de prevenire a agravării sau de apariție a
complicațiilor în unele boli cronice (profilaxie secundară);
> kinetoterapia de tip curativ care se asociază cu sectorul de tip profilactic și
de recuperare;
> kinetoterapia de recuperare reprezintă secțiunea cea mai importantă în
programul de recuperare medicală și urmărește prin intermediul unor programe de
exerciții fizice: refacerea funcțiilor diminuate, creșterea nivelului funcțional, realizarea
unor mecanisme compensatorii în situații de readaptare funcțională (în cazul în care,
de exemplu, un anumit mușchi este afectat ireversibil, se încearcă tonifierea altor
mușchi care îi preia u parțial funcțiile, în scopul realizării mișcării în limite
acceptabile).
Obiectivele generale urmărite în tratamentul prin kinetoterapie sunt:
> refacerea forței musculare și creșterea rezistenței musculare;
> creșterea și adaptarea capacității de efort;
> ameliorarea funcției de coordonare, control și echilibru a corpului;
> formarea capacității de relaxare;
> corectarea posturii și aliniamentului corpului;
> creșterea mobilității articulare;
> reeducarea sensibilității.
Există o gamă largă de afecțiuni pentru care re cuperarea medicală prin kinetoterapie
este specifică și absolut necesară. Astfel, kinetoterapia ajută la tratarea
următoarelor: afecțiunile aparatului locomotor (ortopedice traumatice și
posttraumatice), afecțiunile reumatice
(spondilită, poliartrită reum atoidă, artrită, reumatisme degenerative, reumatismul
țesutului moale), afecțiunile neurologice (accidente vasculare cerebrale,
traumatismele coloanei vertebrale, boli degenerative și inflamatorii ale sistemului

nervos, sindroame neurologice), afecțiunile aparatului cardio -vascular, afecțiunile
aparatului respirator, afecțiunile neuropsihice, afecțiunile metabolice (obezitatea),
maladiile congenitale (distrofia neuro -musculară, luxația congenitală de șold,
tetraplegia), etc.
Rolul și conduita kinetoterapeut ului
Terapia prin mișcare deservește pe deplin medicina fizică fiind considerată
mijloc de bază al ei. Această terapie are la bază știința denumită kineziologie (kinezi
– mișcare, logos -știință), ramură a științelor biologice ce se ocupă cu studiul
mișcăr ilor locomotorii. Kineziologia sau kinetologia studiază mecanismele
neuromusculare și articulare care asigură omului activitățile motrice normale,
preocupându -se totodată de înregistrarea, analizarea și coordonarea mecanismelor
neuromusculare.
Slujitorul a cestei terapii este kinetoterapeutul, cadru specializat care a studiat
mișcarea – mijloc de bază al kinetoterapiei, sub aspectul bazelor teoretice ale ei, prin
apropierea legilor fizicii, neurofiziologiei, mecanicii musculoarticulare (biomecanice),
fiziopa tologice, având un fundament puternic de noțiuni de anatomie funcțională.
Pe baza acestor studii directe asupra mișcării, legilor ei, precum și a altor
noțiuni de această terapie, terapeutul va concepe și aplica metodologia profilactică,
terapeutică și rec uperatorie, necesară realizării scopului ce și -1 propune medicina
fizică de redare cât mai rapidă a omului suferind unei activități practice, familiale,
sociale sau scopului profilactic de menținere și întărire a sănătății.
Activitatea de kinetoterapie pre supune în afară de o bună pregătire teoretică și
practică, trăsături morale, obligații și o bună colaborare cu ceilalți specialiști.
Terapeutului îi revine responsabilitatea în aplicarea terapiei, succesul aplicării ei
rezultând din colaborarea armonioasă dintre medicul curant și el; primului revenindu –
i sarcina de a stabili diagnosticul clinic al bolnavului, iar celui de -al doilea de a stabili
metodologia și aplicarea corectă a mijloacelor specifice de tratament prin mișcare în
funcție de diagnostic și sta rea prezentă a bolnavului. Această relație trebuie să fie
permanentă pe bază de informare reciprocă în vederea cunoașterii bolnavului,
individualizării programului și o urmărire atentă a evoluției acestuia în vederea
optimizării actului de recuperare, tera peutul va stabili relații de colaborare cu medicii
specialiști și alți tehnicieni din celelalte secții, întrucât recuperarea înseamnă muncă
„în echipă ”. Această activitate cere rezistență fizică și nervoasă, întrucât este o
activitate continuă și intensă, cu solicitare fizică și nervoasă, întrucât bolnavul este
un mic univers, iar mulți dintre ei adevărate drame.
I.1. Actualitatea si importanța studiului
Patologia traumatică la sportivi, pune deseori probleme dificile atât ca
diagnostic, cât și de tratament de urgență în multe situații, iar în continuare, de
tratament și recuperare.
în comparație cu traumatismele similare la nesportivi, medicii chemați să
trateze sportivii traumatizați sunt determinați să țină seama de unele circumstanțe
specifice: să rezolv e cazul într -un interval de timp cât mai scurt posibil, sub
presiunea pacientului sportiv traumatizat, care de obicei are o puternică motivație

pentru vindecare rapidă, cu recuperare completă, la care se adaugă și presiunile
antrenorilor și conducătorilor cluburilor sportive; să acționeze în așa fel încât formele
terapiei de cruțare strict necesare în orice traumatism (repaos la pat, interzicerea
sprijinului, imobilizarea unor segmente, etc), să aibă consecințe negative cât mai
reduse. Kinetoterapia trebuie să anihileze efectele secundare dezastruoase ale
inactivității kinetice asupra: forței și rezistenței musculaturii, mobilității articulare,
capacității de efort, ș.a.m.d., pentru ca în final sportivul să -și poată relua
antrenamentele cât mai curând după v indecarea leziunilor produse de traumatism.
Domeniul traumatologiei sportive reprezintă pentru medicul specialist în
recuperare medicală și medicină fizică una din oportunitățile cele mai fericite pentru
aplicarea achizițiilor moderne de anatomie funcționa lă și biomecanica, de fiziologie
musculo -articulară și de neurofiziologie în scopul refacerii funcțiilor diminuate după
traumatism și ameliorării capacității de efort general și specific al sportivilor
respectivi.
Colaborarea dintre medicul sportiv, medicu l chirurg, ortoped și kinetoterapeut
este indisponibilă în activitatea sportivă modernă. Majoritatea leziunilor traumatice
sportive sunt nechirurgicale și prin natura lor necesită recuperarea, iar cele ce se
tratează chirurgical de asemenea necesită recupe rare postoperatorie.
Trebuie înțeles că orice progres tehnologic chirurgical, ortopedic sau
metodologic recuperator este în beneficiul sportivului, în ceea ce privește aspectele
de morbiditate în traumatologia sportivă s -a constatat că 23% sunt afecțiuni
microtraumatice. Dintre cele traumatice, cele mai frecvente sunt contuziile (36,2%),
entorsele (15,8%), leziunile și rupturile musculare (8,5%), fracturile (1,9%), iar
leziunea menisc(l,7%). Ramurile sportive în care se întâlnesc cel mai frecvent
traumatism e sunt: fotbal (14,2%), rugby (10,6%), baschet (4,8%), hochei (4,4%) și
volei (3,7%).
Privitor la frecvența articulațiilor afectate în traumatologia sportivă, o statistică
a Universității Columbia din U.S.A. indică cele mai frecvente traumatisme la
membrel e inferioare: genunchi (42%), picior (18%), coapsă și gambă (27%).
Procesele fiziopatologice de bază în traumatologia sportivă sunt aceleași ca în
orice traumatism, în general particulare fiind tipurile lezionale și deci modificările de
substrat fiziopatol ogic determinate de frecvența crescută în diferite ramuri de sport,
în funcție de gradul sporit de solicitare. Fotbalul, rugby -ul, hocheiul sunt mult mai
traumatizante prin faptul că jucătorii vin permanent în contact fizic. Ciclurile
săptămânale de antren ament supun la un stres deosebit prin solicitări îndelungate,
articulațiile, afectând componenta capsulo -ligamentară și musculotendinoasă.
Atât în cazul traumatismelor directe cât și celor indirecte (prin solicitare
îndelungată), substratul lezional determ ină modificări fiziopatologice în anumite
limite, care pot fi sistematizate astfel:
> inflamație;
> durere;
> reducerea mobilității articulare și a flexibilității țesuturilor periarticulare;
> scăderea rezistenței (anduranței) mușchilor afectați de traumatism și d e
imobilizare consecutivă;

> diminuarea funcțiilor de coordonare neuromusculară, îndeosebi a unor
stereotipuri motorii de finețe, legate de activitatea sportivă de performanță, datorită
întreruperii activității competitive și a antrenamentelor;
> scăderea capa cității de efort, respectiv a capacității funcționale cardio –
respiratorie.
Toate aceste verigi fiziopatologice trebuiesc depistate la timp și evaluate cât mai
exact (cantitativ prin bilanț articular, testing muscular, examene funcționale cardio –
respiratori i specifice), rezultatele obținute constituindu -se în obiective ale recuperării
medicale a sportivului respectiv.
I.2. Evoluția (istoricul) aspectului ce urmează a fi studiat
Un istoric al terapiei prin mișcare nu -și are rostul decât pentru a sublinia două
aspecte deosebit de importante.
Pe de o parte, vechimea impresionantă a acestei terapii, vechime care se
pierde undeva în trecutul îndepărtat al omului, căci, chiar dacă informațiile scrise
asupra terapiei prin mișcare nu au „decât ” aproape cinci mii de a ni, este neîndoielnic
că ființa umană sesizase cu mult timp înainte beneficiile pe care i le aduceau
exercițiile de mișcare pentru refacerea stării de sănătate. Sub un anumit aspect, se
poate considera că o terapie prin mișcare, realizată conștient, s -a născut odată cu
homo -sapiens. Perenitatea kinetoterapiei de -a lungul mileniilor este prin ea însăși
pledoaria cea mai convingătoare pentru valoarea reală a acestei terapii, atât de
particulară prin principii, tehnici și metode de realizare.
începutul secolul ui al XVIII -lea este dominat de concepțiile promovate de
scrierile lui Hoffmann, Stahl și Boerhaave, care văd în mișcare însăși expresia vieții,
în special Hoffmann – care se pare că a fost un medic de geniu – intuiește perfect
multiplele valențe ale kineto terapiei. Publică în 1708, „Disertații fizico -medicale ”, in
care un capitol poartă titlul de „Mișcarea, considerată ca cea mai bună medicină
pentru corp ” și cuprinde o suită de idei extraordinare pentru acea perioadă. Iată
câteva dintre ele:
– nimic nu favor izează circulația atât de bine ca mișcarea: contracția mușchilor
contractă vasele, în special venele, accelerând -o;
– în stațiunile balneare, mișcarea pe care o face pacientul parcurgând distanța
până la izvoarele de ape minerale are o valoare mai mare pentr u sănătate decât
însăși apa băută;
– colica biliară este tratată cel mai bine prin exercițiu și mai ales prin călărit,
mersul cu căruța, etc;
– exercițiile potențează efectul unor medicamente până într -atât încât, în
absența lor, medicația devine ineficientă;
– exercițiul fizic și mișcarea previn guta;
– mișcările ocupaționale (de muncă) fac parte din exercițiile terapeutice, prelungind
viața.
Deși Hoffmann nu a contribuit prea mult la tehnologia kinetologiei, totuși rolul lui în
acceptarea și aprecierea kinetotera piei în Europa a fost enorm.

Avântul luat de kinetoterapie în secolul al XlX -lea, ca metodă terapeutică de
bază într -o serie de boli deosebit de severe, dar și ca metodă de profilaxie, se
continuă și în prima parte a secolului al XX -lea, când Knopf (1908) abordează în
mod științific un alt mare capitol -gimnastica respiratorie – arătând rolul respirției
profunde și lente în ameliorarea schimburilor gazoase.
Secolul al XX -lea debutează în kinetologie și cu apariția binecunoscutelor
exerciții ale lui Rudolph Klapp pentru reeducarea scoliozelor – exerciții ce se practică
și azi în aproape toate sălile de gimnastică medicală.
Tot în prima parte a acestui secol poliomielita începe să facă tot mai multe
victime, epidemiile se succedă frecvent, ceea ce obligă pe me dici și kinetoterapeuți
să se îndrepte și spre acești sechelari. Se concep noi tehnici pentru reeducarea
funcțională în special a mersului sechelarilor paraplegici. Din această perioadă
istoria kinetoterapiei a reținut numele Wilhelminei Wright, din S.U.A. , care printre
altele, a perfecționat tehnica utilizării membrelor superioare în timpul mersului cu
cârje al paraplegiciior, element considerat ca o mare achiziție în dezvoltarea
exercițiului terapeutic.
Secolul al XX -lea acumulează treptat sisteme de kine toterapie pentru diferite
segmente ale corpului sau boli, sisteme analizate, justificate teoretic și expuse
practic în cele mai mici amănunte.
Probabil că cel mai însemnat progres pe care acest secol 1 -a marcat în
kinetologie sunt tehnicile de facilitare n euromusculară, de care rămân legate pentru
totdeauna nume ca acelea ale lui Kabat, Knott, Voss, Bobath, Rood, etc. Aceste
tehnici nu numai că au pătruns în intimitatea neurofiziologiei mișcării, dar din punct
de vedere practic au pus bazele unei kinetotera pii complet noi, cu largi perspective
de dezvoltare. Această dezvoltare se percepe chiar sub ochii noștri prin apariția
metodelor de bio -feed-back (A. Marinacci), a metodei „condiționării operaționale ”
(Fordyce și Skinner), a tehnicilor bazate pe component a motivațională a sistemului
motor (Kuypers) sau pe efectul tranchilizant al exercițiului fizic (De Vries și
colaboratorii), etc.
Iată deci că istoricul kinetoterapiei se scrie mereu de milenii și se va scrie cu
siguranță și în viitor, căci „mișcarea este viață ”.
I.3. Precizarea noțiunilor întâlnite în titlul lucrării
Genunchiul, cea mai mare articulație a corpului, prin poziția sa anatomică prin
rolul său în biomecanica statică și dinamică a membrului inferior, ca și prin slaba
acoperire cu țesuturi moi, d evine deosebit de predispus la traumatismele directe și
indirecte îndeosebi la sportivii de performanță.
Articulația genunchiului (fig 1) este considerată de majoritatea autorilor ca fiind
o condilartroză sau troheleartroză după alți autori. Suprafețele ar ticulare sunt
reprezentate de epifiza distală a femurului, de epifiza proximală a tibiei și de fața
posterioară a celui mai mare os sesamoid al organismului, patela sau rotula. Prin
poziția sa de articulație intermediară a membrului inferior, genunchiul ar e un dublu
rol: de a asigura statica printr -o mare stabilitate în momentul de sprijin și de a
asigura elevația piciorului pentru orientarea acestuia în funcție de denivelările
terenului în momentul de balans.

Sechelele traumatismelor genunchiului vor afecta deci, fie stabilitatea, fie mobilitatea
acestei articulații, prima eventualitate fiind mult mai gravă.
Mișcarea genunchiului nu este doar de flexie/extensie, automat asociindu -se
și o mișcare de rotație: din momentul începerii flexiei se asociază o rotație internă,
care ajunge la cea. 15° la o flexie de 90°; în extensie se derotează, iar pe ultimele
grade de extensie se produce și o rotație externă.
Există o stabilitate activă și una pasivă a genunchiului, asigurate diferit:
1. Stabilitatea pasivă este realizată de:
a) forma suprafețelor articulare, cu corectările aduse de cartilaj și meniscuri;
b) formațiunile capsuloligamentale:
• Intern: ligamentul colateral intern (tibial), ligamentul capsular intern;
• Extern: fascia lata – bande leta iliotibială – ligamentul colateral extern
(peronie), tendonul popliteului;
• Posterior: ligamentul posterior (Winslow)
• Anterior: tendonul rotulian și fascia genunchiului
• Central: ligamentele încrucișate
Aceste formațiuni definitivează și axele de
mișcare.
Mișcarea genunchiului (flexie -extensie) modifică axele de stabilitate, făcând să intre
în joc aparatul capsuloligamentar. în mișcarea de flexie axele se dereglează și apare
varus -ul, care este blocat de rotația internă. La apariția valgus -ului se prod uce rotația
externă -deci, varus -ul și rotația internă se controlează reciproc, întocmai ca valgus –
ul și rotația externă; invers, rotația internă facilitează valgus -ul, iar rotația externă,
varus -ul.
Dacă în extensia genunchiului controlul stabilității uni podale este bine
asigurată prin elementele de structură, plus contracția musculară, nu același lucru se
întâmplă în flexie.
Realizarea schematică a acestui control la diverse grade de flexie:
> La 0° flexie, capacitatea rotatorie (de 10°) este stăpânită de ligamentele
încrucișate (pentru rotația internă) și de cele colaterale (pentru rotația externă).
Fig.l Articulația genunchiului

> La 30° flexie, capacitatea rotatorie (de 15°) este stăpânită de cvadriceps și
gemeni, plus aparatul ligamentar.
> La 60° flexie, capacitatea rotatorie este maxi mă (de 30°), deci și instabilitatea este
maximă, căci aparatul capsuloligamentar este aproape complet scos din uz; controlul
activ rămâne singur (croitorul, ischiogambierii, mușchii „labei de gâscă ”).
> La 90° flexie, capacitatea rotatorie (de 20°) este co ntrolată de cvadriceps.
2. Stabilitatea activă este realizată de mușchi. La șold au fost deja discutați o
serie de mușchi care acționează și asupra genunchiului, fi ind mușchii poliarticulari.
S-a discutat astfel despre dreptul anterior, croitor, dreptul in tern.
Vaștii sunt extensori puternici ai genunchiului, împreună cu dreptul anterior
(rectus femoris). Toate cele patru capete ale cvadricepsului acționează în extensia
gambei, cu sau fără încărcare în lanț kinetic deschis sau în lanț kinetic închis (cu
piciorul pe sol).
Ar exista oarecare preponderență a vastului medial pe ultimele grade de
extensie când gamba e încărcată. Mai important este însă rolul acestuia de
prevenire a dislocării laterale a rotulei la finalul extensiei. Ideea că deficitul de
extensie pe ultimele 15°, datorat vastului medial, ar determina genunchi instabil, este
nefondată. Pierderea ultimelor 15° de extensie este rezultatul slăbirii întregului
cvadriceps, căci pentru aceste 15° este necesară o creștere cu 60% a forței
cvadricepsului, c omparativ cu forța dezvoltată în extensie până la acel nivel.
Unele studii au arătat că însuși vastus intermedius (cruralul) are aceeași
comportare ca și ceilalți mușchi din cvadriceps. O serie de ce rcetări mai vechi, de
prin anii ‚ 50, raportaseră unele di ferențe, contradictorii însă unele față de altele.
Besmajian arată că, de fapt, la bază stă variația individuală. Comportamentul
celor patru mușchi variază în anumite limite, uneori chiar semnificative, de la un
subiect la altul. Chiar facilitarea contracț iei cvadricepsului prin flexia (uneori extensia)
degetelor și piciorului este extrem de variabilă de la un individ la altul. Nici rotația
șoldului și nici flexia lui nu au adus constante și reproductibile influențe asupra forței
de contracție a cvadricepsu lui. în schimb, s -a demonstrat la toți subiecții că extensia
contra unei rezistențe dă o activitate mai intensă decât contracția statică. Cea mai
mare activitate se înregistrează când mișcarea de extensie parcurge ultima jumătate
a amplitudinii ei (de la 9 0°). Contracția statică dă maximum de ce poate da doar
când extensia este completă. S -a dovedit de asemenea că este mai eficientă
contracția concentrică decât cea excentrică (deci pe scurtarea, și nu pe alungirea
mușchiului). în sfârșit, hiperextensia ( „împinge în jos genunchiul! ”) nu aduce o
creștere deosebită a activității.
Popliteul este un rotator medial al tibiei, rămânând continuu în activitate în
poziții de genuflexiune, ajutând ligamentul încrucișat posterior să prevină dislocarea
înainte a genunchi ului.
Am văzut că ischiogambierii (hamstrings) – bicepsul femural,
semimembranosul și semitendinosul – au acțiune și asupra șoldului și asupra
genunchiului. Primul lor rol este de extensori simpli ai CF (fesierul mare este un
extensor doar în mișcarea cont ra rezistenței), ca și de flexori și rotatori ai tibiei.

Bicepsul femural este un rotator extern singur al CF în extensie și adducției și
doar în mai puțin de jumătate din cazuri execută și rotația externă (laterală) a
genunchiului. în poziție de repaus – stând sau în unipodal – bicepsul femural nu este
în activitate (de altfel ca întreg hamstrings -ul).
Semimembranosul și semitendinosul sunt extensori și adductori ai șoldului
abdus când mișcarea se face cu rezistență; pentru genunchi, sunt flexori și rotat ori
interni.
In mers, ischiogambierii intră în activitate în diferite faze ale acestuia. Astfel,
deși acționează sincron, semitendinosul, ca și capătul lung al bicepsului femural, are
o activitate trifazică în mers, în timp ce semimenbranosul ca și capătul scurt al
bicepsului au activitate bifazică.
De reținut că ischiogambierii care acționează asupra ambelor articulații nu pot
determina o acțiune singulară. Sub contracția integrală a lor se va mișca acea
articulație care nu este imobilizată (prin comandă s au de către alți factori).
Stabilitatea activă a genunchiului în mers se realizează prin „zăvorârea ” sau
„înlăcătarea ” pe ultimele grade de extensie a lui, care înseamnă și rotație externă a
tibiei (cu 2° – 5°), permițând condilului medial să se blocheze pr in întinderea
ligamentului colateral lateral și a ligamentului încrucișat antero -extern. In „zăvorârea ”
genunchiului această rotație externă are un rol decisiv, mecanismul fiind denumit
„screw -home ” (înșurubarea lăcașului). Extensia și rotația externă sunt rezultatul
contracției cvadricepsului și ischiogambierilor, căci aceștia din urmă trag înapoi
genunchiul, determinând și rotația externă. în această „zăvorâre ”, când piciorul este
pe sol, un rol îl joacă și tricepsul sural, care, luând punct fix pe calcan eu, trage
îndărăt condilii femurali (gemenii) și tibia (solearul).
Componența articulară
în regiunea genunchiului se găsesc trei articulații: femurotibială (articulația
propriu -zisă a genunchiului), femurorotuliană și tibioperonieră superioară.
Articulația femurotibială este cea mai voluminoasă articulație a corpului, deci
și cea mai puternică.
a) Suprafața articulară a extremității inferioare a femurului este alcătuită din cei
doi
condili, separați de scobitura intercondiliană și de o trohiee.
La partea ei antrioară, suprafața articulară se continuă cu fața corespunzătoare
a trohieei, în acest loc remarcându -se linia condilotrohleană, care reprezintă
impresiunea formată asupra suprafețelor articulare de marginea superioară a
meniscului. Cele două suprafețe (condiliană și trohleană) sunt acoperite de un strat
de cartilaj hialin.
b) Extremitatea superioară a tibiei prezintă ca fețe articulare două cavități
glenoide,
separate între ele de doi tuberculul ai masivulus osos aparținând spinei tibiale.
înapoia și în aintea spinei, între cavitățile glenoide se găsesc două suprafețe rugoase
de formă triunghiulară: suprafața prespinală, mai mare și suprafața retrospinală, mai
mică.

Pe spina tibială se insera capetele distale ale ligamentelor încrucișate.
Cavitățile gleno ide sunt acoperite de un strat de cartilaj hialin.
c) Fața posterioară a rotulei este divizată în două fațete laterale de o creastă
teșită și este acoperită de un strat de catilaj hialin de 3 -4 mm grosime. Cele două
suprafețe laterale sunt în mod normal egale și raportul lor constituie ceea ce se
numește indicele patelar Battstrom. De Palma a descris și două creste orizontale
fine, care împart cartilajul articular în trei suprafețe, corespunzând diverselor zone de
contact ale osului cu trohleea în timpul flexi ei.
d) Deoarece între suprafețele osoase articulare ale femurului și tibiei nu există
o congruență perfectă, s -a dezvoltat între ele, pe fiecare cavitate glenoidă câte un
menise. Meniscul extern are o formă circulară, iar cel intern forma unui C. Pe
secțiune verticală meniscul apare prismatic triunghiular și prezintă o bază prin care
se insera pe fața interioară a capsulei articulare, o față superioară în contact cu
condilul femural, o față inferioară care se află pe cavitatea glenoidă tibială și o
margine int ernă liberă și subțire, care privește spre centrul cavității glenoide. El se
prezintă deci asemănător unei pene, așezată în unghiul diedru al sinusului
condiloglenoid.

Fig.2 Meniscul
e) Segmentele osoase care intră în constituția artic ulației sunt menținute între ele de
o capsulă articulară, întărită de șase ligamente: anterior (ligamentul rotulian),
ANTERIOR
POSTERIOR

13 posterior (ligamentul Wislow), lateral intern, lateral extern și două ligamente
încrucișate.

Fig.3 Articulația rotuliană
Pentru a înțe lege cât mai bine biomecanica articulației genunchiului, este util să se
descrie și o articulație femurorotuliană, care este o trohleartroză. La alcătuirea ei
participă ca suprafețe articulare din partea extremității inferioare a femurului trohleea,
iar di n partea rotulei, fața ei posterioară, articulară.
Aparatul capsuloligamentar al articulației se confundă cu cel al feței anterioare
a articulației femurotibiale.
Articulația tibioperonieră superioară este o artrodie formată din suprafețele
articulare date de fața posterioară a tuberozității externe a extremității superioare a
tibiei și fața internă a capului peroneului. Cele două fețe articulare sunt menținute în
contact de o capsulă fibroasă, întărită de două ligamente: ligamentul anterior și
ligamentul p osterior.
Componenta musculară Mușchii care efectuează mișcările genunchiului sunt:
mușchii coapsei și mușchii gambei. Mușchii coapsei pot fi împărțiți în mușchi situați
în regiunea anterioară și mușchii situați în regiunea posterioară.
Mușchii regiunii an terioare a coapsei
a) Mușchiul tensor al fasciei lata
Inserția superioară: pe spina iliacă antero -superioară. Corpul său muscular se
continuă cu o largă și puternică aponevroză care se fuzionează cu aponevroza
femurală sub numele de bandeleta lui Messiat s au tractusul ilio -tibial.
Inserția inferioară: tuberozitatea externă a tibiei, marginea externă a rotulei și
septul intermuscular extern.
Inervația: nervul fesier superior.

14 Acțiune: extensor al gambei pe coapsă.

c) Mușchiul croitor este un mușchi superficia l al coapsei și cel mai lung din organism.
Inserția superioară: spina iliacă antero -superioară. De aici se îndreaptă oblic în
jos și înăuntru către fața internă a tibiei unde realizează împreună cu semitendinosul
și dreptul intern un ansamblu aponevrotic n umit laba de gâscă.
Inserția inferioară: partea superioară a feței interne a tibiei.
Inervația: nervul musculo -cutanat extern din nervul crural.
Acțiune: flexor al gambei pe coapsă, flexor al coapsei pe bazin, abductor și
rotator extern al coapsei.
c) Mușc hiul drept intern
Inserția superioară: pe fața anterioară a pubisului.
Inserția inferioară: porțiunea superioară a feței interne a tibiei realizând
împreună cu semitendinosul și croitoul laba de gâscă.
Inervația: nervul obturator din plexul lombar.
Acțiune : flexor și adductor al gambei pe
coapsă.
d) Cvadricepsul crural este constituit din 4 fascicule musc ulare: dreptul anterior,
vastul extern, vastul intern și cruralul.
Inserțiile superioare:
> dreptul anterior se insera pe spina iliacă antero -inferioară prin tendonul direct și pe
sprânceana cotiloidă prin tendonul reflectat;
> vastul extern se insera pe buza externă a liniei aspre și marginea inferioară a
marelui trohanter;
> vastul intern se insera pe ramura de trifurcație internă a liniei aspre și buza sa
internă;
> cruralul se insera pe buza externă a liniei aspre și pe 1/3 -a superioară a feței
anterioare a femurului.
Inserțiile inferioare: inserția terminală se face prin tendon comun pe baza și
marginile laterale ale rotulei care este legată prin tendonul rotuli an de tuberozitatea
anterioară a tibiei. Câteva fascicule musculare ale mușchiului cvadriceps sunt
cunoscute sub numele de mușchiul tensor al sinovialei genunchiului (subcrural) care
se termină pe fundul de sac superior a sinovialei genunchiului.
Inervația : nervul cvadriceps din crural.
Acțiune: extensor al gambei pe coapsă și flexor accesor al coapsei pe bazin prin
mușchiul drept anterior.
e) Mușchii adductori sunt în număr de 3: marele, mijlociul și micul adductor.
Inserții superioare: ramura ischio -pubia nă și tuberozitatea
ischiatică. Inserții inferioare: interstițiul liniei aspre femurale.

15 Inervație: nervul obturator și nervul musculo -cutanat intern pentru mușchiul
mijlociu adductor și sciaticul mare pentru marele adductor.
Acțiune: adductori și rotator i externi ai coapsei.
f) Mușchiul pectineu:
Inserția superioară: se insera pe creasta pectineală și suprafața pectineală a
osului
coxal.
Inserția inferioară: linia de trifurcație mijlocie a crestei aspre a femurului.
Inervație: nervul musculo -cutanat inter n din crural.
Acțiune: adductor, flexor și rotator extern al coapsei.
Mușchii regiunii posterioare ai coapsei
Acești mușchi sunt reprezentați de mușchii ischio -gambieri: biceps crural,
semitendinos și semimembranos.
a) Bicepsul crural are două porțiuni: lu nga și scurta porțiune a bicepsului.
Inserții superioare: lunga porțiune a bicepsului se insera pe tuberozitatea
ischiatică iar scurta porțiune pe segmentul inferior al interstițiului liniei aspre a
femurului.
Inserții inferioare: ambele porțiuni fuzioneaz ă într -un tendon comun care se
insera pe apofiza stiloidă a osului peroneu.
Inervația: marele nerv sciatic.
Acțiune: flexor și rotator extern al gambei pe coapsă.

b) Mușchiul semitendinos
Inserția superioară: tuberozitatea ischiatică.
Inserția inferioară: partea superioară a feței interne a tibiei formând laba de
gâscă.
Inervație: marele nerv sciatic.
Acțiune: flexor și rotator intern al gambei pe coapsă.

c) Mușchiul semimembranos
Inserția superioară: tuberozitatea ischiatică.
Inserția inferioară: se face printr -un tendon direct pe partea posterioară a
tuberozității interne a tibiei, printr -un tendon orizontal pe șanțul orizontal situat pe fața
internă a tuberozității interne tibiale și printr -un tendon recurent (ligamentul popliteu
oblic) inserat pe capsu la fibroasă a cndilului extern.
Inervație: marele nerv sciatic.
Acțiune: flexor al gambei pe coapsă și rotator intern.

16 Dintre mușchii gambei, cei care intră ca mușchi accesorii în mișcările
genunchiului sunt cei doi gemeni ai tricepsului sural, popliteul ș i plantarul subțire.
a) Mușchii gemeni
Inseția superioară: fețele postero -laterale ale condililor femurali.
Inserția inferioară: fuzionează cu tendonul mușchiului solear constituind
tendonul lui Achile care se insera pe jumătatea inferioară a feței posteri oare a
calcaneului.
Inervație: nervul sciatic popliteu intern.
Acțiune: au rol în mers și alegat, ridicând călcâiul.
b) Mușchiul plantar subțire
Inserția superioară: condilul extern al femurului.
Inserția inferioară: fuzionează cu tendonul lui
Achile. In ervația: nervul sciatic popliteu intern.
Acțiune: auxiliar tricepsului sural.
c) Mușchiul popliteu
Inserția superioară: partea postero -externă a condilului femural
extern.
Inserția inferioară: buza superioară a liniei oblice a tibiei. Inervația:
nervul sc iatic popliteu intern și nervul tibial posterior.
Acțiune: flexia gambei pe coapsă și rotator intern.

1.4. Elemente de biomecanica a genunchiului
Valori goniometrice la nivelul genunchiului.
Biomecanica articulației femurotibiale
Articulația femuroti bială, articulație cu un singur grad de libertate, prezintă
două mișcări principale: flexia și extensia gambei pe coapsă. Acestea sunt însoțite
de alte mișcări secundare – de rotație internă și externă. în plus, articulația mai poate
să efectueze mișcări d e înclinare laterală, foarte reduse ca amplitudine. Goniometria
normală
Mișcarea se execută în plan sagital, în jurul unui ax transveral care trece prin
cele două tuberozități condiliene ale femurului. Clinic, axul biomecanic transversal
este repetat pe fa ța laterală a genunchiului, la 1,5 cm deasupra interliniei articulare,
la unirea celor două treimi anterioare cu treimea posterioară a condilului femural
extern.
Pacientul este culcat pe masă în decubit ventral, cu piciorul atârnând în afara
planului mesei (pentru a se obține extensia totală a genunchiului). Goniometrul se
așează în plan sagital, cu baza pe planul mesei și în lungul axei coapsă – gambă, cu

17 acul indicatorului în dreptul axei biomecanice transversale și cu indicatorul culcat în
dreptul axului lung al gambei. Amplitudinea medie normală a mișcării active de flexie
– extensie este de 135°, iar a celei pasive de 150°, deci diferența dintre mobilitatea
pasivă și cea activă este de 15°.
Mișcările de flexie – extensie
Când membrul inferior acționeaz ă ca un lanț cinematic deschis, articulația
femurotibială funcționează pe principiul unei pârghii de gradul III. Mișcarea se
realizează fie prin deplasarea femurului pe tibia fixată (ca în contactul fără sprijin al
piciorului pe sol), fie prin deplasarea t ibiei pe femurul fixat (ca în poziția șezând), fie
prin deplasarea simultană a celor două oase (ca în mers, când gamba este
pendulată).
Când membrul inferior acționează în jurul unui ax fix, deoarece condilii
femurali nu au o formă sferică, ci un contur de volută, ei se deplasează față de
platoul tibial în jurul mai multor puncte axiale. Axul transversal se deplasează în
flexie, în sus și înapoi, iar în extensie în sens invers.
Rotația în afară este făcută de biceps, iar rotația înăuntru de semimembranos,
popliteu, semitendinos, drept intern și croitor. Dacă se face calculul comparativ al
forței de acțiune a rotatorilor, se constată că rotatorii interni sunt mai puternici decât
cei externi, ceea ce se poate explica prin faptul că flexia combinată cu o rotați e
înăuntru reprezintă mișcarea obișnuită a genunchiului, în timp ce rotația în afară este
o mișcare excepțională.
în rotația internă, ligamentele laterale se întind, iar ligamentele încrucișate se
relaxează, în timp ce în rotația internă se întind ligament ele încrucișate și se destind
ligamentele laterale.
Mișcările de înclinare laterală
Sunt limitate de ligamentele laterale. Cum înclinarea trebuie limitată în special
în mers, ligamentele laterale sunt puse sub tensiune maximă odată cu extensia
genunchiului . In flexia completă ligamentul lateral extern se relaxează, dar cel intern
se menține ușor destins, în semiflexie însă, se obține o relaxare maximă a
ligamentelor.
Deplasarea înainte si înapoi a platoului tibial pe condilii femurali, când genunchiul
este extins, este limitată de ligamentele încrucișate. Ligamentul încrucișat anterior
limitează deplasarea înainte, iar cel posterior, deplasarea înapoi. Ligamentul
încrucișat posterior se întinde în extensie, se relaxează în flexia ușoară și se întinde
din nou în hiperextensie în timp ce ligamentul încrucișat posterior se întinde în flexie
completă, se relaxează în semiflexie și se întinde din nou ușor în extensie. în
semiflexie, ambele ligamente încrucișate fiind mai destinse se poate obține o ușoară
mișcare d e alunecare în sens anteroposterior a platoului tibial pe condilii femurali.
în activitatea sportivă, aparatul ligamentar care limitează mișcările genunchiului este
deosebit de solicitat. Forțarea genunchiului în valg sau în var, însoțită sau nu de

18 răsucir ea gambei pe coapsă, duce la leziuni de diferite intensități ale ligamentelor
laterale.
Mișcarea de flexie este cea prin care fața posterioară a gambei se apropie de fața
posterioară a coapsei. Mișcarea nu se execută în jurul unui singur ax, ci în jurul ma i
multor axe. începutul fiecărei mișcări de flexie se face mai mult prin rostogolire, iar
sfârșitul mai mult prin rotație pe loc, în jurul unui ax fix.
Dacă în poziția de extensie se fixează două repere osoase simetrice, unul în
femur și altul în tibie, în momentul în care începe să se efectueze flexia, aceste
repere nu își mai păstrează simetria. Distanța parcursă de punctul tibial este mai
scurtă decât cea parcursă de punctul femural, care s -a învârtit dinainte -înapoi, dar a
și alunecat dinapoi -înainte (W eber). Deplasarea segmentelor este diferită în raport
de modul de acțiune a membrului inferior. Dacă membrul inferior acționează ca un
lanț cinematic deschis, femurul este luat drept segment fix și tibia alunecă pe el, în
final observându -se o retropoziție femurală. Dacă membrul inferior acționează ca un
lanț cinematic închis, gamba fixată pe sol este luată drept segment fix și femurul
alunecă pe platoul tibial, în final observându -se o retropoziție tibială.
Când genunchiul ajunge la o flexie de 70° se asoc iază o mișcare de rotație
internă, care poate să ajungă până la 20° amplitudine.
Mușchii motori ai mișcării de flexie în cadrul lanțului cinematic deschis sunt, în primul
rând, bicepsul și semimembranosul, iar accesoriu semitendinosul, gemenii,
popliteul, plantarul subțire, dreptul intern și croitorul.
Forța de acțiune a acestor mușchi a fost determinată de Fick. Limitarea
mișcării de flexie este practic realizată de întâlnirea feței posterioare a gambei cu fața
posterioară a coapsei. Tendonul rotulian soli darizează rotula la tibie, dar alungirea
cvadricepsului permite mișcarea de flexie totală.
Mișcarea de extensie este cea prin care fața posterioară a gambei se depărtează
de fața posterioară a coapsei. La început mișcarea se face prin rotarea extremității
femurului, apoi prin rostogolirea lui pe platoul tibial, până când axul lung al gambei
ajunge să continue axul lung al coapsei. Mișcării de extensie i se asociază și o
mișcare de rotație în afară a gambei pe coapsă, datorită contracției bicepsului crural.
Mușchii motori ai extensiei sunt cvadricepsul și tensorul fasciei lata. împreună ei
realizează cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene și tendonul rotulian,
un aparat complex de extensie a genunchiului. Pentru a ajunge la extensia completă ,
genunchiul suferă o mișcare de alunecare și una de rotație (screwhome motion).
Odată extins, genunchiul ajunge într -o poziție de zăvorâre, în care acțiunea
musculară nu mai este necesară (locked position).
Extensorii acționează cu toată forța lor atunci când se face extensia forțată a
genunchiului flectat sau când se execută o mișcare forțată de blocare a genunchiului
în ușoară flexie, situații care se întâlnesc frecvent în activitatea sportivă. Uneori, forța

19 lor de acțiune este atât de mare, încât se rup e aparatul extensor al genunchiului la
un nivel oarecare.
Mișcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior Winslow și de
ligamnetul încrucișat anterior și în mod accesoriu de ligamentul încrucișat posterior,
de mușchii ischiogambieri și de ligame ntele laterale, care se întind în momentul
extensiei.
Mișcările de extensie înăuntru si afară
Mișcările de rotație ale gambei pe coapsă se explică prin înălțimea diferită a
condililor femurali și se asociază mișcărilor de flexie -extensie. Intervin, de sem enea,
ligamentele încrucișate, care rotește gamba în afară, în poziția finală de flexie și
înăuntru, în poziția finală de extensie.
Amplitudinea mișcării de rotație activă este de 15° -20°, iar de rotație pasivă de
35°-40°. Axul în jurul căruia se execută m ișcarea este vertical și trece prin centrul
spinelor tibiale.
Biomecanica meniscurilor. Meniscurile, deși solidare la tibie, se deplasează
în flexie dinainte – înapoi pe platoul tibial și se apropie ușor între ele prin extremitățile
lor posterioare, în fle xia completă, meniscul extern ajunge la 1 cm iar cel intern la 0,8
cm de marginea anterioară a platoului. în extensie, meniscurile se deplasează în
sens invers, adică dinapoi -înainte, ating marginile anterioare ale platoului tibial și se
depărtează ușor u nul de altul, în timpul mișcărilor, afară de aceste alunecări pe
platoul tibial, meniscurile se deplasează și împreună cu platoul față de condilii
femurali, situându -se mereu pe acea parte a platoului care suportă presiunea
condililor. în extensie, condili i alunecă înainte, împingând meniscurile înaintea lor, iar
în flexie, condilii alunecă înapoi, împingând meniscurile înapoia lor.
Rolul meniscurilor în biomecanica articulației genunchiului este complex. După
R. Bouillet și Ph. Van Graver aceste formațiuni fibrocartilaginoase au 5 funcții
biomecanice importante:
1) completează spațiul liber dintre suprafața curbă a femurului și suprafața plană
a tibiei
împiedicând astfel protruzia sinovialei și a capsulei în cavitatea articulară, în cursul
mișcărilor;
2) centr ează sprijinul femurului pe tibie în cursul mișcărilor este mai
rezistentă;
3) participă la lubrifirea suprafețelor articulare, asigurând repartizarea uniformă a
sinoviei pe suprafața cartilajelor;
4) joacă rolul unui amortizor de șoc între extre mitățile osoase, mai ales în
mișcările de hiperextensie și hiperflexie;
5) reduc în mod important frecarea dintre extremitățile osoase.

20 H.Hjorstjo a arătat că fiecare dintre suprafețele cartilaginoase ale unei
articulații, depinde de felul mișcăril or și din acest punct de vedere se pot descrie trei
varietăți de mișcare:
a) rularea este asemănătoare mișcării unei roți care înaintează pe sol. Teoretic, în
acest caz, se poate afirma că nu există frecare, deoarece roata își derulează
suprafața, punct cu pu nct, pe planul care o suportă. Flexia genunchiului de exemplu,
în primele ei grade se face folosind această varietate de mișcare (rolling joint);
b) frecarea simplă este asemănătoare mișcării unei roți care patinează pe sol. De
data aceasta toate punctele per iferice ale roții întră succesiv în contact cu aceleași
puncte ale solului, rezultând deci importante forțe tangențiale, care atrag uzura celor
două suprafețe în contanct (grinding joint);
c) frecarea accentuată este asemănătoare mișcării unei roți anexate un ui alt mobil,
care o trage într -o direcție opusă celei pe care trebuie să o urmeze. Frecarea cu
punctele de contact ale solului este dublă, cele două suprafețe derulându -se în sens
invers, una fată de cealaltă.
Majoritatea rupturilor de menisc se datorează accidentelor din activitatea
sportivă, în special celor care urmează mișcărilor rapide și puternice sau care își
modifică direcția în timpul efectuării lor (fotbal, rugby, handbal, volei). Statistica lui C.
Doboșoiu, CI. Baciu și D. Tomescu arată că la no i în țară frecvența rapturilor de
menisc este următoarea:
• fotbal -56%;
• rugby -10 %;
• handbal -6%;
Biomecanica articulației femurorotuliene
Rotula este menținută pe locul ei de un sistem complicat de frâuri de origine
musculară, ligamentară și tendi noasă.
în sens vertical, este fixată de tendonul rotulian și de tendonul cvadricipital.
Acestea nu se continuă în linie, ci fac între ele un unghi deschis în afară (Q).
închiderea acestui unghi favorizează apariția luxației recidivante a rotuiei. Dintre ce le
două tendoane, numai cel cvadricipital este motor și solicită direct rotula, trăgând -o
în afară, dar în același timp aplicând -o puternic în șanțul trohiean.
în sens transversal, rotula este menținută de cele două aripioare rotuliene:
❖ aripioara internă , care se întinde de la marginea internă a rotuiei la fața
internă a condilului intern, este întărită de inserția vastului intern și de ligamentul
meniscorotulian intern și este deosebit de solicitată;
❖ aripioara externă, care se întinde de la marg inea externă a rotuiei la fața
externă a condilului extern, deși este întărită de vastul extern, fascia lata și
ligamentul meniscorotulian extern, este mai slab dezvoltată.
în afara acestor formațiuni, elemente fibroase se încrucișează peste rotulă,
formân d o veritabilă rețea, care o așează în șanțul trohiean. Ele provin din

21 expansiunile directe și încrucișate ale vaștilor, din expansiunile croitorului, ale fasciei
lata, aponevrozei gambiere și ale dreptului anterior.
Datorită grosimii, rotula are rolul ca în timpul mișcării de extensie să mențină
tendonul la distanță de trohilea femurală. Deplasând tendonul cvadricipital față de
axa de rotație a genunchiului, prezența rotulei mărește brațul de pârghie al
cvadricepsului cu aproximativ 50%.
în timpul diversel or mișcări, aplicarea rotulei pe trohieea femurală se face cu o
intensitate și mai mare, datorită forței mari de contracție a cvadricepsului. Apariția
leziunilor de uzură ale cartilajului articular al feței posterioare a rotulei și a artozei
femuropatelare este urmarea directă a acestor acțiuni.
Când genunchiul este în hiperextensie și cvadricepsul contractat, rotula ocupă
poziția cea mai înaltă, deasupra suprafeței articulare a trohleei și puțin în afara
scobiturii supratrohleare.
La începutul mișcării de flexie, rotula ia contact cu trohilea prin treimea sa
inferioară; când flexia ajunge la 45°, contactul cu trohilea este făcut de treimea medie
a rotulei, iar când flexia depășește 60°, contactul este făcut de treimea superioară a
rotulei.
în concluzie func ția rotulei este numai de a forma o punte solidă între tendonul
cvadricipital și ligamentul rotulian.
15. Particularități specif ice domeniului ce va fi studiat
Patologia genunchiului
Patologia genunchiului care ajunge în sala de kinetoterapie ar putea fi
clasificată astfel:
a) afecțiuni articulare: reumatismele (degenerative, inflamatorii) și
posttraumatice;
b) afecțiuni abarticulare (ligamentare, musculare, tendinoase): reumatismele,
posttraumatice, postoperatorii etc.
c) afecțiuni osoase: posttraumatice și pos toperatorii, distrofice etc.
d) afecțiuni neurologice (genunchiul în cadrul uno r boli neurologice generale
sau locale).
Indiferent de tipul traumatism ului, sechela acestuia se poate manifesta prin
unul sau mai multe dintre următoarele semne: redoare articula ră, limitarea mobilității,
instabilitate, scăderea forței musculare. Aceste semne reprezintă și justificarea
asistenței de recuperare prin kinetoterapie, de refacere al controlului motor al
genunchiului. Mai adăugăm la semnele de mai sus: durerea, tumefier ea articulară și
starea osului, care, deși nu reprezintă obiective kinetice, este important să le luăm în
seamă la alcătuirea programului kinetologic de recuperare, căci îl poate limita mult.
Traumatismele genunchiului
Din varietatea traumatismelor genunc hiului se disting două majore leziuni care
afectează această articulație: leziunile ligamentare și leziunile meniscale.

22 Ligamentele sunt structuri articulare afectate foarte frecvent în traumatismele
sportive. Ele sunt structuri ale aparatului de contenție articulară împreună cu capsula
articulațiilor în care se află incluse, sub forma unor benzi de fibre paralele ce asigură
o rezistență crescută, opunându -se mișcărilor cu amplitudine excesivă sau anormale.
în același timp ligamentele au o flexibilitate bun ă, asigurată de conținutul lor în fibre
de elastină.
Leziunile ligamentare se produc în urma unor suprasolicitări prin forțe
excesive, ce determină rupturi ale fibrelor. Se disting 3 grade de leziuni ligamentare:
a) leziuni de gradul I care se produc prin înt indere, fără rupturi și
fără o instabilitate consecutivă semnificativă;
b) leziunile de gradul II în care întâlnim rupturi parțiale ale arhitecturii
ligamentare și o anumită instabilitate;
c) leziunile de gradul III care constau în rupturi complete ale structuri i
ligamentare, care determină un grad mai mare de instabilitate articulară.
Leziunile ligamentare ale genunchiului reprezintă peste 40% din totalul
leziunilor traumatice sportive la nivelul acestei articulații. Sunt frecvente
traumatismele în valg ale genu nchiului
ce determină leziuni de ligament colateral medial. în leziunile de gradul I se constată
durere, o inflamație redusă a țesuturilor moi și efuziune articulară, fără instabilitatea
acesteia. Când la examenul obiectiv se constată o laxitate de 5° -15°, care se
apreciază prin testing pentru valg cu genunchiul flectat la 30°, este vorba de o
leziune de gradul II. Leziunile de gradul II și HI sunt însoțite de dureri și inflamații mai
accentuate ale țesuturilor moi, cu o cantitate mai mare de lichid articul ar dar ceea ce
este deosebit de important din punct de vedere funcțional, o instabilitate de diferite
grade.
în statistică, leziunile ligamentare ale genunchiului au fost constatate în 6.5% din
totalul traumatismelor la sportivii de performanță. Dintre dis ciplinele sportive, leziunile
ligamentare ale genunchiului au fost mai frecvente în fotbal (9.6%), baschet (15%),
rugby (10.2%), handbal (5.9%), volei (4.6%), hochei (1.6%).
Ceea ce primează în aprecierea gradului unei entorse este rezultatul acesteia
asup ra stabilității articulare. Din acest punct de vedere, entorsele pot fi clasificate în:
entorse cu articulație stabilă și entorse cu articulație instabilă.
Entorse stabile
• Entorsa ușoară este rezultatul distensiei ligamenatare și eventual, ruperii
câtorv a fibre. Durerea este moderată, crește la presiunea zonei interesate, articulația
este moderat mai caldă, eventual cu edem local. Mobilitatea și stabilitatea articulară
sunt compromise.
• Entorsa medie are la bază ruptura unui număr mai important de fibre
ligamentare care scade funcția ligamentară, fără însă să afecteze stabilitatea

23 genunchiului. Durerea este intensă inclusiv la mobilizarea articulară. Articulația are
aspect inflamator, putându -se depista șoc rotulian și hidartroză reacțională și o
moderată limitare a mobilității articulare.

Entorse instabile
Sunt determinate de ruptura ligamentului (totală sau parțială) care antrenează
instabilitatea genunchiului. Frecvent se asociază ruptură capsulară, ruptură de
menise etc. Invaliditatea este imediată du pă traumatism, datorită instabilități
dureroase a genunchiului. Laxitatea articulară, respectiv apariția mișcărilor anormale,
reprezintă un semn major, care se caută prin manevre speciale.
Varietatea lezională din cadrul entorselor grave este foarte mare, mergând de la
ruperea unui singur ligament până la așa -zisele triade și pentade nefaste, care
reprezintă ansambluri lezionale capsuloligamentare și meniscale.
După O ’Donoghue, „triada nefastă ” cuprinde: ruptura ligamentului încrucișat
(anterior sau posteri or), ruptura unui ligament lateral și ruptura calotelor condiliene
(prin aceasta posibila interesare meniscală). Triada poate fi internă sau externă.
„Pentada nefastă ” este formată din: lezarea a două ligamente încrucișate, lezarea
ligamentului lateral, le zarea capsulei (aproape completă) și lezarea calotei
condiliene.
La triada sau pentadă se pot asocia rupturile sau dezinserțiile meniscale sau
paralizia sciaticului popliteu extern, ruptura tendonului bicepsului femural sau a
popliteului, ruptura bandelete i Maissiat în cazul pentadei externe sau dezinserția
labei de gâscă, o invaginație a ligamentului lateral intern, în cazul pentadei interne.
Leziuni meniscale
Formațiuni cartilaginoase, vascularizate doar periferic în zona fibroasă,
meniscurile au rolul: d e a crea o componentă perfectă între condilii femurali și platoul
tibial, de a crea o mai bună alunecare a capetelor osoase articulare.
Meniscurile sunt bine aranjate în structurile din jur. Meniscul intern este mult mai
expus traumatizăm datorită fixități i lui la structurile din jur ca și presiunilor mai mari ce
se exercită asupra lui prin condilul femural intern prin care trece proiecția centrului de
greutate al corpului. Există 3 mecanisme acceptate, care ar produce rupturile
meniscului:
1. flexie urmată de o extensie puternică, asociată cu o rotație a genunchiului, în
timp ce tibia este fixată prin blocarea la sol a piciorului. La sportivi blocarea piciorului
la sol prin crampoanele ghetelor este o cauză frecventă (56% din rupturile de menise
sunt întâlnite la fotbaliști);
2. asocierea concomitentă a unei flexii cu rotația externă și valg forțat;
3. în cadrul unor traumatisme complexe ale genunchiului soldate cu fracturi
de platou sau cu rupturi de ligamente încrucișate sau laterale.

24 Ruptura de menisc se poate p rezenta cu ruptură longitudinală completă sau nu,
ruptură transversală, ruptură oblică sau combinată cu dezinserția fie ale coarnelor, fie
periferică.
Simptomatologia leziunii de menisc este uneori revelatoare pentru diagnostic,
alteori trebuie să ne căută m semne suplimentare, iar alteori poate trece nesesizată și
vom înregistra sechele tardive.
Anamneză este deosebit de importantă pentru diagnostic, și în special
circumstanțele accidentului. Durerea este violentă, bruscă, însoțită imediat pentru o
perioadă variabilă de importanță funcțională. Uneori poate apărea blocaj articular,
alteori nu.
în continuare voi prezenta câteva dintre cele mai frecvente situați
posttraumatice pe care le poate prezenta genunchiul, inserând numai aspectele
particulare de asisten ță kinetologică.
ș Ruptura aparatului extensor
Se produce la nivelul mușchiului sau la joncțiunea musculotendinoasă, la
nivelul tendonului cvadricipital sau al inserției lui, la nivelul tendonului subrotulian sau
la inserția pe marea tuberozitate. De obi cei se rup dreptul anterior și crural, căștii
fiind respectați.
Imobilizarea în aparat gipsat necesită o perioadă prelungită (3 -4 luni), cu
urmări neplăcute pentru mobilitatea genunchiului. De aceea, se preferă intervenția
chirurgicală cu doar 3 – 4 săptăm âni de imobilizare pe atelă. în această perioadă
atenția se îndreaptă spre articulațiile adiacente, ca și spre membrul inferior indemn.
Orice contracție în perioada de imobilizare se vor executa mișcări în articulațiile
adiacente,
ca și exerciții izometric e pentru menținerea forței musculaturii coapsei și gambei.
După îndepărtarea contenției, se va trece la refacerea stabilității și mobilității
controlate prin exercițiile discutate. Se va apela și la exerciții selective pentru
tonifierea anumitor mușchi, în funcție de tipul entorsei. Astfel în cazul entorselor
ligamentelor laterale vor fi antrenați bicepsul crural și tensorul fasciei lata; în cazul
entorselor ligamentelor mediale -semimenbranosul, semitendinosul, croitorul, dreptul
intern, ca și vastul inter n; pentru entorsa ligamentului încrucișat anterior se va
antrena, în special, ischiogambierii, iar pentru a celui posterior, tricepsul sural.
Desigur că în toate cazurile cvadricepsul va fi prioritar antrenat, pentru creșterea
stabilității active a genunch iului.
ș Fracturile
Includem aici fracturile extremității inferioare a femurului, ale extremităților
superioare ale tibiei și peroneului, ca și fractura rotulei – toate interesând articulația.

25 Deși aceste fracturi pot îmbrăca diverse forme clinice și se pot solda cu felurite
sechele, totuși se poate contura o schemă kinetologică generală, care cuprinde două
etape:
a) etapa de imobilizare, în care va trebui să se facă:
• posturări antideclive pentru ameliorarea circulației de
întoarcere și evitarea edemulu i.
• mobilizări active, activo -pasive ale piciorului, în același scop, ca și pentru
menținerea mobilității tibiotarsiene.
• mobilizarea șoldului (dacă imobilizarea o permite);
• menținerea tonusului musculaturii de sub gips prin exerciții izometrice;
• antrenarea forței musculare a membrului inferior opus și a membrelor
superioare, în vederea pregătirii pentru o ambulație în cârje și ulterior în baston;
Perioada de imobilizate variază de la 3 -4 săptămâni la 2 -3 luni, în funcție de
sediul și tipul fracturii.
b) etapa care urmează imobilizării, cu următoarele obiective:
• refacerea mobilității articulare; uneori mobilitatea trebuie asigurată prin
posturări pe ațele gipsate în pozițiile de extensie și flexie ale genunchiului;
• refacerea forței musculare, a sta bilității și a controlului motor;
• reluarea mersului – la început, după degipsare în cârje, apoi în baston;
momentul începerii încărcării este variabil; cel mai indicat pentru început ar fi mersul
în bazine cu apă – nivelul apei scăzându -se treptat , în f inal reluându -se mersul pe
uscat.
Considerând că în general consolidarea fracturii se produce după 4 -5 luni, mersul
cu sprijin total se va începe după trecerea acestui interval. Evident că pot exista și
întârzieri în consolidare, în aprecierea acesteia ghi dându -se atât după aspectul
radiografie cât și după cel clinic.
în continuare pacientul va respecta regulile „igienei ortopedice ” a genunchiului,
pentru a preveni sau întârzia apariția gonartrozei.
ș Sinovectomia
Kinetoterapia trebuie să înceapă între a 3 -a și a 5 -a zi după intervenția chirurgicală
prin:
• posturări care să evite flexum -ul; uneori, când se prevede instalarea unei
limitări importante a mișcării, se vor aplica posturări în poziții maxime (de flexie și
extensie), fixate cu ațele gipsate altern ate la 6 -1 ore;
• mobilizări pasive și activo -pasive (în apă sau pe uscat), a căror intensitate
este în funcție de reacția inflamatorie articulară.
• contracții izometrice;

26 • La 7 zile după operate se începe mersul în cârje, la 10 -12 zile se merge în
basto n, pentru ca la 3 săptămâni să se poată face un sprijin total; •S refacerea
controlului motor, care va fi continuată 2 -6 luni.
ș Emondajul
Emondajul sau operația intraarticulară este o curățire a genunchiului de
osteofite, cartilaj degenerat , corpi intraarticulari, meniscuri rupte, eventual cu ablația
ligamentelor încrucișate, dacă acestea sunt rupte, asociind uneori și sinovectomia.
Chiar din perioada de tracțiune postoperatorie se începe recuperarea prin
contracții izomerice de cvadriceps, pompaj intens cu piciorul, exerciții contralaterale
de activare a musculaturii coapsei și gambei.
După suspendarea tracțiunii se practică intens cunoscutele exerciții de
mobilizare articulară, de refacere a stabilității și de ameliorare a mobilității contr olate
și abilității.
Mersul se reia la 3 săptămâni cu sprijin în baston, dar nu înainte de a fi
asigurate o extensie completă a genunchiului și capacitatea pacientului de a executa
felxia șoldului cu genunchiul întins.
Pacientul va fi învățat să respecte î n contiunare toate regulile „igienei
ortopedice ” a genunchiului. Suntem de părerea că un bolnav care a suferit un
emodaj pentru o gonatroză severă să nu mai părăsească niciodată bastonul, cu atât
mai mult cu cât rezultatele pozitive ale acestei operații nu se mențin în timp.
ș Patelectomia
Intervenție chirurgicală, de multe ori necesară, nu numai în cazurile de fractură
ale rotulei, patelectomia aduce desigur un prejudiciu funcțional al aparatului extensor
al genunchiului, scăzând forța de extensie a cvadricepsului – uneori rămânând și un
deficit de extensie activă de 5° -10°, diminuând rezistența la efort și fiind urmată chiar
de o ușoară instabihtate a genunchiului. De la sine înțeles toate aceste aspecte
trebuie corectate.
Forța cvadricepsului treb uie menținută în perioada de imobilizare
postoperatorie (3 săptămâni cu aparat gipsat sau atelă) prin metodologia obișnuită.
Imediat după suspendarea imobilizării se vor începe exercițiile activo -pasive și
active de flexie extensie. Obiectivul principal es te recâștigarea stabilității, a mobilității
controlate și abilității genunchiului.
Mersul se va face cu sprijin în baston, până când aparatul extensor va putea
asigura securitatea deplasării, respectiv „înzăvorârea ” genunchiului.
ș Procese inflamat orii articulare
Abordăm sub acest titlu general suferințele articulațiilor periferice nu prin
prisma entităților nosologice care le -au dat naștere, ci prin aceea a rezultantei clinice
a procesului inflamator articular.

27 Kinetoterapia este dictată de această realitate clinică. Dacă o articulație este
tumefiată, caldă, dureroasă, cu mobilitatea limitată etc, importantă nu este denumirea
bolii – „poliartrită reumatică ”, „gută ”, ,spondilită ” ,”artrită postoperatorie sau
traumatică ”, ‚”sinovită viloasă ” etc. – ci gradul în care sunt prezente semnele clinice
de mai sus. între doi genunchi -unul cu poliartrită reumatiodă în stadiul I și altul cu
aceeași afecțiune în stadiul III – există o deosebire mai mare decât între un genunchi
reumatoid în stadiul I și unul cu a rtrită recentă de altă etiologic
Indiferenet de cauză procesul inflamator articular este cantonat în membrana
sinovială, capsula articulară, tecile și bursa tendonului; lichidul sinovial este în exces,
îngroșarea membranei sinoviale și excesul de lichid si novial determină o presiune
crescută intraarticular, ceea ce tensionează structurile articulare, care devin foarte
sensibile la orice încercare de întindere (mișcare articulară), determinând durerea. în
același timp, spasmul muscular reflex determină redoa re pe grupele flexoare –
aductoare, în scop proiectiv.
Cronicizarea procesului inflamator articular generează treptat deformare
articulară, distrugere cartilaginoasă, erodare capsulară și ligamentară.
Procesul inflamator articular poate evolua în cele trei s tadii: acut-subacut –
cronic, eticheta stadială punându -se pe simptomatologia cilinică (durere, sensibilitate
la presiune, tumefiere, căldură locală, limitarea mișcării) și pe durata procesului
inflamator. Diferențierea histologică, desigur nu intră în discu ție. Se descrie de
asemenea faza „cronic -activă ”, în care procesul inflamator evoluează într -un grad
scăzut, dar pe o perioadă lungă , ca în poliartrita reumatoidă.
Obiectivele asistenței kinetologice în procesele inflamatorii articulare, în
funcție de faz ele lor, sunt următoarele:
a) în faza acută se urmăresc:
• reducerea durerii și inflamției: imobilizare articulară (atelă, bandaj gipsat,
repaus simplă în postură antalgică); tracțiune ușoară în ax, periaj sau masaj cu
gheață;
• menținerea mobil ității articulare: mobilizări pasive sau auto -pasive, ori
pasivo
active, fără a întinde țesuturile; posturări în poziții extreme (eventual cu ațele)
alternante sau posturări simple în poziții funcționale; exerciții de mobilizare activă
amplă contralaterală și axio -periferică;
• menținerea forței și rezistenței musculare: exerciții izomerice
(indicație controversată încă).
b) în faza subacută se au în vedere:
• reducerea durerii și inflamației: idem ca la faza acută în special repaosul
articular, dar trebuie să se țină seama de faptul ca bolnavul, simțindu -se relativ mai
bine are tendința de a nu mai respecta repaosul articular.

28 • menținerea mobilității articulare: idem ca la faza acută dar la limita mișcării
se
poate tenta o forțare, pentru câștigarea amphtadinii maxime; hidrokinetoterapie,
mobilizare prin suspendare și scripetoterapie; posturări chiar forțate, până la limita de
toleranță a durerii.
• menținerea forței musculare și rezistenței: exerciții izometrice cu
intensitate; mișcări
active de rezistență (manuală a kinetoterapeutului sau scripetoterapie); activități
ocupaționale fără încărcare intensă.

c) faza cronic -activă are următoarele obiective:
• combaterea inflamației și tendinței distructive, cu consecințele ei:
posturări în poziții fiziologice, funcționale; utilizarea unor echipamente protective și
ajutătoare (de
exemplu orteze, obiecte cansice adaptate); un raport favorabil între activitate și
repaosul articular;
• menținerea mobilității articulare: exerciții pasi ve, pasivo -active, active
pe
amplitudini maxime; terapie ocupațională diferențiată și adecvată;
• Menținerea forței musculare prin: exerciții izometrice, dimanice cu
rezistență progresivă (fără a depăși limitele de încărcare articulară).
In esență, î n artrite există două probleme ale kinetologiei de bază, care
suscită discuții și o constantă indecizie din partea kinetoterapeutului: exercițiile
pentru creșterea mobilității și exercițiile pentru creșterea forței și rezistenței
musculare.

29 CAPITOLUL II
IPOTEZĂ, SCOP, SARCINI
II. 1 Ipoteza cercetării

Pentru efectuarea cercetării propuse s -a plecat de la dorința de a face o cât
mai bună evaluare a eficacităților metodelor și tehnicilor aplicate în recuperarea
sechelelor post operatorii ale genunchiulu i având astfel posibilitatea de a răspunde la
cele mai importante întrebări care se formulează în această situație:
> dacă corelarea dintre măsurile ortopedico -chirurgicale și cele recuperatorii
creează suportul necesar scurtării timpului de integrare a spor tivului în activitatea de
performanță;
> dacă un program kinetoterapeutic, judicios alcătuit, ținând seama de
particularitățile sportului, gradului de gravitate al traumatismului, pot asigura o
recuperare integrală a sportivului în activitatea competițională .
Având în vedere aceste ipoteze, ne vom strădui să răspundem întrebărilor și
să stabilim dacă metodele și tehnicile aplicate sunt eficiente și dacă reintegrarea în
activitatea sportivă specifică profesională a persoanelor cu sechele ale genunchiului
în urma traumatismelor se face într -un timp cât mai scurt.
II.2 Motivarea alegerii temei
Atras de sport în general și observând cum ce -a mai solicitată articulație pune
probleme de multe ori sportivilor de performanță m -am hotărât să fac ceva în această
privinț ă.
Motivarea alegerii temei este legată de importanța redării rapide a sportivilor,
în activitatea competițională, iar faptul că mi -am ales pe ce -a a recuperării acestora
post meniscectomie neartroscopică a genunchiului este deoarece aceasta reprezintă
unul din punctele cheie ale ortostatismului și locomoției.
II.3. Scopul și sarcinile (obiectivele) studiului
Scopul procesului de reabilitare a sportivilor este acela de a restaura o stare
optimă de sănătate și funcționalitate la potențialul maxim.
Un concept de bază în recuperarea sportivilor este reprezentat de adaptarea
specifică la solicitările impuse de sportul practicat și de particularitățile sportivului
traumatizat. Programul de recuperare trebuie sa aibă la bază un diagnostic clinico –
funcțional cât ma i precis și complet, la definirea căruia în cele mai multe cazuri sunt
necesare examene paraclinice
suplimentare: radiologice, scintigrafice, electromiografice, iar mai nou, în medicina
modernă artograme și examene RMN.
O problemă de importanță deosebită e ste decizia intervenției chirurgicale în
cazurile indicate și alegerea momentului acestuia. Cazurile care reclamă intervenția

30 chirurgicală, cum sunt leziunile ligamentare de gradul III, impun trimiterea sportivului
imediat la chirurgul ortoped. Leziunile c are sunt tratate conservator și nu răspund în
mod satisfăcător la recuperare, trebuie reevaluate continuu și supuse unui consult
chirurgical.
Durata procesului de recuperare, care trebuie început imediat după
traumatism și după precizarea diagnosticului, v a continua până la revenirea
sportivului traumatizat la nivelul său de competiție, începerea precoce a recuperării,
controlul procesului inflamator și a durerilor grăbește restaurarea funcțiilor și reduce
riscul sentimentelor de frustrare și descurajarea s portivilor. Existența și întreținerea
unei motivații puternice la sportivi pare să fie cheia succesului recuperării optimale în
cele mai multe traumatisme sportive.
Obiectivele recuperării la sportivii traumatizați sunt numeroase și se aplică
unele concomi tent, altele succesiv, în funcție de situația clinico -funcțională a
sportivului și de evoluția acestuia. Aceste obiective, aplicate în majoritatea cazurilor
de traumatisme sportive sunt:
> contolul procesului inflamator și al durerii;
> refacerea mobilității a rticulare și a flexibilității țesuturilor
moi periarticulare;
> ameliorarea forței și rezistenței musculare;
> dezvoltarea tipurilor metabolico -biochimice specifice legate de
sportul practicat.

II.4. Metodele de cercetare utilizate în studiu
Pentru buna desfă șurare a lucrării de cercetare, am utilizat
următoarele metode: 1 .Metoda documentării teoretice, a studierii
bibliografiei;
2. Metoda anchetei;
3. Metoda observației;
4.Metoda măsurării(explorarea și evaluarea subiecților);
5 .Metoda înregistrării rezultatelor , a prelucrării lor și
reprezentării grafice.
1. Metoda documentării

Orice activitate de cercetare presupune că după alegerea temei de cercetare,
cel care realizează cercetarea să se oprească mai întâi asupra materialelor
bibliografiei care tratează tema . Documentarea constituie o etapă indispensabilă
care furnizează informații despre fondul
de bază al disciplinei și toate datele recent apărute în publicațiile periodice.
Informațiile necesare pentru desfășurarea experimentului au fost extrase din

31 publicaț iile de specialitate (traumatologie, kinetoterapie, anatomie și biomecanica).
Studiul acestor materiale a ajutat la găsirea unor căi și mijloace utilizate în
desfășurarea experimentului, precum și la o mai bună documentare asupra
problemelor pe care le înt âmpină recuperarea sechelelor posttraumatice ale
genunchiului. Pe baza acestor informații sistematizate și valorificate a fost stabilit
întregul proces de recuperare.

2. Metoda anchetei

A fost utilizată pentru obținerea datelor necesare anamnezei, cu ro l foarte
important în structurarea programelor de tratare -recuperare. Această metodă a
contribuit într -o mare măsură la cunoșterea condițiilor care au generat afecțiunea și
sechelele genunchiului, la culegerea informațiilor despre suferințe direct de la
subiecți. S -a discutat cu fiecare pacient în parte, atenția îndreptându -se asupra
următoarelor aspecte: date personale, dinamica evoluției afecțiunii, condițiile și
cauzele care au generat -o, precum și mijloacele de tratament administrate până în
momentul lu ării în observație. Datele obținute au fost înregistrate în fișele individuale
din cap.III.

3. Metoda observației

In orice activitate observația constitue contemplarea intenționată a unui
subiect, document, fenomen sau proces, în vederea cunoașterii știi nțifice a acestora
prin înregistrarea și preluarea datelor obținute. Pe baza unor observații sistematice
au fost culese și înregistrate cu privire la:
• aspectul fizic al subiecților (tipul constituțional și greutatea pacientului
care procură precizări, în special pentru ortostatismul și mersul celor cu sechele la
membrele inferioare);
• poziția sau atitudinea segmentului inferior lezat (în flexum,
genu valgum, genu varum, recurvatum);
• deformările articulare (articulația genunchiului mărită ca
volum), înc urbări anormale ale oaselor lungi, pierderi de substanță de
țesuturi moi (tegument și mușchi), cicatrici mutilante (mai ales după
arsuri), atrofii musculare etc;
• aspectul tegumentelor și țesutului subcutanat: culoarea
(modificată de chimoză, hematom, s tază vasocapilară, ischemie,

32 hipertermie inflamatorie, etc), roficitatea pielii și fanerelor, enoasă
superficială (varice, tromboflebită, etc), edemul membrului inferior.
Observația în general a stat la baza activității de înregistrare a datelor, a ajut at ca
în funcție de particularitățile fiecărui subiect să se poată elabora programe de
recuperare individualizate. Această metodă a creat posibilitatea stabilirii programelor
deosebite care Ie -a prezentat fiecare subiect în parte, care au fost cauzele care au
produs modificări față de parametrii normali, ca și efectele lor asupra datelor
investigate. De asemenea, a ajutat la obținerea informațiilor cu privire la modificările
care apar în timpul desfășurării programelor de recuperere, la comportamentul
subie cților și la răspunsul lor la aplicarea structurii de exerciții etc.

4. Metoda măsurării (explorarea si evaluarea subiecților)

Rezultatele examenului funcțional au fost obținute pe baza: goniometriei, testingului
muscular; evaluării locomoție!.
Cunoașter ea gradului de mișcare al unei articulații sau a valorii forței unui
mușchi de a executa mișcarea unui segment este absolut necesară atât în stabilirea
unui diagnostic funcțional cât și în evaluarea eficacității tratamentului.
Testarea clinică aplicată, de și a fost exprimată cifric, are un oarecare grad de
aproximație. Pe valoarea mobilității articulare s -a realizat prin bilanțul articular.
Aceste bilanțuri clinice în perioada inițială sunt bilanțuri analitice care au vizat
articulația genunchiului traumati zat, din punct de vedere al mobilității articulare și
forței musculare.
Pentru cunoașterea cât mai bună a gradului de disfuncționalitate mio -artro-kinetică a
fost folosită fișa de examen prezentată de Tudor Sbenghe în „Recuperarea medicală
a sechelelor pos ttraumatice ale membrelor ”, Ediția medicală, București, 1981 pagina
367 și utilizat de Institutul de Medicină și Farmacie, Clinică de Medicină fizică,
balneoclimatologie și recuperare medicală.
Aceste metode de evaluare și explorare au fost utilizate atât pentru aprecierea
incapacității funcționale cât și pentru stabilirea obiectivelor de etapă, în programele
de recuperare, în etapa intermediară s -a folosit testarea articulară și măsurarea
circumferințelor:
• circumferința mediorotuliană (drept/stâng);
• circum ferința coapsei 10 cm, suprarotulian (drept/stâng);
• circumferința gambei 10 cm, subrotulian (drept/stâng);
• mobilitate în: flexie (pasivă/activă); lateralitatea; înainte -înapoi.
în cadrul evaluării prin palpare s -a stabilit:
• temperatura tegumente lor;

33 • depistarea modificărilor de consisteță a țesuturilor moi: hipotonie
musculară, refracție tendinoasă, miozite calcare;
• mobilitatea anormală calcară (laxitate sau ruptură ligamentară sau
osoasă);
• șocul rotulian. în evaluarea staticii și
mersului s -au luat în calcul:
> stațiunea unipodală;
> urcarea și coborârea scărilor;
> mersul (fără sprijin, cu sprijin în baston sau cârje).

5. Metoda înregistrărilor rezultatelor, a prelucrării lor si înregistrării grafice

De la aprecierile rezultatelor parțiale din fișe s -a trecut la compararea datelor
înscrise în centralizatoare de unde s -au extras elementele pentru analiza statistică și
pentru reprezentarea grafică. Rotindu -se de la rezultatele din înregistrările statistice,
s-a trecut la explicații bazate pe desc rierea și analiza dinamicii înregistrărilor în
evoluția lor.
Interpretarea rezultatelor trebuie să fie completată cu informațiile domeniului
ca și cu iconografia și imagistica comparativă a diferitelor etape prin care a trecut
cercetarea.
Pentru reprezenta rea grafică au fost folosite diagrama și poligonul de
frecvență. Reprezentarea grafică s -a bazat pe tabelele analitice alcătuite cu datele și
valorile prezente în fișele de observații (din cap.III).
S-au realizat reprezentări grafice (diagrame și poligoane de frecvență) pentru
fiecare caz în parte pe baza valorilor luate din fișele de observație.
II.5. Teste și măsurători efectuate
Pentru testarea genunchiului am utilizat metode de bilanț articular și bilanț
muscular.
Bilanț articular
Genunchiul cuprinde tr ei articulații: femurotibială și femurotuliană care
participă la mișcările genunchiului și articulația tibioperonieră superioară ce participă
la mișcările gleznei. în articulația genunchiului se realizează mișcări de flexie –
extensie, dar și o ușoară rota ție internă și externă. Mișcările de lateralitate și de
„sertar ” sunt foarte reduse, dar acestea nu se pot măsura.
Flexia – mișcarea gambei în plan sagital în jurul axului transversal. Gradul de
mobilitate (0° – 140°) cu șoldul extins, (0° – 140°) cu șoldu l flectat, iar pasiv poate
ajunge la 160°.

34 Poziția de testare – șezând cu genunchiul în afara mesei de testare sau din
decubit ventral cu vârful în articulația genunchiului, cu brațul fix așezat pe partea
laterală mediană a coapsei și brațul mobil pe gamba spre maleola externă.
Extensia – propriu – zis nu există. Numai în cazul patologic de genul
recurvatum avem o extensie a genunchiului. Ca și la articulația cotului, și la genunchi
se măsoară deficitul de extensie. Rotația internă (0° – 30°) apare în timpu l flexiei
după 70° și este o mișcare spre interior a labei piciorului în ax vertical ce trece prin
tibie.
Poziția de testare : – șezând cu genunchiul în afara marginei banchetei la un
unghi de 90°;
– decubit ventral cu genunchiul flectat la 90°. Goniometrul s e așează paralel cu
fața plantară a piciorului, cu vârful în dreptul calcaneului, brațul fix pe linia
mediană a labei piciorului ce trece prin metatars III. Brațul mobil urmărește
mișcarea spre interior a labei piciorului.
Rotația externă (0° – 40°) se evi dențiază în mișcarea de extensie a genunchiului.
Poziția de testare și tehnica măsurării este aceeași ca în rotația internă, dar mișcarea
va fi în sens opus.
Rotațiile interne și externe vor crește în amplitudine cu 5° -10° în cadrul
mobilizărilor pasive.
Lateralitatea – se poate realiza numai când genunchiul este relaxat și în
ușoară flexie, dar cu amplitudine foarte mică și nu se măsoară.
Mișcările de sertar ” – sunt patologice și constau în mișcări de alunecare
antero – posterior ale tibiei față de condi lii femurali. Ele se datoresc inactivității
ligamentelor încrucișate. Testarea se face pasiv și cu genunchiul flectat la 90°.
Bilanț muscular
Alături de bilanțul articular, cel muscular face parte din principala „semiologie ”
a specialității de medicină fiz ică și recuperare medicală.
Bilanțul muscular (testing muscular) reprezintă un sistem de tehnici de
examen manual pentru evaluarea forței fiecărui mușchi sau a unor grupuri
musculare. De reținut că orice evaluare a stării mușchiului cu ajutorul unor aparat e
mecanice, electrice, electronice nu mai intră în cadrul acestui bilanț clinic muscular.
Utilizat inițial în cazurile neurologice (în special la bolnavii cu poliomielită), în
prezent testing -ul muscular face parte din examenarea curentă și a pacienților
posttraumatici și reumatici, ca și a unor bolnavi care au suferit intervenții
ortopedochirurgicale.Nu poate fi utilizat însă la bolnavii neurologici cu leziuni
cerebrale centrale, generatoare de spasticități importante.
Scopul acestui bilanț este multiplu:
> ajută la elaborarea atât a diagnosticului complet funcțional, cât și la
precizarea nivelului lezional (măduvă, plex, trunchi nervos) al bolii neurologice;

35 > stă la baza alcătuirii programului de recuperare și
stabilește, secvențial, rezultatele obținu te prin aplicarea acestui
program;
> deteremină tipul unor intevenții chirurgicale de transpoziții tendomusculare;
> controlează deseori prognosticul funcțional al pacientului.
Pentru executarea unui bilanț muscular corect, sunt necesare câteva condiții:
• un te stator bine antrenat în aceste manevre și perfect cunoscător al anatomiei
funcționale a sistemului muscular;
• o colaborare totală din partea pacientului, căci bilanțul muscular, spre
deosebire de cel articular, este prin definiție un proces activ;
• va fi pre cedat întotdeauna de bilanțul articular, căci starea articulației(redoare,
durere) poate influența precizia bilanțului muscular;
• să nu obosească bolnavul – eventual se face în ședințe succesive;
• sa fie executat în condiții de confort: cameră calda, liniște , pe o masă specială
de testare, prin poziționări corecte ale pacientului, etc;
• retestările să fie făcute de același testator, ceea ce reduce mult din gradul de
subiectivism pe care -1 implică orice bilanț muscular(din partea pacientului, din partea
testato rului);
• înregistrarea rezultatului testing -ului muscular să fie exprimată într -un sistem
de cotare internațional, adoptat într -o țara sau alta(la noi în țară sistemul este cotat
de la 5 la 0).
Problema găsirii unui sistem coerent de notație a forței muscul are a fost
rezolvată în decursul acestui secol în diferite feluri de diverși medici – cercetători sau
kinetoterapeuți. Treptat s -a ajuns la un punct de vedere comun, chiar dacă
exprimarea cotărilor diferă de la un autor la altul. La baza tuturor acestor co tări stă
ideea lui Robert Lovett, profesor de ortopedie la Harvard, care, în 1912, introduce,
primul, „testul gravitației ”, care a reprezentat în fond baza testing -ului muscular, pe
care mai apoi, tot el, 1 -a completat cu „testul rezistenței ”.
în țara noas tră s -a generalizat ultima metodă de cotare, din 1940, a Fundației
Naționale pentru Paralizie Infantilă, metodă revizuită în 1946.
La acest gen de cotare se obișnuiește, în serviciile noastre de fizioterapie și
recuperare medicală, pentru o mai fină depart ajare a forței musculare, să se adauge
la cifra gradului acestei forțe semnalele(+) sau ( -). Astfel, forța 3+ este evident mai
mare decât forța 3, dar mai mică decât -4, care, la rândul ei, este mai mică decât
forța 4. Adăugarea notațiilor cu (+) și ( -) a fost de fapt introdusă, în 1961, de către
cercetătorii americani Smith, Iddings, Spencer, și Harrington pentru o mai bună
diferențiere în scopul cercetării.
Bilanțul muscular, deși are o mare valoare clinică, rămâne un examen care poate
preta la interpretă ri greșite, datorită mai multor cauze:

36 – substituțiilor musculare, când mișcarea este realizată nu de mușchiul principal
testat, ci de cei secundari, așa cum se întâmplă în special în distrofiile musculare
valori variabile a forței după sex și vârstă, ca și în funcție de antrenament(unilateral)
sau starea de oboseală; în aceste situații aprecierea gradelor de forță 4 și 5 poate
crea confuzii;
– testării forței pe porțiuni diferite ale amplitudinii complete de mișcare articulară –
există valori de forță diferite ale mușchiului în funcție de lungimea lui; trebuie
respectată deci la retestări zona arcului de mișcare testat;
– incapacității stabilizatorilor unui segment de a fixa acel segment pentru a testa
forța mușchilor mobiiizatori(spre exemplu, del toidul nu poate fi testat dacă omoplatul
nu este stabilizat ca urmare a paraliziei sau traumatismelor fixatorilor scapulei);
– musculaturii poliarticulare, care, trecând peste mai multe articulații, poate
masca mișcarea proprie a unei articulațiile exemplu, flexorii lungi ai degetelor
acoperă flexia propriu -zisă a pumnului.

Cotarea bilanțului muscular
După cum am precizat, la noi în țară se utilizează scara cu 6 trepte (5 -0)
pentru testarea forței musculare.
Forța 5 (normală): mușchiul poate executa mișcarea pe toată amplitudinea
contra unei forțe exterioare(rezistență opusă de testator), egală cu valoarea forței
normale. Această „normalitate ” este apreciată prin comparație cu segmentul opus,
sănătos, sau, dacă și acesta este afectat, pe baza experienței test atorului, care va
ține seama de vârstă, sex, masa musculară, gradul de antrenare fizică a pacientului,
etc. De obicei testatorul nu opune rezistență pe toată amplitudinea de mișcare, ci la
punctul cursei maxime, unde îi va comanda pacientului: „Ține! ”, încercând să -i
remobilizeze segmentul spre poziția de zero anatomic. Forța aplicată de testator
trebuie să fie progresivă, pentru ca pacientul să aibă timp să -și contracteze la
maximum musculatura. Apariția unei dureri face inutilă testarea
Forța 4 (bună): re prezintă capacitatea mușchiului de a deplasa
antigravitational, complet segmentul contra gravitației (fără altă contrarezistență). Pe
acest concept al luptei mușchiului contra gravitației se clădește de fapt întreg
sistemul de apreciere a forței musculare, deoarece se bazează pe relația dintre forța
de presiune a gravitatei și greutatea segmentului respectiv, între valoarea acestei
forțe și cea a forței 5 există o diferență mult mai mare decât între valoarea ei și cea a
forței 1, deși, și într -un caz, și în tr-altul există o diferență de forță. în același timp
există o mare variație între raporturile forță 3/ forță 5 pentru diferiți mușchi, lată
câteva exemple de astfel de raporturi: pentm cvadricepși, 8/10(10%); pentru
abductorii coapsei, 12/50(24%).

37 Valoare a forței 3 reprezintă un adevărat prag funcțional muscular, care ar
indica minima capacitate funcțională pentru o muncă minimă ce ar cere mobilizarea,
în toate direcțiile a segmentelor. Aceasta este reală pentru membrele superioare dar
nu și pentru cele in ferioare, care suportă și greutatea corpului, în special pentru
mers, abductorii coapsei, flexorii genunchiului și cei plantari și dorsali ai piciorului au
nevoie de o forță superioară forței 3.
Forța 2 (mediocră) : permite mușchiului să mobilizeze segment ul, dar cu
eliminarea gravitației. Testarea manuală a forței 2 cere testatorului să știe precis cum
trebuie poziționați pacientul și segmentul respectiv pentru a pune în evidență forța
„mediocră ”. în general se utilizează planuri de alunecare (placi de pla stic, melacart,
lemn talcat, etc), pe care segmentul respectiv alunecă ușor, mobilizat de forța 2.
în practica clinică există unele situați de graniță între gradele de forță 3 și 2. Astfel, o
mișcare contra gravitației, dar incompletă față de amplitudinea maximă, va fi notată
cu -3 (dacă totuși depășește jumătatea acestei amphtudini maxime) sau cu 2+ (dacă
nu atinge jumătatea acesteiamplitudini maxime). De asemenea, dacă mișcarea nu
este completă, eliminând gravitația, se va nota cu -2.
Forța 1 (schițată): reprezintă sesizarea contracției mușchiului prin palparea lui
sau a tendonului sau observarea unei ușoare tremurături a acestuia. Oricum, forța 1
a unui mușchi este incapabilă să mobilizeze segmentul. Evident, nu poate fi sesizată
decât contracția mușchilo r superficiali, care pot fi palpați.
Forța 0 (zero): mușchiul nu realizează nici un fel de contracție. Pentru mușchii
profunzi nu se poate face diferențierea între forțele 1 și 0.
Aplicarea testing -ului muscular pe această scară este posibilă doar pentru u nii
mușchi în special pentru mușchii principali ai membrelor și tmnchiului. De asemenea
trebuie amintit că, executând un bilanț pentru un anumit mușchi, obținem de fapt
rezultatul activității unui grup de mușchi, din care este testat cel principal.
Rezulta tul bilanțului muscular se notează în fișe speciale, care cuprind toți
mușchii de testat pentru partea dreaptă și cea stângă, pe diferite segmente ale
corpului, oferind totodată și posibilitatea notării rezultatelor succesive ale retestărilor.
Tehnica bil anțului muscular manual
în sistemul de apreciere pe cele 6 trepte (5 -0) a forței musculare s -a putut
constata că 3 trepte se realizează antigravitațional și 3 cu eliminarea gravitației, după
cum urmează:
– antigravitațional (poziția AG) 5;
– normală (N) 4;
– bună (B) 3;
– acceptabilă (A);
– fără gravitație (poziția FG) 2;
– mediocră (M) 1;

38 – schițată (S);
– zero (Z).
încât mișcarea de testat sa fie antigravitațională pentru forțele N, B, A, și să se
execute fără intervenția gravitației pentru forțele M, S, Z. Vor exista de ci două
poziționări, pe care, pentru simplificare, le vom denumi poziția FG (fără gravitație) și
poziția AG (antigravitație).
Mișcarea segmentului de testat necesită o stabilizare a zonei proximale,
pentru a permite mobilizarea completă și corectă a segmen telor distale.
Pentru diferențierea forței 5(N) de forța 4(B) și a ambelor de forța 3(A) se
aplică o rezistență pe zona cea mai distală a segmentului (osului) care se mișcă și pe
care se inserează mușchiul testat. Rezistența realizată de mâna testatorului se
direcționează în sens invers direcției de mișcare a segmentului și se aplică după ce
segmentul a parcurs liber toată amplitudinea de mișcare. La acest nivel rezistența
(presiunea realizată de mâna testatorului) încearcă să readucă segmentul la poziția
anatomică, de repaus, de plecare. Această manevră este denumită „test de rupere ”
sau „break -test”.
Teoretic, aplicarea rezistenței la pornirea mișcării sau pe parcursul ei este greșită,
această manevră ieșind din tehnica standardizată a bilanțului.
Testare a mișcării genunchiului
1. Flexia genunchiului
Mușchii principali:
> mușchiul biceps femural
> semimembranos
> mușchiul semitendinos
Mușchiul biceps femural:
Origine: – partea inferioară a tuberozității ischiatice (lunga porțiune);
• linie aspră femu rală (scurt aporțiune).
Inserție: – tuberozitatea externă a tibiei;
• fața laterală exernă a capului peroneului;
• fața internă a părții superioare a tibiei.

Mușchiul semimembranos :
Origine: fața superioară a tuberozității ischiatice.
Inserție: tuberozitatea inte rnă a tibiei.
Testatorul va fixa bazinul și coapsa.
1. Poziția de testare :
F.G. – decubit homolateral, membrul inferior fiind susținut de testator în ușoară
Abducție;
F.A. -decubit ventral;

39 F.O. – Poziția decubit ventral, testatorul cu palma așezată post erior deasupra
genunchiului, nu va palpa nici o contracție atunci când subiectul va simula o flexie a
genunchiului;
F.1. – aceeași ca la F.O, dar testatorul va palpa o ușoară contracție;
F.2. – F.G. – subiectul va efectua o flexie a genunchiului prin alun ecare pe planul
patului, testatorul fixând coapsa;
F.3. – F.G. – subiectul va efectua flexia genunchiului, testatorul fixând coapsa;
F.4. – A.G. – subiectul va efectua flexia genunchiului contra unei rezistențe aplicate la
capătul distal al gambei;
F.5. – aceeași mișcare ca la F.4. dar contra unei rezistențe
mai mari.
2. Extensia genunchiului
Mușchii principali:
> mușchiul cvadriceps crural, care este format din patru mușchi:
> mușchiul drept anterior;
> mușchiul crural;
> mușchiul vast intern;
> mușchiul vast extern.
Mușchiul drept anterior .
Origine: – spina iliacă anterosuperioară.
Inserție: – prin tendonul cvadricipital pe tuberozitatea
tibială.
Mușchiul crural:
Origine: – linia intertrohanteriană a femurului (inferior) și pe linia
aspră.
Inserție: – margi nea internă a rotulei și prin tendonul cvadricipital
pe tibie.
Mușchiul vast inte rn:
Origine: – linia intertrohanteriană a femurului (inferior) și pe
linia aspră. Inserție: – marginea internă a rotulei și prin tendonul
cvadricipital pe tibie.
Mușch iul vast extern:
Origine; -linia intertrohanteriană
(superior);
Inferior si superior al marelui trohanter, – margine externă a liniei aspre.
Inserție: – marginea externă a rotulei și a tendonului cvadrcipital. Testatorul va fixa
bazinul și coapsa.

40 Poziția de testare:
F. G. – decubit homolateral cu piciorul opus susținut de tensor;
A.G – decubit dorsal cu gamba atârnată în afara planului de sprijin;
F.O. – poziția decubit dorsal, cu genunchiul ușor flectat și suținut de testator, cu
palma sub genunchi; subiec tul va căuta să efectueze o extensie a gambei, dar
testatorul nu va palpa nici o contracție la nivelul mușchiului și tendonului
cvadricepsului;
F.l. – aceeași manevră ca la F.O., dar se va palpa o ușoară contracție a mușchiului
cvadriceps;
F.2. – F.G. – subiectul va executa extensia cu gamba în flexie, va executa extensia
genunchiului prin alunecarea gambei pe planul patului;
F.3: – A.G. – subiectul execută extensia completă a genunchiului;
F.4. – A.G. – subiectul execută extensia contra unei rezistențe m ici aplicată la capătul
distal al gambei;
F.5. -A.G. – aceeași mișcare dar contra unei rezistențe mai mari.

41 CAPITOLUL III
ORGANIZAREA CERCETĂRII

III.1. Subiecți, locul desfășurării, materiale necesare, etapele studiului

Tabel nr.l Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare
Nr.
Crt Subiecți
Nume
Prenume Sex Vârsta Profesia Diagnstic
clinico –
functional Data
intrării în
tratament Data ieșirii
din
tratament
1
.1
S,L M
M 23 Sportiv
fotbal Meniscectomie
neartroscopica 14.01. 2009 15.03.2009
2
.2 CC. F
F 22 Sportivă
baschet Meniscectomie
neartroscopica 20.11.2009 03.01.2009
3
.3 V.C M
M 22 Sportiv
handbal Meniscectomie
neartroscopica 9.01.2009 31.03.2009

Locul de desfășurare: derularea experimentului, a avut loc în ca binetul de
practică individuală a profesorului Geamăn Mihai Radu, kinetoterapeut principal,
situat în baza de tratament Nicolina. Sala de kinetoterapie este dotată cu: aparate de
gimnastică, spaliere, bănci de gimnastică, scripeți, planșe de melacart pentr u
ușurarea mișcărilor, bicicletă ergometrică, polikinet Kettler, mingi medicinale,
gantere, haltere, saci cu nisip, tăpii metalice, suluri de corecție, plăci cu rotile și alte
aparate create din imaginația personală sau colectivă.
în toate cazurile luate î n cercetare s -a constatat atrofia musculaturii coapsei și
gambei, la un caz și algie la nivelul articulației genunchiului.
Valorile goniometrice sunt mai mici decât cele normale, toți subiecții
prezentând redoare accentuată de genunchi. De asemenea la toți subiecții s -au
constatat procese inflamatorii în grade diferite(a se vedea fișa de examen).
Toți pacienții au beneficiat de tratamente asociate: diadinamice,fizioterapie,
ultrasunete, masaj.
Programul recuperator care este constituit din mijloacele descri se anterior vizează
următoarele obiective generale:

42 > păstrarea calităților fiziologice ale tuturor grupelor musculare și articulațiilor
netraumatizate;
> stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice, prin diferite
proceduri (datorită inte nsificării irigării sanguine);
> combaterea/prevenirea contracturilor și refracțiilor musculare;
> rezolvarea procesului inflamator;
> prevenirea instalării tulburărilor secundare;
> prevenirea instalării/înlăturării unor deprinderi greșite datorate încercării de
suplinire a funcției deteriorate;
> recuperarea mobilității și a forței musculare ale segmentului traumatizat;
> îmbunătățirea stării fizice și psihice generale;
> restabilirea și dezvoltarea deprinderilor motrice de bază și specifice;
> îmbunătățirea calității de efort;
> readaptarea la efort maximal local și general;
> perfecționarea desprinderilor specifice sportului practicat sau a profesiei
(meseriei);
> reluarea treptată a activității sportive;
> îndepărtarea excesului ponderal (care solicită în mod deosebit articula țiile
membrului inferior în general, și cea a genunchiului traumatizat în general).
Aceste obiective enumerate anterior eu fost etapizate realizându -se și un exemplu
de program pentru fiecare dintre cele trei etape. Programele au fost îmbunătățite
continuu , structurile de exerciții fiind schimbate periodic pentru a se evita stările
negative de plictiseală care ar putea afecta starea psihică a pacientului, astfel
pacienții au colaborat la executa programelor propuse cu o stare psihică bună.
III.2. Etapele de desfășurare ale studiului
Studiul s -a desfășurat în mai multe etape succesive sau concomitente după cum
urmează:
• Etapa I în care s -a urmărit completarea permanentă a cunoștințelor prin
studierea bibliografiei;
• Etapa a II -a în care s -a pornit de la selecta rea subiecților și pregătirea
prealabilă a locului de desfășurare a studiului, a materialelor și aparatelor. Utilizând
mijloace specifice metodelor de cercetare,s -a efectuat explorarea și evaluarea
subiecților. Au fost evaluate fișe individuale la care au fost anexate permanent
observații, modificări care au apărut de -a lungul timpului, atât în programul de
recuperare cât și în evoluție clinică și funcțională a subiecților. A fost necesară
studierea
documentației medicale personale ce cuprind: diagnostic, i ndicații de tratament
medicamentos, fizioterapie și kinetoterapie. Toate aceste date la care s -au adăugat
cele de anamneză (de antecedente ale bolii de bază, de alte suprafețe asociate) au

43 influențat adoptarea atitudinii terapeutice de la caz la caz.. Au f ost elaborate planuri
generale de tratament pe baza cărora s -au stabilit obiective de etapă ce au fost
finalizate prin explorare și evaluare. Aceasta a urmărit aprecierea rezultatelor
obținute și a impus adoptarea unor noi măsuri terapeutice pentru etapa u lterioară;
• Etapa a IlI -a în care s -a aplicat programul de recuperare constituit din
metode și tehnici specifice kinetoterapiei. Mijloacele kinetoterapiei abordate în
alcătuirea programelor ce aparțin gimnasticii medicale (în special gimnastica
articulară, gimnastica de târâre, gimnastica de echilibru, gimnastica
respiratorie),masajului, mecanoterapiei, scripetoterapiei, suspensoterapiei, alături de
acestea fiind folosite cu succes și mijloacele ajutătoare din educația fizică și sport ca
înotul și elementele adoptate din atletism și ciclism.
• Etapa a IV -a în care s -a realizat măsurarea (explorarea și evaluarea) finală,
iar pe baza datelor înregistrate și prelucrate s -a putut face interpretarea lor
comparativă și dinamică evoluției pacienților pe întreaga durat ă a studiului. Materialul
obținut a constituit baza elaborării și redactării lucrării;
Astfel, principalele mijloace de tratament selecționate și folosite pentru fiecare
din cele trei etape ale recuperării sunt:
Pentru etapa I:
> masajul;
> exerciții active și cu rezistență progresivă pentru articulațiile sănătoase din
pozițiile culcat, șezând, stând pe piciorul sănătos;
> exerciții active și cu rezistență progresivă pentru articulațiile gleznei și șoldului
membrului inferior corespunzător genunchiului afectat din aceeași poziție ca mai sus;
> exerciții pasive și active de flexie – extensie a genunchiului traumatizat din
decubit dorsal și decubit ventral;
> exerciții izometrice cu intensitate medie pentru genunchiul lezat, din
decubit lateral, decubit ventra l, decubit dorsal sau șezând cu gamba în
afara planului de sprijin;
> exerciții active de rotație internă și externă în articulația șoldului corespunzător
genunchiului traumatizat, din decubit dorsal și decubit ventral;
> program de rulat la bicicletă ergometr ică;
> masajul
Pentru etapa a II -a:
> masajul;
> exerciții pentru tonifierea și dezvoltarea musculaturii extensoare a genunchiului:
flexii -extensii din poziția stând sau stând cu sprijin la scară fixă;
> exerciții izometrice pentru musculatura ext ensoare a genunchiului cu
încărcătură

44 medie, dar cu durată mare, din pozițiile stând într -un picior cu genunchiul ușor flectat,
șezând pe plan mai ridicat cu gamba în afara planului de sprijin;
> exerciții pentru recuperarea totală a mobilității articu lare a genunchiului
traumatizat;
> exerciții aplicative: mers peste obstacole, urcat și coborât scări;
> masajul.
Pentru etapa a 111 -a:
> masajul pentru tonifierea și dezvoltarea musculaturii extensoare a genunchiului
flexii extensii din poziția stând sau stând cu sprijin la scară fixă;
> exerciții de flexie – extensie a genunchiului din poziția stând și stând pe un
picior cu creșterea progresivă a amplitudinii și al numărului de repetări;
> exerciții variate de mers pe vârfuri, pe călcâie, pe merginea externă sau internă
a pantei;
> exerciții variate de alergare: cu schimbarea direcției controlată;
> exerciții de sărituri selecționate din sporturi ajutătoare: elemente de atletism
adaptate, sărituri, alergări, ciclism, înnot (stilul crawf și spate);
> masajul

III.3.Prezentarea fișelor pacienților și măsurătorile efectuate

Fisa de examen nr.l
Nume:S.
Prenume: L.
Vârstă: 23 ani
Activitate sportivă: fotbal „CFR Moldova lași ”
Diagnostic: sechele algofuncționale posttraumatice, ruptură ligament încrucișat
anterior stâng.
Istoric: suferă un traumatism forte în timpul unui meci de campionat. Este trimis inițial
în serviciu de recuperare cu diagnosticul: „ Ruptură menisc stâng extern ”. In timpul
programului de recuperare, acuză în continuare dureri în articulați a genunchiului.
In urma unui examen amănunțit se completează diagnosticul cu „Ruptură
ligament încrucișat anteriot – stâng cu recomandarea de intervenție chirurgicală ”.
Continuă programul recuperator preoperotor. Reintră în serviciul sălii de
recuperare pe data de 14.01.2009.
– tratament adjuvant: masaj, electroterapie.
Obiectivele recuperării:
– păstratea calităților fiziologice ale tuturor grupelor musculare;
– stimularea procesului de reducere a elementelor lezate ale genunchiului;
– resorbția inflamați ei;

45 – prevenirea instalării unor deprinderi greșite: ex: mersul cu genunchiul în flexe;
– recuperarea mobilității articulației genunchiului (în principal flexia și ultimele grade de
extensie);
– refacerea forței musculare (musculatura celor 4 fețe);
Observații: valorile înregistrate în cadrul testingului sunt luate la data intrării în
tratament, la o testare intermediară și la ieșirea din tratament. Tratamente asociate:
masaj, electroterapie.
I.Durerea (+,++,+++) Inițial
14.01.2009 Intermediar
20.02.2009 Final
15.03.2009
Spontan
-la mers pe scări
-la mers pe teren plat
-in repaus ++
+ + +
Provocată
-suprarotulian
-mobilizarea rotulei
-interlinia articulară +
m
+
+ _
-platoul tibial
spațiul popliteu
-capul peroneului +
II. Palpare
-cald
-soc ro tulian + +
_
–
III. Măsurători (cm)
-circumferința mediorotuliană
(dr./stg.) 39/41 39.5/39 39.5/39.5
-circumferința coapsei 10 cm
suprarotulian (dr./stg.) 44/42 44.5/42.5 42.5/41.5
-circumferința gambei 10 cm
subrotulian (dr./stg.) 37/36 37/36 37.5/36.5
IV. Mobilitate
-flexie (pasivă/activă) 95/85 120/115 125/120
V. Refracții musculare + + –
ischiogambierii
-drept anterior
VI. Activitate
-sitatiune unipodală
‚posibilă (5 ”) + +
– +
+ +
+

46 Imposibil ă
-urcă, coboară scările
*ușor
•dificil
Imposibil
-mersul
*fără sprijin
*în baston
*în cârje
Imposibil –
– + +

Legendă:
„+++”- durere puternică
„++” – durere moderată
„+” – durere difuză
„-„ – lipsa durerii

Indicații pentru recuperare
Alegerea metodelor și mijloacelor de kinetoterapie a ținut seama de:
– creșterea mobilității articulației genunchiului lezat;
– creșterea forței musculare la membrele inferioare;
– reeducarea posturii corecte;
– reeducarea echilibrului static și dinamic;
– reeducar ea și corectarea mersului;
– îmbunătățirea stării fizice și psihice generale.

Dintre metodele și mijloacele descrise s -au folosit:
– exerciții pasive;
– exerciții active cu ajutor,
– exerciții cu rezistență;
– exerciții la aparate;
– exerciți aplicative.
S-au aplica t și structuri de exerciții selecționate din sporturi ajutătoare: elemente de
atletism adaptate, ciclism, înot, (crawl piept și spate).
Programul ședinței de tratament va fi alcătuit pentru întreaga perioadă a
recuperării, iar din acest program se vor deta lia programe pentru fiecare etapă în
parte.
Programele pentru fiecare etapă au fost descrise în capitolul IV.

47 Observații:
Stadiu:
– 1 a început pe data de 14.10.2009
– 2 a început pe data de 28.10.2009
– 3 a început pe data de 15.11.2009

Fișa de examen nr.2

NumeC
prenume: C
Vârsta 22 ani
Activitate sportivă: baschet, lași
Diagnostic: sechele algofuncționale traumatice, ruptură ligament încrucișat anterior
genunchi drept
Istoric: în timpul unui antrenament, execută o întoarcere pe piciorul de sprijin.
Durata du rerii: se produce inflamația articulației genunchiului drept, în urma
controlului de specialitate are indicația de intervenție chirurgicală fiind suspect de
ruptură ligamentară (L.I.A.)
Se constată la intervenția chirurgicală că ruptura ligamentară s -a pro dus pe
fondul uzurii articulației. Intră în tratament pe data de 20.11.2009. Tratamente
asociate: masaj, electroterapie.
I.Durerea (+,++,+++) Inițial Intermediar Final
Spontan:
-la mers pe scări -la
mers pe teren plat -în
repaus ++
+ + +
Provocată
-suprarotulian
mobilizarea rotulei –
interlinia articulară –
platoul tibial -spațiul
popliteu -capului
peroneului _
+
+
+ +
m
m _
II. Palpare
-cald + ș
-șoc rotulian

48 III. Măsurători (cm)
-circumferința mediorotuliană (dr./stg.) 44/41 .5 42.5/41.5 41.5/41.5
-circumferința coapsei 10 cm
suprarotulian (dr./stg.) 47/45.5 47/45.5 47/46
-circumferința gambei 10 cm
subrotulian (dr./stg.) 41/42 41/42 41.5/42.5
IV. Mobilitate
-flexie (pasivă/activă) 90/80 115/110 152/120
V Retractii muscula re
-inchiogambierii – – –
-drept anterior + – –
VI. Activitate
– sitațiune unipodală – – –
– posibilă (5) – – –
– imposibilă

– urcă, coboară sc ările + –
–

– ușor TM – –
-dificil + –
–

– Imposibil

– mersul + –
–

– fără sprijin + – –
– în baston + – –
– În cârje – – –
– imposibil
VII. Alte date : Urcă scările cu membrul infe rior întins (pozitie antalgică)
flexie și rotația imposibilă (durere)

Legendă: „+++" – durere puternică
„++" – durere moderată „+" –
durere difuză „ -„ – lipsa durerii

Observații: Valorile înregistrate în cadrul testingului sunt luate la data inițială ( data luării
sub observație), la o testare intermediară, apoi la testarea finală. Obiective:
Tratamentul avizat

49 – păstrarea calităților fiziologice ale tuturor grupelor musculare și articulațiilor
netraumatizate ale membrului inferior;
– stimularea procesului d e vindecare a elementelor anatomice legate, folosind
diferitele proceduri balneo -fizioterapeutice (datorită îmbunătățirii irigării sangvine);

– combaterea contracțiilor și refracțiilor musculare;
– accelerarea resorbției procesului inflamator;
– prevenirea in stalării unor deprinderi greșite datorită încercării de suplinire a
funcției deteriorate;
– recuperarea mobilității și a forței musculare a genunchiului traumatizat
Indicații pentru recuperare:
Alegerea metodelor și mijloacelor de kinetoterapie a ținut sea ma de:
– creșterea mobilității articulației genunchiului lezat;
– creșterea forței musculare la membrele inferioare;
– reeducarea posturii corecte;
– reeducarea echilibrului static și dinamic;
– reeducarea și corectarea mersului;
– îmbunătățirea stării fizice și psi hice generale. Dintre metodele și mijloacele
descrise s -au folosit:
– exerciții pasive;
– exerciții active conduse;
– exerciții cu rezistență;
– exerciții la aparate;
– exerciții aplicative.
S-au aplicat și structuri de exerciții selecționate din sporturi ajutătoare :
elemente de atletism, ciclism, înot (crawl și spate). Programul ședinței de tratament
va fi alcătuit pentru întreaga perioadă a recuperării, iar din acest program se vor
detalia programe pentru fiecare etapă în parte.
Programele pentru fiecare etapă au f ost descrise în capitolul
IV. Observații: Stadiul:
– 1 a început pe data 21.11.2009
– 2 a început pe data 08.12.2009
– 3 a început pe data 21.12.2009

50 Fișa de examen nr. 3

Nume: V.
Prenume: C.
Vârsta: 22 ani
Activitate sportivă: handbal, Vaslui
Diagnostic: sechele algofuncționale, ruptură de menisc extern
Istoric: în timpul unui meci de antrenament efectuează o aruncare la poartă prin
săritură Este dezechilibrat de un adversar și la aterizare calcă gr eșit, suferind un
traumatism po sttraumatic la genu nchiul drept.
în urma examenului de specialitate se constată leziune de menise extern drept. Este
internat în dinică de specialitate unde se intervine chirurgical artroscopic. Intră în
servici ul nostru pe data de: 09.01.2009 . Tratamente asodate: masaj, ele ctroterapie
Inițial Intermediar Final
20.02.2009 13.03.2009 31.03.2009
I.Durerea (+,++,+++)
Spontan
-la mers pe scări -la mers pe teren plat -în
repaus – –
Provocată
-suprarotulian -mobilizarea rotulei -interlinia + + ș
articulară -platoul tibial -spațiul popliteu –
capului peroneului
II. Palpare
-cald – ș
-șoc rotulian
III. Măsurători (cm)
-circumferința mediorotuliană (dr./stg.) 38/39 38/38 38.5/38.5
-circumferința coapsei 10 cm suprarotulian
(dr./stg.)
-circumferința gambei 10 cm subrotulian
(dr./stg.) 47/48 47.5/48 47.5/48
IV. Mobilitate
-flexie (pasivă/activă) 38/39 38.5/39 38.5/39
V.AIte date: durerea limitează mișcările 100/90 120/115 130/120

51 Legendă
„+++” -durere puternică
„++”- durere moderată
„+”- lipsa durerii

Pentru subiectul (pacienta) V. C, tratamentul recuperator a urmărit
următoarele obiective:
– păstrarea calităților fiziologice ale tuturor grupelor musculare și articulaților
netraumatizate ale membrelor inferioare;
stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice lezate ale genunchiului
prin diferite proceduri balneofizioterapeutice și kinetoterapeutice;
– combaterea, prevenirea contracțiilor musculare;
– accelerarea resorbției inflamatorii;
– prevenirea instalări i tulburărilor secundare (ganalgie cronică intermitentă, entorse
recidivante, redoare, nesiguranță articulară la efort etc);
– prevenirea instalării unor deprinderi greșite: mersul cu genunchiul în flexum pentru
a evita durerea apărută la mobilizare;
– recupe rarea mobilități articulației genunchiului drept;
– refacerea forței musculare a membrului inferior traumatizat (semimembranos,
semitendinos, croitor, drept intern și pe vastul intern).
Observații:
Valorile înregistrate în cadrul testingului sunt luate de l a data inițială (data luării
sub observație) în stadiul Își până la ieșirea din tratament (stadiul 3).

Indicații pentru recuperare
Alegerea metodelor și mijloacelor de kinetoterapie a ținut seama de:
– creșterea mobilității articulației genunchiului lezat;
– creșterea forței musculare la membrele inferioare;
– reeducarea posturii corecte;
– reeducarea echihbmlui static și dinamic;
– reeducarea și corectarea mersului;
– îmbunătățirea stării fizice și psihice generale.
– reluarea treptată a activităților sportive.
– Dintr e metodele și mijloacele descrise s -au folosit:
– exerciții pasive;
exerciții active conduse;
– exerciții cu rezistență;
– exerciții la aparate;

52 – exerciții aplicative.
S-au aplicat structuri de exerciții selecționate din sporturile ajutătoare:
elemente de atletis m adaptate, ciclism, înot (crawl și spate). S -a folosit și cura de
teren.
Programul ședinței de tratament va fi alcătuit pe întreaga perioadă a
recuperării, iar din acest program se vor detalia programe pentru fiecare dintre cele 3
etape în parte.
Programu l pentru fiecare etapă au fost descrise în capitolul IV.
Observații:
Stadiul:
­ 1 a început pe data 20.02.2009
­ 2 a început pe data 13.03.2009
­ 3 a început pe data 31.03.2009

CAPITOLUL IV
REZULTATELE CERCETĂRII

IV. 1. Prezentarea rezultatelor teoretice fin ale propuse (modele,programe, strategii etc)
Pe baza rezultatelor obținute la testarea inițială, testarea intermediară și cea
finală s -au realizat tabele conținând dinamica valorilor goniometrice ale flexiei
(pasivă/activă) obținute în urma măsurării circu mferințelor în cele trei etape pentru
fiecare subiect în parte.
Din tabele s -au extras elementele pentru analiza statistică și pentru
reprezentarea grafică. Reprezentarea grafică prezintă dinamica valorilor măsurate în
cele trei etape pentru flexia pasivă comparativ cu flexia activă.
Reprezentarea grafică a fost făcută pentru fiecare subiect în parte și comentate
rezultatele.
Prezentarea programelor de recuperare folosite, prelucrarea și interpretarea
rezultatelor obținute:
A) Prezentarea programelor
Instit uirea măsurilor terapeutice aplicate în programul de recuperare a ținut
cont de gravitatea leziunii și tipul lezional.
Manifestările clinice asemănătoare au impus adoptarea unei atitudini
terapeutice care a ținut cont de obiectivele generale ale recuperări i sechelelor
posttraumatice ale genunchiului.
Sechelele traumatismelor genunchiului afectează fie stabilitatea, fie mobilitatea,
fie ambele, prima eventualitate fiind mult mai gravă decât cea de -a doua. Drept

53 urmare, recuperarea funcțională va urmări recup erarea stabilității și/sau recuperarea
mobilității genunchiului.
Durerea poate determina ea însăși incapacitatea funcțională sau să contribuie
în grade variabile la această incapacitate. De aceea, în recuperare devine obiectiv
de prim ordin.
Desigur că exi stă unele particularități metodologice tot unul sau toate cele trei
obiective ale recuperării genunchiului.
Prima măsură terapeutică aplicată a urmărit obținerea indoloritătii. Pentru
aceasta au folosit metode analitice ca medicația antiinflamatorie și ant algică,
crioterapie sau termoterapia, electroterapia.
Indoloritatea este primul obiectiv în recuperarea genunchiului posttraumatic nu
numai pentru că un genunchi dureros este practic nefuncțional (atât pentru statică
cât și pentru dinamica individuală), ci și pentru faptul că durerea limitează mult
posibilitatea de recuperare a elementelor sechelare disfuncționale posttraumatice.
Pentru obținerea stabilității s -a urmărit tonifierea musculaturii stabilizatoare a
genunchiului prin exerciții izometrice și exer ciții cu contrarezistență și la o serie de
aparate ca: bicicleta ergometrică, steeper -ul, covorul rulant, halteroscaunul. S -a
urmărit aplicarea unor structuri de exerciții prin tonifierea cvadricepsului (foarte
important în stabilitatea genunchiului), toni fierea ischiogambierilor, a tricepsului sural
și a tensorului fasciei lata. Prin tonifierea musculaturii genunchiului va fi asigurată o
bună stabilitate acestei articulați.

în ceea ce privește mobilitatea articulară, aceasta este de regulă compromisă
atât în cazul genunchiului antrenează o stare disfuncțională la mers, stat pe scaun,
aplecat, etc. Redoarea genunchiului implică două aspecte în recuperare:
– recâștigarea unei extensii complete, respectiv reducerea flexumului;
– recâștigarea unei flexii cât m ai aproape de normal.

54 Pentru reducerea flexumului s -au evitat continuu posturile în flexum,
poziționându -se mereu membrul inferior pentru extensie cât mai completă. S -au
aplicat mișcări active de extensie și ca metode adjuvante: masajul, ultrasunetul,
diadinamicele, medicația antialgică și antiinflamatorie.
Pentru creșterea amplitudinii flexiei au fost folosite complexe de exerciții
pasive, exerciții active libere și la cușca de scripetoterapiei (cu contragreutăți) care,
ușurează mișcarea determinând tracți uni – întinderi. Au fost utilizate exercițiile de
contractie -relaxare pentru întinderea contracturii -refracției aparatului extensor și
exerciții gestice uzuale
pentru reeducarea funcțională a genunchiului ca: mersul, urcarea și coborârea
scărilor, pășitul peste (săritul peste), aplecatul.
Toate aceste procedee au fost precedate de aplicarea căldurii și masajului.
Masajul s -a adresat musculaturii coapsei și articulației genunchiului folosind tehnica
Cyriax.
Ședința de kinetoterapie a început cu un masaj pe tot membrul inferior. Masajul
trebuie să fie lejer, în sensul întoarcerii circulației venoase, de la periferie spre centru
(de la nivelul gambei spre șold), mai ales în primele ședințe, apoi manevrele de viu
gradat mai profunde pentru a mobiliza și prelucr a masele musculare.
La nivelul ligamentar, masajul se va aplica sub forma unei fricțiuni vibrate sau
sub forma mobilizărilor transversale profunde. Mobilizarea transversală profundă a
fost descrisă de J.H. Cyriax.
Mobilizarea unui ligament pe planurile pro funde permite eliberarea aderențelor
care limitează jocul ligamentar și în egală măsură, amplitudinea articulară.
Masajul articulației genunchiului se efectuează punând genunchiul în flexie,
dacă e posibil, cu posturi cu amplitudine crescută progresiv, apo i în extensie.
în cursul masajului, realizarea câtorva mișcări active pentru facilitarea
asuplizării ligamentelor sunt indicate.
în cursul masajului unei cicatrici se vor face manevre de fricțiune ușoare pentru
asuplizarea și desprinderea aderențelor pieli i de țesuturile subadiacente.
Structurile de exerciții variate au fost extrase din complexele ce vor fi descrise
pentru refacerea mobilității genunchiului, pentru refacerea forței musculare și pentru
refacerea stabilității, mișcării controlate și abilități i, la care s -au adăugat și exercițiile
selective pentru antrenarea mușchilor croitor, drept intern, semitendinos și
semimembranos, și a vastului intern.
în continuare voi prezenta două modele de programe propuse pentru
recuperarea genunchiului traumatic:

55 I. Program de gimnastică pentru recuperarea ligamento – plastiei de genunchi
(ligament încrucișat):
> 1-3 zile de la operație – Se folosește bandaj compresiv,orteză,
gheață(crioterapia).
– Contracții izometrice
– Kinetic – 30° – în mișcări pasive
– Ridicat în pi cioare – se evită încărcarea piciorului – (mers cu cârje)
– Pentru extensie – postură în „stil pod"
– genunchiul să fie fără sprijin 5 -10 zile
– Kinetic – crește progresiv
– Pasivo – activ – la marginea patului balans al gambei (cu ajutor: fașă, etc.) pentru
contr olul cvadricepsului (90°)
– dacă este necesar se folosește orteza la mers
– se insistă pe extensie completă – postură
– se încep exercițiile active (ușor), pentru flexi e
atenție la revenirea din flexie
ridicat în picioare – se evită încărcarea piciorului (mers c u cârje)
› 2-3 Săptămâni
– continuă mișcările acti ve
– extensie completă
– flexie 100° – pasiv
– pentru flexie activă: – ex. Din culcat pe spate – (până la limita dureri)
– din culcat pe burtă – (până la limita durerii)
– la marginea patului – (până la limita durerii)
– bicicleta; înnot;
– ridicat în picioare – încărcarea progresivă a piciorului (mers cu cârje) – cu
cântar
– Se evită urcatul și coborâtul scărilor
> 5-6 săptămâni – pasiv (K) 130°flex
– bicicleta; înnot;
– se încep activi tățile sportive specifice
– ridicat în picioare – continuă încărcarea progresivă a piciorului (mers cu cârje) –
> 6-12 săptămâni
– mers fără cârje – trecerea pe baston mâna controlaterală pentru încă 2
săptămâni
> 12 săptămâni -3 luni
se contin uă programul activ

56 II. Program de recuperare pentru genunchiul traumatic

Partea Conținutul Indicații și observații
II Exerciții active și cu rezistență
pentru articulațiile sănătoase;
– Exerciții active și cu rezistență
progresivă pentru articulaț iile
gleznelor și șoldului membrului
inferior afectat;
Exerciții active de rotație internă
și externă în articulațiile șoldului
corespunzător genunchiului
traumatizat;
Exerciții pentru tonifierea și
dezvoltarea musculaturii
extensoare a genun chiului;
Exerciții variate de mers (pe
călcâie, pe marginea internă sau
externă a plantei) și de alergare ușoară;
– Ciclism, înnot (crawl și spate); Se folosesc pozițiile culcat,
șezând și stând pe membrul
inferior sănătos;
Se realizează din acelea și
poziții;
Se realizează din decubit
dorsal și decubit ventral; – Se
folosesc aceleași poziții ca mai
sus;
Se folosesc exercițiile:
izometrice cu intensitate
medie,
genuflexiuni până la 90°;
Cu flexia limitată a
genunchiului -rulat la
cicloergometru;
III – Masajul coapsei și a genunchiului;
– Exerciții de relaxare combinate cu
exerciții de respirație; – Din decubit dorsal cu șezând.

Programul de etapă

Stadiul I.
Obiective:
a) păstrarea calităților fiziologice ale tuturor grupelor musculare și articul ațiilor
netraumatizate;
b) îmbunătățirea stării fizice generale;
c) stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice lezate, prin diferite
proceduri (datorită amplificării irigării sangvine);
d) combaterea contracturilor și retracturilor musculare;
e) rezolv area procesului inflamator;
f) prevenirea instalării unor deprinderi greșite datorită încercării de suplinire a
funcției deteriorate;
g) recuperarea mobilității și a forței musculare a segmentului traumatizat;

57
h) combaterea creșterii în greutate;
Progra mul de recuperare cuprinde:
a) masajul membrului inferior;
b) în decubit dorsal, aducerea membrului inferior întins sus.Revenire 3 -5 serii de câte
20 ridicări (a membrului lezat) ;(Fig.l)

Fig. 1
c ) în decubit ventral,ducerea piciorului întins în sus, revenir e (dozare ca la
,,b");(Fig.2)

Fig.2

d ) în decubit lateral corespunzător membrului sănătos. Ridicarea membrului întins în
sus (abductie) și revenire (aceeași dozare); Exemplele „b", „c" și „d" se vor executa
alternativ;(Fig.3)

58

Fig.3
e ) în decubit dorsal, ridicarea membrului la 45° și menținerea aceeași
poziții între 10 -20 secunde de 10 ori;
f) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului spre piept târând călcâiul
spre sol, apoi revenire (50 ori);
g) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului ș i revenire (50 ori);
h) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului spre piept, revenire. La
revenire nu se va așeza pe sol călcâiul (3×30 ori);
i) în decubit ventral, genunchii îndoiți, gambele la verticală, ducerea
membrelor inferioare lateral stânga, reve nire, apoi aceeași spre dreapta
(40 ori);
j) șezând pe un plan mai ridicat cu gamba în afara sprijinului, întinderea genunchiului
și menținerea poziției având un sac cu nisip plasat pe gleznă(greutatea sacului = 1 -5
Kg); (Dozare 10 x 10 -20 secunde) ; (fig.4,5.)
fig.4. fig.5.

k) masajul coapsei și genunchiului.

59 Stadiul II
Obiective:
a) Restabilirea mobilității genunchiului;
b) înlăturarea eventualelor deprinderi greșite;
c) Restabilirea deprinderilor motrice de bază și specifice;
d) îmbunătățirea cal ității de efort;
e) Combaterea creșterii în greutate.

Programul de recuperare cuprinde:
a) masaj;
b) în decubit dorsal – bicicleta efectuată cu me mbrele inferioare lipite
(simultan) 5×20 ori;
c) în decubit lateral corespunzător membrului sănătos. Bicicleta cu membrel e
inferioare Iipite (5×20 ori);
d) stând cu fața la scară fixă, apucat la înălțimea șoldurilor – joc de gleznă cu
amplitudine scăzută (5×1 min);
e) stând cu fața la scară fixă, apucat de scară deasupra capului, coatele ușor
îndoite; îndoire a genunchilor și reve nire 5×20 ori. în ședința următoare, mâinile vor fi
coborâte din ce în ce mai jos pentru a permite creșterea amplitudinii îndoirii
genunchilor.
f) șezând pe un plan mai ridicat cu genunchiul înafara suprafeței de sprijin cu
un sac de nisip (3 -5 Kg) legat de g leznă. întinderea genunchiului apoi revenire 5×20
ori;
g) mers cu ridicarea cât mai sus a genunchiului spre piept (3x20metri);
h) alergare ușoară( 10×20 metri);
i) aruncarea unei mingi medicale de 1×3 Kg. Cu ajut orul vârfului piciorului
plasat sub minge și cu ridicarea accentuată a genunchiului spre piept (5 serii x 10
aruncări);
j) deplasare laterală cu ușoare fa ndări pe genunchiul traumatizat
(10×5); k) masaj relaxator la sfârșit.
Stadiul III.
Obiective:
a) Dezvoltarea calităților motrice de bază;
b) Read aptarea la efortul maximal local și general;
c) Perfecționarea deprinderilor specifice sportului practicat;
d) Reluarea treptată a activității sportive;
e) Îndepărtarea excesului ponderal;

60 Programul de recuperare cuprinde:
a) masaj;
b) alergare în jurul sălii (2×4 m in);
c) alergare cu ridicarea genunchilor la piept (5xl0metri);
d) stând cu fața la scară fixă, apucat la înălțimea umerilor, îndoirea genunchilor și
revenire; se crește de la 2 serii până la 5 serii a câte 50;
e) stând cu fața la bară fixă, apucat la înălțime a umerilor, cu genunchiul accidentat
îndoit, piciorul sprijinit pe treapta a 6 -a sau a 8 -a; Apucat de scară cu brațele întinse
sus.
Se execută întinderea genunchiului cu ridicarea trunchiului în stând pe un picior pe
scară.
Revenire în poziția inițial ă (5×10).
f) stând cu fața la scară fixă, apucat la nivelul umerilor, membrul
sănătos sprijinit cu călcâiul pe vârful piciorului corespunzător genunchiului afectat,
îndoirea
genunchiului până la 90°, apoi revenire (5×20);
g) sărituri pe loc pe ambele p icioare (5×10);
h) Alergare șerpuită (3×50 m);
i) Sărituri cu coarda pe loc sau în ușoară deplasare (5×20);
j) Stând pe un picior cu fața la scară fixă cu genunchiul îndoit la 90°, apucat la
înălțimea umerilor, menținerea ace stei poziții (10x20secunde );
k) Masajul coapsei și genunchiului.

Refacerea mobilității genunchiului:
I. Reducerea flexiei
Reducerea flexiei acestei articulații se poate face:
A) Prin adaptarea unor posturi:
Exercițiul 1 – așezat ghemuit (genuflexiune), cât permite
mobilitatea ge nunchiului cu mâinile în sprijin pe bază;
Exercițiul 2 – în decubit ventral se fixează pe gambă o coardă care trece pe un
scripete peste capul pacientului; la capătul corzii se pune o greutate. Exercițiul se
realizează la cușca de scripetoterapie;

61
Exercițiul 3 -subiectul în decubit dorsal : tine picioarele pe mingea medicinala și
ține gamba în flexie.(Fig.6,7)

Fig.6 Fig.7
B) Prin mobilizări pasive:

Exercițiul 4 – subiec tul șezând: kinetoterapeutul face priză pe treimea distală a
coapsei și a gambei, executând flexia;

Exercițiul 5 -pacientul în decubit dorsal, cu șoldul flectatjdnetoterapeutul
execută flexia genunchiului (dreptul anterior este relaxat);

Exercițiul 6 – pacientul în decubit ventral: kinetoterapeutul
fixează coapsa la masă, face priză pe gambă și distal se
execută flexia.
C) Prin mișcări autopasive:
Exercițiul 7 – cea mai simplă automobilizare este presarea pe fața anterioară a
gambei cu gamba opusă – pacie ntul în șezând sau în decubit ventral;

(Fig. 8)

62 Exercițiul 8 – din poziția în genunchi sau „patrupedă" se lasă șezutul spre
taloane, forțând flexia genunchiului. Exercițiul se poate executa de la o flexie de
minimum 60° (pentru poziția „patrupedă ") sau la 90° pentru poziția în genunchi;

Exercițiul 9 – din ortostatism, cu mâinile sprijin pe bază se lasă corpul în jos în
genuflexiune.

D) Prin mișcări active:
Exercițiul 10 – din decubit dorsal, cu sau fără o patină cu rotile la
picior, pacientul al unecă pe o placă în flexie – extensie sau pedalează în
aer;
Exercițiul 11 – din decubit homolateral, pe o placă talcată, se mobilizează
genunchiul în flexii repetate;

Exercițiul 12 – din ortostatism, se execută genuflexiuni pe ambele membre
inferioare sau doar membrul inferior afectat.
II. Reeducarea extensiei
Reeducarea extensiei genunchiului se face:
A) Prin adaptarea unor posturi:
Exercițiul 1 – subiectul în decubit dorsal, cu un sul la nivelul gleznei; Variantă:
din șezând, cu talonul sprijinit de un s caun cu sau fără greutate pe genunchi –
exercițiul este utilizat pentru reducerea flexum -ului;
Exercițiul 2 – subiectul în decubit ventral,cu gamba în afara mesei și coapsa
fixată printr -o chingă; de gambă se atârnă o greutate sau se recurge la un scripete;
Exercițiul 3 – subiectul în decubit dorsal cu gheata de tracțiune pe
picior se tractionează continuu în ax.

B)Prin mobilizări pasive:
Exercițiul 4 – pacientul în șezând, cu trunchiul aplecat în față: kinetoterapeutul
execută extensia, făcând două prize – una pe fața anterioară a coapsei flexând -o la
scaun și alta pe gambă,distal; exercițiul urmărește întinderea ischiogambierilor;

63 Exercițiul 5 – subiectul în decubit ventral: priză pe gambă proximal(pentru
realizarea extensiei și alunecării) și distal (pe ntru realizarea extensiei și rotației
externe) – coapsa este flectată prin chingă la masă;

Fig.10
C) Prin mobilizări autopasive:
Exercițiul 7 – subiectul în decubit ventral cu coapsa fixată: gamba și piciorul
contralateral împing spre extensie membrul in ferior afectat;

Exercițiul 8 – pacientul în poziție „patrupedă": gamba interesantă este
fixată prin chingă la masă; corpul se deplasează înainte prin tracțiunea
mâinilor pe margine mesei.

III. Reeducarea mobilității rotulei

Exercițiul 1 Manipularea rotu lei se face:
a) crural;
b)cranial (invers)
c)extern;
d)intern (invers ca la „c")
Refacerea forței musculare
Tehnici și exerciții de creștere a forței
Așa cum s -a arătat, pentru a crește forța musculară este obligatoriu să se
execute un t ip
de contracție musculară. Totuși, vor fi reamintite și o serie de alte tehnici, cum
ar fi cele de facilitare proprioceptivă neuromusculară, utilizate nu pentru a crește
direct forța musculară, ci pentru a introduce o stare excitatorie musculară favorabil ă,

64 pe fondul căreia exercițiile cu contracție musculară să aducă câștigul de forță
scontat.
Exerciții izometrice
Clasic, se practică cele două tipuri de exerciții despre care deja am discutat:
1. Exerciții unice scurte izometrice zilnice (EUSIZ): o contrac ție de 6 sec. pe zi.
2. Exercițiile repetitive scurte izometrice zilnice (ERSIZ): 20 de contracții a 6 sec, cu o
pauză de 20 sec. între ele – o ședință pe zi.
Condiție de bază: realizarea unei tensiuni de contracție egală cu 60 -70% din cea
maximă. Există ș i alte formule de exerciții, dintre care noi ne -am obișnuit să utilizăm:
3. Grupajul de 3 contracții a 6 sec, cu o pauză de 30 -60 sec, între contracții – se
poate repeta de 2 -3 ori pe zi.
Opoziția față de mișcare pentru realizarea izometriei se realizează în diferite
modalități, în general rezistența o opune kinetoterapeutul sau pacientul însuși – cu
celălalt membru – sau se recurge la un obiect imobil (zid, birou, tocul ușii, etc). La
descrierea exercitiilor, vor fi expuse și"acesîe modalități".
1. Exerciț iul maximal scurt (EMS). D.L.Rose și colaboratorii săi, plecând de la
contracția izometrica scurtă, inițiază EMS, care este un exercițiu dinamic cu
încărcare maximă. Se testează progresiv greutatea maximă care poate fi ridicată și
menținută 5 secunde. Acea stă greutate este notată IRM, adică greutatea maximă
care poate fi ridicată o dată (1 repetiție maximă). Metodologia este aceeași ca pentru
contracția izotermică, respectiv o ridicare pe zi sau 3 ridicări cu pauze de 1 -2 minute
între ele.
2 Exercițiul maxi mal cu repetiție (EMR). Se urmărește prin creșterea progresivă
a greutăților să se testeze acea greutate care poate fi ridicată de 10 ori (10 repetiții
maxime=10 RM). După ce testarea a fost făcută și s -a găsit greutatea care poate
permite 10 RM, se vor ex ecuta zilnic astfel de exerciții. La 5 -7 zile se retestează
noua rezistență pentru 10 RM. O variantă a tehnicii este propusă de McQueen, și
anume 4 seturi de 10 RM pe zi, de 3 ori pe săptămână.
3. Tehnica "fractionată" De Lorme -Watkins . De Lorme și -a denum it tehnica "
exercițiu cu rezistență progresivă", care reprezintă nu numai o metodă, ci și un
"principiu metodologic" , pentru creșterea forței și rezistenței musculare.
Tehnica De Lorme este compusă din trei seturi:
• Setul 1 -10 ridicări cu 1/2 10 RM; ,
• Setul al II -lea -10 ridicări cu 3/4 10 RM;
• Setul al III -lea – 10 ridicări cu 10 RM; între seturi se intercalează o pauză de 2 -3
minute. Aceste exerciții se realizează o dată pe zi, de 4 ori pe săptămână. în ziua a
5-a se retestează 10 RM, ca și 1 RM, apoi în zilele următoare se reâncep cele 3 serii
la noile valori ale rezistenței.

65 Există multe variante ale acestei scheme. Autori ca McMorris, Elkins, Rudd,
Luscombe,etc. au propus unele modificări ale schemei originale, fie în ce privește
procentul din 10 RM cu care se lucrează pe diferite serii, fie în ce privește numărul
de serii pe zi. Ne permitem și noi să considerăm că rigiditatea schemei De Lorme –
Watkins nu -și are rostul în kinetologie. Trebuie acceptat principiul progresiei
rezistenței, iar modalitatea de realizare trebuie adaptată fiecărui pacient, în funcție de
particularitățile lui.
în ultimul timp, în clinicile de recuperare se utilizează pentru economia de timp
o noua varianta: se realizează zilnic cele 10 RM; daca peste 1 -3 zile pacientul poate
să ridice de 15 ori la rând greutatea 10 RM, acesta se va crește până la altele 8 -10
RM și așa mai departe.
4. Exerciții rezistive regresive (tehnica Oxford) au fost recomandate inițial de
Zinovieff și susținute apoi de McGovern și Luscombe.
Schema tehnicii O xford este compusă din patru serii:
• Setul I: 10 ridicări cu 10 RM
• Setul al II -lea: 10 ridicări cu 90% 10 RM
• Setul al III-lea: 10 ridicări cu 80% 10 RM
• Setul al IV-lea: 10 ridic [ri cu 70% 10 RM
• Etc. (până la 10 seturi)
Logica unei astfel de tehnici este că mușchiul obosește treptat și că, în fond
fiecare set reprezintă o performanță aproape maximă pentru starea fiziologică a
mușchiului din momentul respectiv.
Schimbarea mereu a greutăților face ca această tehnică să nu fie prea agreată,
nici de pacient, nic i de kinetoterapeut.
Tehnica Oxford este regresivă în cadrul seriilor zilnice, dar evident și în acest
caz progresia este asigurată prin retestarea 10 RM la 5 -7 zile.
5. Exercițiile cu 10 RM (repetiții minime). în cazul în care mușchiul este prea
slab
pentru a ridica de 10 ori chiar propria greutate a segmentului, principiul exercițiului
dinamic
cu rezistență progresivă se poate totuși aplica. Se testează care este ajutorul
(asistarea minimă necesară) pentru a se realiza cele 10 ridic ări. De obicei aceste
exercițiise fac cu ajutorul scripetului cu contragreutate. Od ată fixate 10 RM, se
procedează la alcătuirea diverselor scheme de antrenament, ca și la tehnicile cu 10
RM.
Clasic schema este:
• Seria I: de 10 ridicări cu 2×10 RM
• Seria a II -a: de 10 ridicări cu 1,5×10 RM
• Seria a II l-a: de 10 ridicări cu 1×10 RM

66
Tonifierea musculaturii extensoare:
A) Exerciții globale:
1. Pacientul în decubit dorsal, cu coapsa întinsă, gamba în afara masei;
membrul inferior opus, flectat, se sprijină cu piciorul pe masă; kinetot erapeutul face
priză pe fața dorsală a piciorului și pe fața anterioară, distal pe gambă; pacientul
execută întâi flexia dorsală a piciorului, apoi in continuare extensia gambei. Mișcările
sunt contrate de kinetoterapeut în așa fel încât flexia dorsală a p iciorului să fie
complet blocată, dar extensia gambei să -și urmeze amplitudinea în totalitate.
2. Aceeași poziție ca la exercițiul „1"; antrenează tripla flexie: membrul inferior
afectat pleacă de la poziția de triplă flexie. Kinetoterapeutul se opune la exte nsia
piciorului (flexie plantară), apoi în continuare la extensia gambei care se execută
concomitent și cu întinderea coapsei.
3. Aceeași poziție ca la exercițiul „1"; kinetoterapeutul face priza pe fața
anterioară a coapsei, distal, și pe gambă, tot distal: pacientul încearcă flexia coxo –
femurală (blocată de kinetoterapeut) și executată în continuare extensia contra
rezistenței opuse de kinetoterapeut.
4. Aceeași poziție ca la exercițiul „1"; membrul inferior în triplă flexie (membrul
inferior opus întins), kin etoterapeutul face priză pe fața dorsală a coapsei și pe fața
ventrală a gambei; se contrează încercarea de extensie a coapsei, apoi în lanț se
rezistă la extensia gambei. Se realizează contracția simultană a cvadricepsului și
ischiogambierilor. Mișcarea d e extensie a genunchiului se poate continua cu
extensia piciorului.
5. Din decubit dorsal, cu gamba la marginea mesei sau șezând, se execută
extensii, încărcând progresiv gamba distal.
6. Din ortostatism se trece în ghemuit și din nou în ortostatism. Taloanele s e
ridică de pe sol în timpul exercițiului pentru a se menține trunchiul vertical. Dacă
tălpile rămân pe sol, trunchiul se va înclina spre față, solicitând prea mult extensorii
șoldului (ischiogambierii). Efortul extensorilor se poate mări dacă se iau în mâ ini
gantere sau haltere pe umeri.
7. Exerciții cu îngreuiere la halteroscaun, cușca cu scripeți, helcometru și
aparatura Kettler.(Fig.ll)

67
Fig. 11
B) Exerciții selective:
8. Din ortostatism se flectează membrele inferioare și se menține arti culație coxo –
femurală flectată la 90°. Din această poziție se execută extensia genunchiului.
Antrenează cele trei capete monoarticulare ale cvadricepsului (fără dreptul anterior
care este poliarticular). Subiectul în decubit dorsal, cu membrul inferior in teresat în
ușoară flexie a genunchiului
9. Kinetoterapeutul apucă rotula trăgând -o în jos și în afară; se comandă extensie
completă,cu tracționarea rotulei în sus și înăuntru. Urmărește antrenarea vastului
medial (cu rol în tracționarea internă și în sus a rotulei).
10. Subiectul în șezând pe masă cu membrul inferior interesat în ușoară flexie și
șoldul în rotație internă. Kinetoterapeutul opune rezistență pe fața antero – externă a
tibiei, distal. Contracția se dirijează în special pe vastul extern și tensorul fasciei lata.

Tonifierea musculaturii flexoare

1. Subiectul în decubit dorsal, cu coapsa la marginea masei; kinetoterapeutul
face priză pe fața dorsală a coapsei și pe talpă. Pacientul execută o extensie de
coapsă contrată de kinetoterapeut, apoi o extensie de picior (de asemenea contrată),
în continuare flectând genunchiul. Contrarea extensiei coapsei pune în tensiune
ischiogambierii, iar pentru picior -gemenii.
2. Pacientul în decubit dorsal cu articulațiile șoldului și genunchiului ușor fle ctate,
gleznă în poziție indiferentă. Prizele sunt aplicate pe fețele anterioară a coapsei și
dorsală a

68 piciorului. Kinetoterapeutul se opune flexiei coapsei dorsale a piciorului. Urmărește
antrenarea lanțului triplei flexii.
3. Exerciții cu îngreuiere la cușca cu scripeții, helcometru.
4. Din stând pe membrul inferior opus celui interesat, membrul inferior afectat
purtând o sandală cu greutăți. Se execută flexii cât mai complete. Echilibrul este
realizat prin prinderea unei șipci de la scara fixă. Ridicare a greutății determină
contracția concentrică, revenirea lentă a gambei asigură contracția excentrică.

Refacerea stabilității, mișcării controlate si abilității
Așa cum s -a arătat, realizarea reeducări aparatului neuromioartrokinetic sau,
altfel spus, real izarea controlului motor are 4 etape de bază:
> reeducarea mobilității;
> a stabilității;
> mobilității controlate ;
> abilității.
Ultimile două etape se încadrează în acest obiectiv al kinetologiei, pe care l -am
numit mai
cuprinzător prin noțiuni relativ echivale nte: „coordonare" – „control" -„echilibru".
înțelegem prin coordonare „combinarea activității unui număr de mușchi în cadrul
unei scheme de mișcare continuă, lină, executată în condiții normale". O mișcare
„coordonată" presupune, ipso facto, și contol, și echilibru. O activitate coordonată
este automată, nepercepută conștient, deși ea poate fi îndeplinită și conștient.
Controlul activității coordonate este monitorizat prin mecanismul de feed -backal
propriocepției și centrilor subcorticali. Dacă propriocepți a senzitivă sau centrii
subcorticali sunt afectați, contolul vizual al mișcării, cu intervenția centrilor corticali,
pot substitui coordonarea mișcării, dar niciodată aceasta nu va fi la fel de fină ca
atunci când feed -back -ul proprioceptiv este intact.
Coordonarea mișcărilor este un proces care se obține după foarte multe
repetări, ea dezvolându -se pe măsură ce copilul crește. Coordonarea se poate
„antrena", putându -se ajunge la performanțe extraordinare. Să privim mâinile unui
pianist sau ale unui violoni st în timpul unui concert și vom realiza amploarea acestor
performanțe.
Dezvoltarea coordonării înseamnă o creștere a preciziei mișcării, o economie
maximă de efort muscular prin ieșirea din activitate a oricărui mușchi inutil de activat
pentru respectiva schemă. Aceasta înseamnă inhibiția oricărei iradieri „inutile" a
excitației în cortex. Dezvoltarea coordonării determină apariția deprinderilor motrice
care au la bază engramele motorii, mișcarea volitională nefiind altceva decât
selectarea, modificarea și combinarea engramelor fixate în centrii subcorticali.
Există câteva legi generale ale antrenamentului pentru coordonare (F. Kottke):

69 – Exercițiile de coordonare trebuie să se execute de câteva ori pe zi.fără întrerupere,
până ce
coordonarea este obținută;
– Orice contracție a musculaturii care nu este necesară unei activități date trebuie
evitată. A repeta contracții pentru o astfel de
musculatură înseamnă a o introduce în engrama activității respective -inhibiția
iradierii nu se mai produce, coordonarea v a fi compromisă
– Pentru a întări percepția senzorială corectă a unei engrame corecte se vor utiliza
toate mijloacele posibile: explicații verbale, înregistrării cinematice, desene, etc
– Exercițiile de coordonare cer concentrare din partea pacientului. Orice semn de
oboseală sau chiar plictiseală este un indiciu de oprirea antrenamentului
– Preciza unei mișcări nu necesită forță mare, aceasta chiar prejudiciind
coordonarea
Cu cât rezistența opusă mișcării va fi mai slabă, cu atât iradierea excitației îm
SNC va f i mai redusă, deci coordonarea mai bună.
Dacă lucrăm în cadrul exercițiilor de coordonare cu o forță chiar sub 10 % din
forța maximă a mușchilor, oboseala apare relativ repede.

Exerciții pentru creșterea mobilității
Am văzut mai sus că menținerea sau creș terea mobilității unei articulații
inflamate se realizează prin exerciții pasive, active -asistate și active.
Articulația inflamată ridică însă unele probleme teoretice și practice specifice,
care au un important răsunet asupra tehnicilor și metodologiilor aplicate. A) Iată mai
întâi care sunt problemele teoretice :
> sinovita slăbește capsula și ligamentele de susținere, produce lichid articular în
execes care mărește spațiul intraarticular, creând tensiuni de întindere a structurilor –
toate acestea determină mai curând laxitate articulară, cu instabilitate, decât redoare.
> edemul periarticular sau extraarticular generează compresiune articulară,
având deci tendința de a limita mobilitatea articulară, penrtu ca apoi prin organizarea
fibroblastică conjunctivă, s ă blocheze spațiile de alunecare între planurile tisulare,
sporind astfel și mai mult limitarea mobilității articulare.
> durerea produce spasm în musculatura periarticulară flexo -aductoare, limitând
extensia articulară. Poziția de flexie articulară determin ă cea mai redusă presiune
intraarticulară, motiv pentru care pacientul din instinct, își ține în această poziție
articulația inflamată, pentru a -și calma durerea. De aici pericolul de flexum în
articulația tumefiată.
> inactivitatea articulară generată de du rere crește riscul
aderențelor, al scurtării musculotendinoase și slăbirii mușchiului

70 B) Problemele practice sunt destul de dificile neexistând regului care să ghideze
rezolvarea lor
> care trebuie să fie intensitatea exercițiului? Nu se poate da un răspun s, în
baza unei reguli la această întrebare. Durerea sau discomfortul articular provocat de
exercițiu sunt acelea care reprezintă legea de bază în orientarea intensității mobilității
articulare. Indiferent de ce tehnică de imobilizarea articulară am utiliz a, durerea sau
discomfortul articular declanșat de acest exercițiu nu trebuie să dureze mai mult de o
oră după oprirea lui. Cu cât se depășește mai mult acest interval, cu atât programul
executat de bolnav este mai neadecvat și trebuie reconsiderat ca tehn ică de lucru
sau ca intensitate Atenție! întinderea țesuturilor articulare și periarticularela limita
amplitunii de mișcare articulară pentru a câștiga mobilități maxime este complet
interzisă în faza acută a artritei, se execută cu prudență în faza subacu tă și se
recomandă cu isistență în faza cronic -activă.
> cât durează ședința de exerciții și cât de frecvent se poate repeta? Nici aici
nu se poate da un răsuns categoric, neexistând reguli fixe. Sunt situații când este
suficientă o ședință de exerciții de mobilizare maximă pe zi la un bolnav cu artrită
cronică stabilizată, în timp ce pentru o artrită acută sau subacută se execută 2 -5
astfel de ședințe într -o zi. Durata și frecvența ședințelor rămân la aprecierea
medicului și kinetoterapeutului în funcție d e starea bolnavului, receptivitatea lui și
disponibilităție de kinetoterapie
> când anume în timpul zile trebuie executat exercițiul de mobilizare?
Răspunsul este: în momentul cel mai favorabil". în general se alege momentul când
pacientul este odihnit, n emâncat de circa 3 ore, într -o stare psihică bună. Acest
moment trebuie însă „pregătit" printr -o serie de măsuri: duș cald sau baie caldă
locală sau masaj cu gheață, medicație antalgică etc.
> care este raportul dintre mobilizarea articulară și repaosul a rticular?
Această întrebare nu se referă strict la exercițiile kinetoterapeutice , ci la întreaga
activitate de mobilizare curentă din timpul zilei.
Raportul dintre efortul articular și repaosul articular este – în special în reumatismele
inflamatorii cron ice – o problemă esențială. Ea nu poate fi rezolvată decât de bolnav,
pe baza unei autoobservații foarte atente.

Exerciții pentru creșterea forței și rezistenței musculare

în vederea practicării unor astfel de exerciții, facem următoarele precizări:
> ca și în exercițiile de mobilizare, dar de o și mai mare importanță, starea
inflamatorie articulară (acută – subacută – cronic activă -cronic inactivă) joacă un rol

71 determinant. Această stare se schimbă de la o zi la alta și deci exercițiile vor f i
permanent adaptate ei.
> uneori un exercițiu de tonifiere musculară unei articulații poate agrava
procesul inflamator al unei articulații vecine (de exemplu exercițiile pentru tonifierea
rotatorilor externi ai umărului pot agrava starea unui cot afectat ).
în timpul exercitiilor de tonifiere musculară articulația trebuie poziționată în
postura cea mai puțin dureroasă.
>pentru o articultie dureroasă și inflamată ob ținerea unei forte 4 sau 5 este
iluzorie, programul de lucru pentru creșterea forței muscul are trebuie alcătuit cu
multă grijă, iar apoi, cu aceeași grijă, trebuie conturat programul de mențienre a forței
câștigate.
> exercițiile de tonifiere trebuie practicate până la declanșarea unei stări de
oboseală, fiind categoric oprite la apariția supr aoboselii.
>durerea ivită în timpul programului și care nu dispare într -un interval de o oră
denotă exagerarea programului de tonifiere; durerea inhibă forța musculară.
>exercițiul isometric este preferat celui dinamic cu r ezistență progresivă,
pentru că, nepunând în mișcare articulația, nu provoacă durerea. Dacă se practică în
fazele comice inactive, exerițiul izometric rezistiv va fi realizat prin rezistența opusă
de apa bazinului, sau de mâna kinetoterapeutului, sau prin suspendare cu
scripetoterapie.
>nu trebuie să se urmărească și hipertrofia musculară, pentru că se poate
obține o creștere necesară a forței chiar și în cazul unei musculature cu aspect
atrophic (în poliartrita reumatoidă, mai ales la musculature intrisecă a mâinii, acest
fapt de observa ție este foarte evident).

Exercițiile pentru creșterea forței musculare urmăresc:
a)Contracararea slăbirii musculare prin neutilizare, știut fiind că, zilnic, un
mușchi neutilizat pierde 3 -5% din forța sa. Cu o singură contracție care
realizea ză 30% din forța maximă actuală a mușchiului vom menține forța musculară –
deci, zilnic, câte o contracție izometrică pentru fiecare grupă musculară!
b) Ameliorarea forței și rezistenț ei musculare. Sunt necesare cel
puțin șase contracții izometrice pe zi p entru a crește forța.
Afirmația este mai mult teoretică, pentru că practic ar trebui să se execute atâtea
contracții până când apare oboseala (nu durerea!).
c) Menținerea câștigului de forță obținut prin kinetoterapie este posibilă numai
printr -un program variabil în funcție de regimul de activitate al pacientului și de gradul
de forța câștigat.
Pentru pacienții sedentari, inactivi datorită bolii, este necesar să se continue zilnic
contracțiile izometrice.în cazul pacienților mai activi, care desfășoară o m uncă sau

72 măcar o activitate casnică este suficient ca acest program să fie executat de două ori
pe săptămână. De fapt s -a demonstrat că în cazul unui individ sănătos forța maximă
poate fi menținută cu un program executat chiar o dată la două săptămâni.
Tehnica exercițiilor izometrice pentru cazurile inflamatorii: se execută cu
mușchiul la un nivel ușor scurtat față de poziția de repaus – articulația trebuie
stabilizată în această pozițieș dacă nu este posibil, exercițiile izometrice se fac la cea
mai accent uată scurtime a mușchiului. Durerea (cea mică) va determina și ea
alegerea unghiului.
Tehnica pentru exercițiile progressive cu rezistență este cea cunoscută, dar
încărcarea va fi lent-progresivă, urmărindu -se suportabilitatea articulară. Mișcarea
trebuie executată pe toată amplitudinea posibilă. în general se fac între 2 și 6
exerciții pentru fiecare grupă musculară.

IV.2 Analiza rezultatelor inițiaie -finale

Subiectul S.L cu fișa de examen numărul "1" cu diagnosticul de sechele
algofuncționale postruptu ră ligament încrucișat anterior stâng -operat. Ruptură
menise extern stâng operat.
A fost luat în evidență pe 14.10.2009, urmând tratament recuperator,
preoperator. După intervenția chirurgicală reintră în evidență serviciului de
recuperare pe data de 14.0 1.2009, dată de la care începe tratamentul recuperator
postoperator.
Ca tratamente asociate a efectuat electroterapie și masaj. La testările inițiale
(stadiul I) și finale (stadiul III), s -au obținut valorile înregistrate în fișa de examen
numărul 1 din ca p.III.
Astfel s -a evidențiat că: durerea a diminuat considerabil de la valori cuprinse
între (+ +) în stadiul I până la valoarea (7) sau chiar absența durerii în condiții de
repaus sau mers pe teren plat. Redoarea genunchiului operat a fost recuperată.
Măsurătorile circumferințelor membrului inferior la diferite nivele au evidențiat o
egalizare considerabilă și chiar creștere de volum muscular.
Pe baza tabelului 1 s -au realizat grafice care reprezintă dinamica valorilor măsurate
în cele 3 etape pentru circu mferințele membrului inferior (mediorotulian, circumferința
coapsei 10 cm, suprarotulian, circumferința gambei 10 cm cu subrotulian) la ambele
membre inferioare comparativ.
Din tabelul numărul 1 rezultă:

73 □ circumferința mediarotuliană drept/stâng, cu val ori de 39 cm/41 cm în stadiul
1 de recuperare a ajuns la 39,5 cm/39,5 cm;
Acest fapt dovedește evoluția spre ameliorarea procesului inflamator și apropierea
de valorile normale comparativ cu valorile circumferinței mediorotuliene la membrul
inferior drept.
□ circumferința coapsei membrului inferior stâng cu valori de 44 cm /42 cm în
stadiul I de recuperare a crescut ajungând la valoarea de 42,5 cm/41,5 cm în stadiul
III ceea ce exprimă o evoluție ascendentă de creștere de tonus muscular;
□ circumferința gam bei 10 cm subrotulian cu valori de 37 cm/36 cm în stadiul I
de recuperare a ajuns la valoarea de 37,5 cm/36,5 cm în stadiul III, remarcându -se și
aici evoluția ascendentă a musculaturii.
Valorile goniometrice reprezentând flexia pasivă/activă la membrul in ferior
stâng (cel operat) are valori care au constituit dinamica valorilor pentru tabelul
conținând dinamica valorilor goniometrice de flexie pasivă și activă măsurate în cele
trei stadii (tabelul nr.l).
Din tabelul 6, rezultă că valoarea flexiei pasivă/ac tivă a genunchiului de
recuperat este de 95° /85° în stadiul I, iar în stadiul III este de 125/120°.
Dinamica valorilor înregistrate se constată o recuperare a mobilității
genunchiului operat aproape de valorile normale.
In urma tratamentului recuperator s -au realizat obiectivele propuse pentru
recuperarea pacientului S.L.
La finalul tratamentului recuperator pacientul S.L. a efectuat deja alergări
ușoare pe teren plat ca primă condiție de reintegrare rapidă în activitatea sportivă
specifică.
Astfel pe baza datelor înregistrate în fișa de examen numărul 1 s -a putut realiza
un tabel conținând dinamica valorilor obținute în urma măsurării circumferințelor în
cele trei stadii.
Subiectul CC cu fișa de examen numărul 2, cu diagnosticul de sechele
algofuncționale, postruptură ligament încrucișat anterior genunchi drept,
meniscectomie menise drept. Intră în tratament recuperator pe data de 20.11.2009.
Ca tratamente asociate a efectuat electroterapie și masaj. La testarea inițială,
intermediară și cea finală s -au obț inut valori înregistrate în fișa de examen numărul 2
din cap III. Măsurătorile circumferințelor membrelor inferioare la diferite nivele au pus
în evidență creșterea volumului muscular și a forței musculare.
Astfel pe baza datelor înregistrate în fișa de ex amen numărul 2, din s -a realiza
un tabel conținând dinamica valorilor obținute în urma măsurării circumferințelor în
cele trei stadii ale recuperării (tabelul nr.2 ).
Pe baza tabelului de mai sus s -au realizat grafice reprezentând dinamica
valorilor măsura te în cele trei stadii pentru circumferința membrului inferior

74 mediorotuliană, circumferința coapsei 10 centimetri, suprarotulian, circumferința
gambei 10 cm cu subrotulian) la ambele membre inferioare, comparativ.
Din tabelul numărul 2 rezultă că:
□ circumferința mediorotuliană drept/stâng, cu valori de 44 cm/41,5 cm în
stadiul I de recuperare a ajuns la valoarea de 41.5 cm/41,5 cm în stadiul III de
recuperare;
□ circumferința coapsei 10 cm au suprarotulian drept/stâng cu valori de 47
cm/45,5 cm în stadiu l I de recuperare, a ajuns în stadiul III la 47 cm/46 cm;
□ circumferința gambei 10 centimetri subrotulian cu valori de 41 cm/47 cm în
stadiul I de recuperare, ajunge la valoarea de 41.5 cm/42.5 cm în stadiul III.
Flexia pasivă/activă la genunchiul drept ( operat) ale cărui valori au fost
înregistrate în fișa de examen numărul 2, a furnizat datele pentru tabelul nr. 7,
conținând dinamica valorilor goniometrice ale flexiei pasive/active măsurate în cele
trei stadii.
Din tabel se remarcă faptul că flexia pasiv ă/activă a fost recuperată de la
valoarea de 1257120° în stadiul III, realizându -se un câștig de 35740° pentru flexia
pasivă/activă.
Din dinamica valorilor goniometrice pentru flexie se observă o creștere
substanțială a valorilor datorate și unui restant m uscular foarte bun al subiectului.
Astfel s -a evidențiat că: – durerea a diminuat considerabil de la valori ridicate
(+ +) la mers pe scări în stadiul I până la valoarea (+) în stadiul II, sau chiar absența
durerii în repaus și la urcat scările (în stadi ul III).

Subiectul V.C cu fișa de examen numărul 3, având diagnosticul de sechele
algofuncționale postruptură menisC extern drept – operat. Intră în tratamentul
recuperator pe data de 20.01.2009. Tratamente asociate: fizioterapie și masaj.
La testările in ițiale (stadiul I) și finale (stadiul III) s -au obținut valorile
înregistrate în fișa de examen numărul 3, din cap.III, s -a evidențiat că:
□ durerea în articulația genunchiului este inexistentă inclusiv în efort moderat;
□ redoarea genunchiului traumatiza t a fost recuperată în totalitate;
□ măsurătorile circumferințelor membrelor inferioare la diferite nivele au arătat o
creștere de volum muscular.
Astfel pe baza datelor înregistrate în fișa de examen numărul 3 din cap.III, s -a
relifat un tabel conținând dinamica valorilor obținute în urma măsurării
circumferințelor în cele trei stadii ale recuperării.
Pe baza tabelului s -au realizat grafice care reprezintă dinamica valorilor măsurate în
cele trei stadii pentru circumferințele membrului infer ior (circumferința
mediorotuliană, circumferința coapsei 10 cm cu suprarotulian, circumferința gambei
10 cm cu subrotulian) la ambele membre inferioare comparativ.

75 Din tabelul nr.3, rezultă că:
□ circumferința mediorotuliană drept/stâng, cu valori de 38 cm/39 cm în stadiul I
de recuperare a ajuns la valoarea de 38,5 cm/38,5 cm în stadiul HI;
□ circumferința coapsei 10 cm suprarotulian cu valori de 47 cm/48 cm in stadiul I
de recuperare a crescut ajungând la valoarea de 47,5 cm/48 cm;
□ circumferința gamb ei 10 cm subrotulian cu valori de 38 cm/39 cm în stadiul I a
ajuns la valoarea de 38,5 cm/39 cm în stadiul III de recuperare.
Măsurătorile circumferințelor reliefează faptul că datorită diagnosticului prezent
valorile inițiale pentru membrul inferior drept /stâng diferențele dintre valorile inițiale și
cele finale nu au fost atât de mari.
Mobilitatea flexiei pasive/active la genunchiul operat ale cărei valori au fost
înregistrate în fișa de examen numărul 3, a furnizat datele pentru tabel conținând
dinamica valorilor goniometrice ale flexiei pasivă/activă măsurate în cele trei stadii.

IV.3. Analiza comparativă a rezultatelor (inițial -final)
Din analiza comparativă a rezultatelor inițiale și finale s -au constatat
următoarele aspecte:
• inițial, bil anțul articular a evidențiat un deficit de flexie în medie de 80°, care
s a recuperat în totalitate până la 130°;
• deficitul de extensie, în medie de 10° s -a recuperat în totalitate;
• deficitul muscular inițial, testing -ul muscular al c vadricepsului prezentând
valoarea F3 și în final F5 ce reprezintă o recuperare totală a forței musculare;
• mersul, inițial era efectuat cu bastonul, iar în final au fost recuperate în
totalitate;
• după spitalizare, la intrarea în tratament ambulatoriu, pacienții au prezentat
redoarea articulară care a dispărut treptat spre mijlocul perioadei de tratament, după
aplicarea mijloacelor asociate kinetoterapiei (crioterapie, electroterapie, ortezare,etc).
Analizând rezultatele comparati ve, se poate concluziona că deficitul funcțional
al genunchiului după sechelele algo funcționale s -a recuperat în totalitate prin
kinetoterapie.

IV.4. Interpreterea statistică a rezultatelor cercetării
Tabele care conțin dinamica valorilor obținute în ur ma măsurării circumferințelor
membrului inferior, în toate stadiile recuperării:

Stadiul de
recuperare/Valoare Inițial Intermediar Final
Circumferința
mediorotuliană
(dr./stg.) 39 cm/41 cm 39.5 cm/39 cm 39.5 cm/39.5 cm
Circumferința
coapsei 10 cm
suprarenali an
(dr./stg.) 44 cm/42 cm 44.5 cm/42.5 cm 42.5 cm/41.5 cm
Circumferința gambei
10 cm subrotulian
(drVstg.) 37 cm/36 cm 37 cm/36 cm 37.5 cm/36.5 cm Tabelul nr.2 fișa de examen nr.l

CAZ 1 CAZ 1 CAZ 1
Stadiul Stadiu 2 Stadiu3
St g/d r St g/d r
Stg/dr

Stadiul de Inițial Intermediar Final
recuperare/Val o
Circu mferința 44 cm/41.5 cm 42.5 cm/41.5 cm 41.5 cm/41.5 cm
mediorotuliană
Circumferința 47 cm/45.5 cm 47 cm/45.5 cm 47 cm/46 cm
coapsei 10 cm
suprarotulian
Circumferința 41 cm/42 cm 41 cm/42 cm 41.5 cm/42.5 cm
gambei 10 cm Tabelul nr3 fișa de examen nr 2

80 CAZ 1 CAZ 1 CAZ 1
Stadiu1 Stadiu 2 Stadiu3
Stg/dr Stg/dr Stg/dr

Stadiul de
recuperare/Valoa –
rea Inițial Intermediar Final
Circumferința
mediorotuliană
(dr./stg.) 44 cm/41.5 cm 42.5 cm/41.5 cm 41.5 cm/41.5 cm
Circumferința
coapsei 10 cm
suprarotulian
(dr./stg.) 47 cm/45.5 cm 47 cm/45.5 cm 47 cm/46 cm
Circumferința
gambei 10 cm 41 cm/42 cm 41 cm/42 cm 41.5 cm/42.5 cm Tabelul nr.4 fișa de examen nr.3
nr.3) nr.3) 3)

79 CONCLUZII

Pe parcursul desfășurării cercetării s -a avut permanent în vedere
realizarea obiectivelor propuse în etapa inițială și verif icarea ipotezelor
cercetării. Se poate astfel realiza stabilirea unor elemente concluzive și cu
posibilități de generalizare în ceea ce privește alcătuirea și conținutul
schemelor folosite în aplicarea mijloacelor kinetoterapiei în recuperarea
sechelelor p osttraumatice ale genunchiului.
Desfășurarea cercetării prin aplicarea programelor concepute confirmă
ipotezele de lucru. Astfel:
a) Programele concepute pentru combaterea atrofiei musculare a
musculaturii
membrului inferior, pentru obținerea stabilității genunchiului (prin tonifierea
musculaturii
stabilizate a genunchiului), pentru recuperarea mobilității articulare a
genunchiului
traumatizat, a mișcării controlate și abilității și -au dovedit eficacitatea prin
rezultatele
obținute, evaluate pe baza testing ului articular și a bilanțului motor global al
locomoției.
Au fost selectate cele mai eficiente structuri de exerciții din care au fost
alcătuite programe aplicate în cadrul procesului de reeducare – recuperare a
pacienților. Structurile care nu dădeau ran dament au fost înlocuite cu altele noi
care și -au dovedit eficacitatea în urma testărilor intermediare și finale.
b) De asemenea, programele concepute au contribuit la:
păstrarea calităților fiziologice ale tuturor grupelor musculare și
articula țiilor netraumatizate;
– accelerarea resorbției inflamatiei;
– prevenirea instalării tulburărilor secundare, entorse recidivante,
redoare, nesiguranță articulară la efort, ș.a.;
– combaterea/prevenirea contracturilor și refracțiilor musculare;
– prevenirea instalării/înlăturarea unor deprinderigreșite datorate
încercării de suplinire a funcției deteriorate a genunchiului traumatizat;
– îmbunătățirea stării fizice și psihice;

80 – restabilirea și dezvoltarea deprinderilor motrice de bază și utilitar
aplicative (mers, alergare, săriturile ș.a.) și specifice ramurilor sportive
(practicate în perioada anterioară traumatismului de pacient);
– îmbunătățirea calităților de efort;
– readaptarea la efortul maximal local și general;

c) Se evidențiază raportul între mijloacele aplicate, ședințele de
kinetoterapie și constanța participării subiecților la programul de recuperare.
d) Din prezentarea grafică a dinamicii evoluției la fiecare subiect, se
constată la finalul programului de recuperare o evoluție constant pozitivă pe
parcur sul tratamentului ceea ce a făcut ca la terminarea acestuia toți subiecții
să își poată relua activitatea sportivă, integrându -se treptat în specificul
activității.
În urma experimentului efectuat s -au putut formula următoarele concluzii:
› aplicarea preco ce a tratamentului recuperator, diminuează durata acestuia;
› mijloacele și procedeele folosite în cadrul programelor, trebuie
individualizate și particularizate;
› trebuie selectate acele mijloace și procedee kinetice, care să
corespundă îndepl inirii obiectivelor propuse;
› aceste programe, judicios alcătuite, pot asigura o recuperare integrală și
rapidă a sportivului, în activitatea competițională.

PROPUNERI

în urma efectuării acestui studiu propun următoarele recomandării:
1)Protej area genunchiului posttra umatic prin orteze, la reluarea
antrenamentului.
2) în momentul reintegrării în activitatea sportiv ă se va avea în vedere
evitarea solicitării la maximum a membrului posttraumatic, reintegrarea să se
facă treptat.
3) Evitarea alergării pe teren accidentat pentru evitarea recidivelor.
4) Continuarea programului kinetic pe g rupe specifice de mușchi
pentru ameliorarea atrofiei musculare și pentru creșterea masei, musculare.

81 BIBLIOGRAFIE
1. Baciu, Clement – „Semiolog ia clinică a aparatului locomotor", Editura
Medicală, București, 1975
2. Baciu, Clement – „Anatomia funcțională a aparatului locomotor", Editura
Medicală, București, 1981
3. Baciu Clement – „Kinetologia pre – și postoperatorie", Editura Sport -Turism,
București, 1981
4. Ionescu, A. – „Gimnastica medicală", Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1964 și Editura AII, 1994
5. Ionescu, A. – „Gimnastica articulară", Editura Cultură Fizică și Sport,
București, 1954
6. Ionescu, A. – „Masajul – procedee, tehnici, metode, efec te, aplicații în sport,
Editura AII, 1995
7. Moțet, Dumitru – „Bazele teoretice ale exercițiului în kinetoterapie (activității
motrice) – note de curs", Universitatea Bacău, 1995
8. Sbenghe, Tudor – „Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare",
Editu ra Medicală, București, 1987
9. Sbenghe, Tudor – „Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor", Editura Medicală, București, 1981
10. Conf. Dr. N. Georgescu, Dr. O. Alexa, Dr. T. Cozma -„Ortopedie –
Traumatologie" Universitatea de Medicină și F armacie „Gr. T. Popa" lași 1996
11. VoiculescuJ.C – „Anatomia și fiziologia omului", Editura Medicală,
București, 1971 12 Caiet Documentar I – „Bazele teoretico – metodice ale
kinetoterapiei, Evaluarea neuromioartrokinetică, Evaluarea funcțională
cardiorespir atorie" Coordonator: Conf. Dr. I. Apostol, Colectiv de redactare: –
Conf. Dr. T. Vlad ; Prof. principal Țopa Elena Rodica; Prof. principal Romon
luliana Brândușa, Editura Omnia – lași 1992

13. Conf. Dr. loan Drăgan – „Cultură fizică medicală" Editura Sport – Turism,
București 1981
14. Dumitru D., – „Ghid de reeducare funcțională" Editura Sport -Turism,
București, 1981
15. Hăulică I., – „Fiziologie umană" ed. a 11 -a, Editura medicală, București,
2000

82
16. Iliescu A., – „Biomecanica exercițiilor fizice" Editura Consiliului N ational pentru
Educație Fizică și Sport, București, 1968
17. Vama Alexandru – „Ortopedie" Editura medicală, București, 1976
18. Rădulescu AL, Baciu Clement – „Ortopedia chirurgicală" Editura medicală,
București, 1956
19 Paula Drosescu – „Anatomia aparatului locomo tor" Editura Venus, lași, 2002 20.
Conf. Dr. Veronica Balteanu și Lect. Dr. Laura Marinela Ailioaie – Compendiu de
kinetoterapie "Tehnici și metode" ,Editura Cermi, lași, 2005