Cetatenia Si Libera Circulatie a Persoanelor In Uniunea Europeana
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Cetățenia și Capitolul libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană
1.1 Definiția cetățeniei
1.2 Conceptul de cetățenie a Uniunii Europene
1.3 Cetățenia în legislația Uniunii Europene
1.4 Drepturile ce decurg din cetățenia Uniunii Europene
1.5 Dreptul la liberă circulație a persoanelor
Capitolul II. Libera circulație a muncitorilor
2.1 Libera circulație a persoanelor active din punct de vedere economic
2.2 Evoluția și istoria principiului de liberă circulație a muncitorilor
2.3 Libera circulație a muncitorilor în legislația europeana
2.4 Persoanele considerate muncitori
2.5 Drepturile muncitorilor în actele normative ale Uniunii Europene
2.6 Libera circulație a naționalilor țărilor terțe
Capitolul III. Studii de caz
3.1 Cazul C 53/81 între D.M. Levin și Secretarul de Stat pentru Justiție
3.2 Cazul C 41/74 între Yvonne van Duyn și Ministerul de Interne
3.3 Cazul C 149/79 între Comisia Europeană și Regatul Belgiei
Capitolul IV. Obstacole în calea liberei circulații
4.1 Securitatea socială
4.2 Sarcini fiscale
4.3 Recunoașterea diplomelor și a calificărilor profesionale
Concluzii
Bibliografie
Legislație:
Introducere
Prezenta lucrare are rolul de a analiza una din cele patru libertăți fundamentale din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene și anume, libera circulație a muncitorilor. Aceasta alături de libera circulație a mărfurilor, libera circulație a capitalurilor și libera circulatie a serviciilor constituie principiile de bază după care se ghidează piata unică a Uniunii Europene.
După cel de-al Doilea Război Mondial, în dorința de a pune capăt războaielor sângeroase, țările europene s-au unit din punct de vedere politic și economic, creând Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului în ideea de a asigura o pace durabilă.
Cele șase state fondatoare, Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de jos, au pus bazele Comunității Economice Europene prin Tratatul de la Roma din 1957. Comunitatea Economică Europeană mai era cunoscută și sub denumirea de” Piața Comună” și se baza pe o piață comună mai extinsă ce includea o gamă largă de bunuri și servicii. La data de 1 iulie 1968, taxele vamale între cele șase state erau eliminate în totalitate și se creau politici comune, în special în domeniul comerțului și al agriculturii.
Acest proiect s-a extins de la șase la nouă membri în 1973, simțindu-se astfel nevoia aplicării de noi politici sociale și de mediu. Odată cu alăturarea Greciei, Spaniei și Portugaliei s-a consolidat prezența Comunității în Europa de Sud, urgentându-se astfel nevoia de extindere a programelor de ajutor social. În 1985, după recesiunea economică, Comisia Europeană a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru realizarea pieței unice europene.
În momentul căderii zidului Berlinului, structura politică a Europei s-a schimbat radical datorită unificării Germaniei și democratizării statelor din Europa Centrală și de Est. În același timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeană care a fost adoptat în decembrie 1990 la Maastricht. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 creând Uniunea Europeană și adăugând domenii de cooperare interguvernamentală structurilor comunitate integrate existente.
În 1999 a fost creată moneda unică, moneda euro, care avea să fie o monedă importantă pentru plăti și depozite la nivel mondial. Totodată, în 2000 Uniunea Europeană adoptă ”strategia de la Lisabona” în vederea modernizării economiei europene astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială.
La 1 mai 2004 Uniunea Europeană s-a extins la 25 de state, stabilizandu-se astfel continentul european. Au urmat apoi, la 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria, Uniunea Europeană ajungând la 27 de state membre, mai mult de jumătate din statele de pe continentul european.
În urma acestor procese îndelungate de integrare europeană s-a creat conceptul de” cetățenie europeană”, concept pe care îl voi analiza în primul capitol al acestei lucrări. Cetățenia se referă la apartenența activă și pasivă a indivizilor la statul-națiune ce implică anumite drepturi și obligații. Pornind de la această definiție putem afirma că cetățenia europeană implică apartenența activă și pasivă a resortisanților statelor membre la comunitatea instituită de Uniunea Europeană.
Cel de-al doilea capitol se referă strict la libera circulație a cetățenilor europeni care doresc să ocupe un loc de muncă în alt stat decât în cel al căror naționali sunt. Această liberă circulație a muncitorilor implică o serie de drepturi și obligații atât ale persoanelor care doresc să muncească în alt stat decât cel al căror naționali sunt cât și a statelor membre gazde ale acestor persoane.
Capitolul trei al acestei lucrări este format din trei studii de caz, și anume trei hotărâri ale Curții Europene de Justiție cu privire la libera circulație a lucrătorilor. C 53/81 între D.M. Levin și Sectretatul de Stat al Justiției, are ca obiect de discuție conceptul de” muncitor” și activitatea ca ”persoană angajată”. C 41/74 între Yvonne van Duyn și Ministerul de Interne se judecă cu privire la coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulatia și la șederea străinilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică. C 149/79 între Comisia Comunităților Europene și Regatul Belgiei are ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii de către Regatul Belgiei a obligațiilor care decurg de la articolul 48 din Tratatul CEE, precum și din Regulamenutul nr. 1612/68 privind libera circualtie a lucrătorilor în interiorul Comunității.
Ultimul capitol al acestei lucrări prezintă unele din obstcolele ce apar în calea liberei circulații, și anume securitatea socială la care poate apela un lucrător, sarcinile fiscale care îi revin unui muncitor și recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale ale celor ce doresc un loc de muncă în alt stat decât în cel în care și-au finalizat studiile.
Capitolul I. Cetățenia și libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană
1.1 Definiția cetățeniei
Ce este cetățenia? Definiția din cadrul științei sociale oferă o concepție folositoare pentru a reconstrui teoria cetățeniei. Cetățenia se referă la apartenența activă și pasivă a indivizilor la statul-națiune ce implică anumite drepturi și obligații universale la un nivel specific de egalitate. Fiecare aspect al acestei definiții necesită dezbatere mai ales că poate fi aplicată atât la nivel național cât și la nivel individual.
În primul rând, cetățenia începe cu stabilirea apartenenței la un stat-națiune. Din punct de vedere intern asta înseamnă determinarea personalității într-un teritoriu geografic definit. Din totalitatea locuitorilor, nativilor și subiecților dintr-un teritoriu, cetățeanul primește anumite drepturi. Personalitatea de obicei începe cu un grup restrâns de cetățeni de elită, și mai apoi se dezvoltă pentru a cuprinde o porțiune mai mare de rezidenți ai statului-națiune.
Sunt două perspective prin care poate fi analizată calitatea de membru. Abordarea internă analizează cum indivizii care nu sunt cetățeni ai statului-națiune obțin calitatea de membru, adică acei indivizi câștiga drepturi și recunoaștere ca cetățeni. Abordarea externă analizează cum străinii din afara statului-națiune intră pe teritoriul statului și se naturalizează ca cetățeni cu drepturile și obligațiile de rigoare. Bottomore face diferența între cetățenia internă și cea externă prin definirea calității de membru ca fiind “cetățenie materială” și dispunerea de drepturi ca fiind “cetățenie formală”.
În al doilea rând, cetățenia implică drepturi și obligații active și pasive. Dennis Thompson vede cetățenia ca un set de drepturi pasive de existență și drepturi active ce includ capacitățile prezente și viitoare de a influența politica. Drepturile pasive și cele active sunt foarte diferite în implicațiile lor teoretice. Doar drepturile pasive oferă dictatorului posibilitatea de a conduce cu drepturi legale limitate, dar cu drepturi sociale extinse într-un sistem redistributiv de venituri salariale. Drepturile active aduc cetățenii într-o democrație de prim-plan în politică și chiar economie. Când cetățenii devin implicați direct în drepturile ce decurg din cetățenie, oamenii de științe sociale sunt interesați să măsoare nivelurile, cauzele și consecințele participării. Un exemplu empiric bun îl constituie lucrarea lui Almond și Verba asupra rolurilor variate pe care cetățenii le joacă pe rând sau simultan: familistul parohial și interesat de sine, subiectul statului sau cetățeanul activ în comunitate.
În al treilea rând, drepturile ce decurg din cetățenie sunt drepturi universale adoptate în lege și implementate tuturor cetățenilor. Grupuri de cetățeni pot înainta drepturi neadoptate prin creanțe și propuneri, dar cum de cele mai multe ori aceste drepturi derivă din normele din cadrul unor subculturi și sunt puse în aplicare prin presiuni sociale sau reguli de grup, rareori intră în conflict cu normele altor subculturi. Procesul de a adopta drepturi ce decurg din cetățenie este o încercare de a aplana conflictele cu ajutorul drepturilor universale.
În al patrulea rând, cetățenia este o declarație de egalitate cu drepturi și obligații în anumite limite. Egalitatea nu este deplină, dar de cele mai multe ori presupune o creștere în drepturile secundare vis-à-vis de elitele sociale. Egalitatea este în principal procedurală – abilitatea de a intra în forumuri publice ale tribunalelor, în legislaturi, în birocrații publice sau în consilii private – dar de asemenea poate presupune plăți și servicii ce au un impact direct asupra egalității materiale.
Această definiție diferă de alte concepții despre cetățenie în patru aspecte majore. Definițiile juridice se axează pe calitatea de membru ce activează procesele de naturalizare. Acele definiții bazate pe acceptarea imigranților sunt înguste și pot fi contracarate de conceptualizarea calității de membru intern sau extern. Numeroase alte definiții se axează pe conceptul de “a fi un bun cetățean” care constă în a cunoaște drepturile ce decurg din cetățenie dar și tendința de a se oferi voluntar pentru activități. Această definiție exclude concepția de cetățenie, dar folosește separat ideea de “virtute civică” în societatea civilă.
În cele din urmă, Somers și Turner accentuează cetățenia ca fiind un proces sau un obicei. Somers respinge ideea de cetățenie ca fiind un statut al unei categorii de persoane, în schimb propune ca cetățenia să fie definită ca “un proces instituit”, “un set de practici încorporate instituțional” ce sunt condiționate și constituite de o rețea de relații politice care subliniază drepturile și obligațiile universale și calitatea apartenenței la o comunitate națională. Turner redefinește cetățenia ca fiind un “set de practici politice, juridice și culturale” care “definesc persoana ca fiind un membru competent al societății”. Vizualizând cetățenia ca un statut pasiv dar și ca o formă activă de participare poate soluționa câteva din obiecțiile celor doi, dar sunt probleme în includerea tuturor proceselor ce duc la definiția de bază a conceptului de cetățenie. Aceste pericole includ încorporarea prea multor explicații asupra cetățeniei în definiție și confundarea consecventă a variabilelor independente cu cele dependente. Diferența dintre aceste definiții este faptul că variabilele dependente trebuie să fie clare – drepturile și obligațiile ce decurg din cetățenie există când statul validează normele cetățeniei ca fiind legale și ia măsuri în implementarea lor. Procesele în ceea ce privește cetățenia deoarece au loc în societatea civilă între clasele sociale nu sunt obligatoriu drepturi cetățenești, însă sunt compuse din variabile independente ce alcătuiesc explicația cetățeniei. Multe din confuzii pot distinge în conceputul și teoria de cetățenie. În mare parte procesele fac le și obligațiile universale și calitatea apartenenței la o comunitate națională. Turner redefinește cetățenia ca fiind un “set de practici politice, juridice și culturale” care “definesc persoana ca fiind un membru competent al societății”. Vizualizând cetățenia ca un statut pasiv dar și ca o formă activă de participare poate soluționa câteva din obiecțiile celor doi, dar sunt probleme în includerea tuturor proceselor ce duc la definiția de bază a conceptului de cetățenie. Aceste pericole includ încorporarea prea multor explicații asupra cetățeniei în definiție și confundarea consecventă a variabilelor independente cu cele dependente. Diferența dintre aceste definiții este faptul că variabilele dependente trebuie să fie clare – drepturile și obligațiile ce decurg din cetățenie există când statul validează normele cetățeniei ca fiind legale și ia măsuri în implementarea lor. Procesele în ceea ce privește cetățenia deoarece au loc în societatea civilă între clasele sociale nu sunt obligatoriu drepturi cetățenești, însă sunt compuse din variabile independente ce alcătuiesc explicația cetățeniei. Multe din confuzii pot distinge în conceputul și teoria de cetățenie. În mare parte procesele fac parte din teorie și nu din definiție.
1.2 Conceptul de cetățenie a Uniunii Europene
Ideea centrală a democrației o constituie “cetățenia”. Într-adevăr conceptul de “cetățenie” a luat naștere odată cu apariția în orașele din Grecia antică a celor mai vechi forme de democrație și idei de libertate.
O definiție exactă care să însumeze toate sensurile conceptului de “cetățenie” nu există. Nici măcar Aristotel nu a reușit să formuleze o asemenea definiție: “Cine este cetățean? Și pe cine să numim unul? Aici… nu există unanimitate, nici acord cu privire la ceea ce constituie un cetățean.”
Această ezitare persistă și în societatea modernă, deși sunt nenumărate definiții legale a “cetățeanului” este imposibil de extras orice generalizare utilă din ele. Totuși, nucleul “cetățeniei” ca un concept este destul de clar. De la originile sale conceptul de “cetățenie” este strâns legat de performanța puterilor și obligațiilor politice. Platon a scris că ce avem în minte este educația din copilărie, o pregătire care produce o dorință profundă de a deveni cetățeanul perfect, care știe cum să conducă și să fie condus după cum impune justiția. Similar, Aristotel a comentat că ceea ce distinge un cetățean de toți ceilalți este participarea lui la o hotărâre și la ocuparea unei funcții. Putem deduce de aici ca cetățenia nu implică doar dreptul de a participa la afacerile comunității, dar și datoria de a face asta. Această concepție a cetățeniei este un ideal republican ce s-a bucurat de susținerea teoreticienilor ca Machiavelli și Rousseau. O manifestație modernă a acestui ideal este dreptul legal al cetățenilor de a participa la alegeri. De asemenea poate fi văzută ca o justificare pentru serviciul militar obligatoriu.
Patrimoniul creștin European oferă o bază solidă pentru idealul de cetățenie: “Omul este rațional, prin urmare este asemeni lui Dumnezeu; este creat cu voință proprie și este comandantul propriilor acțiuni.” Cu accentul pe demnitatea fizică, morală și spirituală, cu libertatea și responsabilitatea de a-și modela propria viață în conformitate cu voința Domnului, Creștinismul a proclamat fiecare individ ca având drepturi și responsabilități în mod natural. Un împărat și un sclav, în ochii lui Dumnezeu, au o valoare intrinsecă egală. Împăratul este într-o poziție poate chiar mai dificilă deoarece puterea sa este acompaniată de o responsabilitate grea de a recunoaște și a promova demnitatea divină a subiecților săi. Creștinismul a fost vital în transpunerea idealului clasic republican a omului politic. Făcând asta a inspirat o ordine civilă caracterizată, în ciuda defectelor, de o rețea complexă de centralizare a drepturilor personale și a responsabilităților.
Există de asemenea și o concepție liberală concurentă a cetățeniei, mai recentă care schimbă accentul de la îndeplinirea sarcinilor spre exercitarea drepturilor. Această perspectivă este exemplificată de scriitori că John Locke și John Stuart Mill. Această concepție este acum cea predominantă în teoria și practica liberal democratică contemporană. Cetățeanul dispune de anumite drepturi inalienabile; cel mai important fiind cel de a vota și de a candida la alegerile pentru funcția publică, de a comunica și de a primi informații privind afacerile publice și de a intra și locui pe teritoriul al cărui cetățean este. Datoriile de cetățean sunt neînsemnate și limitate la abținerea de la acte de trădare. Alte îndatoriri precum obligația de a se supune legii și de a plăti taxe sunt impuse tuturor persoanelor ce au contact cu jurisdicția teritorială și nu sunt chiar îndatoriri impuse de cetățenie.
Indiferent dacă este preferată concepția clasică republicană sau cea mai modernă liberală componentele de bază ale cetățeniei sunt, în esență, aceleași – participarea la afacerile publice și la viața comunității împreună cu drepturi ca libertatea de exprimare și asociere, și dreptul de a intra și rezida în teritoriul ocupat de comunitatea politică. Esența cetățeniei a fost definită succint și în mod util ca fiind o serie de “acorduri constituționale pentru participarea unei categorii definite de indivizi la viața unui stat.”
Statele membre ale Comunității Europene au preluat această temă a civilizației europene și prin intermediul Tratatului privind Uniunea Europeană a stabilit un cadru de jure privind cetățenia tuturor resortisanților statelor membre – aproximativ 350 de milioane de oameni.
1.3 Cetățenia în legislația Uniunii Europene
Introducerea termenului de cetățenie a Uniunii Europene constituie una din cele mai cunoscute inovații ale Tratatului semnat la Maastricht la 17 februarie 1992.
În mod semnificativ, partea a doua din Tratatul asupra Comunității Europene, care este în mod expres dedicată (și intitulată) “Cetățenia Uniunii” este localizată imediat după “Principii” și înainte de “Politicile Comunității”, ceea ce subliniază importanța cetățeniei în sistemul Tratatului.
Întrucât precedentul direct și imediat al dispozițiilor articolelor 17-22 din Tratatul privind Comunitatea Europeană ar putea fi găsite într-o propunere înaintată de Guvernul Spaniei în timpul Conferinței Interguvernamentale care a rezultat în adoptarea Tratatului de la Maastricht, ideea de a identifica un statut pentru persoanele care beneficiază de integrarea europeană și eticheta corelativă de “cetățean” al Comunității sau al Uniunii datează de la începutul anilor 1970.
Ulterior Summitului de la Paris din 1972, summitul din 1974 a dat naștere unui plan de pașaport standard pentru toți resortisanții statelor membre care avea să fie urmat de un pașaport al Uniunii și un nucleu al drepturilor speciale ce caracterizează poziția cetățeanului Comunității.
În temeiul mandatului ce i-a fost conferit ca urmare a summitului, partidul relevant a prezentat în 1975, așa-numitul Raport Tindemans, ce conținea un capitol despre crearea unei “Europe a cetățenilor”. Inițiativele guvernelor naționale au fost urmate de inițiative din partea Comisiei și Parlamentului European. Cel din urmă a adoptat o rezoluție la 12 decembrie 1977 și cel mai important, schița tratatului privind Uniunea Europeană din februarie 1984, al cărui articol 3 propunea introducerea cetățeniei europene.
Actul Unic European din 18 februarie 1986, ce intră în vigoare la 1 iulie 1987, nu a contribuit la transpunerea în lege a numeroaselor proiecte privind cetățenia Comunității.Cu toate acestea, ca rezultat al Tratatului de la Maastricht, progresul integrării Europene și diminuarea importanței factorilor economici ca determinant pentru legislația Comunității, împreună cu apariția unui nivel înalt de democrație în interiorul comunității, au condus la recunoașterea noțiunii de cetățenie a Uniunii identificând un statut special guvernat de regulile Comunitare pentru cetățenii Comunității.
Cetățenia Uniunii este trată în articolul 17 alineatul 2 din Tratatul privind Comunitatea Europeană și se referă la drepturile și obligațiile prevăzute în Tratat, astfel, lăsând să se deducă faptul că esența normelor privind cetățenia Uniunii trebuie să fie căutată în normele aparținând dreptului comunitar. Totuși, în afară de observația evidență că, în stadiul actual al dreptului pozitiv conceptele de Uniune și de Comunitate nu sunt chiar coincidențe, nu se poate spune că normele Uniunii în ceea ce privește cetățenia sunt cuprinse exclusiv în dispozițiile Comunității.
De fapt, prevederile înscrise în Tratatul asupra Uniunii Europene cu privire la cetățenie sunt cele care tratează problema într-un context mai larg în măsura în care clarifică natura conceptului ca instrument proiectat să “întărească drepturile și interesele resortisanților statelor membre”, identificându-se astfel ca unul din motivele care a determinat statele membre să ducă la bun sfârșit Tratatul privind Uniunea Europeană. Este astfel posibil a accepta argumentul că este mai bine ca cetățenia Uniunii să fie guvernată de dispozițiile Uniunii și situate printre prevederile comune ale Tratatului privind Uniunea Europeană și ale Tratatelor Comunității, nu contrar drepturilor fundamentale pe care articolul 6 din Tratat le-a consacrat cristalizând o practică consolidată a Curții Europene de Justiție determinată de spețele ce cad sub incidența dreptului comunitar.
În cazul Martinez Sala, Curtea Europeană de Justiție, plecând de la premisa că alocația pentru creșterea copilului prevăzută de legea germană a considerat că un cetățean spaniol cu reședința în Germania vine în domeniul de aplicare ratione personae a Tratatului și mai ales a dispozițiilor privind cetățenia Uniunii, pentru simplul fapt că ea locuia pe temeiuri legale într-un stat membru. Dreptul de a nu fi discriminat pe motiv de naționalitate în domeniul material de aplicare a Tratatului a rezultat din această cauză.
În mod evident, acolo unde circumstanțele reale cad sunt incidența libertăților prevăzute de Comunitate, situația va fi guvernată de dispozițiile relevante ale Tratatului și nu va fi nevoie să se bazeze pe normele privind cetățenia Uniunii. În schimb trebuie subliniat faptul că, cel puțin în faza inițială, în care prevederile ce țin de cetățenie au fost invocate în opiniile avocaților generali, Curtea Europeană de Justiție a preferat să recurgă mai mult la norme “încercate și testate”, cum ar fi prevederile din Tratat ce consfințesc libertățile bazate pe economie, în unele cazuri punând o condiție generoasă în aplicație, aceea de “muncitor” în locul aceleia de persoană căreia i se oferă servicii.
Abia în cea mai recentă jurisprudența, după hotărârea din cazul Martinez Sala, Curtea pare să conștientizeze valoarea dispozițiilor privind cetățenia și puterea lor de a constitui statutul fundamental al cetățenilor Uniunii, capabile să ofere drepturile prevăzute în partea a doua a Tratatului fără a fi necesar ca persoana vizată să cadă sub incidența adițională a altei categorii (angajat, beneficiar de servicii). Este de ajuns ca persoana vizată să se încadreze în domeniul de aplicare al dreptului comunitar pentru ca să se poată califica drept “cetățean la Uniunii” și astfel să beneficieze de drepturile și libertățile conferite prin Tratat numai pe motiv de cetățenie.
Conform dispozițiilor Tratatului, cetățenia apare relevanțtă pentru simplul fapt că persoana vizată are dreptul să se bazeze pe faptul că locuiește legal în alt stat membru în afară de propriul stat, dovedind astfel faptul că persoana și-a exercitat dreptul de liberă circulație pentru absolut orice motiv, fără a fi nevoită să satisfacă alte cerințe.
Ca rezultat al faptului că individul cade sub incidența domeniului de aplicare al Tratatului pe seama faptului că este cetățean al Uniunii, acesta va fi calificat pentru drepturile conferite cetățenilor în dreptul comunitar și mai ales pentru dreptul de a nu fi discriminat pe motiv de naționalitate.
1.4 Drepturile ce decurg din cetățenia Uniunii Europene
Crearea cetățeniei Europene face parte dintr-un program mai larg de îmbunătățire a drepturilor individuale, politice și sociale în contextul european. Cetățenia europeană conferă alte beneficii în plus față de dreptul general de rezidența. În mare parte acestea cuprind: dreptul de a vota și de a candida la alegerile locale și pentru Parlamentul European, dreptul la reprezentare diplomatică în afara Comunității, dreptul de a timite petiții către Parlamentul European, dreptul de acces la documentele Comunității.
Drepturile și obligațiile cetățenești există la nivel individual, la nivel de grup și la nivel de societate. La nivel de societate se referă la drepturile și obligațiile cetățenești în interiorul statelor. La nivel macro, se concentrează pe existența și amploarea drepturilor și obligațiilor universale într-o societate cu un nivel specificat de egalitate.
La nivel de grup, se concentrează pe drepturile și obligațiile unor grupuri de a forma și de a acționa și ca o explicație a cetățeniei, ideologiile și cererile pe care diverse grupuri le fac.
La nivel micro, definiția individuală a cetățeniei de axează pe cum vede fiecare persoană relația dintre drepturi și obligații într-un cadru echilibrat. Urmărește dezvoltarea sinelui în relația cu statul ca o parte critică a cetățeniei, mai ales dezvoltarea atitudinilor și comportamentului orientate către sine sau către comunitate.
„Cetățenia europeană este de fapt o construcție cu două niveluri: cetățenia națională sau naționalitatea recunoscută de statele membre și cetățenia supranațională, reprezentată de cele patru drepturi adiționale introduse prin articolul 8 al Tratatului de la Maastricht. În plus, la nivelul Uniunii, există o multitudine de drepturi particulare, aferente pieței comune („market citizenship”), cum ar fi drepturile consumatorilor și drepturile sociale. În ceea ce privește drepturile politice și civile, ele sunt doar parțial recunoscute la nivel unional.
Această evoluție de la „market citizenship” la „Union citizenship” face necesar un nou sistem de protecție a drepturilor cetățenești. După Mariaș (1995, p.208), există un dublu sistem de protecție a drepturilor ce decurg din cetățenia europeană, respectiv:
A. Mecanismele non-juridice, reprezentate de:
– Comitetul pentru Petiții al Parlamentului European și
– Avocatul Poporului (Ombudsman).
Primul recepționează sesizările și plângerile cetățenilor europeni sau cele ale persoanelor legale rezidente în statele membre, pe care le rezolvă în cooperare cu instanțele naționale.
Avocatul Poporului la nivel european (instituție creată ca urmare a Tratatului de la Maastricht) are mai multă putere. El poate realiza propriile investigații în statele membre iar instituțiile europene și cele naționale sunt obligate să dea un aviz asupra cauzei, în termen de trei luni. Ombudsmanul european propune soluții și măsuri, informează Parlamentul și persoanele interesate asupra rezultatelor anchetelor întreprinse. Competențele Avocatului Poporului rămân însă circumscrise acquis-urilor comunitare.
B. Mecanismele juridice de protecție a drepturilor cetățenilor europeni se referă la sistemele de judecată la nivel unional, respectiv Curtea Europeană de Justiție. Curtea Europeană de Justiție veghează asupra respectării drepturilor și obligațiilor ce rezultă din aplicarea Constituției Europene și a Tratatelor Uniunii. Din acest motiv, odată cu adoptarea Constituției Europene, Curtea Europeană de Justiție a căpătat prerogative sporite, în special în raport cu celelalte instituții europene.
Din punctul de vedere al cetățeniei europene, Constituția Europeană face un pas important încorporând Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, un text politic de bază pentru consolidarea democrației europene. Titlul V („Drepturile cetățenilor”) stipulează deja o configurație lărgită a drepturilor cetățenilor Uniunii Europene. Cele patru drepturi recunoscute de Tratatul de la Maastricht și textul Constituției Europene sunt completate cu noi precizări, astfel că în Cartă avem următoarea listă a drepturilor ce definesc cetățenia UE:
Dreptul de a vota și de a candida la alegerile pentru Parlamentul European;
Dreptul de a vota și de a candida pentru alegerile municipale;
Dreptul la o bună administrație europeană;
Dreptul de acces la documentele instituțiilor europene;
Dreptul de a se adresa Avocatului Poporului;
Dreptul de petiție la Parlamentul European;
Dreptul de deplasare și rezidență pe teritoriul statelor membre;
Dreptul la protecție diplomatică și consulară într-o țara terța, în care propria țară nu este reprezentată.
Se observă că acest pachet de drepturi conține îndeosebi drepturi politice în raport cu instituțiile europene. Se pune un mai mare accent pe raporturile dintre cetățean și structurile publice ale guvernanței europene, ceea ce reprezintă deja o întărire a cetățeniei supranaționale.”
Pentru cetățenii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene, dar care sunt afiliate Consiliului Europei, există alte instrumente de protecție, respectiv Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană. În cazul în care cetățenii reclamă violări ale drepturilor omului, se pot adresa direct, chiar împotriva propriilor state, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Țările membre ale Uniunii Europene sunt și membre ale Consiliului Europei, astfel încât pot beneficia de ambele instrumente juridice de protecție, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale și Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului. Cele două instrumente nu sunt contradictorii, însă rezultă diferențe care decurg din statutul Uniunii europene ca instituție de integrare, față de Consiliul Europei care este o organizație de cooperare, respectiv un consorțiu de state suverane, reunite pe baza dreptului internațional. Dacă cetățenia UE acoperă deja unele drepturi politice și civice la nivel unional, Consiliul Europei rămâne o organizație interguvernamentală, care nu-și propune codificarea unui statut legal supranațional.
Deși cetățenia europeană a creat un drept general de a intra și de a rezida pentru toți cei ce dețin naționalitatea unui stat membru, acest drept este definit prin referința la diverse drepturi existente de liberă circulație conținute în Tratatul aupra Comunității Europene și în legislația secundară.
1.5 Dreptul la liberă circulație a persoanelor
Libera circulație a persoanelor este identificată în articolul 3 (1)(c) a Tratatului asupra Comunității Europene ca fiind una din cele patru libertăți ale pieței interne a Comunității. Articolul 14 din același Tratat definește piața internă ca fiind o arie fără frontiere interne în care este asigurată libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalului. Principul general al libertății de circulație este întărit de dispozițiile Tratatului și legislația secundară ce conferă drepturi de liberă circulație și rezidență în mod special muncitorilor, angajaților de sine stătători și familiilor acestora. În termeni pur economici, scopul garantării acestor drepturi este de a asigura că cei activi din punct de vedere economic se pot mișca liber în interiorul Comunității.
„Procesul de integrare urmărit prin Tratat este favorizat, printre altele, de structurile economice, de compatibilitatea valorilor socio-culturale și economico-politice ale statelor membre. Particularitatea modelului de integrare față de celelalte deja existente în mediul internațional este determinată de o strategie funcțională și de o schemă instituțională bazată pe ideea supranaționalității.
Dintre tratatele originare în care capătă formă acest nou model de integrare, Tratatul CEE conține principiul liberei circulații a persoanelor, în articolul 3 (c) în prima parte intitulată „Principii”, prin care se stabilește eliminarea între statele membre a obstacolelor ce împiedică libera circulație a persoanelor. La această dispoziție se adăugă modificările Tratatului Comunității Europene operate prin Actul Unic European, în care se stabilește că „piața internă va reprezenta un spațiu fără granițe interioare în care va fi garantată libera circulație a persoanelor”.
Totuși trebuie menționat faptul că Tratatul CE nu desemnează acestui principiu de liberă circulație a persoanelor un conținut și o specificație precisă în cadrul articolului respectiv și nici nu stabilește în ce condiții trebuie trecut la punerea lui în practică sau care sunt persoanele în măsură să o facă. Datorită acestor omisiuni și independent de faptul că principiul liberei circulații a persoanelor apare legat de exercitarea libertăților economice stipulate în Tratat, precizarea conținutului și a subiectelor a rămas în mâinile legislatorului comunitar, facilitând de asemenea dezvoltarea sa în funcție de voința politică a statelor membre.
În orice caz, menționarea acestui principiu în Tratatul CE subliniază clar importanța atribuită realizării liberei circulații a persoanelor prin crearea unei piețe comune și prin armonizarea crescândă a politicilor economice a statelor membre, acesta fiind unul din obiectivele prioritare ale Comunității.
Obiectivele menționate în articolul 2 din Tratatul CE au în primul rând un caracter economic; în acest fel îi revine Comunității misiunea de a promova o dezvoltare armonioasă a activităților economice în totalitatea lor, o expansiune continuă și echilibrată, precum și o stabilitate în creștere.
Pe lângă dezvoltarea economică, Comunitatea urmărește și progresul social, implicit prin obiectivele deja menționate, în misiunea sa de a promova o creștere accelerată a nivelului de trai.
Pe lângă obiectivele cu caracter economic și social, Comunitatea are și o vocație politică ce se manifestă în ideea promovării unor legături mai strânse între popoarele ce o alcătuiesc. Acest obiectiv apare în primul plan al introducerii Tratatului CE care conține rezoluții privind punerea ”bazelor unor legături din ce în ce mai strânse între popoarele lumii europene”.
Din perspectiva acestui țel final al procesului de integrare europeană, obiectivele imediate ale Comunității nu pot fi precizate în mod corect dacă nu se ține cont în analiza de vocația politică, prezentă încă din momentul creării sale.
În acest sens, tripla natură a Comunității, economică, socială și politică, este un element fundamental în realizarea studiului privind principiul liberei circulații a persoanelor prevăzut în Tratatul CE. Acesta devine un element necesar pentru o mai bună înțelegere a fenomenului, plecând de la viziunea, în esență economică, a respectivului principiu ce se desprinde din Tratat, conducând la identificarea liberei circulații a persoanelor cu libertățile economice ale muncitorilor de stabilire și prestare de servicii, fiind totuși posibil să delimităm un conținut propriu și specific al liberei circulații a persoanelor în Comunitate. În plus, și nu ca un principiu abstract al integrării, ci ca libertate a unor indivizi bine determinați- naționalii statelor membre, libera circulație a persoanelor se concretizează într-o întreagă serie de drepturi subiective, a căror efectivitate este garantată prin mecanismele de protecție pe care le conține propriul ordin comunitar.
În acest sens, în ciuda dificultăților cărora trebuie să le facă față, dezvoltarea principiului libertății de circulație a persoanelor în înaintarea procesului de integrare, pentru a depăși cadrul acestor considerații inițiale, trebuie să aibă în vedere că în însăși rațiunea de a fi a acestui principiu rezidă legătura cu ideea de cetățenie. Această legătură a devenit evidentă încă de la primele încercări de a intensifica dimensiunea politică pe care o conține procesul de integrare europeană, ceea ce permite receptarea sensului liberei circulații a peroanelor ca fiind unul dintre elementele definitorii ale unei asemenea cetățenii.
Totuși, în cadrul juridic al Tratatului CE, dezvoltarea și interpretarea acestui principiu au fost condiționate de o serie de supoziții care, pătrunzând în domeniul de aplicație subiectivă, îl restrâng la naționalii statelor membre care duc la bun sfârșit exercitarea unei activități economice într-o dimensiune transnaționala. Din acest motiv constituie o presupunere preliminar necesară studiului diverselor căi prin care s-a efectuat lărgirea domeniului subiectiv al acestei libertăți. Pornind de la legătura principiului liberei circulații a peroanelor cu exercitarea libertăților economice prevăzute în Tratatul CE, s-a hotărât domeniul de aplicare subiectiv ca și cel specific al acestei libertăți în cadrul comunitar, precizând și mecanismele de garantare și protecție prin care devin efective drepturile în care se concretizează libertatea de circulație comunitară”.
Un instrument foarte important ce a contribuit la abolirea frontierelor în Europa și la instituirea unei libere circulații a persoanelor este Acordul Schengen. Convenția de aplicare a acordului a fost semnată de cinci țări și a intrat în vigoare la 26 martie 1995. „Convenția a permis abolirea frontierelor interne între statele semnatare și crearea unei frontiere exterioare unice unde sunt efectuate controale de intrare în spațiul Schengen după o procedură identică. Astfel, străinii care intră în acest spațiu cu viză și permis de ședere eliberat de o țară semnatară pot circula liber pe teritoriul oricărei țări care a aderat la Convenție. Regulile comune în materie de vize prin instituirea unei vize uniforme (pentru toate statele membre), dreptul de azil și controlul la frontierele externe au fost adoptate în scopul de a permite libera circulație a persoanelor în cadrul țărilor semnatare fără a perturba ordinea publică.
Pentru a concilia libertatea cu securiatea internă, consacrarea de facto a liberei circulații a persoanelor a fost însoțită de măsuri compensatorii. De aceea statele membre au convenit să acționeze în vederea îmbunătățirii coordonării între serviciile de poliție, de vamă și de justiție și să ia măsurile necesare pentru combaterea terorismului și a criminalității organizate. S-a pus la punct astfel o întreagă procedură administrativă de gestionare a Spațiului Schengen prin crearea unui sistem de informare complex cu privire la schimbul datelor de identitate ale persoanelor și descrierea obiectelor cercetate, Sistemul de Informare Schengen.
La Acordul Schengen au aderat ulterior Italia, Spania, Portugalia, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda, Suedia, dar și Islanda și Norvegia țări care nu fac parte din Comunitatea Europeană.
Principalele măsuri adoptate de statele aparținând Spațiului Schengen privesc:
Abolirea controalelor la frontierele comune și intensificarea controlului la frontierele externe;
Definirea comună a condițiilor de trecere a frontierelor externe;
Separarea în cadrul aeroporturilor și porturilor între călătorii din Spațiul Schengen și cei provenind din afara Spațiului;
Armonizarea condițiilor de intrare și de vize pentru sejururi scurte;
Realizarea unei coordonări între administrații pentru a supraveghea frontierele;
Definirea rolului transportatorilor în lupta contra imigrației clandestine;
Obligația de declarare pentru toți resortisanții țărilor terțe care circulă dintr-o țară în alta;
Definirea reguluilor referitoare la procedura cererilor de azil (Convenția de la Dublin);
Introducerea dreptului de urmărire a unei persoane pe întreg Spațiul Schengen;
Intensificarea cooperării judiciare prin trecerea la un sistem de extrădare mai rapid și o mai bună executare a ordinelor judecătorești;
Crearea sistemului de informații Schengen.
Un alt document important pentru libera circulație a persoanelor l-a constituit Carta Drepturilor Fundamentale semnată la Consiliul de la Nisa din decembrie 2000. Articolul 45 din Cartă prevede că:
1. „Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor membre”.
2. „Libertatea de circulație și de ședere să fie acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetățenilor unor țări terțe care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru.”
Prin politica sa, Uniunea Europeană are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate și justiție în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, cetățenii europeni beneficiind de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili unde doresc.”
Capitolul II. Libera circulație a muncitorilor
2.1 Libera circulație a persoanelor active din punct de vedere economic
Libera circulație a resortisanților statelor membre a fost scopul cheie al integrării europene încă de la stabilirea Comunității Economice Europene în 1957. La început, numai circulația persoanelor active din punct de vedere economic a fost stimulată ca instrument de creare a “pieței comune”. Muncitorii și angajații de sine stătători care doreau să se stabilească în alt stat membru sau pur și simplu să furnizeze servicii peste hotare aveau dreptul să părăsească propria țară, să între în alt stat membru și să locuiască acolo. Aceste drepturi au făcut totuși subiectul unor clauze excepții ce aveau legătură cu politica publică, securitatea publică sau sănătatea în statul membru în care individul intră.
Ca oricare alt muncitor străin, europenii ce intenționau să muncească în alt stat membru au intrat pentru ceva timp sub incidența legilor privind imigrația națională și trebuiau să ceară un permis pentru a putea lucra și rezida în alt stat membru. Adoptarea legislației secundare a Comunității Europene a condus la armonizarea treptată a condițiilor în care drepturile substanțiale din Tratat puteau fi exercitate. O parte din această legislație prevedea drepturi corolare de rezidență, precum dreptul muncitorilor de a rămâne pe teritoriul statului membru după ce a fost angajat în acel stat și dreptul de rezidența temporară pentru cei ce caută de muncă. Alte directive își doreau înlăturarea formalităților administrative pentru angajare, ca recunoașterea diplomelor, certificatelor și a altor dovezi de calificare profesională. De importanță majoră a fot adoptarea Regulamentului 1612/68 al Consiliului European, ce interzicea orice fel de discriminare bazată pe naționalitate cu privire la condiții de muncă, remunerație, concediere, taxe sau alte beneficii. Alt factor responsabil pentru dezvoltarea drepturilor la libera circulație a fost Curtea Europeană de Justiție, care prin hotărârile sale a clarificat și extins domeniul de aplicare a dreptului de liberă circulație.
O perioadă îndelungată, normele privind libera circulație a persoanelor puteau fi invocate doar de cei activi din punct de vedere economic (“market citizens”). În 1990, trei directive au fost adoptate, acestea garantau dreptul de rezidența și resortisanților statelor membre ale Comunității Europene ce nu erau activi economic, dar care se puteau întreține financiar. Aceste directive se referă la studenți, pensionari și o categorie generală de persoane ce se pot întreține financiar. Toate cele trei directive prevedeau ca beneficiarii să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă și erau obligați să dețină o asigurare medicală.
La începutul anilor 1990, scopul liberei circulații a cetățenilor din interiorul Comunității Europene fusese în linii mari atins. Două evoluții ulterioare au fost introducerea prin Tratatul de la Maastricht a “Cetățeniei Uniunii Europene” și Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului. Tratatul de la Maastricht definește cetățenia Uniunii Europene și conține prevederi cu privire la drepturile și obligațiile cetățenilor Uniunii Europene. Aceasta s-a dovedit a fi mai mult decât o simplă modernizare a conceptului de “naționalitate a unui stat membru”. Curtea Europeană de Justiție a decis că cetățenia Uniunii Europene este un statut fundamental ale resortisanților statelor membre. Articolul 18 (1) prevede că fiecare cetățean al Uniunii va avea dreptul să circule și să rezideze liber în interiorul terioriului statelor membre, subiect al limitărilor și condițiilor din Tratat și a măsurilor adoptate pentru a-i da efect. Deși se poate considera că această dispoziție nu poate avea sens de sine stătător, Curtea Europeană de Justiție, în 2002, a desemnat articolul 18 (1) ca sursă legală primară a drepturilor naționalilor statelor membre ale Comunității Europene de a călători și de a rezida pe teritoriile statelor membre.
Directiva 2004/38 cuprinde totalitatea acquis-ului privind libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene rezumat, remodelat și stabilit într-un singur text oficial.
2.2 Evoluția și istoria principiului de liberă circulație a muncitorilor
După cel de-al doilea război mondial, Europa era în pericol: era dezbinată, economiile multor din țările europene erau devastate, iar încălcarea echilibrului punea Europa în pericolul de a face față catastofelor economice și politice, situația cerea asistență imediată. La momentul respectiv rezolvarea problemelor și remedierea situației a venit odată cu Sir Winston Churchill: ”Recreați familia europeană sau cât mai mult posibil din ea și oferiți-i o structură în care sa sălășluiască pacea, siguranța și libertatea. Trebuie să construim un fel de Statele Unite ale Europei.” Această declarație a stimulat marile puteri ale Europei să înființeze “Statele Unite ale Europei” un alt “tărâm al oportunităților”. Acest tărâm avea să fie unul fără granițe, cu mult mai multe oportunități și o capacitate mai mare de a realiza o viață mai bună. În 1957 s-a semnat Tratatul de la Roma prin care s-au pus bazele juridice esențiale ale Comunității Europene.
Comunitatea Europeană avea ca scop atingerea unui înalt standard de viață și a expansiunii economice. În vederea dezvoltării ulterioare a activităților menționate, Piața Internă a rămas în vigoare prin dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană. Aceasta s-a dovedit a fi o încarnare a ideii lui Winston Churchill și un instrument important în integrarea ecomonica, fără granițe și fără taxe vamale.
Eliminarea barierelor spre libertatea de circulație a bunurilor, serviciilor, muncitorilor și capitalului în interiorul statelor membre, a reprezentat marele pas spre consolidarea europeană.
Pentru o mai bună înțelegere a normelor Comunității ce guvernează libera circulație a muncitorilor este necesar de înțeles de ce dreptul comunitar prevede această libertate. Se spune că articolul 48 a fost inclus în Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană cu scopul de a realiza libera circulație a muncitorilor pentru producerea factorului de muncă. În sprijinul acestui punct de vedere, se face de multe ori referință la Raportul Spaak. Acest raport era bazat pe teorii macroeconomice care demonstrau că integrarea piețelor naționale poate fi atinsă dacă și produsele (bunuri, servicii) și factorii de producție (muncă, capital) ar putea circula în mod liber între state. Totuși, raportul Spaak nu a fost de mare ajutor la negocierile pentru Tratat, iar în timpul deliberărilor majoritatea statelor s-au opus introducerii liberei circulații a forței de muncă. La momentul acela statele vestice dețineau controlul asupra imigrației și a admisibilității pe piața muncii. Majoritatea statelor adaptau migrația în conformitate cu nevoile propriilor piețe de muncă. Muncitorii străini erau acceptați doar pentru a ocupa posturile libere pentru care nu erau diponibili muncitorii naționali; nu aveau dreptul sa își aducă familiile și după ce își terminau treaba trebuiau să se întoarcă în țară de origine. În timpul “vizitei” muncitorii nu beneficiau de un statut legal bine definit, aceștia erau acceptați doar pentru a alimenta economia statului gazdă; nu aveau voie să beneficieze de pe urma statului sau să de vină o povară pentru sistemul social al statului în care munceau.
În cele din urmă, statele membre au fost de acord să înfăptuiască, progresiv, libertatea de circulație. Totuși, articolul 39 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană sugera că dispozițiile sale nu au fost adoptate în vederea asigurării liberei circulații a muncitorilor. Dacă statele își doreau într-adevăr mobilitatea forței de muncă, în articolul 39 ar fi trebuit prevăzute și drepturi de liberă circulație pentru toți muncitorii indiferent de naționalitate.
Libertatea de circulație ar trebui văzută ca o libertate personală, un drept individual al cetățenilor europeni de a alege unde vor să locuiască și să muncească. Cu o opoziție mai slabă din partea statelor membre, Comisia a reușit să realizeze libera circulație a muncitorilor și sa îi dea un înțeles care depășea articolul 39. În preambulul Regumlamentului 1612/68 liberatea de circulație era menționată ca fiind un drept fundamental al muncitorilor ce va fi exercitat în “libertate și demnitate” și care include eliminarea oricărui obstacol privind dreptul muncitorului de a se reuni cu familia și dreptul familiei la integrarea în societate. Astfel, a fost recunoscut dreptul muncitorilor de a căuta un loc de muncă și de a fi tratați în mod egal în ce privește pregătirea profesională, avantaje sociale, dreptul de a face parte dintr-un sindicat. În plus, membrii familiei aveau dreptul să locuiască în statul gazdă, iar copiilor li se garanta dreptul la educație.
La scurt timp după adoptarea Regulamentului 1612/68 și a Directivei 68/360, vicepreședintele Comisiei Europene menționa că libera circulație a muncitorilor este “o forma embrionala de cetățenie europeană”. Această noțiune de cetățenie era vagă și slab definită, dar reflectă totuși doi factori care aveau să fie decisivi în realizarea liberei circulații a muncitorilor în anii 1960 și au influențat dezvoltarea liberei circulații a muncitorilor de atunci încoace.
În primu rând, termenul “cetățenie” subliniază că libera circulație a muncitorilor nu trebuie concepută în termeni macroeconomici ci mai degrabă trebuie văzută ca un drept individual, fundamental al resortisanților statelor membre de a munci în alte state membre. Curtea Europeană de Justiție, responsabilă pentru dezvoltarea acestei libertăti din 1970 încoace, a subliniat mereu natura fundamentală a acestei libertăti individuale interpretând în linii mari articolul 39 și prevederile legislației secundare.
În al doilea rând, faptul că s-au făcut referiri la “cetățenie europeană” subliniază poziția naționalilor țărilor terțe. Principala grijă a statelor membre în 1960 a fost să controleze imigrația muncitorilor din statele terțe. Libera circulație a muncitorilor a putut fi realizată doar pentru că naționalii țărilor terțe au fost excluși de la beneficiile de a circula liber, și de atunci nu s-a mai intervenit pentru a-i aduce în sfera regimului de liberă circulație.
“Libera circulație a persoanelor este definită de Actul Unic European din 1987 ca fiind una din cele patru libertăți fundamentale care formau piața internă alături de liberatea de circulație a bunurilor, a serviciilor și a capitalurilor. Prin “Piața internă” se înțelegea un spațiu fără frontiere interne care trebuia sa funcționeze în aceleași condiții ca o piață națională: mărfurile, persoanele serviciile și capitalurile trebuia să circule în cadrul ei fără niciun control la frontierele dintre stalele membre.”
2.3 Libera circulație a muncitorilor în legislația europeană
Reglementările fundamentale pentru libera circulație a muncitorilor sunt prezentate în articolele 48-51 din Tratatul instituind Comunitea Europeană. Acestea nu stabilesc doar principiile liberei circulații, ci stipulează și anumite drepturi care însoțesc aceste principii – tratament nediferențiat în angajarea forței de muncă, dreptul de a se mișca liber și de a rezida în orice parte a teritoriului Comunitatii- posibile aplicații pentru derogări de la politica publică. Articolul 48 din Tratat stipulează astfel:
” (1) Libera circulație a lucrătorilor în interiorul comunității se realizează cel târziu până la expirarea perioadei de tranziție.”
” (2) Aceasta implică eliminarea, între lucrătorii statelor membre, a tuturor discriminărilor fondate pe naționalitate, în ceea ce privește angajarea, remunerarea și celelalte condiții de muncă.”
”(3) Sub rezerva limitărilor justificate prin motive de ordine publică, securitate publică și sănătate publică, aceasta implica dreptul lucrătorilor:
A) de a accepta ofertele efective de muncă,
B) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre,
C) de a se afla într-unul din statele membre, în scopul exercitării unei activități conforme cu dispozițiile legislative, de reglementare și administrative care guvernează angajarea lucrătorilor naționali,
D) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, după ce a fost angajat în acel stat, în condiții care se stabilesc de Comisie, prin măsuri de aplicare.”
Articolul 49 cere instituțiilor Comunității să adopte legislație cu efect pozitiv pentru a traduce în realitate libera circualtie a muncitorilor, iar textul lui este următorul:
“(1) Imediat după intrarea în vigoare a prezentului tratat, Consiliul, hotărând conform procedurii prevăzute la articolul 189 B și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă, prin directive sau regulamente, măsurile necesare pentru realizaea progresivă a liberei circulații a lucrătorilor, așa cum este ea definită de articolul 48, mai ales:
A) prin asigurarea unei strânse colaborări între organele administrative naționale din sectorul muncii,
B) prin eliminarea sistematică și progresivă a acelor proceduri și practici administrative, precum și a acelor termene de acces la locurile e muncă disponibile, care rezultă fie din legislația internă, fie din acorduri încheiate între statele membre, și a căror menținere ar constitui un obstacol în libera circulație a lucrătorilor,
C) prin eliminarea sistematică și progresivă a tuturor termenelor și a celorlalte restricții prevăzute fie de legislațiile interne, fie de acordurile încheiate anterior între statele membre, și care impugn lucrătorilor din alte state membre condiții diferite pentru libera alegere a unui loc de muncă față de cele impuse propriilor lucrători.
D) prin instituirea unor mecaniste adecvate pentru întâlnirea ofertelor și cererilor de pe piață forței de muncă și pentru echilibrarea lor, în condiții care exclude riscurile grave pentru nivelul de trai și de ocupare a forței de muncă în diferite regiuni și industrii.”
Articolul 50 al Tratatului încurajează schimbul de muncitori tineri în cadrul unui program comun, iar articolul 51 face prevederi la posibilitatea transferului fondurilor de asigurări sociale, astfel:
“Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă acele măsuri din domeniul securității sociale care sunt necesare pentru asigurarea liberei circulații a lucrătorilor; în acest scop, ia măsuri pentru a asigura dreptul lucrătorilor migranți și al succesorilor lor în drepturi:
A) la cuantumul tuturor perioadelor luate în considerare de diferitele legislații naționale pentru a dobândi și a menține dreptul la prestații sociale, precum și calculul acestor drepturi,
B) la plata prestațiilor către persoanele rezidente pe teritoriul statelor membre.”
Prevederile Tratatului Comunității Europene au fost dezvoltate prin mai multe directive și regulamente:
Directiva nr. 68/360 din 15 octombrie 1968 privind dreptul de intrare și evidentă;
Regulamentul nr. 1612/1968 privind accesul și condițiile de angajare;
Regulamentul nr. 1215/1970 privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat;
Directiva 64/221 din februarie 1964 privind dreptul statelor membre de a deroga de la prevederile liberei circulații pe motiv de ordine, securitate și sănătate publică.
În 2004 aceste directive și regulamente au fost modificate și abrogate prin Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/39/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul de libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Obiectul acestei directive este prevăzut încă din primul articol și îl reprezintă:
“a) condițiile de reglementeaza exercitarea dreptului de libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre de către cetățenii Uniuni și membrii familiilor lor;
B) dreptul de ședere permanent ape teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor;
C) limitele prevăzute pentru drepturile menționate la lit. (a) și (b) din motive de ordine publică și sănătate publică.”
În conținutul acestei directive se regăsesc detaliate drepturile lucrătorilor care se mută sau își au reședința într-un stat membru, cum ar fi: dreptul de ieșire și de intrare, dreptul de ședere, dreptul de ședere permanentă precum și formalitățile administrative pe care cetățenii Uniunii trebuie sa le îndeplinească pentru a putea lucra și rezida într-un stat membru.
2.4 Persoanele considerate muncitori
Deși, Titlul III din Partea a doua a Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană este intitulat “Libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalului”, Capitolul I al acelui Titlu este definit “Muncitori”, și se referă la libera circulație a muncitorilor care trebuie asigurată în interiorul Comunității până la sfârșitul perioadei de tranziție. Folosirea expresiei “persoană” în denumirea întregului Titlu III poate fi explicată de faptul că, deși Capitolul 1 este alocat unei clase limitate, aplicarea Capitolului 2 și a Capitolului 3 implică circulația legală a persoanelor. De fapt, deși nu este menționat explicit, pare destul de clar că Capitolul 1 privește indivizii angajați. De exemplu, articolul 48 vorbește despre acceptarea ofertelor de muncă, iar articolul 49 se referă la aplicarea pentru un loc de muncă. Și mai clar este articolul 1 (1) din Regulamentul 1612/68, care vorbește despre dreptul “de a accepta o activitate de persoana angajată”. De asemenea, permisul de rezidența al Comunității se referă la “dreptul de a accepta și a urma o activitate de persoana angajată”.
A urmat apoi Regulamentul 1408/71 privind aplicarea schemelor de securitate socială angajaților și familiilor acestora ce se mută în interiorul Comunității, care în locul expresiei “salariat sau muncitor omologat” a folosit termenul “lucrător”, și l-a definit în articolul 1.
Articolul 48 (1) TCE vorbește doar despre “muncitori”. Ca loviți de conștiință că ar fi mers prea departe, proiectanții au limitat senstul în alineatul 2 al articolului la “muncitori ai statelor membre”. Însă această expresie este ambiguă, acoperă muncitorii naționali ai statelor membre sau și cei care sunt cetățeni ai statelor terțe care locuiesc, muncesc sau vizitează statul membru? Regulamentul 1612/68 optează pentru “național al statului membru” ca beneficiar al drepturilor ce cad sub incidența Articolului 48. Putem conclude că naționalitatea este un criteriu important. De aceea, este foarte important ca un stat membru să își definească proprii naționali.
“Principiul liberei circulații se aplică tuturor muncitorilor din statele membre, inclusiv cetățenilor din teritoriile care intră sub jurisdicția acestora, cum ar fi cazul Franței Departament d’ outré-mer (teritoriile de peste mări). Oricum termenul “cetățean” nu coincide cu termenul “muncitor” în sensul articolului 48 TCE. Din păcate, nu ne putem baza nici pe tratat, nici pe legislația derivată pentru a da o definiție termenului “muncitor”. Încă o data, a fost de competența Curții Euroepne de Justiție să determine atât semnificația cât și sfera termenului. Prima definiție concludentă a fost în cazul Levin. În acest caz, CEJ a emis o declarație generală de principiu conform căreia reglemetarile referitoare la libera circulație a muncitorilor se aplică numai “activităților eficiente și reale, fiind excluse activitățile la scară atât de redusă încât pot fi privite ca fiind marginale sau minore”. Astfel, a concluzionat CEJ, aceste reglementări sunt garantate numai pentru “libera circulație a persoanelor care depun sau care doresc să depună o activitate economică”. Totuși, în alte decizii a identificat condițiile care fac ca o activitate desfășurată să fie interpretată sau nu în sensul acestei definiții.
Astfel, în cazul Kempf , a existat un litigiu legat de câștigurile unui german care a lucrat în Olanda, care se rezumau la banii primiți pentru 12 lecții pe săptămână plus niște sume suplimentare. Cel puțin ciudat, Curtea Administrativă Supremă din Olanda, care a și înaintat solicitarea, a admis că venitul din cele 12 lecții săptămânale satisfăceau testul Levin; ceea ce dorea sa fie stabilit de CEJ era dacă sumele suplimentare realizate îl descalificau pe cetățeanul german de la primirea statutului de muncitor. CEJ a răspuns negativ; o persoana angjata într-o activitate part-time reală nu putea fi exclusă de la aplicabilitatea articolului 39, deoarece venitul realizat de acesta era mai mic decât nivelul minim pentru subzistență, încercând suplimentarea prin “alte venituri legale pentru a subzista”. Este irelevant dacă aceste alte venituri pentru a subzista derivă din venituri pe proprietate de la alți membri ai familiei, sau în alocații de stat.
Stabilind acest criteriu important, Curtea a judecat cazuri bazându-se pe valoarea lor- în cazul Steymann, a hotărât că o persoana care lucrează ca instalator pentru o comunitate religioasă din est, fără a fi plătită ca atare, dar ale cărei nevoi erau satisfăcute de comunitate, are statutul de muncitor; în Lawrie-Blum, s-a ajuns la aceeași concluzie în cazul unui profesor practicant, care preda câteva ore pe săptămână; în schimb, în cazul Bettray, un muncitor din cadrul unei scheme de plasare, ca alternativă la ajutorul de șomaj, nu a fost catalogat ca “muncitor”.
Există, de asemenea, și cazuri speciale judecate de Curtea Europeană de Justiție, cazuri ca cel al lui Antonissen, în care un cetățean Belgian a plecat în Marea Britanie pentru a-și căuta de lucru. După mai mult de șase luni, acesta încă nu își găsise nimic, ceea ce a făcut ca Ministerul de Interne sa ceară expulzarea. Curtea a decis că legislația națională conform căreia un cetățean comunitar de altă naționalitate era nevoit să părăsească țara după șase luni în cazul în care nu găsește de lucru este compatibilă cu dreptul comunitar, exceptând cazul în care respectivul dovedește că a căutat încontinuu de lucru, având o șansă reală de a fi angajat. Se simte din nou încercarea Curții de a lăsa tribunalului național responsabilitatea evaluării reglementării naționale în lumina prevederilor comunitare.
Din momentul în care o persoana are statutul de “muncitor”, dreptul comunitar îi conferă mai multe beneficii. Poate că cea mai directă acțiune a fost emiterea regulii generale conform căreia o persoană odată acceptată ca muncitor care migrează, se poate bucura fără excepție de aceleași drepturi ca orice alt muncitor care are cetățenia țării respective. Legiuitorii Comunității au anticipat totuși corect apariția anumitor probleme chiar dacă această soluție era adoptată, acestea trebuie rezolvate în fața CEJ. Conform vechiului principiu că este mai bine să previi decât să vindeci, instituțiile Comunității au elaborat o serie de instrumente de legislație derivate care dau substanță principiului nediscriminarii. Acestea acoperă dreptul de a intră în țară și dreptul la rezidență; acces la condițiile de angajare a forței de muncă; dreptul de ședere pe teritoriul țării gazdă după încheierea perioadei de angajare.
Articolul 48 al Tratatului Comunității Europene definește lucrătorul ca fiind individul care are dreptul de a răspunde la ofertele de muncă, de a se deplasa pe teritoriul acestor state în scopul desfășurării unei activități, precum și după încetarea aceste activități. Pentru asigurarea libertății de circulație a lucrătorilor, se cere statelor membre să abolească orice discriminare bazată pe naționalitate cu privire la remunerare și condiții de muncă.
Termenul de salariat cuprinde persoanele angajate in țara gazdă, cele care se află în căutarea unui loc de muncă și care anterior au fost angajate, persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în țara gazdă, persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfășurării activității în țara gazdă. Înțelesul termenului de salariat cuprinde de asemenea, în dreptul comunitar, persoana care prestează doar o activitate ocazională sau parțială; e suficient ca activitatea să fie efectivă și nu una benevolă. De asemenea, pentru acordarea statutului de lucrător, munca prestată trebuie să îndeplinească sau să derive dintr-un scop economic.
Potrivit Curții Europene de Justiție, muncitorii sunt persoane anagajate într-o relație de seviciu. Principala trăsătură a unei relații de serviciu este aceea că pentru o perioadă de timp o persoana săvârșește servicii pentru și sub conducerea unei alte persoane în schimbul unei remunerații. Ca urmare natura legală a relației dintre angajat și angajator nu este decisivă pentru a determina dacă o persoana este muncitor în sensul dreptului comunitar. Printre altele Curtea a hotărât că pentru muncitorii part-time, on-call și ucenici drepturile sunt derivate din Articolul 39.
2.5 Drepturile muncitorilor în actele normative ale Uniunii Europene
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene stipulează în articolul 45 că libera circulație a muncitorilor presupune:
– Dreptul de a căuta un loc de muncă în alt stat membru.
– Dreptul de a muncti în alt stat membru.
– Dreptul de a rezida pe teritoriul statului membru gazdă în scopul muncii efectuate.
– Dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru gazdă.
– Dreptul la tratament egal în ceea ce privește accesul la angajare, condițiile de muncă și oricare alte avantaje ce ar putea ajuta la facilitarea integrării muncitorului în statul membru gazdă.
Drepturile tuturor cetățenilor care se mută sau își au reședința într-un stat membru, altul decât cel ai cărui resortisanți sunt, își au dispozițiile în Capitolele II, III și IV din Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.
Capitolul II intitulat “Dreptul de ieșire și intrare” și conține doua articole. Pe de-o parte, articolul 4 referitor la dreptul de ieșire care prevede că “toți cetățenii Uniunii având o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil și membrii familiilor lor care nu sunt resortisantiai unui stat membru și care dețin un pașaport valabil au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat mambru pentru a călători în alt stat membru”. De asemenea, alin. (2) stipulează ca “nu se impune o viză de ieșire sau o formalitate echivalentă” indivizilor descriși mai sus. Alin (4) ne asigură ca “Pașaportul este valabil cel puțin pentru toate stele membre și pentru țările prin care titularul trebuie sa treacă atunci când călătorește între state membre”. Pe de altă parte, articolul 5 ne informează cu privire la dreptul de intrare și prevede următoarele:
1. “Fără atingere dispozițiilor privind documentele de călătorie aplicabile la controalele la frontierele naționale, statele membre acordă cetățenilor Uniunii permisiunea sa între pe teritoriul lor dacă au aceasca carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil și acordă membrilor familiei acestora, care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, prermisiunea sa între pe teritoriul lor dacă au pașaport valabil. Nici o viză de intrare sau formalitate echivalentă nu poate fi impusă cetățenilor Uniunii”
2. “Membrilor de familie care nu sunt resorti sânți ai unui stat membru li se cere numai sa posede o viză de intrare în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 539/2001 sau, dacă este cazul, cu legislația națională. În sensul prezentei directive, posedarea unui permis de ședere valabil conform art. 10 scutește membrii de familie de obligația de a avea o viză.”
3. “Statul membru gazdă nu aplică o ștampilă de intrare sau de ieșire în pașaportul membrilor de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, dacă aceștia prezintă permisul de ședere prevăzut în art. 10.”
4. “Dacă un cetățean al Uniunii sau un membru de familie care nu este resortisant al unui stat membru nu posedă documentele de călătorie necesare sau, dacă este cazul, vizele cerute, statul membru în cauză nu refuză accesul acestor persoane înainte de a le oferi toate mijloacele rezonabile pentru a obține documentele necesare sau pentru a le fi aduse într-un interval rezonabil de timp sau pentru a confirma ori a demonstra prin alte metode ca au dreptul de libera circulație și ședere.”
5. “Statul membru poate cere persoanei în cauză să-și raporteze prezența pe teritoriul sau într-un interval de timp rezonabil și nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei cerințe poate face persoana respective pasibilă de sancțiuni proporționale și nediscriminatorii.”
Capitolul III conține prevederi cu referile la dreptul de ședere. Articolul 6 intitulat “Dreptul de ședere pentru o perioadă de maxim trei luni” stipulează faptul că “cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de maxim trei luni fără nicio condiție sau formalitate, cu excepția cerinței de a poseda o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil”. De asemenea, în articol este prevăzut și faptul că membrii de familie care îl însoțesc pe cetățeanul Uniunii au aceleași drepturi deși nu sunt resortisanți ai statelor membre, dar cu condiția să dețină un pașaport valabil.
Articolul 7 al aceluiași Capitol conține dispoziții referitoare la dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni și condițiile pe care un cetățean al Uniunii trebuie să le îndeplinească pentru a invoca acest drept. Sub acest articol toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni dacă:
(a) “sunt salariați sau exercită o activitate independent în statul membru gazdă, sau
(b) au suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât sa nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere și posedă o asigurare medicală cuprinzătoare valabilă în statul membru gazdă; sau
(c) – sunt înscriși într-o instituție publică sau private, acreditată sau finanțată de către statul membru gazdă pe baza legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusive de formare profesională; și
– Posedă o asigurare medicală cuprinzătoare în statul membru gazdă și asigură autoritatea națională competența, printr-o declarație sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, ca posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie, astfel încât sa nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere; sau
(d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește condițiile menționate la lit. (a), (b) sau (c).”
Conform articolului 16 din Capitolul IV al Directivei ”cetățenii Uniunii care și-au avut reședința legală pe teritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul de ședere permanentă pe teritoriul acestuia”. Acest lucru se aplică și membrilor de familie care nu sunt cetățeni ai unui stat membru dar care și-au avut reședința în statul membru gazdă alături de cetățeanul Uniunii. Trebuie menționat totuși faptul că în cazul unei absențe mai lungi de 6 luni în perioada de cinci ani cetățeanul Uniunii ce își are reședința într-un stat membru gazdă nu mai are dreptul la permisul de ședere permanentă, alin 3 al aceluiași articol îi exclude pe cei care absentează pe o perioadă mai lungă în vederea indelinirii serviciului militar obligatoriu ori care absentează pe o perioadă de maxim dousprezece luni consecutive din motive importante cum ar fi, sarcina și nașterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori detașarea în alt stat membru sau într-o țară terță.
Articolul 7 (3) din Regulamentul 1612/68 prevedea că un migrant care muncește în Comunitate va avea, prin virtutea dreptului de egalitate de tratament cu naționalii statelor membre și cu aceleași condiții care se aplică naționalilor, accesul egal la instruire în școli vocaționale și centre de reinstruire. În cazul 39/86 (1988) ECR 3161 Lair v Universitat Hannover, Curtea de Justiție a interpretat această dispoziție destul de restrains, incluzând doar acele instituții “care asigură doar instruire fie alternând cu sau în strânsă legătură cu o activitate ocupațională, în mod special în timpul uceniciei”. Curtea a mai completat, în interpretarea articolului 12 din Tratat, că accesul egal la instruire vocaționala include plata înregistrării, taxa de școlarizare, dar nu și asistența sub forma de grant pentru întreținere. Curtea a hotărât că muncitorii pot cere grant și beneficii similar sub formă de “avantaje sociale” invocând articolul 7 (2) din Regulament 1612/68. Totuși, trebuie reținut faptul că dreptul de a invoca articolul 7 (2) în acest context este și el supus unor limitări. Un muncitor care renunță la muncă pentru participa la un curs de studiu în statul gazdă nu se poate baza pe aceste dispoziții decât dacă poate stabili o continuitate între munca de dinainte și cursul de studiu. O persoană care a muncit în statul gazdă doar pentru a deveni student nu va fi aligibil pentru aceste beneficii. Aceasta are scopul de a preveni abuzul muncitorilor care intră în alt stat membru și se angajează pentru o scurtă perioadă doar pentru a beneficia de facilitățile oferite de grant în statul gazdă.
2.6 Libera circulație a naționalilor țărilor terțe
Există oare libera circulație pentru naționalii țărilor care nu aparțin Uniunii Europene? La prima vedere, am putea crede că nu poate exista o libetate prea mare pentru naționalii țărilor terțe deoarece statele au dreptul de a controla intrarea și rezidența acestora. Tratatul constituind Comunitatea Europeană pare să recunoască un principiu de liberă circulație pentru naționalii țărilor terțe, asta se poate observa de la denumirea Titlului IV care se ocupă predominant de migrația naționalilor țărilor terțe: vize, azil, imigrație și alte politici ce privesc libera circulație a persoanelor. Articolul 61 din Tratat descrie programul legislativ din Titlul IV care stipulează:
“Pentru a stabili progresiv o arie de libertate, securitate și justiție, Consiliul va adopta:
(a) într-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, măsuri care să vizeze asigurarea liberei circulații a persoanelor în concordanță cu articolul 14, coroborat cu măsurile privind controalele granițelor externe, azil, imigrație, în conformitate cu prevederile articolului 62 (2) și (3) și Articolul 63 (1)(a) și (2)(a), și măsurile de prevenire și combatere a crimei în conformitate cu dispozițiile Articolului 31(e) al Tratatului asupra Uniunii Europene;
(b) alte măsuri în domeniile azil, imigrație și protejarea drepturilor naționalilor țărilor terțe, în conformitate cu dispozițiile articolului 63.”
Pe baza acestor texte, nu poate fi niciun dubiu că legiuitorul Tratatului era de părere că cel puțin o parte din directivele și regulamentele care aveau să fie create în baza Titlului IV din Tratatul privind Uniunea Europeană vor avea legătură cu asigurarea liberei circulații. În Tratatul de la Lisabona aceste sesizări asupra liberei circulații nu sunt păstrate. Însă, articolul 26 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene încă definește piața internă ca o arie fără frontiere în care libera circulație a persoanelor este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului, fără să specifice dacă aceste persoane ar trebui să fie naționali ai Uniunii sau nu.
Dreptul la libera circulație este enunțată în Declarația Universală a Drepturilor Omului găsindu-și, practic, expresia în toate tratatele de drepturile omului. Unele chiar au mers atât de departe în proclamarea că libertatea de circulație este “primul și cel dintâi al libertăților omului” și dă sens tuturor drepturilor omului.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin natura sa de a se ocupa cu drepturile tuturor, inclusiv celor care nu sunt resortisanți ai statelor membre, s-a referit ocazional la libertatea de circulație. Drepturile privind libera circulație se regăsesc în protocolul 4 din Carta Europeană a Drepturilor Omului. O cauză intrigantă este hotărârea din cazul Iltemiș v. Turcia, referitor la o persoana căreia i-a fost interzis sa își părăsească propria țară. În această cauză, Curtea a mers dincolo de contextul Protocolului 4 și a făcut o conexiune între dreptul la libera circulație și dreptul la viața privată, asigurat de articolul 8 din Carta Europeană a Drepturilor Omului:
“Într-un timp în care libertatea de a circula, mai ales peste hotare, este considerată esențială pentru dezvoltarea completă a vieții private, mai ales când, ca reclamatul, persoana are familie, legături profesionale și economice în mai multe state, ca un stat să împiedice o persoană pe care o are sub jurisdicție de acea libertate fără niciun motiv, este o încălcare a obligațiilor sale.”
Deplina liberate de circulație ar însemna că oamenii pot călători, locui și se pot stabili oriunde fără să fie nevoiți să se gândească la granițe și condiții de intrare. În acest sens absolut nu este nimeni liber să circule. Se pare că atunci când se discută despre libertate de circulație se vorbește despre gradul de libertate. Așa se poate explica modul în care termenul general ”libertatea de circulație” se aplică atât cetățenilor Uniunii care se bucură de un grad mai înalt de libertate, cât și naționalilor țărilor terțe, al căror grad de libertate este mai scăzut. Astfel că, în loc să ne concentrăm atenția asupra faptului dacă o persoana are dreptul să circule liber sau nu, mai bine măsurăm gradul de liberă circulație a naționalilor statelor terțe în relație cu teritoriile Uniunii Europene.
Gradul de liberă circulație a naționalilor statelor terțe spre și în interiorul Uniunii Europene este determinat atât la nivelul Uniunii cât și la nivelul drepturilor omului, în special Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În conformitate cu CEDO, principiul liberei circulații este recunoscut în articolele 2 și 3 din Protocolul nr. 4. Aceste dispoziții cuprind dreptul de a părăsi orice țară, de a intra pe teritoriul unui stat al cărui național este, liberatea de a nu fi expulzat din propria țară, și libertatea de a circula pe teritoriul statului în care este prezent legal după ce statul și-a dat consimțământul.
O caracteristică pe care sferele legale ale CEDO și ale UE o au în comun este aceea că se abțin de la a formula un drept general de liberă circulație a terților în statele membre cu intenția de a locui acolo. Pe de altă parte, ambele sfere au în comun faptul că majoritatea materialelor juridice- fie jurisprudență ori texte legislative- pretind să formuleze condiții de intrare și rezidență.
Cele doua sfere sunt diferite în ceea ce privește aspectele liberei circulații asupra cărora de concentrează. CEDO se concentrează pe dreptul indivizilor de a circula spre, din și în interiorul statelor, iar Tratatul și legislația secundară se preocupă mai mult cu reglementarea liberei circulații interne, în interiorul teritoriilor statelor membre ale Uniunii Europene. Acest lucru nu înseamnă că cele doua sisteme se află în conflict, ci mai degrabă sunt complementare și se pot influența unul pe celălalt.
Capitolul III. Studii de caz
3.1 Cazul C 53/81 între D.M. Levin și Secretarul de Stat pentru Justiție
Părțile:
Cazul de față îi are ca părți pe D. M. Levin un muncitor în Amsterdam și Secretarul de Stat pentru Justiție.
Obiectul cazului:
Privind interpretarea articolului 48 din Tratatul CEE și a unor prevederi ale directivelor reglementărilor comunitare și privind libera circulație a persoanelor în cadrul Comunității
Cele 3 subiecte discutate în acest caz au fost următoarele:
1. Conceptele de "muncitor" și "" activitate în calitate de lucrător salariat", definesc domeniul de aplicare al uneia dintre libertățile fundamentale garantate de către tratat și, ca atare, nu poate fi interpretat în mod restrictiv.
2. Dispozițiile dreptului comunitar, referitoare la libera circulație a muncitorilor, acoperă de asemenea un resortisant al unui stat membru care își desfășoară, pe teritoriul unui alt stat membru, o activitate în calitate de persoană angajată care produce un venit mai mic decât cel care, în acest din urmă stat, este considerat ca fiind minim necesar pentru subzistență.
3. Motivele principale care determină un muncitor al unui stat membru să caute locuri de muncă într-un alt stat membru, nu iau în calcul dreptul său de a intra și locui pe teritoriul celui din urmă stat, cu condiția ca acesta să nu urmreasca sau să intenționeze să desfășoare o activitate reală sau efectivă.
Motivele de judecată:
Prin hotărârea interlocutorie din 28 noiembrie 1980, primită la Curte la 11 martie 1981, Consiliul de Stat din Olanda, menționa Curții pronunțarea unei hotărâri preliminare în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, trei întrebări referitoare la interpretarea articolului 48 din tratat și din anumite dispoziții din Regulamentele și Directivele comunitare privind libera circulație a persoanelor din cadrul Comunității.
Recurentă în acțiunea principală, D.M. Levin, de naționalitate britanică și soția unui resortisant al unui stat terț, a solicitat un permis de ședere în Olanda. Permisul a fost refuzat, pe baza legislației olandeze, deoarece doamna Levin nu a fost angajată într-o profesie lucrativă în Țările de Jos și prin urmare nu putea fi descrisă ca un " cetățean favorizat CEE ", în sensul acestei legislații.
Doamna Levin a aplicat la Secretarul de Stat pentru Justiție pentru ca decizia să fie reanalizată. Solicitarea sa a fost respinsă și ca urmare, a făcut apel la Consiliul de Stat pretinzând că între timp, ea a avut o activitate ca o persoană angajată în Țările de Jos și că, în orice caz, ea și soțul ei au avut venituri și proprietăți mai mult decât suficiente pentru a se susține, chiar fără a desfășura o astfel de activitate.
Din moment ce Consiliul de Stat a considerat că hotărârea dată depinde de interpretarea dreptului comunitar, și astfel, s-au menționat următoarele 3 întrebări, adresate Curții, pentru preliminare:
a) Trebuie conceptul de "cetățean favorizat CEE", prin care în legislația Olandei, se înțelege că un resortisant al unui stat membru în conformitate cu articolul 1 din Directiva 64/221/CEE a Consiliului Comunităților Europene din 25 februarie 1964 și este utilizată în această legislație prin categoria de persoane care face obiectul articolului 48 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, Regulamentul(CEE) 1612/68 din 25 februarie 1964 și 68/360/ CEE din 15 octombrie 1968 adoptată de Consiliul Comunităților Europene în aplicarea articolului 48, înțeles ca însemnând un resortisant al unui stat membru care în teritoriul unui alt stat membru desfășoară o activitate remunerată sau o serie de activități independente, sau prestează servicii pentru o astfel de măsură limitată, iar în acest sens el câștigă un venit care este mai mic decât cel care, în cel din urmă stat membru menționat, ca fiind considerat minimul necesar pentru a-și permite să se întrețină?
b) În răspunsul la întrebarea 1 ar fi o distincție trasată între, pe de-o parte, persoanele care în afară de sau în plus față veniturile derivate din angajarea limitată, au alte venituri (de exemplu de la proprietate sau de la locurile de muncă ale soților lor ce locuiesc împreună cu ei dar care nu sunt cetățeni ai unui stat membru). Pe de altă parte, persoanele care nu au astfel de venituri suplimentare la dispoziție dar totuși din anumite motive doar de ei cunoscute, doresc să aibă de-a face cu un venit mai mic decât ceea ce este considerat a fi minim necesar?
c) Presupunând că la întrebarea numărul 1 primim un răspuns afirmativ, poate dreptul unui astfel de muncitor să-i asigure admiterea gratuită la intrarea și stabilirea în statul membru în care își desfășoară sau dorește să desfășoare o activitate, sau dorește să ofere servicii la un nivel limitat sau atunci când șeful său îi cere să fie rezident în acest stat membru, este pentru un alt scop decât exercitarea unei activități sau prestarea de servicii la nivel limitat?
În prima și a doua întrebare, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, dacă dispozițiile dreptului comunitar referitoare la libera circulație a lucrătorilor acoperă, de asemenea, și un resortisant al unui stat membru a cărui activitate în calitate de angajat pe teritoriul unui alt stat membru, îi oferă un venit mai mic decât minimul necesar pentru subzistență în sensul legislației celui de-al doilea stat membru. În special, Curtea solicită dacă aceste dispoziții prevăd astfel de persoane, atunci când el le suplimentează veniturile din activitatea sa salariată cu alte venituri pentru a ajunge în acel minim de plată sau are un conținut cu mijloace de sprijin care se află sub el.
Potrivit articolului 48 din Tratat, libera circulație a lucrătorilor trebuie să fie garantată în cadrul Comunității. Această libertate trebuie să conducă la eliminarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește angajarea, remunerarea și celelalte condiții de muncă și trebuie să includă dreptul, sub rezerva limitărilor justificate din motive de politică publică, securitate publică sau sănătate publică, de a accepta oferte de angajare efectiv realizate, de a circula liber pe teritoriul statelor membre în acest scop, de a ste în statul membru pentru scop de muncă și de a rămâne acolo după încheierea contractului de muncă.
Această dispoziție a fost implementată printre altele, prin Regulamentul (CEE) 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a muncitorilor în cadrul Comunității și al Consiliului, prin Directiva 68/360/CEE de la aceeași dată cu privire la abolirea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru muncitorii din statele membre și familiile acestora. Potrivit articolului 1 din Regulamentul (CEE) nr 1612/68 orice resortisant al unui stat membru, indiferent de locul său de reședință, pentru a avea dreptul de a desfășura o activitate în calitate de salariat, și de a urmări o astfel de activitate, pe teritoriul altui stat membru în conformitate cu dispozițiile prevăzute de lege, de reglementare sau administrative care reglementează angajarea resortisanților din acel stat.
Deși drepturile ce reies din principiul libertății de circulație a lucrătorilor și mai ales dreptul de a intra și de a rămâne pe teritoriul unui stat membru sunt strâns legate de statutul de lucrător al unei persoane care desfășoară o activitate ca salariat și dorește astfel să aibă "activitate în calitate de lucrător salariat". Termenii "muncitor", și "activitate în calitate de lucrător salariat" nu sunt perfect definite în fiecare dispoziție referitoare la acest subiect. Este necesar, prin urmare, pentru a stabili sensul lor, să se recurgă la principiile general recunoscute de interpretare, începând cu sensul obișnuit care se atribuie acestor termeni în contextul lor și în lumina obiectivelor din tratat.
Țările de Jos și guvernul danez au susținut că dispozițiile articolului 48 pot fi invocate de către persoanele care primesc un salariu cel puțin proporțional cu mijloacele de subzistență considerate necesare de către legislația statului membru în care lucrează, sau care lucrează cel puțin numărul de ore considerate de obicei, cu privire la full-time. În absența unor dispoziții în acest sens în legislația comunitară, se sugerează că este necesar să se recurgă la criterii naționale pentru definirea salariului minim și numărul minim de ore.
Totuși, acest argument nu poate fi acceptat. Curtea a precizat deja în hotărârea sa din 19 martie 1964, în cazul 75/63 Hoekstra (Nee UNGER) (1964), p. 1977, că termenii "muncitor", "activitate în calitate de muncitor salariat", nu pot fi definiți prin raportare la legislațiile naționale ale statelor membre, dar au un sens comunitar. Dacă nu ar fi fost cazul, normele comunitare privind libera circulație a muncitorilor, ar fi frustrant, cât și sensul acestor termeni ar putea fi fixat și modificat în mod unilateral, fără niciun control de către instituțiile comunitare, prin legi naționale care ar putea astfel să excludă anumite categorii de persoane de la beneficiul tratat.
Aceasta ar fi, în special în cazul în care se beneficiază de drepturile conferite de principiul libertății de circulație a muncitorilor, putând fi supusă la criteriul prin care legislația statului gazdă declară a fi un salariu minim, așa că domeniul de aplicare ratione personae a normelor comunitare în acest domeniu ar putea varia de la un stat membru la altul. Sensul și domeniul de aplicare al termenilor "muncitor" și "activitate în calitate de muncitor salariat", ar trebui să fie clarificate în funcție de principiile ordinii juridice ale Comunității.
În această privință, trebuie subliniat că aceste concepte pot defini domeniul de aplicare al uneia dintre libertățile fundamentale garantate de tratat și, ca atare, nu poate fi interpretat în mod restrictiv.
În conformitate cu această opinie, dispozițiile Regulamentului (CEE) nr 1612/68 conțin o afirmație generală a drepturilor de muncitor ce afirmă ca toți muncitorii din statele membre să continue o activitate la alegerea lor în cadrul Comunității, indiferent dacă aceștia sunt lucrători permanenți, sezonieri sau frontieri sau muncitorii care desfășoară activități în scopul de a furniza servicii. În plus, deși articolul 4 din Directiva 68/36/EEC acordă dreptul de ședere muncitorilor cu privire la simpla prezentare a documentului pe baza căruia au intrat pe teritoriul statului membru și de o confirmare de angajare din partea angajatorului sau un certificat de angajare.
O interpretare care să reflecte întregul domeniu de aplicare a acestor concepte este de asemenea, în conformitate cu obiectivele din tratat, care includ, în conformitate cu articolele 2 și 3, eliminarea, între statele membre, a obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor, cu scopul de a promova în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice și o majorare a nivelului de trai. Deoarece o parte din muncă, cu timpul, poate oferi un venit mai mic decât ceea ce este considerat a fi nivelul minim necesar pentru subzistență, constituie pentru un număr mare de persoane un mijloc eficace de îmbunătățire a condițiilor de viață ale acestora, eficacitatea dreptului comunitar ar putea fi afectată și de realizarea obiectivelor din tratat, ar fi compromisă dacă exercitarea drepturilor conferite de principiul libertății de circulație a muncitorilor au fost rezervate exclusiv pentru persoanele angajate cu normă întreagă și câștigul salarial, ca urmare, un salariu cel puțin echivalent cu salariul minim garantat în acest sector.
Rezultă că noțiunile de "muncitor", și "activitate în calitate de muncitor salariat", trebuie să fie interpretate în sensul că regulile referitoare la libertatea de circulație a persoanelor care desfășoară sau doresc să desfășoare o activitate, un angajat part-time care în virtutea acestui fapt obține sau dorește să obțină un salariu mai mic decât remunerația minim garantată în acest sector. În acest sens, nici o distincție nu poate fi făcută între cei care doresc să se descurce cu un venit de o astfel de activitate și din acestea să completeze veniturile cu alte venituri, dacă aceștia din urmă sunt derivați din proprietate sau din locurile de muncă al unui membru al familiei lor, care îi însoțește.
Totuși, trebuie precizat că timpul de fracțiune de normă nu este exclus din domeniul de aplicare a normelor privind libera circulație a lucrătorilor, aceste norme acoperind numai desfășurarea activităților eficiente și efective, cu excluderea activităților pe o astfel de scară și trebuind să fie considerate ca fiind pur marginale și auxiliare. Reiese din declarația principiului libertății de circulație a muncitorilor și din locul ocupat de normele pornind de la acest principiu în sistemul de tratat, ca întreg, și că aceste norme asigură numai libera circulație a persoanelor care desfășoară sau doresc să desfășoare o activitate economică.
Trebuie să se răspundă la primele două întrebări, așadar, prevederile legislației comunitare referitoare la libera circulație a muncitorilor acoperă de asemenea un resortisant al unui stat membru care își desfășoară, pe teritoriul unui alt stat membru, o activitate. O persoană angajată care produce un venit mai mic decât cel care este considerat ca minim necesar pentru subzistență, fie că respectiva persoană suplimentează venituri din activitatea sa ca o persoană angajată cu alte venituri pentru a ajunge la acel minim sau își exprimă satisfacția cu mijloace de sprijin mai mic decât minimul stabilit, cu condiția că acesta desfășoară o activitate ca lucrător salariat care este eficient și autentic.
Cea de-a treia întrebare în esență urmărește să afle dacă dreptul de intrare și ședere pe teritoriul unui stat membru poate fi refuzat unui muncitor ale cărui obiective principale, urmărite prin intermediul intrării sale și de ședere, sunt diferite de cea a desfășurării unei activități în calitate de persoană angajată, definită în răspunsul la primele întrebări.
În articolul 48 alineatul (3) din tratat dreptul de a circula liber în interiorul teritoriului statelor membre este conferit lucrătorilor pentru acceptarea de oferte de angajare efectiv realizate. În virtutea muncitorilor, bucurați-vă de dreptul de a rămâne într-unul din statele membre în scopul de încadrare la locul de muncă. În plus, se menționează în preambulul Regulamentului (CEE) nr 1612/68 că libera circulație a muncitorilor implică dreptul acestora de a se deplasa liber în cadrul Comunității pentru a continua activitățile în calitate de salariați, iar articolul 2 din Directiva 68/360/CEE impune statelor membre să acorde muncitorilor dreptul de a părăsi teritoriul lor pentru a avea activitate salariată sau de a le urmări în teritoriul unui alt stat membru.
Odată ce această condiție este îndeplinită, motivele care au determinat muncitorul de a căuta locuri de muncă în statul membru în cauză, nu trebuiesc luate în considerare.
Trebuie să se răspundă la a treia întrebare adresată Curții de către Consiliul de Stat așadar, motivele care au determinat un muncitor dintr- un stat membru, să caute locuri de muncă în alt stat membru nu sunt de luat înseamă în ceea ce privește dreptul pentru a introduce reședința pe teritoriul acestui din urmă stat cu condiția că el urmărește sau intenționează să desfășoare o activitate reală și efectivă.
Hotărârea Curții
Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a pronunțat în nenumărate rânduri în ceea ce privește prevederile ce au instituit libertatea de mișcare a forței de muncă.
A reieșit, astfel, că legislația comunitară vizează "muncitorii" nu în sensul dreptului național, ci în sensul dreptului comunitar. În cazul Lawrie-Blum, Curtea de Justiție a stabilit ca și caracteristică esențială a relației de muncă a muncitorului acea circumstanță când o persoană îndeplinește prestații și are în același timp și o anume valoare economică ce favorizează o altă persoană și primind remunerație în contrapartida acestora. Este important de reținut observația Curții în care se specifică lipsa de interes a domeniilor în care prestațiile sunt furnizate, dar și a naturii legăturii juridice, pentru aplicarea articolului 48 al Tratatului.
Curtea a decis că pentru acordarea statutului de muncitor, munca prestată va trebui să îndeplinească sau să rezulte dintr-un scop economic, singura condiție fiind aceea ca el să se refere la exercitarea unor activități reale și efective, cu o productivitate nici prea mult nici prea puțin ridicată, originea resurselor ce permit remunerarea, dar nici natura legăturii juridice care stabilește legătura dintre muncitor și angajator, fără a avea drept consecințe asupra recunoașterii sau nu a statutului de muncitor al unei persoane.
Termenul de "muncitor" definește atât multitudinea de persoane angajate în țara gazdă, cât și a celor ce sunt în căutarea unui loc de muncă, a șomerilor încă apți de muncă , a celor incapabili de muncă datorită stărilor precare de sănătate, a unor accidente suferite în timpul angajării în țara gazdă (art.7(l), Directiva 68/36o), și nu în ultimul rând a persoanelor care se află la vârsta de pensionare în timpul activității și deținerii unui loc de muncă.
Astfel, noțiunea de lucrător salariat capăta o semnificație mai largă. Așa cum a subliniat Curtea, noțiunile de lucrător și de activitate salariată definesc câmpul de aplicare al unei libertăți fundamentale garantate de tratat și, cu acest titlu, trebuie interpretate în mod larg.
În înțelesul dreptului comunitar, muncitorul este cel care prestează o activitate ocazională sau cu timp parțial. Este suficient ca activitatea să fie efectivă, și nu una benevolă.
Ceea ce Curtea a stabilit în cazul analizat mai sus prin jurisprudența sa este faptul că libera circulație a forței de muncă stabilită prin articolul 48 nu este menită doar să realizeze o piață unică în beneficiul economiei statelor, dar are de asemenea și scopul de a acorda dreptul muncitorilor de a-și ridica standardele de viață, chiar dacă acesta nu este suficient pentru atingerea nivelului minim de subzistență într-un stat anume. Faptul că lucrătorul deține mijloace adiționale, cum ar fi: sprijinul familiei sau proprietățile private pentru suplimentarea veniturilor, nu afectează statutul său de muncitor protejat în cadrul Comunității.
În concluzie, în interpretarea cazului C53/81 Curtea a explicat conceptele de "muncitor" și "activități în calitate de persoană angajată". Aceste concepte definesc libertăți fundamentale și nu pot fi interpretate în mod restrictiv. Normele privind libertatea circulației pentru muncitori îi vizează și pe cei ce desfășoară sau doresc să exercite o activitate ca persoană angajată într-o bază part-time și care, se bazează pe faptul că ar putea obține numai remunerația mai mică decât minimul garantat în acel sector.
Nu se poate face distincție între cei ce sunt mulțumiți de acest venit, față de cei care completează aceste venituri. Normele privind libera circulație a lucrătorilor acoperă numai desfășurarea activităților eficiente și efective. Activitățile ce sunt considerate ca fiind pur marginale și auxiliare, sunt excluse. Motivele unui muncitor al unui stat membru care solicită locuri de muncă într-un alt stat membru, nu iau în calcul drepturile de a intra și locui, în cazul în care desfășoară sau dorește să exercite o activitate eficientă și reală.
3.2 Cazul C 41/74 între Yvonne van Duyn și Ministerul de Interne
Părtile:
Cazul de față se judecă între Yvonne van Duyn în calitate de reclamant, resortisant al statului olandez și Ministerul de Interne din Regatul Unit.
Obiectul cazului:
O cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de „Chancery Division” a „High Court of Justice” din Anglia, cu privire la interpretarea articolului 48 din Tratatul CEE și a articolului 3 din Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și la șederea străinilor justificate de motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică (JO din 4 aprilie 1964, p. 850).
Cele trei subiecte ale cazului au fost urmatoarele:
1. Articolul 48 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene este direct aplicabil, în sensul că acordă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot invoca în justiție într-un stat membru?
2. Directiva 64/221, adoptată la 25 februarie 1964 în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene este direct aplicabilă, în sensul că acordă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot invoca în justiție într-un stat membru?
3. Articolul 48 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene și articolul 3 din Directiva 64/221/CEE este necesar să fie interpretate în sensul că, atunci când își îndeplinește obligația de a-și întemeia măsura adoptată pentru motive de ordine publică exclusiv pe comportamentul personal al persoanei interesate, un stat membru are dreptul să considere că țin de comportamentul personal:
(a) faptul că această persoană este sau a fost afiliată la un grup sau la o organizație ale cărei activități sunt considerate de către statul membru ca fiind contrare interesului general, dar nu sunt interzise de legislația acestui stat,
(b) faptul că persoana în cauză intenționează să desfășoare o activitate în acest stat membru în cadrul unui asemenea grup sau organizație, iar cetățenilor statului membru respectiv care doresc să desfășoare o activitate similară în cadrul unui asemenea grup sau organizație nu li se impune nicio restricție?
Motivele de judecată:
1. Cu privire la prima întrebare
Domnișoara van Duyn și Comisia susțin că articolul 48 din Tratatul CEE este direct aplicabil. Acestea se referă în special la hotărârile pronunțate de Curte la 4 aprilie 1974 în cauza 167/73, Comisia împotriva Republicii Franceze, la 21 iunie 1974 în cauza 2/74 Reyners împotriva Statului belgian (hotărârea n-a fost încă publicată).
Ținând seama de hotărârea pronunțată în cauza 167/73, Regatul Unit nu prezintă nicio observație cu privire la această întrebare.
2. Cu privire la a doua întrebare
Domnișoara van Duyn susține că articolul 3 din Directiva 64/221 este direct aplicabil. Aceasta arată că a fost deja afirmat de către Curte faptul că, în principiu, directivele pot produce efecte directe. Aceasta face trimitere la hotărârile pronunțate de Curte la 6 octombrie 1970 în cauza 9/70 Grad împotriva Finanzamt Traunstein (Rec.1970, p.825) și la 17decembrie 1970 în cauza 33/70 Spa SACE împotriva ministrului italian al finanțelor (Rec.1970, p.1213).
Aceasta susține că, pentru a stabili dacă o directivă (sau anumite dispoziții ale unei directive) este sau nu direct aplicabilă, criteriul folosit este identic criteriului adoptat în cazul anumitor articole din tratat și subliniază că însăși Curtea nu a considerat că are obligația să susțină că un anumit articol din tratat nu este direct aplicabil doar pentru că formularea acestuia impune o obligație unui stat membru. Aceasta face trimitere la hotărârile pronunțate de Curte la 19 decembrie 1968 în cauza 13/68 Salgoil împotriva ministrului italian al comerțului exterior (Rec.1968, p.661) și la 16 iunie 1966, în cauza 57/65 Lütticke GmbH împotriva Hauptzollamt Sarrelouis (Rec.1966, p.293).
Domnișoara van Duyn susține, de asemenea, că o directivă care afectează în mod direct o persoană de drept privat poate crea drepturi în favoarea acesteia atunci când dispozițiile sale sunt clare și necondiționale și atunci când aceasta nu conferă o putere discreționară reală statului membru în ceea ce privește rezultatul care este necesar să fie atins. Cu condiția ca aceste criterii să fie îndeplinite, aceasta consideră că nu prezintă importanță faptul că:
a) dispoziția cuprinsă în directivă constă într-o obligație pozitivă de a face sau într-o interdicție cu caracter negativ sau faptul că
b) forma și metodele ce este necesar să fie adoptate pentru atingerea rezultatului stabilit sunt la alegerea statului membru.
În ceea ce privește litera (a), aceasta consideră că din hotărârile Curții pronunțate în cauzele Lütticke și Salgoil (citate anterior) rezultă în mod implicit că un articol din tratat care impune unui stat membru o obligație pozitivă de a face poate avea aplicabilitate directă și că același raționament se aplică și directivelor.
În ceea ce privește litera (b), aceasta observă că articolul 189 din tratat stabilește în mod expres o distincție în legătură cu directivele între efectul obligatoriu cu privire la rezultatul care este necesar să fie atins și natura discreționară a mijloacelor folosite.
Aceasta susține că dispozițiile articolului 3 îndeplinesc criteriul necesar pentru ca o dispoziție să fie direct aplicabilă. Aceasta face trimitere la considerentele directivei, care au în vedere o aplicabilitate directă atunci când afirmă: „având în vedere faptul că este necesar ca, în fiecare stat membru, să li se ofere resortisanților celorlalte state membre, căi de atac suficiente împotriva actelor administrative în acest domeniu”
În opinia sa, „singura cale de atac suficientă” deschisă unei persoane de drept privat este dreptul de a invoca dispozițiile directivei în fața instanțelor naționale. Fără îndoială, o decizie în acest sens are ca efect consolidarea protecției juridice de care beneficiază cetățenii în fața instanțelor naționale.
Comisia susține că o dispoziție a unei directive este direct aplicabilă atunci când este clară și neambiguă. Aceasta se referă la hotărârile pronunțate de Curte în cauzele Grad și SACE (citate anterior).
Comisia indică faptul că un regulament comunitar are, în ceea ce privește caracterul imediat al efectelor sale, o sferă de aplicare identică domeniului de aplicare al legislației naționale, în timp ce efectele unei directive sunt similare celor ale dispozițiilor tratatului, care creează obligații pentru statele membre.Deși dispozițiile unei directive sunt clare și lipsite de ambiguitate din punct de vedere juridic, lăsând autorităților naționale o putere de apreciere doar în ceea ce privește modalitățile de aplicare, acestea este necesar să aibă efecte similare celor ale dispozițiilor din tratat, a căror aplicabilitate directă a fost recunoscută de Curte.
Prin urmare, aceasta concluzionează că:
a) puterea executivă a unui stat membru are obligația de a respecta dreptul comunitar,
b) în cazul în care o dispoziție cuprinsă într-o directivă nu are corespondent într-o dispoziție identică din legislația națională, ci rămâne la aprecierea autorității naționale, în ceea ce privește rezultatul care este necesar să fie atins, puterea discreționară a acestei autorități este restrânsă de dispoziția comunitară;
c) în aceste împrejurări și dat fiind faptul că nu este întotdeauna indispensabil să se modifice legislația națională pentru a se asigura conformitatea cu o directivă, este evident că persoana particulară trebuie să aibă dreptul de a împiedica depășirea în detrimentul acesteia de către autoritatea națională în cauză a sferei competențelor care i-au fost atribuite prin dreptul comunitar.
Conform Comisiei, articolul 3 este una dintre dispozițiile Directivei 64/221 care prezintă toate caracteristicile necesare pentru a produce efecte directe în statul membru destinatar, și amintește, de asemenea, că dificultățile create de aplicarea normelor într-un caz particular nu afectează caracterul general al aplicabilității.
În acest context, Comisia analizează hotărârea din 7 octombrie 1968 pronunțată de Conseil d’État din Belgia în cauza Corveleyn (CE 1968, nr.13/146, hotărârea din 7octombrie 1968, p.710).
Întrucât autoritățile naționale nu au utilizat formularea de la articolul 3 pentru a obține rezultatul cerut, Comisia consideră, în temeiul articolului 189 și în lumina jurisprudenței Curții, că articolul 3 din directivă constituie o obligație direct aplicabilă care limitează puterea discreționară extinsă atribuită serviciului de imigrări prin articolul 65 din „Statement of Immigration Rules”. Comisia propune să se răspundă în felul următor la întrebarea adresată: atunci când o dispoziție este clară și lipsită de ambiguitate din punct de vedere juridic, astfel cum este cazul articolului 3 din Directiva 64/221, această dispoziție este direct aplicabilă, în sensul că aceasta conferă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot invoca în fața instanțelor unui stat membru.
Regatul Unit amintește că articolul 189 din Tratatul CEE stabilește o distincție clară între regulament, directivă și decizie și prevede pentru fiecare categorie de dispoziții efecte diferite. Prin urmare, acesta consideră că, la prima vedere, neadoptând un regulament, Consiliul pare să fi urmărit ca directiva să aibă un efect diferit de cel al unui regulament și, în consecință, ca aceasta să nu fie obligatorie în toate elementele sale, și nici direct aplicabilă în toate statele membre.
Regatul Unit consideră că nici hotărârea Grad, nici hotărârea SACE nu pot fi invocate în sprijinul tezei conform căreia este mai puțin important ca o dispoziție să fie inclusă într-un regulament, o directivă sau o decizie. În ambele cazuri, obiectivul directivei în cauză era pur și simplu de a stabili o dată pentru executarea unor obligații clare și imperative cuprinse în tratat și în actele juridice adoptate în aplicarea acestuia. Aceste două cauze arată că, în anumite circumstanțe, o dispoziție limitată cuprinsă într-o directivă poate fi direct aplicabilă. Dispozițiile directivei din speță sunt complet diferite. Directiva 64/221 are o sferă de aplicare mult mai extinsă. Aceasta le oferă statelor membre indicații detaliate cu privire la toate măsurile pe care este necesar să le adopte și care afectează libertatea de circulație a lucrătorilor, iar articolul 10 prevede în mod expres că statele membre au obligația de a pune în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive. În fapt, însăși formularea articolului 3 alineatul (1) vizează adoptarea de măsuri.
Regatul Unit trece în revistă doar cele patru cazuri în care, după cunoștințele sale, instanțele naționale au avut în vedere problema aplicabilității directe a directivei. Acesta consideră că respectivele cazuri sunt puțin convingătoare. Acesta remarcă, printre altele, că efectul real al cauzei Corveleyn (citată anterior) a făcut obiectul unor discuții semnificative între juriștii belgieni, iar această hotărâre trebuie interpretată în sensul că Conseil d’État nu a decis că directiva era direct aplicabilă, ci a recurs la conceptul belgian de ordine publică, care presupune luarea în considerare a obligațiilor asumate de către Belgia pe plan internațional.
3. Cu privire la a treia întrebare:
Domnișoara van Duyn arată că prima parte a întrebării vizează cazul în care o organizație desfășoară activități pe care statul nu le consideră ilegale. Întrebarea nu presupune neapărat că persoana particulară în cauză are intenția să fie în continuare afiliată la această organizație. Este suficient că a fost afiliată în trecut. În această privință, domnișoara van Duyn amintește faptul că, deși persoana în cauză a fost afiliată la o organizație ilegală și a fost condamnată pentru o infracțiune, ca urmare a activităților desfășurate în cadrul acestei organizații, acest lucru nu constituie în sine, în temeiul dispozițiilor articolului 3 alineatul (2) din Directiva 64/221, un motiv suficient care să îi permită unui stat membru să adopte măsuri întemeiate pe ordinea publică, în vederea expulzării acesteia.
În opinia sa, simpla apartenență la o organizație legală, fără a fi necesară participarea la activitățile acesteia, nu poate fi considerată „comportament”. Comportamentul implică „activitate”. De altfel, activitățile organizației în cauză nu sunt, doar pentru că persoana particulară în cauză este sau a fost un membru pasiv, „personale” în raport cu persoana în cauză. O apreciere diferită conduce la situația în care un stat membru poate expulza o persoană de drept privat doar pentru că, într-un trecut îndepărtat, aceasta a făcut parte, pentru o perioadă scurtă, în mod perfect legal, dintr-o oarecare organizație extremistă politică sau religioasă în propriul stat membru.
În ceea ce privește a doua parte a întrebării, domnișoara van Duyn amintește faptul că principiul liberei circulații este unul dintre principiile fundamentale enunțate de tratat și că discriminarea pe bază de naționalitate este interzisă de articolul 7. Excepțiile de la aceste principii fundamentale este necesar să fie interpretate în mod restrictiv.
Aceasta afirmă că întrebarea arată o discriminare pe bază de naționalitate și vizează ipoteza în care o persoană de drept privat a cărei activitate din trecut a fost ireproșabilă încearcă să intre într-un stat membru ca să lucreze pentru o organizație în cadrul căreia cetățenii statului membru se pot angaja în deplină libertate.Aceasta crede că, în cazul în care se consideră că o organizație aduce atingere interesului general, statul membru are de făcut o alegere simplă: fie împiedică pe oricine, inclusiv pe cetățenii săi, să aibă acces la o activitate profesională în cadrul acestei organizații, fie să admită și resortisanții altor state membre în aceeași măsură ca pe cetățenii săi.
Comisia susține că, în ceea ce privește conceptele de „ordine publică” și de „comportament personal” cuprinse în articolul 48 alineatul (3) din Tratat și în articolul 3 din Directiva 64/221, acestea sunt concepte de drept comunitar. Acestea este necesar să fie interpretate, în primul rând, în contextul dreptului comunitar, iar criteriile naționale intervin doar pentru aplicarea acestora.
În practică, în cazul în care fiecare stat membru este liber să stabilească în mod discreționar limitele interpretării noțiunii de ordine publică, obligațiile care decurg din principiul liberei circulații a lucrătorilor prezintă o mare diversitate de forme în diferite state membre. Această libertate de circulație poate fi menținută în întreaga Comunitate numai în temeiul unei aplicări uniforme în toate statele membre. Este contrar dispozițiilor tratatului ca un stat membru să accepte lucrători veniți din alt stat membru, în timp ce propriii săi lucrători nu pot primi în acest stat un tratament identic celui pe care-l primesc cetățenii în ceea ce privește aplicarea normelor de ordine publică.
Comisia susține că discriminarea exercitată de către un stat membru din motive de ordine publică în ceea ce privește resortisanții unui alt stat membru, pe motiv că aceștia sunt angajații unei organizații ale cărei activități sunt considerate de către acesta contrare interesului general, în timp ce faptul de a fi angajat de către această organizație nu este ilegal pentru proprii cetățeni, contravine articolului 48 alineatul (2) din Tratat. Articolul 3 alineatul (1) din directivă stabilește în mod precis că măsurile de ordine publică sau de siguranță publică este necesar să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului care face obiectul lor. Un comportament personal considerat legal atunci când este exercitat de un cetățean al unui stat membru nu poate fi considerat ilegal în acest stat membru, conform dreptului comunitar, atunci când este exercitat de un resortisant al unui alt stat membru.
Hotărârea Curții:
Curtea pronunțându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de High Court of Justice, prin decizia din 1 martie 1974, hotărăște:
1) Articolul 48 din Tratatul CEE are efect direct în ordinea juridică a statelor membre și conferă persoanelor particulare drepturi pe care instanțele naționale au obligația de a le proteja.
2) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva nr. 64/221 a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea și șederea cetățenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică, le conferă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiție într-un stat membru și pe care instanțele naționale au obligația de a le proteja.
3) Articolul 48 din Tratatul CEE și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221 este necesar să fie interpretate în sensul că un stat membru, impunând restricții justificate de ordinea publică, poate lua în considerare, ca ținând de comportamentul personal al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizație, ale căror activități sunt considerate de către statul membru ca reprezentând un pericol social, fără a fi, cu toate acestea, interzise, chiar în cazul în care cetățenilor statului respectiv care doresc să desfășoare o activitate similară celei pe care dorește să o desfășoare resortisantul unui alt stat membru nu li se impune nicio restricție, în cadrul acelorași grupuri sau al acelorași organizații.
3.3 Cazul C 149/79 între Comisia Europeană și Regatul Belgiei
Părțile:
În cazul C 149/79 se judecă Comisia Europeană în calitate de reclamant și Regatul Belgiei.
Obiectul cauzei:
Acțiune în constatarea neîndeplinirii de către Regatul Belgiei a obligațiilor care decurg din art. 48 din Tratatul CEE, precum și din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1612/68 din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, impunând condiția de cetățenie pentru accesul la încadrarea în munca ce nu cade sub incidența articolului 48 alineatul (4) din Tratatul CEE.
Motivele de judecată:
Prin cererea înregistrata la grefa Curții la 28 septembrie 1979, Comisia a sesizat Curtea, în temeiul articolului 169 din Tratatul CEE, cu o acțiune având ca scop constatarea faptului că Regatul Belgiei, "impunând sau permițând impunerea cetățeniei belgiene ca o condiție de recrutare pentru locurile de muncă ce nu intră sub incidență articolului 48 alineatul (4) din Tratat, nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin conform articolului 48 din Tratat și din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (JO L 257, p. 2).
În avizul său motivat și în cererea sa, Comisia s-a referit într-un sens general la "diferite oferte de locuri de muncă" provenind de la Société nationale des chemins de fer belges (Societatea națională a căilor ferate belgiene) (SNCB) și de la Société naționale des chemins de fer vicinaux (Societatea națională a căilor ferate locale) (SBCV) reprezentând locuri de muncă pentru muncitori necalificați, precum și la oferte de locuri de muncă publicate "pe parcursul ultimilor ani" de orașul Bruxelles și de comuna Auderghem și nu a citat decât cu titlu de exemplu locurile de muncă vizate de aceste oferte. Datorită informațiilor solicitate de Curte pe parcursul procedurii scrise și orale și furnizate de guvernul Regatului Belgiei și ca urmare a enumerării făcute de Comisie pe parcursul procedurii orale, care nu a fost contestată de guvernul respectiv, a fost posibil să se stabilească lista precisă a locurilor de muncă aflate în litigiu.
Rezultă din aceste elemente și din această enumerare că locurile de muncă vizate se referă la posturi de elevi-mecanici de locomotivă, încărcători, muncitori care amplasează șinele, agenți de triaj și personal pentru semnalizare la SNCB și muncitori necalificați pentru SNCV, precum și la posturi de infirmiere, surori puericultoare, paznici de noapte, instalatori, tâmplari, electricieni, ajutori de grădinari, arhitecți, controlori, în orașul Bruxelles și în comuna Auderghem. Informațiile culese pe parcursul cercetării judecătorești nu au permis totuși formarea unei imagini exacte asupra naturii sarcinilor pe care le presupun locurile de muncă enumerate.
Aceste locuri de muncă au fost efectiv oferite între 1973 și 1977, prin afișe sau prin anunțuri în presă, de către instituțiile publice și colectivitățile mai sus menționate, iar printre condițiile cerute pentru recrutare, anunțurile prevedeau cetățenia belgiană.
Prin scrisoarea din 21 noiembrie 1978, Comisia a adus la cunoștință guvernului Regatului Belgiei că "ea consideră această politică incompatibilă cu articolul 48 din Tratatul CEE și cu dispozițiile Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității" și a inițiat astfel, față de acest stat membru, procedura prevăzută de articolul 169 din Tratatul CEE.
Prin scrisoarea din 15 ianuarie 1979, Reprezentanta permanenta a Regatului Belgiei a răspuns că:
Condiția cetățeniei aflate în litigiu corespunde dispozițiilor articolului 6 alineatul (2) din Constituția belgiană, conform cărora "numai belgienii pot fi admiși în vederea ocupării locurilor de muncă din sectorul civil sau militar, cu anumite excepții, expres și limitativ prevăzute prin lege";
În orice caz, interpretarea pe care o dă Comisia articolului 48 alineatul (4) din Tratat face obligatorie stabilirea unei distincții în interiorul fiecărei entități administrative între locurile de muncă ce țin de exercitarea autorității publice și cele care nu aparțin acesteia și ridică astfel o problemă a cărei soluție ar trebui găsită de toate statele membre, la nivel comunitar.
Comisia a considerat că nu poate accepta argumentația prezentată de guvernul belgian. La 2 aprilie 1979, conform articolului 169 din Tratat, ea a emis un aviz motivat, care sublinia, printre altele, că:
Regatul Belgiei nu ar putea invoca articolul 6 alineat (2) din Constituția sa pentru a legitima practicile ce i se imputa în materia accesului la încadrarea în muncă;
Clauza de excepție cuprinsă în articolului 48 alineat (4) din Tratat nu vizează decât locurile de muncă unde activitatea presupune o participare efectivă la exercitarea autorității publice, adică implică existența puterii de decizie cu privire la particulari sau la fapte care pun în discuție interesele naționale, mai ales pe acelea care implică securitatea internă sau externă a statului.
Întrucât Regatul Belgiei nu s-a conformat acestui aviz motivat în termenul impus de Comisie, aceasta a introdus prezenta acțiune la data de 27 septembrie 1979.
Articolul 48 alineat (4) din Tratat prevede că "dispozițiile prezentului articol nu se aplică angajaților din administrația publică".
Această dispoziție situează în afara domeniului de aplicare al primelor trei alineate din articolul 48 o serie de locuri de muncă ce comportă o participare directă sau indirectă la exercitarea puterii publice și a funcțiilor care au ca obiect protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivități publice. Astfel de locuri de muncă presupun, de fapt, din partea titularilor, existența unui raport special de solidaritate față de stat, precum și reciprocitatea drepturilor și îndatoririlor care reprezintă fundamentul legăturii de cetățenie.
Deci, în funcție de obiectivul urmărit de articolul 48 alineat (4), trebuie stabilit domeniul de aplicare al derogării pe care acesta o aduce principiilor liberei circulații și egalității de tratament consacrate de primele trei alineate din același articol. Stabilirea domeniului de aplicare al articolului 48 alineat (4) prezintă totuși dificultăți deosebite deoarece, în diferitele state membre, puterea publică își asumă responsabilități cu caracter economic și social sau participă la activități care nu sunt asimilabile cu cele ale funcțiilor tipice ale administrației publice, dar care, dimpotrivă, datorită naturii lor, țin de domeniul de aplicare al Tratatului. În aceste condiții, extinderea excepției prevăzute de articolul 48 alineat (4) asupra unor locuri de muncă ce țin de stat sau de alte organisme de drept public, dar care, în același timp, nu implică nici o asociere cu sarcini din domeniul specific administrației publice, ar avea drept consecință sustragerea de sub incidența principiilor Tratatului a unui număr considerabil de locuri de muncă și crearea unor inegalități între statele membre, în funcție de diferențele care caracterizează organizarea statului și a anumitor sectoare ale vieții economice.
În consecință, este necesar să se examineze dacă locurile de muncă vizate de acțiune pot fi asociate cu noțiunea de administrație publică în sensul articolului 48 alineat (4), care trebuie să conțină o interpretare și o aplicare uniforme, în întreaga Comunitate. Aplicarea criteriilor de distincție indicate mai sus pune probleme de apreciere și de delimitare în cazuri concrete. Această calificare depinde de faptul de a ști dacă locurile de muncă respective sunt sau nu caracteristice pentru activitățile specifice administrației publice în măsura în care aceasta are calitatea de a fi învestită cu exercitarea puterii publice și a responsabilității pentru protejarea intereselor generale ale statului.
Dacă, în cazul locurilor de muncă oferite de autorități publice, dar care totuși nu aparțin domeniului de aplicare al articolului 48 alineat (4), lucrătorul dintr-un alt stat membru trebuie să îndeplinească, la fel ca și un lucrător național, toate celelalte condiții de recrutare, mai ales în ce privește competențele și cunoștințele profesionale cerute. Dispozițiile primelor trei paragrafe din articolul 48 și Regulamentul nr. 1612/68 nu permit ca lucrătorul să poată fi exclus de la accesul la aceste locuri de muncă doar din pricina cetățeniei sale.
În sprijinul tezei avansate de guvernul belgian și susținute de părțile interveniente, conform căreia clauza de excepție a articolului 48 alineat (4) din Tratat ar avea o aplicare generală, referindu-se la toate locurile de muncă din administrația unui stat membru, acest guvern a invocat dispozițiile speciale ale articolului 8 din Regulamentul nr. 1612/68, prin care lucrătorul dintr-un alt stat membru "poate fi exclus de la participarea la conducerea organismelor de drept public și de la exercitarea unei funcții de drept public".
Această dispoziție, în loc să sprijine teza guvernului belgian, dimpotrivă, confirmă interpretarea de mai sus dată articolului 48 alineat (4). Într-adevăr, așa cum admite și guvernul belgian însuși, articolul 8, sus-menționat, nu propune excluderea lucrătorilor din celelalte state membre de la ocuparea anumitor locuri de muncă, ci permite doar eventuala excludere a respectivilor lucrători de la anumite activități care implică participarea la puterea publică, cum ar fi – pentru o limitare la exemplele citate de însuși guvernul belgian – acelea care implică "prezența reprezentanților sindicali în consiliile de administrație a numeroase organisme de drept public cu competențe în domeniul economic".
Guvernul belgian pune în evidență și faptul că textele constituționale ale anumitor state membre se referă în mod explicit la problema încadrării în munca în administrația publică, principiul în materie fiind excluderea persoanelor de altă cetățenie, cu excepția unor eventuale derogări. Acesta ar fi și domeniul de acțiune al articolului 6 din Constituția belgiană, în termenii căreia "numai belgienii sunt eligibili pentru a ocupa funcții civile și militare, cu excepția derogărilor care pot fi stabilite pentru cazuri speciale". Guvernul belgian a declarat că nu contestă faptul că "norma comunitară este superioară normei naționale", dar consideră că ar trebui să servească drept element de interpretare destinat să pună în evidență semnificația articolului 48 alineat (4) și să înlăture interpretarea dată acestei dispoziții de către Comisie, convergența dreptului constituțional al acestor state membre, care ar avea drept efect crearea unor conflicte cu textele constituționale la care s-a făcut referire.
Guvernul Francez a dezvoltat un argument de aceeași natură, punând în evidență principiile admise în dreptul francez privind funcția publică, ce se inspiră dintr-o concepție de ansamblu bazată pe obligativitatea cetățeniei franceze ca o condiție de acces la orice post din administrația publică, care depinde de stat, de comune sau de alte instituții publice, fără a se putea stabili o distincție potrivit naturii și caracteristicilor postului respectiv.
Este adevărat că articolul 48 alineat (4) are în mod special ca funcție, în sistemul dispozițiilor referitoare la libera circulație a lucrătorilor, de a lua în considerare existența dispozițiilor de natura celor menționate. Dar, în același timp, așa cum s-a admis în memoriul guvernului Francez, delimitarea noțiunii de "administrație publică", în sensul articolului 48 alineat (4), nu poate fi lăsată întru totul la discreția statelor membre.
Independent de faptul că textul constituțional belgian nu exclude posibilitatea unor excepții de la condiția generală de a avea cetățenia belgiană, trebuie să reamintim, așa cum a subliniat Curtea în mod constant în jurisprudența sa, că recurgerea la dispoziții ale ordinii juridice interne pentru a limita domeniul de aplicare a dispozițiilor dreptului comunitar ar avea ca efect să aducă atingere unității și eficacității acestui drept și, în consecință, nu ar putea fi admisă. Această regulă, fundamentală pentru existența Comunității, trebuie să se aplice în egală măsură pentru a stabili care sunt domeniul de aplicare și limitele articolului 48 alineat (4) din Tratat. Dacă este adevărat ca această dispoziție ia în considerare interesul legitim pe care îl au statele membre de a rezerva pentru propriii lor resortisanți o gamă de locuri de muncă având legătură cu exercitarea puterii publice și protecția intereselor generale, trebuie să se evite în același timp ca efectul util și domeniul de aplicare ale dispozițiilor tratatului referitoare la libera circulație a lucrătorilor și la egalitatea de tratament între resortisanții tuturor statelor membre să fie limitate prin interpretări ale noțiunii de administrație publică ce au la bază numai dreptul național și care ar împiedica aplicarea normelor comunitare.
Guvernele belgian și Francez susțin, în cele din urmă, că excluderea lucrătorilor străini de la ocuparea locurilor de muncă ce nu implică inițial o participare la exercitarea puterii publice s-ar dovedi necesară în special atunci când recrutarea se face pe baza unui regim statutar și că titularii sunt eligibili pentru o carieră ale cărei grade superioare implică funcții și responsabilități specifice puterii publice. Guvernele german și britanic adaugă că o asemenea excludere ar fi cerută și de împrejurarea că flexibilitatea în ocuparea posturilor este o caracteristică a administrației publice și că, în consecință, funcțiile și responsabilitățile cu care este învestit un angajat pot să se modifice nu doar în cazul promovării, ci și ca urmare a unui transfer în cadrul aceluiași serviciu sau într-un serviciu diferit, de nivel echivalent.
Totuși, aceste obiecții nu iau în considerare faptul că, vizând posturile care implică exercitarea puterii publice și atribuirea unor responsabilități pentru protecția intereselor generale ale statului, articolul 48 alineat (4) permite statelor membre să rezerve resortisanților proprii accesul la locuri de muncă care implică exercitarea acestei puteri și a acestor responsabilități în cadrul aceluiași grad, aceleiași categorii sau aceleiași clase, prin intermediul unor reglementări corespunzătoare.
Argumentul ridicat la acest ultim punct de către guvernul german, conform căruia excluderea eventuală a unor resortisanți ai celorlaltor state membre de la dreptul de promovare sau transferare în administrația publică ar avea drept efect crearea unor discriminări în interiorul acestei administrații, nu ia în considerare faptul că interpretarea pe care același guvern o dă articolului 48 alineat (4) și care are drept efect excluderea resortisanților în cauză de la toate posturile din administrația publică implică o restrângere a drepturilor acestor resortisanți, care depășește limita necesară pentru a asigura respectarea obiectivelor urmărite de această dispoziție, așa cum este ea interpretată în lumina considerentelor precedente.
Curtea considera că, în general, pentru locurile de muncă aflate în litigiu, informațiile conținute în dosarul cauzei și furnizate de părți pe parcursul procedurii scrise și orale nu permit aprecierea suficient de exactă a naturii efective a funcțiilor pe care le includ, astfel încât să dea posibilitatea de a se constata, în lumina considerentelor precedente, care sunt, printre aceste locuri de munca, cele care nu intra sub incidenta noțiunii de administrație publica în sensul articolului 48 alineat (4) din Tratat.
În aceste condiții, Curtea nu considera ca este în măsură, în acest stadiu, să se pronunțe asupra neîndeplinirii obligațiilor ce se impută guvernului belgian. De aceea, ea invita Comisia si Regatul Belgiei să reia examinarea chestiunii în litigiu în lumina considerentelor precedente si să adreseze un raport Curții, împreuna sau separat, într-un termen determinat, fie cu privire la orice soluționare a litigiului la care ar putea ajunge, fie cu privire la punctele lor de vedere, luând în considerare elementele de drept care decurg din această hotărâre. Intervenienții vor avea posibilitatea de a prezenta Curții observațiile lor asupra raportului sau rapoartelor respective la momentul oportun.
Hotărârea Curții:
Curtea, pronunțându-se înainte de a hotărî asupra cererii de introducere a acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, formulata de către Comisie, declara și hotărăște: Comisia și Regatul Belgiei vor reexamina chestiunea în litigiu în lumina considerentelor juridice din această hotărâre și vor efectua un raport adresat Curții cu privire la rezultatul acestei examinări, înainte de 1 iulie 1981. După aceasta data Curtea va pronunța o hotărâre definitiva.
Capitolul IV. Obstacole în calea liberei circulații
4.1 Securitatea socială
Implemetarea legislației comunitare în materie de securitate socială constituie o condiție esențială pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului de liberă circulație a persoanelor stipulat în Tratatul instituind Comunitatea Europeană. Statele membre ale Uniunii Europene sunt caracterizate de sisteme de securitate socială diferite înrădăcinate în istoria acestor țări. Așadar, armonizarea tuturor acestor sisteme nu pare a fi un țel posibil de realizat, cel puțin nu pe termen scurt. Cu toate acestea, în scopul de a garanta că toți migranții au un nivel adecvat de protecție socială, este necesar ca guvernele să urmărească strategii coordonate și convergente.
Coordonarea securității sociale a fost unul dintre primele obiecte ale legislației secundare și a dat naștere la o atenție substanțială în jurisprudența Curții Europene de Justiție (mai mult de 400 de hotărâri). Trebuie păstrat în vedere faptul că legislația comunitară nu înlocuiește diferitele sisteme de securitate socială, urmărește doar să le lege, astfel încât individul să nu le piardă ca urmare a circulației în interiorul Uniunii Europene. Pe de altă parte, dreptul comunitar impune anumite reguli și principii pentru a garanta că punerea în aplicare a diferitelor sisteme naționale nu afectează persoanele care își exercită dreptul de libera circulație.
Articolul 42 din Tratatul CE stipulează în legătură cu așa-numita liberă circulatie a serviciilor sociale. Aceasta nu include doar posibilitatea unui lucrător de a menține plata prestațiilor sociale la care are dreptul în fiecare stat membru, ci și dreptul de a acumula perioade de asigurare în diferite state membre în cazul în care a efectuat activități de muncă.
Această problemă complexă este obiectul specific al Regulamentului 1408/71, acesta a fost modificat pe parcursul anilor și de asemenea extins prin intermediul Regulamentului 1390/81 pentru angajații de sine stătători și familiile lor. Astfel, acesta se aplică lucrătorilor salariați și celor care desfășoară activități independente precum și membrilor de familie ai acestora și umașilor acestora, indiferent de naționalitatea lor.
Obiectivul Regulamentului 1407/71 este de a coordona legislația națională privind securitatea socială, în scopul protejării drepturilor de securitate socială ale persoanelor care se deplasează în interiorul Uniunii Europene. Întrucât, în 1994 a intrat în vigoare Acordul privind Spațiul Economic European, Regulamentul 1407/71 se aplică și resortisanților din Islanda, Lichtenstein și Novegia. Cu toate acestea, cetățenii din statele terțe care locuiesc legal pe teritoriul Uniunii Europene nu sunt protejați de normele de coordonare ale acestui Regulament.
Prezentul Regulament extinde principiul tratamentului național în domeniul securității sociale. În același timp, se interzice orice clauză care produce reducerea, suprimarea sau suspendarea beneficiilor menționate anterior, în cazul în care beneficiarul își are reședința într-un stat membru diferit de cel în care are aceste drepturi. Cu alte cuvinte, beneficiile dobândite de către un lucrător în statul lui nu îi pot fi retrase pe motivul transferării locului de reședința în alt stat. Mai mult, Regulamentul 1407/71 prevede că muncitorii sunt supuși legislației unui singur stat membru, statul în care lucrează sau statul de origine în cazul în care munca lor peste hotare durează mai puțin de 12 luni (poate fi prelungită pentru încă 12 luni).
Acest regulament acoperă nouă domenii: boală și maternitate, accidente la locul de muncă, boli profesionale, beneficii de invaliditate, pensii, beneficii pentru supraviețuitori, ajutoare de deces, beneficii de șomaj și beneficii familiale.
Articolul 4, paragraf 4, exclude asistența socială și medicală din domeniul material de aplicare al Regulamentului. Prin urmare, provoacă o confuzie semnificativă, deorece nu este întotdeauna posibil să se facă o distincție clară între securitatea socială și asistența socială. Cu toate acestea, Curtea Europeană de Justiție a statuat că, dacă o prestație de asistență socială prevăzută în legislația națională poate fi legta de unul din beneficiile de securitate socială prevăzute în articolul 4, atunci o astfel de prestație este recunoscută în conformitate cu legislația Comunității Europene. În anumite condiții, beneficiile de sănătate, chiar dacă nu se află în domeniul de aplicare al Regulamentului 1407/71, pot fi calificate ca beneficii sociale.
Pentru a depăși condițiile naționale care impun o durată minimă de contribuții, pentru a putea beneficia de un avantaj, Regulamentul 1407/71 prevede ca acele contribuții făcute în state membre diferite, să fie agregate în vederea calculării nivelului de beneficii. O persoană are dreptul să își exporte beneficiile în orice stat membru. Cu toate acestea, în timp ce beneficiile de sănătate și pensile sunt exportate la scară largă, prestațiile de șomaj sunt exportate doar pe hârtie, deoarece mecanismele sunt complexe și prea puțin utilizate.
Prin Regulamentul Nr. 1390/81, dispozițiile Regulamentului 1407/71 au fost extinse și la persoanele care activează independent și membrilor lor de familie, iar prin Regulamentul Nr. 118/97 din 2 decembrie 1996 al Consiliului s-a modificat și actulizat Regulamentul 1407/71 în legătură cu aplicarea regimurilor de securitate socială a lucrătorilor salariați, lucrătorilor independenți și membrilor lor de familie care se deplasează în interiorul Comunității. Directiva nr. 98/49 din 29 iunie 1998 a Consiliului privește salvgardarea dreptului de pensie suplimentară al peroanelor angajate și independente care se deplasează în interiorul Comunității. În sfârșit, Regulamentul 1407/71 a fost abrogat începând de la data aplicării noului Regulament al Parlamentului și Consiliului Nr. 883/2004 din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.
Evident, scopul acestor regelmentari este acela de a se evita ca securitatea socială care funcționează într-un cadru teritorial divizat să nu constituie o piedică sau un obstacol în libera circulație. Pentru aceasta se va aplica tratamentul național al lucrătorilor străini aparținând altor state membre, ceea ce face ca lucrătorii respectivi să poată obține beneficiile sociale, indiferent de teritoriul unde își au domiciliul. Articolul 51 din Tratat nu are ca obiectiv armonizarea sistememlor de securitate socială, ci are în vedere coordonarea regimurilor de securitate socială, fără a se înfățișa elaborarea unui sistem autonom de securitate socială propriu muncitorilor migranți.
În ceea ce privește domeniul de aplicare personal, noul Regulament Nr. 883/2004 se aplică resortisanților unuia dintre statele membre, apatrizilor și refugiaților rezidenți într-un stat membru care sunt sau au fost supuși legislației unuia sau mai multor state membre, precum și membrilor familiilor și supraviețuitorilor lor. În plus, el se aplică supraviețuitorilor persoanelor care au fost supuse legislației unuia sau mai multor state membre indiferent de naționalitatea acestor persoane, dacă supraviețuitorii sunt resortisanți ai unuia din statele membre și apatrizi sau refugiați rezidenți în unul din statele membre.
Din punct de vedere al domeniului de aplicare material, Regulamentul se aplică tuturor legislațiilor relative la demeniile de securitate care privesc:
A) prestațiile de boală;
B) prestațiile de maternitate și de paternitate asimilate;
C) prestațiile de invaliditate;
D) prestațiile de bătrânețe;
E) prestațiile de supraviețuitor;
F) prestațiile în caz de accidente de muncă și de boli profesionale;
G) alocațiile de deces;
H) prestațiile de șomaj;
I) prestațiile de prepensionare;
J) prestațiile familiale.
Cu excepția dispozițiilor contrare din Anexa nr. IV, Regulamentul de aplică regimurilor de securitate socială generale și speciale supuse sau nu cotizării, ca și regulilor la obligațiile angajatorului și ale armatorului. El se aplică și prestațiilor speciale în cazurile cu caracter necontributiv avute în vedere în articolul 70. Cu toate acestea dispozițiile din Titlul III al Regulamentului nu afectează dispozițiile legislațiilor statelor membre relative la obligațiile armatorului.
Sunt excluse din sfera de aplicare a Regulamentului în discuție asistența socială și medicală, prestațiile în favoarea victimelor de război și a consecințelor acestuia.
În Regulament este evidențiat principiul nediscriminarii sau al egalității de tratament în sensul ca, persoanele cărora li se aplică Regulamentul benficiaza de aceleași prestații și sunt supuse acelorași obligații, în virtutea legislației pricarui stat membru, în aceleași condiții ca resortisanții acestuia.
Regulamentul nu conferă, nici nu menține, afara de cazul în care dispune altfel, dreptul de a beneficia de mai multe prestații de aceeași natura raportându-se la aceeași perioadă de asigurare. În practică, s-a reținut că această regulă are afectul de a împiedica situația în care, de exemplu, un lucrător, printr-un dublu beneficiu social, să se afle într-o poziție mult mai favorabilă decât ar fi fost dacă ar fi lucrat numai într-unul dintre statele membre.
În Titlul III din Regulament (“Determinarea legislației aplicabile”) se dispune că persoanele cărora li se aplică Regulamentul nu sunt supuse decât legislației unui singur stat membru, sunt stabilite reguli privind exercitarea activității în mai multe state membre. În legătură cu dispozițiile acestui titlu, în preambulul noului Regulament se motivează că este necesară supunerea persoanelor care se deplasează în interiorul Comunității regimului de securitate socială dintr-un singur stat membru pentru a se evita cumulul de legislații naționale aplicabile și complicațiile ce pot rezulta din acest lucru și că, pentru a garanta mai bine posibilitatea egalității de tratament a tuturor persoanelor angajate pe teritoriul unui stat membru, este adecvat să se determine ca legislație aplicabilă legislația unui stat membru în care cel interesat își exercită activitatea sa salariată sau nesalariată, adică aplicarea legii locului muncii, cu unele derogări în situații specifice care justifică un alt criteriu de legătură.
Prevederi specifice sunt consacrate diferitelor categorii de prestatii- Titlul IV articolele 17-70 ale aceluiași Regulament.
În sfârșit, mai menționăm că prin Regulamentul Nr. 574/72 se reglementează o serie de aspecte legate de specificarea institutțiilor competente în domeniul protecției sociale în statele membre, documentele care trebuie produse, formalitățile, procedurile și verificările administrative, rambursările. Prin Directiva 86/378 din 24 iulie 1986 a Consiliului s-a pus în aplicare principiul egalității de tratament între bărbați și femei în regimurile profesionale de securitate socială.
Prin Rezoluția 1999/C 125/01 din 22 aprilie 1999 a Consiliului și reprezentaților guvernelor statelor membre reuniți în cadrul Consiliului, s-a avut în vedere un Cod de Conduită pentru o mai bună cooperare între autoritățile statelor membre în materie de luptă contra fraudei transnaționale la prestațiile și cotizațiile de securitate socială și a muncii nedeclarate și privind punerea la dispoziție transnațională a muncitorilor.”
4.2 Sarcini fiscale
Pentru a putea asigura cele patru libertăți, anumite reguli referitoare la impozite sunt necesare, conform articolelor 90-93 din Tratatul privind Comunitatea Europeană. Totuși, trebuie clarificat faptul că scopul nu este armonizarea tuturor impozitelor sau crearea unui singur sistem de impozite, acestea nici măcar nu apar ca obiective pentru viitor. Trebuie subliniat faptul că Tratatul face o distincție clară între normele privind impozitele directe și cele privind impozitele indirecte. În timp ce s-a făcut un progres semnificativ în armonizarea taxelor indirecte, foarte puține progrese s-au realizat în relație cu taxele directe având în vedere că statele membre se opun la a renunța la suveranitatea națională și la a împărți competențele cu Uniunea în această arie.
Având în vedere că impozitele sunt în strânsă legătură cu libera circulatie a bunurilor și cu libertatea de a oferi servicii, un anumit grad de armonizare a impozitelor este necesar. În acest scop, articolul 93 din Tratatul CE împuternicește Consiliul să adopte prevederi cu privire la armonizarea legislației privitoare la impozite indirecte, până la extinderea necesară pentru a asigura stabilirea și funcționarea pieței interne. Consiliul adoptă asemenea măsuri pentru armonizare în unanimitate, consultând Parlamentul European și Comitetul Economic și Social. Articolul 93 a ajutat la crearea unor reguli comune detaliate asupra taxei pe valoare adăugată și accize.
Spre deosebire de impozitele indirecte, Tratatul CE nu include dispoziții specifice privind impozitele directe, care – în urma principiului subsidiaritatii – se află sub incidența competenței naționale. Singura condiție ce privește impozitele directe este aceea ca sistemele naționale de impozitare să respecte cele patru libertăți fundamentale. Ca o consecință, legislația comunitară adoptată în acest domeniu are scopul de a evita dubla impozitare și de a facilita activitățile în mai multe state membre.
Singurul domeniu de impozitare directă în care se dorește o armonizare este sistemul de impozitare al companiilor. Comisia Europeană a propus armonizarea bazei taxelor, pentru a pune capăt practicii curente de evaziune fiscală prin intermediul mecanismelor interne de contabilitate din interiorul companiilor si filialele în statele membre. Totuși, această propunere cu se bucură de susținerea unanimă a tuturor statelor membre, ceea ce arată cât de mult își doresc statele membre sa își mențină independența națională în acest domeniu, în care dau dovadă de puțină bună-voință de a renunța la competențele naționale.
În Tratat, nu se acordă o atenție deosebită aspectelor de impozitare ale liberei circulații a persoanelor, deși acestea au un impact puternic asupra fluxului de muncitori în interiorul Uniunii Europene și reprezintă unul dintre pilonii pieței unice garantate de articolul 39. Aticolul 293 limitează de fapt prevederile de punere în aplicare a convențiilor și a negocierilor în vederea eliminării dublei impuneri fiscale în interiorul Comunității.
În lipsa unei baze juridice comunitare, principalele puncte de referință sunt hotărârile Curții Europene de Justiție. Cu toate acestea, în timp ce instanța s-a confruntat frecvent cu probleme indirecte de impozitare, care privesc în principal bunuri și servicii, impozitarea directă nu a făcut încă obiectul unei armonizări.
După cum am mai spus, Regulamentul 1612/68, prevede în mod explicit ca muncitorii care lucrează în alt stat membru să primească aceleași beneficii sociale și fiscale acordate lucrătorilor din acest stat membru. Inițial, Curtea a aplicat acest principiu general de nediscriminare într-un mod extensiv, verificând existența unei discriminări directe sau indirecte chiar și în domeniile care nu sunt încă reglementate de dreptul comunitar și încă nearmonizate, cum ar fi impozitarea. Ulterior, principiul menționat a fost mai puțin important decât necesitatea imperativă de coeziune a sistemelor fiscale naționale.
De fapt, în timp ce în cauza Bachmann a considerat discriminarea indirectă în materie fiscală justificată în mod obiectiv, protejând coeziunea sistemelor fiscale ale statelor membre care au semnat convenții bilaterale pentru evitarea dublei impuneri, în alte două celebre hotărâri, Schumacker și Wielockx, Curtea a afirmat că un stat membru poate face un muncitor al unui alt stat membru subiect al unei discriminări indirecte. Cu toate acestea, acest lucru poate fi realizat numai în cazul în care muncitorul nu își câștigă tot venitul în statul gazdă și nu poate, în lipsă de venituri impozabile, cere statului de care aparține o deducere a cheltuielilor personale.
Armonizarea taxelor este în mod clar una din cele mai sensibile probleme de integrare. Câteva state membre sunt de înțeles nedoritoare sa își împartă suveranitatea națională, având în vedere ca politica impozitelor este instrumentul fiscal cheie și o componentă majoră a programei politice a fiecărui guvern. Ca rezultat, aprobarea în unanimitate a Consiliului a fost menținută în aria de armonizare a impozitelor.
În ceea ce privește impozitarea, trebuie menționate câteva propuneri concepute să introducă un fel de impozitare comunitară, ceea ce ar reduce dependența resurselor de venit ale bugetului Comunității de bugetele naționale. Aceste propuneri nu au fost susținute de majoritatea statelor membre, și de aceea întotdeauna au fost scoase de pe agendă.
4.3 Recunoașterea diplomelor și a calificărilor profesionale
Recunoașterea diplomelor și a calificărilor, în toate statele membre este, de asemenea, un instrument important pentru promovarea circulației muncitorilor în interiorul Uniunii Europene. Articolul 47 din Tratatul CE prevede că legislația secundară privitoare la recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare este necesară pentru a face mai ușoară ocuparea și continuarea unor activități ca angajat independent.
Mecanismele de recunoaștere a diplomelor au fost puse în aplicare treptat: mai întâi cu directive sectoriale pentru profesii specifice (de exemplu medici stomatologi, veterinari chirurgi, asistente medicale, moașe, coafeze, arhitecți, farmaciști), apoi cu două directive privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior, una privind finalizarea educației profesionale și alta referitoare la formarea de cel puțin trei ani. Acest lucru a fost instituit cu scopul de a evita impasul care a avut loc în ce privește propunerile sectoriale.
Aceste două Regulamente, modificate prin Directiva 2001/19 din 14 mai 2001, au creat o nouă metodă de recunoaștere profesională. În baza Directivei 98/48, un stat membru trebuie sa recunoască calificările obținute în alt stat membru și trebuie sa permită cetățenilor comunitari sa își exercite activitățile pe teritoriile lor. Directiva se aplică tuturor profesiilor care necesită studii superioare, care nu sunt luate în considerare de directive specific de recunoaștere.
Mai mult de atât, calificarea trebuie obținută într-un stat membru și trebuie dovedită printr-o diplomă. O diplomă obținută într-o țară terță poate fi, de asemenea, recunoscută de un stat membru cu condiția ca această sa fie completată de o experiență profesională de trei ani certificate de același stat membru care recunoaște și diploma.
Sistemul de recunoaștere se bazează fie pe simpla recunoaștere de către statul gazdă fie pe recunoașterea unui test de formare sau de aptitudini fie pe o experiență profesională preliminară (în cazul în care educația muncitorului migrant a durat mai puțin decât echivalentul în statul membru gazdă. Normele tehnice pot fi destul de complicate, iar anexele cu ce prevăd programele de formare profesională ce prevăd recunoașterea în fiecare stat membru, suplimentează Directiva.
În orice caz, Directiva 2001/19, tinde sa completeze Directiva 89/48 cu noțiunea de” educație reglementată”, deja prevăzută în Directiva 92/51. Scopul este de a obliga statul membru gazdă să ia în considerare, în momentul examinării cererilor de recunoaștere a diplomelor, educația anterioară a solicitanților pentru a evita ca anii ulteriori de experiență profesională să fie recunoscuți drept ”compensație”.
În 2005 Parlamentul și Consiliul adoptă o altă directiva menită sa consolideze toate directivele ce privesc recunoastea diplomelor în statele din Uniunea Europeană. Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale stabilește normele conform cărora un stat membru recunoaște calificările profesionale obținute în unul sau mai multe state membre care permit titularului respectivelor calificări să exercite aceeași profesie în statele membre. Directiva se adresează tuturor “resortisanților ai unui stat membru, inclusiv membrilor profesiilor liberale, care doresc să exercite o profesie reglementată într-un stat membru, altul decât cel în care și-a obținut calificările profesionale, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat”.
Directiva distinge între „libertatea de a presta servicii” și „libertatea de stabilire” pe baza unor criterii identificate de Curtea de Justiție: durata, frecvența, periodicitatea și continuitatea prestării de servicii.
În ceea ce privește libertatea de a presta servicii, Directiva stipulează că orice resortisant UE care este stabilit legal într-un stat membru poate presta servicii cu caracter temporar și ocazional în alt stat membru, cu titlul său profesional original, fără a fi necesar să solicite recunoașterea calificărilor pe care le deține. Cu toate acestea, dacă profesia în cauză nu este reglementată în statul membru respectiv, prestatorul de servicii trebuie să facă dovada unei experiențe profesionale de doi ani.
Referitor la libertatea de stabilire, aceeași directivă prevede că se aplică atunci când titularul unei calificări profesionale beneficiază de libertatea efectivă de a se stabili în alt stat membru pentru a exercita acolo o activitate profesională de manieră stabilă.
Directiva definește de asemenea nivelurile de calificare profesională ca făcând parte din sistemul general de calificare:
atestat de competență eliberat de o autoritate competentă din statul membru de origine, care certifică fie că titularul a dobândit cunoștințele generale corespunzătoare unei formări la nivel de învățământ secundar sau liceal, fie că a urmat cursuri de formare profesională care nu fac obiectul unui certificat sau al unei diplome, fie că a trecut un examen special fără formare prealabilă, fie că are o experiență profesională de trei ani;
certificat care corespunde unui ciclu de studii liceale tehnice sau profesionale, sau cu caracter general, completat de o formare profesională;
diplomă care atestă absolvirea unor cursuri de formare la nivel de învățământ postliceal cu o durată de cel puțin un an sau a unor cursuri de formare care pregătesc pentru un nivel comparabil de responsabilități și funcții;
diplomă care atestă absolvirea unor cursuri de formare la nivel de învățământ postliceal sau universitar cu o durată de cel puțin trei ani și de cel mult patru ani;
diplomă care atestă absolvirea unor cursuri de formare la nivel de învățământ postliceal sau universitar cu o durată de cel puțin patru ani.
Pe de altă parte, există și un sistem de recunoaștere automată a calificărilor atestate de experiență profesională de care beneficiază activitățile industriale, artizanale și comerciale.
Un alt sistem de recunoaștere automată a calificărilor este acela de recunoaștere a titlurilor de calificare pe baza coordonării condițiilor minime de formare profesională și acoperă următoarele profesii: medici, asistenți medicali generaliști, medici stomatologi, medici veterinari, moașe, farmaciști și arhitecți.
În cele din urma, directiva stipulează în legătură cu procedura de recunoaștere reciprocă a titlurilor de calificare profesională. Autorității competente din statul membru trebuie să i se înainteze o cerere, însoțită de anumite documente și certificate. Autoritatea competentă are la dispoziție o lună pentru a confirma primirea dosarului și a atrage atenția asupra oricăror documente lipsă, dacă este cazul. În principiu, trebuie adoptată o decizie în termen de trei luni de la data la care a fost primit dosarul complet. Acest termen limită poate fi însă prelungit cu o lună în cazurile care țin de sistemul general de recunoaștere a calificărilor. Orice respingere trebuie motivată. Respingerea sau neadoptarea unei decizii, în termenul anterior menționat, pot fi contestate în fața instanțelor naționale.
Pentru a facilita aplicarea dispozițiilor anterior menționate, directiva solicită o colaborare strânsă între autoritățile competente din statul membru gazdă și cele din statul membru de origine. În plus, actul legislativ solicită introducerea următoarelor dispoziții:
fiecare stat membru trebuie să desemneze un coordonator care să faciliteze punerea în aplicare a directivei;
statele membre trebuie să desemneze puncte de contact care au sarcina de a le furniza cetățenilor orice informație relevantă privind recunoașterea calificărilor profesionale și de a-i ajuta să beneficieze de drepturile lor, în special prin intermediul contactelor cu autoritățile care hotărăsc în privința solicitărilor de recunoaștere a calificărilor;
statele membre trebuie să numească reprezentanți în comitetul pentru recunoașterea calificărilor profesionale;
Comisia trebuie să consulte, în mod corespunzător, experți din grupurile profesionale implicate.
De la 20 octombrie 2007, Comisia elaborează, o dată la cinci ani, un raport privind punerea în aplicare a directivei.
Concluzii
Baza legală a liberei circulații se regăsește în articolul 14 din Trataul asupra Uniunii Europene ce crează o piață internă fără bariere, făcând referire la circulația persoanelor, în mod particular, articolele 18 și 39 din Tratat stipulează în legătură cu dreptul cetățenilor europeni de a circula și locui în mod liber în interiorul teritoriului Uniunii Europene.
O jumătate de secol după Tratatul de la Roma, libera circulație e persoanelor a devenit o realitate în Europa. Un pas fundamental a fost adoptarea Regulamentului 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor și Directiva 68/360 privind eliminarea restricțiilor de circulație și de ședere pentru lucrătorii din statele membre și familiile lor.
După 1968, Curtea Europeană de Justiție a promovat libera circulație în mod semnificativ și progresiv, prin hotărârile sale, în special prin extinderea și consolidarea drepturilor lucrătorilor în statele gazdă și combaterea discriminării bazate pe naționalitate. Chiar și în momentele în care legislația în materie nu a avansat, Curtea a fost ca un bastion împotriva tuturor încercărilor ulterioare de a menține privilegiile înrădăcinate în bucăți de legislație pre-existente și re-emergente bazate pe naționalitate.
Libertatea de circulație a primit un impuls suplimentar cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam, care a integrat aquis-ul Schengen în legislația Uniunii Europene. Cu toate acestea, în prezent, atât obstacolele juridice cât și cele practice limitează în continuare exercitarea efectivă a dreptului de libera circulație. Astfel, măsuri legislative suplimetare trebuie luate în ceea ce privește regimul fiscal, sistemul de securitate socială și de recunoaștere a diplomelor și calificărilor profesionale. Pare a fi urgentă realizarea coordonării politicii fiscale între statele membre, protejarea regimurilor de pensii suplimentare și omogenizarea legilor privind protecția socială. Eforturile pe aceste fronturi ar putea elimina barierele existente în calea mobilității forței de muncă și a altor categorii de persoane cum ar fi pensionarii sau studenții care doresc să își exercite pe deplin drepturile ce decurg din cetățenia Uniunii Europene.
Adoptarea Directivei 2004/38 prin care a fost modificat Regulamentul 1612/68 și s-a abrogat Directiva 68/360 poate fi văzută ca un călăuzitor în procesul de integrare a liberei circulații a persoanelor, marcând realizările în acest domeniu al dreptului. Introducerea cetățeniei europene s-a dovedit a fi un alt progres important, în particular mulțumită domeniului de aplicare acordat articolului 18 din Tratat Comunității Europene de către Curtea Europeană de Justiție. Din această prevedere trebuie să înțelegem faptul că toți cetățenii europeni care locuiesc în alt stat membru intră sub incidența Tratatului, chiar dacă nu există o baza comunitară pentru dreptul de rezidența.
Cu toate acestea, libertatea cetățenilor europeni de a circula liber în statele membre este departe de a fi absolută. În afara de excepțiile de ordine publică, sănătate publică și securitate publică care sunt și acestea foarte restrâns definite, premisa generală care delimitează domeniul de aplicare a liberei circulatii este faptul că această libertate să nu conducă la transformarea cetățenilor europeni într-o povară pentru finanțele publice ale statelor gazdă. Abia după cinci ani de rezidență legală în alt stat membru, cetățenii Uniunii pot obține dreptul de rezidența fără să mai depindă de faptul că trebuie să aibă un venit sau resurse pentre a se putea întreține. Pe de altă parte, a fost acceptat faptul că libertatea de circulație poate implica un nivel de solidaritate financiară și socială între resortisanții ai unui stat membru și cei ai altuia. Din păcate, încă nu se poate stabili când, mai exact, o persoana încalcă limitele legii liberei circulații devenind ”o povară excesibila”. În plus, această limită s-a dovedit a nu fi statică ci mai degrabă subiectul multor interpretări. Din acest punct de vedere, trebuie reținut faptul că adoptarea Directivei 2004/38 este doar o singură etapă în dezvoltarea drepturilor liberei circulații, chiar dacă este una foarte importantă.
De menționat este și faptul că legislația Uniunii Europene face diferența între cetățenii resortisanți ai statelor membre și naționalii țărilor care nu sunt membre ale Ununii, deși Titlul IV al Tratatului privind Comunitatea Europeană pare să confere resortisanților țărilor terțe un pirincipiu al liberei circulații, ocupându-se predominant de migrația acestora stipulând asupra vizelor, azilului, imigrație și alte politici de libera circulație a persoanelor.
Așa cum a fost recunoscut în mod repetat, este de asemenea important un sistem de informare privind oportunitățile de angajare, de muncă și de condițiile de viață din alte state membre mai accesibile pe scară largă pentru cetățenii Uniunii Europene deoarece obstacolele în calea liberei circulații nu sunt doar legale ci, de multe ori rezultă dintr-o lipsă de cunoaștere a drepturilor ca potențiali migranți.
Bibliografie
1. Alexandru, Ioan, “Studii de Drept Administrativ European” , Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005.
2. Baldoni, Emiliana,”The Free Movement of Persons in the European Union: A Legal-historical Overview”, Pioneur working paper no.2, 2003.
3. Bîrzea, Cezar “Cetățenia Europeană”, Politeia-SNSPA, Bucuresti, 2005.
4. Boeles, Pieter; Den Heijer, Maarten; Lodder, Gerrie; Wouters, Kees,”European Migration Law”, Intersentia, Antwerp, 2009.
5. Bryan S. Turner “Citizenship and Social Theory”, SAGE Publications, 1993.
6. Burrows, F. “Free Movement in European Community Law” Calderon Press, Oxford, 1987.
7. Cairns, Walter, “Introducere in Dreptul Uniunii Europene”, Editura Universal Dalsi, 2001.
8. Condinazi, Massimo,”Citizenship of the Union and free movement of persons”, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden, 2008.
9. Dennis F. Thompson “The Democratic Citizen: Social Science and Democratic Theory in the Twentieth Century”, Cambridge University Press, 1970.
10. Elspeth Deards, Sylvia Hargreaves “European Union Law”, Blackstone Press, London, 2001.
11. Gabriel Abraham Almond, Sydney Verba, “The Civic Culture”, Scott, Foresman & Company, 1965.
12. H. Mark Roelofs “The Tension of Citizenship: Private Man and Public Duty”, Reinhart, 1957.
13. Hall, Stephen, ”Nationality, Migration Laws and Citizenship of the Union”, Martinus Nijhoff Publihers, Drodrecht, 1995.
14. Horvath, Zoltan, “Handbook on The European Union”, HVG-ORAC Publishing House, Budapesta, 2007.
15. Janoski, Thomas,”Citizenship and Civil Society: A Framework of Rights and Obligations in Liberal, Traditional and Social Democratic Regimes”, Cambridge University Press, Cambridge, 1998.
16. M. Craston “What are Human Rights?”, New York, Taplinger Publishing Co., 1973.
17. Manolache, Octavian, “Tratat de Drept Comunitar”, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006.
18. Somers, Margaret,”Citizenship and the Place of Public Sphere:Law, Community and Political Culture in the Transition to Democracy”, American Sociological Association, 1993.
19. Stoica, F. Camelia,“Dreptul Uniunii Europene:libertățile fundamentale”, Editura Universitară, București, 2009.
20. Thomas Humphrey Marshall, Tom Bottomore “Citizenship and Social Class” 1992.
21. Van der Mei, Pieter,”Free Movement of Persons within the European Community”, Hart Publishing, Portland.
Legislație:
1. Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale , Roma, 4 noiembrie 1950.
2. Directiva 2001/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 mai 2001 de modificare a directivelor 89/48/CEE și 92/51/CEE ale Consiliului privind sistemul general de recunoaștere a calificărilor profesionale și a directivelor 77/452/CEE, 77/453/CEE, 78/686/CEE, 78/687/CEE, 78/1026/CEE, 78/1027/CEE, 80/154/CEE, 80/155/CEE, 85/384/CEE, 85/432/CEE, 85/433/CEE și 93/16/CEE ale Consiliului privind profesiile de asistent medical generalist, medic dentist, medic veterinar, moașă, arhitect, farmacist și medic (Text cu relevanță pentru SEE) – Jurnalul Oficial L 206 31/7/2001.
3.Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE ( Text cu relevanță pentru SEE )- Jurnalul Oficial L 158, 30/04/2004.
4. Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale – Jurnalul Oficial L 255 , 30/09/2005.
5. Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (Text cu relevanță pentru SEE și pentru Elveția) – Jurnalul Oficial L 166 , 30/04/2004.
6. Regulamentul (CEE) NR. 1390/81 AL Consiliului din 12 mai 1981 de extindere în raport cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii de familie ai acestora a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității- Jurnalul Oficial L 143 29/5/1981.
7. Regulamentul (CEE) NR. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității – Jurnalul Oficial L149 5/7/1971.
8. Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității – Jurnalul Oficial L 257, 19/10/1968.
9. Regulamentul (CEE) NR. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu salariații și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunității- Jurnalul Oficial L74 27/3/1972.
10. Tratatul de instituire a Comunității Europene – Jurnalul Oficial C 224 din 31 august 1992.
11. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – Jurnalul Oficial C 83 din 30 martie 2010.
12. Tratatul privind Uniunea Europeană – Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997.
Bibliografie
1. Alexandru, Ioan, “Studii de Drept Administrativ European” , Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005.
2. Baldoni, Emiliana,”The Free Movement of Persons in the European Union: A Legal-historical Overview”, Pioneur working paper no.2, 2003.
3. Bîrzea, Cezar “Cetățenia Europeană”, Politeia-SNSPA, Bucuresti, 2005.
4. Boeles, Pieter; Den Heijer, Maarten; Lodder, Gerrie; Wouters, Kees,”European Migration Law”, Intersentia, Antwerp, 2009.
5. Bryan S. Turner “Citizenship and Social Theory”, SAGE Publications, 1993.
6. Burrows, F. “Free Movement in European Community Law” Calderon Press, Oxford, 1987.
7. Cairns, Walter, “Introducere in Dreptul Uniunii Europene”, Editura Universal Dalsi, 2001.
8. Condinazi, Massimo,”Citizenship of the Union and free movement of persons”, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden, 2008.
9. Dennis F. Thompson “The Democratic Citizen: Social Science and Democratic Theory in the Twentieth Century”, Cambridge University Press, 1970.
10. Elspeth Deards, Sylvia Hargreaves “European Union Law”, Blackstone Press, London, 2001.
11. Gabriel Abraham Almond, Sydney Verba, “The Civic Culture”, Scott, Foresman & Company, 1965.
12. H. Mark Roelofs “The Tension of Citizenship: Private Man and Public Duty”, Reinhart, 1957.
13. Hall, Stephen, ”Nationality, Migration Laws and Citizenship of the Union”, Martinus Nijhoff Publihers, Drodrecht, 1995.
14. Horvath, Zoltan, “Handbook on The European Union”, HVG-ORAC Publishing House, Budapesta, 2007.
15. Janoski, Thomas,”Citizenship and Civil Society: A Framework of Rights and Obligations in Liberal, Traditional and Social Democratic Regimes”, Cambridge University Press, Cambridge, 1998.
16. M. Craston “What are Human Rights?”, New York, Taplinger Publishing Co., 1973.
17. Manolache, Octavian, “Tratat de Drept Comunitar”, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006.
18. Somers, Margaret,”Citizenship and the Place of Public Sphere:Law, Community and Political Culture in the Transition to Democracy”, American Sociological Association, 1993.
19. Stoica, F. Camelia,“Dreptul Uniunii Europene:libertățile fundamentale”, Editura Universitară, București, 2009.
20. Thomas Humphrey Marshall, Tom Bottomore “Citizenship and Social Class” 1992.
21. Van der Mei, Pieter,”Free Movement of Persons within the European Community”, Hart Publishing, Portland.
Legislație:
1. Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale , Roma, 4 noiembrie 1950.
2. Directiva 2001/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 mai 2001 de modificare a directivelor 89/48/CEE și 92/51/CEE ale Consiliului privind sistemul general de recunoaștere a calificărilor profesionale și a directivelor 77/452/CEE, 77/453/CEE, 78/686/CEE, 78/687/CEE, 78/1026/CEE, 78/1027/CEE, 80/154/CEE, 80/155/CEE, 85/384/CEE, 85/432/CEE, 85/433/CEE și 93/16/CEE ale Consiliului privind profesiile de asistent medical generalist, medic dentist, medic veterinar, moașă, arhitect, farmacist și medic (Text cu relevanță pentru SEE) – Jurnalul Oficial L 206 31/7/2001.
3.Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE ( Text cu relevanță pentru SEE )- Jurnalul Oficial L 158, 30/04/2004.
4. Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale – Jurnalul Oficial L 255 , 30/09/2005.
5. Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (Text cu relevanță pentru SEE și pentru Elveția) – Jurnalul Oficial L 166 , 30/04/2004.
6. Regulamentul (CEE) NR. 1390/81 AL Consiliului din 12 mai 1981 de extindere în raport cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii de familie ai acestora a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității- Jurnalul Oficial L 143 29/5/1981.
7. Regulamentul (CEE) NR. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității – Jurnalul Oficial L149 5/7/1971.
8. Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității – Jurnalul Oficial L 257, 19/10/1968.
9. Regulamentul (CEE) NR. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu salariații și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunității- Jurnalul Oficial L74 27/3/1972.
10. Tratatul de instituire a Comunității Europene – Jurnalul Oficial C 224 din 31 august 1992.
11. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – Jurnalul Oficial C 83 din 30 martie 2010.
12. Tratatul privind Uniunea Europeană – Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cetatenia Si Libera Circulatie a Persoanelor In Uniunea Europeana (ID: 126743)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.