. Charisma

Cuprins

Introducere / 5

Capitolul 1

Noua comunicare / 8

Lumea în care trăim / 8

Mass-media și charisma / 11

Efectele mass-media / 14

Capitolul 2

Charisma la granița dintre discipline /17

2.1 Carismă sau charismă? / 17

2.2 Rude, prieteni, cunoștințe / 18

2.3 Teorii ale charismei / 19

2.4 Liderul charismatic / 22

Capitolul 3

Charisma bună versus charisma ne-bună / 29

3.1 Charisma bună. Iisus / 29

3.2 Charisma ne-bună / 32

3.3 „Mulțimea este ca o nevastă proastă” / 34

Capitolul 4

Caracteristicile unei persoane charismatice

sau cum recunoaștem o persoană charismatică / 39

4.1 Mustața, Pălăria, Papionul, Pipa și Barba / 39

4.2 Gesturi, atitudini, abilități / 43

4.3 Exercițiul suprem al charismei – a vorbi în public / 45

Studiu de caz – Charisma mărcii / 48

Concluzii / 53

Lista bibliografică / 54

Introducere

Ideea de a realiza o lucrare de disertație cu acest subiect nu mi-a venit doar datorită faptului că am regăsit această temă pe lista de propuneri a profesorului coordonator, dar și pentru că este o veche dragoste de-a mea: am vrut să fac și teza de licență pe aceeași temă, dar avântul caracteristic acelor ani m-a ghidat către alte domenii, deoarece era un moment în care mă fascina creația publicitară, pe care am ales-o în detrimentul acestui subiect. Dar, mai bine mai târziu decât niciodată.

Se vorbește prea mult despre charismă. Prea mult sau insuficient? Conform teoriilor formei fără fond, a vorbi mult despre un subiect nu înseamnă a vorbi cu substanță. Nu am pretenția, și vreau să clarific acest lucru de la început, de a putea lămuri în aceste pagini toate problemele legate de charismă. De fapt scopul meu este să ridic noi întrebări, astfel încât izvorul cercetării să nu sece niciodată. Din păcate, majoritatea cazurilor în care se folosește termenul sunt legate de violențe brutale și de personaje nefaste precum Hitler. Iată un singur exemplu, al celui mai de temut criminal american, Charlie Manson.

Manson și așa-numita sa „familie" au creat valuri de groază în întreaga Californie, stat care nu este tocmai neobișnuit cu crimele bizare și criminalii în serie. Acele valuri de groază aveau să se răspândească, curând după aceea, în toată lumea.            Fost pușcăriaș fără nici o perspectivă, Manson își domina discipolii de aceeași calitate cu un amestec de filosofie biblică denaturată și texte ale formației Beatles, tendențios interpretate. Acestea, combinate cu atracția sexuală și magnetismul pe care îl exercita asupra membrilor de sex femeiesc ai „familiei" sale, au asigurat controlul fizic și spiritual complet al lui Manson asupra grupului.

Primele crime despre care s-a aflat în mass-media au avut loc în vara anului 1969, pe când „familia" ocupa o fermă părăsită, utilizată pentru filmări cinematografice. Aici, Manson și-a organizat „Armada de uscat", o flotă de transportoare blindate pentru teren nisipos, care urmau să-i protejeze pe membrii gospodăriei sale pe durata a ceea ce el numea „Helter Skelter".

Este caracteristic pentru educația lacunară a lui Manson, faptul că, pentru el, „Helter Skelter" era o simplă interpretare eronată a cuvintelor unui cântec scris de Beatles – nu știa că denumirea se referea la călușeii din iarmaroc. Charlie hotărâse deja că un alt cântec, mai vechi, al celor patru celebrități, Blackbird – „Mierla" – (literal – „pasărea neagră") – reprezintă o chemare pentru toți negrii din America la răscoală împo- triva albilor, iar acum era de părere că sosise momentul să înceapă Holocaustul, ceea ce ar fi dus la anihilarea reciprocă a raselor și ar fi permis „familiei” să preia controlul total. Prin 1969, acest bărbat charismatic și schimbător ca un cameleon era punctul central al unui grup de admiratori; cât despre noul Mesia pe care îl reprezenta Charlie pentru ea, „familia” ar fi făcut orice – chiar și o serie de crime. De-a lungul întregului an care a urmat, ei aveau să acționeze la îndemnul furiei oarbe și sociopatice a lui Manson, împotriva autorităților și a întregii omeniri.

Charles Manson ar fi putut fi eliberat condiționat de destulă vreme: încarcerat la San Quentin, el face câte o cerere de eliberare ori de câte ori are această posibilitate, folosindu-și sinistra forță de persuasiune psihologică, pentru a convinge autoritățile care răspund de eliberarea condiționată că e perfect normal și că nu au de ce să se teamă. Este, totuși, puțin probabil ca bărbatul definit cândva drept cel mai periculos om din America să fie eliberat vreodată.

Este evident, din cele povestite mai sus, că forța persuasivă a unor persoane își lasă amprenta definitiv în caracterul și acțiunile discipolilor. Iată una din ideile de la care pleacă acest studiu și anume aceea că există și charismă care poate fi folosită în influențarea oamenilor în mod pozitiv – de aceea am ales exemplul lui Iisus – dar și aceea că, deși este considerat un har, o calitate cu care omul se naște, poate fi „învățată”. Iată de ce am considerat că este bine să se depășească granițele cercetărilor în acest domeniu realizate până acum și am propus descoperirea puterii charismatice a anumitor mărci.

Drumul este lung și anevoios, dar orice potecă bătută este un pas înainte.

Capitolul 1

Noua comunicare

Lumea în care trăim

Secolul XXI va fi al comunicării sau nu va fi deloc este deja o afirmație depășită. Acum câțiva ani, în momentul în care se vorbea despre comunicare, lucrurile erau stabilite, frumos ordonate, în anumite granițe, modele, scheme. Iar în privința mijloacelor de comunicare, diversitatea nici nu gândea nivelul la care s-a ajuns în zilele noastre. Deja radioul este piesă de muzeu, iar televiziunea aspiră puternic la acest statut.

Vorbim de media care se nasc pe măsură ce scriu aceste rânduri, de viteze ce nu pot fi atinse și de cantități impresionante de informație. Se speculează deja apariția unei noi specii: robosapiens, astfel încât ne întrebăm nu de puține ori: „Încotro?” și „oare va face față structura noastră mentală valului de schimbări?”

Din păcate, de cele mai multe ori, evoluția pare să capete conturul unei in-voluții. Lupul își schmbă părul, dar năravul ba, așa că avem de-a face cu noi mijloace pe vechi structuri. Neschimbată rămâne setea cu care oamenii consumă spectacolele morții oferite de circuitele de viteză, umplând paginile ziarelor și revistelor cu prim-planuri de trupuri zdrobite, ascunse timid de televiziune prin imagini din care totuși curg șuvoaie de sânge. Marshall McLuhan spunea ca există „o foame metafizică de a experimenta totul prin prisma sexualității, de a smulge inima misterului, ca să te bucuri de un superfior.”

Pentru a susține afirmația conform căreia, deși mijloacele se schimbă, subiectele și scopurile rămân de cele mai multe ori aceleași, iată un exemplu citat din același autor, al unui fapt care s-a petrecut în secolul trecut. La 5 ianuarie 1948, Life a prezentat o fotografie de dimensiuni mari, cu textul explicativ „Zece secunde înaintea morții”. O femeie din Chicago a chemat ziariștii și le-a spus că are de gând să se sinucidă. Un fotograf s-a grăbit să ajungă în apartamentul ei și a făcut un instantaneu. Imediat după ce a reușit să imortalizeze acel chip torturat, femeia s-a strecurat pe lângă fotograf și a sărit pe geam.

De fapt este vorba de a oferi emoții din ce în ce mai puternice, situații în care este evident rolul tehnologiei moderne. Chiar și persoanele charismatice își măresc această calitate datorită mass media. Să nu uităm în acest sens, rolul jucat de radio BBC în discursurile lui Winston Churchill din timpul celui de-al doilea Război Mondial, subiect de care vom mai aminti pe parcurs. Este aproape imposibil să trasăm granița între mass media pentru informare și mass media pentru senzațional.

Capitularea Japoniei din august 1945, care a pus capăt luptelor celui de-al doilea Război Mondial, a folosit ca mijloc de comunicare tot radioul. Pe 10 august 1945, după invadarea Manciuriei de către Uniunea Sovietică și bombardamentele atomice de la Hiroșima și Nagasaki, liderii japonezi au decis în timpul unei conferințe imperiale să accepte în principiu termenii capitulării necondiționate așa cum fuseseră ei stabiliți de Aliați prin așa numita „Declarație de la Potsdam”. Au trebuit să mai treacă însă câteva zile cu lupte în spatele ușilor închise, inclusiv cu o tentativă de lovitură de stat, până când împăratul Hirohito s-a adresat națiunii prin intermediul radioului, anunțând pe 15 august acceptarea condițiilor impuse de Aliați.

Ceea ce este lamentabil este faptul că mass media își folosesc de foarte multe ori puterea charismatică pentru a dezinforma, funcția de informare definită în raportul UNESCO și care ocupa primul loc între cele cinci fiind, după părerea mea, istorie.

Consumul zilnic de informatie cu diferențele cantitative și calitative de la un individ la altul, de la o comunitate națională la alta, reprezintă o obișnuință, o necesitate de la sine înțeleasă și a cărei ignorare generează inevitabil frustrare, nemulțumire.
Presa, radioul, televiziunea și mai nou Internetul sunt canale prin care se influențează, orientează și dirijează opinia publică, interesele, motivațiile oamenilor, conștiințele lor, independent de granițele propriilor voințe și simțuri, iar oamenii sunt tot mai dependenți de această rețea globală pentru a fi la curent cu ceea ce se întâmplă în lume. De aceea ne bazăm pe credibilitatea mijloacelor de comunicare în masă.

Avantajele pe care le oferă mass-media înseamnă, din păcate, tot atâtea puncte slabe, iar dependența tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă acestea reprezintă o ocazie propice și pentru dezinformare. Iar prin aceasta este posibil să fie schimbate atitudinile, convingerile, trăirile și comportamentul oamenilor fără a apela la mijloace violente; în acest sens putem vorbi de charisma mass-media, căci dacă ar fi să analizăm studiile, sondajele, am putea observa că fiecare mijloc de comunicare are proprii disciploi. Din păcate, de multe ori, metodele prin care mass-media aleg să își perpetueze și, de ce nu, legitimeze, puterea de influențare, nu sunt cele mai ortodoxe.

Noțiunea de dezinformare poate fi echivalată cu „minciuna” sau orice “informație falsă”, dacă analizăm termenul în sens larg, sau poate fi delimitată mai strict. În măsura în care ideea de influențare a opiniei publice îi este inerentă, dezinformarea se apropie de alte trei tehnici de manipulare a informației – intoxicarea, propaganda și publicitatea – dar păstrează față de acestea diferențe, având un domeniu specific.

Spre deosebire de publicitate, care încearcă atragerea opiniei publice, în vederea declanșării unei acțiuni de achiziție, a unui schimb de părți, dezinformarea ascunde sub o falsă aparență de obiectivitate dorința sa de a obține un profit unilateral.
Principala deosebire între dezinformare și propagandă este aceea că aceasta din urmă se prezintă cu fața descoperită, fără a avea intenții ascunse. Chiar și în cazul în care folosește ca mijloace neadevărurile, o face în slujba unui scop asupra căruia nu are nimic de ascuns – scopul scuză, la urma urmei mijloacele – în timp ce dezinformarea este mult mai discretă, scopul ei final fiind foarte greu perceptibil, cel puțin în timpul desfășurării campaniei de dezinformare.

Avantajele televiziunii sunt rapiditatea cu care poate reacționa la situații noi sau schimbătoare, faptul că nu este necesar ca cei care o urmăresc să aibă un nivel ridicat de cultură și faptul că orice societate este capabilă să asimileze mesajul transmis printr-un program de televiziune. Dar, odată cu extinderea impactului televiziunii asupra opiniei publice și a creșterii rolului său în societate, au luat proporții și posibilitățile de denaturare și de trucare a imaginilor, de folosire a lor în alte scopuri decât cele cunoscute până acum. Iată de ce puterea de seducție a unor personalități poate fi mărită prin intermediul acestui mijloc de comunicare, sau, mai bine spus, poate fi chiar creată uneori.

Vorbim încă de tece dezinformarea este mult mai discretă, scopul ei final fiind foarte greu perceptibil, cel puțin în timpul desfășurării campaniei de dezinformare.

Avantajele televiziunii sunt rapiditatea cu care poate reacționa la situații noi sau schimbătoare, faptul că nu este necesar ca cei care o urmăresc să aibă un nivel ridicat de cultură și faptul că orice societate este capabilă să asimileze mesajul transmis printr-un program de televiziune. Dar, odată cu extinderea impactului televiziunii asupra opiniei publice și a creșterii rolului său în societate, au luat proporții și posibilitățile de denaturare și de trucare a imaginilor, de folosire a lor în alte scopuri decât cele cunoscute până acum. Iată de ce puterea de seducție a unor personalități poate fi mărită prin intermediul acestui mijloc de comunicare, sau, mai bine spus, poate fi chiar creată uneori.

Vorbim încă de televiziune ca principal mijloc de comunicare și în acest secol, supremația acesteia neputând fi depășită de noile media, cel puțin nu în curând. Puterea argumentului oferit de televiziune – “am văzut cu ochii mei” – subjugă masele și le transformă foarte repede în sclavi ai imaginii pentru care conținutul nu are atât de multă importanță – ca să nu spunem că nu are deloc!

Vina este a lumii în care trăim. Un secol de haos și de neîncredere, în care zilnic sunt lansate semnale de alarmă, din care nu înțelegem că trebuie să salvăm ce a mai rămas din acest petec de civilizație. O lume aflată la sfârșitul unei crize și la începutul uneia noi. O lume tocmai bună pentru apariția unor noi lideri charismatici.

Mass media și charisma

Dacă trebuie să analizăm relația dintre mass media și charismă, cele mai puternice figuri sunt cele ale oamenilor politici, dat fiind faptul că sunt și cele mai dese prezențe în viața noastră zilnică. Iar dacă vorbim de charismă politică, America ocupă un loc de frunte în acest sens, nume ca Franklin Roosevelt, Ronald Reagan, Bill Clinton sau John Kennedy transmițându-ne multe din acest punct de vedere.

Succesul pe care John Kennedy l-a obținut în alegerile din 1960, în fața adversarului său, Richard Nixon, a pornit, în mare parte, chiar de la prima dezbatere televizată a celor doi, din data de 26 septembrie 1960.

Multe aspecte ale acestei dezbateri se bazează pe puterea de seducție și pe imaginea de erou de film a lui Kennedy, care degaja optimism și personalitate. Nixon a pierdut bătălia nu numai din aceste cauze, dar și datorită faptului că discursul său era lipsit de umor, de relatări amuzante, de lucruri care să dovedească afecțiune de vreun fel. Era un discurs plin de forță și încredere, fără a stipula și latura sensibilă a populației, fără a le oferi iluzia unei apropieri. De altfel, diferența dintre cei doi a fost foarte mică, tocmai de aceea charisma lui Kennedy a fost hotărâtoare. Afirmația care încheie prima intervenție a lui Kennedy din acea zi – vezi anexa A – este „Cred că a venit momentul ca America să se pună din nou în mișcare”, spre deosebire de afirmația lui Nixon „Știu că senatorul Kennedy se preocupă de aceleași probleme de care mă preocup și eu, dar dezacordul nostru nu se bazează pe scopurile Americii, ci pe mijloacele folosite pentru a atinge aceste scopuri.” Diferență de discurs clară: Kennedy se adresează direct poporului, vorbind pe limba lui, vânzând speranță, nu certitudini, în timp ce Nixon este mai rezervat, lucru care îl face să piardă din voturile alegătorilor. Cu toate acestea, charisma nu este întotdeauna o condiție suficientă și necesară în procesul electoral, dovadă stă faptul că Nixon a câștigat ulterior alegerile din 1968 și din 1972, la diferențe mai mari față de cea cu care pireduse în fața lui Kennedy.

Cuvintele sunt un element important al abilităților de comunicare, dar în era televiziunii nu poți fi charismatic decât dacă „îți pui fața în slujba publicului”. Charisma nu este doar un produs al aparenței, al alegerii cuvintelor, nici măcar al stabilirii unor obiective îndrăznețe. A capta atenția presei, a televiziunii în special, deci a fi charismatic în zona comunicării și a comunicației, depinde de „politicile politice ale politicianului”. Așa cum se va vedea și în capitolele următoare, dacă ne referim la puterea de fidelizare a mass media, charisma nu este întotdeauna un lucru bun. Doar a fi bun în mobilizarea discipolilor nu spune nimic despre noblețea scopurilor. Hilter este un bun exemplu al părții negre a charismei: dacă valorile unei persoane sunt distructive, bolnave, efectul lor negativ crește odată cu puterea charismei. Alt exemplu în acest sens, mai aproape de timpurile noastre, este Osama bin Laden. Astfel de lideri știu cum să își câștige publicul, cum să și-i apropie pe indivizi: felul în care vorbesc este foarte încrezător, promițător, articulat.

Așadar, la bine sau la rău, charisma are aceleași efecte, cărora televiziunea le oferă credibilitate neîndoielnică.

Sociologii după Weber au sugerat, așa cum vom mai afirma pe parcursul lucrării, că oportunitatea apariției unui lider charismatic crește în momentul declanșării unei crize. Într-un articol din aprilie 2004, cercetătorii au descoperit în urma unei analize, că discursurile președintelui Bush au devenit mai charismatice după 11 septembrie, în același timp în care portretul său, reflectat de mass media, și-a schimbat liniile de până atunci, câștigând popularitate.

Rolul jucat de ruda mai bătrână a televiziunii, radioul, în amplificarea puterii de seducție a unor personalități, este și el de necontestat pentru timpul respectiv. Părerea mea este că valoarea unei charisme este cu atât mai mare cu cât persoana respectivă nu beneficiază de avantajele oferite de televiziune – imagine – sau nu își creionează puterea de atracție pe aspectul fizic.

„Nu am nimic să vă ofer decât sânge, noroi, lacrimi și sudoare. Avem în fața noastră un chin din cele mai dureroase. Ne așteaptă multe luni de luptă și suferință. Mă întrebați care este politica noastră? Nu pot spune decât că este aceea de a ataca războiul pe mare, în aer, pe pământ, cu toată forța și puterea pe care ni le-a Dumnezeu. Să câștigăm războiul cu această tiranie monstruoasă, catalog lamentabil al crimelor umane. Aceasta este politica noastră. Vă întrebați care este scopul nostru? Pot răspunde cu un singur cuvânt: victoria, victoria cu orice preț, victoria în ciuda terorii, victoria, indiferent de cât de lung și de greu ar fi drumul; pentru că fără victorie nu există supraviețuire.” Este un fragment din primul discurs al lui Winston Churchill, ca prim ministru, din 13 mai 1940, prezentat în fața Camerei Comunelor, ulterior fiind transmis radiofonic. Discursurile sale au fost unul din elementele cheie ale mobilizării armatei britanice în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Puterea cuvintelor a fost combinată cu rezonanța glasului sobru al lui Churchill, cu inflexiunile vocii și pauzele care ofereau întotdeauna timpul necesar pentru a analiza cele spuse până atunci. Din păcate, dat fiind faptul că avem de-a face cu o lucrare scrisă, nu am mijloacele necesare recreării stării de spirit pe care aceste discursuri o ofereau și, de ce nu, încă o oferă.

Efectele mass media

    Peste 1.000 de titluri de cercetări științifice, validate epistemic, relevă relația dintre programele mass-media (îndeosebi televiziunea) și comportament. De asemenea, multiple cazuri reale de comportament deviant (mai ales la minori și mai ales în școli) scot în evidență această relație. Multe studii pun accentul pe numărul de scene violente vizionate de tineri în raport cu timpul de vizionare sau vârstă, iar guvernele au intrat în posesia unor multiple rapoarte pe această temă. În acest context, charismatice pentru tineri devin vedetele, al căror comportament îl imită și care nu le oferă decât modele superficiale, lucru de care nu își dau seama deloc sau mult prea târziu. Promovează televiziunea un "cult al violenței"? Multiplică ea riscul de violență?

Studiile efectuate asupra atenției relevă că aceasta este captată cu precădere de către scenele de violență, mai ales la băieți, și că această captare poate orienta unidirecțional comportamentul lor. Subînțelegerea mesajelor duce la credința și convingerea că ceea ce se vede este și real.

Televiziunea influențează, în mod inevitabil, prin limbajul utilizat, prin scăderea abilității de a citi, precum și a învățării academice. Uzul și abuzul de televizor interferează negativ cu achizițiile școlare deoarece cantitatea de efort mental investită în programele de televiziune este mai mică decât cea depusă în școală. Privitor la emoții și comportament, s-a constatat că televiziunea crește agresivitatea și scade comportamentul prosocial, consecutiv provocării și frustrării, mai ales la copii și mai ales pe termen scurt, dar chiar și pe termen lung. Televiziunea dezvoltă imitația și trecerea la acte ce devin voluntare, ca adevărate modele de comportament, astfel că imaginile văzute, mai ales la copii, le formează acestora sensibilitatea și spiritul într-o anumită direcție nocivă.

Nu sunt deloc neglijabile noile mijloace de comunicare, cum ar fi Internetul sau blogul. Avantajele și dezavantajele acestora sunt similare cu cele ale altor media prezentate, însă răspunsuri categorice sunt greu de dat în acest moment. Cercetările sunt încă în curs de realizare, iar efectele imediate ale noilor media sunt mai degrabă pozitive.

Dacă vom putea vorbi despre charisma Internetului rămâne de văzut. Ceea ce este sigur este că Internetul devine, destul de rapid, principalul mijloc de informare.

Capitolul 2

Charisma la granița dintre discipline

2.1.Carismă sau charismă?

Multe discipline ar fi mândre să își asume paternitatea acestui termen, împreună cu implicațiile sale. Adevărul, ca întotdeauna, este la mijloc. Ceea ce este cert este că vehicularea cuvântului în spațiul public se face din ce în ce mai des. Se merge atât de departe încât s-a ajuns și la denumirea unui centru comercial, a unui soft, a unei pensiuni, a unui model de mașină ș.a.m.d. Ba chiar în anul 1979, pe albumul „Dinasty” al formației Kiss, apare un câtec intitulat „Carisma”. Este cuvântul charismă un cuvânt charismatic?

Să încercăm mai întâi să îl înțelegem. Cuvântul charismă, din grecescul χάρισμα (kharisma), s-ar traduce prin “dar” sau “favor divin” și se referă la o calitate destul de rar întâlnită la anumite personalități, aceea de a exercita asupra celorlalți un puternic magnetism, combinat de cele mai multe ori cu tehnici de persuasiune și cu abilități de comunicare sofisticate. Încercarea de a da o definiție exactă termenului probabil că ar eșua lamentabil, mai ales datorită lipsei unui set de criterii referitoare la această problemă; iată de ce, de multe ori, termenul este folosit pentru a descrie puteri supranaturale de a-i conduce, inspira sau influența pe ceilalți. Se referă mai ales la acele persoane care reuseșc cu ușurință să atragă atenția și admirația celor din jur, determinându-i uneori să facă lucruri în numele acestui magnetism. Iată de ce uneori charisma are conotații negative. În ciuda emoțiilor profunde pe care le produc celorlați, persoanele charismatice creează o atmosferă de calm, încredere, dominanță, autenticitate și concentrare, și aproape întotdeauna sunt dotați cu abilități oratorice excelente. Iată unul din argumentele ideei că această calitate, dacă nu este un har înnăscut, ar putea fi “învățată”, chiar dacă originea cuvântului duce clar la ideea de divinitate, unde mâna omenească nu prea are cum să intervină. Unii sunt de părere că poate fi predată sau învățată, dar numai cu ajutorul hipnozei. Alții cred că este un har înnăscut și nimic mai mult, așadar nu poate fi dobândită prin intermediul unei pregătiri teoretice și practice.

2.2. Rude, prieteni, cunoștințe

Darshana sau Darshan este un termen sanscrit derivat de la „drs” – a vedea – cu sensul de revelație divină. Darshana se primește de obicei prin intermediul unei persoane sfinte, cum ar fi un guru. În sensul de a vedea cu reverență și devoțiune, termenul s-ar traduce prin epifanie, și se poate referi fie la viziunea unui sfânt fie la a fi în prezența unuia. Așa cum am afirmat, literal el înseamnă „a vedea”. Derivă din rădăcina verbală drs-„a vedea”, și este legat de drasta-„vizionar”. Darshana este procesul vederii. Prin urmare, Yoga Darshana înseamnă „procesul vederii prin yoga”, dar nu în sensul vederii cu ochii sau cu orice alt simț destinat lumii exterioare. Înseamnă a vedea ceva dincolo de simțuri și dincolo de minte. Este procesul vederii când ochii și celelalte simțuri sunt închise și mintea se află sub un control absolut. Yoga Darshana este o metodă de percepție superioară; astfel este un mijloc de „a vedea invizibilul” sau „de a vedea prin intuiție spirituală”, similar puterii pe care o conferă charisma. Scrierea e privită ca fiind cel mai precis și științific text despre yoga care a fost alcătuit vreodată.

Noțiunea se regăsește și sub alte forme, derivând din sanscrită, și având sensul de „viziune”. Conform Dicționarului de teosofie, esoterism, metafizică și masonerie, noțiunea semnifică: o demonstrație sau o învățătură sau un sistem sau un punct de vedere al filosofiei hinduse. Darshana este numele generic al celor „Șase sisteme” filosofice, denumite și Shad-Darshana.

Barakah sau Baraka, este un termen arab care înseamnă binecuvântare sau înțelepciune spirituală transmisă de Allah oricărei creaturi dorește. Pentru a aduce cât mai multă Baraka în viața lui, un musulman trebuie să rămână aproape de Allah prin îndeplinirea obligațiilor față de Acesta (într-ajutorare, rugăciune, ascultarea poruncilor etc). De asemenea ar trebuie să dezvolte o relație strânsă cu Dumnezeu, prin cunoașterea Lui, amintirea sau chemarea Lui ori de câte ori are nevoie, prin invocații și rugăciune. Musulmanii cred că prin sincera invocare a lui Dumnezeu, Barakah poate fi adus în viețile lor de către Acesta, ceea ce presupune o viață mai ușoară, mai veselă și mai plină de binecuvântare. Pentru musulmani, acest termen de fapt reprezintă a face imposibilul posibil și se referă la rezultatele favorabile ale oricărei acțiuni cu binecuvântarea lui Allah. În franceza contemporană cuvântul este sinonim pentru noroc, o persoană dotată cu Barakah se spune că poate ieși cu succes din situații limită.

2.3. Teorii ale charismei

Așa cum s-a putut observa din subcapitolele de mai sus, termenul a fost preluat ulterior de biserică. Aplicarea lui la contextul de conducere a survenit mult mai târziu, datorită sociologului german Max Weber, principalul ei teoretician, care a dezvoltat trei tipuri ideale pentru a descrie forțele autorității într-o societate: dominația tradițională, dominația rațional-legală și cea charismatică, de care ne vom ocupa în subcapitolele următoare.

Prin termenul de charismă, Weber înțelege calitatea aparent extraordinară a unei persoane, în virtutea căreia este considerat posesor de forțe supranaturale sau supraumane – cel puțin, în afara normalului și neaccesibile oricui – sau ca trimiși ai lui Dumnezeu și, în consecință, șefi, căpetenii, lideri. Validitatea charismei se decide prin recunoașterea, ivită din dăruirea revelației, din reverența în fața eroului, din încrederea în șef de către subalterni sau de către cei dominați, deși acest termen mi se pare destul de radical. Ce este interesant este faptul că adevărata charismă se recunoaște prin faptul că acele persoane chemate își urmează liderul din datorie, bazată pe o dăruire personală născută din entuziasm, sărăcie sau deznădejde.

Cadrul administrativ al dominației charismatice nu este de factură birocratică. Nu există carieră, ascensiune sau ierarhie, precum nu se pune problema vreunei retribuții de ordin material. Nu există vreun regulament, nici precepte juridice abstracte, nici aplicarea rațională a dreptului orientat de către aceștia; decisive sunt creațiile de drept, după caz.

Conform lui Weber, charisma pură este străină economiei, ceea ce nu implică renunțarea la proprietate, la câștig, cum se întâmplă cu profeții. Liderul charismatic, așa cum se va vedea și din modelul Conger-Kanugo, disprețuiește formele cotidiene, obișnuite, de obținere a mijloacelor economice, căutând, în permanență, metode neconvenționale pentru a reuși.

În forma sa neprihănită, dominația charismatică are un caracter extraordinar, convertindu-se într-o relație durabilă, precum grupările de credincioși, de adepți, de discipoli, și schimbându-și caracterul, fiind necesare legalizarea și tradiționalizarea acesteia. Interesele care duc la aceste transformări determină momentul culminant când apare problema succesiunii: deoarece charisma este o însușire de neimitat și nu se moștenește, presiunile celor interesați sunt tensionate și este nevoie de metode speciale, cum ar fi desemnarea unui lider charismatic prin existența anumitor semnale care îi asigură infailibilul, tragerea la sorți sau revelația, desemnarea de către liderul charismatic original sau de către discipoli, ideea care consideră charisma drept o calitate a sângelui, așa-numita charismă ereditară ș.a.

Așa cum afirmă R.Bendix, „diferitele metode conservă unicul element care îl distinge pe liderul charismatic de toate celelalte tipuri de dominare: exercițiul autorității este esențial legat de o persoană concretă și de calitățile care îl deosebesc”.

În concepția lui Weber, cele trei tipuri ale dominațiilor mai sus menționate apar foarte rar ca tipuri pure. Dominațiile absolut charismatice sunt așadar neobișnuite, existând totuși în istorie și astfel de exemple (Napoleon I), ceea ce întărește ideea majorității sociologilor care consideră că tiparele weberiene de dominație au statut ideal.

Mai târziu, sociologii care au studiat fenomenul nu au fost de acord cu Weber în două aspecte importante ale studiului său. În primul rând, ei nu considerau că liderul charismatic este neapărat o personalitate extraordinară. În al doilea rând, ei nu considerau charisma ca o simplă calitate, ci, mai degrabă, ca un efect al unei multitudini de cauze, care combinau abilitățile, comportamentul, reprezentațiile ș.a. Plecând de la această a doua afirmație, unii cercetători defineau charisma în termenii reali ai comportamentului liderului. Weber însuși explica atribuirea charismei la anumite personalități politice și religioase ca o derivată a anumitor abilități și calități anterior demonstrate de acestea, calități denumite mai târziu categorii ale abilităților charismatice. Conform unor autori, o abilitate charismatică este de fapt o demonstrație a unui nivel înalt al persoanei de a juca după regulile arenei. O astfel de abilitate îi ajută pe politicieni,

Weber scoate în evidență de asemenea un alt tip de charismă: cea instituțională sau rutinizată, care se traduce prin distanța instituției față de nucleul simbolic al națiunii, reprezentat de valorile centrale ale acesteia. Charisma instituțională este atribuită și membrilor instituțiilor, iar puterea sa este o funcție a poziției ierarhice în instituție. Aceasta înseamnă că nivelul charismei instituționale atribuit actorului este o sumă a centralității politice a instituției la care acesta este conectat și locul politic al său în instituție. Ca abilități charismatice, centralitatea și locul politic sunt resurse, respectiv resurse politice, care îi ajută pe actori în procesul de obținere a legitimității în arenă. Așadar, în competiția pentru legitimitate, actorii se bazează pe două seturi generale de resurse, resursele politice mai sus menționate. Abilitățile charismatice sunt acele abilități, talente, performanțe demonstrate care sunt pertinente în arena principală în care activează actorul; fiecare arenă are cerințe proprii, reguli diferite ale jocului, astfel compoziția abilităților charismatice se schimbă de la o scenă la alta.

2.4. Liderul charismatic

Prezența liderilor charismatici se face remarcată în mai multe domenii ale vieții sociale. De pildă, în cultura organizațională, Williams, Dobson și Walter, sintetizând munca altor autori, stabilesc patru categorii de astfel de culturi: cultura orientată spre putere, cultura orientată spre rol, cultura orientată spre sarcină și cultura orientată spre oameni. Prima dintre cele patru, având drept simbol pânza de păianjen, are ca surse ale puterii charisma, controlul resurselor și adepții. Perspectivele angajaților sunt limitate, ca și securitatea acestora, datorită faptului că aveam de-a face cu un mediu instabil marcat puternic de lupta pentru putere.

Trecând în alt domeniu, în Occident, charisma în politică este un lucru mai degrabă suspect, suscitând îngrijorare și ducând mai degrabă cu gândul la personalitățile charismatice nefaste ale Europei naziste și fasciste. În schimb, în România, liderii politici își doresc să fie percepuți drept „charismatici“, chiar și atunci când nu posedă această trăsătură. Limba română, așa cum am arătat în subcapitolul precedent, acordă o nuanță religioasă difuză acestui termen, de coloratură bizantină, ceea ce sporește confuzia. Decriptarea mecanismelor autorității și a punerii ei în practică constituie una dintre cele mai vechi preocupări ale sociologiei. E. Durkheim și G. Simmel s-au numărat printre primii sociologi interesați de problema autorității, considerând-o un veritabil centru al vieții sociale, cu un rol esențial în formarea caracterului și personalității. Nici unul dintre cei doi nu folosește însă în mod explicit cuvîntul „charismă“. Marea schimbare va fi adusă de Max Weber, așa cum am văzut deja. Nu insist asupra definiței weberiene a termenului, deoarece am abordat deja subiectul. Voi nuanța numai acele particularități care definesc liderul charismatic, în viziunea sociologului german. Max Weber atrage atenția asupra faptului că dominația exercitată de un lider charismatic este dificil de înțeles și de analizat cu mijloace obiective, din punct de vedere etic, politic, estetic etc. Datorită formării sale, Weber pune accent pe consecințele psihologice ale acestui tip de autoritate.

Liderul charismatic își arată adevăratele calități în maniera de abordare a celorlalți, în vederea exercitării procesului de „dominație charismatică“: obținerea, recunoașterea și validarea socială a charismei. Nu este vorba doar de certe calități de actor, ci și de spontaneitatea necesară pentru a fi orientat și deschis către ceilalți. De exemplu, un lider politic aflat într-o vizită își găsește timp pentru a schimba câteva cuvinte cu un simplu trecător – unul din aspectele acelei “spontaneități calculate”, care dă atât de bine în ochii publicului larg, necunoscător și ușor manipulabil. Paradoxal, inteligența emoțională de care dă dovadă liderul charismatic permite o lectură clară a unor situații complexe, luciditate în demistificarea realităților sociale.

Liderul charismatic degajă un dinamism contagios, având drept consecință o mare atracție asupra publicului. Prin el însuși „umple scena“ cu o energie particulară, în fața căreia nimeni nu poate rămâne indiferent. Persoana „atinsă“ de charismă știe instinctiv acest lucru și mai știe că cei care îl urmăresc fascinați cum evolueză liber, fie îl adoptă ca model, fie resimt o puternică opoziție sau chiar dezgust. Ambele atitudini contribuie însă la formarea acelei comunități „emoționale“ la care face referință Weber, rezultatul fiind imediat: unanimitatea nu este atinsă niciodată, dar se poate ajunge la o majoritate importantă.

În sfârșit, o ultimă trăsătură din registrul emoțional este legată de faptul că liderul charismatic rămâne un „furnizor“ de optimism într-un context socio-politic dificil. Prin discursuri simple și imaginea de „salvator mesianic“ pe care o poartă aproape natural, aduce speranță și încredere unor oameni atinși de sărăcie extremă, catastrofe naturale sau pur și simplu mult prea derutați de complexitatea situației actuale, copii orfani rezultați din moartea unui sistem paternalist. „Tonusul“ optimist ce rezultă astfel este un fenomen greu de interpretat din punct de vedere sociologic, iar rezultatul întâlnirii conjuncturale dintre „omul situației“ și „omul așteptat“este întotdeauna imprevizibil.

Una dintre cele mai bune intrepretări date populismului a fost furnizată de sociologul italo-argentinian Gino Germani. În centrul acesteia se găsește o constatare fundamentală: populismul „charismatic“ derivă dintr-o dublă tensiune socială – pe de o parte, contrastul existent între sectoarele dezvoltate și cele periferice ale unei societăți, iar pe de altă parte, hiatul produs de trecerea de la o societate tradițională spre modernitate. Germani crede că, în aceste condiții specifice, liderii populist-charismatici își asumă rolul de „administratori“ ai schimbărilor sociale produse, în special la oamenii cu un grad scăzut de inserție socială în noile forme de societate, în lipsa unei elite guvernamentale capabile să răspundă așteptărilor generale. Populismul charismatic prezintă totuși un mare avantaj democratic, în viziunea lui Gino Germani: dincolo de manipularea demagogică, sectoare marginalizate de alegători ajung să aibă astfel o reprezentare publică, precum și o mai bună conștientizare din partea celorlalți actori politici a unor teme ignorate sau ocolite cu bună știință (cum ar fi – repetăm – referințele la religia ortodoxă în care se regăsesc totuși mulți alegători).

Liderul charismatic-populist lasă impresia că și-a făcut apariția de „nicăieri“ în spațiul public, un adevărat auto-făcător. El nu are un discurs bine pus la punct, nici o doctrină elaborată.

Revenind la analiza weberiană, sociologul introduce în final ideea că, în evoluția firească a personalităților charismatice, intervine un moment în care acestea trebuie să construiască ceva în relația cu societatea și cu cei care îl sprijină – procesul de rutinizare a charismei. Personalitatea charismatică este „străină economiei“ – scrie Max Weber – nu pentru că nu ar utiliza pârghiile economice ca sursă proprie de venit, ci pentru că-i lipsesc ideile și programul necesar pentru a realiza o „acțiune economică continuă,“ durabilă și de mare anvergură. În fine, dominația charismatică este obligată cu timpul

să-și schimbe caracterul: fie devine „tradițională“, fiind din ce în ce mai rigidă și mai antimodernă, fie se „raționalizează“ (un alt termen weberian ambivalent), în sensul adaptării la exigențele și conjunctura modernității „În perioade pre-raționaliste, tradiția și charisma își împart aproape toate orientările de acțiune“ – scria Max Weber acum aproape 100 de ani.

Mai ales datorită conceptelor lui Weber, cercetările organizaționale din anii 1980-1990 s-au concentrat pe rolul liderilor charismatici în schimbarea și inovația organizațională. În mare parte, interesul pentru liderii charimatici a reflectat anumite tendințe, mai ales în lumea afacerilor. Creșterea competiției la nivel global exercita, la acel moment o presiune puternică în America de Nord și a determinat corporațiile să se reinventeze, prin schimbări profunde, în scopul de a-și menține pozițiile. Atunci s-a descoperit faptul că un rol fundamental în procesul schimbării organizaționale îl avea conducerea, și că printre modelele exemplare de agenți de schimbare se aflau liderii charismatici. Viziunea acestora, inovațiile lor, dar mai ales resursele motivaționale păreau ideale pentru a ușura schimbarea la scală largă precum și procesul de adaptare la aceasta. Din aceste motive, conducerea charismatică a fost și continuă să fie un subiect de larg interes pentru cercetările organizaționale.

În timp ce mai multe modele teoretice erau propuse începând cu 1975 – Bass, House, Roberts, Zaeznick și de Vries, doar câteva din acestea erau studiate în mod empiric și validate. De exemplu, în modelul Bass, charisma este doar o parte a unității numite „conducerea de transformare” (transformational leadership). Așadar, exista necesitatea cercetării pe două fronturi: identificarea dimesiunilor liderilor charismatici precum și dezvoltarea unor măsurători valide ale acestui tip de comportament pentru folosirea în cercetările ulterioare.

Unul din cele mai celebre modele este cel elaborat de cercetătorii Conger și Kanugo (1987, 1988, 1992 și 1994). Acest model se concentrează pe diferite dimensiuni comportamentale ale liderilor charismatici, percepute de către „discipoli” în trei stagii ale procesului de conducere.

Mai exact, în prima etapă, rolul liderilor charismatici de deosebește de rolul celorlalți lideri, deoarece aceștia sunt foarte sensibili la constrângerile și oportunitățile mediului, precum și la nevoile „discipolilor”. Aceste calități se regăsesc în cea de-a doua etapă, cea a formulării viziunii, deoarece liderii charismatici vor fi percepuți drept vizionari și plin de sens.

Tot în etapa a doua se creionează și direcția viitorului organizațional. Scopurile formulate de liderii charismatici vor fi futuriste și inovatoare. Vor fi implementate în etapa a treia, în care principala îndatorire a liderului va fi aceea de a cultiva încredere, dar și de a dezvolta tacticile necesare atingerii scopurilor. Liderii care sunt percepuți drept charismatici vor fi văzuți implicându-se în acțiuni exemplare, care presupun riscuri și sacrificii personale. Prin aceste acțiuni, acest tip de lider este capabil să își construiască un model de conducere bazat numai pe încredere. Ideea pe care se bazează este aceea că, dacă liderul este în stare să facă sacrificii mari și să își asume riscuri personale, atunci înseamnă că acesta crede în potențialul strategiei și va fi puternic implicat. Riscurile devin simboluri ale investiției personale a liderului. În plus, managerii din conducerile charismatice dezvoltă metode inovatoare și neconvenționale pentru a-și aplica viziunea, ceea ce îi dezarmează pe reprezentanții concurenței, care sunt obișnuiți cu metode convenționale de răspuns, lucru care crește șansele de reușită a inițiativei.

Având la bază acest model, Conger și Kanugo au aplicat în 1994 un chestionar de 25 de itemi pe 485 respondenți. Scala denumită C-K se bazează pe șase dimensiuni comportamentale ale liderilor charismatici: sensibilitatea mediului, sensibilitatea la nevoile membrilor, nepăstrarea status-quo-ului, viziune și articulare, risc personal și comportament neconvențional. Modelul a fost aplicat în SUA și în Canada, ulterior în India.

Principalele concluzii ale studiului celor doi se pot sintetiza astfel. Liderii charismatici:

1. Au o viziune puternică și limpede și știu cum să o prezinte către publicul țintă.

2. Știu cum să își expună viziunea astfel încât problemele să devină aparente iar soluțiile propuse nu sunt doar justificate, ci și dezirabile.

3. Au credibilitatea, profesionalismul și viziunea necesare pentru a propune schimbări față de vechile tradiții.

4. Conduc prin puterea exemplului motivând astfel publicul să îi urmeze.

În esență, liderul charismatic are o viziune pe care o comunică eficient și are competență pe care o transmite celorlalți.

Deși a fost îndelung analizat ulterior, modelul rămâne unul de referință în dezvoltarea empirică a noțiunilor avansate de Weber. În viitor scala C-K va putea fi folosită nu doar ca o unealtă de diagnosticare, ci și pentru a evidenția efectele comportamentului charismatic asupra atitudinilor și comportamentului „ucenicilor”.

Capitolul 3

Charisma bună versus charisma ne-bună

3.1 Charisma bună. Iisus

Iisus este o personalitate unică, fără egal în istoria omenirii. Asupra vieții Lui s-au scris și se scriu numeroase lucrări și studii, autorii interpretând viața și opera Sa în funcție de ideile lor istorice, filosofice, sociale, politice și economice. De aceea El este prezentat rând pe rând ca un gânditor, un filosof, um moralist, un idealist visător, un reformator, un vizionar.

Pentru creștini însă, Iisus Hristos este o persoană divino-umană, este Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat din Fecioara Maria și a viețuit ca persoană istorică în timpul împăraților romani August și Tiberiu. Iisus Hristos s-a născut în zilele lui Irod, regele Iudeii, și ale procuratorului roman Quirinius, guvernator al Siriei, în timpul Împăratului Augustus, cu câțiva ani înaintea erei creștine, al cărui început a fost stabilit de Dionisie cel Mic 753. În genere, istoricii acceptă că Iisus Hristos s-a născut cu 4 sau 5 ani mai înainte de 753, și nu cum greșit a stabilit Dionisie cel Mic. Mai târziu, tradiția creștină a fixat și ziua nașterii Mântuitorului Hristos la 25 decembrie în fiecare an.

Din Sfintele Evanghelii, cunoaștem că Iisus Hristos s-a născut în Iudeea, la Bethleem, cu prilejul unui recensământ făcut sub Împartul Augustus, în timpul procuratorului Quirinius, cum am mai spus. Din cauza poruncii regelui Irod de a ucide pruncii din Iudea “de doi ani și mai jos”, Fecioara Maria și Iosif au plecat cu pruncul Iisus în Egipt, de unde s-au întors după moartea lui Irod și s-au stabilit la Nazaret, în Galileea, în timpul regelui Arhelau, fiul lui Irod cel Mare. La vârsta de 12 ani, mergând la templul din Ierusalim, cu prilejul sărbătorii Paștelui, s-a rătăcit de părinții săi și a fost găsit după trei zile în templul din Ierusalim, în mijlocul învățătorilor. De la Ierusalim, s-a întors cu părinții Săi la Nazaret, unde a trăit până la vârsta de 30 de ani. Iisus Hristos și-a început misiunea la vârsta de 30 de ani, pe malurile Iordanului, nu departe de comunitățile esenienilor, printre ucenicii lui Ioan Botezătorul.

Este un lucru cunoscut acela că o persoană charismatică va avea întotdeauna un grup, ce se mărește pe măsură ce puterea de seducție a persoanei crește, de discipoli. De ce am intitulat acest subcapitol “charisma bună”? Deoarece am vrut să dovedesc faptul că un lider charismatic poate să își folosească influneța în a-i determina pe ceilalți să facă fapt bune. Primii Săi discipoli au fost discipolii lui Ioan Botezătorul, ca Ioan și Andrei.

Când Iisus află de arestarea, de către Irod Antipa, și moartea ulterioară a Sfântului Ioan Botezătorul, se retrage în Galileea, unde începe să învețe în orașele din jurul lacului Ghenizaret, numit și Marea Galileei sau Marea Tiberiadei și în ținutul Decapolis, adică ținutul celor zece cetăți, unde pe lângă iudei, se aflau și greci. El și-a ales doisprezece Apostoli și învață în zilele Sabatului în sinagogile iudeilor. Iisus se adresează de preferință oamenilor simpli, celor umili și bolnavi: orbi, paralitici, leproși, îndrăciți, precum și vameșilor, cărturarilor și farseilor în sinagogi, pe drumuri, în satele și orașele din Galileea, Iudeea și Samaria. Durata activității publice a Mântuitorului nu este sigur cunoscută din cauza deosebirii dintre Evangheliștii sinoptici Matei, Marcu și Luca, care vorbesc de un singur Paște, și Evanghelistul Ioan care vorbește de trei Paște la care a participat El, ceea ce arată că activitatea Sa a durat peste trei ani. Din activitatea mesianică a lui Iisus Hristos, Evangheliștii au reținut: botezul Lui de către Ioan în apele Iordanului, chemarea Apostolilor, propovăduirea Sa însoțită de minuni în Galileea, Iudeea și Ierusalim, intrarea Sa triumfală în Ierusalim, prinderea, judecarea, condamnarea, răstignirea pe cruce, moartea, învierea și înălțarea. În aproximativ trei ani de misiune publică, Iisus Hristos a desfășurat o activitate extraordinară ca învățător, profet și făcător de minuni, care, pe de o parte a făcut o impresie puternică asupra poporului, iar pe de alta a stârnit ura conducătorilor religioși ai iudeilor. În cele din urmă, Iisus Hristos a fost arestat din ordinul procuratorului roman Pontiu Pilat, la instigațiile conducătorilor iudei și judecat de marele arhiereu Caiafa și de Sinedriul iudeilor. Vina care s-a adus lui Iisus Hristos de conducătorii iudei este religioasă și politică. El este acuzat de blasfemie, pentru că S-a declarat pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Totodată a fost acuzat că s-a facut pe Sine regele iudeilor, ceea ce în ochii conducătorilor iudei constituia o mare teamă politică. Iisus Hristos a vorbit și a lucrat în numele, cu autoritatea și puterea lui Dumnezeu Tatăl, a mărturisit înaintea Apostolilor și a oamenilor misiunea Lui dumnezeiască, a avut o viață morală de o curăție și înălțime unice și incomparabile. El a dat învățături sublime în cuvinte, parabole și imagini de o simplitate, sinceritate, adâncime, frumusețe și înțelepciune supranaturale. Evanghelia, adică Vestea cea bună, propovăduită de Iisus Hristos este un mesaj religios și moral, nu social, politic sau economic. Prin învățătura Sa urmărește mântuirea omului, care înseamnă curățirea și eliberarea lui de păcate, restaurarea firii umane, reînnoirea, sfințirea și îndumnezeirea omului. Ideea centrală a propovăduirii Mântuitorului este Împărăția lui Dumnezeu sau Împărăția cerurilor. Această împărăție este înțeleasă ca o nouă ordine religioasă și morală a lumii. Prin credința într-un singur Dumnezeu spiritual și nevăzut, prin respectarea virtuțiilor morale și a poruncilor divine, omul poate dobândi mulțumirea și fericirea, chiar din timpul viețuirii pamântești, iar în viața de dincolo, mântuirea și fericirea veșnică.

Iisus Hristos Și-a afirmat dumnezeirea nu numai prin cuvintele și învățătura Sa, ci mai ales prin faptele, minunile și profețiile Sale. In morală, Evanghelia lui Iisus Hristos aduce o înnoire și un progres tot atât de mare. Principiul și temeiul raporturilor dintre oameni este iubirea, iar semenii noștri devin prin iubire frații noștri. Iubirea este cea mai mare poruncă dată de Iisus Hristos și cea mai mare realizare a vieții creștine: iubirea față de Dumnezeu, ca Tatăl ceresc al tuturor oamenilor, și iubirea de oameni ca fii ai lui Dumnezeu și frați ai noștri. Iisus Hristos a adus nu numai ideea de iubire a aproapelui nostru, ci a și dat pilda dumnezeiască a unei vieți de iubire, bunătate, iertare și curăție sufletească, la care fiecare trebuie să năzuiască, spre desăvârșirea sa. Astfel, Iisus Hristos a unit strâns credința și fapta, religia și morala. Prin concepția Sa spiritualistă, prin accentuarea nemuririi omului și a răspunderii lui înaintea lui Dumnezeu, prin curățirea și intensificarea sentimentului religios și moral, prin concepția despre Dumnezeu și om, Iisus Hristos a ridicat considerabil sensul și valoarea religiei și a lărgit orizontul ei ca religie revelată, dumnezeiască.

Napoleon Bonaparte spunea despre Iisus: "Eu cunosc oamenii și vă spun că Iisus Hristos nu este un simplu om. Între El și oricare altă persoană din lume nu există nici un termen de comparație. Alexandru, Cezar, Carol cel Mare și eu, am fondat imperii. Dar pe ce am bazat noi creațiile geniilor noastre? Pe forță. Iisus Hristos și-a întemeiat imperiul pe dragoste; și la această oră, milioane de oameni ar muri pentru El." La sfârșitul vieții, Napoleon, care a cucerit jumătate din Europa prin război, a scris în jurnalul său: "Cu toată armata și generalii mei nu am reușit să domnesc măcar un sfert de secol pe un singur continent. Iar acest Iisus cucerește fără violență popoarele și culturile de mii de ani.”

3.2.Charisma ne-bună

Intrat în jocul puterii, omul poate fie să piardă totul din cauza unor erori fatale, fie să meargă prea departe. Ca și în alte situații, ideal este să găsim calea de mijloc și, dacă ne luăm după tratatele de manipulare, „să stoarcem” cât mai mult din ea.

De ce am numit acest subcapitol charisma „ne-bună”? Așa cum am menționat încă din introducere, majoritatea cazurilor în care ne sunt prezentate persoane charismatice sunt asociate, de fapt, cu un control total asupra individului, asupra modului său de gândire, asupra comportamentului și asupra sentimentelor sale. Vrând-nevrând, toate acestea ne duc cu gândul la sistemele totalitare, la reducerea individului, la debusolarea acestuia, la transformarea lui într-un tip de cetățean incapabil să ia decizii de unul singur. Este vorba de o supunere necondiționată, instinctivă. „Stăpânul” unor astfel de mase este o persoană charismatică: pentru a-i atrage pe indivizi trebuie să aibă, în primul rând, acel magnetism caracteristic tipologiilor charismatice. Dar cum se ajunge de la conducerea maselor la dezumanizarea totală a lor? Prin însușirea și aplicarea constantă a tehnicilor de manipulare și a persuasiunii.

Cărțile secolului XXI, destinate noului val de „manageri” – unul din cuvintele pe care le detest pentru că este unul din acele exemple care îngroapă puterea sinonimică a limbii române – sunt considerate cu atât mai bune cu cât sunt mai amorale, mai perfide și mai nemiloase. Este adevărat că nu se scrie acum istoria, pentru că majoritatea se bazează de fapt pe rândurile scrise în secolele trecute de gânditori ca Machiavelli sau Sun-Tzî, sau pur și simplu pe moștenirea lăsată de oameni de stat, militari, escroci sau seducători. Nu vreau să mă opresc asupra sfaturilor descurajatoare, care nu acordă nici o șansă speciei umane, cum ar fi: „Arătați ca un prieten, lucrați ca un spion!”, sau „Făceți-i pe ceilalți să lucreze pentru dumneavoastră, dar asumați-vă întotdeauna meritele în locul lor”, ci voi prezenta acele legi care se bazează pe puterea de seducție a unei persoane.

„Legea 11. Învățați să-i țineți pe oameni dependenți de dumneavoastră!

Pentru a vă păstra independența, trebuie să fiți întotdeauna dorit și indispensabil. Cu cât alții se bazează mai mult pe dumneavoastră, cu atât aveți mai multă libertate. Faceți ca fericirea și prosperitatea oamenilor să depindă de dumneavoastră, și nu veți mai avea de ce vă teme. Nu-i învățați atât de mult, încât să se poată descurca fără dumneavoatră. (…)

Legea 27. Folosiți nevoia oamenilor de a crede în ceva, pentru a vi-i transforma în adepți!

Oamenii au o dorință copleșitoare de a crede în ceva. Plasați-vă în focarul acestei credințe, oferind oamenilor o cauză, un nou crez pe care să-l urmeze. Rostiți lucruri vagi, dar încărcate cu promisiuni; cereți oamenilor entuziasm, și mai puțin raționalitate și gândire limpede. Dați-le noilor dumneavoastră adepți ritualuri pe care să le îndeplinească și cereți-le să facă sacrificii în numele dumneavoastră. În absența religiei organizate a unor cauze mărețe, noul dumneavoastră cult vă poate aduce o putere nebănuită.(…)

Legea 31. Preluați controlul – faceți-i pe ceilalți să joace cum le cântați!

Cel mai bine vă amăgiți victimele dacă le dați impresia că au de ales: oamenii respectivi sunt convinși că dețin întregul control, când, de fapt, nu sunt decât marionetele dumneavoastră. Siliți-i să aleagă cel mai mic dintre două rele, ambele servind scopului dumneavoastră. Agățați-i în coarnele dilemei: vor fi împunși oriunde s-ar întoarce. (…)

Legea 34. Adoptați un stil regal: comportați-vă ca un rege, ca să fiți tratat ca un rege!

Conduita dumneavoastră influențează adesea felul în care sunteți tratat. În timp, dacă le păreți vulgar sau banal, oamenii își pierd respectul pentru dumneavoastră. Căci un rege se respectă și le inspiră și celorlalți respect. Dacă vă purtați ca un rege încrezător în puterea dumneavoastră, veți părea sortit să purtați coroana. (…)

Legea 43. Acționați asupra inimilor și minților celorlalți!

Forțarea produce o reacție care, în cele din urmă, se întoarce împotriva dumneavoastră. Dacă doriți să îi faceți pe ceilalți să o apuce pe calea dumneavoastră, trebuie să-i seduceți să-și dorească acest lucru. O persoană deja sedusă poate deveni pionul dumneavoastră loial. Iar calea de a-i seduce pe oameni presupune a le folosi psihologia individuală, specifică, și de a profita de punctele lor slabe. Îmblânziți-l pe cel care vi se opune, acționând asupra emoțiilor lui, folosind lucrurile la care ține și lucrurile de care se teme. Dacă nu luați seama la inimile și mințile celorlalți, ei vor ajunge să vă urască.”

Charisma combinată cu manipularea poate avea și efecte negative dacă este greșit înțeleasă și aplicată, altfel spus, dacă anumiți conducători fac abuz de ea și depășesc cu mult granița moralității.

„Mulțimea este ca o nevastă proastă” Adolf Hitler

De cele mai multe ori, când este amintit termenul charismă, personalitatea politică de care se vorbește este Hitler, ceea ce m-a determinat să schimb un pic macazul și să merg înapoi pe cursul istoriei, să găsesc alte exemple de acest gen. Într-un articol din revista “Magazin istoric”, Gabriel Tudor îl caracterizează pe Alexandu cel Mare drept “viteazul la a cărui faimă vor tânji ulterior toți marii cuceritori, de la Cezar la Napoleon”. Gloria ce îi revine este cu atât mai mare cu cât el a realizat uimitoarele sale fapte în doar câțiva ani, murind în floarea tinereții, din cauze nici astăzi elucidate pe deplin. Dar cine a fost cu adevărat Alexandru? Să fi fost oare eroul împătimit să dobândească gloria lui Ahile, cel ce nu-și ataca noaptea dușmanii, spunând cu mândrie că „nu fură biruința”? Sau un tiran ce vedea în jur numai comploturi, motiv pentru care i-a eliminat pe mulți dintre generalii săi, cum va face peste veacuri Stalin ?

Istoricii antici au fost aproape unanimi în a-l recunoaște pe Alexandru drept „cel mai viteaz dintre viteji”, un geniu militar cum altul nu mai fusese, care a reușit, în fruntea a doar 50.000 de soldați, să străbată, într-un deceniu, trei continente, supunând zeci de milioane de oameni. La moartea lui, survenită când regele nu împlinise încă 33 de ani, imperiul întemeiat de Alexandru se întindea de la Balcani la Himalaia. Dar, în ciuda dorinței sale avide de putere și glorie, anticii l-au privit pe Alexandru ca pe un erou ideal, posedat de ceea ce grecii numesc „pothos”, dorul de absolut. Când filosoful Anaxarchos i-a vorbit despre nenumăratele lumi ce există în Univers, se spune că tânărul suveran ar fi izbucnit în lacrimi: „Sunt atât de multe lumi și eu n-am cucerit nici măcar una.” Acest „pothos” și geniul său de strateg îi vor făuri o figură de erou romantic. Dacă ne referim la atributele de ordin divin ale unei persoane charismatice – reamintim faptul că termenul a fost folosit pentru prima dată de biserică – Alexandru a prevăzut și acest aspect, astfel încât, în viziunea sa, era fiul lui Hercule, deci avea descendență divină.

 Abia mai târziu, autori precum Sfântul Augustin sau Dante îl vor prezenta ca pe un asasin. Aceste tendințe se vor păstra de-a lungul secolelor și, deși despre Alexandru s-au scris peste 2000 de cărți și articole, nimeni nu știe încă ce a dorit acesta cu adevărat. Unii au continuat să-l admire, privindu-l ca pe un erou civilizator, dornic să realizeze o fuziune durabilă între Est și Vest, alții l-au condamnat, considerându-l un megaloman crud și labil psihic, un Hitler al antichității, căruia puțin îi păsa de relațiile interumane, în schimb era ahtiat să pună stăpânire pe un teritoriu cât mai vast. În fine, există o a treia categorie de autori care, deși nu contestă faptul că el a adus pentru prima dată în Occident noțiunile civilizațiilor orientale, a folosit metode de-a dreptul barbare, după standardele actuale. Poate că istoricii sunt atât de divizați intrucât însuși Alexandru pare divizat de porniri opuse, trecând brusc de la mânie oarbă la acte de generozitate uimitoare.  În privința talentului său de comandant nu există dubii: istoricul britanic Lane Fox se exprima plastic, în acest sens: „Ar fi făcut una cu pământul cea mai puternică legiune romană care i-ar fi stat înainte. Cezar ar fi fugit cât de repede l-ar fi purtat calul din calea acestui tânăr, mai nebun, în vitejia lui, decât Ahile, iar Napoleon, care a avut șansa să lupte numai cu lideri lipsiți de talent militar, nici n-ar fi îndrăznit să-l înfrunte.” Nimeni nu poate nega bravura lui incredibilă, căci Alexandru își conducea mereu oastea în luptă, drept pentru care încasa loviturile aidoma oricărui alt soldat. Rănit în nenumărate rânduri de săgeți, lănci, săbii sau pumnale, el avea trupul acoperit de cicatrice, dar niciodată nu dădea înapoi. La asediul fortăreței Multan (aflată pe teritoriul actual al Pakistanului), Alexandru și-a condus soldații pe scările de asalt, și, ajuns sus, pe ziduri, s-a trezit singur înaintea apărătorilor cetății. În loc să se întoarcă, a sărit direct in mijlocul lor, bătându-se ca un leu, până când soldații săi i s-au alăturat. Primind, în toiul luptei, o săgeată în piept, a continuat să lupte și, după ce chirurgul său i-a extras vârful săgeții, cu un cuțit, s-a întors în bătălie. Atras în egală măsură de știință și de cultură, grație dascălului său, Aristotel, Alexandru a fost o fire religioasă. De altfel, el era convins de realitatea spuselor mamei sale, Olympia, ce-i povestise ca tatăl lui nu fusese regele Filip al Macedoniei, ci însuși Zeus-Amon, care venise in iatacul ei, transformat în șarpe. Toată viața, Alexandru va crede despre sine că este fiu de zeu și se va comporta în consecință cu oamenii din jurul său, privindu-i pe toți drept ființe inferioare.

Cei care afirmă despre Alexandru că ar fi fost un tiran, un psihopat dornic de sânge, își bazează convingerile pe comportamentul manifestat de tânărul rege încă de la începutul domniei. La 20 de ani, el urcă pe tronul lui Filip și ucide imediat toti potențialii rivali sau rudele care ar fi putut aspira la putere. Orașele ce nu i se supun sunt trecute prin foc și sabie. Teba, de pildă, este cucerită și rasă de pe fața pământului, în vreme ce 30.000 de locuitori sunt masacrați sau vânduți ca sclavi. Singura clădire care rămâne în picioare este casa poetului Pindar, mult admirat de Alexandru. Acestor metode groaznice de „pacificare” el le va rămâne fidel toată viața, măcelărind fără milă populații întregi. Ajuns conducător al uriașului imperiu persan, va porni o acțiune de epurare a tuturor celor care se opuneau planurilor sale megalomanice. Execută șase guvernatori de provincii și chiar pe unii dintre cei mai valoroși generali ai lui Filip, acuzându-i de imaginare comploturi. Pe măsură ce puterea lui crește, capacitatea de înțelegere se diminuează, Alexandru transformându-se într-un paranoic. Istoricii sunt de acord că, dacă ar mai fi trăit încă zece sau douăzeci de ani, s-ar fi transformat din „cel mai viteaz” în „cel mai odios” conducător antic. Dar moartea îl răpune pe 10 iunie 323 î.Chr., după ce, cu câteva zile înainte, organizase un monstruos concurs de băut vin, alături de prietenii lui. Versiunea oficială a fost că a murit de malarie, dar există voci ce susțin că ar fi fost asasinat, prin otravă turnată în vin, de către unii dintre generalii sai, căzuți în dizgrație, și că însuși Aristotel ar fi fost implicat în această crimă. O  ipoteză de ultimă oră susține că de fapt medicii l-ar fi ucis fără să vrea pe Alexandru, dându-i să bea un preparat pe bază de spânz (plantă foarte toxică) drept antidot la cantitatea mare de alcool consumată. Care a fost, în concluzie, sensul acestei vieți scurte și trăite la intensitate maximă? Ar fi greu, dacă nu imposibil de spus. Poate că Alexandru nu a dorit altceva decât să depășească gloria lui Filip, cucerind Asia. Ori poate că, așa cum regizorul Oliver Stone o spune, prin gura personajului Ptolemeu, în recenta superproducție „Alexander”, macedoneanul se află sub puterea magică a blestemului de a căuta absolutul, dar de a nu-l putea atinge niciodată.

Capitolul 4

Caracteristicile unei persoane charismatice sau cum recunoaștem o persoană charismatică

4.1. Mustața, Pălăria, Papionul, Pipa și Barba

Dacă ar fi să încercăm să facem o analiză a aspectului fizic al persoanelor charismatice, am ajunge probabil la o concluzie destul de dezarmantă. Hitler, Napoleon, Churchill, Stalin, Fidel Castro, sunt cu siguranță exemple grăitoare despre efectele charismei asupra maselor, chiar dacă natura nu s-a dovedit prea îngăduitoare în ceea ce privește aspectul fizic al acestora.

Să analizăm pentru început înălțimea acestora: Hitler avea 1,73m, Napoleon, conform unor cercetări recente, se pare că nu a fost atât de mic de statură pe cât se crede – 1,68m, la fel ca Stalin, Churchill – 1,70m, iar Fidel Castro, cel mai înalt dintre toți, 1,90m. Concluzia pe care o putem trage din aceste date este că înălțimea nu joacă un rol esențial în dominația charismatică pe care o exercită o persoană.

Pe de altă parte este adevărat că toate personalitățile menționate mai sus aveau părul negru sau șaten, fiind foarte rare exemplele de lideri charismatici blonzi.

Ce este însă caracteristic tuturor este acea trăsătură definitorie, particulară, care este legată pentru totdeauna de imaginea pe fiecare a creat-o în mentalul colectiv.

Într-un articol din numărul din noiembrie 2007 al revistei Vanity Fair, Rich Cohen, autorul acestuia, spune că mustața lui Hitler este unul din cele mai puternice simboluri ale secolului XX, câțiva centimetri de păr care reprezintă răul suprem. Mustața emblematică a dictatorului nazist Adolf Hitler a intrat în istorie din întâmplare. Publicația britanică Sunday Telegraph susține că Führerul Germaniei și-a dorit în tinerețe să arate altfel, dar o întâmplare din Primul Război Mondial l-a făcut să-și tundă mustața.
Aceeași sursă a dat publicității fragmente din memoriile inedite ale unuia dintre soldații care au luptat alături de Adolf Hitler în Primul Război Mondial. În memoriile sale, Alexander Moritz Frey a notat că la începutul conflagrației Adolf Hitler era mândrul posesor al unei mustațe prusace. Ba chiar a refuzat să-și tundă regulamentar mustața, deși superiorii lui i-au ordonat de mai multe ori acest lucru. Până la urmă, liderul nazist s-a conformat, dar abia după ce infanteriștii germani au primit un nou tip de măști de gaze, sub care nu încăpea mustața stufoasă a lui Hitler. În pofida podoabei sacrificate, Führerul a fost totuși gazat în timpul unui atac britanic din 1918, în urma căruia și-a pierdut temporar vederea. Treptat însă, dictatorul nazist s-a îndrăgostit de noua sa înfățișare și n-a mai renunțat niciodată la ea.

Cel mai francez ne-francez al tuturor timpurilor, Napoleon Bonaparte, se știe că a fost dintotdeauna complexat din cauza aspectului său fizic. Elementul definitoriu al portretului său este pălăria neagră, cu formă ciudată, pe care împăratul francez a început să o poarte încă de pe vremea când era consul, forma ei modificându-se pe parcurs.

Winston Churchill, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1953, „pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane”, rămâne în istorie nu numai datorită realizărilor sale, ci și datorită aspectului fizic impunător, a nelipsitului papion negru cu buline albe și a jobenului care îi completează imaginea de Sir. Era cunsocut drept mare gurmand și un mare amator de whisky cu sifon, dar îi plăceau mult și trabucurile birmaneze.

În privința lui Stalin, ficțiunea a depășit cu mult realitatea. Spre deosebire de imaginea ce se oferea poporului despre Stalin, acesta avea un fizic total diferit. Legenda creată avea ca scop acreditarea ideii mistice că e un supraom. Megalomania se îmbina cu cele învațate la seminar. Oricum, simptome evidente ale paranoiei. Stalin era mic de statură, așa cum am arătat mai sus, și din cauza excesului ponderal părea și mai scund. Pântecul se revărsa, iar la ceafă cutele depășeau gulerul cămășii. Ciupită de vărsat, fața i se veștejise înainte de vreme, fiind brăzdată de pete roșii, ce indicau o proastă circulație periferică. Medicii îi recomandaseră să slăbească și îi interziseseră fumatul. Dar, ca orice bolnav si hipertensiv, nu-i asculta. Mai mult, îi disprețuia. Avea în permanență asupra sa, într-unul din buzunare, o pipă. Pufăia din ea, chiar fără tutun. Era un obicei din timpul războiului, al nopților albe când stătea aplecat asupra hărților. Imaginea sa, cu pipa în fața unui rastel cu cărți, era reprodusă în milioane de exemplare.

Cât despre Fidel Castro, barba este principalul său atu fizic definitoriu. La fel de cunoscute sunt însă și alte note ale personalității cum ar fi uniforma sau trabucul. Barba l-a făcut faimos pe Fidel Castro încă de pe vremea gherilei. Igancio Ramonet, directorul publicație Le Monde Diplomatique, i-a luat liderului cubanez o serie de interviuri care au fost ulterior publicate sub titlul de “Fidel Castro – Biografie pe două voci” sau “O sută de ore cu Fidel”. Cartea, apărută în 2007, la Paris, reunește în cele aporximativ 800 de pagini, adevăratele memorii ale așa numitului “El Comandante”. Conform celor declarate de Castro, împreună cu pletele, barba a fost semnul distinctiv al luptătorilor din Sierra Maestra. Atât de mult s-au identificat cu barba și pletele, Fidel Castro, Che Guevara sau Camilo Cienfuegos, încât cei din Armata Rebelă au fost numiți de presa mondială “Barbudos”. După Revoluție, Raul Castro, ministrul Fortelor Armate Revoluționare, a ordonat ca foștii luptători să se tundă și să se radă. Che Guevara l-a sunat spunându-i că se tunde, dar că în nici un caz nu-și rade barba. În cartea-interviu a lui Ignacio Ramonet, amintită mai sus, Fidel Castro dezvăluie cum s-a ajuns la lăsarea bărbii drept simbol al Armatei Rebele în Sierra Maestra. Totul a pornit de la absența lamelor de ras. De altfel, la antrenamentele din Mexic, viitorilor luptători de gherilă li s-a cerut să se familiarizeze cu minimul de igienă, date fiind condițiile speciale ale luptei. După ce și-au lăsat barbă și păr lung, luptătorii au sesizat un avantaj: până la urmă, barba și părul lung au devenit un semn de recunoaștere. Acest lucru avea și o latură pozitivă: pentru ca un spion să se infiltreze în gherilă avea nevoie să fie pregătit cu mult timp înainte, ca să aibă o barbă de șase luni. Barba servea de element de identificare și protecție până când s-a transformat în adevărat simbol. Apoi, după victoria revoluției, barba a rămas pentru a consolida puterea simbolului. El Lider Maximo ajunge până la schițarea unui tablou al avantajelor economice ale bărbii: nu mai trebuie să te razi în fiecare zi. Dacă se multiplică cele 15 minute consacrate rasului cotidian cu 365, se constată că acestei îndatoriri îi revin, într-un an, 5.500 de minute. Cum o zi de muncă de opt ore reprezintă 480 de minute, asta înseamnă că, atunci când nu te razi, câștigi în fiecare an zece zile, ce pot fi dedicate altor activități. Fără a mai vorbi de economiile făcute cu săpunul, lamele, loțiunea sau apa caldă.

Dincolo de toate aceste aspecte, barba este într-adevăr o caracteristică fizică a persoanelor charismatice, dacă ne gândim că multe astfel de personalități au beneficiat de ea. Ea impune respect, și conferă posesorului o aură de mister. La sfârșitul anului 2007, solistul Led Zeppelin, Robert Plant, a primit din partea organizației Beard Liberation
Front, premiul pentru cea mai frumoasă barbă a anului 2007. Pe locul
doi și trei s-au clasat managerul Liverpool, Rafael Benitez, alături de
omul de afaceri Sir Richard Branson.

4.2. Gesturi, atitudini, abilități

Lunga listă a personalităților charismatice, printre care se regăsesc Moise, Iisus, Mohamed, Martin Luther King, Papa Ioan Paul al II-lea, Hitler, John Lennon și mulți alții, dacă este analizată, se pot trage o serie de concluzii în ceea ce privește aspectele comune ale celor de mai sus. Am încercat în subcapitolul anterior să prezint câteva trăsături fizice, de unde am văzut că este importantă statura, dar nu întotdeauna, unele caracterisitici ale feței (barba, ochi pătrunzători ș.a.), dar și prezența unor accesorii vestimentare care să completeze tabloul personalității.

Însă cu adevărat definitorii sunt caracteristicile psihice. În Marea Britanie, la inițiativa unei societăți științifice, s-a creat FameLab, o competiție la nivel național, sprijinită de Channel4, Daily Telegraph, NESTA (National Endowment for Science Technology), Pfizer și Research Councils UK, în care anual sute de oameni de știință își prezintă cercetările în fața unor personalități proeminente ale întregii lumi. Unul din experimentele derulate de această societate s-a axat pe descoperirea mecanismelor charismei, motiv pentru care au fost aplicate o serie de chestionare și experimente telespectatorilor Channel4, dar și vizitatorilor paginii de Internet a acestuia.

Dacă încercăm să definim charisma cuiva, cu ușurință ne vom opri asupra puterii de seducție a ochilor, zâmbetului ușor și încrezător, dar mai ales asupra modului în care cuvintele le zboară din gură și ne „gâdilă în mod plăcut urechea”. Conform aceluiași studiu, psihologii au demonstrat că dacă petrecem doar două minute în liniște absolută cu o persoană charismatică, „ne molipsim” cu starea ei de spirit: au inexplicabila abilitate de a-i „infecta” pe cei din jur cu emoțiile lor, fără a fi nevoie să rostească vreun cuvânt.

În studiul mai sus amintit, în unul din experimente li se cerea subiecților să urmărească prezentările a optsprezece aspiranți la titlul de oameni de știință și să le dea note de la 1 la 5 în funcție de efectul pe care modalitatea de prezentare îl are asupra lor. Una din întrebările la care se căuta răspuns era dacă persoanele charismatice folosesc mai multe gesturi într-un interval de trei minute decât cele mai puțin charismatice. Confirmarea a venit în urma analizei datelor, cei mai charismatici prezentatori fiind socotiți cei care folosesc un număr mare de gestui ale mâinilor (în medie cam 85 în trei minute). Dar înainte de a trage o concluzie era nevoie și de o atentă analiză a tipului de gesturi folosite. Majoritatea erau așa-numitele gesturi iconice – care reflectă înțelesul cuvântului în timp ce acesta este pronunțat – astfel încât cuvântul este văzut și auzit în același timp, ceea ce presupune solicitarea a două simțuri simultan, dar și impresia auditoriului de implicare mai puternică în ceea ce se întâmplă. Dacă aceste gesturi sunt însoțite de schimbări subtile ale trăsăturilor feței, dar și ale intonației, vor avea și mai mult succes asupra audienței.

Max Weber, așa cum am văzut deja în capitolele anterioare, considera ca liderul autentic este cel charismatic, capabil să mențină masele sub puterea "fascinației" exercitate. Din direcția teoriei elitelor, Vilfredo Pareto făcea distincția între conducători "lei" și conducători "vulpi", metafora fiind mai mult decât evidentă. Caracteristicile acestora erau formulate în termeni de "reziduuri", ca informații prezente în conștiința colectivă a unui grup (popor, națiune etc.). Conducătorii „lei” aveau drept caracteristică exercitarea autorității și reziduurile "agregate", orientarea spre stabilitate, persistență, continuitate, menținerea tradițiiilor, în timp ce conducătorii "vulpi" dețineau reziduuri combinatorii, spirit speculativ, orientarea spre nou, inconstanță. În momentul în care în structura elitei se acumulează prea multe reziduuri combinatorii, iar în interiorul masei indivizi cu potențial de conducere acumulează reziduuri de tip agregate, se produc mișcările sociale, răsturnările politice și fenomenul ce poartă numele de "circulație a elitelor".

Dacă ar fi să sintetizez atributele psihologice ale liderului charismatic, ar trebui să fac de la început observația conform căreia charisma depinde atât de lideri cât și de cei care îi urmează: un lider charismatic receptează o uriașă componentă emoțională de devoțiune, acceptare și credință oarbă din partea celor care îl urmează. În timpul unei crize sau situații de agonie, un lider charismatic este văzut ca un salvator. Trebuie să aibă încredere în forțele proprii pentru a putea transmite același lucru „discipolilor”.

Un lider charismatic trebuie să fie sincer cu sine însuși și să caute mai degrabă puterea influenței decât influența puterii. De asemenea flexibilitatea este o condiție sine que non.

4.3. Exercițiul suprem al charismei – a vorbi în public

Cercetările derulate de FameLab au urmărit mai ales dezvoltarea unor metode de îmbunătățire a prezentărilor în public. Voi expune în continuare câteva din concluziile la care a ajuns echipa de cercetători britanici condusă de profesorul Richard Wiseman.

Se știe deja că în orice prezentare, 55% din atenția audienței va fi concentrată asupra limbajului corporal al vorbitorului, 38% asupra vocii, tonalității, numai 7% revenind conținutului. Acestea fiind spuse, cum putem realiza o prezentare „charismatică”?

Putem fi siguri de faptul că, în momentul conceperii unui discurs, majoritatea vorbitorilor nu se concentrează pe postură sau voce, ci pe conținut. Paradoxal, publicul reține de cele mai multe ori cel mai puțin din acesta. Iată de ce este foarte importantă pregătirea și entuziasmul care preced astfel de evenimente.

Cum stăm în fața audienței este vital pentru succesul prezentării. A se evita mișcările inutile, schimbarea greutății de pe un picior pe altul, dar și atitudini prea relaxate sau prea „țepene”. Este recomandată o postură deschisă, mâinile depărtate de față în timpul discursului, spatele drept, palmele îndreptate înspre exterior, mișcări largi ale brațelor. Este bine ca cei din jur să înțeleagă că vă simțiți bine în compania lor, să mențineți contactul vizual, iar din când în când să vă „condimentați” prezentarea cu atingeri ușoare pe umăr și un zâmbet autentic, spontan, dar bine pregătit dinainte.

Mesajul trebuie să fie unul diferit și, de ce nu, controversat, nou, simplu de înțeles și intutitiv. Modalitatea de trimitere a lui trebuie să fie clară, fluentă, articulată, în care pauzele au importanța lor. Întotdeauna audiența trebuie să beneficieze de timpul necesar pentru a ține pasul cu oratorul. Pauzele făcute de Winston Churchill în discursurile sale din cel de-al Doilea Război Mondial au făcut o întreagă națiune să continue lupta. Secretul constă în acțiunea de a face pauză după fiecare punct, a respira și a verifica reacția audienței. Astfel aceasta are posibilitatea de a „digera” cele ce au fost expuse până în acel moment.

Pregătirea în ceea ce privește componența audienței este și ea deosebit de importantă, deoarece limbajul și metodele trebuie adaptate în totalitate acesteia. Pentru ca prezentarea să fie una de succes, mijloacele audio video bine alese trebuie introduse în scenă.

În concluzie, cei trei P (pregătire, postură și personalitate), corect combinați și exploatați la maxim, sunt pilonii unui discurs care cu siguranță va lăsa urme asupra audienței și va produce efectele scontate.

Studiu de caz

Charisma Mărcii

De la marcă la substantiv comun: adidas și xerox

De la adidas la un adidas, doi adidași, a fost cale lungă. Compania Adidas, producătorul german de textile și încălțăminte, a fost denumită după fondatorul Adolf (Adi) Dassler, care a început fabricarea de pantofi în 1920, în Herzogenaurach, lângă Nurenberg, cu ajutorul fratelui său, Rudolf Dassler. Rudolf a fondat mai apoi propria sa companie producătoare de încălțăminte – rivalul PUMA. Înregistrarea companei ca “adidas” s-a petrecut pe 18 august 1949 (literă mică pentru adidas). Tipic pantofilor și hainelor produse de adidas, este designul format din trei linii, incorporat și în logo-urile oficiale.

În aprilie 2006, adidas a primit blamul unor grupări asiatice pentru lansarea unei ediții limitate de pantofi-sport care conțineau o caricatură tipic asiatică din jurul anului 1900. Adidas a catalogat aceste critici ca fiind o interpretare greșită și a refuzat să retragă de pe piață linia. Barry McGee, un artist cu origini chineze, a realizat caricatura cu scopul de a-și face un autoportet mai tânăr. I s-a părut interesant ca fotografia lui să apară pe niște pantofi.

Spoturile adidas conțin întâmplări care par imposibile, precum spotul Jose + 10, în care doi băieți adună mai multe staruri ale fotbalului internațional, pentru un meci ad-hoc. Ultimul slogan adidas este „Impossible is nothing”.

Cele trei linii sunt, fără îndoială, esența simbolurilor adidas. Creat de fondatorul Adi Dassler, semnul a fost utilizat pentru prima dată ca design pentru pantofi în 1949. Dassler a intenționat să creeze un simbol care să poată fi ușor recunoscut în competițiile sportive în care apăreau pantofii adidas.

La finele anilor ’60, adidas și-a extins producția și pe sectorul de îmbrăcăminte, astfel, Käte și Adi Dassler au căutat un alt simbol care să poată fi asociat cu noile linii. În august 1971, a fost ales trifoiul din mai mult de 100 de opțiuni. Inspirat de cele trei linii, acesta este o execuție geometrică cu o intersecție triplă, care simbolizează diversitatea mărcii. În 1972 a fost pentru prima dată folosit, pentru ca ulterior să devină simbolul corporației. Astăzi, rolul trifoiului este de a reprezenta divizia Sport Heritage.

În 1997, adidas a hotărât să introducă un design de corporație nou, care să păstreze esențialul vechiului logo. Astfel s-au născut cele trei bare. Design-ul a fost realizat de directorul de creație Peter Moore în 1990 și a fost folosit inițial pentru linia de echipamente pentru produsele de performanță. Forma celor trei bare reprezintă un munte, care indică provocarea atingerii obiectivelor.

În august 1998, adidas-Salomon AG a adoptat un alt logo de corporație, care incorpora valorile celor două nume și culorile acestora: albastru pentru adidas și roșu pentru Salomon. În fine, după divorțul de Salomon, în octombrie 2005, adidas și-a schimbat pentru ultima oară logo-ul: logotipul „adidas”, care a fost utilizat încă din anii ’60 în diferite variante, astăzi reprezintă grupul adidas și diferențiază marca de afacere. Din perspectiva design-ului, noul logo e simplu, clar, încrezător și charismatic, fiind totodată suficient de flexibil pentru eventualele schimbări neprevăzute.

Ceea ce rămâne întotdeauna în conștiința consumatorului și îl face să se identifice cu marca este logo-ul, care, de cele mai multe ori, ajunge să depășească produsul în sine. Nu doar marca adidas are charismă, ci și semnul asociat acesteia.

Continuând afirmația conform căreia mărcile au charismă, să încercăm să vedem ce efect are pronunțarea unor nume cum ar fi Coca Cola, BMW sau altele asupra minții noastre. Fiecare provoacă un efect în conștiința noastră și este asociat cu o valoare, fie că e vorba de bucurie, tinerețe – Coca Cola, fie că este vorba de stabilitate și siguranță – BMW. Și din acest punct de vedere îndrăznesc să afirm că mărcile au charismă.

Un alt nume care a trecut de la marcă la substantiv comun este Xerox, care anul acesta și-a schimbat logo-ul, trecând de la scrierea cu majuscule la cea cu minuscule. Compania a fost înființată în anul 1906, purtând denumirea de Haloid Company, ulterior, în 1961 a primit numele de Xerox Corporation. Este inutil să vorbim despre ce face această companie. Ce este foarte important este că la aparate ca IBM sau HP toată lumea face “copii xerox”. Pe www.lovemarks.com, pagină realizată de Kevin Roberts, director Saatchi and Saatchi, site dedicat iubitorilor mărcilor, în care aceștia își expun părerile personale față de acestea, cineva scria că aparent compania este atât de exclusivă, încât “xerox” este singurul cuvânt care nu poate fi alcătuit la un joc de scrabble.

De la marcă la atitudine – Coca Cola și Barbie

Așa cum am văzut, persoanele charismatice lasă urme în conștiința celor din jur și, de cele mai multe ori, fac „istorie”. La fel se întâmplă și cu unele mărci, care au intrat deja în viețile oamenilor și sunt mai presus de produsul ca atare. Îndrâznesc să afirm că forma sticlei Coca Cola, a scrisului și culoarea roșie sunt mai mult decât băutura în sine.

Pe același site menționat mai sus, o „adeptă” a valului Coca Cola, face o declarație simplă și sinceră mărcii: „ Îmi amintesc de tine din copilărie. Erai eroul petrecerilor zilei mele de naștere, dar la școală de abia ne vedeam. Dacă mâncam aripioare de pui, fratele meu te aducea ca să îmi creeze o stare de comfort. Acest lucru mă răcorea instantaneu. Și îți mai aduci aminte cum ne întâlneam la operă când mama mă tăra după ea? În pauze stăteam în hol, mâncam prăjitură și tu veneai la masa noastră. Purtam o rochie mov, iar tu aveai un costum negru și ceva roșu, ca un fel de mantie. Apoi dispăreai din nou, la fel de repede cum apăruseși. Ca adolescentă am fost dintotdeauna îndrăgostită de tine, mai ales când te vedeam în restaurante. Acum, ca adult, știu că nu mă voi sătura niciodată de tine. Vei fi mereu o parte din mine, centrul întâmplărilor mele memorabile. Dragă Coca Cola!”

De-a lungul anilor Coca-Cola s-a dovedit a fi un produs atipic față de teoriile de marketing. Se știe că mărcile au o anumită durată de viață. În mod normal, o marcă se naște, crește, ajunge până la un anumit nivel, după care se stinge. În cazul Coca-Cola ne confruntăm cu o altfel de situație: după 116 ani de la apariția sa, nu există semne de declin. Ba, dimpotrivă, marca este din ce în ce mai puternică și crește din ce în ce mai repede.

Cea mai vândută păpușă pe piața jucăriilor este creația lui Elliot Handler, fondatorul companiei Mattel Inc., și a soției acestuia, Ruth. Se pare că Ruth Handler a fost inspirată de o papușă germană cu buze senzuale și bust proeminent, Lili, după modelul căreia a fost creată celebra papușă Barbie. Ideea le-a venit celor doi soți în urma călătoriei în Germania, dar mai ales datorită faptului că au observat că fiica lor prefera să se joace cu păpușile adulte, mai degrabă decât cu cele gen bebeluș. Numele de Barbie este un diminutiv de la Barbara, numele fiicei soților Handler. Papușa a fost primită de public cu anumite reticențe – dar iată că la aproape 50 de ani de la apariție, păpușa Barbie este în continuare una dintre cele mai de succes jucării pentru fetițe de toate vârstele.

Primul târg la care a patricipat nu a fost înregistrat ca un succes, parinții considerând papușa prea vulgară pentru a o dărui copiilor. Celebra papușă a cunoscut mai multe transformări de-a lungul timpului, luând pe rând chipul mai multor vedete internaționale: Claudia Schiffer, componentele formației Spice Girls, Pamela Anderson, Elizabeth Taylor ș.a. Barbie a fost accesorizată și transformată în toate profesiile posibile, a fost brunetă sau negresă. În timp, mai multe păpuși au încercat să-i devină concurența lui Barbie pe piața jucăriilor, însă cine își mai amintește azi de Betty Spaghetti ? Cu siguranță veți da din umeri, pentru că Barbie este singura papușă pentru care numeroși designeri precum Yves Saint Laurent, Christian Dior, Valentino, Perry Ellis, Oscar de la Renta sau Bob Mackie au creat ținute și accesorii originale. Conform statisticilor actuale, 90% din toate fetițele americane din ultimii 40 de ani au avut cel puțin o păpușă Barbie.

Având o înălțime de 1,83 cm și dimensiuni de 96-46-96, silueta originală a păpușii Barbie a iscat numeroase controverse de-a lungul timpului, multe femei adoptând diete drastice pentru a semăna cu celebra papușă. Cuprinsă de Barbie mania, cetățeana americană Sidney Jackson și-a făcut 20 de operații estetice pentru a se aporpia de aspectul Barbie. Femeile din întreaga lume au început să vadă în papușa Barbie idealul femeii independente, frumoase, care se preocupă de felul în care arată.

Pe de altă parte, pentru că jucăria pentru fetițe seamănă cu un top model, părinții sunt îngrijorați de modul în care acestea se percep pe sine în comparație cu păpușa, lucru care poate duce la anorexie și alte boli de nutriție, cauzate de dorința fetelor de a deveni o adevarată “Barbie girl”. Alții alătură modelul Barbie superficialității și dorinței de a reuși în viață exclusiv datorită aspectului exterior. Ca orice lider charismatic, păpușa are adepți, dar și critici înverșunați.

Cert este că Barbie vinde: în fiecare săptămână Mattel vinde în medie 1,5 milioane de păpuși – în medie două păpuși pe secundă.

De ce am inclus Barbie în lista mărcilor care au charismă ? Deoarece creează atitudini, modelează caractere, face istorie. Mai mult decât atât, de la o simplă păpușă s-a ajuns la un adevărat curent, existând filme despre Barbie – în 2008 se va lansa cel de-al 14-lea film cu personaje din seria Barbie – , colecționari, parodii (ca și în cazul lui Hilter, ne amintim celebrul film satiric regizat de Chaplin, Marele Dictator, primul film sonor al acestuia, care a avut premiera în Statele Unite în 1940, fiind interzis de cenzură în Germania, Spania și Irlanda până în anii ’70), o industrie întreagă gravitează în jurul unei simple păpuși. Așa cum spunea Kevin Roberts “capriciul faimos al anilor 60 este acum un adevărat Lovemark, grație dragostei nemuritoare pe care o nutresc fetițele de pretutindeni. Barbie pătrunde în visele și speranțele lor. Le ia de mână și trec împreună înspre maturitate, întotdeauna în joacă”.

Concluzii

Concluziile pe care le putem trage în urma acestei succinte analize sunt că, până acum, în istorie, charisma este asociată mult mai des persoanelor nefaste, așadar avem neovie de personalități pozitive dotate cu această abilitate, cu acest har, mai ales datorită faptului că lumea trece prin multiple crize, fiind, din acest motiv, ușor influențabilă și manevrabilă.

Da, acum putem afirma fără teamă că putem învăța anumite tehnici ale charismei, mai ales dacă ne studiem limbajul trupului și dacă învățăm să fim atenți la nevoile și la lucrurile care asigură confortul psihic al celor din jur. A folosi charisma pentru ceilalți, nu numai în interesul propriu, deși pare un țel irealizabil în secolul egoismului suprem, ar putea cel puțin să ne facă să ne gândim că lumea s-ar putea schimba. La urma urmei, speranța moare ultima.

De ce să nu descoperim puterea de seducție a noilor prezențe din jurul nostru, cum ar fi mărcile, pentru că lumea în care ne desfășurăm agitata existență este guvernată de afișe, culori, identități care ne-au intrat deja în casă, pe masă sau în mașina de spălat. Discutăm de ultima performanță a bulelor albastre din detergent, așadar suntem slcavii lui. Îl urmăm, îl ascultăm, îl venerăm prin a-l cumpăra din raftul magazinelor aglomerate.

Concluzie generală: totul în jur are charsimă.

Unii afirmau faptul că abilitatea de a transmite entuziasmul se numește charismă.

Ar fi bine să rămână așa.

Lista bibliografică

Armstrong, Michael (2003) [1977]. Human Resource Management Practice, Londra : Kogan Page Limited

Baylon, Christian. Mignot, Xavier (2000) [1994]. Comunicarea, Iași: Editura Universității Al.I.Cuza

Bănică, Mirel (2007). “George Becali: charisma populistă”, Dilema Veche, Anul IV, nr.167, varianta electronică

Bligh, Michelle C. Kohles, Jeffrey C. Meindl, James R. (2004). “Charisma under crisis: Presidential leadership, rhetoric, and media responses before and after the September 11th terrorist attacks”, în The leadership quarterly, volumul 15, numărul 2, aprilie 2004, ediția electronică

Bordeianu, Cătălin (2003). Introducere în sociologia clasică, București: Editura Economică

Chelcea, Septimiu (2003). Cum să redactăm, București: Editura comunicare.ro

Cohen, Rich. “Becoming Adolf”, în Vanity Fair, varianta electronică.

Conger, Jay. Kanugo, Rabindra. Menon, Sanjay. Mathur, Purnima. (1997). „Measuring charisma: dimensionality and validity of the Conger-Kanugo scale of charismatic leadership” în Revue Canadienne des Sciences de l`Administration, varianta electronică.

Dicționar de teosofie, esoterism, metafizică și masonerie, București: Editura Herald

Drăgan, Ioan (1996). Paradigme ale comunicării de masă, București: Editura Șansa

Greene, Robert. Elffers, Joost (2001) „Picătura” de putere, București: Editura Codecs

Manfredi, Valerio Massimo (2006). Alexandru cel Mare, București: Editura All

McLuhan, Marshall (1997) [1995]. Mass-media sau mediul invizibil, București: Editura Nemira

Popescu, Florentin (2001). Divinități, simboluri și mistere orientale, 3 volume București: Editura Floarea Darurilor

„Presenting with impact”, www.channel4.com

Rămureanu, Ioan. (1992). Istoria Bisericească Universală. Manual pentru seminariile teologice, București: Editura Institutul Biblic

Roberts, Kevin (2006) [2004]. Viitorul dincolo de branduri, Lovemarks. București: Editura Business Media Group

Sheafer, Tamir (2001) “Charismatic Skill and Media Legitimacy. An Actor-Centered Approach to Understanding the Political Communication Competition”, în Communication Research, varianta electronică

„The Charisma Experiment – How it works”, www.channel4.com

Turner, Steven (2000). The Cambridge Companion to Weber, Cambridge University Press

www.adidas.com

www.channel4.com

www.lovermarks.com

www.politics.huji.ac.il

www.realitatea.net

www.revistamagazin.ro

www.richardwiseman.com

www.sciencedirect.com

www.stirilocale.ro

www.stiri.rol.ro

www.vanityfair.com

www.wikipedia.org

www.winstonchurchill.org

www.xerox.com