Cetatenia Perspective Nationale, Europene Si Globale

CUPRINS

Introducere 2

Capitolul I. Cetățenia-atribut fundamental al persoanei într-o societate democratică 4

1.1. Considerații preliminare. Definirea noțiunii de cetățenie 4

1.2. Cetățenia statutară și cetățenia identitară 6

1.2.1. Cetățenia – Statut legal și politic 7

1.2.2. Identitate și rol social 7

1.3. Națiune, naționalitate, cetățenie 8

1.4. Sensurile noțiunii de cetățenie 9

Capitolul II. Cetățenia între dreptul internațional și dreptul național 13

2.1. Evoluția istorică a termenului de cetățenie 13

2.2. Dobândirea cetățeniei și principiile acesteia în dreptul internațional 15

2.2.1.Dobândirea originară a cetățeniei.Principiile juridice 15

2.2.2.Dobândirea derivată a cetățeniei 20

2.3.Conflictele de cetățenie 24

2.3.1.Conflictul pozitiv de cetățenie-Bipatridia 25

2.3.2.Conflictul negativ de cetățenie-Apatridia 26

2.4.Documente internaționale privind cetățenia 27

2.4.1.Convenții internaționale adoptate în materie de cetățenie 27

2.4.2.Reglementări privind cetățenia în cadrul regional european 33

2.5. Cetățenia în contextul globalizării.Protecția cetățenilor pe teritoriul altui stat 34

2.5.1.Globalizare și cetățenie-vectorii de bază ai unei societăți dinamice 34

2.5.2.Protecția juridică a cetățenilor pe teritoriul altui stat 37

2.6.Regimul juridic al străinilor 40

2.6.1.Dreptul de azil 41

2.6.2. Considerații privitoare la expulzare 43

2.6.3.Considerații privitoare la extrădare 44

Capitolul III: Naționalitatea și cetățenia în dreptul românesc 46

3.1. Aspecte preliminarii și evolutive ale cetățeniei române 46

3.2. Evoluția istorică a noțiunii de cetățenie în România 48

3.3. Principiile generale ale cetățeniei române 51

3.4. Dobândirea cetățeniei române 52

3.4.1. Dobândirea cetățeniei române prin naștere 52

3.4.2. Dobândirea cetățeniei române prin adopție 53

3.4.3. Dobândirea cetățeniei române prin repatriere 53

3.4.4. Dobândirea (acordarea) cetățeniei române la cerere prin naturalizare 54

3.4.5. Cetățenia copilului găsit pe teritoriul României 54

3.5. Pierderea cetățeniei române 55

3.5.1. Retragerea cetățeniei române 55

3.5.2. Aprobarea renunțării la cetățenia română 56

3.6. Alte reglementări referitoare la cetățenia română 56

3.6.1. Dovada cetățeniei române 56

3.6.2. Cetățenia de onoare 57

3.6.3. Reglementarea dublei cetățenii în România 57

3.7. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor prevăzute în Constituția României 59

3.7.1. Natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale 59

3.7.2. Principalele drepturi și libertăți garantate de Constituția României 60

3.7.3. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor 62

3.8. Participarea la guvernare și cetățenia activă în România 63

3.8.1. Conceptele de cetățenie activă și participare la guvernare. Clarificări conceptuale 63

3.8.2 Implicarea cetățenilor în viața publică din România 65

Capitolul IV:Cetățenia europeană-unul dintre fundamentele democratice ale Uniunii Europene 67

4.1.Particularități ale ordinii juridice comunitare 67

4.2. Conceptul de cetățenie europeană-dileme și contradicții 70

4.2.1.Conținutul conceptului de cetățenie europeană 70

4.2.2.Necesitatea cetățeniei europene 72

4.2.3. Evoluția conceptului de cetățenie europeană în ordinea comunitară 73

4.2.4.Noua cetățenie europeană după Lisabona 76

4.3. Cetățenii români – cetățeni europeni. Drepturile cetățenilor europeni 78

4.3.1. România în relațiile cu Uniunea Europeană 78

4.3.2. Reglementarea cetățeniei Uniunii Europene și a drepturilor ce decurg din calitatea de cetățean european 80

4.3.3. Clasificarea drepturilor ce decurg din calitatea de cetățean european 81

Capitolul V:Studiu de caz:Cetățenia aflată la granița dintre național și internațional. 92

5.1.Cauza C‑135/08 Janko Rottman împotriva Freistaat Bayern 92

5.2.Cauza Nottebohm (1955) – Liechtenstein c/Guatemala, Curtea Internațională de 96

Justiție 96

Concluzii 98

Bibliografie 101

Introducere

În decursul ultimelor decenii, analizând dihotomic toate sferele vieții sociale, cuvântul “cetățenie” a ajuns să fie centrul de gravitate în jurul căreia se rotește întreaga ordine constituțională și democratică dintr-un stat. Acest concept, ne vine ca răspuns în momentul în care apare conflictul iminent uneori între raporturile dintre indivizii dintr-un stat. Acest concept este folosit îndeosebi în direcția încercării de stabilizare și retrimitere a diverselor practici în care sunt partizane instituțiile de învățământ la modul formal și, in extenso, pârghiile pe care le folosesc aceste instituții și anume educația și formarea. Având în vedere cele expuse, este necesar să privim dincolo de barierele impuse de aceste formulări utilizate, și să fim părți direct implicate în studierea problematicilor pline de însemnătate controversată privind cetățenia.

Ținând seama că acest concept este încărcat de sensuri plurivalente atât din punct de vedere istoric cât și social, având o intensitate ce nu poate fi egalată, acesta nu se cuvine a fi uzitat într-o manieră derizorie și nici nu poate fi redus la o serie de compromisuri pe hârtie, de natură să reducă situația tensionată din zonele problemă sau să stabilizeze situația în școlile unde legea nu mai este instrument demn de respectat. Respectarea cu strictețe a legilor și responsabilitatea socială, condiții sine qua non într-o societate democratică, nu pot fi limitate la o atitudine pasivă în fața unei ordini sociale care coexistă de decenii. Prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est și compromisul oarecum vizibil privitor la sensurile cetățeniei într-o societate cu regim democratic nu au generat dispariția discuțiilor, dar nici a controverselor apărute între state și indivizii părți componente din acestea.

În această lucrare, voi încerca să analizez dintr-o perspectivă pluridisciplinară, problema cetățeniei din punct de vedere juridic și umanitar, atât sub aspect teoretic, cât și concretizată în spațiul românesc, european și în sfera relațiilor internaționale.

Raportându-ne strict la cetățenie, suntem în prezența primului raport cu doi actori direct implicați: individul și societatea, a unei instituții de o complexitate desăvârșită, care este necesar a fi cunoscută în detaliu. În ceea ce privește importanța studierii cetățeniei și a consecințelor pe care le generează, găsesc elocvent un citat dintr-o lucrare apărută la Institutul de drept comparat din Paris, intitulată La nationalite dans la Science sociale et dans le Droit contemporain, citat care afirmă că: „Dintre toate problemele juridice, niciuna nu este mai importantă ca aceea a cetățeniei: pentru stat, deoarece de numărul și atașamentul cetățenilor săi depind forța și puterea sa; pentru individ, deoarece de legăturile lui cu statul depind condițiile, private și publice, ale existenței sale […] întreaga viață se află implicată în această legătură”.

Legea 24/1971 nu oferă în mod expres o definiție a cetățeniei, articolul 1 din norma juridică menționată oferind o abordare mai largă asupra instituției și anume: “expresie a relațiilor social-economice, politice și juridice dintre persoanele fizice și stat”, ceea ce înseamnă că cetățenia este privită drept un atribut de onoare, suprem, exprimând apartenența cetățeanului față de stat și obligațiile lui față de acesta, fără a fi menționate și obligațiile statului, ceea ce înseamnă că vorbim despre un raport unilateral.

Lucrarea de față își propune să pună în lumină în primul capitol esența cetățeniei, iar prin evidențierea unor situații concrete, variantele în care s-a concretizat ori s-ar putea concretiza această instituție. Determinarea diferenței dintre abordarea conceptuală a noțiunii de cetățenie și concretizarea ei într-un anumit stat, va ajuta să se evite generalizările false ca urmare a existenței diferențelor între nivelul social-economic, cultural și suveranitatea unui stat. Încă din primele pagini, voi stabili conținutul noțiunii de cetățenie sub aspect formal, cu conținuturi diferite, urmând ca apoi în capitolele următoare sfera noțiunii să se universalizeze, fiind privită sub spectru democratic, incluzând participarea cetățeanului la exercițiul puterii de stat.

În al doilea capitol, am încercat să surprind aspectele legate de reglementarea cetățeniei în dreptul internațional , cu diferențele de nuanță dintre principiile juridice pentru dobândirea cetățeniei, precum și problematica cetățeniei în contextul globalizării, având în vedere că evolutiv vorbind, se constată o tot mai mare emigrare a unor persoane în alte state și ne punem problema în ce măsură este apărată cetățenia acestora, care este ponderea statutului politic și a celui civil.

În cel de-al treilea capitol, plecând de la un deziderat constituțional, am încercat să analizez problematica cetățeniei în sistemul de drept românesc, fără a pierde din vedere evoluția și perspectivele acesteia. În acest sens, am avut în vedere Legea 21/1991 cu modificările și completările ulterioare, care protejează cetățenia română sub toate aspectele, modificări pe care le-a suferit din necesitatea adaptării legislației la schimbările ce au avut loc după Revoluția din decembrie 1989 și până în anul 2007, când în paginile istoriei s-a însemnat revenirea României pe scena țărilor democratice, prin integrarea în Uniunea Europeană.

Pornind de la analiza conceptului de cetățenie tradițională, în cel de-al patrulea capitol voi consemna evoluția acesteia spre noțiunea de cetățenie europeană, cu toate problemele pe care le ridică această nouă abordare și anume: ce înseamnă să fii cetățean al Uniunii Europene, care sunt drepturile și responsabilitățile ce definesc cetățenia europeană și cum sunt ele văzute în ordinea juridică comunitară, cum se poate transforma cetățenia națională într-una supranațională și prin ce mijloace se poate realiza acest lucru.

În ultimul capitol, destinat studierii problematicii aplicative a conceptului de cetățenie, care într-adevăr ne plasează conceptual și chiar factual la nivelul mai multor ordini juridice, având în vedere că cetățenia aparține atât ordinii interne, cât și celei internaționale, am analizat un caz practic ajuns în fața instanțelor europene, respectiv Curtea de Justiție a Uniunii Europene, din a cărei analiză se poate deduce chiar simbiotic cu trimitere la tema centrală a acestei lucrări, că relațiile dintre dreptul intern, internațional și cel comunitar sunt ample, dar în același timp complicate, motiv pentru care speța supusă dezbaterii mi-a atras atenția în mod deosebit, având în vedere că printre altele, jurisprudența CJUE reprezintă un veritabil izvor de drept.

Ținând seama că noțiunea de cetățenie este în strânsă legătura cu democrația, un concept uzitat în ultimele decenii și plin de controverse, iar astfel, în țările Uniunii Europene și nu numai, gradul de dezvoltare al unei democrații dintr-o țară sau alta este apreciat și pe baza unor indicatori cum ar fi modul în care este reglementată participarea cetățenilor în procesul legislativ care se desfășoară în parlamentul țării respective și nivelul real de participare al cetățenilor și al diferitelor forme de structuri asociative în acest proces, precum și participarea activă a cetățenilor la rezolvarea problemelor comunităților în cadrul unor asociații și organizații neguvernamentale, implicarea cetățenilor în procesul de luare a deciziilor în administrația publică. Este important să se țină seama, ca cetățenii unui stat să participe la procesul de inițiativă legislativă, acesta fiind un subterfugiu benefic pentru rezolvarea parțială a problemelor dintr-un stat.

În aceste condiții, pe planul transformărilor pe plan european și internațional, dar și a problematicii intens dezbătute a globalizării, lucrarea de față oferă o serie de repere absolut fundamentale în tranziția conceptului de cetățenie spre o varietate de domenii, fiecare cu specificul său în ceea ce privește evoluția politicii interne și internaționale contemporane.

Capitolul I. Cetățenia-atribut fundamental al persoanei într-o societate democratică

„Cetățenia este o luptă liniștită

într-o sferă publică care este dialogică”.

Jurgen Habermas

1.1. Considerații preliminare. Definirea noțiunii de cetățenie

Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente indispensabile: o populație, care să îi fixeze limitele personale (subiective) și un teritoriu, care să îi fixeze limitele spațiale (obiective). Conceptul de populație este analizat în cadrul dreptului constituțional prin prisma noțiunii de cetățenie și a celei de drepturi și libertăți fundamentale.

Ținând seama că populația este un element din structura constitutivă a statului, este pe deplin îndrituită analiza raporturilor dintre individ și stat, sau mai exact între fiecare individ în parte.

Populația dintr-un stat se prezintă sub forma unei entități, din punctul de vedere al particularității raporturilor juridice pe care fiecare membru le are cu statul pe al cărui teritoriu trăiește. Având în vedere cele afirmate, populația este alcătuită din cetățeni, la care sunt adăugați străinii și apatrizii.

Un adevăr de necontestat este acela potrivit căruia între stat și populație se stabilesc raporturi de o diversitate plurivalentă. Dintre acestea, ne interesează în special acele raporturi care definesc legătura intimă, obiectiv necesară între stat și populația acestuia.

Precizez că, în opinia mea, cetățenia nu are doar un conținut juridic, sinteză, constituită prin integrarea caracteristicilor pe care i le imprimă, după caz, dreptul internațional, dreptul constituțional, dreptul administrativ sau dreptul familiei, ci și un puternic conținut politic și social, dat de însușirile și caracteristicile care îi sunt atribuite de științele politice și sociale.

Cetățenia este un raport juridic indisolubil legat de persoana titularului ei; el apare odată cu omul și dispare în principiu, odată cu dispariția lui; este permanent în timp și nelimitat în spațiu. Chiar atunci când se află în afara granițelor statului, cetățenii își mențin drepturi și obligații față de acesta; la rândul său statul are obligații, dar și drepturi față de cetățenii săi. Declarația Universală a Drepturilor Omului, în articolul 15, consacră dreptul la cetățenie în termenii următori: „Orice om are dreptul la o cetățenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia”.

Cetățenia („citizenship”) este unul din acele concepte care suferă de pe urma propriei popularități. Cercetători din diferite domenii ale științelor umane și juridice au formulat o serie de definiții ale cetățeniei.

O definiție pe care o consider satisfăcătoare și pragmatică ar fi următoarea: „Cetățenia este o legătură juridică între o persoană și statul ei, pe baza unui fapt social de atașare, de solidaritate efectivă de interese și sentimente care presupun drepturi și obligații reciproce”. Din definiția de mai sus rezultă că cetățenia este în același timp un statut politic și juridic, un tip de cultură organizațională, o identitate și un set de practici sociale.

Majoritatea definițiilor date cetățeniei oscilează în jurul a două ipostaze ale cetățeniei. Astfel, pe de o parte, cetățenia reprezintă un statut legal și politic, sens în care cetățenia constă în ansamblul drepturilor și responsabilităților conferite de stat cetățenilor săi, iar pe de altă parte cetățenia este o identitate și un rol social, o latură informală a cetățeniei, o formă de apartenență culturală și psihologică pe care individul și-o asumă și prin care preferă să fie recunoscut.

Termenul de „cetățenie” este specific limbilor latine și limbii engleze, care încorporează rădăcina comună „civitas” („civis” = cetate). Aceasta, la rândul său, este o traducere a cuvântului „polis”, denumirea greacă pentru cetatea-stat. În limbile scandinave, rădăcina comună este tot echivalentul pentru „cetate” (burg), iar în limba germană apar trei referințe diferite: una denumește naționalitatea („Staatsangehörigkeit”), alta care desemnează statutul de deținător de drepturi („Staatsbürgerschaft”) și alta care subînțelege participarea politică („Staatsbürgerstatus”). În limbile slave, care au preluat mai târziu acest termen, echivalentul pentru cetățenie trimite la „obscia”, care înseamnă de fapt comunitate (prima formă de organizare politică, înaintea statului unitar). Cele mai mari diferențe se constată însă în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile popoarelor din Asia Centrală, de exemplu, cetățenia este tradusă frecvent prin patriotism iar în limba arabă ea evocă apartenența la un anumit teritoriu („wand” = patrie, teritoriu). În sfârșit, în limba chineză se pune accentul pe obligații și îndatoriri publice, conform doctrinei confucianiste a dependenței părții față de ansamblu și a loialității individului față de stat.

O privire rapidă în cinci dicționare ale unor limbi diferite poate astfel scoate în evidență nuanțele și chiar diferențele dintre numeroase culturi legislative și politice diferite.

În ciuda diferențelor din cadrul fiecărei definiții și dintre limbi, există câteva puncte comune care conferă astfel o bază solidă pentru explorarea cetățeniei. Întotdeauna se pune problema apartenenței la o comunitate, ceea ce presupune politică și drepturi, în special drepturi politice. În acest sens, cetățeanul este întotdeauna co-cetățean, cineva care trăiește împreună cu ceilalți. Această comunitate se definește în principal la două niveluri: pe de o parte, nivelul local, orașul, adeseori în sensul urban, în care persoana locuiește, căruia îi aparține, și pe de altă parte, statul, care are legătură cu calitatea de cetățean care conferă drepturi depline acordate membrilor statului respectiv. Această apartenență se referă întotdeauna la un nivel de organizare politică, la un nivel de autoritate și la drepturi; cu alte cuvinte, cetățean și cetățenie presupun întotdeauna delimitarea unui teritoriu sau a unui grup, un teritoriu unde se aplică drepturile, un grup format din toate persoanele cărora li se aplică aceste drepturi; drepturile sunt legate mai întâi de toate de politic și juridic. În cele din urmă, în funcție de tradiție, accentul poate fi pe nivelul local, ca prim nivel de apartenență, și un spațiu suficient de limitat astfel încât să-i fie mai ușor persoanei să fie activă și să participe, sau pe nivelul statului național, ca nivel principal, unde se stabilește legea și se construiește identitatea publică colectivă.

1.2. Cetățenia statutară și cetățenia identitară

Din tabloul de mai sus rezultă că majoritatea definițiilor date cetățeniei oscilează în jurul a două ipostaze ale cetățeniei astfel, pe de o parte, cetățenia reprezintă un statut legal și politic, sens în care cetățenia constă în ansamblul drepturilor și responsabilităților conferite de stat cetățenilor săi, iar pe de altă parte cetățenia este o identitate și un rol social, o latură informală a cetățeniei, o formă de apartenență culturală și psihologică pe care individul și-o asumă și prin care preferă să fie recunoscut.

1.2.1. Cetățenia – Statut legal și politic

În acest sens (care predomină, fiind mai bine structurat, mai precis și mai ușor de codificat), cetățenia constă în ansamblul drepturilor și responsabilităților conferite de stat cetățenilor săi. Este statutul legal al cetățenilor ca subiecți ai dreptului, care definește regulile și limitele apartenenței la o comunitate politică (de exemplu, cetățenia recunoscută de statul național). Acest statut se bazează pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus în drepturile constituționale: pe de o parte, statul acordă, recunoaște și garantează drepturile și responsabilitățile care decurg din statutul de cetățean; pe de alta, în schimbul acestora, cetățenii trebuie să fie loiali ordinii civice pe care trebuie să o apere și să o promoveze.

Forma cea mai concretă a acestei relații este naționalitatea (apartenența oficială la statul național), recunoscută sub forma diverselor documente publice: certificate de naștere și de deces, pașapoarte, cărți de identitate.

Această dimensiune juridică a cetățeniei formale este însă limitativă. Între altele, ea condiționează accesul la drepturile omului de statutul de cetățean. Din acest motiv, unii autori au recomandat ca drepturile omului să fie aplicate persoanelor fizice, nu cetățenilor. Aceasta ar împiedica, de exemplu, să se ajungă la situațiile de excludere civică oficializate prin acordarea statutului bizar de „non-cetățean” (de exemplu, în Letonia, Estonia și Slovenia) care, de fapt, înseamnă lipsa de acces deplin la drepturi pentru imigranți, minorități sau persoane dislocate în urma conflictelor militare.

1.2.2. Identitate și rol social

În acest sens, cetățenia este una din identitățile individuale. Fără să se restrângă în mod necesar la un teritoriu, această identitate poate excede spațiul legal de apartenență. De exemplu, în acest sens identitar și cultural, cetățenia se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un amplu spațiu cultural și istoric. Fără să presupună o constrângere juridică sau politică propriu-zisă, cetățenia informală este o formă de apartenență culturală și psihologică pe care individul și-o asumă și prin care preferă să fie recunoscut. Poate exista astfel un cetățean al regiunii, al națiunii, dar și un cetățean european și chiar un cetățean al lumii. Dacă statutul de cetățean este strict și gestionat printr-o legislație precisă, cetățenia identitară este supusă unor mari variații culturale: ea disociază apartenența de teritorialitate, este contextuală (un individ poate avea simultan mai multe identități civice) și fluctuantă.

Unde anume ar putea cetățenii români și europeni să se regăsească împreună pentru a interacționa în primul rând în sensul cunoașterii mai aprofundate a celuilat/celorlalți și, în al doilea rând, pentru a discuta probleme de interes comun? Și aici, răspunsul a fost inevitabil legat de conceptul de sferă publică. Pentru că în sine, aceasta reprezintă un spațiu în care oamenii se regăsesc pentru a discuta problemele cu care se confruntă, pentru a căuta soluții la ele și pentru a-și face cunoscute opțiunile lor factorilor de decizie. Conceptul de sferă publică națională este un concept la care cercetătorii au ajuns printr-un consens relativ dar în momentul în care am început explorarea literaturii referitoare la subiectul sferei publice europene (în termenii lui Habermas), demersul analitic a început să se complice pentru că, să nu uităm, Uniunea Europeană este formată astăzi din 27 de state membre și are 23 de limbi oficiale. Dacă adăugăm și faptul că limba are o importanță majoră în definirea identitară și în construirea unei sfere publice extinse atunci explorarea posibilităților existenței ei la nivel european reprezintă o adevărată provocare.

Un alt concept strâns legat de cel de identitate și care este esențial astăzi, mai ales atunci când vorbim despre sfera publică, este cel de cetățenie. Diferența față de identitate constă în faptul că cetățenia reprezintă o relație reglementată din punct de vedere legal între individ și stat care creează drepturi și obligații pentru ambele.

1.3. Națiune, naționalitate, cetățenie

Cetățenia și naționalitatea (resortisanța) sunt două noțiuni des folosite în limbajul juridic și al științelor socio-umane și cu privire la care se ridică întrebări în legătură cu înțelesul acestor noțiuni, asemănările sau deosebirile dintre ele și totodată, care sunt acestea. Dacă până în secolul trecut se vorbea despre popor și despre naționalitate, secolul al XX-lea a adus cu sine o nouă noțiune, aceea de cetățenie. Este oare această noțiune sinonimă cu cea de naționalitate sau desemnează o altă categorie juridică?

Referitor la această problemă, Paul Negulescu afirma în cursul său de drept constituțional din 1924 că: „Acea grupare omenească, formată din reuniunea mai multor familii, locuind în teritoriu determinat și fiind supusă acelorași autorități, constituind poporul. Dar, dacă această grupare de oameni, trăind sub aceeași autoritate, are o conștiință comună prin faptul că membrii ei și urmașii lor au trăit împreună un timp îndelungat pe același teritoriu, suferind diverse influențe și fiind animați de același ideal, nu mai avem un simplu popor, ci o națiune. Dacă la o națiune constatăm unitate de rasă, de limbă, de religie, o numim naționalitate”.

Cetățenia trebuie deosebită de naționalitate, sub diferitele ei înțelesuri. Termenul de naționalitate diferă ca înțeles, în primul rând, după cum termenul națiune (lat. natus) de cel de teritoriu („cei născuți pe un anumit teritoriu”) sau cel de ascendență („urmașii unei anumite persoane”).

Dacă naționalitatea este un atribut al persoanei în sensul că orice persoană aparține unui grup ce se delimitează de altele prin unitate de limbă, cultură, obiceiuri, religie, etnie, națiunea reprezintă un element de bază al statului alături de suveranitate și teritoriu.

Naționalitate înseamnă așadar „apartenența la o țară”, de aici „apartenența la un stat”, ceea ce – aplicată persoanelor fizice – înseamnă fie „resortisanță” (opus astfel termenului de străin), fie „cetățenie”; mai mult, corespondentul termenului din celelalte limbi neolatine (fr. nationalite, it. nazionalita, port. nacionalidade și sp. nacionalidad) e folosit cu precădere pentru înțelesul „cetățenie”, în timp ce corespondentul termenului cetățenie (fr. citoyennete, it. cittadinanza, port. cidadania și sp. ciudadania) e folosit pentru înțelesul „cetățenie activă”.

Evoluția istorică a apartenenței a cunoscut în timpurile moderne trei momente: servitutea („subjecthood”), naționalitatea și cetățenia. Primul se referă la situația supușilor față de autoritatea feudală având la vârf monarhul absolut. Cealaltă marchează trecerea de la statul teritorial la statul național după modelul Franței secolului XVIII. Liantul social era asigurat de națiune, o comunitate culturală (unitate de limbă, origine etnică, tradiție și identitate) care a devenit mai târziu o comunitate politică. Odată cu Revoluția Franceză, statul național a căpătat dreptul la autodeterminare politică. Apartenența la același stat se suprapune cu apartenența națională iar discursul lor comun de legitimare este naționalismul. Națiunea devine în același timp o comunitate etnică și una politică iar statul național consfințește această simbioză. Din acest moment, construcția națională se diferențiază în vestul și estul Europei. Pe de o parte, Europa occidentală este mai mult conectată ideii de națiune politică (modelul Renan) care presupune că națiunea este mai întâi o comunitate de cetățeni, nu una etnică. Pe de alta, sub influența „spiritului național” („Volksgeist”), Europa centrală și orientală rămâne atașată națiunii etnice. Această formă de afiliere se explică prin carența istorică a statului și prin nevoia unei identități naționale care să contracareze dominațiile imperiale. Dacă, în primul caz, statul național s-a transformat într-o comunitate politică, în celălalt caz naționalismul etnic a rămas principala sursă a identității și suveranității (vezi în acest sens „principiul naționalităților” promovat de Președintele S.U.A. din timpul Primului Război Mondial, W. Wilson).

Un important moment de ruptură în evoluția apartenenței este cel al Revoluției Americane. Se știe că Declarația de Independență a fost de fapt o negare a servituții și a obligațiilor fiscale față de Coroana Britanică. Din acest motiv, una din primele schimbări aduse de Constituția Federală (1787) a fost înlocuirea termenului de supus („subject”) cu cel de cetățean. Din acel moment, apartenența cetățenilor americani nu se mai raportează nici la teritoriul propriu-zis, nici la ordinea colonială, ci la o nouă simbolistică identitară centrată pe valorile textului constituțional. Statul se eliberează astfel de atributul „național”, devenind o comunitate politică a cetățenilor titulari de drepturi și obligații. În acest fel, naționalitatea (apartenența la un anumit stat) a fost combinată cu identitatea și participarea în cadrul conceptului modern de cetățenie („citizenship”). Așa cum remarcă T. Parsons, cetățenia înlocuiește fundamentele tradiționale ale coeziunii sociale (religia, etnicitatea și teritoriul) cu o platformă seculară comună care îmbină naționalitatea cu identitatea.

Între noțiunea de naționalitate și cea de cetățenie se conturează fie o relație de sinonimie, fie acestea se plasează pe coordonate diametral opuse.Dacă ne referim la naționalitate, aceasta se referă la identitatea de apartenență a individului la o națiune, la statutul unui grup.În acest sens, Mancini, a definit națiunea ca fiind o societate naturală de oameni, dispunând de un teritoriu, origini, obiceiuri și limbă, conform comunității, vieții și voinței sociale. Revoluția franceză a plasat națiunea ca sursă a suveranității statului, iar cetățenia a fost înțeleasă ca și apartenență politică, în acest sens constituțiile fiind cadrul formal, fiecare cetățean dorind să se bucure de protecția și respectul integrității sale ca individ, membru al unui grup etnic, cultural.

Dacă facem o analiză comparativă între cele două noțiuni, putem observa că în anumite state, precum Danemarca, Constituția se referă la termenul de naționalitate, pe când în Franța se pune accentul pe cetățenie.În sistemul common-law, distincția dintre naționalitate și cetățenie, apare din analiza unor legi cu specific național.Astfel, U.S. Immigration and Nationality Act din 1952 conține secțiunea „naționali dar cetățeni ai S.U.A. de la naștere” iar al XVI-lea Amendament la Constituția Statelor Unite se referă la existența cetățeniei Statelor Unite și cea a statului de domiciliu, în virtutea „cetățeniei naționale”.

1.4. Sensurile noțiunii de cetățenie

Cetățenia are mai multe sensuri, date de numeroasele științe care și-au îndreptat atenția asupra ei, dar și de diferitele ipostaze în care a fost folosită aceasta de-a lungul timpului.

Mai întâi, cetățenia deține un sens juridic. Cetățeanul nu este un individ concret. Putem spune despre el ceea ce afirmă scriitorul Joseph da Maistre referindu-se la omul din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului: ,,Nu există niciun om în lume. În viața mea am văzut francezi, italieni, ruși etc.; știu, datorită lui Motesquieu, că poți fi persan; cât despre om însă, declar că nu l-am întâlnit niciodată”. La fel, nu-1 vom putea întâlni nici pe cetățean. El este un subiect de drept. În această calitate, dispune de drepturi civile și politice. Se bucură de libertăți individuale, de libertatea de conștiință și de exprimare, de libertatea de mișcare, de a se căsători, de prezumția de nevinovăție, dacă este reținut de poliție, de a avea un avocat care să-l apere, de a fi tratat de către justiție conform unei legi egale pentru toți. Se adaugă drepturile politice : de a participa la viața politică și de a candida pentru oricare dintre funcțiile publice. În schimb, are obligația de a respecta legile, de a plăti taxe și impozite în funcție de veniturile realizate și de a apăra, în caz de pericol, societatea al cărei membru este.

Noțiunea juridică de cetățenie, rezultă cu preponderență din știința dreptului constituțional, respectiv din dreptul constituțional, celelalte ramuri ale dreptului reglementând, mai degrabă modurile de dobândire sau pierdere a cetățeniei, decât conținutul propriu-zis al acesteia.

Noțiunea de cetățenie are în știința dreptului constituțional două accepțiuni. Profesorul Ion Deleanu afirma că „cetățenia poate fi privită atât ca instituție juridică, cât și ca statut al persoanelor cărora li se recunoaște calitatea de cetățean al unui stat”.

Ca instituție juridică, cetățenia este privită ca ansamblu de norme juridice care reglementează modul de dobândire sau pierdere a calității de cetățean, adică raporturile sociale de cetățenie. Cât privește aprecierea cetățeniei ca o condiție juridică sau statut ale individului – exprimate prin drepturile și îndatoririle sale individuale – aceasta trebuie considerată izvorul drepturilor subiective garantate de stat prin Constituție, propriilor cetățeni și nu ca statut al unor indivizi. Ca atare, calitatea de cetățean al unui anumit stat, conferă persoanei respective dreptul de a exercita drepturile și libertățile fundamentale, dar și obligația de a-și înfăptui îndatoririle constituționale față de stat.

Statutul juridic al unui individ nu este garantat atât de drepturile subiective recunoscute și garantate de Constituție, cât de calitatea sa de cetățean al unui stat, în virtutea căruia dobândește drepturile respective și își asumă anumite îndatoriri.

În literatura juridică cetățenia a fost concepută ca o „legătură între individ și stat” sau ca o „legătură politică și juridică”, o „apartenență juridică” sau o calitate a persoanei. Analiza opiniilor exprimate în doctrina juridică prezintă un anumit interes teoretic în stabilirea conceptului de cetățenie.

Într-o opinie, cetățenia era privită ca legătura care unește un individ, un grup sau anumite bunuri cu un anumit stat. Această opinie este caracteristică unor autori care considerau că raporturile juridice se pot stabili și între persoane și bunuri, nu numai între persoane. Teza era principial greșită, neștiințifică, întrucât raporturile juridice se pot stabili numai între oameni, uneori ele încheindu-se cu privire la bunuri. Niciodată raporturile nu pot lua naștere între oameni și bunuri.

Într-o altă opinie, se pleacă în procesul de definire al cetățeniei de la teza conform căreia statul ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populație și suveranitate. Între părerile acestor autori nu există decât deosebiri de nuanță, în esență ei definind cetățenia ca o legătură politică sau juridică sau ca o calitate a persoanei, în virtutea căreia persoana face parte din populație, care ar fi unul din elementele constitutive ale statului.

În general, cetățenia este definită ca fiind apartenența unei persoane la un anumit stat; apartenență care este deopotrivă politică și juridică.

Se poate observa cu ușurință că termenul de apartenență este ambivalent. Apartenența unei persoane la un anumit stat nu exprimă o legătură unilaterală, ci una reciprocă între cele două entități. Cu alte cuvinte, nu numai cetățeanul este legat de stat, ci și statul este legat de cetățean. Această legătură are în primul rând un fundament politic rezultând din dreptul statului ca reprezentant al puterii suverane a poporului de a conferi și apăra calitatea de cetățean al său, a unei anumite persoane. În al doilea rând, legătura respectivă are un fundament juridic rezultând din consfințirea în Constituție și în alte acte normative a principiilor și a cadrului de reglementare a raporturilor de cetățenie.

Apartenența nu exprimă însă un raport de subordonare a cetățeanului față de stat sau altfel spus, un raport de dominație exercitată de stat asupra unei persoane. Acest raport există, indiferent de calitatea persoanei ce locuiește într-un anumit stat și asupra căreia se exercită prerogative de comandă. Este un adevăr că nu mai trebuie demonstrat că raporturile de subordonare/dominație caracteristice oricărui raport între stat și individ nu au relevanță nemijlocită, evidentă pentru raporturile de cetățenie, forța publică (statul) exercitându-și dominația asupra oricărui individ care domiciliază pe teritoriul său.

O definiție considerată corectă din punct de vedere juridic privește cetățenia ca fiind „legătura politică și juridică permanentă” dintre o persoană fizică și un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al cărei cetățean este, în plus, aceasta este o legătură specială, reflectată și pe plan extern, păstrată și prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos.

Însă cetățenia implică și principiul legitimității politice. Cetățeanul este nu doar un deținător de drepturi individuale. El este deținătorul unei părți din suveranitatea politică. Ansamblul cetățenilor, constituit în colectivitate politică sau ,,comunitate a cetățenilor”, este acela care, prin alegeri, își hotărăște guvernanții. Ansamblul cetățenilor este acela care reprezintă sursa puterii și care justifică executarea deciziilor luate de către guvernanți. Ansamblul cetățenilor este acela care controlează și sancționează acțiunea guvernanților ieșiți învingători în urma alegerilor. Guvernații admit că trebuie să se supună ordinelor guvernanților întrucât aceia care le dau ordinele au fost aleși de către ei și rămân sub controlul lor. Ansamblul cetățenilor este acela care decide în privința suveranității. Iată sensul bine cunoscutelor expresii: cetățeanul este ,,rege” sau cetățeanul este ,,suveran”.

Cetățenia reprezintă, de asemenea, sursa legăturii sociale. În societatea democratică modernă, legătura dintre oameni nu mai este religioasă ori dinastică, ci politică. A trăi împreună nu mai înseamnă a împărtăși aceeași religie sau a te supune, alături de ceilalți, aceluiași monarh ori a asculta de aceleași autorități, ci a fi cetățean al aceleiași organizații politice. Progresiv, principiul legitimității s-a infiltrat în toate formele vieții sociale. Societatea cetățenilor, prin instituțiile politice și sociale, prin schimburile cotidiene, nu mai seamănă cu nicio alta. Fiecare cetățean participant la aceeași suveranitate are dreptul la același respect, la recunoașterea demnității proprii. Relațiile dintre oameni se bazează pe demnitatea egală a tuturor.

O altă clasificare a sensurilor cetățeniei, distinge patru dimensiuni sau atribute ale cetățeniei, dimensiuni bazate pe o analiză a vieții în societate. Aceste dimensiuni sunt: politică și juridică, socială, culturală și economică. Pentru unii, cele patru dimensiuni sunt egale; pentru alții, cea politică și juridică constituie o dimensiune transversală, problemele privind puterea și legea întâlnindu-se și în celelalte trei dimensiuni, economică, socială și culturală.

Cu riscul de a repeta unele dintre informațiile oferite în prima clasificare, voi prezenta conținutul și scopurile fiecăreia dintre aceste dimensiuni:

dimensiunea politică si juridică se referă la drepturile și îndatoririle legate de sistemul politic și de lege. Sunt necesare cunoștințe de drept și de sistem politic, atitudinile democratice și capacitatea de a participa pentru a exercita responsabilitățile la toate nivelurile vieții publice. Dezvoltarea acestei dimensiuni ar trebui să vină în urma dezvoltării sistemului politic și a promovării atitudinilor democratice și a aptitudinilor participatorii ale cetățenilor;

dimensiunea socială se referă la relațiile dintre indivizi și necesită cunoștințe cu privire la fundamentul acestor relații și la modul în care funcționează în societate. Competențele sociale au o mare importanță aici. Această dimensiune este legată de altele, în special de următoarea, prin importanța valorilor, cum ar fi solidaritatea. Aptitudinile sociale și cunoașterea relațiilor în societate sunt necesare pentru dezvoltarea acestei dimensiuni. Dimensiunea socială poate fi promovată, de exemplu, prin: combaterea izolării sociale și a excluderii sociale, protejarea drepturilor omului, a aduna diferite grupuri ale societății (de ex. minoritățile naționale de grupurile etnice), a lupta pentru egalitatea între sexe, a lucra la consecințele sociale ale informației în societate, compensarea diferențelor în securitatea socială, asistența socială, școală și sănătate;

dimensiunea economică se referă la producția și consumul de bunuri și servicii. Are deschidere directă către munca și modul în care este organizată aceasta, către rezultatele muncii și distribuția lor. Aceasta implică dreptul la muncă și la un nivel de subzistență minim. Necesită competențe economice, și anume cunoașterea modului în care funcționează economia mondială, inclusiv piața muncii;

dimensiunea culturală se referă la reprezentările colective, la elementele imaginate și la valorile comune, la conștientizarea patrimoniului cultural comun. Ca și celelalte dimensiuni, uneori mai mult decât celelalte, presupune competența istorică, recunoașterea unei moșteniri comune cu diferitele ei componente, o moștenire mobilă, care poate fi schimbată cu cea a altora. Cultura este de asemenea legată de capacitățile care formează baza în școlile din Europa, scrisul, cititul, capacitatea de a se mixa într-un univers lingvistic și de a dobândi unul nou. Dimensiunea culturală a cetățeniei poate fi menținută, spre exemplu, prin: promovarea experiențelor interculturale, protejarea mediului, munca împotriva rasismului și a discriminării, cunoașterea istoriei și a patrimoniului național, european și global, discutarea rolului tehnologiei informației și a mass-media.

Dominique Schapeur, referitor la problemele legate de afirmarea cetățeniei, spunea : ,,am interiorizat într-atât de mult ideea de cetățenie, încât ea a ajuns să ne pară ,,naturală”, iar formula care o traduce: ,,un om, un vot” mi se pare absolut firească, impunându-se ca o evidență. Și totuși, societățile organizate de/prin cetățenie sunt foarte puțin numeroase în istoria omenirii. Chiar dacă originile ideii sunt vechi, modernitatea politică, progresiv apărută în Occidentul creștin, unde s-a impus răsunător în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o dată cu revoluțiile politice din Anglia, Statele Unite și Franța, a provocat o ruptură fundamentală. Cetățenia modernă nu mai este aceea din Antichitate.”

Capitolul II. Cetățenia între dreptul internațional și dreptul național

2.1. Evoluția istorică a termenului de cetățenie

Istoric vorbind, termenul a apărut în lumea antică, în orașele-cetate grecești, cu semnificații ușor diferite în Sparta și Atena: în primul caz, el denotă o formă de loialitate riguros disciplinată, în cel de al doilea, noțiunea de cetățenie cunoștea forme de exercitare mai „democratice”, cu grade sporite de libertate, care erau rezervate însă doar unui segment redus al populației: femeile, copiii, sclavii și străinii rezidenți nu erau considerați cetățeni. În Politica sa, Aristotel definește cetățeanul ca pe un membru al comunității ce „are parte atât de statutul de conducător, cât și cel de supus” și, mai important, „este gata să exercite aceste calități”. La Aristotel, însă, pentru ca această rotație a rolurilor să funcționeze, comunitatea trebuie să fie de dimensiuni reduse, astfel încât membrii comunității „să cunoască capacitățile (calitățile) tuturor”.

Perioada dominației romane a adus cu sine noi valențe ale noțiunii de cetățenie: a apărut noțiunea de civitas sine suffragio (cetățeni cu drepturi civice, dar fără dreptul de a alege sau de a fi aleși) – situație valabilă pentru popoarele cucerite – a apărut cetățenia multiplă și, cel mai important, noțiunea de cetățean al imperiului a început să fie asociată cu așa-numitele „virtuți civice” (devotament patriotic față de obligații și legi, disponibilitatea de a lupta pentru binele imperiului etc.), virtuți a căror cultivare era dezirabilă, aducând cu sine sentimente de demnitate și de autoapreciere.

Un alt aspect interesant al cetățeniei practicate de Imperiul Roman este faptul că acesta a permis cetățenia multiplă (ca și unele orașe-cetate din Grecia, de altfel). De pe vremea lui Augustus, legea romană a conținut prevederi foarte clare privind cetățenia dublă, această facilitate fiind aplicată, de exemplu, și în cazul Apostolului Pavel, unul dintre întemeietorii creștinismului, care, fiind arestat la Efes, a beneficiat de anumite privilegii în virtutea calității lui de cetățean al Romei, în pofida faptului că era originar din Tarsus, Asia Mică.

Virtuțile cetățenilor Imperiului Roman, la care se face referire frecvent ca la un „republicanism civic”, ca și condițiile idealizate ale cetățenilor orașelor-cetate grecești i-au inspirat pe mulți autori și politicieni de-a lungul istoriei. Reprezentanți de marcă ai Renașterii, ai Epocii Luminilor, dar și personalitățile de frunte ale Războiului de Independență american sau ale Marii Revoluții Franceze au meditat pe marginea conceptului de cetățenie, sub influența acestor tradiții clasice.

Astfel, Machiavelli înțelegea prin cetățenie iubirea de libertate (înțeleasă ca nesupunere în fața opresiunii străine), dar și obligația permanentă a cetățenilor de a se achita de răspunderile ce le revin, obligație impusă prin educație, religie sau prin sancțiuni aspre în cazul contrar; Montesquieu a văzut în virtuțile civice ale cetățenilor o sursă de stabilitate a statului; Rousseau considera că libertatea presupune virtuți civice, dar și implicarea în treburile publice și în luarea deciziilor politice – cetățenii erau văzuți ca atare în măsura în care luau parte la „puterea suverană”.

Consecințele legăturii dintre cetățenie, teritorialitate și suveran conduc la cele patru aspecte ale cetățeniei, confirmate și exploatate de naționalismele „erei westphaliene” din teoria relațiilor internaționale. Aceste consecințe sunt următoarele: un singur suveran poate exercita puterea în mod legitim asupra unui teritoriu la un moment dat, nici o persoană nu poate fi supusă simultan mai multor suverani, toți cetățenii de pe un teritoriu au același statut legal și se află în aceeași relație cu suveranul, relațiile dintre cetățeni și dintre aceștia și suverani îi exclud pe străini.

În secolul al XlX-lea, tradiția ce își trăgea rădăcinile din republicanismul civic, cu un puternic accent, pe obligațiile cetățenești, a început să cedeze în fața curentului liberal, axat pe latura drepturilor de care ar trebui să beneficieze cetățenii, împreună cu aspectele dreptății și echității sociale. Aceste argumente au fost articulate în seria mișcărilor de emancipare socială și civilă din întreaga lume, începând cu Anglia secolului al XVII-lea, continuând cu coloniile din America de Nord și culminând cu Marea Revoluție Franceză, mai exact cu Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului.

Diviziunea între cele două aspecte fundamentale ale cetățeniei – drepturile și obligațiile – a caracterizat și continuă să caracterizeze dezbaterile politice și academice privind esența conceptului, teoreticienii de dreapta punând de regulă accentul pe obligații, iar cei de stânga pe drepturi.

Un capitol important și relativ recent al istoriei conceptului de cetățenie a fost scris de T.H. Marshall, care, în anul 1949, a ținut o serie de prelegeri la Cambridge, iar un an mai târziu a publicat lucrarea intitulată Citizenship and Social Class. Cartea a intrat în atenția specialiștilor începând cu anii '70, și de atunci, deși frecvent criticată, domină cu autoritate literatura de specialitate.

În interpretarea lui Marshall, cetățenia înseamnă înainte de toate apartenența cu drepturi depline la o comunitate, în care membrii au un cuvânt important de spus privind termenii asocierii lor în vederea constituirii comunității respective. Din tipuri diferite de comunități rezultă variante diferite ale cetățeniei, dar, de regulă, structura lor este identică și cuprinde trei straturi (categorii de drepturi): cetățenia civilă (asigurată de un sistem juridic echitabil care garantează libertatea persoanei și egalitatea în fața legii); cetățenia politică (dreptul de participare la procesul politic de luare a deciziilor); cetățenia socială (dreptul la un standard de viață echitabil, asigurat prin accesul liber la servicii sociale și educaționale).

Explicațiile oferite de Marshall referitor la natura cetățeniei au fost ținta unor critici din mai multe direcții. Autorului i s-a reproșat în primul rând faptul că sugerează o egalitate calitativă între cele trei categorii de drepturi, or drepturile civile și politice sunt diferite în esență de cele sociale, acestea din urmă fiind legate de modalitățile de redistribuire a impozitelor în societate. Alții au fost de părere că metoda folosită de Marshall este „evoluționistă” și că s-a inspirat într-o măsură exagerată din exemplul britanic, ceea ce restrânge aplicabilitatea rezultatelor sale în contextul altor societăți. Cele mai importante consecințe le are însă faptul că el nu a reușit să prevadă procesele de diversificare și pluralizare ale societății britanice, care au urmat: datorită imigrației postcoloniale și reapariției identităților regionale, societatea britanică și-a pierdut omogenitatea culturală pe care Marshall o considera evidentă, iar în condițiile actuale problema cetățeniei necesită abordări mai complexe și mai diferențiate decât cele pe care el le-a avut în vedere.

Aceasta este deci, într-o prezentare sumară, traiectoria istorică a conceptului de cetățenie, la capătul căreia regăsim constatarea că, în condițiile lumii contemporane, omogenitatea culturală nu mai poate constitui baza cetățeniei.

Astfel, în zilele noastre se discută din ce în ce mai mult despre cetățenia într-o societate democratică, despre cetățenia multiculturală, și se manifestă din ce în ce mai mult ideea unei cetățenii supranaționale sau chiar mondiale, despre care vom discuta în capitolele următoare.

2.2. Dobândirea cetățeniei și principiile acesteia în dreptul internațional

2.2.1.Dobândirea originară a cetățeniei.Principiile juridice

Între diferitele discipline juridice, cuvântul cetățean are diferite semnificații: dreptul constituțional numește cetățean pe cel care, în principal, e un titular de drepturi față de statul de care aparține; dreptul internațional, public ori privat, e tentat să numească, prin cetățean, orice resortisant, adică atât pe cetățean, cât și pe supus. Termenul cetățean este folosit și în alte sensuri, mai largi sau mai restrânse, sensuri pentru care sunt mai adecvați termenii: persoană, resortisant, supus, cetățean activ (figura 1).

Figura. 1. Înțelesurile termenului de cetățean

Ideea de cetățenie, inventată de lumea modernă, nu are unitatea și claritatea unui obiect pur al înțelegerii, în primul rând pentru că din punctul de vedere al dreptului natural, ea nu s-a detașat de o ambiguitate relativă la o pretinsă natură umană prezentată ca fiind universală și totuși proprie unei culture bine determinate; apoi pentru că este amplificată de o valoare afectivă și morală. Apărută încă de la început, deosebirea determină, dubla natură a conceptului, care este în aceeași măsură juridic și etic.

Putem spune despre cetățean că este o persoană care are drepturi și îndatoriri într-o societate democratică.

Primul drept este acela de a stabili legea; prima îndatorire este aceea de a respecta legea, exercitându-și libertatea, dezvoltându-și inițiativele, organizându-și relațiile cu ceilalți în cadrul definit de lege.

Statul, în temeiul suveranității sale, stabilește, prin legislația națională, statutul juridic al persoanelor care formează populația sa. Statul determină, de sine stătător, criteriile și modalitățile de obținere sau pierdere a cetățeniei sale, precum și drepturile și obligațiile ce revin cetățenilor săi în baza acestei calități. Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie să se bazeze pe principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Cetățenia este deci, în exclusivitate o chestiune de drept intern.

Plecând de la unul din sensurile „clasice” ale cetățeniei potrivit căreia cetățenia reprezintă „legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat”, putem deduce că, dintre categoriile de persoane care formează populația statului, doar cetățenii acestuia pot să dețină plenitudinea drepturilor și a obligațiilor prevăzute în legislația națională.

Fiecare stat este competent să stabilească, prin legea națională, condițiile de acordare a cetățeniei. Efectele cetățeniei față de alte state ale comunității internaționale pot fi limitate de normele dreptului internațional. Dacă alte state, subiecte de drept internațional, nu pot contesta unui alt subiect de drept internațional dreptul de a stabili legi și reguli proprii privind cetățenia, ele nu sunt însă obligate de a recunoaște și accepta consecințele unor asemenea reguli. Așadar, nu se contestă competența normativă a unui stat în materie de cetățenie dar pot fi respinse efectele exercitării acesteia, în cazul în care sunt nesocotite principii generale sau norme de drept internațional.

Pentru a fi valabilă, acordarea cetățeniei trebuie să se realizeze în anumite condiții:

a) pentru a fi opozabilă unor state terțe, cetățenia acordată de un stat trebuie să fie licită din punct de vedere al dreptului internațional, adică să nu fie acordată pe baza unor criterii discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);

b) acordarea cetățeniei să aibă în vedere legătura efectivă a individului cu statul;

c) acordarea cetățeniei să aibă la bază principiile si normele dreptului internațional.

Cetățenia acordată cu ignorarea de către stat a acestor reguli poate să fie lipsită de recunoașterea statelor comunității internaționale.

Începând cu secolul al XVIII-lea, în perioada naționalismelor, elementul identitar a devenit o parte esențială a cetățeniei. Puse în fața problemei practice de a stabili cine se califică pentru statutul de cetățean (membru al comunității politice) și cine nu, statele au recurs, de cele mai multe ori, la unul dintre principiile jus sanguinis sau jus soli. Primul principiu face apel la „legăturile de sânge” (criterii de descendență), riscând să ducă la afectarea gravă a legitimității unui stat diversificat din punct de vedere etnic, cel de-al doilea principiu definește comunitatea pe criterii teritoriale și aduce cu sine pericole privind ridicarea cetățeniei celor care emigrează, neincluderea automată a imigranților sau acordarea statutului de cetățean persoanelor născute accidental pe teritoriul statului respectiv. Până la începutul secolului al XX-lea, cele mai multe state defineau cetățenia după principiul jus sanguinis; în zilele noastre, majoritatea lor au legi ale cetățeniei prin care se încearcă îmbinarea celor două principii.

Atât principiul ius sanguinis, cât și ius soli sunt principii unanim acceptate de către doctrinarii de drept internațional public în domeniul reglementării cetățeniei. În cazul aplicării principiului de ius sanguinis, statul oferă copilului cetățenia în baza cetățeniei părinților, astfel că locul nașterii copilului nu reprezintă importanță pentru stat. Poate reprezenta importanță pentru copil, căci acesta se poate naște cu mai multe cetățenii.

a. Principiul ius sanguinis

Statul, prin aplicarea principiului de ius sanguinis are posibilitatea de a acorda cetățenia copilului născut din cel puțin un părinte ce-i deține cetățenia. Acest principiu nu cere imperativ ca ambii părinți să dețină aceeași cetățenie.

Principiul de ius sanguinis este cel mai important principiu din perspectivă istorică din materia cetățeniei, acesta nu trebuie însă confundat cu așa-numitul „drept al sângelui”. Din perspectiva istoriei dreptului, principiul de ius sanguinis își trage originile din dogma comunității burgheze, unde statul punea accentul pe apartenența individului la acesta. Dezvoltarea unei comunități nu putea să aibă loc, decât prin înmulțirea oamenilor, astfel încât statul încuraja acest fenomen prin acordarea cetățeniei prin transmiterea acestei „calități” de la părinte la copil. Plecăm astfel de la premisa juridică că fiecare descendent se bucură de oportunitatea de a deveni membru al comunității din care provin strămoșii săi. Principiul de ius sanguinis sintetizează drepturile statelor din care emigrează indivizi, astfel că prin consacrarea acestui principiu se dorește transmiterea cetățeniei părinților și copilului, chiar născut pe teritoriul altui stat. Punctul de pornire sau geneza acestui principiu este principiul naționalității, prin care se afirmă unitatea dintre stat și locuitorii acestuia. Principiul ius sanguinis stă și la baza dreptului cetățeniei din România.

b. Principiul ius soli

Un alt punct de legătură pentru dobândirea originară a cetățeniei, este principiul ius soli, importanță având locul nașterii individului. Statul are competența recunoscută de către dreptul internațional public de a acorda cetățenia fiecărui individ ce se naște pe teritoriul acestuia. Nu are relevanță dacă părinții dețin sau nu cetățenia respectivului stat. Principiul ius soli este uzitat de către statele care primesc imigranți, iar din perspectivă istorică, ius soli este principiul care a fost folosit înaintea principiului de ius sanguinis.

Statul care este interesat de popularea teritoriului său adoptă principiul de ius soli pentru acordarea cetățeniei, pentru că astfel copiii care se nasc pe teritoriul respectivului stat sunt cetățeni ai acestuia, astfel statul se poate bizui pe un număr crescut de cetățeni.

Principiul de ius soli este folosit de către stat, pentru a se evita situația în care un individ se naște apatrid. Domeniul de aplicare al principiului ius soli se întinde pe teritoriul statului care aplică acest principiu în acordarea cetățeniei. Trebuie făcută necesara precizare, potrivit căreia prin teritoriul statului, nu înțelegem doar solul, subsolul, spațiul aerian și apele interne sau teritoriale, ci și navele sau aeronavele care se află sub pavilionul acestuia. Astfel un copil născut la bordul unei aeronave înregistrată în statul care acordă cetățenia conform principiului de ius soli, primește cetățenia acestui stat.

Identificăm o excepție a aplicării principiului de ius soli, și anume în domeniul dreptului diplomatic și consular. Principiul ius soli nu produce efecte în cazul copiilor personalului misiunilor diplomatice și consulare care se nasc pe teritoriul statului de ius soli unde părinții acestora se află în misiune. Un argument solid în acest sens este adus de atributul special extrateritorial al serviciului diplomatic și consular, argument ce este întregit de faptul că nu poate fi realizată o legătură reală între copilul unui diplomat și statul pe lângă care diplomatul este acreditat. Această regulă era prevăzută și în art. 5 al Research in international law – nationality, document cunoscut în literatura de specialitate de drept internațional public și drept Proiectul Harvard Law School, prin care se arăta că: ”a state may not confer its nationality at birth (jure soli) upon a person born within its territory if such person is a child of an alien having diplomatic immunity therein, or otherwise not subject to its jurisdiction”.

Regula enunțată mai sus a fost înscrisă în două protocoale facultative la Convențiile de la Viena asupra dreptului diplomatic și consular, astfel că majoritatea statelor ce aplică principiul de ius soli în domeniul acordării cetățeniei s-au conformat acestei reguli, ratificând aceste protocoale.

Unii doctrinari opinează chiar, că respectivele protocoale facultative nu trebuiau să fie încheiate, deoarece regula enunțată mai sus poate fi definită drept o regulă cutumiară a dreptului internațional public.

Așa cum arată doctrina de specialitate, în cazul dobândirii originare a cetățeniei se pot întâlni în practică diferite probleme, pe care dorim să le evidențiem în rândurile următoare. Chiar dacă punctele de convergență ale dreptului internațional public se subordonează unuia dintre cele două principii, se pot întâlni în practică forme de întrepătrundere a prevederilor celor două principii. Sunt de părere că majoritatea doctrinarilor sunt în eroare atunci când afirmă faptul că putem întâlni în practică un așa-zis „sistem mixt” care combină elementele celor două principii. Consider că este mult mai corect dacă afirmăm faptul că cele două principii sunt uzitate subsidiar și cumulativ, de cele mai multe ori statele consacră unul dintre principii ca regulă principală, iar celălalt este folosit în subsidiar. În anumite cazuri este chiar imperios necesară aplicarea în subsidiar a unuia dintre cele două principii, pentru a nu se ajunge la situația nedorită a apatridiei. Deoarece întretăierea principiului de ius soli cu cel de ius sanguini poate să cauzeze anumite probleme în practică, fiecare stat este liber să-și aleagă modalitatea și principiul în baza căruia acordă cetățenia la naștere. Un stat are posibilitatea de a combina cumulativ prevederile celor două principii, astfel că statul poate să ceară pentru acordarea cetățeniei noului-născut îndeplinirea atât a condițiilor impuse de ius soli, cât și cele de ius sanguini. În acest caz ne aflăm în prezența unui raport de egalitate între aplicarea celor două principii. Impunerea îndeplinirii cumulative a celor două principii duce la micșorarea cercului celor care pot dobândi originar cetățenia, căci dacă pruncul este născut într-un stat terț, acesta practic nu dobândește cetățenia părinților, asta în ipoteza în care ambii dețin aceeași cetățenie, dar ar putea, la fel de teoretic, să obțină cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut, daca respectivul stat aplică principiul de ius soli.

Combinarea cumulativă a punctelor de convergență de dobândire originară a cetățeniei este un fapt cunoscut în practica statelor. Așa spre pildă, dreptul cetățeniei statului Cehoslovacia din 1949 acorda cetățenia cehoslovacă doar copilului născut pe teritoriul cehoslovac, dacă măcar unul dintre părinți deținea cetățenia acestui stat. Trebuie remarcat în acest moment un aspect interesant ce ține mai mult de istoria dreptului, decât de dreptul constituțional sau de dreptul internațional public. În 1920 legislația din domeniul cetățeniei din Cehoslovacia se baza exclusiv pe prevederile principiului de ius soli, în timp însă am putut observa că se extind condițiile acordării cetățeniei acestui stat.

În cazul în care statul acordă cetățenia doar în baza principiului de ius sanguini, atunci în anumite cazuri copilul născut poate rămâne fără cetățenie. Acest scenariu se putea transforma în realitate și din perspectiva legislației din acest domeniu din Cehoslovacia. Astfel, în cazul unei nașteri efectuate pe teritoriul unui stat terț, copilul dobândea cetățenia cehoslovacă doar dacă ambii părinți o dețineau. Dacă doar tatăl sau mama copilului deținea cetățenia cehoslovacă, aceasta putea fi cerută organelor administrative, care trebuiau să ia o decizie. Ori în acest fel, ne putem imagina, cel puțin teoretic, că organele administrative refuză cererea de acordare a cetățeniei cehoslovace, iar dacă mai sunt îndeplinite cumulativ și următoarele două condiții, atunci copilul se născuse apatrid. Prima condiție se referă la faptul ca statul pe teritoriul căruia s-a născut copilul să acorde originar cetățenia doar aplicând prevederile principiului de ius sanguini. A doua condiție este ca statul al cărui cetățean este părintele ce nu deține și cetățenia cehoslovacă să acorde originar cetățenia conform cerințelor principiului ius soli, iar nașterea să nu fi avut loc pe teritoriul acestui stat. Rezultatul este unul ușor previzibil: copilul este apatrid. Dreptul internațional public nu poate să interzică astfel de situații, căci ele își au izvorul doar în normele de drept intern. Totuși, statele care și-au luat angajamentul prin tratate internaționale bi sau multilaterale să evite situațiile de apatridie, trebuie să-și revizuiască legislația din domeniu, pentru ca fenomenul apatridiei să nu mai poată avea o cauză de natură legislativă.

Prima problemă ce trebuie să o amintim, atunci când dorim să analizăm aplicarea alternativă a celor două principii este apatridia. Întâlnim acest fenomen atunci când cele două principii produc efecte, fără ca să existe o soluție de evitare a apatridiei. Este vorba despre anumite lacune, care apar prin neaplicarea subsidiară a celuilalt principiu fundamental al acordării cetățeniei. Suntem în prezența unui așa-numit „conflict negativ” când individul se naște fără a dobândi nici o cetățenie, deoarece nici un stat nu-l consideră îndreptățit să se bucure de calitatea de cetățean. Acest fenomen a fost descris de către literatura de specialitate și ca apatridia originară. O a doua problemă ce trebuie să o amintim în cazul întrebuințării alternative a punctelor de convergență din dreptul internațional public în domeniul cetățeniei se referă la multipatridie. În afară de posibilitatea existenței unui conflict negativ, putem întâlni în practică și un conflict pozitiv de cetățenie. Suntem în prezența unui astfel de conflict pozitiv, atunci când legislația din domeniul cetățeniei din diferite state se suprapune. Într-un astfel de caz, discutăm desigur despre posibilitatea prin care un individ se naște nu cu o cetățenie, ci cu mai multe. În acest context consider necesar să fac următoarea precizare: în cazul unui stat federal, individul care are cetățenia statului federal, dar primește și cetățenia unuia dintre statele ce-l compun, nu deține, dublă cetățenie, deoarece sunt de părere că doar cetățenia statului federal este cea care produce efecte, cealaltă nefiind una autentică. Multipatridia este rezultatul suveranității de care se bucură subiectele originare de drept internațional public, care pot să nu ia în considerare punctele de convergență din materia cetățeniei statuate de către doctrina de drept internațional public.

Un copil născut pe teritoriul unui stat care aplică principiul de ius soli, primește automat respectiva cetățenie, iar dacă părinții dețin cetățenia unui stat care aplică regula de ius sanguini, atunci nou-născutul dobândește și această sau aceste cetățenii. Trebuie avut în vedere că multipatridia se naște atât în cazul modului originar de dobândire a cetățeniei, cât și în cel derivat. Există state, care aplică principiul de ius soli, fără a condiționa acordarea cetățeniei de un sejur mai îndelungat pe respectivul teritoriu.

O altă cauză a multipatridiei este folosirea concomitentă a celor două principii. Este cazul și noii legislații în domeniul cetățeniei din Republica Federală a Germaniei, care prin normele edictate după anul 2000, prevede de pildă în art. 4 alin. 3 al legii cetățeniei că un copil născut pe teritoriul Republicii Federale a Germaniei din părinți care nu sunt cetățeni germani, poate obține cetățenia acestui stat, dacă cel puțin unul dintre părinți își are domiciliul permanent în Germania sau dacă se bucură de un permis de ședere de cel puțin 3 ani de zile. Legislația germană în domeniu nu interzice însă, ca respectivul copil să poată obține și cetățenia părinților. Am stabilit încă de la bun început că un stat nu are competența de a influența legislația cetățeniei dintr-un alt stat. Și iată cum, respectivul copil dobândește prin naștere mai multe cetățenii. Ne putem gândi, că dacă fiecare părinte are dublă cetățenie, iar statele acestea oferă tot prin ius sanguini cetățenia, copilul s-ar putea naște fiind cetățean a cinci state diferite. O a treia problemă ce poate fi identificată este legată de combinarea punctelor de convergență. În contemporaneitate aproape că nu mai întâlnim state, care să aplice doar principiul ius soli în domeniul acordării originare a cetățeniei. Până la mijlocul secolului XX, statele sudamericane: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Cuba, Panama, Paraguay și Uruguay acordau cetățenia după regulile stricte ale principiului de ius soli. În prezent nu întâlnim nici state care să se orienteze exclusiv după prevederile principiului de ius sanguini, cu excepția câtorva state asiatice. O excepție o reprezintă statul Vatican, a cărui drept al cetățeniei nu se fondează pe nici unul dintre cele două principii discutate mai sus. Cetățenia statului Vatican nu poate fi obținută în mod originar. La momentul actual practica statelor a impus un sistem mixt în ceea ce privește dobândirea originară a cetățeniei. Problema principală cu care se confruntă statele este multipatridia, și nici de cum apatridia, fenomen ce a reușit să fie în mare măsură combătut eficient. Tocmai acordarea cetățeniei prin prisma principiului de ius soli naște problema legăturii copilului cu statul unde s-a născut. În cazul în care nașterea a avut loc accidental într-un stat de ius soli, stat cu care părinții nu au nici un fel de legătură, este discutabil dacă nou-născutul ce primește această cetățenie va dezvolta vreodată o relație cu acest stat.

Dreptul internațional public prin normele sale cutumiare sau scrise nu prevede reguli prin care să se impună anumite cerințe în legătură cu relația dintre stat și individul care primește cetățenia respectivului stat prin sistemul de ius soli. În domeniul protecției diplomatice pe care statele sunt obligate să o acorde propriilor cetățeni, întâlnim probleme mai ales în cazul persoanelor care dețin mai multe cetățenii. Totuși în domeniul acordării protecției diplomatice s-a cristalizat principiul efectivității cetățeniei, care însă nu produce efecte decât în cazul dobândirii derivate a cetățeniei. Considerăm că ar fi necesar ca statele să convină la nivel internațional asupra unor condiții foarte exacte care trebuie a fi îndeplinite pentru a se putea obține cetățenia după principiul de ius soli. Opinăm că s-ar putea identifica o legătură culturală a persoanei cu respectiva națiune sau popor, iar în lipsa acesteia cetățenia să nu poată fi acordată. Dreptul internațional public nu cunoaște încă astfel de condiții. Premisa formală a nașterii unui individ pe teritoriul statului de ius soli este suficientă pentru ca acesta să-i acorde cetățenia.

Putem considera că ne putem afla în ipoteza, potrivit căreia respectivul copil odată cu obținerea cetățeniei nu mai are deloc contact cu respectivul stat și cu tot ce înseamnă cultura acestuia. Și în cazul acordării cetățeniei potrivit regulilor de ius sanguini pot interveni anumite derapaje. Să luăm în calcul următorul raționament. Statul de ius sanguini nu condiționează acordarea cetățeniei individului de nașterea lui pe teritoriul său. Părinții sunt imigranți într-un stat de ius soli, astfel încât copii primesc și cetățenia statului de ius sanguini, lucru care se poate întâlni la multe generații. Este clar că acești cetățeni ai statului de ius sanguini sunt de fapt niște „străini” ai acestuia.

Proiectul Harvard amintit mai sus propunea statelor o soluție, pe care ne-o însușim fără rezervă. Proiectul propunea statelor de ius sanguini încetarea acordării cetățeniei în mod originar potrivit acestui principiu individului născut pe teritoriul unui stat terț, dacă și părinții acestuia s-au născut pe teritoriul statului terț. Propunerea a rămas la stadiu de proiect. Așa cum am mai avut ocazia de a arăta, apatridia nu mai constituie în prezent o reală problemă cu care să se confrunte statele, combinarea principiilor de ius soli și de ius sanguini duce mai des la multipatridie, individul deținând și cetățenii a unor state cu care nu are nici o legătură.

2.2.2.Dobândirea derivată a cetățeniei

Pe lângă modul originar de dobândire a cetățeniei întâlnim și situații ulterioare nașterii prin care un individ dobândește cetățenia unui stat. Vorbim printre altele despre naturalizare sau căsătorie. Și în privința dobândirii derivate a cetățeniei, dreptul internațional public dezbate anumite condiții ce trebuie a fi îndeplinite pentru ca statele să poată acorda cetățenia. Înainte de a le discuta pe scurt, facem necesară precizare că în cazul acordării cetățeniei ulterior nașterii suntem de cele mai multe ori în prezența unor proceduri administrative greoaie și complicate.

O condiție ce poate duce la acordarea derivată a cetățeniei este stabilirea domiciliului pe teritoriul unui alt stat, individul intenționând să se stabilească permanent în acel stat. Identificăm în acest caz crearea unei legături speciale dintre individ și statul a cărui cetățenie o dorește. Considerăm că nu reprezintă un argument suficient pentru obținerea cetățeniei unui stat, spre pildă deținerea unor proprietăți imobiliare. Statul terț, a cărui cetățenie se dorește a fi obținută are tot interesul să construiască o legătură strânsă cu individul, prin aceasta chiar putându-se slăbi legătura individului cu statul al cărui cetățean deja este. Subliniem că este discutabilă soluția îmbrățișată de anumite state, prin care indivizii, care domiciliază pe teritoriul acelui stat primesc după împlinirea unui termen bine definit cetățenia respectivului stat. Este o cetățenie acordată forțat, noi considerăm că acordarea cetățeniei ulterior nașterii trebuie să aibă loc cu acordul de voință al individului. Însă situația expusă mai sus nu încalcă normele dreptului internațional public, atâta vreme cât nu se impune renunțarea de către individ a cetățeniei obținute originar. O astfel de cerință ar încălca flagrant principiile generale ale dreptului internațional public.

Efectele căsătoriei sunt multiple și îndelung discutate în materia dreptului familiei. Din perspectiva dreptului internațional, căsătoria poate fi un motiv serios pentru acordarea ulterioară a cetățeniei unui stat. Din punct de vedere istoric cunoaștem mai multe etape ale dezvoltării acestui criteriu de acordare a cetățeniei. Fundamentul pentru care dreptul internațional public recunoaște căsătoria ca motiv de acordare a cetățeniei este unitatea căsătoriei și a familiei. De-a lungul deceniilor întâlnim diferite concepte asupra acestui element, putându-se face astfel și o analiză a drepturilor de care se bucură fie femeia, fie bărbatul. Tendința actuală se îndreaptă fără echivoc înspre egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul. Nu se poate identifica o regulă generală în ceea ce privește acordarea cetățeniei în cazul căsătoriei, căci statele exercitând în acest domeniu, propria lor suveranitate, pot legifera acest domeniu după interese proprii. Tradițional, femeia dobândea odată cu căsătoria, chiar fără voia ei, cetățenia soțului, de multe ori aceasta fiind chiar obligată să renunțe la propria-i cetățenie. Astfel în sec. XIX și până la mijlocul sec. XX, doar femeia era subiectul de drept, ce dobândea o nouă cetățenie, dacă deținea o altă cetățenie decât pe cea a soțului. Această modalitate de acordare a cetățeniei poate fi caracterizată ca fiind una abuzivă, dar nu trebuie să scoatem din context timpul istoric, în care un astfel de comportament era tolerat, și când conceptul de egalitate între femei și bărbat era o utopie.

Pe plan internațional nu există o regulă unanim acceptată de state, astfel că nu putem vorbi despre o practică unitară în acest domeniu, decât odată cu încheierea Convenției din 1957, privind cetățenia femeii căsătorite, pe care România a ratificat-o la data de 2 martie 1961. Conform art. 1 din Convenție, căsătoria femeii cu un bărbat cu o altă cetățenie nu poate aduce atingere propriei sale cetățenii, chiar dacă aceasta dobândește și cetățenia soțului. Astfel s-a exclus dobândirea automată de către soție a cetățeniei soțului, dar statele care au semnat si ratificat convenția au acordat soției un drept privilegiat în a cere și obține cetățenia soțului. Acordarea cetățeniei în acest caz, poate fi însoțită de obligația soției de a îndeplini și alte criterii stabilite de legislația internă a cetățeniei statului a cărui cetățenie o deține soțul. Convenția încheiată în 1957 aduce un aspect de noutate, prin care se afirmă egalitatea femeii cu bărbatul, aspect ce este relevat de prevederea potrivit căreia femeia nu mai este obligată să renunțe la cetățenia ce a dobândit-o prin naștere. Există și state care nu sunt însă parte la această convenție, și care practică în continuare obligația femeii de a renunța la propria-i cetățenie pentru a o putea dobândi pe cea a soțului. Regatul Belgiei, Republica Islamică Iran sau Principatul Liechtenstein sunt state care aplică în continuare regula arătată mai sus. La nivelul Consiliului Europei s-a dezbătut această problemă destul de intens, însă s-a considerat că prevederile Convenției din 1957 acoperă mulțumitor această materie, iar pentru spațiul european nu era necesară o reglementare regională.

Odată cu semnarea în 1992 a tratatului de la Maastricht, ia naștere la nivelul Uniunii Europene instituția cetățeniei comunitare sau europene. Aproape că nu mai are relevanță modul derivat al dobândirii cetățeniei prin căsătorie, în spațiul comunitar, dacă ambii soți dețin cetățenii a unui stat membru. Cele patru libertăți fundamentale ale Uniunii Europene conferă astfel soților o libertate extinsă în ceea ce privește stabilirea domiciliului sau a locului de muncă. Revenind la elementul căsătoriei ca modalitate de dobândire ulterioară a cetățeniei trebuie să admitem că practica statelor este una mult mai „liberală”, încât a rămas la latitudinea soților să decidă dacă și în ce condiții renunță sau dobândesc o nouă cetățenie. Statele sunt însă suverane să impună odată cu acordarea cetățeniei, renunțarea de către soț/soție la cealaltă cetățenie.

Operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat nu este una ce aparține doar lumii contemporane, aceasta a fost cunoscută și în Roma antică. Instituția adopției, cunoscută în dreptul intern român ca înfiere până în anii '90, poate să fie un motiv de acordare a cetățeniei ulterior nașterii. Ca și regulă generală prin adopție se realizează un nou raport copil-părinți, iar copilul este sustras oricărui contact și raport cu rudele de sânge, se întrerupe astfel orice relație sau legătură cu aceștia. După ce au fost parcurși toți pașii legali, și procesul de adopție a fost finalizat se folosește ficțiunea, potrivit căreia copilul este dintotdeauna al adoptatorilor. În cazul în care statul adoptatorilor este un stat de ius sanguini, atunci prin adopție și cu ajutorul ficțiunii, copilul primește fără nici un fel de probleme cetățenia statului adoptatorilor. Probleme pot apărea în cazul în care statul adoptatorilor este unul de ius soli. Adoptatul dobândește de cele mai multe ori cetățenia adoptatorilor prin act administrativ. De cele mai multe ori însă, în cazul adopției, adoptatul dobândește în mod automat cetățenia adoptatorilor, iar în literatura de specialitate germană am putut urmări o dezbatere interesantă, prin care se problematiza dacă astfel nu sunt încălcate copilului libertățile fundamentale, printre care și libertatea de opțiune.

Opinia îmbrățișată de cei mai mulți adepți contrazice temerile puse sub semnul întrebării. Cel mai solid argument arată că și în cazul dobândirii cetățeniei originare, copilul nu are dreptul de opțiune, ori în cazul adopției nu putem vorbi despre un mod originar de dobândire a cetățenie, dar de unul care este asimilat acestuia, motiv pentru care nu este încălcat nici un drept și nici o libertate a copilului adoptat.

În ceea ce privește recunoașterea copilului din afara căsătoriei, considerăm că acest motiv de acordare a cetățeniei nu mai este foarte uzitat, deoarece perspectiva tradiționalistă a copiilor legitimi și nelegitimi a fost abandonată de legislația modernă ce dezvoltă instituții constituționale, precum cea a cetățeniei. Încă de la jumătatea sec. XX în România această diferențiere nu mai produce nici un fel de efect, cel puțin nu din punctul de vedere al acordării cetățeniei. Art. 5 din Legea 21/1991 spune foarte clar: „copiii născuți pe teritoriul României, din părinți cetățeni români, sunt cetățeni români”. Legiuitorul nu cere ca și condiție cumulativ de îndeplinit, ca părinții să fie și căsătoriți. Amintim doar faptul că dreptul internațional public recunoaște acest mod de dobândire ulterioară a cetățeniei.

Cel mai întâlnit mod de dobândire ulterioară a cetățeniei este prin cerere pe care o adresează individul interesat statului a cărui cetățenie o dorește. Fiecare stat este liber să-și aleagă criteriile, condițiile și procedurile prin care se poate dobândi cetățenia prin cerere. Precizăm că în cazul dobândirii cetățeniei la cerere, cel care aplică pentru aceasta nu trebuie să demonstreze statului relații de familie sau alianță cu alți cetățeni ai respectivului stat.

Din perspectiva dreptului internațional public, este suficientă cererea formulată în acest sens și adresată instituțiilor abilitate din respectivul stat, deoarece prin cerere se demonstrează acordul de voință al individului. Trebuie să amintim în acest context de ”genuine link” care a fost pe larg dezbătut de către Curtea Internațională de Justiție în speța Nottebohm. De fapt Curtea de la Haga recunoaște fără echivoc faptul că acordarea cetățeniei este un drept suveran al statului, doar că în anumite cazuri, când nu există o legătură strânsă între stat și cetățean, respectiva cetățenie poate să nu fie recunoscută și astfel opozabilă altor state. Cetățenia astfel dobândită produce efecte pentru individ în interiorul statului, dar state terțe au posibilitatea oferită de precedentul creat prin soluționarea cazului Nottebohm de a nu recunoaște drepturile individului ce ar decurge din calitatea lui de cetățean al statului care nu poate demonstra ”genuine link” cu acesta.

Un alt motiv pentru acordarea cetățeniei ulterior nașterii identificat de doctrina de drept internațional public este raportul de fidelitate sau de loialitate a unui individ față de un stat terț. Cel mai des exemplu este când un terț îmbracă o funcție publică într-un stat al cărui cetățean nu este, motivul acordării cetățeniei se fundamentează pe principiul loialității, căci funcționarii sau militarii trebuie să dețină cetățenia statului pe care îl slujesc.

O reală problemă este identificată de doctrină în cazul schimbărilor ce au loc la nivelul delimitării granițelor unor state. În afară de conflictele civile sau armate care pot izbucni, apare nesiguranța indivizilor, aceștia neștiind a cui cetățeni sunt. Cazuri ce trebuie rezolvate întâlnim atunci când suntem în situația secesiunii sau dezmembrării de state. Întrebarea prin care se cerceta care este dreptul cetățeniei ce guvernează noul teritoriu creat, a fost discutată odată cu Conferința de Pace de la Paris, argumentându-se că odată ce pe un teritoriu devine suveran un alt stat sau se creează unul nou, acesta va guverna și dreptul cetățeniei, fapt ce este reglementat chiar în tratatele de la Versailles (1919), St. Germain (1919) și Trianon (1920). Este discutabil dacă a existat o împuternicire la nivelul ordinii juridice internaționale în această direcție, ceea ce este sigur că protestele și nemulțumirile vis-a-vis de această regulă au dus la imposibilitatea transformării ei într-una cutumiară. Astăzi o astfel de regulă arbitrară încalcă dreptul la autodeterminare al popoarelor. Cert este că statele, care sunt membre ale Convenției privind apatridia din 1961 și-au luat angajamentul ca în cazul unor modificări teritoriale, indivizii să nu rămână apatrizi.

Redobândirea cetățeniei este efectul reintegrării unui individ în statul al cărui cetățenie a avut-o anterior. Redobândirea cetățeniei se obține doar la cerere. Un caz des întâlnit în practică este reprezentat de femeia, care la căsătorie a fost obligată să renunțe la cetățenia dobândită în mod originar, și pe care la un moment dat și din varii motive dorește să o redobândească. Un alt caz întâlnit este statuat de art. 116 alin. 2 din legea fundamentală a Republicii Federale a Germaniei, prin care acelora (sau urmașilor), cărora li s-a retras cetățenia germană în timpul regimului național-socialist din motive politice, de rasă sau religie, pot redobândi cetățenia la cerere, dacă nu au domiciliul pe teritoriul Republicii Federale a Germaniei. În cazul în care cei „deposedați” în condițiile arătate mai sus au domiciliul pe teritoriul Republicii Federale a Germaniei, intră în scenă ficțiunea potrivit căreia aceștia nu au fost niciodată deposedați de cetățenia germană.

Doctrina de drept internațional public privește reglementarea dobândirii cetățeniei statului Vatican ca fiind una specială. Dobândirea cetățeniei statutului Vatican este legată de două condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ: îndeplinirea unei funcții în cadrul Bisericii Catolice și domiciliul permanent pe teritoriul statului Vatican. Unii doctrinari consideră chiar că dobândirea cetățeniei statului Vatican poate fi considerată una originară. Această opinie a fost criticată de majoritatea doctrinei, aducându-se împotriva ei următoarele argumente: dobândirea originară a cetățeniei impune aplicarea la naștere a principiului de ius soli sau de ius sanguini, ori dobândirea cetățeniei statului Vatican nu este posibilă fără îndeplinirea condițiilor arătate mai sus, astfel că afirmația rămasă singulară în doctrină este conceptual vorbind exclusă. Dobândirea cetățeniei statului Vatican nu reprezintă însă un punct de legătură distinct al dreptului internațional în domeniul cetățeniei, deoarece modalitatea de acordare a cetățeniei statului Vatican este o împletire a unor veritabile puncte de legătură enunțate anterior, și anume: relația de loialitate și domiciliul permanent.

Doctrina a identificat câteva condiții, pe care statele le pot ridica în procesul acordării cetățeniei dobândite ulterior nașterii. În primul rând este vorba despre consacrarea și aplicarea principiului efectivității cetățeniei. Efectivitatea cetățeniei a fost definită de Curtea Internațională de Justiție de la Haga astfel: ”[…] legal bound having at its basis a social fact of attachment, a genuine connection of existence, interests and sentiments, together with the existence of reciprocal rights and duties”. Efectivitatea cetățeniei nu reprezintă însă o limitare din punct de vedere juridic a suveranității statutului de a adopta orice model sau element în dreptul cetățeniei. Statele sunt îndemnate să acorde doar atunci cetățenia, când poate fi probată o legătură strânsă între individ și stat. Statele care nu aplică această recomandare sunt libere să aibă această atitudine, singura problemă ce poate apărea este în cazul coliziunii multiplelor cetățenii în domeniul protecției diplomatice.

2.3.Conflictele de cetățenie

De regulă, modurile de dobândire a cetățeniei urmează principiile jus sanguinis (Germania, Austria, Ungaria, Monaco, Norvegia, Serbia, Elveția ,Italia, Suedia) și jus soli ( Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Ecuador, Paraguay, Peru, Venezuela, Noua Zeelandă, Canada, SUA) separat sau, uneori, fiind un joc de combinații între ele, cu primatul unuia sau altuia dintre principii (Franța, Danemarca, Guatemala, Mexic, Portugalia, San Salvador, Marea Britanie).

Problemele în ceea ce privește dobândirea cetățeniei se complică atunci când, ca urmare a delocalizărilor, a căsătoriilor succesive sau a regulilor convenționale o persoană devine posesoarea mai multor naționalități (conflict pozitiv) sau a niciuneia dintre ele(conflict negativ). Dacă, în prima situație, testul este acela al efectivității rezultând, din reședința obișnuită și îndelungată pe teritoriul unui stat, în cel de-al doilea, obiectivul este acela de reducere a acestor situații prin punerea de acord a statelor pe cale convențională.

În dreptului internațional al drepturilor omului protecția se extinde asupra tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția statelor semnatare ale principalelor documente. De aici, apare tentația de a afirma, în primă fază că pentru sistemele de protecție a drepturilor omului naționalitatea nu este elocventă, pentru că acestea sunt axate pe persoană. Un drept distinct „ la naționalitate” este inclus în Declarația Universală, în Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice (1966) numai cu referire la copii (art.24, par.3), în Convenția Consiliului Europei privind naționalitatea (1997)și în Convenția europeană asupra prevenirii cazurilor de apatridie legate de succesiunea statelor (2006) , în Convenția Americană a drepturilor omului (art. 16). Convenția Europeană nu garantează dreptul la o naționalitate dar aceasta devine, în foarte multe situații, un punct de legătură și este analizat prin prisma prevederilor dreptului intern al statelor . Convenția Americană a Drepturilor omului prevede acest drept în art. 20 iar Curtea Interamericană, în avizul consultativ din 19 ianuarie 1984 se referă la naționalitate ca la „un drept inerent oricărei ființe umane” ce reprezintă fundamentul exercitării drepturilor politice și influențează exercitarea drepturilor civile . Chiar și în atare situație, în sistemele în care dreptul la naționalitate nu este garantat în mod expres, naționalitatea face parte dintre exigențele drepturilor omului legate de nediscriminare.

Paradoxal însă, chiar dacă se militează pentru nediscriminare în mai toate documentele adoptate de-a lungul vremii, naționalitatea implică o anumită discriminare atâta vreme cât fiecare stat are dreptul să aleagă între naționali și non-naționali. Naționalitatea este criteriul pe baza căruia se construiește condiția de străin și, prin urmare, dreptul la naționalitate poate fi calificat ca un „drept de excludere. Legătura dintre stat și persoană este din ce în ce mai mult supusă controlului de dreptul internațional atunci când impune condiții de efectivitate pentru acordarea naționalității, când inițiază măsuri pentru reducerea cazurilor de apatridie, când sancționează, prin mecanisme specifice privarea abuzivă de naționalitate a unei persoane sau atunci când refuză dreptul de a schimba o naționalitate dobândită.

Datorită lipsei de uniformitate între legislațiile diverselor state în ceea ce privește criteriile de acordare a cetățeniei, prin jocul combinat al regulilor naționale în materie, un individ se poate găsi în situația de a avea mai multe cetățenii sau de a-i fi negat dreptul la orice cetățenie, deși n-a fost încălcată nicio lege. Suntem în fața unui conflict de cetățenie, care poate fi astfel pozitiv sau negativ.

2.3.1.Conflictul pozitiv de cetățenie-Bipatridia

Aceasta se manifestă atunci când o persoană are două sau mai multe cetățenii (bipatridia sau pluricetățenia). Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dublă cetățenie, cauzată de neconcordanța legislației statelor. De exemplu, copilul născut din cetățeni ai unui stat care aplică principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a cărui legislație prevede principiul jus soli, va purta cetățenia ambelor state. Persoana care obține o nouă cetățenie, la cerere, fără să renunțe la cetățenia sa anterioară, se află, de asemenea, în situația de bipatridie.

Situația de bipatrid nu ridică foarte multe probleme din punct de vedere personal, al statutului, ci mai mult din spectrul relațiilor interstatale, cum ar fi în speță situația îndeplinirii obligației de prestare a serviciului militar, care ia în calcul regula rezultată în convențiile internaționale a „cetățeniei active”.

Situații conflictuale rezultând din bipatridie pot să apară în legătură cu exercițiul protecției diplomatice de către unul din cele două state, a căror cetățenie o are bipatridul, împotriva celuilalt stat.În asemenea situații, în practica internațională a putut fi identificată o tendință de a stabili și favoriza dintre cele două cetățenii aflate în conflict, pe cea reală și efectivă, sau așa-numita „cetățenie dominantă”(din punct de vedere al locului de muncă, al limbii vorbite, al domiciliului sau al legăturilor de familie).

Pentru a fi evitate astfel de conflicte de cetățenie, statele încheie convenții bilaterale, prin care stabilesc anumite reguli de opțiune, urmărind eliminarea cauzelor care conduc la bipatridie, fapt ce l-a determinat pe ambasadorul dr. Aurel Preda-Mătăsaru să afirme: “asemenea convenții sunt repuse în discuție astăzi, fiecare țară fiind preocupată să-și apropie emigrația”.

2.3.2.Conflictul negativ de cetățenie- Apatridia

Aceasta este situația opusă conflictului pozitiv de cetățenie, reprezentând situația unor categorii de persoane care fie nu dețin nicio cetățenie, fie o pierd și nici nu dobândesc cetățenia altui stat. Motivele care stau la baza acesteia au o sorginte asemănătoare cu situația bipatridiei, datorându-se fie diferențelor de nuanță dintre dobândirea și pierderea cetățeniei dintre diferitele state. Copii unor părinți apatrizi, pot fi apatrizi și ei, dacă se nasc pe teritoriul unor state care aplică, în acordarea cetățeniei criteriul jus sanguinis.

Conceptul de apatrid se referă la o persoană oarecum desconsiderată de state, nefiind considerată de nici unul dintre acestea resortisant al său, ca urmare a aplicării propriei legislații. Starea de apatridie, este o situație anormală care apare ca urmare a unor conflicte negative de legi.

Apatridul, fiind lipsit de legătura juridică cu un stat, nu are față de acesta, obligațiile care rezultă din această legătură, fiind în același timp lipsit de orice protecție din partea statului. Pe de altă parte, statele pe teritoriul cărora se găsesc apatrizii, nu pot ignora prezența acestora, iar aceștia sunt obligați să respecte legislația statului pe teritoriul căruia se găsesc.În general, li se acordă cu tratament similar cu cel acordat străinilor, însă spre deosebire de aceștia, ei nu se bucură de protecția diplomatică a unui alt stat, putând deveni victime ale unor discriminări, expulzări abuzive, sau a unor alte situații conflictuale.

Referirile la apatrizi, pot viza și distincția dintre drepturile fundamentale, acordate tuturor persoanelor, în virtutea acestei calități și drepturile cetățenești, acordate în virtutea calității de cetățean. Deși primele, ar trebui să constituie suficiente garanții pentru existența socială, totuși nu se întâmplă așa. Pierderea statutului politic, face ca omul să nu rămână decât om, ceea ce nu este suficient pentru a fi tratat ca un semen.

Pentru a reduce, sau a elimina cazurile de apatridie, precum și consecințele nefavorabile ale acestei situații, au fost elaborate convenții internaționale. Convenția de la Haga din anul 1930, statua unele moduri de prevenire a apatridiei, în situația în care o persoană care deși deține cetățenia unui stat, prin înfiere sau plecarea în altă țară sau căsătorie este expusă riscului de a pierde cetățenia pe care o are fără a putea dobândi o nouă cetățenie.

Cele mai importante sunt Convențiile încheiate la New York sub auspiciile ONU în 1954, și anume:” Convenția referioare la statutul apatrizilor” și “Convenția pentru reducerea cazurilor de apatridie” din anul 1961. Prin aceste convenții se recunoaște dreptul oricărei persoane la o cetățenie, iar statele se angajează să nu retragă niciunei persoane cetățenia, în situația în care prin acest lucru nu ar fi pusă în postura apatridului și să acorde cetățenia copiilor născuți pe teritoriul lor, din părinți apatrizi.

Statutul apatridului, potrivit Convenției din 1954 urmărește precizarea regimului acestora în țara de domiciliu, în raport cu regimul cetățenilor și cu cel aplicabil străinilor , cuprinzând în principal următoarele:

-fiecare apatrid este obligat față de țara în care trăiește, fiind îndreptățit să respecte legile acesteia și măsurile privind menținerea ordinii și liniștii publice;

-toți apatrizii trebuie să aibă același regim, fără discriminări privind rasa, religia sau țara de origine;

-în ceea ce privește educația religioasă a copiilor și libertatea religioasă, apatrizii trebuie să se bucure de același regim ca și cetățenii naționali;

-apatrizilor trebuie să li se aplice regimul aplicabil străinilor.

Articolul 1 din Convenția din 1961, statuează că un stat va acorda cetățenia sa unei persoane născute pe teritoriul său, care altfel ar fi apatrid, ținând seama de vârsta și condițiile prevăzute în dreptul național.De asemenea, în Convenție sunt enumerate condițiile pentru acordarea cetățeniei unui apatrid.

2.4.Documente internaționale privind cetățenia

Pentru toți ce aflați în limitele teritoriale ale unui stat, independent de faptul că sunt cetățeni originari ai acelui stat sau străini, statutul acestora se stabilește pe baza dreptului intern.

Diferendele privitoare la statutul populației, drepturile și obligațiile persoanelor, indiferent de poziția pe care se află nu pot fi soluționate integral prin propria legislație a unui stat, unele impunând cooperarea în materie internațională în virtutea tratatelor, precum și convenții ținând seama de încărcătura problemelor privind populația și impactul pe care îl are asupra statelor.

În ceea ce privește reglementările în materie internațională și cooperarea între state, acestea se referă la domenii și instituții cum ar fi: drepturile omului, dubla cetățenie (bipatridia), apatridia, refugiați și persoane strămutate, regimul juridic al străinilor, dreptul de azil, extrădarea, protecția diplomatică.

2.4.1.Convenții internaționale adoptate în materie de cetățenie

După primul război mondial, alături de drepturile civile si politice, au fost înscrise in unele constituții adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la grevă, dreptul la securitatea muncii), astfel, asistăm la înființarea unei comisii speciale pe plan internațional având ca principal obiect de activitate apărarea drepturilor omului.

Liga Națiunilor, creată in 1919, reușește să realizeze o colaborare largă in problemele legate de unele drepturi individuale și colective considerate de interes general și uman. Un număr însemnat de țări europene pun bazele unei noi organizări constituționale, in care și reglementarea drepturilor fundamentale ale cetățeanului reflectă progres față de constituțiile anterioare. Contribuția principală a acestor constituții, printre care și cea a României, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebită a unor drepturi fundamentale, reglementarea constituțională și administrativă a principiului egalității naționale.

Având in vedere multiplele probleme privind egalitatea, limba și cultura naționala generate de consecințele războiului si evoluția societății, acest domeniu al drepturilor colective a fost perceput și dezvoltat in tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Națiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligație internațională, egalitatea minorităților naționale cu cele ale națiunilor dominante, specificându-se și aspectele principale ale egalității .Statele semnatare, care au avut minorități aflate sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat sa înscrie dispoziții in același sens in constituțiile lor.

În cadrul Ligii Națiunilor, a fost adoptată în anul 1930, “Convenția de la Haga asupra naționalității”, care a stabilit o parte dintre principiile generale incidente în materie:

fiecare stat este liber ca în baza propriilor legi să determine care sunt naționalii săi, iar recunoașterea acestor legi trebuie să fie făcută și de către celelalte state, atâta vreme cât acestea sunt conforme cu convențiile internaționale, cu cutuma internațională precum și principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;

persoanele care au două sau mai multe naționalități să fie privite ca naționali de către fiecare din statele ale căror naționalități le posedă;

o persoană, într-un stat terț, care are mai mult de o naționalitate să fie tratată ca și cum ar avea una singură și fără a prejudicia aplicarea legii sale în materie de statut personal sau orice altă convenție în vigoare, iar acel stat trebuie să recunoască pe teritoriul său, fie naționalitatea țării în care persoana locuiește în mod normal, fie pe aceea a țării cu care urmează să aibă cele mai strânse legături;

o persoană care are mai multe naționalități poate renunța la una dintre ele;

expatrierea unei persoane nu atrage pierderea naționalității statului care a acordat-o, doar dacă persoana în cauză ar avea o altă naționalitate, sau până în momentul în care ar dobândi o altă naționalitate.

În Convenție mai sunt prevăzute reglementări cu privire la cetățenia femeii căsătorite ( astfel dacă legea națională a soției prevede pierderea cetățeniei în cazul căsătoriei cu un străin, această consecință trebuie condiționată de dobândirea cetățeniei soțului său), cetățenia copiilor, precum și dispoziții referioare la adopție.

Convenția de la Haga a fost urmată de adoptarea a două protocoale adiționale ca de exemplu: Protocolul referitor la obligațiile militare în anumite cazuri de dublă cetățenie și Protocolul referitor la anumite situații de apatridie.

Tot sub corolarul Ligii Națiunilor a fost adoptat și Protocolul Special referitor la persoanele care nu au cetățenie, dar nu s-a bucurat de lumina intrării în vigoare ,neintrunind condiția esențială a numărului de 10 state care trebuiau să îl ratifice sau să adere la acesta.

Liga Națiunilor mai are un merit deosebit în ceea ce privește adoptarea documentelor internaționale în materie de cetățenie, astfel la 20 februarie 1928 la Havana a fost adoptat Codul Dreptului Internațional Privat.Acesta cuprinde dispoziții referitoare la cetățenie și naturalizare, astfel în articolul 9 al acestui cod se statuează că fiecare stat parte , urmează să aplice propria lege în vederea determinării cetățeniei de origine a unei persoane fizice sau juridice, lege care urmează să se aplice și în cazurile de dobândire, pierdere sau redobândire a acesteia, fie pe teritoriul său, sau fie în afara acestuia.

Dacă statul pe teritoriul căruia se ridică problema naționalității de origine nu prezintă interes în rezolvarea acesteia, se va aplica legea statului de domiciliu, așa cum este expres prevăzut în articolul 11.

Instituția drepturilor omului, care a cunoscut, cu trecerea timpului, un laborios dar și îndelungat proces de cristalizare, se prezintă actual ca o instituție extrem de complexă, aparținând în egală măsură atât ordinii juridice interne, cât și celei internaționale. Reflectând un anumit standard dobândit de protecția internațională a drepturilor si libertăților care individualizează umanitatea, ea definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective in fiecare țară, intervenind in acele situații in care drepturile omului ar fi încălcate intr-un anumit stat.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, document elaborat sub egida Organizației Națiunilor Unite, a avut o importanță covârșitoare pentru dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan național și internațional, fiind primul document cu vocație de universalitate în acest domeniu. Strict raportându-ne la cetățenie, în articolul 15 al declarației, se statuează dreptul tuturor persoanelor de a avea o cetățenie:”Toate persoanele au dreptul la o cetățenie și nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de cetățenia sa, și nici de dreptul de a-și schimba cetățenia.”. Practic, prin această dispoziție, se pune în lumină interesul O.N.U. de a include acest drept, printre drepturile fundamentale, inerente persoanei umane.

Spre deosebire de activitatea pe care a avut-o Liga Națiunilor, care stabilise o politică destul de detaliată în materie de cetățenie în cadrul Convenției de la Haga, dar al cărei demers nu s-a materializat așa cum ar fi trebuit, Organizația Națiunilor Unite, are principalul merit ca prin această declarație, reușește să concentreze atenția statelor, chiar dacă aceasta nu are forță juridică obligatorie, fiind apreciat în acest sens faptul că:” poate nu are forță juridică a unui tratat sau convenții, dar(…) ca rezultat al unei evoluții sancționate prin practică și uz s-a transformat într-un act cu numeroase prevederi cărora li se recunoaște în mod general caracterul obligatoriu pentru membrii comunității internaționale.”

Redactarea articolului 15 lasă loc interpretărilor, din formularea acestuia rezultând că situația de persoană fără cetățenie este respinsă, apatridia reprezentând o anomalie în cadrul societății internaționale, practic nemaifiind posibilă discuția dintre o persoană fără cetățenie care nu a avut niciodată cetățenia unui stat și situația apatridului, care și-a pierdut cetățenia. În egală măsură în teza a doua a articolului 15, se prevede posibilitatea persoanei de a-și schimba cetățenia, încurajându-se păstrarea unei singure cetățenii, însă dacă apare situația în care o persoană care a avut cetățenia unui stat și ulterior dorește să o dobândească pe a altuia, este recomandabil să renunțe la cea dintâi.

Un alt document internațional cu privire la cetățenie este Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat în 1966 și intrat în vigoare în 1976, fiind ratificat de 69 de state.Acesta spre deosebire de Declarația Universală a Drepturilor Omului, introduce cu element de noutate un articol, din dispozițiile căruia se desprinde obligația statelor de a lua măsuri în vederea realizării egalității dintre femei și bărbați în exercitarea tuturor drepturilor, inclusiv pe cel de a avea o cetățenie.

Textul din pact referitor la cetățenie este cel al articolului 24, alineatul 3 care prevede că :”Orice copil are dreptul de a dobândi o cetățenie.”La o analiză mai în detaliu a articolului, se pune problema dacă cetățenia se dobândește ulterior nașterii, în cazul în care copilul nu a primit-o la naștere ,sau prin folosirea noțiunii “dobândire” este avută în vedere această situație.În speță, textul articolului se referă la copilul care primește la naștere o cetățenie la fel cum primește și un nume.

Pactele adoptate în materia drepturilor omului alături de Declarația Universală, alcătuiesc o așa zisă “Cartă a drepturilor omului” (The International Bill of Human Rights). Se poate aprecia că în ansamblu,în urna adoptării documentelor internaționale există un incontestabil progres juridic, rămâne, insă, doar problema aplicării efective a acestor garanții. Trebuie să se recunoască că dacă lista drepturilor omului este astăzi, in lume, mai mult sau mai puțin uniformă, punerea ei in aplicare, adică respectarea acestor drepturi si libertăți fundamentale, variază mult, depinzând de tipurile de civilizație, de ideologii, de rivalități, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind cea care inovează dar și păstrează fundamentele in materia drepturilor omului contribuind la consacrarea eficace a unei multitudinii de drepturi fundamentale ale cetățeanului.

Tot sub auspiciile O.N.U, au fost adoptate o serie de convenții internaționale importante în legătură cu problematica cetățeniei dintre care amintim:

Convenția cu privire la statutul refugiaților, adoptată în 1951, care a intrat în vigoare în 1954, document care a adus pentru prima oară în discuție statutul de refugiat. În contextul actual al globalizării, mobilitatea populației lumii a crescut semnificativ în ultimul secol, bărbați, femei și copii părăsindu-și propriile țări și alegând să locuiască în altele, dintr-o varietate de motive. Acest fenomen a fost denumit și explicat prin termenul de migrație, iar persoanele au fost denumite migranți. În timp ce majoritatea migranților s-au deplasat pentru a-și îmbunătăți standardul de viață, a se alătura membrilor de familie sau pentru a-și îmbunătăți nivelul de educație, există oameni care au fost forțați să-și părăsească țările de origine datorită persecuțiilor la care au fost supuși, fiind cunoscuți ca refugiați. Comunitatea internațională consideră refugiații o categorie distinctă de migranți, oameni care au un statut juridic unic.

Convenția adoptată în materie, definește refugiații ca fiind persoane care sunt în afara țărilor de origine și care nu pot sau nu doresc să se întoarcă datorită unor temeri bine întemeiate de persecuție. Din 1951 până în prezent, noțiunea de refugiat, în sens larg, a fost continuu extinsă, incluzând persoane care și-au părăsit țările datorită violenței generalizate sau a tulburărilor sociale grave ori ca urmare a torturii, tratamentelor inumane sau degradante.

Scopul acestei convenții era acela de a veni în sprijinul persoanei care se află într-o astfel de situație de tranziție, de la data pierderii cetățeniei statului de origine și până la data dobândirii unei noi cetățenii, sau a întoarcerii în țară.

Refugiații nu beneficiază doar de un statut special datorat circumstanțelor în care au fost obligați să- și părăsească țările și nevoilor specifice determinate de exilul forțat, ci și de un cadru instituțional anume stabilit, la nivelul comunității internaționale, care să-i protejeze. Deși statele sunt principalii responsabili în protecția refugiaților, Biroul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) are misiunea de a se asigura că guvernele întreprind toate acțiunile necesare pentru a proteja refugiații, solicitanții de azil și alte persoane aflate în nevoie de protecție internațională, care se află pe teritoriul lor sau care solicită admisia pe teritoriul lor. UNHCR este singura organizație internațională mandatată să protejeze refugiații din lume, iar statele au obligația să coopereze cu UNHCR în asigurarea protecției refugiaților.

În legătură cu dispozițiile convenției, mai trebuie reținut aspectul legat de statutul personal al refugiaților. Astfel, persoana refugiată posedă de cele mai multe ori o cetățenie, dar nu dorește să o ia în calcul pentru statutul personal, iar dacă se va afla pe teritoriul unui stat parte la convenție, refugiatul va beneficia de un statut special.Conform dispozițiilor articolului 12, statutul său personal va fi determinat de legea țării de domiciliu sau de reședință, ceea ce denotă că ei sunt asimilați naționalilor acelei țări.

Un alt document internațional adoptat este Convenția privitoare la statutul apatrizilor, adoptată în 1954, în scopul garantării efective a dreptului la cetățenie recunoscut fiecărei persoane, în conformitate cu prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Convenția definește în primul articol noțiunea de apatrid de fapt, respectiv persoana care în urma părăsirii țării a cărei cetățenie a avut-o nu se mai bucură de protecția și asistența autorităților naționale, fie din cauza faptului că autoritățile refuză această protecție, fie că însuși persoana renunță.În cadrul documentului nu se fac mențiuni despre apatridia de drept, respectiv situația persoanei care nu este cetățean al niciunei țări, fie de la naștere sau ulterior nu a dobândit o cetățenie, fie din cauza faptului că și-a pierdut cetățenia fără să mai dobândească alta, a unui alt stat.

În egală măsură, ca și Convenția privind statutul refugiaților, prevederile acestui document prevăd faptul că statutul apatrizilor va fi reglementat de legea țării de domiciliu a persoanei, sau de cea a țării de reședință.

Înaltul comisar pentru refugiați, Antonio Guettes, a declarat că la fiecare 10 minute se naște câte un copil apatrid, acesta luând decizia lansării unei campanii mondiale intitulată “Apartin”, estimând că sunt întrunite condițiile ca statutul de apatrid să dispară. Comisarul a prezentat un plan de acțiune pentru rezolvarea situației apatrizilor existenți, evitarea apariției de noi cazuri precum și protejarea acestora.O.N.U, a intervenit în sprijinul acestei probleme cerând imperios statelor ca nici un copil să nu dețină statutul de apatrid la naștere, asigurând înregistrarea nașterilor și identitatea juridică a fiecărei persoane.

Convenția referitoare la cetățenia femeii căsătorite este un alt document adoptat de Adunarea Generală a ONU la 29 ianuarie 1957 și intrată în vigoare în 1958,pe care România a ratificat-o la 2 martie 1961.Aceasta a urmărit în mod special înlăturarea efectelor asupra cetățeniei femeii ca urmare a căsătoriei, desfacerii căsătoriei sau schimbării cetățeniei soțului.În acest fel, se oferă posibilitatea femeii căsătorite de a-și alege în mod liber cetățenia, fără a fi obligată să și-o schimbe în lipsa unei manifestări de voință din partea sa.

Această Convenție aduce un aspect de noutate, prin care se afirmă egalitatea dintre bărbați și femei, aspect relevat de prevederea potrivit căreia femeia nu mai este obligată să renunțe la cetățenia sa dobândită la naștere.

Tototodată există state precum Belgia, Republica Islamică Iran sau Principatul Liechtenstein, care practică în continuare obligația femeii de a renunța la propria-i cetățenie pentru a o dobândi pe cea a bărbatului.

Principiile nediscriminării și egalității au fost foarte clar exprimate încă de la cele două Conferințe internaționale – de la Dumbarton Oaks și San Francisco – care au elaborat Carta O.N.U. Ele au fost apoi enunțate, reiterate și dezvoltate atât în instrumente cu caracter general cât și în instrumente specifice asupra drepturilor femeii.

Adunarea Generală a O.N.U. a declarat perioada 1975 – 1985 o decadă a drepturilor femeilor. Convenția Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei a fost deschisă spre semnare. Pentru prima oară, rolul și responsabilitatea guvernelor de a folosi toate măsurile potrivite pentru a asigura participarea egală a femeilor a fost subliniată într-o convenție internațională. Multe țări din Europa și din lume au arătat unele rezerve cu privire la câteva articole ale acestei Convenții. Totuși, nici o țară europeană nu a arătat rezerve cu privire la articolul 7 asupra reprezentării egale în domeniul politic sau cu privire la articolul 8 asupra oportunității egale a femeilor și bărbaților în a reprezenta populația în guvernele țării sale sau în organizațiile internaționale și de a participa la eforturile acestora.

Au trecut mai mult de douăzeci și cinci de ani de la începutul Decadei pentru Femei a O.N.U. Pentru multe femei din lume, nu numai din Europa, au avut loc schimbări uriașe și s-a realizat un progres imens în asigurarea unui climat în care femeile se pot bucura de drepturile lor fundamentale. Astăzi, în general, femeile sunt mult mai educate și dispun de oportunități mai consistente de a participa pe piața muncii. Au fost făcuți pași importanți în unele țări pentru a ajuta ca femeile și bărbații să împace viața familială cu munca.

Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei a fost adoptată și deschisă pentru semnare la data de 18 decembrie 1979 și a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 1981, România ratificând-o prin Decretul nr.342 din 26 noiembrie 1981.

În preambul, statele părți ale acestei Convenții reafirmă necesitatea ca drepturile fundamentale ale omului să fie respectate, cu precădere cele care implică eliminarea formelor de discriminare în funcție de sex. După cum se specifică în preambul, această Convenție se sprijină pe toate celelalte instrumente internaționale în care se reafirmă egalitatea în drepturi, în special Declarația Universală a Drepturilor Omului care afirmă principiile inadmisibilității discriminării și care proclamă că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”și că toate drepturile și libertățile sunt proclamate în Declarație, fără nici o deosebire, incluzând deosebirile de sex.

În materie de cetățenie, convenția prevede un drept special, iar dacă prima parte a articolului 9 al prezentului document este o reluare a principiilor enunțate în Convenția cu privire la cetățenia femeii căsătorite, al doilea paragraf introduce noțiunea de egalitate cu privire la transmiterea cetățeniei prin filiație, precum și a influenței filiației față de mamă în urma schimbărilor de cetățenie a mamei, tatălui sau a ambilor părinți în timpul căsătoriei.

Se atrage atenția asupra faptului că discriminarea împotriva femeii înseamnă o violare a principiului egalității în drepturi și al respectului pentru demnitatea umană și că se constituie într-un obstacol împotriva participării femeilor, în termeni egali cu bărbații, la viața politică, socială, economică și culturală a țărilor lor.

2.4.2.Reglementări privind cetățenia în cadrul regional european

Drept răspuns la previzibila divizare a lumii, statele vest-europene au hotărât la 5 mai 1949, formarea unui Consiliu a Europei, criteriul de bază pentru admiterea în această instituție fiind respectarea drepturilor și libertăților omului, a principiului statului de drept și a principiului democrației.Cel mai important domeniu în care activează Consiliul Europei este cel al drepturilor omului, baza juridică pentru aceasta reprezentând-o Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care cuprinde atât drepturile clasice care asigură protecția individului, cât și unele drepturi procesuale și garanții.

Consiliul Europei a adoptat o serie de rezoluții în materie de cetățenie dintre care amintim:

Rezoluția Consiliului Europei (77) 12 privind cetățenia soților având cetățenii diferite, care face recomandări guvernelor din statele membre ale Consiliului Europei, de a lua măsuri în vederea facilitării condițiilor de dobândire a cetățeniei lor , pentru persoanele ce s-au căsătorit cu un cetățean al lor.Prin aceste măsuri, se urmărește promovarea unei egalități depline între bărbați și femei care au încheiat o căsătorie cu un cetățean străin, precum și crearea de condiții mai favorabile unui soț străin decât altui soț străin care nu are această calitate.

Rezoluția Consiliului Europei (77) 13, referitoare la cetățenia copiilor născuți din căsătorie, adoptată de Comitetul Miniștrilor la 27 mai 1977, recomandă statelor membre să faciliteze dobândirea cetățeniei lor de către copilul unui resortisant prin acordarea cetățeniei la naștere, dacă unul dintre părinți are acea cetățenie, sau într-o altă ordine de idei, de a stipula anumite beneficii pentru dobândirea acesteia până la împlinirea vârstei de 22 ani. Motivația pentru care s-a impus această limită de vârst, rezidă din rațiunea că toate statele membre prevăd în legislația proprie aceeași vârstă pentru majorat.

În egală măsură, documentul menționat le recomandă statelor membre să introducă în legislațiile lor dispoziții care să aibă menirea de a evita cumulul de cetățenii, provenind direct sau indirect din filiație, sau ca urmare a locului nașterii, acest lucru urmând să fie realizabil prin acordarea dreptului cetățenilor unui stat membru care au și o altă cetățenie de a renunța la aceasta, sau să își dea acordul printr-o declarație în sensul păstrării cetățeniei de origine.

Convenția cu privire la reducerea cazurilor de pluralitate de naționalități și referitoare la obligațiile militare în caz de pluralitate de naționalități, adoptată șa 6 mai 1963 și intrată în vigoare în 1968, care se referă la măsurile concrete pe care trebuie să le ia statele în scopul reducerii cumulului de naționalități.În acest sens, într-o primă situație, resortisanții statelor părți care au dobândit, în urma unei manifestări de voință, prin naturalizare, opțiune sau reintegrare cetățenia unui alt stat, în mod cert pierd cetățenia anterioară, neputând exista posibilitatea păstrării. De asemenea,o a doua situație se referă la faptul că și copii minori pierd cetățenia pe care au avut-o anterior, ca urmare a naturalizării sau reintegrării unuia dintre părinți. Dacă numai tatăl sau mama pierde cetățenia anterioară, legea statului a cărui naționalitate o are copilul va stabili căruia dintre părinți îi sunt aplicabile aceste dispoziții, iar în această din urmă situație pierderea cetățeniei se va putea condiționa de existența consimtământului celuilalt părinte sau al reprezentantului legal în situația dobândirii noii cetățenii, așa cum este prevăzut în articolul 1, alineatul 3.

În contrapartidă, articolul 2 din Convenție statuează că oricare persoană majoră care deține mai multe cetățenii aparținând unor state părți, poate renunța la una sau la mai multe dintre acestea, având la bază o autorizație provenind de la statul la a cărui cetățenie urmează să se renunțe. Autorizația în cauză nu poate fi refuzată de statul căruia i se solicită, atâta vreme cât sunt îndeplinite niște cerințe minime obligatorii și anume ca solicitantul să fi avut reședința de cel puțin 10 ani în afara teritoriului acestui stat, respectiv pe teritoriul statului a cărui cetățenie dorește să o păstreze. În cazul resortisantului minor, care îndeplinește condițiile sus menționate, autorizația nu se va putea refuza, dacă în legea sa națională este stipulată pierderea cetățeniei în temeiul unei declarații.În toate aceste cazuri, condiția de minor sau major se stabilește ținând seama de dispozițiile din legea statului la a cărui cetățenie persoana în cauză intenționează să renunțe.

În cea de-a doua parte a Convenției, se pune în discuție problema satisfacerii obligațiilor militare a persoanelor care posedă cetățenia mai multor state, pentru a se vedea legislația cărui stat primează, sens în care articolul 6 vine să lămurească această problemă, prevăzând că persoana care se află într-o asemenea situație va fi supusă serviciului militar al statului pe teritoriul căruia își are reședința obișnuită, însă în egală măsură are posibilitatea de a alege benevol, în regim de angajament voluntar de a executa obligațiile militare ale altui stat a cărui cetățenie o deține pentru o durată cel puțin egală cu cea a serviciului militar activ efectuat într-un alt stat.

O altă problemă care se impune a fi menționată este cea a persoanei care are reședința pe teritoriul unui stat parte la convenție, dar nu deține cetățenia acestuia sau are cetățenia unui stat nesemnatar. În această situație, raportat la dispozițiile convenției, respectiva persoană va avea posibilitatea să aleagă în care dintre statele contractante a cărui cetățenie o posedă, dorește să efectueze stagiul militar, care odată satisfăcut se va considera îndeplinit și din perspectiva statului parte al cărui resortisant este respectiva persoană.

Protocolul privind modificarea dispozițiilor Convenției pentru reducerea cazurilor de pluralitate de naționalități, adoptat la 24 noiembrie 1977 și intrat în vigoare în 1978, vine cu o serie de modificări adiacente în sensul că persoana care a efectuat stagiul militar potrivit dispozițiilor cerute de Convenție, va fi considerată că a îndeplinit această obligație și față de statele părți al cărui resortisant este.În aceeași măsură va fi considerat îndeplinit stagiul militar al unei persoane într-un stat care nu stipulează ca obligație îndeplinirea serviciului militar, în condițiile în care persoana are reședința pe teritoriul acelui stat.

2.5. Cetățenia în contextul globalizării.Protecția cetățenilor pe teritoriul altui stat

2.5.1.Globalizare și cetățenie-vectorii de bază ai unei societăți dinamice

Ab initio, analizând în antiteză conceptul de globalizare și pe cel de cetățenie și raportându-ne la realitatea actuală, ajungem la concluzia că acestea par a fi două noțiuni care comportă numeroase discuții și polemici.

Analizată conjunctural dintr-o pluriperspectivă, perioada anilor 1990 a fost numită decada „cetățeniei”. Ceea ce putem afirma este că vorbim despre perioada schimbărilor istorice care au avut consecințe asupra cetățeniei și asupra educației pentru cetățenie, ca de exemplu tranzițiile postcomuniste, criza statului bunăstării, globalizarea economică, apariția biotehnologiilor și a identităților exclusive. Este o etapă de provocări și de incertitudini, determinate de deprecierea valorilor fundamentale ale epocii moderne, în speță munca, societatea de masă și statul național.

În același timp, este începutul unui nou optimism, rezultat din acțiunea convergentă a schimbărilor care și-au pus amprenta asupra mileniului și a renașterii virtuților cetățenești. De fapt, în toate perioadele caracterizate de crize și dileme, idealul cetățenesc a fost invocat ca o speranță, ca o soluție sau ca un nou proiect al civilizației. De exemplu, în epoca “New Deal” din Statele Unite, mișcarea educațională a reconstructivismului a subliniat necesitatea de a se „reinventa educația pentru cetățenie”.

În zilele noastre, se vorbește despre un nou contract social, bazat pe drepturile și îndatoririle cetățenilor, care ar reinstaura coeziunea socială, ca și solidaritatea bazată pe ordinea morală. Este acesta o formă mascată de utopie? Însă întrebările pe care și le pun însuși partizanii la acest proces nu sunt produsul unei simple curiozități intelectuale. Societățile se străduiesc să găsească soluții la uriașele provocări și presiuni exercitate asupra conștiinței cetățenești într-o societate democratică. Ele reflectă preocuparea și grija, dar și încrederea în posibilitățile învățării umane. În consecință, ecuația educație-cetățenie-democrație a devenit zona în care se concentrează așteptările unui public foarte divers: factorii superiori de decizie, politicieni, profesori, formatori, părinți, oameni de afaceri, profesioniști ai muncii, funcționari publici, experți ONG, clerici, lideri de comunități, specialiști media, profesioniști în domeniul tineretului, activiști din domeniul drepturilor omului, militari, polițiști, funcționari din domeniul emigrației etc. Acest interes se reflectă în numeroase studii, declarații politice și activități de masă dedicate educației pentru cetățenie într-o societate democratică. Educația cetățenească este deja un scop comun al reformelor educaționale în întreaga Europă. Multe organizații și comunități, ca și practicieni independenți, pun în mișcare propriile procese de reformă alternative, care pornesc de la bază. Aceste inițiative spontane propun soluții interesante, bazate pe responsabilizare, autonomie și proprietate.

Pe scurt, educația pentru cetățenie într-o societate democratică (ECSD) este în același timp un subiect de cercetare actual, o prioritate a politicilor educaționale și un domeniu de interes global. Intre 1997 și 2000, Consiliul Europei a derulat un proiect major în ECSD.

Într-adevăr, cetățenia este o problemă legată de context. Iată de ce, pentru a înțelege mai bine interesul general pentru cetățenie și ce se așteaptă de la cetățenie, trebuie întâi să o circumscriem unui set bine definit de probleme culturale, sociale și politice. În acest sens, putem spune că educația civică în societățile industriale târzii trebuie să facă față unui număr mare de provocări dintre care cea mai importantă pare a se arăta globalizarea, aceasta fiind văzută ca egocentrul în jurul căreia gravitează cetățenia și educația pentru o cetățenie într-o societate democratică, care are la bază un set de valori morale și etice bine definite.

Debutul secolului XXI a însemnat, intrarea într-o nouă eră, caracterizată prin desfășurarea alertă a procesului de globalizare, cu toate efectele pe care le antrenează fenomenul :impactul revoluției informaționale și tehnologice asupra componentelor vieții sociale, competiția pentru afirmarea și consolidarea noilor centre de putere cu rezultate geostrategice și geopolitice decisive în determinarea unei noi ordini mondiale. În acest context, termenul de globalizare a devenit o sursă de controverse, dând naștere la așa-zisul „mit al globalizării”.

Globalizarea universalizează, implicând ideea de unificare a societăților, chiar dacă prin aceasta se ajunge la marginalizarea identităților naționale sau comunitare, cele prin care un popor sau o comunitate anume își definește existența. Astfel, există pericolul omogenizării, al creării unei culturi globale, cum este consumismul, care devine măsura tuturor lucrurilor. Pe de altă parte, globalizarea particularizează, favorizând individualismul și pluralismul.

La polul opus, cetățenia, tinde să fie anihilată de raportul cetățean-străin sau să fie absorbită până la apariția unui mitului de „cetățean al lumii”, care să înglobeze toate atributele care derivă din condiția de cetățean.

În interiorul acestei antiteze globalizarea tinde, pe de o parte, să anuleze semnificația conceptului de cetățenie, prin propagarea statului global și dispariția orizontului simbolic dintre spațiul privat și spațiul public, iar pe de altă parte, tinde să promoveze prin forme uneori duse la extrem situațiile de identificare socială bazate pe rădăcinile apartenenței la origini. În lumina celor spuse este vorba de a înțelege dacă conceptul de cetățenie conservă încă simbolistica sa originară cu scopul de a anima sistemul de relații în interiorul căruia se află omul, sau mai precis în care trăiește. Problema care se pune este în ce măsură fenomenul dinamic al globalizării va atrage critici importante la nivelul relațiilor interumane și dacă conceptul de cetățenie, sub toate aspectele poate este influențat de acest fenomen.

Înainte de a discuta despre relația dintre globalizare și cetățenie trebuie să ne raportăm la trei coordonate fundamentale: identitate, recunoaștere și comunitate. În ceea ce privește identitatea apare în mintea fiecărei persoane întrebare: ”Cine sunt Eu ? ”. De cele mai multe ori la această întrebare se dau răspunsuri destul de simple care transferă ideea de identitate înspre origini, în sensul că identitatea se referă la limba vorbită, apartenența religioasă, aceasta fiind moștenirea cu care este înzestrată o persoană ba mai mult cu ajutorul căreia își găsește locul în această lume.

Faptul că suntem ființe umane este inseparabil de existența noastră într-un spațiu de aspirații și evaluare morală. A fi o ființă nu este echivalent cu a avea organe biologice, precum vederea, sau facultăți, precum viziunea, care există indiferent cum le înțelegem sau interpretăm. A fi o ființă înseamnă a exista într-un spațiu al întrebărilor, despre cum trebuie să fim , cum trebuie să ne comportăm în fața a ceea ce este bun, a ceea ce este corect, a ceea ce este demn de a fi făcut. Paul Ricoeur a analizat identitatea personală, afirmând că în modul în care vorbim despre noi înșine, noi avem nevoie să recurgem la modele care ne ajută să înțelegem ceea ce suntem și care ne oferă exemple durabile în timp.

În această lume dinamică posibilitatea omului de a se afirma este oarecum lovită de bariere pe care acesta încearcă să le depășească. Perspectiva identității ne permite să ne raportăm la dinamica globalizării și să aflăm răspunsuri la întrebările pe care ni le punem.

Atât globalizarea cât și cetățenia se fundamentează pe perspectiva teoretică a identității înțeleasă ca apartenență la fondul cultural și conduc orizonturi fără lumină, uneori generatoare de conflicte.

În fața acestor realități, confirmate în mod dramatic de istoria mondială a ultimilor 20 de ani, scriitorul Amartya Sen ridică problema alegerii priorității între identități aflate în contrast. Într-adevăr fiecare dintre noi aparținem anumitor grupuri capabile să ne confere anumite identități. Importantă este doar alegerea de a decide care identitate este relevantă și în același timp depășirea celorlalte identități. Prin urmare identitatea se definește prin intermediul alegerilor și a identificărilor care ne dau un orizont în care noi putem determina ceea ce e bine și ceea ce are valoare sau ceea ce trebuie făcut.

Identitatea comunitară are tendința de a exclude aceste posibilități, considerând că, comunitatea și cultura sa determină modelele de gândire și de evaluare disponibile pentru individ.

La această răscruce apare instituția cetățeniei, dincolo de dimensiunile sale juridice, propunându-se ca spațiu public de manifestare, în interiorul căruia oamenii se descoperă reciproc prin acțiune și cuvânt, și au posibilitatea de a cataloga subiective propriile identități.

În esență situația conceptului ce cetățenie este strâns legată de ambiguitate, chiar și după trei secole în care s-au succedat numeroase doctrine și ideologii. Această ambiguitate se manifestă mai întâi sub raportul drepturilor și îndatoririlor fundamentale.În acest sens ne punem întrebarea dacă statutul juridic câștigă în fața obligațiilor morale și cum putem determina un echilibru între aceste două concepte opuse, însă dacă aruncăm o privire asupra societății noastre nu reușim să ne dăm seama care dintre acestea prevalează. În altă ordine de idei, libertatea și egalitatea sunt elemente constitutive ale cetățeniei, dar compatibilitatea lor rămâne problematică, deoarece sunt valori care tind mai mult să se excludă, decât să se unească. Conluzia este că prea multe libertăți amenință echilibrul cetățeanului, îi avantajează pe cei mai puternici, iar pe de altă parte prea multe egalități compromit dinamismul, pentru că într-o situație similară, totul este egal și nimic nu iese în evidență.

Conștiința cetățenească este tot mai puțin legată de un anumit teritoriu. După cum vom observa, cetățenia desemnează simultan un statut și un rol. Primul se referă la drepturile civile, politice și sociale garantate de un stat cetățenilor săi. Cel de-al doilea ia în considerare identitățile și reprezentările mintale pe care le proiectează fiecare individ privitor la viața publică și politică. Aceste reprezentări subiective pot fi legate de o anumită regiune sau națiune, ca și de o organizație, o rețea sau o entitate supranațională. În majoritatea cazurilor, indivizii creează mai multe identități în mod simultan, ceea ce ne permite nouă, dintr-o perspectivă culturală și psihilogică, să recunoaștem o cetățenie multiplă. La rândul său, această cetățenie identitară are repercusiuni asupra cetățeniei statutare, (statutul juridic și politic de a fi cetățeanul unui stat național). Acest mecanism permite apariția a ceea ce Habermas numește „patriotism instituțional”: este un gen de identificare realizată cu privire la democrație și instituțiile sale, nu la un spațiu geografic distinct.

Cetățenia globală este o formă specifică a conștiinței cetățenești identitare. Ea se referă la valorile universale și la sistemul global pe care îl validează, la identități și relații supranaționale care există între entitățile constitutive. Conștiința cetățenească globală este un pilon major al culturii globalizării.

În spectrul politic deja se poate evidenția distincția dintre naționalitate și cetățenie, pe care marea familie europeană o va pune din ce în ce mai mult în discuție în perioada ce va urma.Noi, ca simpli cetățeni, ne punem întrebarea cum vom putea decide, care trebuie să fie criteriile de apartenență la o anumită structură sau grup politic, iar aici vom avea în vedere anumite convingeri, opinii, atașamente față de anumite valori.

Cetățenia, un concept plin de valențe și dimensiuni politico-juridice, fără să uităm a le aminti pe cele istorice are un caracter universal și particular în egală măsură, iar în urmă cu zeci de ani în urmă apărătorii drepturilor omului, au dus o luptă la scară mondială pentru a determina caracterul universal al Declarației Drepturilor Omului de la 1948, militând în același timp pentru recunoașterea dreptului popoarelor la individualitate, făcând în acest loc pe scara istoriei și conceptului de relativism.

2.5.2.Protecția juridică a cetățenilor pe teritoriul altui stat

Plecând de la faptul că cetățenia, ca statut juridic, este de competența exclusivă a statului, care stabilește prin legea sa internă modalitățile de dobândire, pierdere, drepturile și obligațiile cetățeanului, putem spune că statul este îndreptățit să acorde protecția propriilor cetățeni atunci când aceștia se află în străinătate.

În conformitate cu normele dreptului internațional legătura dintre cetățeni și stat se manifestă și pe plan extern, fiind păstrată și prelungită oriunde s-ar găsi cetățeanul: „în statul respectiv, ori în alte state, ori în alte spații unde nu se exercită suveranitatea niciunui stat”.

Reprezintă protecția pe care un stat o acordă cetățenilor săi aflați în străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autoritățile locale. Autoritatea statului se exercită asupra propriilor cetățeni și în afara teritoriului național, în baza legăturii juridice permanente ce se stabilește între stat și resortisanții săi. Statul poate să le impună anumite obligații, decurgând din legislația sa națională, cum ar fi obligarea cetățenilor de a presta serviciul militar și totodată, statul are dreptul să inculpe și să condamne o persoană chiar în lipsă, însă nu poate să efectueze acte de urmărire penală și arestare pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat, care să permită aceasta. Finalitatea protecției diplomatice constă în supravegherea situației cetățenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se află, să le asigure un standard minim de drepturi, deziderat statuat și prin Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic (1961), sub auspiciile căreia protecția diplomatică dobândește un caracter convențional. În art.3 pct.1 lit. b din Convenție a fost prevăzută, ca una din funcțiile unei misiuni diplomatice „protejarea în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional”.

Raliindu-ne opiniei potrivit căreia, Constituția este legea fundamentală a unui stat, motorul legislativ care ordonează terenul juridic al tuturor cetățenilor, aceasta în articolul 18 statuează următoarele:

„Cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și averilor garantate de Constituție și de alte legi.

Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte.”

Analizând dispozițiile din legislația actuală, care protejează cetățenii stăini care se află pe teritoriul țării noastre, tocmai din considerentul că aceștia nu trebuie să se simtă în niciun fel discriminați față de proprii cetățeni, pe de o parte, iar în altă ordine de idei, trebuie să li se asigure climatul potrivit adaptării în țara străină, prin coroborarea drepturilor și obligațiilor în virtutea legislației, cu starea de fapt concretă în care se află aceștia. Astfel, formele de protecție de care se pot bucura străinii pe teritoriul țării noastre sunt: statutul de refugiat, protecția subsidiară și protecția temporară.

Statutul de refugiat, se acordă acelui străin, care în urma unei temeri justificate de a fi supus unei persecuții pe considerente religioase, de naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau cu o anumită convingere politică, se află în afara țării de origine și nu poate primi, sau grație situației tensionate în care se află din cauza temerii nu dorește protecția acestei țări, sau apatridului, care aflându-se în din motivele menționate anterior în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau din cauza temerii nu dorește să se întoarcă în respectiva țară.

Statutul de refugiat se acordă pe perioadă nedeterminată, însă se impune să amintim că nu toate persoanele se bucură de statutul de refugiat, legea română refuzând acest statut, anumitor categorii de persoane care se află în situații extreme, primând cele care se fac vinovate de săvârșirea unei infracțiuni, chiar și în forma participației penale a instigării și complicității, contra păcii și omenirii, sau la care se referă convențiile internaționale la care România este parte. De asemenea, sunt susceptibile de a li se refuza acest statut și persoanele care au comis o infracțiune de drept comun în afara României, înainte de a fi admis pe teritoriul acesteia, precum și cele care se fac vinovate de săvârșirea unor fapte contrare principiilor edictate și expres enunțate în Carta Organizației Națiunilor Unite.

O a doua formă de protecție se referă la procedura subsidiară, care se acordă pe perioadă nedeterminată și are în vedere străinii sau apatrizii cărora nu li se poate acorda statutul de refugiat, dar a căror viață ar fi pusă în pericol în cazul în care s-ar întoarce în țara de origine, unde de fapt aveau reședința obișnuită, în situația apatrizilor, întrucât sunt expuși unor situații extreme, din angrenajul cărora nu ar mai exista subterfugii, cum ar fi pericolul iminent al unei condamnări la pedeapsa cu moartea sau la executarea unei astfel de pedepse, precum și supunerea la tortură sau tratamente inumane sau degradante și existența unui amenințări in personam la adresa vieții sau integrității, ca urmare a violenței generate de o situație de conflict armat intern sau internațional.

Protecția temporară, pe care o vom analiza în cele ce urmează are în vedere protejarea persoanelor provenind din zonele de conflict din rândul populației civile, de consecințele nefast ale conflictelor militare. Statul român acordă protecție temporară, în situația existenței un val masiv chiar și iminent de persoane strămutate din țări terțe care nu se pot întoarce în țara de origine,situație condiționată a priori de o decizie emanând de la Consiliul Uniunii Europene. Durata acestui tip de protecție este de un an, existând posibilitatea prelungirii automate, existând posibilitatea ca aceasta să ia sfârșit în orice moment.

Pe lângă formele de protecție amintite mai sus, nu trebuie să pierdem din spectrul discuției nici procedura pentru acordarea azilului, care este tot o formă de protecție la ale cărui beneficii recurg persoanele aflate în anumite situații care o necesită. Sintetizând faptul că procedura de acordare a azilului îmbracă o formă ordinară, care presupune solicitarea azilului de către străinul aflat pe teritoriul României sau la unul dintre punctele de frontieră, cererea de azil urmând să fie soluționată de un organism abilitat în acest sens respectiv Direcția de Azil și Integrare(D.A.I)-structură responsabilă pentru problemele privind azilul din cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări, iar în contrapartidă, procedura accelerată care presupune soluționarea cererii într-un termen operativ, extrem de scurt, care se declanșează în cazul cererilor nefondate sau formulate de persoane care prin activitățile lor prezintă un pericol iminent pentru siguranța și ordinea publică în România, suntem de părere că formele de protecție de care se bucură un cetățean pe teritoriul unui stat sunt chintesența din jurul sferei noțiunii de protecție a condiției unui cetățean, care beneficiind de una din formele de protecție, din aceasta decurg o serie de drepturi și obligații de care acesta se bucură, care sunt prevăzute sub imperiul legii române și dintre care amintim:

-rămânerea pe teritoriul României pe o perioadă nedeterminată și obținerea unor documente de identitate românești, în conformitate cu statutul său;

-să beneficieze la angajarea într-o anumită entitate de aceleași condiții ca și cetățenii români;

-să beneficieze de facilitățile prevăzute în sistemul asigurărilor sociale, ca de exemplu măsuri de asistență socială precum și asigurări sociale de sănătate, în aceleași condiții ca și cetățenii români;

-să aibă acces la toate formele de învățământ în aceleași condiții ca și cetățenii români;

-în cazul libertății de a practica propria religie și de a-și instrui copii cu o anumită convingere religioasă, să beneficieze de un tratament egal și nedisciminator ca și cetățenii români;

-să aibă acces egal în fața legii ca și cetățenii români;

-să beneficieze de privilegiul dobândirii unei locuințe în aceleași condiții ca și cetățenii români.

Având în vedere că formele de protecție nu sunt oferite pe viață, în cazul încetării, retragerii sau anulării uneia din formele de protecție, dacă fostul beneficiar rămâne în continuare pe teritoriul României, acesta intră sub incidența prevederilor legale privind regimul juridic al străinilor aplicabil în țara noastră.

Un străin păstrează cu statul de origine o legătură juridică cât timp se află pe teritoriul unui anumit stat, fiind supuși jurisdicției acelui stat, legătură care se poate manifesta fie prin faptul că statul de origine poate să impună cetățenilor săi aflați pe teritoriul altui stat o serie de obligații, emanând din Constituție sau celelalte legi interne. În altă ordine de idei, statul național are obligația de a acorda propriilor cetățeni aflați pe teritoriul altui stat protecție diplomatică, iar în acest sens avem în vedere o altă formă de protecție dacă este să extindem cadrul discuției, care constă în luarea unor măsuri, în situațiile care se impun, în scopul de a proteja în străinătate interesele propriilor cetățeni în raporturile cu autoritățile locale.

Ad rem, pornind de la faptul că protecția diplomatică este o funcție sine qua non a suveranității statelor și o regulă cutumiară a dreptului internațional, opinăm că aceasta se realizează prin intermediul misiunilor diplomatice ale statului de origine acreditate pe lângă statele pe teritoriul cărora se află asemenea cetățeni.

Pe plan internațional a fost edictată în 1961 Convenția de la Viena pentru protejarea dreptului diplomatic, în baza căreia protecția diplomatică a propriilor cetățeni în fața autorităților altui stat a dobândit un caracter convențional, aspect reiterat și de articolul 3, alineatul 1, lit.b) din acest document, care a prevăzut ca una dintre funcțiile esențiale ale misiunii diplomatice: „ protejarea în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise ale dreptului internațional.”

Termenul de protecție diplomatică nu se limitează la un singur cadru al discuției, fiind utilizat și în situațiile în care statul național se implică în mod direct, în apărarea drepturilor și intereselor propriilor cetățeni față de un alt stat. În atare condiții, statul național, preia asupra sa pretențiile propriului cetățean, care sub auspiciile sale de beneficiar al calității de persoană fizică, nu reușește să obțină eventualele reparații pentru încălcarea unor drepturi individuale, de către autoritățile unui alt stat, însă în această situație suntem pe terenul de luptă al unei alte instituții juridice și anume răspunderea internațională, protecția diplomatică, în limitele acestei din urmă accepțiuni fiind înscrisă și pe agenda de lucru a Comisiei de Drept Internațional (CDI) a Organizației Națiunilor Unite, în scopul codificării.După un lung șir de negocieri, în anul 2006, Comisia de Drept Internațional a supus aprobării un Proiect de articole referitor la protecția diplomatică.

Sub tiparul acestui proiect, protecția diplomatică pornește de la ipoteza că orice stat este răspunzător pentru vătămări ale intereselor unui străin, cauzate prin acțiuni sau inacțiuni ale agenților săi, cele 19 articole înscrise în proiect urmărind să reglementeze împrejurările în care poate fi exercitată protecția diplomatică, precum și condițiile ce trebuiesc invocate pentru exercitarea acesteia, situație care ne face să reliefăm faptul că protecția diplomatică reprezintă un drept și nu o obligație, care poate fi exercitată și în favoarea apatrizilor sau refugiaților, precum și a unor persoane juridice care au naționalitatea statului decident să acorde această formă de protecție.

2.6.Regimul juridic al străinilor

Conceptul de străin, comportă o sferă largă de discuții, în literatura de drept internațional statuându-se o opinie majoritară la care ne raliem și noi, potrivit căreia prin străin se înțelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat, fără a deține cetățenia acestuia, ci a unui alt stat, fiind de asemenea asimilați străinilor și apatrizii, precum și refugiații. Fiecare stat, prin legislația sa, cât și prin actele administrației și ale justiției, determină regimul juridic al străinilor, precum și ansamblul de drepturi și obligații, precum și condițiile de intrare și ieșire din țară.

Statutul juridic al străinilor nu trebuie confundat, sub niciun aspect cu cel acordat cetățenilor statului respectiv, statul neavând asupra lor aceeași autoritate și nici aceleași obligații, în contrapartidă, nici persoanele din cele două categorii nu au aceleași drepturi și obligații față de statul ai căror resortisanți sunt, sau față de statul străin pe teritoriul căruia se află într-un anumit moment. Conținutul acestor drepturi și obligații se determină în dependență de legea internă a fiecărui stat, neexcluzând din sfera discuției normele și standardele internaționale, existând numeroase justificări în special de ordin practic care să determine includerea acestei ramuri și în sfera dreptului internațional privat.

În doctrină se statuează ideea că nu există o regulă de drept internațional, care să incumbe obligația unui stat de a admite orice străin pe teritoriul său. Conform opiniilor majoritare din dreptul internațional, în afară de situațiile în care este nu este obligat printr-un tratat internațional, statul nu este dator să admită orice străin pe teritoriul său sau să-l expulzeze, în egală măsură neimpunându-se o perioadă determinată de ședere a străinilor pe teritoriul unui stat. Aceste situații ridică în sarcina statelor, nevoia de a le trata cu un regim de prioritate deosebit, reținându-se în acest sens prohibirea intrării străinilor, precum și expulzările nejustificate, care pot fi privite de alte state cu reticență ca și provocări sau acte care pot genera măsuri de retorsiune.În acest sens, se rețin următoarele deziderate:

un stat este dator să permită intrarea pe teritoriul său a oricărei persoane, însă în egală măsură poate condiționa această intrare. Astfel, un stat poate să refuze admiterea pe teritoriul său a unor categorii de străini, calificați ca indezirabili( persoane care consumă substanțe psihoactive, care suferă de boli contagioase).

un stat este îndreptățit să expulzeze orice străin, dar numai pentru motive temeinice.

Convențiile internaționale, pe care statele le încheie, referitor la regimul străinilor, care au la bază reciprocitatea, pot conveni asupra alegerii regimului național, în temeiul căruia străinii se bucură de aceleași drepturi ca și cetățenii statului, regimului special, decurgând din conținutul unor convenții internaționale, la care sunt părți statele și regimul clauzei națiunii celei mai favorizate, în virtutea căruia străinii se vor bucura de regimul favorabil acordat oricăror persoane aparținând unui stat terț.

La ora actuală, sistemul legislativ din majoritatea statelor lumii cuprinde un sistem complex de acordare a drepturilor străinilor, cu elemente componente din toate regimurile mai sus prezentate.

2.6.1.Dreptul de azil

Din perspectiva dreptului internațional, dreptul de azil constă în prerogativa unui stat de a aproba intrarea precum și stabilirea pe teritoriul său a unor străini care sunt supuși persecuțiilor sau urmăriți în țara de origine pentru activități cu caracter politic, care nu sunt în concordanță cu regimul din statul de origine.

Acordarea azilului pe teritoriul unui stat, incumbă în egală măsură protecția persoanelor care au solicitat azil, precum și refuzul de a le extrăda. Din acest considerent, vom analiza azilul teritorial, care este abordat din două perspective distincte:

Din punctul de vedere al statului, acordarea sau refuzul de a acorda azil unor străini, este eminamente un drept suveran al statului solicitat. Statele le pot permite intrarea și șederea pe teritoriul lor unor străini, care sunt supuși persecuțiilor politice în statele ai cărei cetățeni sunt. Drept urmare, acordarea azilului teritorial reprezintă expresia consacrată a suveranității statului solicitat, precum și o manifestare unilaterală de voință, un drept absolut și discreționar al său. Însă dacă avem în vedere și rațiunile de ordin umanitar, care stau la temelia instituției de azil teritorial, acestea exclud considerarea acestuia ca un act inamical în relațiile dintre statul de origine al celui care solicită azilul și statul solicitat.

După acordarea azilului, statul trebuie să adopte față de străinul care a solicitat acest statut, un comportament adaptat în conformitate cu principiile generale de drept internațional, cât și cu convențiile internaționale referitoare la drepturile străinilor, la care este parte.

Din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este unul prevăzut într-un document cu vocație universală și anume: Declarația Universală a Drepturilor Omului în articolul 14 astfel: „Oricine are dreptul de a căuta și de a se bucura de azil contra persecuției în alte țări.Acest drept nu poate fi invocat în cazul unei urmăriri pentru infracțiuni fără caracter politic sau pentru acte contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.”

Prin rezoluția 2312 (XXII), a Adunării Generale a ONU, din 14 decembrie 1967, a fost adoptată Declarația referitoare la azilul teritorial. Potrivit dispozițiilor acesteia, statele trebuie să respecte acordarea azilului de către alte state, având la bază suveranitatea lor, inclusiv persoanelor care luptă împotriva colonialismului. Totodată, acest drept nu este unul absolut ci are anumite limitări în cazul în care persoanele solicitante au comis o crimă împotriva păcii, de război, sau împotriva umanității.

Pe lângă documentele internaționale cu caracter de universalitate care conțin prevederi în materie de azil și sub auspiciile Consiliului Europei au fost adoptate Raportul asupra sosirii solicitanților de azil pe aeroporturile europene în 1991 și Recomandarea(94) 5, priviind liniile directoare pentru state relative la sosirea solicitanților de azil pe aeroporturi în 1992. Cu caracter de noutate, adoptat la dată recentă este Rezoluția 1624(2003) a Adunării Parlamentare privind adoptarea unor politici comune referitoare la migrație și azil, în redactarea acesteia fiind implicați Comitetul Ad-hoc de Experți pe probleme legale privind azilul teritorial, refugiații și persoanele fără cetățenie (CAHAR), precum și Comitetul European privind migrația(CDMG).

De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere și rolul activ pe care îl are Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca instrument, dispozițiile sale fiind invocate preponderent îm cazurile care privesc protecția împotriva expluzării unor solicitanți de azil, cazul în care s-a pus problema aplicabilității dispozițiilor convenției într-o situație de extrădare, fiind Soering vs.Regatul Unit(1989), iar Curtea Europenă A Drepturilor Omului, ca aură care protejează drepturile ființei umane, a analizat problema refuzului unui solicitant de azil, în cazul Cruz-Varas vs. Suedia(1991).

Dacă un stat, are dificultăți în acordarea sau menținerea azilului, vor fi avute în vedere luearea unor măsuri pentru a ușura sarcina statului respectiv. În egală măsură, persoanele care solicită azil, nu vor fi supuse unei măsuri de respingere la frontieră și nici nu vor fi expulzate sau determinate forțat să se întoarcă în statul unde ar beneficia de un tratament degradant.

Cum aproape orice regulă comportă și excepții, nici principiile enunțate mai sus nu vor fi aplicate în situația în care se invocă motive serioase de securitate națională, precum și spre a proteja cetățenii originari împotriva unui flux în masă al străinilor.

În literatura de specialitate, există referiri și la o instituție deosebită de azilul teritorial care este cea a azilului diplomatic. Aceasta constituia o practică a statelor latino-americane și consta în primirea în sediul misiunilor diplomatice a unor persoane având cetățenia statului de reședință, urmărite de propriile autorități.

Cele mai multe dintre state nu recunosc azilul diplomatic, fiind de părere că acesta aduce atingere suveranității lor, dar în spirit practic în ultima perioadă ,în temeiul unor cutume sau înțelegeri bilaterale informale sau chiar al unor convenții internaționale, din perspectiva tulburărilor interne din anumite state, unor persoane urmărite pentru motive politice și care se aflau în pericol, li s-a acordat un adăpost temporar în localurile ambasadelor, în special în America Latină, concludente fiind Convenția de la Havana din 1928 sau Convenția de la Caras din 1954, ambele având ca obiect condițiile de acordare a azilului diplomatic între statele părți.

Împărtășind opinia din literatura de drept internațional, la care mă raliez, strict jurisprudențial pentru a evidenția practic cele spuse mai sus, cazul Haya de la Torre, dintre Columbia și Peru soluționat de Curtea Internațională de Justiție, prin deciziile sale din 1950 și 1951, este relevant, în acesta evidențiindu-se faptul că dreptul internațional nu recunoaște un drept al șefului misiunii diplomatice ori consulare de a acorda azil în localurile misiunii și că acceptarea acordării, cu titlu excepțional, a unui asemenea azil de către statul de reședință nu este dictată, de o obligație juridică, ci este mai curând determinată de considerații de curtoazie ori de oportunitate politică, de iminența și persistența unui pericol, constituind o acțiune umanitară.

2.6.2. Considerații privitoare la expulzare

Grosso modo, cum un stat are dreptul de a stabili condițiile de intrare a străinilor pe teritoriul său, la fel tot aceeași entitate statală, are dreptul de a refuza continuarea șederii unui străin pe teritoriul său, situație corespunzătoare recurgerii la expulzare sau extrădare.

Expulzarea constă în posibilitatea acordată unui stat, de a pune capăt șederii străinilor pe teritoriul său, punându-le în vedere interdicția de a reveni. Dreptul de expulzare este un atribut al suveranității statale și se aplică numai străinilor și apatrizilor, dar cu toate acestea există state care permit expulzarea propriilor cetățeni, ca de exemplu Marea Britanie.

Expulzarea poate fi definită ca o instituție juridică prin care autoritățile unui stat, obligă o persoană să părăsească teritoriul statului respectiv, punând capăt șederii în mod ilicit a acelei persoane.

Întrucât discuția se desfășoară pe terenul politico-juridic și datorită caracterului său sancționator, măsura expulzării, care nu este o sancțiune penală se ia printr-un act administrativ individual și deși nu este necesar să fie motivată, ea se sprijină pe argumente legate de rațiuni de ordine publică, securitate națională precum și cele legate de regimul politic și sistemul economic. Dacă însă există temeri întemeiate că viața sau libertatea străinului care urmează a fi expulzat ar fi în pericol pe teritoriul statului unde urmează să ajungă, sau dacă există suficiente informații că în respectivul stat se practică tortura, precum și tratamentele sau pedepsele crude, inumane sau degradante, expulzarea nu poate fi permisă.

În ceea ce privește condițiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străini, sunt impuse anumite limite, care sunt statuate și în literatura de specialitate. Aceste condiții nu trebuie să fie extrem de drastice, să permită expulzantului, într-o oarecare măsură să își aleagă statul spre care să fie expulzat, iar ținând seama că indiferent de statutul pe care îl are, la origine vorbim despre o ființă umană, care beneficiază de protecție prin intermediul unor reglementări internaționale, trebuie să îi fie respectate drepturile sale elementare.

În articolul 13 din Pactul Internațional privind drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU, în 1966, un străin care se află în condițiile legii pe teritoriul unui stat parte la prezentul pact, nu poate fi expulzat, decât în urma luării unei decizii conforme cu legea.În cazul în care nu sunt incidente probleme serioase de securitate națională, acesta trebuie imperios să beneficieze de reexaminarea situației sale de către o autoritate competentă și de a prezenta acesteia care sunt motivele care pledează în favoarea expulzării.

Expulzarea prezintă anumite limite, situație expres ilustrată în articolul 33, alineatul 1 din Convenția privind statutul refugiaților din 1951 care prevede că: „un străin nu trebuie expulzat într-o țară sau un teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, cetățenie sau opinii politice.”

2.6.3.Considerații privitoare la extrădare

Extrădarea, după cum s-a statuat în literatura de specialitate, reprezintă o instituție juridică specifică atât dreptului intern cât și dreptului internațional, prin care persoanele vinovate de săvârșirea unor infracțiuni internaționale sunt predate statelor îndrituite a le judeca și condamna, ori a le obliga să execute o pedeapsă rezultând din condamnare. Fără a se insista asupra condițiilor necesare de îndeplinit pentru a acorda extrădarea dintre care amintim:săvârșirea unei infracțiuni de drept comun, calificată ca atare de convențiile internaționale, sau o faptă din categoria infracțiunilor internaționale( terorismul, pirateria maritimă, pirateria aeriană, traficul de stupefiante, falsificarea de monedă, traficul de persoane), obiectul infracțiunii să fie prevăzut într-o convenție internațională, condiția dublei incriminări a faptei, trebuie să amintim, fără a excede din cadrul discuției, că aceasta este reglementată de legislația internă a statelor și prin tratate internaționale. Pe plan european, există o singură convenție multilaterală adoptată sub patronajul Consiliului Europei în 1957 și anume Convenția Europeană de extrădare.

Extrădarea este definită ca fiind un act de asistență juridică în domeniul penal, întrucât prin aceasta se realizează transferul unui străin către autoritățile statului în care este urmărit sau condamnat pentru o faptă incriminată de legile acelui stat.

Regula de bază statuează că nu se pot extrăda proprii cetățeni, autorii infracțiunilor politice, precum și străinii are au obținut dreptul de azil pe teritoriul unui stat, cu o singură precizare care se impune a fi făcută și anume cea referitoare la infracțiunile politice, care în tratatele internaționale nu sunt definite, însă în Tratatul privind extrădarea încheiat între SUA și Marea Britanie, întâlnim câteva precizări limitative în ceea ce privește nuanțele în care statele au perceput infracțiunile politice:acte comise și pedepsite de Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimelor împotriva persoanelor care se bucură de protecție diplomatică din 1973, precum și din Convenția internațională împotriva luării de ostateci din 1979.

În funcție de situație, extrădarea poate fi cerută de statul pe teritoriul căruia s-a săvârșit infracțiunea, ori pe teritoriul căruia s-au produs efectele feptei respective, de statul lezat prin infracțiunea săvârșită, ori de statul unde a fost prins infractorul. De regulă, se acordă preferențialitate, în cazul mai multor cereri de extrădare, statului pe teritoriul căruia s-a săvârșit fapta, dar în practica internațională soluțiile nu comportă unitarism. Extrădarea poate fi activă, atunci când avem în vedere statul solicitant, iar pasivitatea se manifestă atunci când discutăm despre statul solicitat.

Din punct de vedere al dreptului internațional, extrădarea reprezintă un atribut al suveranității statului care o acordă, statele fiind ținute să respecte anumite reguli în vederea admiterii cererilor de extrădare care sunt sintetic exprimate în regula dublei incriminări și aceea a specializării.Principiul reciprocității sau dubla incriminare, condiționează admiterea cererii de extrădare de existența incriminării faptei în legile penale ale ambelor state. De cealaltă parte, regula specializării obligă statul solicitant la judecarea și condamnarea persoanei extrădate numai pentru fapta pentru carea aceasta a fost admisă.

Strict raportându-ne la situația României, legea nr.296/2001, care incriminează extrădarea, stabilește și infracțiunile pentru care această instituție juridică nu poate opera, în categoria acestora incluzându-se cele politice, fiscale, sau pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sau pentru care lipsește autorizarea sau sesizarea organului competent sau o altă condiție pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, dintre cele prevăzute la articolul 16 din Noul Cod de Procedură Penală, infracțiuni pentru care a intervenit amnistia sau grațierea, sau există autoritate de lucru judecat, pentru care termenul de prescripție a răspunderii penale sau a executării pedepsei s-a împlinit, ori pentru care statul solicitant prevede pedeapsa capitală.

Reglementările privind extrădarea, pot fi asociate în deplină concordanță cu sfera drepturilor omului, în ambele situații existând protecția acestor instituții în lumina unor tratate internaționale. Strict vorbind de sfera drepturilor omului, acestea sunt prerogativele recunoscute persoanei atât de dreptul intern cât și de dreptul internațional, care conferă cea mai înaltă expresie unor valori sociale fundamentale, documentele în această materie fiind o parte integrantă a dreptului internațional public, care se ocupă cu protecția persoanelor împotriva încălcărilor de către guverne a drepturilor recunoscute la nivel internațional. De cealaltă parte, tratatele privind extrădarea constituie un domeniu al răspunderii penale internaționale, al cooperării statelor privind combaterea criminalității, ceea ce înseamnă că acoperă o sferă mai restrânsă, chiar dacă extrapolând extrădarea incumbă și protecția drepturilor omului.

Unele cereri de extrădare pot fi refuzate în momentul în care se invocă drepturile și libertățile fundamentale conținute în documentele internaționale, însă cadrul discuției va fi limitat numai la acele drepturi( dreptul de a nu fi supus torturii și dreptul la viață) care fac obiectul refuzului unei asemenea cereri, întrucât după cum reiese din decizia Curții Europene, pronunțate în cazul Soering, un stat parte nu poate refuza să pună la dispoziție o persoană, doar dacă este informat că în țara de destinație condițiile nu sunt în concordanță cu cele protejate de convenție.

Extrădarea, fiind strâns legată de sfera dreptului penal, trebuie să avem în vedere garanțiile procesuale, dintre care amintim prezumția de nevinovăție, dreptul de a-și pregăti apărarea, dreptul la asistență juridică, care sunt prevăzute în articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar Comisia Europeană a avut anumite rezerve în ceea ce privește incidența acestui articol în materia extrădării, dar ulterior opiinile acesteia s-au aliniat în sensul considerării extrădării ca parte dintr-o procedură penală specială.

Capitolul III: Naționalitatea și cetățenia în dreptul românesc

3.1. Aspecte preliminarii și evolutive ale cetățeniei române

Legătura de cetățenie nu este deloc pur întâmplătoare, aceasta stabilindu-și bazele prin intermediul unui proces desfășurat într-o perioadă îndelungată de timp în care atât populația a luat la cunoștință despre legăturile indisolubile dintre aceștia și stat. Din moment ce locuiește pe un anumit teritoriu, având un regim politic stabilit, populația dobândește cu timpul conștiință de sine stătătoare.

Cetățenia, este fundamental care stă la baza drepturilor și libertăților fundamentale ale unui cetățean dintr-un stat, dar și a îndatoririlor acestora față de acel stat.

În cadrul dreptului constitutional, această legătură este exprimată sintetic prin cuvântul cetățenie, care are înțelesuri variate în dependent de felul raporturilor juridice în care își găsește aplicabilitatea.

Fiind văzută ca acea calitate a persoanei fizice care exprimă relațiile dintre aceasta din urmă și stat, aceasta dovedește apartența persoanei la statul român, dând posibilitatea persoanei în cauză de a fi titularul tuturor drepturilor și obligațiilor legale prevăzute în Constituțue și în legile țării.

Analizând evoluția terminologică a termenului, este necesar a se remarca concomitența utilizării expresiei de naționalitate, concomitent cu cea a cetățeniei.Din această alternanță se poate concluziona că în perioada interbelică după formarea statului național român, instituția cetățeniei a căpătat o conotație preponderent politică, în condițiile alipirii provinciilor românești aflate sub ocupație străină la țara de origine.

Dacă ne raportăm la natura juridică a cetățeniei nu se poate pierde din vedere faptul că această este un raport politico-juridic între două subiecte de drept: statul și persoana fizică, fiecare fiind titulară a unor drepturi și obligații.

Există o relativă dificultate în desprinderea naturii juridice a cetățeniei. Aceasta deoarece apartenența unei persoane la un anumit stat poate avea mai multe cauze; nașterea, adopțiunea, autorizarea cererii adresate autorităților statale competente de către o persoană fizică. Trebuie remarcat faptul că toate teoriile care s-au susținut cu privire la natura juridică a cetățeniei au ca punct comun aprecierea acesteia ca o legătură de apartenență între două subiecte de drept. Articolul 1 din Legea cetățeniei române prevede, în acest sens, că „cetățenia română exprimă apartenența unei persoane la statul român”.

Analizând toate normele juridice care reglementează cetățenie, constatăm că unele își au sorgintea în Constituția României( art.5,7,19), în Legea cetățeniei române nr.21/1991 cu modificările și completările ulterioare, sau în Convenția europeană asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de Parlamentul României, prin Legea nr.396/2002, act de drept internațional ce face parte din dreptul intern, potrivit art. 11, alin.2 din Constituție.

Izvorul cetățeniei este faptul nașterii, fiind expres prevăzut de lege.

Titlul de cetățean român dovedește apartenența cetățeanului la statul român, stat în care suveranitatea națională aparține poporului. Cetățenii români se bucură de drepturi și libertăți democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate, ci și garantate în exercitarea lor efectivă. Beneficiari ai drepturilor și libertăților cetățenii români sunt în același timp și titularii unor îndatoriri. Titlul de cetățean român impune devotament și fidelitate față de patrie, slujirea intereselor poporului precum și îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor înscrise în Constituție și legile țării. Egali în drepturi și îndatoriri, cetățenii români sunt răspunzători pentru dezvoltarea economică și socială a țării, pentru apărarea suveranității și independenței naționale.

În România de un tratament egal cu cetățenii din țară, se bucură și cetățenii aflați în străinătate, din această perspectivă și din dorința promovării intereselor țării în afara granițelor, se impune a se analiza implicațiile pe care le are Legea nr.150/1998 privind acordarea de sprijin comunităților românești de pretutindeni, precum și cele ale proiectului Legii privind protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate, cu atât mai mult cu cât la nivel european, se manifestă tendința uniformizării cetățeniei europene, în conformitate cu ceea ce se dorește prin Tratatul de la Maastricht.

În definirea cetățeniei române trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia relațiile sociale, dintre persoanele fizice și statul român. Privită astfel, apare deosebit de limpede ideea că cetățenia română nu este o simplă legătură politică sau juridică între individ și colectivitatea politicește organizată, ci este o integrare angajată în sânul acestei colectivități. Totodată, vom remarca faptul că numai persoanele fizice au cetățenie. În nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetățenie, în sensul pe care-l dăm noi acestei categorii juridice.

Dacă cetățenia exprimă apartenența unui individ la un stat, realizându-se o puternică legătură politico-juridică între cele două subiecte implicate, naționalitatea ține de un proces istoric mai îndelungat, având la bază „comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihologică, de viață, de tradiții și idealuri, dar mai ales de trecutul istoric și de voința de a dăinui pe acest teritoriu.”

3.2. Evoluția istorică a noțiunii de cetățenie în România

Astăzi, cele mai multe constituții și legi folosesc termenul de cetățenie pentru a desemna apartenența unui individ la stat dar, inițial, cetățenia a fost desemnată prin termenul naționalitate, termen ce mai poate fi întâlnit și astăzi în unele constituții. În România prima reglementare juridică a cetățeniei s-a făcut prin Codul civil de la 1865. Calitatea de cetățean, ca urmare a unei reglementări legale, nu a existat până la adoptarea codului. Acest lucru și-a pus amprenta asupra regulilor instituite atunci, legiuitorul având în vedere acordarea calității de cetățean român locuitorilor țării. Dobândirea cetățeniei era guvernată de principiul ius sanguinis. Existau următoarele moduri de dobândire: naștere, naturalizare, căsătorie și repatriere. Pe lângă aceste modalități de dobândire a cetățeniei trebuie adăugată redobândirea cetățeniei de către femeia care, pierzând-o prin căsătoria cu un străin, rămânea apoi văduvă. Pierderea cetățeniei avea loc prin naturalizarea dobândită într-o țară străină, prin primirea unei funcții publice de la un guvern străin fără autorizația legală a statului său de origine, prin supunerea față de o protecție străină, prin intrarea în serviciul militar străin fără autorizarea Guvernului român și prin căsătoria unei femei de cetățenie română cu un străin.

Codul civil român realizează o anumită organizare a populației țării, el introduce termenul de cetățenie și îl înlătură pe cel de supușenie, face distincție, indirect, între drepturile civile și cele politice, marcând astfel un moment important în procesul de reglementare a relațiilor sociale din acest domeniu. Unele principii instituite la 1865 guvernează și astăzi reglementarea cetățeniei, iar interpretarea unora este identică și astăzi. Astfel, norma potrivit căreia „copiii găsiți pe teritoriul României fără a se cunoaște identitatea părinților lor sunt considerați cetățeni români” este interpretată și astăzi ca și în 1865, legiuitorul de atunci instituind prezumția potrivit căreia cel puțin unul din părinți este cetățean român.

În 1877 se face un pas înainte și se adoptă legea pentru acordarea cetățeniei române ofițerilor de origine română care au servit în armate străine.

Un alt moment important l-a constituit adoptarea Legii nr. 28/1924 deoarece, pentru prima oară se făcea o reglementare amplă a modurilor de dobândire și de pierdere a cetățeniei, stabilindu-se organele competente, procedura și principiile de reglementare a cetățeniei. Principiile consacrate da această lege se refereau, după caz, la dobândirea cetățeniei sau la pierderea ei. În ceea ce privește dobândirea cetățeniei se reține principiul ius sanguinis cu distincțiile ce se făceau între copii legitimi, copiii naturali, copiii legitimați de un român și copiii găsiți pe teritoriul țării. Dobândirea cetățeniei mai era posibilă prin căsătoria unei străine cu un român, prin naturalizare, prin repatriere și prin încetarea căsătoriei unei românce cu un străin. Trebuie amintit faptul ca această lege prevedea și dobândirea cetățeniei române de către populațiile provinciilor istorice care s-au unit cu țara în 1918. Conform Legii nr. 28/1924, competența acordării cetățeniei române aparține Consiliului de Miniștri (art. 11 din lege). În ceea ce privește pierderea cetățeniei, se stabileau următoarele modalități: naturalizarea dobândită în altă țară, legitimarea copilului natural de un străin, căsătoria unei românce cu un străin, primirea unei funcții publice într-un stat străin fără autorizația guvernului, supunerea față de o protecție străină și retragerea naturalizării în caz de război. Legea nr. 28/1924 a cuprins o reglementare ce a constituit un factor de progres deoarece reglementa cetățenia potrivit unor principii moderne preluate din legislațiile țărilor occidentale avansate din acest punct de vedere.

Legea nr. 33/1939 privitoare la pierderea și dobândirea naționalității române are un conținut mai precis, reglementări mai detaliate dar face un pas înapoi față de legea anterioară prin efectele pe care le au normele care introduc o discriminare cu privire la calitatea de cetățean sub aspectul modurilor de dobândire. Această lege păstrează criteriul rudeniei de sânge, menține principiul inegalității femeii cu bărbatul și consacră caracterul unitar al cetățeniei române: „Niciun român nu poate fi cetățeanul altui stat” se afirmă în art.2 . În ceea ce privește pierderea cetățeniei, legea stabilea modalitățile: prin dobândirea unei cetățenii străine, ca pedeapsă și prin absență (pierdeau cetățenia cei care locuiau fără întrerupere timp de 10 ani în afara teritoriului României, fără să dobândească naționalitate străină. În această situație și soția și copiii minori pierdeau cetățenia. Pierderea cetățeniei ca pedeapsă nu avea loc de plin drept, constatarea cazurilor făcându-se prin Jurnalul Consiliului de Miniștri).

În perioada 1940-1944 au fost introduse unele discriminări referitoare la calitatea de cetățean român, mai ales pe motiv de origine etnică și naționalitate, prin acte normative care au fost abrogate de Legea nr. 86/1945.

După instaurarea regimului comunist s-a adoptat Decretul nr. 125/1948 pentru cetățenia română care stabilea două modalități de dobândire a cetățeniei: de plin drept și prin încetățenire. Discutabile au fost prevederile art. 9 care erau interpretate de unii ca o consacrare a principiului ius sanguinis, iar de alții ca o consacrare a acestuia dar și a principiului ius soli. În acest act juridic, se făcea referire la părinți, ceea ce înseamnă că nu se făcea nicio deosebire între bărbat și femeie. De asemenea, se elimina deosebirea dintre copiii legitimi și cei naturali. Căsătoria nu mai producea niciun fel de efecte cu privire la cetățenie. Se reglementa în amănunt retragerea cetățeniei ca titlu de pedeapsă, stabilindu-se că cei care au pierdut astfel cetățenia nu o mai pot dobândi pe nicio cale.

Decretul nr. 32/1952 cuprindea câteva reguli ce constituiau o premieră în materie, pe de o parte, și omitea altele, întâlnite constant în legile anterioare privind cetățenia, pe de altă parte. Astfel, pentru prima situație, merită amintită acea normă referitoare la dobândirea cetățeniei prin naștere, unde se prevedea că dacă numai un părinte este cetățean român și ambii părinți trăiesc în străinătate, cetățenia copiilor se determină prin acordul părinților. Pentru cea de-a doua situație, semnalăm inexistența unei reguli referitoare la cetățenia copiilor găsiți pe teritoriul României, cu părinți necunoscuți, precum și inexistența unei reguli referitoare la dobândirea cetățeniei ca efect al adopției. În privința retragerii cetățeniei, remarcăm competența Ministerului Afacerilor Interne privind aprecierea cazurilor de retragere și faptul că aceasta se realiza prin decret al prezidiului Marii Adunări Naționale.

Legea nr. 24/1971 a constituit în mare măsură model pentru legea adoptată după evenimentele din 1989, respectiv Legea nr. 21/1991. Legea prevedea modurile de dobândire și pierdere a cetățeniei române, modalitățile de dovadă a cetățeniei, precum și principiile generale aplicabile cetățeniei. A fost una dintre cele mai moderne reglementări în materie, drept pentru care, în mare parte, prevederile ei au fost preluate și adaptate noilor realități, de către Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română. Un alt element de noutate l-a constituit preambulul acestei legi de unde puteau fi deduse principiile aplicabile instituției cetățeniei.

Astăzi, instituția cetățeniei este reglementată prin Constituția din anul 2003 și prin Legea nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 44 din 6 martie 1991, republicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 6 martie 2000 . Legea nr. 21/1991 a abrogat Legea nr.24/1971, privind cetățenia română, Decretul Lege nr.137/1990, privind unele dispoziții referitoare la cetățenia română și a modificat Decretul Lege nr.7/1989 privind Repatrierea cetățenilor români și a foștilor cetățeni români (abrogat prin Legea nr.146/1998).

În urma modificărilor și completărilor ulterioare ale legii cetățeniei, se constată lacune în ceea ce privește autoritatea îndrituită de a statua asupra cetățeniei și a pierderii ei, precum și de a elibera dovezi în acest sens, iar în lipsa unor texte precise și clar formulate, în România se aplică regulile dreptului comun, cei interesați putându-se prevala de naționalitatea română sau le poate fi opusă pierderea ei, din simplul motiv că sunt întrunite condițiile legale, iar numai în situația unor contestații tribunalele sunt chemate să resolve conflictele.În egală măsură legea română, nu a rezolvat nici problema cetățenilor emigranți, ei putând să rămână la calitatea de cetățeni români, fără a fi determinați să facă vreun sacrificiu pentru țara de origine.

Fundamentarea și determinările cetățeniei române sunt confirmate și de Convenția europeană asupra cetățeniei, care prevede că fiecare stat parte are datoria de a-și determina, prin legislația sa, cetățenii (art.3, pct.1) și că această legislație trebuie acceptată de celelalte state („cu condiția ca ea să fie în conformitate cu convențiile internaționale aplicabile, cu dreptul internațional cutumiar și cu principiile de drept general recunoscute în materie de cetățenie”)(pct.2).

În prezent, în condițiile aderării României al Uniunea Europeană, în Parlamentul român se discută asupra unui proiect de modificare a Legii cetățeniei române precum și despre un proiect de Lege privind românii de pretutindeni.

3.3. Principiile generale ale cetățeniei române

Analiza normelor juridice care formează instituția juridică a cetățeniei române, permite formularea unor principii care stau la baza acestei instituții juridice.

Aceste principii stabilesc cadrul juridic general de dobândire și de exercitare a calității de cetățean român de către o persoană fizică. Ele decurg atât din Constituție cât și din alte legi, în primul rând din Legea cetățeniei române.

Pot fi considerate principii generale ale cetățeniei române, printre altele :

Egalitatea cetățenilor români fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială (art.4, alin.(2)din Constituție);

Cetățenia se dobândește pe baza principiul „ius sangvinis”, ceea ce înseamnă că dobândește automat cetățenia română indiferent de locul nașterii sale, copilul ai cărui părinți, sau numai unul dintre ei este cetățean român;

Stabilirea modului de dobândire a cetățeniei, ca și a drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, reprezintă un atribut intern, exclusiv și suveran al statului;

Cetățenii români au de regulă o singură cetățenie dar, potrivit legii române a cetățeniei pot dobândi o a doua cetățenie;

Căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetățeniei soților iar schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu produce efecte asupra cetățeniei române a celuilalt soț;

Cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.

Alți autori amintesc și alte principii care stau la baza cetățeniei române, în acest caz impunându-se o prezentare exhaustivă a acestora.

Numai cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituție și legi. În această privință se impune încă de la început să observăm că, de regulă, acesta nu este considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema prezintă o deosebită importanță teoretică și practică, fiind totuși analizată, deși distinct de principiile cetățeniei. Cu toate acestea, ea se impune ca o regulă de bază a cetățeniei române. Acest principiu sugerează că persoanele car nu au calitatea de cetățeni români nu se pot bucura, în condițiile legii, decât de o parte din drepturile înscrise în Constituție și în legile țării. Există deci o diferență între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetățenii români și sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi care nu pot fi exercitate și de străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale cât și drepturi subiective obișnuite. În grupa acestor drepturi sunt incluse:

Dreptul de a alege și dreptul de a fi ales în organele reprezentative naționale. Aceste drepturi, fiind prin excelență drepturi politice prin care se exprimă și se exercită puterea statală, aparțin în exclusivitate cetățenilor. Revizuirea Constituției din 2003 a făcut posibilă exercitarea drepturilor de a alege și a fi ales și pentru cetățenii Uniunii Europene, care îndeplinesc condițiile legale, dar numai în cadrul alegerilor locale, alegeri prin care nu se exprimă suveranitatea de stat.

Dreptul de a domicilia pe teritoriul României și de a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu.

Dreptul de a fi angajat în orice funcție sau demnitate publică pentru care îndeplinește condițiile cerute de legile țării. Trebuie arătat că, pentru anumite funcții, legile cer în mod expres ca persoana să aibă calitatea de cetățean român (de exemplu, pentru ocuparea funcției de judecător). Revizuirea legii fundamentale din 2003 nu a făcut decât să întărească această idee atunci când a adăugat la art. 16 alin.(3) precizarea că statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publice.

Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetățeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea el nu poate fi expulzat din România. Prin derogare de la acest principiu general, recunoscut și respectat în practica multor alte state ale lumii, art. 19 alin.(2) din Constituția României revizuită în 2003, dispune că cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, numai pe bază de reciprocitate și în condițiile ce urmează a fi precizate printr-o lege.

Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetățenia română implică pentru statul român obligația de a-și proteja cetățenii atunci când aceștia, aflându-se în afara granițelor, au nevoie de asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.

Numai cetățenii sunt ținuți a îndeplini toate obligațiile stabilite prin Constituție și legile țării. Cetățenia română presupune responsabilitate civică. Conform acestui principiu, unele obligații prevăzute de Constituție și legi aparțin în exclusivitate cetățenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor și obligațiilor. Persoanele care nu au această calitate nu sunt ținute a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetățenilor români, singurii răspunzători pentru dezvoltarea economică și socială a României, pentru apărarea independenței, suveranității și integrității sale.

Cetățenii români sunt egali în drepturi și îndatoriri, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, de avere sau origine socială și indiferent de modul în care au dobândit cetățenia.

Cetățenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebită claritate din dispozițiile constituționale și legale conform cărora stabilirea drepturilor și îndatoririlor cetățenilor români, a modurilor de dobândire și de pierdere a cetățeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.

Căsătoria nu produce niciun efect juridic asupra cetățeniei soților. Acest principiu se desprinde din dispozițiile exprese ale Legii cetățeniei române conform cărora încheierea căsătoriei între un cetățean român și un străin nu produce niciun efect asupra cetățeniei soțului care a dobândit cetățenia română în timpul căsătoriei. Invers, nici schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu produce efecte juridice asupra cetățeniei române a celuilalt soț.

3.4. Dobândirea cetățeniei române

3.4.1. Dobândirea cetățeniei române prin naștere

În general, în lume, dobândirea cetățeniei se poate realiza în conformitate cu două principii: ius sanguinis (dreptul sângelui) și ius soli (dreptul locului). Aceste două moduri de dobândire a cetățeniei, denumite și originare, sunt aplicate de diferite state fie separat, fie combinate. Alegerii unuia sau altuia din aceste două moduri de dobândire a cetățeniei se datorează intereselor concrete pe care le are fiecare stat sau popor în parte.

Conform principiului ius sanguinis, copilul devine cetățeanul unui stat dacă se naște din părinți care, amândoi sau numai unul, au cetățenia statului respectiv. Conform principiului ius loci, copilul devine cetățeanul unui stat dacă se naște pe teritoriul statului respectiv. Cât privește acest sistem se consideră că ar avea serioase neajunsuri, întrucât, atunci când părinții nu au cetățenia statului unde s-a născut copilul, este puțin probabil ca acesta să dorească într-adevăr să rămână cetățean al statului respectiv, el fiind atașat prin familia sa unui alt stat.

Alături de acest mod originar, Legea cetățeniei române stabilește și alte moduri derivate de dobândire a cetățeniei române, care să înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinți cetățeni români să se integreze în societatea românească, dacă cer acest lucru și dacă li se autorizează. În afară de naștere, legiuitorul român a prevăzut încă trei moduri de dobândire a cetățeniei române: adopțiunea, repatrierea și acordarea acesteia la cerere.

3.4.2. Dobândirea cetățeniei române prin adopție

În ceea ce privește adopțiunea (adopția), legea prevede că se acordă cetățenia română copilului cetățean străin sau fără cetățenie dacă înfietorii (adoptatorii) sunt cetățeni români sau, atunci când adopția se face de către o singură persoană, dacă acesta este cetățean român, iar cel adoptat nu a împlinit vârsta de 18 ani. În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetățean român, cetățenia minorului adoptat va fi hotărâtă de comun acord, de către adoptatori. Dacă aceștia nu ajung la o hotărâre comună, instanța judecătorească competentă să încuviințeze adopția, va decide asupra cetățeniei înfiatului, ținând seama de interesele acestuia. Legea cetățeniei prevede că în acest caz, se cere și consimțământul minorului înfiat dacă acesta are vârsta de 14 ani împliniți.

3.4.3. Dobândirea cetățeniei române prin repatriere

Un alt mod de dobândire a cetățeniei române este repatrierea. Astfel, persoana care a pierdut cetățenia română o redobândește ca efect al repatrierii, dacă își exprimă dorința în acest sens.

În cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt legate de poporul român și care, din diferite motive, au întrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu societatea românească. Astfel se explică faptul că legea consideră repatrierea ca un mod de dobândire a cetățeniei române. Întrucât repatrierea ridică o serie de probleme legate de familia repatriatului, legea reglementează și situațiile posibile. Astfel părinții care se repatriază hotărăsc pentru copiii lor minori privind cetățenia. În situația în care părinții nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ținând seama de interesele acestuia. În cazul în care copilul minor a împlinit vârste de 14 ani este necesar consimțământul acestuia. Având la bază principiul că dobândirea cetățeniei române de către unul dintre soți nu are nicio consecință asupra cetățeniei celuilalt soț, legea prevede că soțul cetățean străin sau fără cetățenie al persoanei care se repatriază poate cere dobândirea cetățeniei române în condițiile legii.

3.4.5. Cetățenia copilului găsit pe teritoriul României

Aceasta este o situație care poate fi întâlnită în practică și care și-a găsit o reglementare corespunzătoare în lege. Copilului găsit pe teritoriul României și ai cărui părinți nu sunt cunoscuți trebuie să i se stabilească o anumită stare civilă, să i se dea un nume și un prenume, să i se elibereze un certificat de naștere etc. În același timp, trebuie să i se stabilească și apartenența sa la un stat sau altul, căci cetățenia îi dă posibilitatea să se bucure de deplinătatea drepturilor și obligațiilor.

În această situație legea română prevede că este cetățean român copilul găsit pe teritoriul național, ai cărui părinți nu sunt cunoscuți. Această soluție se întemeiază pe principiul ius sanguinis, în baza unei prezumții relative în conformitate cu care cel puțin unul dintre părinți a fost cetățean român. În cazul în care filiația copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită înainte ca acesta să împlinească vârsta de 18 ani, fată de ambii părinți, iar aceștia sunt de cetățenie străină, el pierde cetățenia română. Acest lucru se întâmplă și în cazul în care filiația copilului găsit a fost stabilită numai față de un părinte cetățean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut.

3.5. Pierderea cetățeniei române

Ab initio, se impune a fi făcută o sublinere esențială și anume aceea că cetățenia română dobândită prin naștere, nu poate fi retrasă unilateral de către statul român.

Cetățenia română se pierde în principal prin:

retragerea cetățeniei române;

aprobarea renunțării la cetățenia română.

3.5.1. Retragerea cetățeniei române

Retragerea cetățenie române apare ca o sancțiune. De asemenea trebuie avut în vedere că, potrivit art. 5, alin.(2) din Constituția României, cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.

Astfel, cetățenia română se poate retrage persoanei care:

Aflată în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;

Aflată în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război;

A obținut cetățenia română în mod fraudulos;

Din analiza cazurilor în care se poate retrage cetățenia română constatăm că aceasta se poate retrage persoanelor care se află în afara granițelor țării. Cetățeanului român care domiciliază pe teritoriul României nu i se poate retrage cetățenia română decât atunci când a obținut-o în mod fraudulos.

Mai trebuie remarcat că, potrivit Legii cetățeniei române, retragerea acesteia nu produce efecte asupra cetățeniei soțului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetățenia.

Așa cum acordarea cetățeniei celor care nu au dobândit-o prin naștere se face prin hotărâre de Guvern, act administrativ de putere, la propunerea Ministrului Justiției, tot astfel și retragerea cetățeniei, are loc după aceeași procedură.

3.5.2. Aprobarea renunțării la cetățenia română

Renunțarea la cetățenia română se deosebește de retragerea cetățeniei române, ea fiind o modalitate amiabilă de rezolvare a unor probleme ce țin de statutul juridic al persoanei. Renunțarea la cetățenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetățeniei deoarece se pot ivi situații în care o persoană, cetățean român, dorește să se stabilească în străinătate și să obțină cetățenia statului unde se stabilește.

Pentru motive temeinice, Legea prevede că se poate aproba renunțarea la cetățenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani și care:

Nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;

Nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din țară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanții corespunzătoare pentru achitarea lor;

A dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă cetățenie.

Cererea de renunțare la cetățenia română se face individual și trebuie să fie însoțită de actele doveditoare, care să confirme că persoana în cauză îndeplinește condițiile mai sus menționate.Această cerere este analizată de către Comisia pentru cetățenie din cadrul Ministerului Justiției.

Trebuie precizat că pierderea cetățeniei române prin aprobarea renunțării nu produce nici un efect asupra cetățeniei soțului sau copiilor minori. Cu toate acestea, în cazul în care ambii părinți obțin aprobarea renunțării la cetățenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăsește împreună cu ei țara, acesta pierde cetățenia română odată cu părinții săi, iar dacă ei au pierdut cetățenia română la date diferite, minorul va pierde cetățenia română pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut cetățenia română, pierde cetățenia la data plecării sale din țară.

Legea cetățeniei române prevede și alte cazuri de pierdere a acesteia, care vor comporta o enumerare limitativă.

În legătură cu adopția ca mod de pierdere a cetățeniei, se statuează situația potrivit căreia, copilul minor cetățean român, adoptat de un cetățean străin, pierde cetățenia română dacă înfietorii sau, după caz, înfietorul solicită aceasta în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea cetățeniei înfietorului de către cel adoptat.Prin impunerea acestei condiții, statul român urmărește să îi protejeze pe cei care s-au născut cetățeni români să nu rămână cu un statut civil incert.

În cazul declarării nulității sau anulării adopției, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română.

Dacă adopția se desface, acest act va produce efecte ultraactiv și odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de desfacere a adopției, acesta pierde cetățenia română.Trebuie totodată de menționat că, actele de anulare, constatare a nulității adopției sau de desfacere a acesteia se fac numai pe cale judecătorească.

Pierde, de asemenea, cetățenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiația față de ambii părinți, iar aceștia sunt cetățeni străini. Cetățenia română se pierde și în cazul în care filiația s-a stabilit numai față de un părinte cetățean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.

3.7. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor prevăzute în Constituția României

Oamenii, în plenitudinea de raporturi la care sunt participanți, au foarte multe drepturi și obligații, ceea ce este esențial fiind cunoașterea motivației pentru care unele dintre acestea sunt plasate în sfera drepturilor și de ce altele fac parte din sfera îndatoririlor. Caracterizarea drepturilor fundamentale, ca fiind drepturi esențiale pentru orice cetățean este semnalată încă din primele lucrări de marcă din acest domeniu., ea apărând elocvent și clar formulată de J.J.Rousseau , în prelegerea sa celebră „Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni”, în care sublinia că drepturile omului sunt daruri esențiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în niciun fel”.

Înscrierea drepturilor fundamentale în legea fundamentală a statului este de esența conceptului de constituționalitate, de aici rezidă explicația de ce drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor sunt o instituție a dreptului constituțional, fapt ce determină în subsidiar înscrierea lor în corpul Constituției.

Drepturile și libertățile fundamentale sunt acele drepturi subiective recunoscute persoanei prin Constituție și prin normele dreptului internațional în materie, garantate prin Constituție și legi și al căror respect și protecție asigură plenitudinea existenței și dezvoltării ființei umane.

În legătură cu trăsăturile drepturilor fundamentale, jurisprudența Curții Constituționale, a statuat ideea potrivit căreia legislația, doctrina și jurisprudența au respins și resping existența unor drepturi și libertăți absolute. Din prevederile actelor juridice internaționale rezultă ideea că asigurarea unui echilibru just între interesele individuale și ale celorlalți sau interesul unui colectivități în ansamblul său, reprezintă un deziderat imperativ.

În ceea ce privește îndatoririle fundamentale, acestea sunt obligații care presupun din partea cetățeanului, îndeplinirea unor cerințe determinate de scopurile societății, prevăzute la rândul lor în Constituții, fiind în esență o obligație de drept public. Societatea, la un moment dat le atribuie acestora o valoare sporită, care se evidențiază concludent prin regimul juridic ce li se atribuie, iar asigurarea îndeplinirii acestor îndatoriri în situația în care nu sunt îndeplinite de bună voie, revine autorităților statale care apelează la forța coercitivă.

3.7.1. Natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale

De-a lungul istoriei dreptului s-au cristalizat mai multe teorii, în legătură cu natura juridică pe care le voi prezenta rezumativ în cele ce urmează. Pornind de la perioada de centralizare a statului, din secolul XVI, s-a formulat teoria teocratică potrivit căreia drepturile și libertățile cetățeanului sunt de origine divină, iar pe langă limitele puterii regelui se stabileau și anumite drepturi ale cetățenilor, aceștia din urmă aflându-se în imposibilitatea de a riposta în fața monarhului, în momentul când li se încălcau drepturile.

Cea mai importantă teorie în legătură cu drepturile și libertățile fundamentale ale omului este teoria drepturilor naturale, care nu poate fi analizată separat de teoria contractului social,a fost formulată în perioada de pregătire a revoluției franceze și care susține că libertățile publice au o natură juridică deosebită de celelalte drepturi ale omului, întrucât cetățeanul le dobândește prin faptul nașterii, în calitatea sa de om. Cea mai expresivă caracterizare a drepturilor naturale, îi aparține lui Voltaire care spunea că: „Toți oamenii sunt născuți egali, această egalitate nu înseamnă nimicirea subordonării; suntem toți egali ca oameni, dar nu membrii egali ai societății.Oamenii sunt deci egali în esență cu toate că joacă pe scenă roluri diferite.”

Teoria individualistă, este mai restrânsă ca și complexitate, susținând că sursa oricărui drept este în individ, întrucât el însuși este o ființă reală, liberă și responsabilă, societatea nefiind altceva decât cadrul, sau in extenso, garanția realizării drepturilor și libertăților fundamentale, fără însă să reprezinte sursa lor.

O altă teorie, care este de sorginte germană, este cea a drepturilor reflexe și a autolimitării statului, afirmă că nu există nicio deosebire între drepturile și libertățile publice și celelalte drepturi subiective, ambele fiind creații ale dreptului obiectiv. După cum afirmă susținătorii școlii germane, dreptului fundamental îi lipsește unul dintre elementele dreptului subiectiv și anume obiectul, întrucât un astfel de drept nu presupune o prestație din partea statului, ci doar o abținere a sa.Această teorie a fost o reacție față de ideile revoluției franceze, idei cuprinse în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789.

Similar cu teoria expusă mai sus, s-a cristalizat și teoria situației juridice a cetățeanului și a obligațiilor statului, care stabilește că drepturile fundamentale trebuie încadrate în situația juridică obiectivă a cetățeanului stabilită de lege, opozabilă tuturor. În egală măsură, această teorie se apropie de dezideratele care se aplică și astăzi, sub alte auspicii și anume că statul este obligat să nu facă nimic prin care să aducă atingere liberei dezvoltări a activității fizice, morale și intelectuale a unui individ, dar pe de altă parte, acesta are obligația de a limita activitatea fiecăruia în măsura în care această limitare este necesară, pentru a proteja libera dezvoltare a activității tuturor. De asemenea, statul are obligația de a lua toate măsurile preventive și represive, în scopul protejării liberei activități a fiecăruia împotriva atingerilor care ar putea să îi fie aduse.

Ca elemente ale capacității de folosință a cetățenilor, drepturile și libertățile fundamentale sunt considerate ca parte integrantă din aceasta, iar mai mult decât atât plecând de la ideea că drepturile și libertățile fundamentale sunt subiective și nu pot exista decât în cadrul unui raport juridic concret, se consideră că acest raport este cetățenia, care se naște între persoana fizică, membru al societății și stat, de aici fundamentându-se și teoria raportului juridic de cetățenie.

Teoria statutului juridic al cetățeanului, cristalizată la o dată mai recentă, a fost forumulată de J.Renauld și constă în a considera drepturile și libertățile fundamentale ca trăsături esențiale ale ființei umane, fără însă a le caracteriza ca drepturi subiective sau în alt mod.

Practic, drepturile fundamentale sunt în primul rând drepturi subiective, menite a proteja interese individuale. Din acest punct de vedere, principala caracteristică a acestor drepturi este justițiabilitatea lor, adică posibilitatea titularului de a le invoca în fața judecătorului, și a acestuia din urmă de a impune respectarea lor. Așadar, drepturile fundamentale nu sunt simple idealuri, ci creează obligații clare, uneori chiar obligații pozitive, din partea autorităților publice.

De la această definiție, pornindu-se de la teoria statutului juridic al cetățeanului, se poate stabili ex propriis sensibus natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale.

3.7.2.. Principalele drepturi și libertăți garantate de Constituția României

Drepturile fundamentale, ca și obligațiile corespunzătoare, ale cetățenilor se stabilesc prin Constituție (art.15, alin.1), fiind detaliate de întreaga legislație, care dispune numai pentru viitor – cu excepția legii penale mai favorabile (alin.2). De la intrarea României în O.N.U. (15 decembrie 1955), putem vorbi și de o protecția internațională; iar de la legea 30/1994, și de una europeană (18 mai 1994).

Cetățenilor li se garantează dreptul la viață (art.22, alin.1), în care sens este interzisă pedeapsa cu moartea (alin.3), și li se garantează dreptul la ocrotirea sănătății (art.34, alin.1). Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice (alin.2) și să organizeze asistența medicală (dezvoltat în alin.3). În mod similar, li se garantează dreptul la integritate fizică și psihică (art.22, alin.1) și se interzice supunerea lor la tortură și la orice fel de pedeapsă sau de tratament inuman și degradant.

Cetățeanul are dreptul de a dispune de el însuși, „dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri” (art. 26, alin. 2). Se declară inviolabile libertatea individuală și siguranța persoanei (art. 23, alin. 1); în acest sens, percheziționarea, reținerea sau arestarea sunt limitate în cazurile și cu procedura prevăzute de lege (alin. 2), în parte de constituția însăși (dezvoltat în alin. 3-7); pedepsele nu pot fi stabilite sau aplicate „decât în condițiile și în temeiul legii” (alin. 12). Se declară inviolabile domiciliul și reședința fiecăruia, pătrunderea sau rămânerea în acestea făcându-se numai cu învoirea aceluia (art. 27, alin. 1), cu excepțiile precizate de Constituție (în alin. 2), perchezițiile putând fi efectuate numai în formele prevăzute de lege și numai ordonate de magistrat (alin. 3-4). Fiecărui cetățean îi este garantat dreptul de liberă circulație, exercitat în condițiile legii, și „îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară” (art. 25).

Se declară inviolabile „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public” (art. 30, alin. 1), ele neputând fi oprite „sub nicio formă”, nimeni neputând fi „constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale” (art. 29, alin. 1); garantată, libertatea conștiinței trebuie să se manifeste „în spirit de toleranță și de respect reciproc” (alin. 2). Și, paralel, dreptul la informație (dezvoltat în art. 31). Se dau precizări legate de libertatea presei (art. 30, alin. 2-8), principalul mod de comunicare în ambele sensuri, și legate de asigurarea dreptului la învățătură (art. 32).

„Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”, iar alegerea profesiei și a locului de muncă sunt libere (art. 41, alin. 1); munca forțată – în care nu intră satisfacerea serviciului militar sau asimilat lui, munca celui condamnat, prestațiile impuse de calamități sau alt pericol și cea care face parte din obligațiile civile normale – este interzisă (art. 42 și 56 alin. 3). Sunt garantate dreptul de proprietate (proprietatea privată, ca și creanțele asupra Statului), în conținutul și limitele stabilite de Constituție și de legi (art. 44, alin. 1-2, dezvoltat în alin. 3-8) la fel și dreptul la moștenire (art. 46).

Statul are obligația de a lua „măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent” (art. 47, alin. 1, dezvoltat în alin. 2: „dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asistență socială prevăzute de lege”), cu atenție suplimentară pentru salariați (art. 41, alin. 2-5), copii și tineret (art. 49), precum și persoane handicapate (art. 50).

Este respectată și ocrotită viața intimă și privată (art. 26 alin. 1). Este inviolabil secretul comunicărilor prin mijloace legale – scrisori, telegrame și alte trimiteri poștale, convorbiri telefonice etc. (art. 28).

Cetățenii au dreptul de a întemeia o familie. Familia „se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor” (art. 48, alin. 1), copiii din afara căsătoriei fiind egali în fața legii cu cei din căsătorie (alin. 3). „Condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege”, numai după căsătoria civilă putându-se celebra căsătoria religioasă (alin. 2). În familie, părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor (minorilor), revenindu-le responsabilitatea corespunzătoare (art. 29, alin.6). Regimul juridic al proprietății și al succesiunii în cadrul familiei e lăsat în grija legilor organice.

Cetățenii se pot adresa – în numele lor – autorităților publice prin petiții, gratuit, având drept la răspuns în termen (art. 51) și se pot adresa neîngrădit justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime (art. 21), având drept la apărare și la asistența unui avocat, ales sau numit din oficiu (art.23, alin. 8, și art. 24); în necunoașterea limbii române, ei au drept – ca reținut, arestat sau justițiabil – să comunice cu autoritatea judiciară în limba pe care o înțeleg (art. 23, alin. 8, și art. 128, alin. 2). În apărarea drepturilor și libertăților lor, ei pot beneficia de serviciile Avocatului Poporului (art. 58, alin. 1).

Cetățenii se pot întruni (inclusiv în mitinguri, demonstrații, procesiuni etc.) în mod pașnic și neînarmați (art. 39) și se pot asocia, fiindu-le interzise asociațiile cu caracter secret (art. 40, alin. 1 și 4), și făcându-se precizări în legătură cu cultele religioase (dezvoltat în art. 29, alin. 2-5), partidele politice (art. 40, alin. 1-3, și art. 8) și sindicatele (art. 40, alin. 1, art. 9 și 43); pentru interesele comune ale celor ce aparțin unei minorități naționale, conform art.6.

Numai cetățenii au dreptul de a participa la crearea ordinii de drept în Statul român prin încadrarea într-un partid politic (art. 40, alin. 1), prin dreptul de a alege și de a candida (art. 36-37) în vederea constituirii puterilor Statului (autorităților) – Președintele (art. 81), parlamentarii (art. 61-63), primarii și consiliile locale (art. 121, alin. 1) -, precum și – dacă se adaugă și condiția domiciliului în țară – prin dreptul de a putea ocupa o funcție sau o demnitate publică, civilă sau militară în Stat (art. 16, alin. 3). Cetățenii români participă la referendumuri (art. 90) și au inițiativă legislativă (art. 74 și 146). Ei nu pot fi nici extrădați, nici expulzați (art. 19, alin. 1). Ei se bucură în străinătate de protecția Statului român (art.17).

Printre alte drepturi recunoscute exclusiv cetățenilor români sunt și acelea care recunosc capacitatea cetățeanului român de a fi funcționar în aparatul de stat și de a deține funcții publice, capacitatea de a fi membru al Academiei Române, capacitatea de a primi și purta decorații și medalii, capacitatea de a fi membru al unei organizații obștești, precum și capacitatea de a fi avocat și a pleda.

Drepturile cetățenești sunt apărate de reprezentanții guvernaților, în primul rând prin cenzurarea acțiunilor guvernământului de puterea legislativă și de cea judecătorească (esența principiului „separației puterilor”), apoi de instituția Avocatului Poporului (Constituția 2003, art. 58-60). Instituția Avocatului Poporului a început să funcționeze abia în 1997, după adoptarea legii sale organice (Legea nr. 35/1997, modificată și republicată, ca urmare a revizuirii textelor constituționale). Actele Avocatului Poporului sunt rapoartele și recomandările.

3.7.3. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor

Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor sunt acele obligații consacrate pe cale constituțională, ca o dimensiune firească a legăturii de cetățenie și ca o caracteristică a oricărei societăți democratice, în care, pe lângă drepturi, cetățeanul are și o serie de îndatoriri. Constituția României cuprinde aceste îndatoriri fundamentale în Capitolul III al Titlului II, art. 54-57:

Îndatorirea de fidelitate față de țară – art. 54 al Constituției. Constituția prevede că fidelitatea față de țară este sacră. Fidelitatea decurge în primul rând din calitatea de cetățean al statului. Această îndatorire are drept urmare obligația celor cărora le sunt încredințate funcții publice precum și a militarilor de a îndeplini aceste funcții cu credință și de a depune jurământul cerut de lege.

Îndatorirea de respectare a Constituției și a legilor țării – art. 1 alin. (5) din Constituție. Aceasta este o obligație elementară ce revine tuturor persoanelor domiciliate sau rezidente în România, indiferent dacă sunt cetățeni români, străini sau apatrizi.

Respectarea Constituției și a supremației sale, presupune a se avea în vedere faptul, notoriu de altfel, potrivit căruia Constituția se află în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-un stat, fiind sursa tuturor reglementărilor, direcțiilor dezvoltării economice, sociale, politice.Supremația Constituției, exprimă poziția în fruntea ierarhiei, nu numai din cadrul sistemului de drept, dar și din cel social și politic dintr-o țară.

Îndatorirea de respectare a Constituției în principal și a legilor în subsidiar, își găsește aplicabilitate în faptul că, legile sunt expresia voinței poporului, prin ele urmărindu-se atât satisfacerea nevoilor generale, cât și a celor individuale, iar respectarea acestora, apare ca o condiție indispensabilă în realizarea progresului națiunii române.

Îndatorirea de apărare a țării – art. 55 al Constituției. Această îndatorire impune cetățenilor să fie întotdeauna pregătiți pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât și în cazul altor acțiuni îndreptate împotriva țării. Această îndatorire aparține tuturor cetățenilor români, bărbați și femei, fără deosebire de origine națională, religie, ocupație și pregătire profesională.

Legea prevede cazuri de exceptare de la obligativitatea serviciului militar, printre cetățenii care se găsesc în această situație aflându-se: femeile, alienații și debilii mintali, inapții cu scoatere din evidență pentru invaliditate și boli permanente, cei condamnați la pedepse cu închisoare pe timpul executării ei în penitenciar.De asemenea, în art.39, alin.(2) Constituția mai prevede, pentru prima dată, o altă categorie de persoane, care nnu are obligația satisfacerii serviciului militar și anume: cei care nu prestează serviciul militar din motive religioase și cei care sunt obligați să presteze, în condițiile legii, activități desfășurate în locul serviciului cu caracter militar, aceștia fiind obiectorii de conștiință.

Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice – art. 56 al Constituției. Cetățenii au obligația să contribuie , prin plata impozitelor și a taxelor stabilite de lege, la cheltuielile publice.

Această reglementare constituțională, este absolut necesar întrucât această îndatorire afectează în mod direct dreptul la un nivel de trai decent și cel de proprietate, care sunt drepturi fundamentale ale cetățeanului.

Îndatorirea de exercitare cu bună credință a drepturilor și libertăților – art. 57 al Constituției. Această îndatorire este o concretizare a principiului din dreptul român potrivit căruia titularul unui drept nu trebuie să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Principiul exercitării cu bună-credință a drepturilor și libertăților, a făcut obiectul de examinare a Curții Constituționale, care prin Decizia nr.5 din 23 februarie 1993 s-a stabilit că prin Constituția din 1991 se ridică la valoarea de principii constituționale buna-credință și respectul drepturilor altuia.

3.8. Participarea la guvernare și cetățenia activă în România

3.8.1. Conceptele de cetățenie activă și participare la guvernare. Clarificări conceptuale

Conceptul de „cetățenie activă” a ridicat unele probleme în stabilirea unei definiții unanim acceptate, însă practicile prin care aceasta contribuie la democratizarea societății au fost mai ușor de identificat. În circumscrierea teoretică a „cetățeniei active” s-a pornit de la analiza sferei cetățeniei pentru ca mai apoi să se diferențieze aspecte prin care această dimensiune devenea semnificativă pentru participarea și implicarea în producerea bunurilor colective la nivelul unei comunități. Există diverse conceptualizări ale noțiunii de cetățenie, nu ne vom extinde însă asupra dimensiunilor descriptive sau normative, vom menționa doar faptul că, sub aspect legal, cetățenia indică cine este sau nu membru al unei națiuni, și circumscrie drepturile și îndatoririle care decurg din acest statut. Definiția clasică propusă de T.H.Marshal (1950) aduce în discuție trei dimensiuni ale cetățeniei, și anume: drepturile și responsabilitățile civile, politice și sociale. J. Delany (2000) definește cetățenia ca un set de relații determinate, pe de o parte de drepturile și îndatoririle respectate și asumate de societate și de indivizi, iar pe de altă parte, de modurile de implicare și identitatea construită la nivel colectiv sau individual.

A apărut și o altă perspectivă potrivit căreia, în societatea actuală, un nou tip de cetățean este dezirabil, și anume cetățeanul activ. Cetățenia activă poate fi socotită drept un potențial al indivizilor de a se organiza într-o multitudine de forme, de a mobiliza resurse și a exercita puterea pe care o dețin pentru a-și proteja sau câștiga anumite drepturi sau în scopul producerii unor bunuri publice.

În literatura străină conceptul de cetățenie activă apare în strânsă legătură cu un alt concept, acela de „participare la guvernare” (governance), care în limba română nu este pe deplin consacrat, și a cărui definire este destul dificilă, reprezintă un teritoriu relativ nou pentru cercetările în domeniul educației adulților și chiar al sociologiei, științelor politice și administrative. Atât din punct de vedere teoretic cât mai ales practic, a fost dificilă găsirea unui termen echivalent care să permită definirea noțiunii și circumscrierea practicilor curente în domeniul studiat.

Problematica participării la guvernare a reapărut în anii '90 în contextul adaptării instituțiilor europene la realitățile concrete și la nevoile cetățenilor. Treptat, tema apare tot mai mult la nivelul dezbaterilor politice naționale, ca o necesitate de a înlătura tensiunile apărute din ineficiența implicării statului în rezolvarea problemelor curente ale cetățenilor. Un element important, valabil mai ales pentru țările post-comuniste, a fost reprezentat și de amploarea pe care societatea civilă o înregistra în rezolvarea problemelor cu care anumite grupuri sociale, se confruntau în mod direct. Stimularea participării la guvernare are ca premisă comunicarea, cooperarea, parteneriatul între diferite organizații, instituții care prin grupurile de presiune, coalițiile, alianțele și rețelele sociale create aduc un plus de transparentă și accesibilitate mecanismului guvernării, fie că este vorba de nivelul local, național sau transnațional.

Aceste două concepte sunt destul de rar utilizate în discursul social românesc. Cetățenia activă, care se regăsește mai degrabă prin echivalentele ei enunțate de genul civismului sau participării civice, se regăsește în contextul dezbaterilor privind societatea civilă, al sindicatelor sau al dezvoltării comunitare participative.

În contextul tranziției de la post-comunism la o societate democratică rolul societății civile a crescut dramatic. România a trebuit să dezvolte o societate civilă capabilă să joace un rol important în procesul de democratizare. Acesta este motivul pentru care analiza de față se va concentra în special pe acest subiect, încercând să explice limitele și să găsească posibilitățile de îmbunătățire.

Principalele contexte în care este folosit termenul de cetățenie activă sunt:

• perspectiva științelor sociale: cetățenia activă din punctul de vedere al sociologiei și al științelor politice;

• democratizarea României, în care societatea civilă românească este analizată pe larg. Sunt însă procese la nivel instituțional despre care nu am găsit nici un fel de literatură specială;

• programele de dezvoltare comunitară, care reflectă în general implicarea civică mai ales prin dezvoltare comunitară participativă;

Privind al doilea concept, governance sau participarea la guvernare, problema se complică: acest concept nu are o traducere general acceptată, sau care să surprindă exact esența acestui concept.

În România termenul governance nu este folosit în mod direct. Nu am găsit nici o traducere a acestui termen. Literatura, definește governance ca fiind interacțiunea guvernării cu mediul său. Interesul guvernelor pentru promovarea participării cetățenilor la luarea deciziilor de politică publică este relativ nou. Dezvoltarea acestui interes la nivel internațional a avut loc pe fondul crizei instituțiilor politice, deficitului de consens între partidele politice și liderii politici, slăbirii capacității statului de a rezolva singur toate problemele societății. Guvernele, dar și organizațiile private, inițiază din ce în ce mai mult procese formale de consultare în domenii de politică publică din sfera economică și socială și asistăm la o creștere a dialogului între diverși actori sociali în exteriorul instituțiilor politice tradiționale. Nici România nu face excepție de la aceste tendințe de creștere a interesului pentru consultare și participare publică. În ultimii șase ani se înregistrează o dezvoltare a formulelor instituționale și non-instituționale de dialog social și consultare publică. Începând cu 2001 apar și în România elemente de legislație și un cadru instituțional care reglementează practica de consultare publică. Aceste elemente se dezvoltă pe fondul reformei guvernării și a reformei administrației publice și a dezvoltării societății civile.

Întrucât sunt utilizate importante resurse publice și private pentru a susține consultarea/participarea publică, pentru a face o analiză a procesului de consultare este necesar să ne uităm cu atenție atât la proces, cât și la produsul acestuia. Într-un foarte cunoscut raport OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development), dedicat tematicii participării cetățeanului la luarea deciziei (OECD, 2005), se afirmă: „Există o mare diferență între cantitatea de timp, bani și energie pe care guvernele din țările OECD le investesc în implicarea cetățeanului și societății civile în procesul de luare a deciziilor și nivelul de atenție care este acordat evaluării eficacității și impactului acestui efort”. Interesul pentru evaluarea participării pornește, în primul rând, de la argumente pragmatice, legate de responsabilitatea față de modul de utilizare a resurselor publice, incluzând aici atât resursele instituționale, cât și timpul și efortul cetățenilor.

Consultarea și participarea publică pot fi definite ca implicare a cetățenilor în managementul deciziilor și oferta de servicii publice. Consultarea și participarea au loc atunci când cetățenii și autoritățile publice au nevoi identificate de consultare/participare și când există mecanisme create pentru a susține consultarea/participarea. Mecanismele cunoscute de consultare/participare publică includ: audieri publice, întâlniri publice, forumuri cetățenești, grupuri consultative, diverse tipuri de sondaje de opinie, focus grupuri, utilizarea mijloacelor electronice de comunicare, publicații ale administrației publice etc. Putem vorbi de două tipuri de consultare/participare. Consultarea și participarea autentică apar atunci când cetățeanul este implicat în decizia de politică publică, se exprimă liber față de un guvern responsabil și este implicat în producerea de servicii publice (prin mecanisme de contractare, implicarea în stabilirea de standarde pentru servicii, activități de evaluare). Există și o „pseudo-consultare”, care apare atunci când scopul participării este acela de a informa cetățenii cu privire la decizii deja luate, de a bloca plângerile lor sau de a manipula opiniile exprimate de aceștia. Consultarea și participarea pot să apară în diverse zone de politică publică, de la diferite tipuri de servicii publice la aspecte ce țin de dezvoltarea economică, protecția mediului, educație, cultură etc.

3.8.2 Implicarea cetățenilor în viața publică din România

Societatea civilă este de o importanță decisivă pentru o democrație funcțională. Procesul de democratizare ar trebui să pună accentul, printre alte probleme de construcție instituțională, pe nevoia de a încuraja și educa practicile cetățeniei active. Cu toate eforturile făcute de diferiți actori ai societății civile cu scopul de a o face mai puternică, sunt încă multe dificultăți în calea acestui proces. România, printre celelalte tinere democrații din Europa Centrală și de Est nu face excepție. Mai corect ar fi să spunem că România este un caz în care societatea civilă democratică întâlnește mai multe probleme decât în majoritatea țărilor în tranziție din această regiune.

Ce înseamnă societatea civilă în România de azi? Un observator străin ar fi uimit de prezența sa copleșitoare în discursul public. Cei mai mulți oameni politici se referă la societatea civilă atunci când vor să zdrobească un oponent sau să obțină suport pentru politicile lor. Cele mai multe partide politice și programe au angajamente ambițioase și vagi față de colaborarea cu societatea civilă, dialog deschis … mass-media nu ratează nicio ocazie de a cita acest concept și mulți lideri de opinie, care cu altă ocazie s-ar prezenta ca simpli scriitori, profesori sau sociologi, se autointitulează cu mândrie voci ale societății civile. Pe de altă parte, după câteva luni petrecute aici, același observator s-ar întreba de ce sunt așa de puține inițiative bazate pe comunitate, de ce locuitorii cartierelor nu se organizează în asociații menite să îmbunătățească condițiile locale, de ce multe dintre ONG-urile înregistrate nu au niciun fel de activitate. Unii au ajuns chiar la a vorbi despre societatea civilă ca fiind o societate cu existență virtuală, un spațiu al simbolurilor pentru care mulți intră în competiție dar în care niciunul nu acceptă cu adevărat implicarea într-o colaborare cu ceilalți.

Un alt domeniu în care implicarea cetățenească este un aspect important este dezvoltarea comunitară. În România se desfășoară mai multe programe de dezvoltare comunitară, în special pentru comunitățile rurale. Aceste proiecte încearcă să ridice nivelul de încredere socială, să stimuleze implicarea cetățenilor în soluționarea problemelor cu care se confruntă comunitatea lor. Acest aspect este considerat a fi unul foarte important, cei care acționează în acest domeniu fiind conștienți de lipsa de implicare a oamenilor. Toate abordările în domeniul dezvoltării comunitare pun un accent deosebit pe dezvoltarea capitalului social în fiecare comunitate.

În România, legislația privind consultarea este considerată a fi bună. Mai mult decât atât, este în mare măsură respectată. Totuși, dacă rămânem în limitele legii, consultarea publică nu este eficientă. Fiecare administrație, atunci când își propune un proces de consultare publică profesionist, trebuie să aplice, în afară de litera legii, și regulile unui bun management.

Mai multă implicare a cetățenilor în luarea deciziei de politică publică reprezintă un progres pentru evoluția democrației. Dezvoltarea proceselor consultative ar conduce la mai multă informare, educare și implicare a cetățeanului și la o creștere a performanței administrației, la o maturizare și creștere a calității prestației politicienilor. Implicarea publicului în luarea deciziei trebuie să devină normă pentru administrație și politicieni. Aceasta presupune nu numai aplicarea legislației în domeniu, ci creșterea interesului și asumarea răspunderii pentru calitatea consultării și un plus de atenție și interes pentru rezultatele consultării. Un alt element important este legat de problema îmbunătățirii dimensiunii participative a politicilor publice, din faza de elaborare, până în etapele de monitorizare și evaluare. Trebuie evitat ca pe viitor consultarea grupurilor interesate și cetățenilor să se facă exclusiv pe proiecte de legi. Adesea, aceasta este restrânsă și cu termene de intervenție foarte reduse, de unde dificultatea de a interveni cu sugestii relevante sau de a organiza un proces calitativ de consultare.

Acest proces presupune consensul și implicarea a doi actori: statul și cetățenii – atât individual, cât și ca organizații formale sau informale. Această relație nu se bazează pe echitate, interesul statului de a promova participarea publică în luarea deciziilor de politică publică fiind decisiv. Statutul, precum și resursele informaționale și de putere sunt diferite pentru cei doi actori, cooperarea dintre ei fiind întotdeauna necesară. Susținerea participării publice în procesul de elaborare a politicilor publice nu este o sarcină ușoară, deoarece implică regândirea modului de operare al structurilor guvernamentale, o schimbare în cultura organizațională și alocarea de resurse. Cu alte cuvinte, avem nevoie de o politică publică specifică pentru a sprijini participarea publică.

Cu siguranță în viitor vom asista în România la instituționalizarea consultării publice, prin aceasta înțelegând depășirea formalismului în aplicarea legii ajungând la un management de proces eficient. Funcționarii publici, politicienii și cetățenii vor privi participarea nu ca o datorie, ci ca o nevoie. În prezent, funcționarii publici pot considera instituționalizarea participării ca pe o forțare a guvernului de a asimila propunerile venite din zona neguvernamentală, chiar și atunci când partea guvernamentală nu este de acord cu aceste propuneri. Trebuie spus faptul că politica publică este întotdeauna realizată de către guvern, care are și responsabilitatea rezultatelor acestei politici.

Decizia finală aparține întotdeauna guvernului, care își asumă astfel diverse riscuri și își exercită autoritatea. Participare nu înseamnă provocarea autorității sau forțarea deciziilor, ia această turnură când nu este permisă sau este irelevantă datorită managementului prost. Atunci când este gestionat corect și înțelept, participarea este satisfăcătoare pentru toate părțile implicate, aduce un plus de informație și resurse procesului și, totodată, un aport de încredere și stabilitate sistemului politic.

Pe proiecte de lege de interes major sau pe subiecte foarte controversate se poate decide consultarea nu numai a factorilor interesați, ci și a publicului. Consultarea publicului se face pentru că, pe de o parte, legea rezultată să genereze cât mai puțină opoziție și, pe de altă parte, publicul să fie pregătit pentru apariția unei legi controversate.

Capitolul IV:Cetățenia europeană-unul dintre fundamentele democratice ale Uniunii Europene

În prezentul capitol, necesitatea elucidării conceptului inovator de cetățenie europeană, aduce în prim plan acest deziderat vis-a-vis de problematica naționalității.

Procesul de integrare europeană influențează într-o manieră tot mai marcantă orânduirea economică, politică, socială, juridică atât a persoanelor, cât și a statelor membre. În aceste condiții, spațiul european, cu toate contradicțiile aduse de politicile comunitare privitoare la cetățenie și la imigrație, se definește tot mai mult ca un spațiu operativ prielnic elaborării unui model de cetățenie incluzivă și democratică.

Abordarea evoluției conceptului de cetățenie a Uniunii Europene se face tot pe două traiectorii, una verticală, surprinzând problematica imigrației, azilului și cetățeniei în Tratatele UE, și una orizontală, ce abordează drepturile omului în sistemul de relații internaționale al Națiunilor Unite și în sistemul european.

Elemente precum jurisprudența Curții de Justiție privind cetățenia Uniunii Europene, studii de caz, interpretări ale unor aspecte din tratate sunt de natură să redea mecanisme de funcționare internă și de cooperare internațională a noului spațiu european care preconizează, ca produs finit, valorizarea diversității în unitate și a unității în diversitate, care între altele este sloganul Uniunii Europene.

4.1.Particularități ale ordinii juridice comunitare

În literatura noastră juridică, primele discuții mai sistematice asupra conceptului de ordine au fost propuse de doctrină începând cu anii 1990, îi amintim astfel, aici, doar ilustrativ, pe profesorii Raluca Migu-Beșteliu, Alexandru Bolintineanu, Dumitra Popescu, Gheorghe Mihai, Roxana Munteanu, care au făcut distincții între ordine internațională și ordine statală, ordine internațională și ordine comunitară, ordine publică, ordine de drept și ordine juridică.

Conceptul de ordine juridică nu se identifică cu cel de ordine de drept, fiind, ca sferă și conținut, distinct. Ordinea de drept implică, mai mult sau mai puțin vizibil, manifestarea statului ca organizare politică a societății, implică permanenta activare a mijloacelor instituționale de exercitare a constrângerii, atât în sfera privată, cât și în cea publică a centrelor de acțiune ale persoanei, implică permanent trimiterea la ordinea juridică, existență ce condiționează ființarea ordinii de drept.

Raportul dintre ordinea de drept și ordinea juridică nu întruchipează perfecțiunea, ci presupune o anume poziție de determinare din partea ordinii juridice. Ordinea juridică este un termen sinonim sau, mai exact, echivalent cu cel de ordine normativă. Pledând în favoarea ideei că orice stat reprezintă o ordine de drept, un astfel de atribut este, totuși, relativ, căci, sub anumite determinări socio-politice, ordinea de drept poate fi răsturnată, înlocuită, uneori brutal, cu o altă ordine de drept, fără ca statul să-și înceteze existența sa ca organizare politică a societății date. Ordinea juridică nu reprezintă decât stratul normativ, care legitimizează ordinea de drept, o legitimizare formală, întrucât normele juridice pe baza cărora acționează, ca bloc unitar, ordinea de drept sunt produse în conformitate cu o modalitate procedurală prevăzută de către o normă presupusă a fi fundamentală, ca să ne referim la teoria kelseniană.

Conceptul de ordine juridică comunitară este dublu poziționat în raport cu cel de ordine juridică internă, pe de o parte, bucurându-se de preeminență în raport cu dreptul intern al statului membru, normele comunitare fiind, prin raportare la ordinea juridică internă, ,,direct aplicabile” sau cel puțin ,,capabile de efect direct”, astfel că, în raport cu tipul de normă comunitară, de categoria de izvor din care provin, normele comunitare pot ,,lega” doar statele, pot genera drepturi și obligații pe care resortisanții statelor-membre ale Uniunii Europene să le invoce în fața instanțelor naționale, altele necesitând măsuri ulterioare referitoare la implementarea lor în ordinea juridică internă pentru producerea de efecte juridice (directiva).

Oricum, dincolo de geneza sa și dincolo de faptul că ordinea juridică este, în spatele ordinii morale, al filosofiilor și ideologiilor secolelor privind înțelegerea acesteia, ordinea juridică rămâne a releva conținutul ordinii de drept și al celei publice, a ordinii, la modul general de discuție uneori a dreptului, rămâne a preciza funcțiile acestora, a le fundamenta și susține întreaga lor operaționalitate în planul practicii constituțional-politice. Rămâne însă să plecăm de la înțelegerea și acceptarea unei complementarități între ordinea juridică statală, ordinea juridică comunitară și ordinea juridică internațională, o triadă funcțională cu preeminențe dinspre ordinile juridice comunitară și internațională înspre cea statală.

Cu privire la ordinea juridică a Uniunii Europene se vehiculează potențiala sa ruptură și îndepărtare de dreptul internațional, precum și transformarea ei într-o ordine juridică constituțională, mutație care este reflectată de câteva spețe celebre ale Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ideea europeană, își are originea încă din Evul Mediu, însă formele concrete le-a căpătat după cel de-al doilea război mondial, când s-au îndeplinit condițiile economice și politice pentru un astfel de demers.Ordinea juridică europeană, a apărut dintr-o strânsă legătură între statele membre, care au negociat, semnat și ulterior ratificat Tratatele de constituire ce au condus la apariția inițial a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, ca mai apoi pe scena cooperării europene să își facă apariția Comunitatea Economică Europeană și EURATOM, evenimente care au reprezentat cadrul legislativ esențial al integrării economice europene.

În anul 1967 guvernul britanic și-a manifestat voința de a accepta Tratatul de la Roma, cu unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunități a unui nou membru. Creșterea numarului de membri ai Comunităților Europene, ca și nivelul diferit de dezvoltare

și al structurii economice au generat unele dificultăți în formularea și aplicarea politicilor comunitare în procesul integrării economice, astfel ca acesta din urma trebuia adaptat noilor cerințe în condițiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. Rapoartele adoptate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele cooperării politice europene, la Copenhaga în 1973 și la Londra în 1981, ca și Declarația solemnă de la Stuttgart din 1983 a șefilor de state și guverne privind Uniunea Europeană și practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 și 28 februarie 1986 la Luxemburg.

Acesta prevedea o colaborare strânsă, în special instituțională, în vederea formării unei Uniuni Europene, reprezentând un instrument de o însemnătate importantă în parcursul întregirii europene, întrucât în prezent este parte componentă a structurii juridice a Comunităților Europene, acesta dorindu-se a fi așa cum reiese și din preambulul său o extindere a construcției juridice europene și o afirmare a voinței de a transforma relațiile dintre statele membre într-o Uniune Europeană.

O fază decisivă a procesului integrării europene a început odată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităților Europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene. Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în mod coerent și solidar relațiile între statele membre și între popoarele lor precum și de a urmări atingerea unor obiective cum ar fi: promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei Uniuni economice și monetare comportând, la sfârșitul ei, o moneda unică; afirmarea identitătii pe scena internațională în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel identitatea Europei și independența ei în scopul promovării păcii, progresului și securității în Europa și în lume; întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii; dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiției și afacerilor interne, garantându-se siguranța și securitatea popoarelor în condițiile facilitării liberei circulații a persoanelor.

Uniunea dispune de asemenea de un cadru instituțional unic perfecționat și adaptat, constituit, în principal, de Consiliul European, Parlamentul European, Comisia Europeană și Curtea de Justiție.

Tratatul de instituire a Uniunii Europene, Tratatele privind instituirea Comunităților Europene și unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam, care a adus schimbări considerabile, cele incidente în materia care ne interesează referindu-se la adoptarea de măsuri în domeniul justiției și afacerilor interne și anume în ceea ce privește regimul vizelor, azilul, imigrarea și alte politici privind libera circulație a persoanelor.

Prin Tratatul de la Nisa s-au modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele care instituie Comunitățile Europene și unele acte asociate acestora.Nicio parte a Tratatului de la Nisa sau a dreptului primar nu constituie Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fapt apreciat de reuniunea la vârf a șefilor de stat și guvern, însă este unanim acceptat că în ceea ce privește sistemul juridic al tratatelor constitutive și modificatoare nu se poate pune în discuție componența unei Uniuni funcționale, apropiată de interesele cetățenilor și funcționând în baza unor mecanisme transparente.Chiar dacă Tratatul de la Nisa a pus bazele unui amplu proces de reformare a sistemului juridic comunitar, prin adoptarea unei Declarații privind viitorul Uniunii Europene, prezentat sub forma Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, care a fost sortit eșecului, procesul de integrare europeană este departe de a se fi încheiat.

Momentul de referință în evoluția construcției comunitare și a consolidării marii familii europene, l-a reprezentat semnarea Tratatului de la Lisabona la 7 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, care a avut principala menire de a asigura bazele juridice ale noii construcții europene.Indiferent de evoluția și soarta acestui tratat, trebuie să existe permanent preocuparea de a se dezbate modul în care unificarea europeană este concepută de cetățenii Uniunii, aceștia fiind “actorii” cei mai importanți care își pot expune așteptările de care forul legislativ european ar putea ține cont.

4.2. Conceptul de cetățenie europeană-dileme și contradicții

4.2.1.Conținutul conceptului de cetățenie europeană

După cum am putut remarca, omogenitatea culturală nu mai poate fi considerată un fundament solid pentru cetățenia statelor membre, iar în condițiile integrării în Uniunea Europeană, diversitatea culturală reprezintă o realitate față de care noțiunea cetățeniei își pierde orice sens.

Conceptul de cetățenie are o istorie bogată, fiind unul din principiile de bază ale epocii moderne și ale regimului democratic. Cetățenia este strâns legată de naționalitate și de stat, astfel încât o cetățenie europeană este un concept nou, o noțiune specială datorită caracterului său supranațional. Ea simbolizează, la modul ideal, comuniunea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene și provine din ideea fondatoare a construcției europene: asigurarea păcii în Europa așa încât națiunile să conviețuiască în virtutea unor reguli și instituții comune pentru care și-au dat consimțământul liber.

Instituirea unei cetățenii denumită ”europeană” poate să pară, pe de o parte, o posibilă contradicție, întrucât această noțiune e corelată de regulă de instituția națiunii, însă pe de altă parte, constituie o importantă noutate în evoluția dreptului.

Globalizarea este un punct de o semnificativă importanță în studiul instituției cetățeniei, deoarece influențează diverse sectoare de interese a cetățenilor, caracterizându-se ca un proces eterogen și dezechilibrat al integrării.

Dar mai important decât aspectele teoretice este scopul final al acestui corp de reglementări juridice: crearea unei identități europene mult mai profunde decât cea dată de apartenența geografică și istorică, făcând referire la o adevărată cultură civică europeană. Pe lângă drepturi, este necesară și cointeresarea și participarea activă la evenimentele care privesc viața politică, socială, economică și culturală a Uniunii Europene. Este o misiune dificilă. Apatia politică și scepticismul cetățenilor europeni sunt în prezent o realitate, cel mai evident fiind absenteismul înregistrat la alegerile europene. Deși europenii au parte de beneficiile aduse de regimul juridic al cetățeniei, încă nu există o identitate europeană puternică care să-i mobilizeze.

Cert este faptul că, atunci când se vorbește de cetățenia Uniunii Europene, se înțelege un statut supranațional acordat automat cetățenilor țărilor membre ale U.E.. Cetățenia U.E. este deci o calitate suplimentară, în completarea cetățeniei recunoscute de statul național. Această prelungire „europeană” a naționalității nu este însă reversibilă: cetățenii unei țări membre a U.E. nu pot obține automat cetățenia celorlalte țări membre. Această limitare a fost clar stipulată de Curtea Constituțională a Danemarcei, de exemplu, care a făcut următoarele precizări: „Cetățenia Uniunii este un concept politic și juridic care este complet diferit de sensul conceptului de cetățenie din Constituția Regatului Danemarcei și sistemul juridic danez. Cetățenia Uniunii nu conferă dreptul unui cetățean al unui alt stat membru să obțină cetățenia daneză sau orice drepturi, obligații, privilegii sau avantaje inerente cetățeniei daneze”.

La prima vedere, raportul dintre naționalitate și cetățenie europeană impune o ecuație destul de simplă. Există două posibilități: supra-poziționarea – cetățenia europeană este o cetățenie nouă(transnațională sau supranațională) care fie o eclipsează pe cea națională, fie îi este subordonată, caz în care nu ar mai avea nicio valoare; și super-poziționarea înțelegând prin aceasta că cetățenia europeană este un complement al celei naționale. În toată această discuție, balanța este înclinată de către chestiunea identitară. Există o „geometrie variabilă a apartenenței, cu mai multe niveluri de intensitate, de solidaritate și de loialitate”, care înclină în favoarea uneia sau alteia dintre variante. Problema cetățeniei europene ridică după cum s-a putut vedea o serie de chestiuni esențiale pentru viitorul Uniunii Europene. De altfel importanța ei este bine reflectată și în proiectul de Constituție europeană. „Tratatul instituind o Constituție pentru Europa” dezvoltă conceptul de cetățenie europeană, adăugând alte drepturi specifice acesteia (care deși aveau și înainte baza juridică sunt aici pentru prima data enunțate expres în rândul drepturilor cetățenești europene). Este vorba despre dreptul la bună administrare și dreptul de acces la documente. De altfel, includerea în textul Constituție a „Cartei drepturilor fundamentale a UE” este o dovadă în plus a voinței de a crea de facto o uniune politică pentru cetățeni, în care aceștia să joace rolul primordial .

4.2.2.Necesitatea cetățeniei europene

Logica integrării europene impune ca in momentul existenței unei evoluții suficiente a Uniunii Europene sa se creeze o cetățenie europeană care să se suprapună peste cea națională. Tratatul de la Maastricht marchează o etapă importantă in acest sens deoarece in preambulul sau se menționează dorința statelor membre ale Uniunii de a stabili o cetățenie comună pentru resortisanții lor iar in articolul 8 al tratatului CE se instituie cetățenia europeană. Tratatul de la Amsterdam nu aduce inovații substanțiale in acest domeniu.

Daca noțiunea de cetățenie își găsește un resort in dreptul intern, aceeași afirmație nu se poate face și pentru cetățenia europeana. Noțiunea de cetățenie europeană ar trebui să se axeze in jurul drepturilor și a obligațiilor aparținând cetățenilor europeni. Am putea considera că aceasta implică pentru cetățenii europeni drepturi asemănătoare dacă nu identice cu cele recunoscute tradițional pentru naționali in ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, intr-o oarecare măsură, cu drepturile speciale recunoscute intre anii 1975-1985 resortisanților statelor membre ale Comunității Europene.

In 1984, controversa se adâncește in ceea ce privește noțiunea de cetățean european deoarece prin Consiliul European de la Fontainebleu se creează noțiunea de Europa a cetățenilor. Distincția dintre cele doua noțiuni nu este facilă. Cetățenia europeană devine de-a lungul timpului o cetățenie politică care plasează cetățeanul in centrul Uniunii.

Tratatul de la Maastricht introduce cetățenia europeană pentru a consolida relația existentă intre Uniune și cetățeni statelor membre, dar nu o definește. Se limitează doar la a declara că “este cetățean european orice persoană care posedă naționalitatea unui stat membru” și că “cetățenii europeni beneficiază de drepturile și le incumbă obligațiile prevăzute de acest tratat”

Tratatele de la Maastricht și de la Amsterdam consacră un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de noțiunea de cetățenie in accepțiunea sa tradițională decât de cea de Europă a cetățenilor. Noțiunea de cetățenie se prezintă ca fiind evolutivă și de cele mai multe ori inconsecventă, susceptibilă de a dobândi noi valențe prin revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

Ca institutie politică, cetățenia europeană este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare și a mobilizărilor sociale. Tocmai la acest nivel putem regăsi „dinamica cetățeniei”, noutatea sa și în același timp aspectele sale cele mai controversate. C. de Wenden subliniază de altfel că unul din obstacolele majore în definirea și stabilirea unei cetățenii europene este tocmai caracterul său evolutiv în permanentă transformare, care-i conferă o doză de instabilitate și neprevăzut. Este deci dificil de a spune care este natura exactă a acestui straniu prototip de cetățenie, care nu pare a se supune nici tradiției naționale germane a lui jus sanguinis, nici celei franceze a cetățeniei civice, dar care le îmbină totuși pe amândouă, concurând suveranitatea statului de a edicta asupra cetățenilor săi și revendicându-se în același timp de la aceasta prin faptul că este definită prin posibilitatea fiecărui stat membru de a-și stabili reguli proprii în ceea ce privește cetățenia.

4.2.3. Evoluția conceptului de cetățenie europeană în ordinea comunitară

Pasul decisiv în transformarea istoriei, a venit odată cu elaboarea Tratatului Uniunii Europene, încheiat la Maastricht pe 7 februarie 1992 de douăsprezece țări, care erau deja membre ale celor 3 Comunități Europene, și care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993.Astfel s-a constituit noua entitate supranațională, Uniunea Europeană, o formă diversă dar mai intensă de asociere între țările comunitare, fondată pe Comunități deja existente, însă față de care se distinge.

Nu trebuie să uităm însă că pentru a ajunge la scenariul instituțional european de sfârșit de mileniu, ar trebui să pornim de la incertitudinea care caracterizează procesul de integrare europeană, acel parcurs anevoios început la jumătatea secolului trecut de a construi o Europă unită economic, cultural și politic.

Într-adevăr, primele discuții despre necesitatea creării unui statut comun al cetățenilor statelor membre din Comunitatea Europeană, au apărut la începutul anilor șaptezeci, cu propunerea guvernului italian și belgian, în octombrie 1972. Propunerea a urmărit instituirea unei cetățenii pentru acele persoane care au fost cetățeni a statelor membre să devină cetățeni ai Comunității, înțelegându-se că doar după o perioadă de permanență ar fi putut să dobândească niște drepturi politice, precum participarea la alegeri locale. Acesta a fost un efort direct de suprimare a granițelor interne ale Comunității, cu scopul de a crea un spațiu teritorial unic având controale doar la granițele externe, ceea ce ar permite în sfârșit libera circulație în interiorul granițelor Comunității.

Cu privire la acestă situație, Comisia Europeană, cu scopul de a identifica noua categorie de ”drepturi speciale” a prezentat o notă în care se excludea faptul că aceste drepturi s-ar putea identifica cu drepturile civile sau private și cu libertățile publice deja cedate străinilor, sau cu alte drepturi economice sau sociale recunoscute cetățenilor statelor membre.

De asemenea este evident că, Comisia a creat niște obstacole pentru recunoașterea acestor drepturi speciale cum ar fi conexiunea între dreptul de vot, eligibilitate și reședință și între elegibilitate și dreptul de constituire a unei asociații politice.

Cu scopul de a da o mai precisă definiție conceptului de cetățenie europeană, Parlamentul European a aprobat, pe 14 februarie 1984, un Proiect de Tratat care instituia Uniunea Europeană, cunoscut sub denumirea de ”Proiectul Spinelli”, al cărui art.3 prevedea, în termeni generali că, cetățenia Uniunii este legată de calitatea de cetățean al unui stat membru și că aceștia ar putea participa la viața politică. Totuși proiectul nu a avut o urmare imediată și concretă în procesul de integrare europeană , iar în concluziile Consiliului European întrunit la Fontainebleau în iunie 1984, se vorbește despre ”Europa cetățenilor” fără a se face referire la instituirea unei cetățenii comune.

Un important progres s-a realizat prin aprobarea rezoluției intitulată ”Drepturi și libertăți fundamentale și Europa Cetățenilor”, care prevedea în art.19 introducerea în proiectul tratatului Uniunii Europene a unor dispoziții care promovau dezvoltarea cetățeniei europene, prin instituirea dreptului de vot la alegerile locale și europene în statul de reședință.

Șeful statului spaniol, Felipe Gonzales, a propus, în timpul lucrărilor Conferinței interguvernamentale asupra uniunii politice, crearea cetățeniei europene, concepută ca ”statut personal și indivizibil față de cetățenia națională a fiecărui stat membru”.

Cu o altă rezoluție pe 22 noiembrie, Parlamentul European a aprobat o serie de propuneri de modificare al Tratatului CE, prin care erau numiți cetățeni toți acei care aveau cetățenia unui stat membru. Înaintând cu o astfel de abordare, Parlamentul European a aprobat alte două rezoluții referitoare la cetățenia Uniunii.

În prezent, disciplina instituției cetățeniei, se află în cuprinsul Tratatului care instituie Comunitatea Economică Europeană, în partea a II-a, intitulată ”Cetățenia Uniunii”.

Nu este posibil să analizăm drepturile referitoare la cetățenia europeană, făcând abstracție de la așezarea acestor norme în structura ordinii comunitare. După cum am spus, instituirea cetățeniei europene este ca un pod între două perspective diverse, care reprezintă momente diverse chiar și de istoria Uniunii Europene. Un pod între Europa piețelor de desfacere și Europa cetățenilor. Astfel instituția cetățeniei reprezintă o încercare a Comunității Europene de a depăși politicile comerciale ale pieței comune, care dăinuiau de peste patruzeci de ani, conducându-ne acum, după Maastricht, la construcția unui adevărat spațiu politic și social european.

Prin urmare, este important să menționăm că materia referitoare la cetățenie este reglementată în Tratatul constitutiv al Comunității Europene, deși definit ca propriu Uniunii Europene. Această așezare creează surprindere, deoarece Tratatul Uniunii Europene e distinct de cel al Comunității Europene, fondându-se pe acesta din urmă. Corect ar fi ca această normă să fie reglementată în capitolul ”Dispoziții comune” al Tratatului Uniunii Europene și nu în Tratatul Comunității. Totuși unica justificare posibilă a menținerii unei astfel de reglementări ar fi evitarea pierderii competenței Curții de Justiție, deoarece art 46. al Tratatului Ue nu recunoaște acestuia nici o competență în această materie.

De asemenea nu ar trebui să uităm că în ciuda faptului că așezarea drepturilor cetățeniei se găsește în Tratatul Comunității Europene, metoda care trebuie utilizată în interpretarea dreptului comunitar, original sau derivat, este interpretarea sistematică, care analizează complet sistemul normativ și nu doar parțial.

Totuși, ideea de a crea un nou tip de cetățenie care să cuprindă mai multe popoare nu este în totalitate nouă. O astfel de încercare a fost, până într-un anumit punct, și cetățenia romană. Se poate face cu greu o paralelă între cele două, dar există totuși câteva aspecte comune: dorința de a crea un atașament față de valorile unificatoare ale unei construcții politice superioare care înglobează mai multe state și naționalități, existența garanțiilor juridice și fiscale recunoscute pe tot teritoriul acesteia, dreptul de a participa la viața politică la nivel superior, un statut internațional special al cetățenilor în statele terțe.

Cu toate acestea, în forma actuală, cetățenia europeană poate fi considerată originală și rezultatul unei preocupări mai vechi a elitelor politice pentru a crea unitate între popoarele europene și atașament față de valorile comunitare. Modalitatea de atingere a acestor scopuri este tocmai directa implicare a indivizilor în viața economică și politică a Uniunii prin recunoașterea oficială a unei serii de drepturi de care aceștia se pot bucura indiferent de cetățenia națională și indiferent de statul membru în care se află cu singura obligație ca titularii să fie resortisanți ai statelor membre ale Uniunii Europene.

Altfel spus cetățenia europeană este rezervată naționalilor statelor membre. Indivizii nu acced la cetățenia europeană decât prin statele lor. Totodată, definirea naționalității rămâne prerogativul statelor membre . U.E. nu are nicio competență în acest domeniu.

Catherine Withol de Wenden afirma: „Odată Uniunea Europeană construită, trebuie inventați cetățenii”. Dar mai exact, ce este acela un cetățean al UE? Este mai întâi un proiect care se conturează în jurul unor linii fundamentale: disocierea dintre naționalitate și cetățenie, inovația instituțională (mai ales constituțională), elaborarea unei culturi comune care depășește frontierele statelor, acceptarea unor noi valori civice (nediscriminarea, pluralismul cultural, multiplicitatea referințelor și a alegerilor).

Cetățenia europeană, reușește să reunească particularul cu universalul în beneficiul omului, care își poate face simțită prezența în sfera tuturor cercurilor sale identitare. Definiția pe care o dă Tratatul de la Maastricht acestui concept, face trimitere la relația naționalitate-cetățenie, prin simplul fapt, că orice persoană care are naționalitatea unui stat membru al Uniunii poate fi cetățean european, iar în atare condiții naționalitatea se referă strict la legătura dintre o persoană și un stat, care dă naștere la drepturi și obligații multiple, pe când cetățenia Uniunii Europene, vine cu un spirit reformator introducând un nou statut conturat de ordinea juridică europeană.

Dat fiind faptul că se vorbește despre construcția europeană, aceasta urmărește să se dea un nou sens conceptelor de cetățenie și de stat-națiune.Instituirea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor, crearea pieței unice, schimbul de informații precum și armonizarea legislativă reprezintă provocări pentru statele membre, cărora sunt nevoite să le facă față.Cetățenia dezvoltă simțul responsabilității, care depășește sferele interne, iar față de conceptul clasic care accentua opoziția dintre cei din interior și cei din afară, noul concept introduce ideea de unitate.

Un număr de drepturi sunt acordate cetățenilor prin Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene : de acces la documentele instituțiilor europene, de a nu fi discriminat pe motive de naționalitate, dreptul la liberă circulație și la stabilirea reședinței și la muncă pe teritoriul Uniunii, dreptul la vot, dreptul de a candida la alegerile locale și Europene în orice stat membru, în aceleași condiții ca naționalii, dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și Ombudsmanului, dreptul la protecție diplomatică și consulară, dreptul de a se adresa instituțiilor europene în una din limbile oficiale ale Uniunii.

Fiind concepută ca și complementară cetățeniei naționale și nu ca un substitut, cetățenia europeană poate fi dobândită de orice persoană care are cetățenia unui stat membru, iar în lumina definiței oferite acestui concept, relația cetățenie-naționalitate este practic reiterată, fiecare stat membru, decide modurile de dobândire ale naționalității, precum și cine este calificat pentru această denumire.

4.2.4.Noua cetățenie europeană după Lisabona

Modificarea disciplinei cetățeniei europene nu constituia obiectul mandatului încredințat Consiliului european reunit pe data de 23 iunie 2007 la Conferința interguvernamentală care a redactat Tratatul de la Lisabona. Întrucât era vorba despre o situație delicată, în special datorită implicațiilor sale, se temea că ar fi putut împiedica, sau amâna, încheierea unui acord complexiv între Statele membre.

Deja Tratatul care a instituit Constituția europeană nu a inovat într-o manieră semnificativă disciplina, limitându-se în mare parte să consolideze drepturile introduse prin Tratatul de la Maastricht integrate apoi prin Tratatul de la Amsterdam. Prin urmare Curții de Justiție i-a rămas datoria de a individua conținutul exact și posibilele consecințe, în special față de dreptul de liberă trecere și dreptul de ședere. Nimic nu prevedea eventualele obligații care derivau din statutul de cetățean european iar lipsa enumerării acestora a fost obiectul unor critici dure în doctrină. Astfel art. 1-10, enumerau drepturile cuprinse în art. 17-22 din Tratatul Comunității europene. Chiar și Carta drepturilor fundamentale , introdusă în partea a II a Constituției nu conținea modificări importante mai puțin în titlul al V-lea, care avea ca obiect situația cetățenilor, unde unicul drept ”nou” față de cele tradiționale era dreptul la o bună administare deținut de orice persoană. Dacă Constituția a întreprins pași importanți în materia garanției drepturilor persoanelor cu reședința în Statale membre, nu se poate spune același lucru și pentru cetățenii europeni, a căror situație rămâne circumscrisă dreptului de vot pentru Parlamentul european și pentru alegerile locale în Statul de reședință.

Referiri către un nou rol la care sunt îndreptățiți cetățenii, menit să legitimeze noua Uniune, se găseau în titlul din Constituția europeană care vorbea despre viața democratică a Uniunii fondată pe dublul criteriu al democrației reprezentante și al democrației participante. În acest sens art. I-47, alineatul 4, prevede posibilitatea, pentru cel puțin un milion de cetățeni, de a invita Comisia europeană să prezinte o propunere normativă, în cazul în care ar fi necesară o revizuire a Constituției. Nu din întâmplare, acest drept de inițiativă, care constituia cea mai mare contribuție în statutul cetățeniei europene, nu a fost introdusă în Constituție ca drept al individului, ci într-un titlu care trata caracteristicile democratice al activității Uniunii. Mai mult decât atât, între drepturile cetățeniei expres disciplinate în partea a III, acestă putere de inițiativă nu e cuprinsă.

Problema a fost reluată în Tratatul de la Lisabona, cu mai multă precizie, introducând acest drept în art.11, alineatul 4, din Tratatul Uniunii Europene, în titlul referitor la principiile democratice și apoi reluat în art. 24, alineatul 1, al aceluiaș Tratat, referitor la cetățenia europeană. Importanța acestei noi instituții, care oricum se rezolvă prin posibilitatea de a invita Comisia să prezinte o propunere, și nu de a o prezenta în mod direct, a fost menționată de către doctrină și de către instituțiile comunitare, care au arătat idoneitatea creării unei legături strânse între Uniune și destinatarii săi. Înainte ca Tratatul de la Lisabona să intre în vigoare Parlamentul European printr-o rezoluție din 7 mai 2009 a cerut Comisiei Europene să prezinte o propunere de regulament care să disciplineze materia, individuând mai ales numărul minim al Statelor a căror promotori ai inițiativei trebuiau să fie subiecți. Propunerea a fost redactată pe 31 martie 2010 și prezentată Parlamentului European și consiliului în aprilie 2010, cu scopul de a adopta vregulamentul în cursul anului.

În ceea ce privește drepturile deja recunoscute, un nou impuls derivă din posibilitatea de a adopta directive, și nu doar acorduri între Statele membre, prin care se stabilesc măsurile de coordonare și cooperare necesare pentru a garanta protecția diplomatică și consulară a cetățenilor europeni care se găsesc pe teritoriul unui stat terț în care Statul său propriu nu e reprezentat; în acest scop s-a făcut referire la rolul de coordonator pe care ar putea să-l îndeplinească Serviciul european pentru acțiuni externe, al cărei instituiri e prevăzută de art. 27 din Tratatul Uniunii europene. Alte articole asupra drepturilor derivate din cetățenia europeană au rămas neschimbate față de Tratatul precedent, cu excepția, dreptului de liberă trecere și dreptului de ședere care dau posibilitatea adoptării unor măsuri de siguranță și de protecție socială. Întrucât procedura de adoptare a fost încredințată votului unanim al Consiliului, după o simplă consultare a Parlamentului, am avut un progres calitativ față de normativa anterioară (art. 18 CE), care excludea în mod expres aceste materii din disciplina revizuită a liberei treceri. Nu putem să nu observăm că această previziune era destinată să creeze o limită interpretării extensive pentru anumite drepturi care au ca fundament dreptul de liberă trecere și dreptul de ședere, iar aceasta s-a statuat print-o sentință a Curții de Justiție în cazul Martinez Sala din 1998.

O evaluare a noului statut al cetățeanului european derivată din Tratatul de la Lisabona nu pare prea convingătoare: accentul pare să se fi mutat asupra tutelei drepturilor fundamentale a celor care au reședința legală în Uniune, decât a propriilor cetățeni. Și nu din întâmplare se vorbește despre o cetățenie de reședință care desemnează statutul acelora care pot beneficia de dreptul comunitar.

Alte considerații ar putea deriva din interpretarea care va fi dată de către instituțiile politice sau de către Curtea de Justiție, datorită modificării unui termen de la definiția cetățeniei definită prin art. 17 al Tratatului Comunității Europene la definiția din art 9. al Tratatului Uniunii Europene. În timp ce art. 17 afirmă că ”cetățenia Uniunii constituie un complement al cetățeniei naționale”, prin modificările aduse de Tratatul de la Lisabona ”cetățenia Uniunii se adaugă celei naționale”. S-a susținut că art. 9 ar fi schimbat perspectiva, configurând cetățenia europeană nu ca subsidiară celei naționale, ci ca o adevărată a II-a cetățenie, dotată de autonomie de statut. Fără a considera prospectabilă o cetățenie europeană de atribuit plecând de la posesia cetățeniei unui stat membru problema se pune sub un dublu profil adică dacă Statele membre se bucură încă de o libertate completă în alegerea criterilor de atribuire și de revocare a propriei cetățenii și dacă din aceste alegeri derivă efecte asupra cetățeniei europene.

În realitate doctrina a afirmat deja o opinie ce umbrește existența limitelor mai ales în cazul revocării, în cazul în care alegerile Statului membru ar comporta o încălcare a drepturilor fundamentale. Însă și criterii de atribuire a cetățeniei extrem de ușor pot să constituie o problemă și de aceea, cel puțin în viitorul apropiat, va exista o coordonare comună. Este de ajuns să ne gândim la criteriul de atribuire a cetățeniei irlandeze pe baza simplei nașteri pe teritoriul insulei Irlandei, incluzând deci și partea supusă jurisdicției britanice. Consecințele pot afecta și alte țări prin efectul liberei treceri, și de aceea, ca urmare a reacțiilor celorlalte state, în Irlanda prin referendum s-au modificat în sens restrictiv propriile dispoziții.

Modificarea adusă de noul Tratat substanței cetățeniei europene poate aduce o înmulțire a acestor situații. Dacă, prin absurd, cetățenia odată oferită ar rezulta nu doar centrul de imputare a unor serii de drepturi de care se bucură cetățenii Statelor membre ci și o a doua cetățenie, care își extrage din cea națională doar ocazia de a fi concesionată, și e o altă cetățenie adăugată celei statale, ar putea fi confundată cu o altă materie. Cu alte cuvinte, Statele nu ar mai fi stăpânele cetățeniei europene, ci ar găsi în Tratatul Uniunii Europene regule de respectat, ce ar putea împiedica orice discreție pe plan intern.

Afirmația se bazează atât pe noul text al Tratatului dar și pe jurisprudență. Trebuie să amintim cum Curtea de Justiție a avut un rol principal, oarecum politic, în consolidarea procesului de integrare europeană. Chiar și în momente mai puțin fericite a acestui proces de integrare, după insuccesul referedumului francez și olandez și apoi cel irlandez, judecătorul comunitar a reluat, printr-o serie de sentințe curajoase, promovarea dezvoltării, asumându-și aproape un rol complementar față de obiectivele care trebuiesc realizate prin modificarea tratatelor. În ceea ce privește cetățenia europeană judecătorul a clarificat limitele discreției Statelor asupra revocării cetățeniei naționale, considerându-o materie care se supune propriei competențe jurisdicționale și a impun judecătorului unui anume stat să aplice normele statale după parametrii Curții de Justiție europene. Prin urmarea, revocarea cetățeniei naționale înseamnă lipsirea de statutul de cetățean european, iar Statele membre trebuie, în exercițiul propriilor competențe în materie de cetățenie, să respecte normele Uniunii. O dată ce cetățenia europeană a fost obținută, iar individul a devenit destinatar al statutului și a drepturilor corelate, revocarea cetățeniei naționale trebuie să respecte principiul proporționalității în ceea ce privește consecințele pe care aceasta le determină asupra situației interesatului în raport cu dreptul Uniunii. Considerată fiind importanța pe care dreptul primar o imprimă statutului cetățeanului Uniunii, este necesar, atunci când se analizează o decizie de revocare a cetățeniei naționale, să se țină cont și de eventualele consecințe pe care acea decizie le presupune pentru individ și pentru familia sa, sub profilul pierderii drepturilor de care se bucură orice cetățean al Uniunii.

Sentința de care vorbim vorbește despre art. 17 în care cetățenia europeană era considerată complementară; în plus o verificare a operativității Statelor este justificată prin noua noțiune de cetățenie adăugată, în care drepturile și permanența statutului sunt lucruri de relevanță comunitară. Totuși putem să afirmăm că Statele rămân libere în a crea condițiile atribuirii cetățeniei europene, însă pierd controlul total odată ce statutul a fost oferit, având consecințe și în dreptul intern. Este foarte probabil ca judecătorul comunitar să adere la interpretarea extensivă formulată de art 9. din Tratatul Uniunii Europene, care înglobează o orientare deja cunoscută și împărtășită, iar Curtea de Justiție subliniază că statutul european este destinat să devină statut fundamental al cetățenilor Statelor membre.

4.3. Cetățenii români – cetățeni europeni. Drepturile cetățenilor europeni

4.3.1. România în relațiile cu Uniunea Europeană

România a fost una dintre puținele țări comuniste care au avut legături economice cu Comunitatea Europeană (Uniunea Europeană de astăzi) încă înainte de 1989. În România, Uniunea Europeană este de mulți ani prezentă în discursurile politice interne, în media, în programele universitare, în conversațiile zilnice, și asta deoarece în 1990, în momentul prăbușirii comunismului, ,,reîntoarcerea la Europa” a devenit un reper important al societății românești. După 1990, parteneriatul UE-România s-a dezvoltat în permanență, reflectând progresele României în procesul de democratizare a societății și construire a economiei de piață. Depunerea, în iunie 1995, a cererii de aderare a condus la includerea României in procesul de extindere al Uniunii Europene (vezi Anexa I). Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, a hotărât deschiderea negocierilor de aderare a României la UE. În februarie 2000 are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la UE, pe parcursul anului fiind deschise nouă capitole de negociere. În anul următor sunt deschise încă 9 capitole ale negocierilor de aderare, urmând ca în anul 2002 să fie deschise ultimele 13 capitole de negociere. La 17 decembrie 2004 la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.

Problematica cetățeniei nu a fost analizată niciodată în mod unitar în România. Astfel avem treizeci de legi și opt ordonanțe de urgență în decursul a șaizeci de ani care au statuat problema dobândirii cetățeniei române. În ultimul decenii s-a înregistrat un interes deosebit din partea locuitorilor teritoriilor pierdute în al doilea război mondial și al urmașilor lor.

Acest subiect a așezat România mulți ani la rând în vizorul statelor membre ale Uniunii Europene. În particular, statele europene temeau permisivitatea deosebită a legislației românești față de cererile de dobândire a cetățeniei române adresate de locuitorii din Basarabia, Bucovina de Nord și din Ucraina. Cu alte cuvinte temeau că România va produce un boom de cetățeni europeni, năzuind politicile de integrare dezvoltate de statele de reședință ai acelor locuitori. Cu privire la cetățenie legislația română a fost într-o continua schimbare. Problematica cetățeniei a fost nucleul discuțiilor dintre România și Republica Moldova cu supravegherea statelor europene.

Legiuitorul român a avut totuși un interes constant față de cetățenie începând încă din 1864. Categoriile de persoane care au pretins cetățenie română s-au înmulțit în decursul timpului. Din păcăte însă reglementarea legală este lipsită de viziune și strategie pe termen lung, fapt ce a determinat un sentiment de incertitudine și nesiguranță. Domeniul cetățenie a fost reglementată pe parcursul a șaizeci de ani de treizeci de legi și opt ordonanțe de urgență.

Pentru români legislația din 1991 are un conținut extrem de instabil, fiind modificată prin opt ordonanțe și unsprezece legi. Principalele modificări în domeniul cetățeniei au fost: în 1991 prin legea cetățeniei române este introdus dreptul cetățenilor foștilor cetățeni ai României Mari de a cere restituirea cetățeniei conform unei proceduri simple ce nu presupunea renunțarea la cetățenia străină și nici schimbarea reședinței în România; în 1999 prin legea 192 este abolită repatrierea ca mod de redobândire a cetățeniei; în 2003 ordonanța de urgență 43 introduce o formă de renaturalizare după o permanență obligatorie timp de patru ani pe teritoriu românesc; în 2007 Comisia de cetățenie trece sub autoritatea Ministerului Justiției fapt ce a comportat facilizarea procedurilor; în 2009 prin ordonanța de urgență este acordat dreptul la cetățenie doar acelora care l-au dobândit la naștere sau prin adopție, și extinde până la gradul III de rudenie acordarea cetățeniei foștilor locuitori ai României Mari. În același timp este fixat un termen de cinci luni pentru examinarea unei solicitări de către autoritățile române și elimină termenul de patru ani de permanența obligatorie; în 2010 prin ordonanța de urgență numărul 5 este aprobată înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Cetățenie.

Întrucât a fost lăsată la latitudinea Guvernului inițiativa schimbărilor în politica redobândirii cetățeniei se conturează doar implicarea Guvernului într-o problemă de interes național dar și lipsa de voință politică din partea Parlamentului pentru dezbaterea acestei materii. În plus modificările legislative au determinat schimbarea încadrării dreptului la cetățenie dar și un interes crescând din partea legiuitorului. Astfel decade criteriul statal în acordarea cetățeniei prin aplicarea textului de lege din 1991 care prevedea ius sanguinis, adică dreptul copilului de a primi cetățenia părinților. În 2003 a fost introdus principiul etnic urmând ca în 2009 să fie legiferat principiul ius sanguinis doar pentru cei născuți români sau adoptați.

Schimbările de ordin administrativ au fost principalul efect al acestor legi. Astfel la început de cetățenie se ocupa Guvernul , apoi Ministerul de Justiție iar în prezent Autoritatea Națională pentru Cetățenie. Bineînțeles că și procedurile acordării cetățeniei precum și termenul de acordare a variat în funcție de burocrația sistemului din a cărui subordine era. În 2009 dreptul la cetățenie a fost regândit în conformitate cu principiul primatului și inalienabilității cetățeniei române dobândită la naștere.

În continuarea vom analiza aspectul exercitării drepturilor de către cei care au primit cetățenia. Prin urmare persoanele cu dublă cetățenie care locuiesc permanent în străinătate își pot continua drepturile cetățenești din România dar au și obligații față de Statul unde locuiesc și nu față de România. Și astfel persoanele cu dublă cetățeniei au fost mărul discordiei între țări alimentând tensiuni în special între România și Moldova. Teoretic vorbind România tratează Moldova ca pe o fostă provincie a sa, pierdută prin pactul din 1939 Ribbentrop-Molotov, pact pe care România l-a condamnat oficial și a recunoscut Moldovei independența, și prin asta dreptul la identitate și cetățenie.

Motivul pentru care cetățenii Moldovei și a Ucrainei cer cetățenia română este găsirea unui trai mai bun în România și prin România în Europa. Deseori acești noi cetățeni se stabilesc definitiv în străinătate.

Procedura acordării cetățeniei este destul de sinuoasă implicând costuri relevante. Deși Autoritatea Națională pentru Cetățeniei a adus îmbunătățiri procedurii de acordare, anumite dispoziții legislative adoptate în 2009 sunt în continuare aplicate necorespunzător. A rămas o problemă acută respectarea termenului de 5 luni pentru finalizarea unei proceduri.

Iată ce spunea Mario Varga Llosa, referitor la construcția unei Europe unite: ,,Personal cred că construcția Europei este una dintre marile întreprinderi politice și culturale născute din cultura democratică și este fundamental ca acest proiect să aibă succes. Din păcate în multe țări europene a luat amploare scepticismul, inclusiv o anumită ostilitate față de ideea de Europa. Este bine ca există țări ca România care dau în Europa o speranță și abordează cu optimism ideea de integrare în marea comunitate a țărilor europene”.

4.3.2. Reglementarea cetățeniei Uniunii Europene și a drepturilor ce decurg din calitatea de cetățean european

Începând cu 1 ianuarie 2007 România a devenit membru cu drepturi depline al „marii familii care se numește Uniunea Europeană”. Integrarea României în Uniune s-a făcut în strictă conformitate cu o serie de norme, criterii și reguli pe care fiecare stat ce solicită aderarea la U.E. trebuie să le îndeplinească cumulativ, integral și la termenele convenite. Aderarea la U.E. conferă cetățenilor români statutul de cetățean al acesteia. Cetățenii români, cetățeni ai Uniunii Europene, vor beneficia, pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, de drepturile și libertățile conferite de tratatele de bază ale Uniunii Europene.

Prin urmare, este necesar să se cunoască, de fiecare persoană din România ce presupune dobândirea acestei calități. Cu alte cuvinte, ce drepturi și ce obligații vor reveni atât statului român cât și cetățenilor acestuia.

Cetățenia europeană a fost instituită prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht, care a introdus în Tratatul CE partea a doua, intitulată „Cetățenia Uniunii”, cuprinzând art.8(17)-8 E (22).

Astfel, conform dispozițiilor art. 8(17) par. 1, se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană având naționalitatea unui stat membru. Cetățenia europeană este complementară cetățeniei naționale și nu o înlocuiește.

Art. 8(17) par. 2 dispune că cetățenii Uniunii se bucură de drepturile și sunt supuși, implicit, îndatoririlor prevăzute de tratat.

Alte dispoziții relative la cetățenia europeană sunt cuprinse în art. 255 par. 1 din Tratatul CE, care reglementează dreptul de acces la documentele instituțiilor comunitare ( Consiliu, Comisia, Parlamentul European).

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează în Capitolul V intitulat “Cetățenie” – drepturile ce decurg din calitatea de cetățean european si anume:

– art. 39 – dreptul de vot și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European;

1. Orice cetățean și orice cetățeană a Uniunii au drept de vot și de a fi aleși la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care el sau ea își au domiciliul în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat.

2. Membrii Parlamentului European sunt aleși prin sufragiu universal direct, liber și secret.

– art. 40 – dreptul de vot și de a fi ales la alegerile municipale;

Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii are drept de vot și de a fi ales la alegerile municipale în statul membru în care își are domiciliul.

– art. 41 – dreptul la o bună administrare;

1.Orice persoană are dreptul ca treburile sale să fie tratate imparțial, echitabil și intr-un timp rezonabil de instituțiile și organele Uniunii.

2.Acest drept comportă îndeosebi:

dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte ca o măsură individuală, care o afectează defavorabil, să fie adoptată împotriva sa;

dreptul de acces al oricărei persoane la un dosar care o privește, cu respectarea intereselor legitime de confidențialitate și a secretului profesional și de afaceri;

obligativitatea pentru administrație de a-și motiva deciziile;

3.Orice persoană are dreptul la reparare din partea Comunității a daunelor cauzate de instituții sau de către agenții lor aflați în exercițiul funcțiunilor lor, în conformitate cu principiile generale comune drepturilor statelor membre.

4.Orice persoană poate să se adreseze instituțiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor și trebuie să primească un răspuns în aceeași limbă.

– art. 42 – dreptul de acces la documente;

Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care locuiește sau își are reședința statutară într-un stat membru are dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului sau ale Comisiei.

– art. 43 – mediatorul;

Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică, care locuiește sau își are reședința statutară într-un stat membru are dreptul de a-l sesiza pe mediatorul Uniunii în caz de proastă administrare în activitatea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanță, în exercitarea funcțiilor lor jurisdicționale.

– art. 44 – dreptul la petiție;

Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care locuiește sau își are reședința statutară într-un stat membru are dreptul de petiție în fața Parlamentului European.

– art. 45 – libertatea de circulație și de ședere;

1. Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii are dreptul să circule liber pe teritoriul statelor membre.

2. Libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată conform Tratatului de constituire a Uniunii Europene, resortisanților statelor terțe ce locuiesc legal pe teritoriul unui stat-membru.

– art. 46 – protecția diplomatică și consulară;

Orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări unde statul membru al cărui resortisant nu este reprezentat, de protecția misiunilor diplomatice și consulare ale oricărui stat membru în aceleași condiții ca și naționalii acestuia.

4.3.3. Clasificarea drepturilor ce decurg din calitatea de cetățean european

Drepturile ce decurg din calitatea de cetățean european, pot fi clasificate în următoarele categorii: drepturi politice, libertăți cu caracter economic și drepturile garanții.

Din categoria drepturilor politice fac parte:

dreptul de vot și de a fi ales la alegerile locale;

dreptul de vot și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European;

Din categoria libertăților cu caracter economic fac parte:

dreptul la liberă circulație și dreptul la sejur;

libera circulație a lucrătorilor și accesul liber la locurile de munca salariate;

libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune accesul la activitățile nesalariate precum și înființarea și administrarea întreprinderilor.

Din categoria drepturilor-garanții fac parte:

dreptul de petiționare ;

dreptul de a se adresa mediatorului european.

Drepturile, înscrise pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht și completate ulterior la Amsterdam, Nisa, mai nou în Constituția europeană, există nu numai în cadrul tratatelor, ci și în alte acte normative: decizii ale Consiliului, directive, etc. Este vorba în final de patru drepturi (nu le punem încă la socoteală pe cele cuprinse în tratatul instituind o Constituție pentru Europa, deoarece aceasta nu este încă în vigoare), din care trei politice (restul drepturilor economice, sociale fiind deja garantate cetățenilor fiecărui stat membru în parte într-un fel sau altul, mai ales prin faptul că toate statele membre sunt părți ale convențiilor și declarațiilor internaționale din acest domeniu).

Uniunea și statele sale membre sunt obligate să respecte aceste valori, organismele care veghează la respectarea lor fiind tribunalele naționale și Curtea Europeană de Justiție. Dacă un stat membru încalcă drepturile fundamentale și valorile democratice în mod flagrant și sistematic, Uniunea poate să îi impună sancțiuni politice ori economice.

Această importantă evoluție se traduce prin Tratatul de la Maastricht cu individualizarea unui catalog de drepturi ale cetățeniei care ne încredințează de existența sa formală și natura sa politică. Este vorba în mod special de dreptul de liberă trecere (liberă circulație) și dreptul de ședere, dreptul de a vota și a fi ales la alegerile din orașul de reședință sau la alegerile în Parlamentul European, de dreptul de protecție diplomatică, dreptul de petiție la Parlamentul european și dreptul de a se adresa Mediatorului. La aceste drepturi trebuie adăugate alte poziții subiective de care cetățeanul Uniunii se bucură întrucât este beneficiar al situațiilor juridice constituite de Tratatele Comunitare.

Aceste drepturi devin relevante în momentul în care o persoană care are reședință într-un Stat membru divers de cel în care are naționalitatea, indiferent de timpul pe care l-a petrecut în acesta din urmă, de gradul de integrare sau de cunoșterea temeinică a limbii. Cu privire la prima circumstanță este de amintit jurisprudența Curții de Justiție care a decis că statutul de lucrător angajat trebuie conservat și pentru perioada următoare stingerii raportului de muncă și pentru avantajele sociale și fiscale, atât timp cât șomerul se află într-o căutare activă de ocupație.

Este deasemenea evident că odată cu nașterea cetățeniei europene s-a determinat accentuarea libertății de trecere și de ședere deoarece constituie premiza căutării locului de muncă. Progresul calitativ este datorat separării acestei libertăți de elementele sale funcționale sau instrumentale precum legătura cu o activitate economică sau cu construcția unei piețe interne. Totul își găsește confirmarea în circumstanța în care libertatea de circulație și de ședere a fost adoptată și consolidată în art. 45 din Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Acestă inovație se bazează pe presupunerea că, chiar dacă trebuie să căutăm în legislațiile naționale sursa juridică a atribuirii cetățeniei europene, aceste drepturi sunt oarecum ale comunității.

Dreptul la vot și dreptul de a fi ales la alegerile locale este reglementat prin dispozițiile art. 8B (19) par. 1 din Tratatul CE.

Conform acestor dispoziții, orice cetățean al Uniunii rezidând într-un stat membru fără să fie resortisant al statului respectiv are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor municipale din statul în care rezidează. Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităților adoptate de către Consiliu, statutând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului European; aceste modalități pot prevedea dispoziții derogatorii atunci când problemele specifice ale unui stat membru o justifică.

Dreptul la vot și dreptul de a fi ales în Parlamentul European este consacrat prin dispozițiile art. 8B (19) par. 2 din Tratatul CE.

Conform acestor dispoziții, orice cetățean al Uniunii rezidând într-un stat membru are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European ale statului membru în care rezidează. Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităților care vor fi stabilite de către Consiliu, statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului European; aceste modalități pot prevedea dispoziții derogatorii atunci când problemele specifice ale unui stat membru o justifică.

Art. 19 al Tratatului Comunității Europene stabilește ca orice cetățen al Uniunii rezident într-un Stat membru, al cărui cetățean nu este, are dreptul de vot și de eligibilitate la alegerile comunale și la alegerile Parlamentului European în statul membru unde locuiește, în aceleași condiții cu cetățenii Statului.

Această normă recunoaște titularilor cetățeniei europene, în virtutea art. 17 al Tratatului Comunității Europene, două situații diverse: dreptul de a alege și de a fi votat la alegerile comunale ale Statului de reședință ; și dreptul de a concura, activ și pasiv, la alegerile Parlamentului European în Statul membru în care aceștia locuiesc.

De altfel ambele drepturi reprezintă un complement al dreptului de liberă trecere și ședere, în sensul că mulțumită acestora observăm o mai bună inserție a cetățeanului european în comunitatea de reședință și o mai mare semnificație și funcționalitate la alegerile comunale, în favoarea unei ”naturi supranaționale” de caracter unitar reprezentativ ale popoarelor reunite ale Comunității.

Transformarea cea mai reprezentativă pentru cetățeanul european, cu reședința într-un Stat membru divers de Statul său, a fost instituirea dreptului de a participa la alegerile comunale, fiind un răspuns concret la numeroasele incertitudini.

Norma prevede un tratament național dedicat celor cu reședință dar ne-cetățeni, atât pentru electoratul activ cât și pentru cel pasiv, iar regula trebuie aplicată tuturor celor care au reședință fără dinstincție în baza cetățeniei. Totuși, există o excepție de la principiul de egalitate și de nediscriminare: incapacitatea electorală. Aceasta trebuie declarată de către Statul de origine al individului, conținând precizarea că respectivul individ e incapabil să exercite dreptul de vot sau de a fi ales.

Bazându-ne pe Directiva 93/103/CE a Consiliului, din 6 decembrie 1993, alegătorul comunitar are dreptul de vot și de a fi ales la Parlamentul European în Statul membru al reședinței, fără a înlocui dreptul de vot și de a fi ales pe care îl are în Statul unde are cetățenia. Subliniem în plus, că e important să respectăm dreptul de alegere a cetățenilor Uniunii, lăsănd la latitudinea lor unde doresc să exercite acest drept, însă evitându-se abuzul prin dublu vot sau dublă candidatură.

Statele membre, pot rezerva anumite funcții propriilor cetățeni, dar în același timp pot interzice accesul cetățenilor cu o altă naționalitate la anumite funcții în aparatele executive municipale sau participarea acestora la desemnarea electorilor sau la alegerea unei camere parlamentare.

Cetățenii europeni pot ataca în fața instanțelor competente în aceleași condiții ca și resortisanții statului, refuzul statului de reședință de a da curs cererii lor de candidatură sau de înscriere pe listele electorale.

Dreptul la protecție diplomatică și consulară este consacrat prin dispozițiile art. 8C (20) din Tratatul CE.

Conform acestor dispoziții, orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terțe țări în care statul membru al cărei resortisant este nu dispune de reprezentare, de protecția autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca naționalii statului respectiv. Statele membre vor stabili între ele regulile necesare și vor angaja negocierile internaționale cerute în vederea asigurării acestor protecții.

Consistă în garantarea de către autoritățile diplomatice și consulare al oricărui Stat, a acelorași condiții la care sunt supuși și cetățenii Statului respectiv, de către un cetățean al Uniunii în care Statul membru a cărui cetățenie o are nu are reprezentanță. În plus, nu putem să nu marcăm că istoria europeană e marcată de multe conflicte și războaie, care a creat necesitatea protecției cetățenilor Statelor membre, organizând acțiuni comune, și colaborând în sectorul de politică externă în interesul siguranței.

În ceea ce privește această tutela, nu este vorba de o protecție a Uniunii Europene la propriu, ci de tutela fiecărui individ în parte, astfel încât până și cetățenii non europeni pot beneficia de această protecție în baza acordurilor internaționale.

Astfel, din analiza textului de lege rezultă anumite aspecte, și anume:

beneficiar al acestui drept poate fi orice cetățean al Uniunii aflat pe teritoriul unei alte țări decât cea al cărei resortisant este.

statul al cărei resortisant este cetățeanul respectiv nu dispune de reprezentare pe teritoriul țării în care se află cetățeanul.

protecția poate fi acordată de autoritățile diplomatice și consulare ale oricărui stat membru care dispune de reprezentare în statul pe teritoriul căruia se află cetățeanul. Astfel, alegerea autorităților unui stat membru pentru a acorda protecție este lăsată la latitudinea cetățeanului beneficiar.

conținutul dreptului de protecție diplomatică și consulară este același ca în cazul drepturilor acordate propriilor cetățeni de autoritățile sesizate.

În principiu, protecția se referă la: asistență socială în caz de deces, asistența sanitară în caz de accident sau boală gravă, asistența juridică în caz de arestare, repatrierea etc.

Dreptul de a adresa petiții Parlamentului European este consacrat în art. 8D (21) par. 1 din Tratatul CE, conform căruia orice cetățean al Uniunii are drept de petiționare către Parlamentul European. Astfel, beneficiar al drepturilor de petiționare poate fi orice cetățean al Uniunii, ca și orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru; petiția poate fi individuală sau în grup; obiectul petiției trebuie să privească un subiect legat de domeniile de activitate ale Comunității; obiectul petiției trebuie să îl privească în mod direct pe autorul ei.

Comisia de petiții a Parlamentului european verifică admisibilitatea petiției și decide care măsuri se impun, în acest sens pot fi sesizate instanțele europene, se poate formula un raport în atenția Parlamentului, se pot efectua anchete sau iniția colaborări cu autoritățile naționale sau locale.

Acest drept oferă posibilitatea Parlamentului European de a cunoaște violări ale drepturilor cetățenilor Uniunii, precum și de a reduce deficitul de democrație de care Uniunea este adesea acuzată.

Dreptul de a se adresa mediatorului european este consacrat prin dispozițiile art. 8D (21) par. 2 din Tratatul CE.

Astfel, Parlamentul numește un mediator, abilitat să primească plângerile emanând de la orice cetățean al Uniunii sau orice persoană fizică sau morală rezidând sau având domiciliul statutar într-un stat membru și relative la cazuri de proastă administrare în acțiunea instituțiilor sau organelor, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanță în exercițiul funcțiunilor lor jurisdicționale. Conform misiunii sale, mediatorul efectuează anchetele pe care le consideră justificate, fie din proprie inițiativă, fie în baza plângerilor care i-au fost prezentate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, afară de cazul în care faptele respective fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicționale. În cazul în care mediatorul a constatat un caz de proastă administrare, sesizează instituția în cauză, care dispune de un termen de 3 luni pentru a lua măsuri. Mediatorul transmite apoi un raport Parlamentului European și instituției în cauză. Persoana de la care emană plângerea este informată de rezultatul acestei anchete. În fiecare an, mediatorul prezintă un raport Parlamentului European asupra rezultatelor anchetelor sale.

Mediatorul este numit după fiecare alegere a Parlamentului European pentru durata legislaturii. Mandatul său poate fi reînnoit. Mediatorul poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului European, dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare funcționării sale sau dacă a comis o greșeală gravă.

Mediatorul își exercită funcțiunile în deplină independență. În îndeplinirea îndatoririlor sale, el nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la niciun organism. Pe durata funcționării lui, mediatorul nu poate exercita nicio activitate profesională, remunerată sau nu.

Parlamentul European fixează statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiunilor mediatorului după avizul Comisiei și cu aprobarea Consiliului statuând cu majoritate calificată.

Dreptul de recurs la Mediator, nu era prevăzut în nici o normativă comunitară precedentă, și are ca obiectiv cazuri de administrație defectuoasă în acțiunile Instituției Parlamentului European, mai puțin Curtea de Justiție a Comunității Europene și a Tribunalului de Prim Grad, în exercițiul funcțiunii sale. Nu e o pură coincidență ca ambele drepturi sunt prevăzute în același articol, și că ambele mecanisme de acțiune- petiția și denunțul – implică un organ comunitar specific, în legătura cu activitatea, inactivitatea altui organ comunitar.

Dreptul de comunicare cu instituțiile și organele de comunicare ale Uniunii Europene a fost introdus în art. 8D(21) par.3 din Tratatul de la Amsterdam. Conform acestei reglementări fiecare cetățean european poate să se adreseze în scris oricărei instituții sau organ comunitar și să primească un răspuns de la acestea.

Dreptul de comunicare este prevăzut și în art. 41 par. 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Dreptul de acces la documentele Consiliului, Comisiei și Parlamentului European, este consacrat prin dispozițiile art.191A(225) par. 1 introdus în Tratatul CE de la Amsterdam.

Conform dispozițiilor acestui articol, orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul într-un stat membru are drept de acces la documentele Parlamentului European, Consiliului și Comisiei, sub rezerva principiilor și condițiilor ce vor fi stabilite conform paragrafelor 2 și 3 ( acestea se referă la faptul că pot fi impuse anumite limitări ale liberului acces, pe motive de interes public sau privat, fiecare instituție stabilind prin regulamentul său interior dispoziții specifice privind accesul publicului la documentele sale).

Dreptul la liberă circulație a persoanelor. Esența liberei circulații a persoanelor constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii Uniunii Europene și cetățenii statului membru pe teritoriul căruia aceștia se află (călătoresc, își au rezidența sau muncesc). Aceste discriminări pot să privească condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu privind aceste aspecte, se realizează libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Libera circulație a persoanelor constituie o parte a conceptului mai cuprinzător – Piața Internă – care nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației persoanelor.

Sensul conceptului de liberă circulație a persoanelor a evoluat mult de la apariția sa, odată cu evoluția reglementărilor comunitare, ajungând de la persoana privită doar ca agent economic la noțiunea de cetățean al Uniunii.

Primele prevederi referitoare la libera circulație a persoanelor sunt menționate în Tratatul de la Roma, care stabilea eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalului și statua că este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate.

Semnarea acordului de la Schengen, la 14 iunie 1985 ( de Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg și R. F. Germania), a constituit un salt calitativ în calea realizării ulterioare a liberei circulații a persoanelor. Prin semnarea acordului, părțile contractante și-au propus în materie de circulație a persoanelor, să suprime controalele la frontierele comune și să le transfere la frontierele externe. În 1990 părțile contractante ale acordului semnează Convenția de aplicare a Acordului de la Schengen, imprimând o nouă dimensiune eforturilor de realizare a liberei circulații a persoanelor. Ulterior, Convenția a fost semnată de majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția Marii Britanii și a Irlandei: Italia (27 noiembrie 1990), Spania și Portugalia (25 iunie 1991), Grecia (6 noiembrie 1992), Austria (28 aprilie 1995), Danemarca, Suedia și Finlanda (19 decembrie 1996). Norvegia și Islanda, fiind în afara spațiului comunitar, au încheiat acorduri de cooperare privind spațiul Schengen.

Prin Actul Unic European ( intrat în vigoare în 1987) libera circulație a persoanelor capătă o nouă calificare, fiind definită drept una dintre cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne. Acest nou statut a condus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulație privind noi categorii de persoane, cum ar fi studenți, pensionari, persoane care nu desfășoară activități economice, dar au resurse suficiente de trai.

Prin Tratatul de la Maastricht (1993) a fost introdus conceptul de „cetățenie europeană”, prin intermediul căreia s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii Europene tuturor cetățenilor statelor membre. În plus, Tratatul a inclus în domeniul de interes comun al statelor membre și politica referitoare la azil, trecerea frontierelor externe și politica referitoare la imigrație.

Libera circulație a persoanelor trebuie însoțită de măsuri de securitate și justiție, pentru a se crea un cadru favorabil de exercitare a acesteia în interesul și beneficiul tuturor. Această cerință a fost înscrisă în Tratatul de la Amsterdam sub forma înființării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție.

În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul, Parlamentul European si Comisia Europeană au semnat „Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene” .

Prin acest document sunt reunite într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice și sociale – consacrate într-o serie de documente internaționale, europene și naționale.

Din punct de vedere a sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetățenii care se află în mod legal pe teritoriul comunitar.

În acest sens, în Cartă este reglementat dreptul oricărui cetățean al Uniunii de a avea libertatea să caute serviciu, să lucreze, să se stabilească sau să furnizeze servicii în orice stat membru. De asemenea, rezidenții țărilor părți care sunt autorizați să muncească pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiții de muncă echivalente cu acelea de care beneficiază cetățenii sau cetățenele Uniunii Europene.

Astfel, orice cetățean al Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor membre. Libertatea de circulație și de ședere poate să fie acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetățenilor unor terțe țări care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru.

Dreptul de liberă circulație și de ședere este, pentru cetățenii UE, una dintre cele mai importante și mai „vizibile” realizări ale dreptului comunitar. Dreptul unui cetățean al Uniunii de a se deplasa, din motive economice sau din alte motive, pe o perioadă scurtă, lungă sau nelimitată de timp în alte state UE, este unic în lume. Nici o altă formă de cooperare internațională între state nu asigură, la ora actuală, un drept comparabil.

Condițiile în care cetățenii Uniunii și familiile lor își pot exercita dreptul de libera circulație și de a rezida liber pe teritoriul unui stat membru, dreptul de rezidență permanentă, precum și restricții privind dreptul de a circula liber și de a rezida pe teritoriile statelor membre, din motive de ordine publică, securitate publică și sănătate publică, sunt reglementate de Directiva 2004/38/CE. Cetățenilor Uniunii sau membrilor lor de familie li se poate restricționa dreptul de liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii numai din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică (vezi Anexa II). Această decizie nu poate fi luată în niciun caz pe motive economice. Măsurile care afectează libera circulație și rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză; condamnările penale anterioare nu justifică automat luarea acestor măsuri.

Toți cetățenii Uniunii, deci și cetățenii români, pot ieși de pe teritoriul unui stat membru pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii în baza cărții de identitate sau a pașaportului, valabile, care atestă cetățenia acestora. Statele membre pot cere persoanelor care au intrat pe teritoriul lor, cu îndeplinirea condițiilor menționate, să își semnaleze prezența într-o perioadă de timp rezonabilă și nediscriminatorie.

Dreptul de liberă trecere a cetățenilor poate totuși să fie limitat pentru motive economice fiind nevoie ca persoanele să dispună de mijloace economice suficiente pentru a nu fi o povară pentru Statul ospitant. Astfel se creează o discriminare pe baza averii, desigur necunoscută dreptului Statelor membre, care contrazice principiul solidarietății. Totuși un cetățean al Uniunii care nu beneficiază în Statul ospitant de un drept de ședere în baza art. 39, 43 sau 49 al Tratatului Comunității Europene, poate în schimb să exercite acest drept în virtutea calității sale de cetățean al Uniunii datorită aplicării directe al art. 18 din Tratatul Comunității Europene. Exercițiul unui asemenea drept poate fi limitat sau condiționat, de pildă de disponibilitatea resurselor financiare suficiente, însă autoritățile competente trebuie să vegheze ca limitările și condițiile să nu încalce principiile generale ale dreptului comunitar, precum principiul proporționalității. Pe lângă acest aspect, odată verificat faptul că cetățeanul Uniunii nu dispune de un permis de ședere, acesta se poate utiliza de art. 12 al Tratatului Comunității Europene care îi acordă beneficiul unei prestații de asistență socială ce îi garantează minimul mijloacelor de subzistență.

În termeni asemănători, faptul că un cetățean al Uniunii face studii universitare într-un Stat membru divers de cel în care este cetățean, nu poate fi privat sau discriminat în orice fel. Dreptul de trecere reprezintă un aspect esențial al cetățeniei europene întrucât exprimă înlăturarea granițelor și posibilitatea de a-și transfera centrul de lucru, de interese și de sentimente în orice țară membră a Uniunii. Este deci de înțeles, considerând amplitudinea și importanța problemelor care se impun, că jurisprudența Curții de Justiție devine relevantă. Observăm în mod deosebit atenția acordată de Curte mobilității tinerilor considerând că ”cetățenia europeană este cu atât mai importantă cu cât este mai mare numărul de tineri, de studenți ai școlilor și universităților, și de lucrători care locuiesc pentru o perioadă determinată într-un alt Stat membru. Așa se explică importanța programelor destinate instruirii, programelor culturale și cele pentru tineri pentru a se afirma conceptul de cetățenie europeană”.

Dreptul de trecere este prevăzut în art. 18 al Tratatului Comunității Europene și este un drept foarte important deoarece recunoaște și subiectului care nu are o activitate economică, beneficiul liberei circulații, exceptând anumite cazuri expres prevăzute în Tratat. Această prevedere se bazează pe faptul că punctul central al ”Europei mărfurilor” este libera circulație a mărfurilor, serviciilor și de capital, garantată indivizilor ”productivi”, adică capabili să dezvolte o activitate economică semnificativă, colaborând astfel la creșterea economică a Comunității.

Recunoșterea acestui drept a fost extinsă și la familiile beneficiarilor, prin ordinul 2004/38/CE al Parlamentului european și al Consiliului din 29 aprilie 2004, ținând cont de incertitudinile care până în acel moment au caracterizat condițiile raporturilor de muncă. Observând acest aspect putem afirma că ”dacă toți cetățenii Uniunii se bucură de dreptul de liberă circulație și ședere, nu toți aceia care se bucură de dreptul de liberă circulație și ședere sunt cetățeni ai Uniunii Europene” .

Curtea de Justiție a lucrat încercând să amplifice această interpretare în asemenea manieră ca noțiunea de muncitor să includă și pe destinatarii serviciilor, incluzând astfel și turiștii. Semnificant în acest sens este cazul Cowan ,unde Curtea, pentru întâia oară, a ratificat libertatea de a se întoarce într-un Stat membru pentru a beneficia de un serviciu fără a fi restricționat. În caz, era vorba despre un turist englez, care în baza art. 706 nr. 3 din Codul de Procedură Penală Francez, dorea să fie despăgubit pentru o violență fizică căreia i-a fost victimă, la ieșirea din Metropolitana din Paris, de către guvernul francez, întrucât agresorii săi nu au fost identificați. Judecătorul a exprimat, în punctul 20 al sentinței, că interzicerea discriminării trebuie interpretată ca respect față de persoanele care sunt libere să călătorească într-un Stat membru.

Într-un moment succesiv, Curtea a creat un progres calitativ prin recunoașterea aceluiași drept tuturor celor care pot prezenta un document de identitate sau un pașaport valabil în frontierele Statului, neexistând exigența de a fi un subiect economic activ, separând astfel dreptul de liberă circulație și ședere de căutarea locului de muncă.

Elaborarea Convenției de la Dublin și Schengen au avut o mare importanță în materia disciplinei care reglementeaza dreptul de liberă circulație. Convenția de la Dublin s-a ocupat de condițiile de bază pentru oferirea dreptului de azil în teritoriile țărilor care au ratificat această convenție, iar Convenția Schengen, 14 iunie 1985, a stabilit cooperarea internațională între statele participante pentru eliminarea treptată a controalelor între granițele interne prin colaborarea autorităților judiciare și de poliție între țările membre.

De observat că, Convenția Schengen a fost dezvoltată în afara ambientului Comunității, și cum nu toate țările Uniunii Europene au ratificat această convenție, rezultă că nu a putut substitui o normativă internă comunitară în materie de liberă circulație a persoanelor. Astfel, dreptul recunoscut prin art. 18 al Tratatului reprezintă o evoluție, în comparație cu normele comunitare precedente, contribuind la o integrare europeană a persoanelor, indiferent de calificarea lor economică.

Cetățenii au dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii, deciziile acesteia fiind adoptate într-o manieră cât mai transparentă și mai aproape de cetățeni.Cu adevărat inovator este dreptul indirect de inițiativă legislativă, care este acordat în anumite circumstanțe cetățenilor europeni.Noul tratat prevede că cetățenii Uniunii, în număr de cel puțin un milion, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, pot lua inițiativa de a invita Comisia, în cadrul atribuțiilor sale, să supună o propunere de act juridic pe care îl consideră necesar pentru realizarea scopurilor tratatelor.

În măsura în care inițiativa cetățenească își va dovedi eficiența și utilitatea, este posibil ca aceasta să devină o platformă de dialog pan-europeană pentru partidele politice europene și pentru organizațiile non-guvernamentale care acționează la nivel european.În cazul în care inițiativa cetățenească va avea rezultate, aceasta va avea un efect colateral:discuțiile de la nivelul statelor membre privind oportunitatea introducerii sau extinderii unor alte mecanisme ale e-democrației, cum ar fi votul electronic la alegerile parlamentare, prezidențiale, cu ocazia referendumurilor sau pentru exprimarea voinței electorale a cetățenilor aflați în diaspora vor fi impulsionate.

Inițiativa cetățenească este o formă de democrație directă, iar analiza funcționării acestui mecanism demonstrează că la nivelul Uniunii Europene, poate să funcționeze cu succes nu numai democrația reprezentativă , care se manifestă prin alegerea membrilor Parlamentului European, dar și cea directă care are la bază inițiativa cetățenească

Statutul de cetățean al Uniunii Europene are cel puțin două particularități. Cea mai semnificativă o reprezintă faptul că această calitate o dobândesc numai cetățenii statelor membre ale Uniunii. Persoanele locuiesc de mult timp într-un stat ce este sau urmează să devină membru al Uniunii Europene, dar nu au obținut cetățenia acestuia, nu devin automat cetățeni ai Uniunii. Apoi, statutul de cetățean al U.E. conferă o serie de drepturi persoanei respective atât în statul de origine, cât și în orice alt stat al Uniunii.

Aderarea unui stat la U.E. aduce, pe lângă drepturi sporite cetățenilor săi, și o serie de obligații și responsabilități. Dacă drepturile și-au găsit o formă de exprimare clară, în diferitele tratate semnate de membrii Uniunii Europene, despre obligații și responsabilități se fac referiri indirecte. Astfel, este de la sine înțeles că toți cetățenii au obligația respectării normelor, regulilor și cutumelor specifice Uniunii, dar și celorlalte state membre. De asemenea, este absolut necesar ca toți cetățenii să adopte, prin însușire și interiorizare, modelul comportamental validat la nivelul Uniunii Europene.

În fine, statutul de cetățean al U.E. nu presupune negarea calității de cetățean al unui stat membru al Uniunii sau al altuia. La un asemenea statut se ajunge doar dacă persoana respectivă este cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene.

Experiența istorică demonstrează că europenii, pronunțându-se pentru construcția unei Uniuni a statelor continentului, nu au acceptat și nici nu vor accepta să se renunțe la identitatea lor.Așadar, construcția unei Europe unite nu duce la anihilarea identităților naționale și la apariția unei identități supranaționale, ci la menținerea unei identități tradiționale într-o Uniune care conferă tuturor cetățenilor apartenența la un “bazin de civilizație comun”.

Pe lângă măsurile „tehnice” de aderare, în scopul cunoașterii a ceea ce înseamnă procesul integrării României în Uniunea Europeană, este necesar să se deruleze un program de informare corectă și oportună a cetățenilor țării. La realizarea sa ar trebui să concureze mass-media, prin toate mijloacele, dar și instituțiile implicate în procesul de integrare a României în U.E.. În acest scop ar trebui să se realizeze o informare pertinentă a populației tării despre ceea ce înseamnă aderarea la U.E., ce drepturi, dar și ce obligații revin cetățenilor, precum și responsabilitățile pe care statul român și le asumă prin dobândirea calității de stat membru al Uniunii.

România este stat membru într-o Uniune Europeană constituită ca o federație de state-națiuni. În aceste condiții trebuie să se țină cont atât de necesitatea de a avea instituții comunitare și proceduri decizionale capabile să asigure funcționarea unei Uniuni cu 27 de membri – ceea ce presupune aprofundarea integrării și extinderea votului cu majoritate calificată – cât și de faptul că majoritate covârșitoare a cetățenilor europeni au încă sentimente puternice manifestate față de identitatea lor națională și manifestă un atașament profund pentru statul ai cărui cetățeni sunt. În aceste condiții, viitoarea uniune politică va trebui să se dezvolte de jos în sus, de la cetățeni la state și de la state la Comunitate.

Absența efectelor internaționale ale cetățeniei europene reprezintă o carență majoră, care are consecințe serioase asupra afirmării identității europene, însă cum în cazul Uniunii “existența precede esența, instituirea unei cetățenii europene este un accelerator de vitalitate politică pentru aceasta”.

Lipsa unui legământ direct juridic-politic între cetățeni și Uniune și distanța între aceste elemente care disting noțiunea juridico-formală de cetățenie în acord cu poziția juridică a subiectului, purtător de drepturi și obligații, creează o problemă cu privire la status civitatis naționale și cu privire la obligații. Art. 7, alineatul 2 din Tratatul Comunității Europene, dispune ca, ”cetățenii Uniunii se bucură de drepturi și sunt subiecți ai obligațiilor prevăzute în prezentul Tratat”, însă nici în partea a doua din acest document, nici în altă dispoziție a acestuia nu se găsește nici o indicație despre obligațiile respectivilor cetățeni.

Cu toții știm că, pentru prima oară în istorie, cu instituirea cetățeniei europene, apartenența la un teritoriu, la o comunitate și la o cultură delimitată de teritoriile naționale trece sub controlul unei entități supranaționale : Uniunea Europeană.

În realitate, instituirea cetățeniei europene, pare mai degrabă un act simbolic de unire și o tentativa de construcție a păcii, după perioada războaielor devastatoare cunoscute în istorie, devenind astfel un catalog de drepturi și obligații. Prin urmare, autorul sus nominat sigur nu are dreptate când afirma că cetățenia europeană a creat un sistem de obligații, de acestea nefiind nici urmă. Este evident că în ordinea internă a Statelor membre, cetățenii lor sunt destinatarii obligațiilor întrucât cetățeni naționali, însă fără nici o obligație cu privire la cetățenia la nivel european.

Este oricum interesant să subliniem clauza prevăzută în art. 22 al Tratatului Comunității Europene, de a respecta definirea noilor drepturi, fără a spune nimic despre obligații. Este de acord cu acestă opinie și Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, cunoscută sub denumirea de ”Carta de la Nisa”, semnată la Nisa pe 7 decembrie 2000, și se limitează să enumere drepturile, fără a preciza obligațiile, având doar o precizare generică în prefața sa spunând ”privilegiul acestor drepturi face să izvorască responsabilitate și obligații față de alții cum ar fi comunitatea umană și generațiile viitoare” și nimic în plus.

Probabil, motivul acestei situații se datorează faptului că, funcția integrării europene nu acceptă ca Uniunea să fie considerată ca o instituție dotată de caracteristicile proprii Statului, devenind astfel potrivită legământului juridic-politic.

Se delimitează astfel identitatea unui cetățean bazată pe o viziune post națională care, începând de la raportul cu problemele locale se extinde într-o perspectivă care include participarea la destinul umanității. Prin urmare un cetățean care este chemat zilnic să-și exercite propriile responsabilități în apărarea și promovarea propriilor drepturi respectă nu doar ordinea națională ci și pe cea comunitară. Din aceste motive, cetățenia europeană înseamnă a fi parte a unui proces de unificare care nu neagă diversele identități ci le valorizează într-o sinteză, ce sperăm să devină o sinteză politică în sensul nobil al cuvântului. Și totuși aceasta este filozofia întregii politici europene, așa cum este exprimată și în art.151 al Tratatului Comunității europene reconfirmată prin Conveția europeană a peisajului, Firențe, 20 octombrie 2000. Peisajul este perceput aici ca ”parte din teritoriu, al cărui caracter derivă din acțiunea factorilor naturali sau umani și relațiile între acești factori.” Elementul de noutate al Conveției constă în stabilirea unei noi legături între teritoriu, cetățeni și guvern în care respectul peisajului înseamnă respectul de sine, a propriei identități, a propriei istorii, a propriilor rădăcini.

Convenția are imensul merit de a fi extins conceptul de peisaj la întregul teritoriu, interesându-se pe lângă peisajele extraordinare, sălbatice și de peisajele comune denumite urbane sau de peisajele lovite de fenomene de degradare sau planificare inadecvată. Este vorba de un bun comun indiferent de valoarea concretă atribuită, fiind o structură conceptuală recunoscută și protejată juridic ca atare. Obiectivul Convenției constă în recunoașterea peisajului, ca o componentă esențială în contextul de viață al populației, în stabilirea politicilor peisagistice întreptate spre conservare, în gestionarea și planificarea peisajelor considerându-le elemente necesare pentru planificarea în teritoriu.

De aici decurge necesitatea unei colaborări a subiecților publici (subsidiaritate verticală) și privați (subsidiaritate orizontală). Persoana și mediul înconjurător constituie valori fundamentale din care toate politicile locale, naționale, și comunitare trebuie să se inspire. Acest fapt a devenit o probă de foc pentru toate administrațiile. Și pe baza unei conștiințe a peisajului extinsă cetățenia noastră europeană se va măsura pe fundamente desigur inovative.

Această schemă juridică se conectează coerent la conținutul art. 12 Carta drepturilor fundamentale de la Nisa, care recunoaște fiecărui individ dreptul ”de liberă asociere la toate nivelele, mai ales în câmpul politic, sindical și civic. ”Asocierea civică reprezintă o adevărată noutate din puctul de vedere al dimensiunii sale ”constituționale” întrucât participă la protejarea bunurilor apărate prin Constituție. În acest context trebuie interpretată și disponibilitatea Statelor în a-și extinde electoratul activ și pasiv prin includerea străinilor, depășind totodată contradicția între participarea zilnică a străinului la viața economică și socială și irelevanța sa din punct de vedere al profilului decizional. Este vorba prin urmare de individuarea noii dimensiuni inclusive, fondată pe dinamici reale de participare la diverse nivele. Trebuie gândită o Uniune Europeană bazată pe pluralism, și nu doar al Statelor naționale, ci și a popoarelor, a indivizilor, a asociaților, a organizațiilor locale.

Una dintre problemele care incide în realizarea obiectivelor comunitare este aceea referitoare la incertitudinea limitelor competenței jurisdicționale între Comunitate și Statele membre. Tratatul de la Maastricht a avut meritul de a fi completat această lacună prin reglementarea principiului subsidiarității, deja prezent în ordinea comunitară, însă nu prea era folosit ca atare. După originea sa etimologică, subsidiaritatea poate fi privită ca un principiu prin care o autoritate ierarhic superioară se substituie uneia de nivel inferior când aceasta din urmă nu este în gradul de a îndeplini actele ce țin de competența sa. Norma aceasta definește principiul de colaborare între Uniune și Statele membre, apropiindu-se de ideea de democrație, întrucât încearcă să coreleze pe cetățeni la decizii, atât la nivel național dar și la nivel comunitar, după cu spune art. 1 al Tratatului de la Maastricht..

Apropierea cetățenilor europeni de deciziile la nivel comunitar, era văzută ca un obstacol în construirea democrației sistemului instituțional menționat. Cu toții știm că distanța între instituții și indivizi a fost mereu o problemă pentru guvernele denumite democratice. Însă deficitul democratic al Uniunii nu e o problemă de echilibru stabil între instituțiile comunitare, ci o problemă mai gravă de cetățenie politică.

Putem verifica că unul din cele mai mari merite ale Tratatului de la Maastricht a fost instituirea principiului subsidiarității, făcând să evolueze statutul civil european, fundamental pentru democratizarea sistemului comunitar, care introduce cetățeanul în interiorul Uniunii, îndeplinind astfel unul din principalele sale obiective: de a constitui o cetățenie europeană, ”întărind conștiința de a aparține nu doar unei națiuni, ci unei comunități mai mari”.

Capitolul V:Studiu de caz:Cetățenia aflată la granița dintre național și internațional.

5.1.Cauza C‑135/08 Janko Rottman împotriva Freistaat Bayern

Problematica referitoare la cetățenie plasează cadrul discuției la nivelul mai multor orânduiri juridice. În primă fază, cetățenia aparține dreptului intern al statelor, iar pe lângă inerentele prevederi constituționale există legi speciale care statuează modurile de dobîndire și de pierdere a acesteia. La polul opus, este un concept de drept internațional prin prisma faptului că focusează unul dintre cele mai importante drepturi fundamentale de care se bucură ființa umană, dincolo de dreptul la viață, recunoscute pe plan internațional și datorită multitudinii de convenții internaționale adoptate în această materie. În altă ordine de idei, prin cetățenie sunt urmărite, intersele comunității internaționale în ansamblul ei, prin adoptarea de reglementări care au drept scop evitarea cazurilor de bipatridie sau pe cele de apatridie.

După cum am spus la început, cetățenia aparține și dreptului comunitar. Cetățenia europeană este, după cum se știe, un concept inovator impus de Tratatul de la Maastricht, pentru a facilita libera circulație și stabilirea resedinței în cadrul Uniunii Europene. Sunt cetățeni ai UE, potrivit dispozițiilor cuprinse în Titlul II, art.8 al Tratatului asupra Uniunii Europene, acele persoane care posedă cetățenia unuia dintre statele membre. Din formularea textului reiese faptul că cetățenia europeană nu o înlocuiește pe cea națională, ci tinde să o suplimenteze. Legătura politico-juridică este absolut evidentă, aspect relevat de faptul că prin cetățenia națională se conferă un statut juridic bine definit, în vreme ce cetățenia europeană este promotoarea unui veritabil statut politic.

O speță de factură recentă- Janko Rottmann vs. Freistaat Bayern- judecată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ne sugerează faptul că relațiile dintre dreptul intern, dreptul internațional și dreptul comunitar sunt extrem de sinuase și au nevoie de o atenție sporită, fiind pentru prima dată când, în fața CJUE se ridică o problemă referitoare la atribuțiile și puterile statelor naționale în domeniul cetățeniei și la implicațiile pe care acestea le-ar putea avea asupra dreptului comunitar.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a fost sesizată pentru a se pronunța asupra a două întrebări preliminare, care rezultă dintr-o cauză supusă judecății unei instanțe din Germania.

Janko Rottmann, născut în Graz( Austria), cetățean de origine austriacă, dobândită ca efect al nașterii în acest stat, a dobândit de la momentul aderării Austriei la Uniunea Europeană, respectiv de la 1 ianuarie 1995 și cetățenia europeană.Cele două cetățenii nu trebuie să fie confundate, cetățenia europeană fiind reglementată prin normele dreptului comunitar, pe când cetățenia națională este reglementată prin normele dreptului constituțional.

În urma unei anchete desfășurate de poliția din Austria, ca urmare a unor suspiciuni rezonabile de fraudă în exercițiul profesiei sale și audiat în 1995, acesta își părăsește țara de origine, stabilindu-se pe teritoriul Germaniei, în Munchen, iar doi ani mai târziu, în 1997, pe numele său se emite un mandat național de arestare.

Ca urmare a faptului că s-a stabilit pe teritoriul Germaniei, în februarie 1998 a solicitat naturalizarea, obținând cetățenia germană un an mai târziu, după ce cu a omis cu intenție să specifice în formularele completate că în Austria era urmărit penal, pe numele său fiind emis și un mandat de arestare.

Reclamantul a pierdut cetățenia austriacă, ca urmare a prevederilor din legea care o reglementează, iar în august 1999, în urma informării autorităților germane de către cele austriece asupra situției de fapt și a aspectelor penale, deloc de neglijat, se solicită în urma unei acțiuni introduse în landul Bavaria, retragerea cetățeniei, ca urmare a obținerii ei în mod fraudulos.Decizia autorităților germane este pe deplin întemeiată pe prevederile din legislația națională și anume art.48, alineatul 1 din Codul de procedură administrativă a landului, care încuviințează retragerea, în tot sau în parte, a unui act administrativ întocmit în mod ilegal, măsură care își poate produce efectele retroactiv sau ultraactiv, chiar dacă actul este definitiv.

Reclamantul a atacat decizia pronunțată prin introducerea unei acțiuni în anulare, motivând faptul că în situația în care i s-ar retrage cetățenia, ar fi pus într-o situație inferioară de apatridie, care este în contradicție cu prevederile dreptului internațional și cu cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu cele ale dreptului comunitar.

Aflându-se în această situație de contradicție, instanța germană procedează la suspendarea cauzei, hotărându-se să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene două întrebări preliminare, în urma cărora să fie îndrituită și în măsură să pronunțe o decizie pertinentă.

Prima întrebare adresată Curții are în vedere situația în care dreptul comunitar s-ar opune consecinței juridice a pierderii cetățeniei europene, care apare ca efect al retragerii de ca urmare a unei fraude, precum și aceea în care persoana să aibă statutul de apatrid, dacă nu redobândește cetățenia inițială. Practic, ne aflăm la granița dintre două coordonate juridice strâns legate de sfera drepturilor omului, aplicarea normelor comunitare pe întreg teritoriul Uniunii Europene, fiind expresia faptului că dreptul comunitar este un sistem juridic unitar și complex, care are prioritate față de dreptul intern, cetățenia europeană fiind cetățenia comunităților europene.

În cazul în care s-ar răspunde afirmativ la prima întrebare, statul a cărei cetățenie o posedă persoana în cauză, ar fi ținut să respecte normele dreptului comunitar, să interpreteze, să adapteze și să aplice legislația națională, în scopul evitării unei situații nefaste.

Întrucât se ridică problema admisibilității cererii preliminare, unele state membre precum și Comisia Comunităților Europene, au manifestat anumite reticențe cu privire la admisiblitatea cererii, motivând că problema prezentată, are incidență în dreptul intern și mai puțin în cel comunitar.Această afirmație este oarecum controversată, atâta timp cât jurisprudența anterioară a Curții de Justiție, oferea exemple concludente în materie: normele privitoare la numele unei persoane nu pot excede cadrului discuției dreptului comunitar, chiar dacă sunt strâns legate de competența internă a statelor, la fel și cele privind plata unei pensii de întreținere sau de invaliditate.

În speță, legătura dintre retragerea cetățeniei dobândită prin naturalizare și liberă circulație și ședere într-un stat membru, care este una dintre libertățile fundamentale ale comunității, nu se află într-o legătură directă și indisolubilă, întrucât retragerea cetățeniei este motivată, de facto, de un act ilicit săvârșit cu intenție, sens în care cadrul discuției se plasează într-o zonă mai delicată.În virtutea dreptului său de liberă circulație și ședere într-un stat membru, reclamantul pe numele său Janko Rottmann a atras schimbarea statutului civil, iar tocmai pentru că și-a transferat reședința în Germania, a putut îndeplini toate formalitățile necesare pentru obținerea cetățeniei statului în cauză.

Având în vedere că vorbim și despre un element de extraneitate, putem afirma pe deplin că vorbim despre sfera de reglementare a dreptului comunitar.Incidența dreptului la liberă circulație și ședere, oferit persoanelor care au obținut cetățenia europeană, a creat un oarecare dezechilibru, permițând stabilirea de legături și cu alte state membre, așa cum este și în situația de față.Situația potrivit căreia după obținerea cetățeniei germane, reclamantul nu a mai avut legături cu Austria, nu este concludentă, întrucât în virtutea dreptului comunitar și a celui de liberă circulație, acesta s-a stabilit pe teritoriul statului german solicitând obținerea cetățeniei.

În atare condiții ne aflăm în prezența unei situații care intră sub sfera de incidență a dreptului comunitar, ceea ce înseamnă că statele membre trebuie să se supună normelor comunitare în materie, fiindu-le oarecum limitată competența.Fiecare stat are dreptul de a stabili prin normele interne modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei, precum și alte situații particulare referitoare la acest statut juridic, însă toate acestea trebuie să fie în concordanță cu normele dreptului comunitar și să asigure respectarea drepturilor ce decurg din calitatea de cetățean european.

În cele din urmă, cadrul discuției, se concentrează în jurul raportului dintre cetățenia națională și cetățenia europeană, aceasta din urmă neavând reglementări clare și precise care să stabilească modurile de dobândire și de pierdere a acesteia, având un caracter derivat, adiacent față de cea a unui stat membru.Prima problemă care se pune este de a ști dacă cetățenia se confundă cu identitatea națională și dacă aceasta din urmă se va subsuma într-un viitor mai îndepărtat identității europene.Toate aceste răspunsuri, își găsesc sorgintea atât în reglementări juridice cât și în studii de specialitate. J.M.Barbalet atrage atenția asupra faptului că, „poți să ai identitate națională, dar să nu ai cetățenie”, ori poți să te desprinzi de latura culturală a unei națiuni și să fii în continuare cetățean al statului, știindu-se faptul că cetățenia nu este o alegere ci o condiție, cetățenia oferind individului un statut de jure politic sau economic.

În ceea ce privește răspunsul Curții la întrebările preliminare, aceasta a fost chemată să răspundă instanței germane, dacă dreptul comunitar se opune ca un stat membru să retragă cetățenia unei persoane dobândită prin naturalizare, cetățenie care s-a dovedit a fi obținută prin fraudă, ceea ce atrage și pierderea cetățeniei europene.

Dispozițiile comunitare aplicabile în cauză sunt art. 17 al .1 CE potrivit căruia „este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru” și Declarația nr.2 privind cetățenia unui stat membru anexată la Actul final al Tratatului privind UE (Jurnalul Oficial 1992, C191, p.98) în care se spune că „ori de câte ori Tratatul de instituire a CE face referire la resortisanții statelor membre, problema dacă o persoană are cetățenia unui anume stat membru este soluționată numai prin referire la legislația națională a statului membru în cauză”.

În ceea ce privește opiniile Guvernelor care au depus prin reprezentanți observații la Curte, acestea sunt împărțite, unele dintre acestea susținând că numai statele membre se pot pronunța asupra modalităților de dobândire și pierdere a cetățeniei, iar exercitarea dreptului de liberă circulație de către domnul Rottmann, nu prezintă un element de extraneitate, Curtea afirmând în concluzie că prin pierderea statutului de cetățean al statului de cetățean al Uniunii, precum și a drepturilor aferente, acest caz intră sub incidența dreptului Uniunii Europene.

Ceea ce dă naștere la puncte de vedere contrarii, la care și Curtea a răspuns indirect sunt încălcările normelor de drept internațional precum și cele referitoare la dreptul persoanei de a avea o cetățenie.În hotărârea Curții de Justiție, se statuează că în virtutea faptului că în temeiul principiilor de drept internațional condițiile de acordare ale cetățeniei intră în competența fiecărui stat, în ceea ce privește cetățenii Uniunii, exercitarea acestei competențe poate fi supusă unui control jurisdicțional, realizat din perspectiva dreptului comunitar.

Decizia de retragere a naturalizării, făcută prin manevre frauduloase, se află în corespondență în primul rând cu interesul de a proteja, în primă fază, raportul dintre stat și resorisanți, iar pe de altă parte, cu reciprocitatea drepturilor și obligațiilor care stau la baza legăturii de cetățenie.Pentru că a priori, la baza oricărei decizii trebuie să stea principiul legitimității, sunt invocate în apărare dispozițiile Convenției internaționale privind reducerea cazurilor de apatridie și ale Convenției Europene asupra cetățeniei, ambele prevăzând posibilitatea privării unei persoane de cetățenia de origine, cu riscul chiar să devină apatrid. În legătură cu dreptul la cetățenie, Curtea reține că, în sensul art. 15 al 2. al Declarației universale a drepturilor omului potrivit căruia „nimeni nu poate fi privat de cetățenia sa în mod arbitrar” nu poate fi calificat ca fiind arbitrar un act de privare a cetățeniei unei persoane ce a obținut-o în mod fraudulos.

Curtea îi recomandă instanței germane să verifice în ce măsură în cauză s-a respectat principiul proporționalității în privința efectelor pe care le generează retragerea naturalizării asupra lui și a familiei sale, verificare care trebuie realizată sub dublu aspect:atât din sfera dreptului intern cât și a dreptului Uniunii Europene.

În egală măsură, instanța națională este chemată să aprecieze acordarea unui termen rezonabil reclamantului, înlăuntrul căruia acesta să încerce să dobândească cetățenia austriacă, ținând cont că decizia de naturalizare nu este una definitivă.

Curtea, oferind răspunsuri la întrebările preliminare, afirmă în final că dreptul comunitar nu se opune retragerii de către un stat membru a cetățeniei obținute prin naturalizare dacă aceasta s-a dovedit frauduloasă dar impune, cu titlu imperios respectarea principiului proporționalității.La a doua întrebare, Curtea nu oferă un răspuns, apreciind că nu ar fi unul pertinent din moment ce guvernul austriac, nu a decis asupra posibilității de redobândire a cetățeniei de origine de către reclamant.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene se confruntă pentru prima oară cu o problemă atât de serioasă, fiind pusă în postura de a răspunde unor întrebări extrem de complexe.

Deși dreptul internațional, prin măsurile adoptate, a dorit să se incurajeze reducerea cazurilor de apatridie și diminuarea creșterii cazurilor de bipatridie, a prevăzut retragerea cetățeniei în caz de fraudă, care face obiectul discuției noastre.

Statul german este îndrituit să decidă retragerea naturalizării unei persoane care, prin comportamentul său, nu a dat dovadă de onestitate și loialitate față de sistemul legislativ al țării în cauză.

Din toate informațiile, nu ne putem baza pe certitudinea că reclamantul va putea dobândi cetățenia austriacă, iar mai mult decât atât, pierderea unei cetățenii străine dobândite prin naturalizare indiferent de forma în care intervine în ordinea juridcă a statului de naturalizare nu atrage automat redobândirea cetățeniei austriece. În aceste condiții, cetățenia austriacă ar putea fi redobândită, numai ca efect al unui act administrativ, dar numai în situația în care sunt îndeplinite toate condițiile impuse, cele privind săvârșirea unei infracțiuni fiind impedimente evidente, de natură a ridica probleme serioase.

Judecătorul de la instanța germană, ca urmare a răspunsurilor primite de la Curtea de Justiție va înțelege că dreptul comunitar nu interzice în mod absolut retragerea naturalizării obținute în mod fraudulos și nici nu se va considera constrâns să-i acorde un termen reclamantului pentru ca să-și dobândească cetățenia de origine. Având în vedere că principiul proporționalității joacă un rol esențial, acesta stabilește anumite limite ale autorităților competente, prin care acestea se situează la un nivel optim de a atinge scopul prevăzut în tratate.În acest sens, acțiunile acestora, nu trebuie să exceadă de ceea ce este stabilit ca fiind necesar în vederea realizării obiectivelor stabilite.

În ceea ce privește, prevederile din legea austiacă legate de dobîndirea cetățeniei sunt aplicaabile străinilor, nu naționalilor, motiv pentru care sancțiunea pierderii cetățeniei pare în dezacord în raport cu faptele săvîrșite de reclamantul. Instanța germană nici nu specifică faptele pentru care s-a dispus urmărirea penală împotriva reclamantului, ceea ce înseamnă o gravă încălcare a drepturilor sale procesuale inclusiv cel la apărare, care printre altele prevăd obligația organului de urmărire penală de a îi aduce la cunoștință suspectului/inculpatului fapta de care este cercetat și pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală precum și încadrarea juridică a acesteia. Indiferent care ar fi fost fapta penală, în dreptul intern nu ar fi putut avea o consecință atât de drastică precum retragerea cetățeniei.

Principiul proporționalității presupune o deplină armonie între scopul urmărit și măsurile adoptate pentru a-l atinge . CEJ a atașat statutului de cetățean european dreptul de a nu fi discriminat pe motive de naționalitate și a afirmat că „statutul de cetățean european are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre, permițând unora dintre aceștia care se găsesc în aceeași situație să obțină în domeniul de aplicare ratione materiae al tratatului același tratament juridic” .

În temeiul art. 18 al tratatului CE toți cetățenii au dreptul de a circula și de a se stabili liber pe teritoriul statelor membre, în limitele și condițiile impuse de tratate. Recunoașterea de către Curte a efectului direct al acestul articol a condus la consolidarea unei jurisprudențe specifice în materie de cetățenie. De pildă, dreptul de ședere pe teritoriul unui stat poate fi restrâns numai cu tittlu excepțional, prin repatriere, în condițiile în care comportamentul persoanei în cauză constituie o amenințare reală, actuală și suficient de gravă pentru a atinge un inters fundamental al societății dar numai dacă măsura restrictivă avută în vedere garantează realizarea obiectivului pe care-l urmărește cu respectarea principiului proporționalității .

Până la ora actuală, aplicarea principiul proporționalității în sfera de reglementare a cetățeniei s-a materializat în controlul condițiilor de reședință, cu un accent ridicat pus pe procedură și garantarea unui tratament echitabil pentru cetățenii europeni . În speța de față, J. Rottman, Curtea de Justiție a UE îl direcționează pe judecătorul național, având ca subterfugiu principiului proporționalității, spre o judecată echitabilă și justă ceea ce inseamnă ca acesta să poată decide, că nici o persoană nu ar putea fi sancționată prin pierderea cetățeniei, în principal și în subsidiar a celei europene.

Având statutul de apatrid, reclamantul s-ar afla într-o poziție inferioară chiar cu un străin. La demarcația dintre dreptul natural și cel cetățenesc este ridicol să constatăm că primul nu conferă suficiente garanții pentru existența socială. „Pierderea statutului politic face ca omul să nu rămână decât om, ceea ce, de multe ori, nu este suficient pentru a fi tratat ca un semen” spuneas Hannah Arendt, adăugând:„Fără cetățenie, fără opinii, fără vreun titlu prin care să se identifice, nemaireprezentând nimic decât propria sa identitate absolut unică și lipsită de expresie și lipsită de acțiune …își pierde orice semnificație”.

5.2.Cauza Nottebohm (1955) – Liechtenstein c/Guatemala, Curtea Internațională de

Justiție

Acesta este un diferend intre Liechtenstein si Guatemala in legătură cu internarea și confiscarea de către guvernul guatemalez a averii lui Friedrich Nottebohm (Nottebohm era cetățean german, născut in 1881 in Germania). În 1905 s-a stabilit in Guatemala, menținandu-și in continuare relațiile de familie și de afaceri cu Germania.

Puțin timp inainte de inceperea celui de-al doilea război mondial, cu prilejul unui voiaj in Europa, el a obținut cetățenia Liechtensteinului pe cale de naturalizare (13 octombrie 1939). Dupa izbucnirea, la 11 decembrie 1941, a războiului intre Guatemala și Germania, Nottebohm a fost arestat (21 noiembrie 1943), transferat in Statele Unite și internat, unde a stat până in 1946 când a fost eliberat.

Pe baza decretului din 25 mai 1949 averea lui Nottebohm in Guatemala a fost confiscată sub pretext că aparține unei persoane care, la 7 octombrie 1938, era cetățean al unui stat cu care Guatemala a fost in stare de război.

La 17 decembrie 1951 Liechtensteinul a introdus o acțiune in fața Curții Internaționale de Justiție impotriva Guatemalei cerând restituiri și reparații pentru măsuri contrare dreptului internațional, pe care acest guvern le-ar fi luat contra lui Nottebohm.

Legea din Lichtenstein referitoare la cetățenie din 4 februarie 1934, prevedea condițiile referitoare la obținerea cetățeniei, printre care și rezidența timp de 3 ani pe teritoriul statului.

Guatemala a ridicat o excepție de necompetență, insă Curtea a respins-o prin hotărârea din 18 noiembrie 1953. Intr-o a doua hotărâre de fond din 6 aprilie 1955 Curtea a declarat inacceptabilă cererea Liechtensteinului, considerând că interesatul nu era legat de Liechtenstein printr-o legatură suficientă, efectivă pentru ca naturalizarea să poată produce efecte in dreptul internațional și ca Liechtensteinul să fie calificat să-i acorde protecție diplomatică.

Lichtenstein a susținut că Guatemala a recunoscut implicit cetățenia lui Nottebohm în 1941, acordând viză acestuia .De asemenea, Lichtenstein a susținut că naturalizarea a fost conformă cu dreptul intern, deci opozabilă celorlalte state.

Din soluția pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, reiese că în dreptul intern al fiecărui stat, se stabilesc modurile de dobândire și pierdere a cetățeniei, reglementarea acesteia, precum și persoanele cărora li se atribuie cetățenia în cazul în care este incident acest aspect, fiind necesare îndeplinirea unor condiții prealabile.

În dreptul internațional, cetățenia produce efecte, prin însăși acordarea vizei, fiind recunoscută această cetățenie, dar acest lucru nu produce efecte “erga omnes”, în sensul că acest lucru nu înseamnă că este îndeplinită condiția privind cetățenia în cazul protecției diplomatice.

În accepțiunea Curții, nu este suficient ca cetățenia să fie legală, ea trebuind să fie și efectivă, însă această regulă are valoare cutumiară.

Hotărârea Curții prezintă interes și pentru doctrină, intrucât principiul efectivității a avut prioritate in acest caz față de principiul, conform căruia nimeni nu are dreptul să cenzureze actele unui stat suveran de acordarea cetățeniei unei persoane straine.

Concluzii

De ce oare ,,cetățeanul” și ,,cetățenia” au devenit, în ultimii ani, cuvinte atât de larg răspândite ? Este evident ca ele numesc o problemă a destinului nostru, în egală măsură individual și colectiv. Aceste cuvinte ne invită să înțelegem, să reflectăm asupra a ceea ce ne permite să trăim împreună, asupra valorilor comune în numele cărora se încearcă rezolvarea rivalităților și conflictelor care, inevitabil, îi învrăjbesc pe oameni.

În urma acestor cercetări teoretice am ajuns la concluzia că reglementările dreptului internațional public referitoare la populația statelor și la statutul juridic al persoanei fizice sunt expresia evoluției colaborării dintre state și a activității unor organizații internaționale, în acest domeniu.

În decursul anilor statele mai apoi unele organizații internaționale (Organizația Națiunilor Unite) au adoptat mai multe acte internaționale cu privire la protecția internațională a drepturilor unor grupuri sociale ca și a drepturilor omului și libertăților fundamentale.Colaborarea statelor în domeniul ființei umane a dus la reglementări de drept internațional public privind statutul juridic al persoanelor cu dublă cetățenie, a celor fără cetățenie, a persoanelor refugiate sau strămutate, ca și în domeniul statutului străinilor. Dreptul internațional cuprinde principii și norme referitoare la expulzarea unor persoane extrădarea lor și în materia dreptului de azil.

Din punct de vedere al exercitării competenței sale asupra populației orice stat se află într-o dublă poziție: de stat primitor și de stat de origine. Pentru toate persoanele care se află în limitele teritoriului unui stat, indiferent dacă acestea sunt cetățeni ai statului respectiv sau sunt străini, statutul lor juridic se stabilește potrivit dreptului intern în baza suveranității fiecărui stat.

Fiecare stat are în același timp dreptul de a-și proteja cetățenii proprii care locuiesc sau se află temporar pe teritoriul altui stat, în baza dreptului de protecție diplomatică. Statele pot exercita uneori o protecție diplomatică și asupra străinilor, care acceptă o asemenea însărcinare și anume: în cazul în care un stat a rupt relațiile diplomatice cu un alt stat și în caz de război, când un stat terț își asumă sarcina reprezentării intereselor unui stat beligerant.

Există și unele persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat, dar al căror statut nu se reglementează de către statul în cauză, ci potrivit unor reguli stabilite conform dreptului internațional. Aceștia sunt membrii misiunilor diplomatice ale unor state, reprezentanții și funcționarii unor organizații internaționale, precum și membrii forțelor armate străine staționate pe teritoriul altui stat.

Experiențele din țările mai puțin dezvoltate ale lumii au demonstrat că, atunci când un număr mare de persoane trec o graniță internațională, nu se poate de obicei stabili cu exactitate dacă o persoană întrunește criteriile pentru acordarea statutului de refugiat. Țările cu un venit mic nu au capacitatea logistică, administrativă și financiară de a-și asuma o sarcină care necesită atât de multă muncă și timp.

Problemele privind statutul populației, drepturile și obligațiile persoanelor, indiferent în ce ipostază s-ar afla ( de cetățean sau de străin, cu caracter permanent sau provizoriu), nu pot fi soluționate în întregime prin legislația proprie a unui stat, unele dintre acestea reclamând cooperarea statelor într-un cadru internațional creat prin tratate multilaterale sau bilaterale, având în vedere complexitatea problemelor privind populația și impactul pe care aceste probleme îl au asupra relațiilor dintre state.

Reglementările internaționale și cooperarea dintre state în rezolvarea problemelor privind populația se referă la domenii și instituții juridice cum sunt: dubla cetățenie, apatridia, refugiații, persoanele strămutate, regimul juridic al străinilor, dreptul de azil, extrădarea, protecția diplomatică, drepturile omului.

Cetățenia este astăzi criticată în numele viitorului, al valorilor unor culturi globale și deschiderii către ceilalalți, fiind considerată oarecum demodată. Dezbaterea pe tema modalităților în care trebuie să o adaptăm la societatea modernă sau postmodernă, astfel încât ea să fie eficientă, se include în exercițiul cetățeniei. Este perfect legitim să ne punem întrebări despre modurile de organizare sau despre completările care ar trebui aduse cetățeniei pentru a-i conferi sensul deplin și adevărata eficacitate.

Acum când România este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, mai reprezintă oare cetățenia română ceea ce însemna acum 10 ani sau 20 de ani? Acum când se vorbește tot mai mult despre o cetățenie multiculturală, a drepturilor minorităților, acum când cetățeanul român a dobândit un nou statut acela de cetățean european, se mai simte oare el la fel de puternic legat de statul român. Să nu uităm, totuși, că la statutul de cetățean european, o persoană ajunge doar prin intermediul cetățeniei unui stat membru al Uniunii și că ea trebuie să respecte, mai înainte de toate, legile și regulile statului al cărui cetățean este, stat care poate stabili în mod independent regulile prin care o persoană dobândește statutul de cetățean, bineînțeles respectând normele de drept internațional pe care le-a recunoscut.

Până în prezent, cetățenia a fost națională; la fel, instituțiile care au organizat-o și au pus-o în practică au fost naționale. Ori, ca supuse ale istoriei, națiunile s-au slăbit. Cum pot fi armonizate cetățenia națională și cetățenia europeană? Oare cetățenia europeană poate însemna doar extinderea, la nivelul Europei, a cetățeniei naționale sau trebuie să aibă o natură diferită? Societățile, astăzi, sunt mai deschise și mai diverse decât altădată sau, cel puțin, așa arată impresia generală și se confruntă cu o serie de revendicări, necunoscute la generațiile din trecut, pentru ca drepturile culturale ale anumitor grupuri de populații să nu mai fie lăsate la îndemâna indivizilor în sfera privată, ci recunoscute în mod public. Cum poate fi făcut acest lucru, fără a rediscuta libertatea și egalitatea indivizilor care, așa după cum ne-o arată experiența, trebuie să rămână un imperativ? În sfârșit, ultima problemă: societățile moderne se organizează din ce în ce mai mult în jurul unui proiect preponderent economic și social și din ce în ce mai puțin politic. Șomajul, și nu drepturile omului, reprezintă nucleul campaniilor electorale. Cum ar trebui regândită cetățenia politică și individuală pentru ca ea să organizeze efectiv comportamentele colective în societățile deschise ale lumii, unde economia joacă un rol esențial ?

Cetățenia națională s-a format în interiorul spațiului public național, caracterizat prin cele trei puteri clar definite (executivul, legislativul și juridicul), prin relații manicheiste între stat și societatea civilă, între guvernanți și opoziția politică. În schimb, democrația europeană este prea complicată. Ea aduce un amestec ciudat de principii, practici diplomatice și structuri federaliste, de subsidiaritate și pluralism instituțional, de coabitare a dreptului comunitar cu reglementarea interguvernamentală, toate acestea într-un ansamblu greu de explicat prin reperele anterioare. Cetățeanul de rând este derutat de faptul că, deși guvernele naționale rămân puternice și foarte vizibile, statele naționale acceptă totuși deciziile unor instituții supranaționale care le limitează suveranitatea. Deși a învățat încă din școală că cetățenia nu are existență juridică decât în interiorul propriului stat, cetățeanul trebuie să admită că există un corp de drepturi europene și instrumente de protecție care se aplică direct, în deplină logică federală. Acestea nu sunt însă drepturi subiective, în sensul juridic al termenului (ele nu stabilesc o relație juridică între cetățeni și Uniune), ci principii de cooperare pe orizontală, între entități politice autonome. În sfârșit, scena politică a democrației europene oferă șanse de participare îndeosebi pentru elite, întreprinzători și tehnocrați, pentru persoanele poliglote, cu o educație multiculturală și dispuse la mobilitate. Apare astfel riscul ca cetățenia europeană, spre deosebire de aportul mobilizator și egalitar al cetățeniilor naționale.

Altfel spus, în concluzia acestei lucrări, cetățenia europeană este ambiguă. Pe de o parte, ea conservă sensul inițial al cetățeniei, așa cum a apărut în interiorul frontierelor juridice ale statului național, ca relație directă între cetățenii statelor membre și Uniune. Ca în orice sistem federal, unde drepturile se aplică direct cetățeanului (fără filtrul decizional al entităților intermediare), statutul de cetățean european desemnează drepturile cetățeanului ca membru al propriului stat și al Uniunii. Pe de alta, a fi cetățean al Uniunii presupune să fii membrul unei noi comunități politice, ireductibilă la suma societăților și statelor naționale. În acest sens, cetățenia europeană desemnează un nou tip de identitate colectivă, care asigură liantul politic și cultural între statele membre, între acestea și instituțiile supranaționale. Spre deosebire de identitatea culturală europeană, care se referă la istoria, valorile și patrimoniul cultural comun al popoarelor europene, cetățenia europeană trebuie înțeleasă în primul rând ca o identitate politică.

Reflecția asupra evoluției inevitabile a formelor și conținuturilor cetățeniei nu elimină o constatare de fond. Nu avem la dispoziție o idee mai bună pentru a face ca oamenii, prin definiție divergenți și inegali, să trăiască împreună respectându-și demnitatea, valoare fundamentală a societății democratice. Cetățenia se bazează, de fapt, pe ideea că, lăsând la o parte diferențele și inegalitățile, toți oamenii sunt egali ca demnitate, astfel încât trebuie tratați în mod egal din punct de vedere juridic și politic. Indivizii concreți au referințe istorice, credințe religioase diverse, sunt inegali din punct de vedere economic și social. Transcenderea înrădăcinărilor și particularităților, de orice natură ar fi ele, prin intermediul ideii instituțiilor cetățeniei apare astăzi drept unica bază a organizării politice în măsură a-i determina pe oameni să trăiască împreună respectând demnitatea fiecăruia dintre ei. Discuția asupra formelor concrete de organizare a acestui principiu în societate este din ce în ce mai aprinsă și mai îndreptățită.

Cetățeanul trebuie să fie mereu un cetățean critic. Reflecția trebuie să scoată la iveală limitele eficacității reale a cetățeniei, pentru a se putea efectiv organiza societățile istorice. Ea trebuie să țină seama de lipsurile acestui principiu, care au putut fi observate în istoria celor mai vechi și mai respectabile societăți democratice. Ea trebuie să fie interesată de sensul acestor lipsuri. Nu avem dreptul să ignorăm utilizările denaturate ale ideii de cetățenie. Nu este suficientă suprimarea statutului de sclav în Statele Unite și proclamarea egalității de statut juridic și politic al tuturor americanilor pentru ca ,,negrii” să devină cetățeni ca toți ceilalți. Mai bine de o sută de ani despart proclamarea eradicării sclaviei de exercitarea reală a dreptului de vot de către afro-americani.

Societatea bazată pe legitimitatea, valorile și instituțiile cetățeniei reprezintă o formă de organizare pe cât de improbabilă pe atât de fragilă. Ea nu funcționează decât atunci când s-a constituit un spațiu public, care transcende societatea concretă, divizările și inegalitățile ei. Este o societate fragilă, unde legăturile care îi unesc pe oameni sunt în primul rând juridice și politice. Este o societate fragilă și pentru că se bazează pe un principiu de inversare a lumii sociale. Ea afirmă în fapt, împotriva oricărei experiențe sociale concrete, egalitatea civilă, juridică și politică a indivizilor diverși și inegali prin origini și capacități. Ea provoacă, desigur, critici perfect justificate atunci când realitatea socială cotidiană este comparată cu valorile pe care le proclamă guvernanții și cetățenii.

Cetățenia este o utopie creatoare. Ea se străduiește să depășească pasiunile etnice sau etnico-religioase. Ea încearcă să rezolve prin justiție conflictele dintre grupuri sociale cu interese opuse. Cu toate acestea, face inevitabil apel la noțiunea de comuniune de limbă și istorie. Ea nu poate fi raționalitate pură. Se străduiește să mențină raționalitatea unei organizări politice bazate pe justiție și pe ideea de libertate și egalitate, atunci când oamenii întrețin pasiuni și conflicte. Ideea de a crea o comunitate de cetățeni reprezintă un adevărat paradox. Ca toate invențiile omului care au făcut apel mai curând la rațiune decât la pasiuni, ea este fundamental fragilă, mereu amenințată, având neîncetat nevoie de protecție. Dar poate că regimurile bazate pe cetățenie au reușit, toate, să reziste victorios și până la capăt celor două proiecte ale secolului XX care voiau să le distrugă, nazismul și comunismul, tocmai pentru că libertatea și dorința de egalitate răspund unei aspirații naturale, specifice tuturor oamenilor.

Bibliografie

Tratate, cursuri, monografii

Literatură românească

Arvatu, Cristina(coord.) (2004) , România și Uniunea Europeană – Cronologie istorică, București, Editura Institutului de științe politice și relații internaționale.

Anghel, M. Ion(2011),Dreptul diplomatic și dreptul consular ,Editura Universul Juridic,București.

Bărbulescu, Iordan Gheorghe(2005), U.E. de la național la federal, București, Editura Tritonic.

Bărbulescu,Petre(1975), România la Societatea Națiunilor.Momente și semnificații,1929-1939 ,Editura Politică,București.

Bârzea, Cezar(2005), Cetățenia europeană, București, Editura Politeia – SNSPA.

Berceanu , Barbu B.(1999), Cetățenia – monografie juridică, București, Editura All Beck.

Berceanu, Barbu B.(2003), Istoria constituțională a României în context internațional, București, Editura Rosetti.

Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Aurescu Bogdan(2010), Drept internațional contemporan,Editura All Beck,București.

Brânzan, Constantin(2002), Avocatul poporului – o instituție la dispoziția cetățeanului, București, Editura Juridică.

Ciucă, Aurora(2005) , Statut personal și naționalitate în dreptul internațional privat, Editura Fundației Axis, Iași.

Ciucă, Aurora(2005) , Drept internațional public , Editura Fundației Axis,Iași.

Deleanu, Ion(1996), Drept constituțional și instituții politice, Tratat, vol.2, București, Editura Nova.

Dobre, Ana Maria, Coman, Ramona (coord.) (2005),România și integrarea europeană, Iași, Editura Institutul European.

Dodescu, Anca (coord.) (2004), Cum se învață cetățenia activă în România?, Oradea, Editura Universității Oradea.

Dragomir, Eduard, Niță, Dan(2009), Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, București.

Dragomir, Eduard, Niță, Dan(2010), Cetățenia europeană, Editura Nomina Lex, București.

Dragoș, Dacian Cosmin(2005), Uniunea Europeană – Instituții, Mecanisme, Ediția a 2 – a, București, Editura All Beck.

Duculescu, Victor(2003), Dreptul integrării europene, tratat elementar, București, Editura Lumina Lex.

Filipescu P. Ion, Filipescu I. Andrei(2005), Tratat de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București.

Frederic, Sudre(2006), Drept european și internațional al drepturilor omului,Editura Polirom, Iași.

Iancu, Gheorghe(2002), Dreptul de azil, Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Editura All Beck,București.

Iancu, Gheorghe(2003) ,Drepturile,libertățile și îndatoririle fundamentale în România,Editura All Beck,București.

Ionescu, Cristian(2004), Instituții politice și drept constituțional, București, Editura All Beck,

Ionescu, Cristian(2004), Tratat de drept constituțional contemporan, București, Editura All Beck.

Iordachi, Constantin(2012), Redobândirea cetățeniei române,Editura Curtea Veche,București.

Mazilu, Dumitru(2001), Integrarea Europeană. Drept comunitar și instituții europene, București, Editura Lumina Lex.

Miga-Beșteliu, Raluca(2003), Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Ediția a III-a, București, Editura All Beck.

Miga-Beșteliu, Raluca(2014), Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Ediția a III-a, București, Editura All Beck.

Miga-Beșteliu Raluca(2006), Organizații internaționale interguvernamentale ,Editura C.H.Beck,București

Mihăilă, Marian(2001), Elemente de drept internațional public și privat, București, Ed. All Beck.

Moldovan, Teodor (2004), Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional,Editura All Beck,București.

Motica, Adina Renate(2000), Noțiuni de dreptul familiei și ocrotirea persoanei, Editura Alma Mater, Timișoara.

Muraru, Ioan, Iancu, Gheorghe(1995), Constituțiile române (Texte, note ,prezentare comparativă), ed. a III-a, București, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”.

Muraru, Ioan, Tănăsescu Simina(2001), Drept constituțional și instituții politice,Editura Lumina Lex,București.

Muraru, Ion(coord.); Tănăsescu, Elena Simina; Iancu, Gheorghe; Deaconu, Ștefan; Cuc, Mihai Horia(2003), Cetățenia Europeană, București, Ed. All Beck.

Necula, Cătălin, Mircea, Radu(2009), Manual de pregătire în domeniul integrării refugiaților din România,Editura Ministerului Administrației și Internelor, București.

Negulescu, Paul(1924), Curs de drept constituțional român, București.

Popescu, Dumitra(2005), Drept internațional public, București, Edit. Univ. ,Titu Maiorescu.

Preda-Mătăsaru, Aurel(2003), Tratat de drept internațional public, București, Editura Lumina Lex.

Rădulescu, Mugurel(2005), Europa în mișcare, București, Editura Tritonic.

Rusu, Ioana Eleonora, Gornig, Gilbert(2009), Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H.Beck,București.

Salat, Levente(2001), Multiculturalismul liberal: bazele normative ale existenței minoritare autentice, Iași, Editura Polirom.

Seișanu, Romulus(1994), Principiul naționalităților. Originile, evoluția și elementele constitutive ale naționalității, Ed. Albatros, București.

Selejan-Guțan, Bianca(2004), Protecția europeană a drepturilor omului, București, Editura All Beck.

Scăunaș, Stelian(2002), Drept internațional public, București, Editura All Beck.

Scăunaș, Stelian(2003), Dreptul internațional al drepturilor omului, București, Editura All Beck.

Scăunaș, Stelian(2005), Uniunea Europeană: Construcție, instituții, drept, București, Editura All Beck.

Ștefănescu, Simona, Velicu, Anca(2006), Național și/sau european: reprezentări sociale ale identității în societatea românească , Editura Expert,București.

Tămaș, Ștefan(1993), Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică, București, Editura Academiei.

Tănăsescu, Elena, Muraru, Ion(2004), Drept constituțional și instituții politice, ediția a XI – a, volumul I, București, Editura All Beck.

Vieriu, Eugenia, Vieriu, Dumitru(2005), Drept constituțional și instituții politice, Editura Economică, București.

Vrabie, Mihaela(2007),Cetățenie și drepturi europene, Editura Tritonic,București.

Literatură străină

Aristotel(2001), Politica, București, Editura Antet.

Barbalet, J.M.(1997), Citizenship: Rights, Struggle and Class Inequality, Minneapolis, University of Minnesota Press (trad. rom.: Cetățenia, București, Editura DU Style).

Bruckner, Pascal(2006), Tirania penitenței, Editura Trei.

Gilles, Ferreol(1999), Identitatea, cetățenia și legăturile sociale, Editura Polirom, Iași.

Habermas, J.(1995), Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future of Europe. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press.

Hannah, Arendt(1994), Originile totalitarismului, Editura Humanitas, București.

Institut de Droit Comparé de L’Université de Paris, La nationalité dans la Science sociale et dans le Droit contemporain, 1939, p. 209.

J.H.H, Weiler(2009), Constituția Europei, Editura Polirom,Iași.

Magnette Paul(2003), Europa Politică-Cetățenie,constituție,democrație,Editura Insitutul European, Iași.

Parsons, T.(1971), The System of Modern Societies, Englewood Cliffs, Prentice Hall.

Paul, Legarde(2003),Dictionnaire de la culture juridique, Sous la direction de Denis Alland et Stéphane Rials, Quadrige, LAMMY- PUF

Schnapper, Dominique, Sachelier, Christian(2003); trad. de Gabriela Scurtu Ilovan , Ce este cetățenia?, Iași, Editura Polirom.

Withol de Wenden, Catherine(1997), La citoyenneté européenne, Paris, Editura Presses de Sciences Po.

Articole, studii din reviste de specialitate

Anghel, I.M., Ratificarea Convenției Europene asupra cetățeniei – prin legea nr. 396/2002 și consecințele acesteia în legătura cu legea nr. 21/1991 a cetățeniei române, articol publicat in Revista Dreptul nr. 12/2002.

Anghel I.M., Problema dublei cetățenii în legislația română , în Revista Dreptul, nr.2/1999.

Carp, Radu,Inițiativa cetățenească europeană și virtuțile democrației directe sub forma e-democrației, în Revista Curierul Judiciar, nr.2/2014

Ciucă, Aurora, Paradoxes de la nationalité, în volumul Droit Constitutionnel. Droit international. Frontières et interférences, Institutul European.

Ciucă, Aurora , Human Rights in the Era of Globalization, Universitatea M.Kogălniceanu Scientific Bulletin, Year 20, Volume 20, Editura Cugetarea, Iași, 2011

Ciucă, Aurora, Citizenship between National and International. Discussion on a Case, Noua Revistă a Drepturilor Omului nr.2/2010,Editura CH Beck.

Constantinescu, Cristian, Vaticanul- Subiect de drept internațional , Revista ProExcelsior-revista Asociației Absolvenților Facultății de Drept a Universității Titu Maiorescu, nr.1/2011

Deaconu, Ștefan,Naționalitatea și cetățenia în dreptul român,în Revista Dreptul nr.12/1999

Duțu, Petre, Cetățeanul în Uniunea Europeană, articol publicat în revista Impact strategic, nr.3/2005.

Groza, Anamaria, Cetățenia europeană, statutul fundamental al resortisantului european, în Revista Română de Drept Comunitar, nr.4/2008, Editura Wolters Kluwer,București.

Lazăr, Carmen,Inițiativa cetățenească-unul dintre fundamentele democratice ale Uniunii Europene, în Revista Dreptul, nr.11/2014.

Mazilu, Dumitru, Raportul dintre cetățenia europeană și cetățenia națională, dintre identitatea națională și identitatea europeană într-o Europă integrată, în Revista Română de Drept Comunitar, nr.2/2008, Editura Wolters Kluwer.

Mazilu, Roxana, Cetățenia Europeană, articol publicat în revista Cadran Politic, nr. 36.

Manual de drept european în materie de azil, frontiere și imigrație, Agenția pentru drepturile fundamentale ale Uniunii Europene,Consiliul Europei, 2014

Maxim, G. Dimitrie ,Examenul critic al noii legi asupra naționalității române, în Pandectele Române,nr.4/2013, Editura Wolters Kluwer,București.

Moroianu, Emil Gheorghe, Conceptul de ordine juridică , în Revista Studii de Drept Românesc, nr.2/2008.

Moroianu Emil, Cornescu Adrian, Monism și dualism (II), Drept și societate , nr. 2/2003, Universitatea ,,Constantin Brâncuși”, Facultatea de Științe Juridice și Administrative, Târgu-Jiu.

Revista GeoPolitica-Globalizarea relațiilor inter-civilizaționale,Editura Top Form

Sudre, Frédéric(2008) , Droit européen et international des droits de l’homme, 9é édition revue et augmentée, PUF

Ținca, Ovidiu, Dreptul de vot și dreptul de a fi ales al cetățeanului Uniunii Europene la alegerile locale într-un alt stat membru, în Revista Română de drept comunitar, nr.2/2008, Editura Wolters Kluwer

Vintilescu, Cristina, Cetățenia europeană – între trecut și viitor, articol publicat în revista Sfera politicii, nr.116-117.

Practică judiciară

Berger Vincent, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, IRDO,1998

Cauza C186/187, sentință a Curții de Justiție din 5 martie 1987.

Cauza Garcia Avello, C-148/02, Rec.p. I-11613.

Cauza C‑135/08 Janko Rottman împotriva Freistaat Bayern

Cazul Nottebohm, Liechtenstein c Guatemala.

C-85/96, Martinez Sala, p. I-2691.

C-184/99, cazul Grzelczyk, Rec., p.I-6193.

C-33/07, cazul Jipa, Rec. ,p.I-5157.

Decizia Curții Internaționale de Justiție, în cazul Nottebohm, 6 martie 1955

Decizia din 23 ianuarie 2003 Slivenko ș.a. vs. Letonia.

Decizia din 19 ianuarie 1989 în dosarul Curții Europene nr.14038/1988.

Hotărîrea Curții (Marea Cameră) în cauza C-135/08 ( încă nepublicată) din 2 martie 2010.

Hotărârea Schempp, C-403/03, Rec. P.I-6421.

Hotărârea Nerkowska, C-499/06, Rep. P.I-3993.

Legislație

Carta Consiliului Europei privind educația pentru cetățenie democratică și educația pentru drepturile omului, adoptată în cadrul Recomandării CM/Rec(2010)7 al Comitetului de Miniștri

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Jurnalul Oficial C 303 din 14 decembrie 2007.

Constituția României, revizuită prin Legea 429/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Convenția europeană asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997.

Convenția privind statutul apatrizilor din 28 septembrie 1954.

Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie din 4 decembrie 1961.

Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18 aprilie 1961.

Declarația privind eliminarea discriminării împotriva femeii, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în noiembrie 1957

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 septembrie 1948.

League of Nations Treaty Series

Legea nr. 396 din 14 iunie 2002, privind ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei, publicată în „Monitorul Oficial al României“, Partea I, nr. 490 din 9 iulie 2002.

Codul civil al României de la 1865.

Legea nr. 21/1991, privind cetățenia română, publicată in M. Of. nr. 44/6 martie 1991, republicată în M. Of. nr. 98/6 martie 2000, cu modificările și completările ulterioare.

Legea privitoare la dobândire și pierderea cetățeniei române din 24 februarie 1924.

Raportul Național privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, București, 6 martie 2002.

Tratatul asupra Uniunii Europene, Maastricht, la 7.02.1992 (în vigoare de la 1.11.1993).

Webografie

www.dreptonline.ro/utile/parteneriatul_romania_uniunea_europeana.php-28k[accesat la 25.03.2015]

http://drept.uvt.ro/documents/Anale_1_2009cateva_consideratii_asupra_dobandirii_cetateniei_din_perspectiva_dreptului_international.pdf[accesat la 25.03.2015]

www.wikipedia.org[accesat la 25.03.2015]

http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Declaratia_Universala_a_Drepturilor_Omului.pdf [accesat la 26.03.2015]

http://www.hotararicedo.ro [accesat la 26.03.2015]

http://www.enational.ro/news/onu-vrea-sa-elimine-statutul-de-apatrid-440375.html/ [accesat la 26.03.2015]

http://eur-lex.europa.eu/[accesat la [02.04.2015]

http://www.icj-cij.org/[accesat la 04.04.2015]