Cetatenia In Contextul Globalizarii
LUCRARE DE LICENȚĂ
Cetățenia în contextul globalizării
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Noțiunea de CETĂȚENIE
I.1. Evoluția istorică a cetățeniei
I.2. Concept. Definția cetățeniei
I.3. Sensurile noțiunii de cetățenie
I.4. Formele cetățeniei
I.4.1. Cetățenia statutară și cetățenia identitară
I.4.2. Cetățenia normativă și cetățenia efectivă
I.5. Dobândirea și pierderea cetățeniei
I.6. Cetățenie — o nouă paradigmă a lumii contemporane
Capitolul II. Ce este globalizarea?
II.1. Drepturile omului în contextul globalizării
II.2. Societatea civilă globală
II.3. Globalizare, pro sau contra?
Capitolul III. Cetățenie. Națiune. Globalizare
III.1. Teorii cu privire la modele de cetățenie
III.2. Abordări ale modelelor de cetățenie
III.2.1. Cetățenia europeană
III.2.2. Cetățenia română
III.2.3. Cetățenia Republicii Moldova
III.3. Teritorialitate, stat național, cetățenie
III.4. Problema cetățeniei în contextul globalizării
Capitolul IV. Redescoperirea cetățeniei: dezbatere contemporană. Studiu de caz
Concluzii
Anexe
Bibliografie
Introducere
Ce înseamnă sa fii cetățean în această lume? Care sunt drepturile și responsabilitățile ce definesc cetățenia astăzi? Cum sunt respectate drepturile omului astăzi? Globalizarea societății civile ce pesupune? Care este și ce este spațiul public în care se exercită această formă de civitate: statul supranațional, federația interguvernamentală sau coaliția unor politici naționale? Ce înseamnă identitate colectivă? Cum se poate transforma cetățenia națională într-o cetățenie supranațională și care sunt mijloacele acestei construcții identitare? Multiculturalism? Către o „cetățenie globală”?
Aceste întrebări sintetizează premisele teoretice ale acestei lucrări, care își propune să analizeze compatibilitatea unei teme centrate pe teoria și practica cetățeniei cu procesul de globalizare, implicit cu drepturile omului, normativele internaționale care pe lângă menirea lor juridică mai au și scopul de a integra și adapta persoanele și popoarele la noile tendințe de interacțiune. Practic, în abordarea acestei lucrări, motivul a fost faptul că cetățenia este o paradigmă a științelor politice, cu implicații în plan social și pentru care se încearcă astăzi să i se găsească locul în multitudinea problemelor care stau în fața pământenilor. Dintre toate chestiunile care au frământat mințile guvernanților de-a lungul istoriei, problema cetățeniei, sau mai pe scurt, cum să faci o persoană să fie loială unui anumit sistem de guvernare, concomitent cu oferirea unor drepturi și libertăți care să nu-i suprime idealurile personale, a fost principala dorință a oricărui sistem politic, idiferent de epoca sau secolul în care au trăit aceștia.
Obiectivele acestei lucrări au fost de a:
defini conceptul de cetățenie ca statut juridic și politic (naționalitate) și ca identitate;
explica ce înseamnă fenomenul de globalizare, cât și consecințele și impactul acesteia asupra drepturilor cetățeanului;
descrie fundamentele politice, culturale și istorice ale cetățeniei;
deosebi cetățenia ca sistem de valori, ca instituție politică și acțiune socială;
explica regimul global al drepturilor omului;
caracteriza cetățenia europeană, cetățenia română, cetățenia republicii moldovenești;
exemplifica modele viitoare de cetățenie;
cerceta modul de înțelegere a tinerelor generații cu privire la cetățenie în contextul globalizării, pentru a depista care sunt problemele cetățeniei astăzi și a veni cu eventuale soluții, dar și pentru a vedea dacă ar fi posibilă realizarea unei lumi globale?
„Cetățenia în contextual globalizării” abordează o temă care suscită încă un viu interes, atâta vreme cât cetățenia este percepută ca o problemă a destinului uman, individual și colectiv. Din această perspectivă, prezentul demers nu se limitează doar la desemnare, ci îndeamnă și la înțelegere și la reflecție asupra valorilor comune ale noțiunii de cetățenie.
În prima parte a lucrării am făcut o scurtă trecere în revistă asupra problemelor de natură generală privind cetățenia. Un spațiu mai larg am acordat clarificărilor conceptuale, încercând să leg noțiunea și definiția de ceea ce urma să tratez în capitolele următoare și să explic pe scurt teoria și practica cetățeniei de astăzi.
Cea de-a doua parte începe cu expunerea celui de-al doilea concept cu care operez în lucrare: globalizarea. Am structurat această parte pe două dimensiuni: una teoretică și una analitică. Expunerea teoretică definește conceptul de globalizare și cel de drepturi ale omului, iar cea analitică abordează implicațiile acestui fenomen, dimensiunile lui și argumentele pro și contra globalizare.
De asemenea, au fost citați de mai multe ori unii dintre cei mai importanți politologi sau analiști care s-au ocupat de studiul globalizării și al cetățeniei. Principalele surse folosite fiind: Bari Ioan, „Probleme globale contemporane”, Cezar Bîrzea „Cetățenia Europeană”, Dominique Schnapper cu lucrarea „Ce este cetățenia?”.
În partea a treia a lucrării, atenția a fost concentrată asupra modelelor de cetățenie, și s-a abordat trei tipuri de cetățenie: cetățenia europeană, cetățenia română și cea a Republicii Moldova. S-a abordat și subiectul națiune și s-a definit problema cetățeniei în contextul globalizării.
Ultima parte a lucrării curpinde o analiză a aplicării chestionarului din Anexa 1. Chestionarul a fost aplicat cu scopul de a afla de la studenți internaționali dacă aceștia sunt pregătiți (deschiși) să trăiască ca și co-cetățeni într-o lume globală și care este opinia lor despre această tendință. Rezultatele m-au ajutat să subliniez cu date reale nivelul de înțelegere actuală al tinerilor cu privire la cetățenie și globalizare.
Subiectul cetățeniei este, fără îndoială, unul destul de vast și cercetarea acestuia ia amploare, fie din cauza creșterii recente a interesului față de cetățenie în cadrul diferitelor guverne, fie din cauza fenomenului de globalizare, care influențează statutul de cetățen sau pe măsură ce tot mai mulți teoreticieni iau în discuție modalitățile în care numeroase crize influențează conceptul de cetățenie.
Așadar, în prezentul demers am evidențiat complexitatea, dinamica și importanța conceptului de cetățenie, respectiv caracteristicile contemporane ale acestuia, precum și modul de percepere actual al unor tineri cetățeni din diferite colțuri ale lumii.
Capitolul I. Noțiunea de CETĂȚENIE
Evoluția istorică a cetățeniei
Într-un context de extindere treptată a drepturilor, cetățenia s-a modificat la rându-i de-a lungul istoriei.
Termenul de cetățenie provine din latinescu civitas. Cetățeanul aderă la scopurile și regulile orașului, ceea ce îi aduce anumite privilegii, drepturi, dar și îndatoriri, oferindu-i o „cetățenie”. Dar originea noțiunii de cetățenie se trage, de fapt, din orașele-state ale Greciei antice, făcând trimitere la polis, unde pentru prima dată se face referire la comunitatea de cetățeni și la regulile constitutive ale acestei comunități. Astfel, Polisul, după cum susținea și Aristotel, reprezenta comunitatea cetățenilor organizați poltic.
Democrația ateniană din secolul al V î. Hr. este o democrație directă a comunității de cetățeni. Cetățeanul participă la adunarea poporului, în cadrul căreia poate lua cuvântul asupra problemelor din agora. Mii de cetățeni decideau astfel, împreună, prin majoritatea simplă a celor prezenți, treburile generale ale cetății, cum ar fi: războiul și pacea, afacerile ce țin de infrastructură, finanțe publice, încheierea de tratate, adoptarea anumitor legi și reglementări.
Se remarcă din experiența ateniană două elemente fundamentale. Primul fiind dimensiunea publică existentă, care transcende condiția socială și care genereaza „auto-instituirea societății de către ea însăși”. Apoi, organizarea societății datorită legilor stabilite de comunitate pe baza libertății și egalității cetățenilor. Aristotel, în lucrarea să Politica, susține ideea că este cetățean atât cel care guvernează, cât și cel care este guvernat.
Cetățeanul Atenei este un om liber într-o societate democratică, iar cetățenii erau egali în fața legii, cu excepția faptului că acești cetățeni (care erau în mod obligatoriu majori) nu reprezentau decât o minoritate din întreaga populație, de ordinul unei zecimi; femeile, sclavii, metecii și străinii fiind excluși, și nu exista nici o intenție de a fi integrați în comunitatea cetățenilor.
Prin urmare, cetățenia nu era o vocație pentru cei care nu au avut capacitatea să dobândească înțelegerea problemelor politice, nici pentru cei cu îndeletniciri mecanice și limitate sau pentru femei sau sclavi; locul lor nu era în agora. Chiar și în Persia se considera că cetățenia nu putea fi exercitată nici în regiunile cu climă rece, din nord, pentru că acolo nu era posibilă manifestarea publică a vieții politice.
Democrația modernă a moștenit de la Grecia Antică două valori fundamentale, două elemente-cheie care au guvernat idealul democratic atenian în luarea deciziilor comune: libertatea și egalitatea.
În perioada Romei antice, evoluția drepturilor și obligațiilor cetățenești a fost un fenomen ce s-a desfășurat paralel cu cel al extinderii teritoriale și al dezvoltării autorității asupra entităților din peninsulă. Romanii sunt cei care au folosit statutul cetățeanului „civitas” ca un privilegiu care poate fi câștigat și pierdut, cetățenii romani (cives) formând principala componentă a societății romane.
Dat fiind faptul că imperiul era imens, nu se mai punea accent pe rezolvarea conflictelor între grupuri de indivizi reali, ci pe reglarea relațiilor între subiecții de drept. Astfel, se remarcă faptul că dreptul de cetățenie, adică recunoașterea cetățeniei, era inițial rezervat pentru oamenii liberi înscriși în triburile din Roma și din jurul teritoriului său, iar din anul 89 î. Hr. el este extins asupra tuturor oamenilor liberi din Italia.
Trei secole mai târziu, în 212 d. Hr., prin edictul de la Caracalla: „poporului divers, tu i-ai dat o patrie comună: unindu-te cu învinșii de partea ta, ai făcut dintr-o lume, un oraș”. Astfel, cetățenia este acordată majorității oamenilor liberi din Imperiu, în ciuda diferențelor semnificative, iar cetățenii străini puteau accede la o societate politică definită în termeni juridici.
Așadar, odată cu romanii, cetățenia nu mai depindea de anumite caracteristici istorice sau particularități sociale, căpătând astfel vocație universală. Și pentru societatea modernă, Roma a lăsat moștenire concepția unei cetățenii definite pe viitor în termenii statutului juridic.
În timpul feudalismului medieval, când la conducerea majorității populației erau doar câțiva oameni, noțiunea de cetățenie și conceptele care au stat la baza acesteia au dispărut, fiind uitate aproximativ timp de 1000 de ani.
Până în secolul al XIV-lea, când odată cu mișcarea renascentistă cetățenii au reapărut treptat, în special pe continentul european, în orașele-state italiene, dar și pe atunci cetățenia era destul de rar utilizată, ea fiind în mod frecvent legată de anumite condiții. Spre exemplu, în Veneția trebuia să trăiești ca un necetățean și să achiți taxe timp de 15 ani pentru a putea căpăta calitatea de cetățean venețian.
Astfel, un autor francez remarca faptul că „timp de mai multe secole, cetățeanul a dispărut din cauza subiectului său sau a vasalului, momente ce au încurajat Evul Mediu politic. A trebuit lăsat să treacă aproape un mileniu, pentru ca figura cetățeanului să regăsească sensul său și actualitatea (…) care avea să culmine cu Revoluția Franceză”. Și odată cu Iluminismul a revenit conceptul de cetățenie.
Iluminismul aduce în prim-plan dezbaterea cu privire la persoană, punând sub semnul întrebării care este locul individului în societate. Care este natura acestei relații și pe ce se bazează? Această abordare este cea a teoriticienilor care au fondat contractul social și drepturile individuale. Ea pleacă de la analiza trecerii omului de la stat la societate: „în această concepție contraă, ea fiind în mod frecvent legată de anumite condiții. Spre exemplu, în Veneția trebuia să trăiești ca un necetățean și să achiți taxe timp de 15 ani pentru a putea căpăta calitatea de cetățean venețian.
Astfel, un autor francez remarca faptul că „timp de mai multe secole, cetățeanul a dispărut din cauza subiectului său sau a vasalului, momente ce au încurajat Evul Mediu politic. A trebuit lăsat să treacă aproape un mileniu, pentru ca figura cetățeanului să regăsească sensul său și actualitatea (…) care avea să culmine cu Revoluția Franceză”. Și odată cu Iluminismul a revenit conceptul de cetățenie.
Iluminismul aduce în prim-plan dezbaterea cu privire la persoană, punând sub semnul întrebării care este locul individului în societate. Care este natura acestei relații și pe ce se bazează? Această abordare este cea a teoriticienilor care au fondat contractul social și drepturile individuale. Ea pleacă de la analiza trecerii omului de la stat la societate: „în această concepție contractul este ideal pentru conservarea și organizarea colectivă a drepturilor naturale în societate, ceea ce la Rousseau se găsea drept expresie a voinței generale, de identificare a unui suveran cum ar fi Léviathan la Hobbes, sau a unui contract de încredere între oameni și reprezentanții lor la Locke. În interpretarea clasică, contractul social apare ca fundament al legăturii sociale și garantul drepturilor naturale”.
Cetățenia va reveni în forță în istorie în secolul XVII, mai întâi odată cu Războiul civil englez, apoi prin Războiul de independență și fundamentarea democrației în Statele Unite, și ulterior, desigur, prin Revoluția franceză, Declarația Drepturilor Omului și a Cetățeanului din 26 august 1789 consacrând aceste evenimente.
Însă, a nu se uita că această cetățenie s-a inițiat în orașul-cetate grec, apoi în Imperiul Roman, și, ulterior și monarhiile au avut un rol la stabilirea acesteia. Pentru că odată ce acestea din urmă au devenit state-națiune și suveranitatea devine „inalienabilă și indivizibilă”, după cum suține și Jean-Jacques Rousseau. Astfel că, statul este de atunci încolo deținut de către comunitatea națională de cetățeni. Lucru puternic exprimat și în articolul III din Declarația Drepturilor Omului și a Cetățeanului: „Principiul oricărei suveranități rezidă în principal în Națiune. Nici un organism, nici un individ nu putea exersa autoritatea, care să nu fie emanată în mod expres”. Practic, Revoluția Franceză a asociat cetățenia cu drepturile omului.
În secolul al XVIII-lea, s-a accentuat curentul liberal propunând ideea conform căreia cetățenia înseamnă, în primul rând, drepturi și libertăți acordate individului, ceea ce este diferit față de abordarea colectivistă din vechea Atena, unde predomina interesul comun.
Printre marii gânditori și filosofi liberali se numără și John Locke. El susține că statul există pentru sprijinul cetățenilor și pentru protejarea drepturilor și libertăților acestora.
Un alt gânditor liberal a fost John Stuart Mill, care a cercetat natura și limitele puterii, ce puteau fi exercitate în mod legitim de către societate asupra individului. Filosoful englez dezvoltă un principiu fundamental conform căruia fiecare individ are dreptul de a acționa precum dorește, în condițiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalți. Dacă respectivul act se răsfrânge exclusiv asupra celui care-l săvârșește, societatea nu are niciun drept de a interveni, chiar dacă persoana își face singur rău.
Rădăcinile liberalismului joacă un rol important în societățile de astăzi, pentru că omul trebuie să trăiască într-un mediu democratic pentru a deveni un cetățean activ care acționează democrat, indiferent de perioada istorică în care se naște și se dezvoltă.
Tot în această perioadă, în secolele XVIII și XIX, odată cu Revoluția franceză, apare statul națiune. În această perioadă, cetățenia se asociază cu națiunea, noua construcție politică și culturală de pe atunci. Iar statul ia forma de stat-națiune. „Natio” sau „națiune” vine din latină, și desemna, încă de la început, o comunitate stabilă de oameni având o identitate culturală unică și un sistem comun de organizare politică. Drepturile cetățenilor erau atribuite în funcție de gradul de apartenență la națiunea dominantă. Și existau două criterii de acordare a cetățeniei:
„jus sanguinis”: însemna legea sângelui, fiind vorba despre drepturile descendenților;
„jus solius”: însemna legea pământului, adică prima dreptul la cetățenie pentru cei născuți pe teritoriul național.
Astăzi interdependența dintre state este mult mai puternică, cu toate acestea conflicte între etniile din cadrul unui stat și chiar conflictele dintre state încă mai există.
În secolul XX ia naștere comunismul odată cu Revoluția din Rusia din 1917. Acest nou curent a promovat un sistem social în care nu exista stat, clase sociale și proprietate privată, și avea ca scop să realizeze o societate egalitară, colectivistă, ceea ce era în dauna drepturilor omului. Noțiunea de civism, civilizație sau cetățenie erau niște formalități, fiind înlocuite de termeni ca altruism, egalitate, socialism. Statul exista, fiind totalitar și sub conducerea exclusivă a unui singur partid, numit „comunist” sau „muncitoresc”, acesta anulând, practic, societatea civilă și pluralismul politic. Astfel, cetățenia sovietică era mai mult o formă supranațională de civitate, justificată ideologic.
Astăzi când vorbim de „globalizare”, de „multiculturalism”, de o „guvernanță multinivel”, de evenimente, probleme, activități și acțiuni ce implică conjugarea tuturor forțelor (cetățeni, state, actori internaționali) la scară supranațională, cetățenia este mai puțin un garant legal, ci mai degrabă un angajament către persoanelor fizice.
Există în zilele noastre o contradicție între integrarea obiectivă într-un spațiu virtual mondial al oamenilor cu sentimentul lor de identitate colectivă și integrarea politică ce continuă să se exprime privilegiat în ceea ce privește națiunea. Așadar, în timpul nostru, cetățenia multiculturală este încurajată de tot mai multe state, printre care se numără SUA, Canada, Australia etc.
„A ști dacă cetățenia este întotdeauna reprezentativă (…) este o sarcină esențială (…), și, deci, nu poate fi inoportun a se întreba dacă cetățenia poate fi raportată concomitent la comunitățile segmentate, dar și la scalele supranaționale, sau, dacă ea nu a devenit cumva neînțeleasă, inteligibilă, pentru că a fost atribuită tuturor pentru nimic” sau din alte diverse cauze. Această întrebare încadrează bine introducerea în domeniul și problematica cetățeniei, dar și necesitatea de (re)definire.
Concept. Definția cetățeniei
Termenul de „cetățenie” vine din gândirea greacă, și a fost transferat la Roma, păstrându-se în limba latină prin cuvântul „civitas”, care însemna cetate, oraș, citadelă — fiindcă astfel era înțeles statul în perioada antică. Apoi, termenul apare pentru a desemna locuitorii acestor cetăți-stat. La început, statutul de cetățean nu era acordat tuturor indivizilor. În Sparta, Atena, Roma, erau considerați cetățeni numai cei care se implicau în rezolvarea problemelor publice prin participarea la adunările și dezbaterile populare, la luarea deciziilor referitoare la adoptarea legilor, la războaie, justiție, administrație etc., la puterea deliberativă din sânul comunității politice, dar mai ales și decizii cu privire la democrație.
După cum am menționat că în anul 212, prin Edictul lui Caracalla, se acorda cetățenie tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman, de aici se deduce că romanii au definit cetățenia în termeni juridici. Însă, în timpul feudalismului medieval, cetățenia își pierde conținutul juridic, o bună parte a membrilor statelor fiind calificați drept „supuși” care, de regulă, nu posedau drepturi politice.
Cu sensul modern, termenul ca atare a fost utilizat odată cu Revoluția Franceză, găsindu-se, în acest sens, pentru prima oară în „Declarația franceză privind drepturile omului și cetățeanului” din anul 1789. Această declarație trimite către sensul contemporan al noțiunii de cetățenie, ea distruge privilegiile burgheze, proclamă binele comun și participarea activă a individului la viața politică, asigurând cetățenilor un set de drepturi și responsabilități, și înzestrând statul cu o serie de obligațiuni față de cetățenii săi. Declarația a devenit, așa cum susține și Michelet un „un credo al noii epoci”. Astfel, se deduce că „cetățenia modernă nu reprezintă o esență imuabilă, dată odată pentru toți, ci o istorie”.
Astăzi, cetățenia este o legătură juridică permanentă dintre o persoană fizică și un stat, care se întemeiază atât pe un fapt social, pe o interdependență, o solidaritate, pe sentimente, interese, perspective, valori și nevoi personale, cât și pe generarea plenitudinii de drepturi și obligații reciproce dintre acea persoană și statul al cărui cetățean este, atribuirea acestora fiind prevăzute în Constituție; tot cetățenia este și acea calitate a persoanei fizice care sintetizează ansamblul relațiilor social-economice, politice și juridice dintre aceasta și stat, exprimând apartenența sa la statul respectiv, fiind păstrată și prelungită oriunde s-ar găsi cetățeanul.
Fiind mai multe abordări ale subiectului, cetățenia este un concept contestat, deoarece tradițiile și sensurile cetățeniei variază de-a lungul istoriei în funcție de diferite țări, culturi și ideologii. Deși acest termen-cheie este destul de prezent în viața noastră de zi cu zi, și utilizat de toată lumea și aproape în orice împrejurare, ar părea că se referă doar la relația stat-cetățeni având doar un sens civic.
Însă, literatura de specialitate este mult mai eterogenă și abundentă decât pare la prima vedere. Drept exemplu, găsim câteva definiții prezentate de autori celebri:
potrivit concepției lui Aristotel (347 î. Hr., Atena) cetățenia desemna calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viața statului, bucurându-se de drepturi civice și politice, în schimb acea persoană era supusă anumitor responsabilități, cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. „Ca regulă, cetățenia este recunoscută de către stat cetățenilor săi care, în calitate de membri ai Cetății, participă la Guvernarea Cetății”.
Machiavelli (1513, Italia) înțelegea prin cetățenie „iubirea de libertate (cu sensul de nesupunere în fața opresiunii străine), dar și obligația permanentă a cetățenilor de a se achita de răspunderile ce le revin, obligație impusă prin educație, religie sau prin sancțiuni aspre în cazul contrar”.
Montesquieu (1748, Franța) a văzut cetățenia ca pe „o sursă de stabilitate a statului”.
Rousseau (1762, Franța): „Cetățenia este legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al cărui cetățean este, și mai mult, este o legătură juridică specială reflectată pe plan intern, păstrată și prelungită oriunde s-ar găsi persoana în statul de origine, în alt stat, pe mare sau cosmos”.
Hayek (1967, Austria): „Cetățenia este practica unui cod moral — un cod care este orientat spre interesele celorlalți — fondat mai degrabă pe dezvoltarea personală și cooperarea voluntară decât pe puterea represivă și intervenția Statului.”
Marshall (1973, Anglia): „Cetățenia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai comunității. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ce privește respectarea drepturilor și a obligațiilor consecutive. Cetățenia presupune un sens direct al apartenenței la comunitate bazat pe loialitatea față de civilizația pe care o împărtășesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate cu drepturi și protejate de o legislație comună”.
Janowitz (1983, Franța): „Cetățenia se referă la relațiile dintre indivizi și stat”.
Barbalet (1988, Anglia): „Cetățenia constă în participarea la viața publică a celor dotați cu drepturi cetățenești”.
Turner (1993, Anglia): „Cetățenia se referă la drepturile legale și la expresia lor politică în viața publică”.
Dahrendorf (1994, Anglia): „Cetățenia este un concept non-economic care presupune practica atât a drepturilor civice sau fundamentale, cât și a drepturilor generice (drepturile politice și sociale)”.
Habermas (1994, S.U.A.): „Cetățenia este lupta pașnică de tip «dialogic» pe arena publică”.
Kymlicka și Norman (1995, Anglia): „Cetățenia nu este doar un statut definit de un set de drepturi și responsabilități. Ea este, de asemenea o identitate, expresia apartenenței la o comunitate politică”.
Ichilov (1998, Rusia): „Cetățenia este un concept complex și multidimensional. Ea constă în elemente juridice, culturale, sociale și politice care conferă cetățenilor anumite drepturi și obligații, un sens al identității și interacțiunii sociale” .
Se pot sintetiza cele de mai sus, prin afirmația lui H. R. van Gunsteren (Olanda, 1998), din care rezultă că „cetățenia nu este o esență eternă, ci un artefact cultural. Este ceea ce oamenii reușesc să obțină de la ea. Ca și limbajul, ea depinde și se modifică în funcție de utilizare, de schimbările de regim politic sau de pe agenda publică, implicând de obicei schimburi în valorificarea și semnificația cetățeniei”.
Așadar, este vorba despre un concept care este prezent în diferite domenii ale societății, extinzându-se și diversificându-se pe măsură ce societățile noastre evoluează, iar relația noastră cu celălalt schimbându-se și ea deopotrivă.
După cum s-a menționat mai sus, din punct de vedere juridic, cetățenia este un atribut al naționalității. Ea desemnează anumite drepturi, care pot fi obținute numai de resortisanți. Cu toate acestea, comunitatea politică nu se mai bazează azi pe relații de neam sau origine. Din contră, ea se dispune treptat în jurul unor cercuri concentrice de socializare politică, orientată de la local la general, de la particular la universal, de la identități proxime la identități globale, de la stat la entități supranaționale. Din acestă perspectivă, membrii unei comunități pot alege orice entitate
politică pentru propria lor identificare. Întrucât, în zilele noastre problemele globale sunt tot mai alarmante, identitățile supranaționale devin poli de atracție majori pentru procesele de identificare.
Sensurile noțiunii de cetățenie
Ruud Veldhuis dezvoltă patru dimensiuni de bază ale cetățeniei. Acestea sunt:
Figura 1.1. Cele patru dimensiuni ale cetățeniei
Dimensiunea Politică
Mai întâi cetățenia deține un sens juridic, implicând principiul legitimității politice. Aceasta se referă la drepturile și responsabilitățile civile și politice de pe lângă sistemul politic. „Cetățeanul nu reprezintă doar un deținător de drepturi individuale. El este deținătorul unei părți de suvernitate politică”.
Așadar, cetățeanul este un subiect de drept care are și libertăți individuale, cum ar fi: libertatea de conștiință, libertatea de exprimare, de mișcare, de a se căsători, de a vota, libertatea de a participa în instituții parlamentare etc., având în consecință și îndatoriri cum ar fi datoria să apere țara, să plătească impozite și taxe conform cu veniturile obținute etc.
Altfel spus, dimensiunea politică cuprinde drepturile și obligațiile de a lua parte la exercitarea puterii în stat și drepturile legate de libertățile individuale.
Dimensiunea Socială
Cetățenia reprezintă, de asemenea, sursa legăturii sociale. Această dimensiune se referă la comportamentul între indivizi în societate, și constă în practicarea efectivă a drepturilor și obligațiilor într-un atare context. Fiind legată de dreptul cetățenilor de a se bucura de nivelul de viață conform anumitor norme, precum și de egalitatea în ceea ce privește accesul la educație, sănătate, locuințe și venit minim.
Însă, se remarcă faptul că astăzi, în societatea democratică modernă, legătura dintre oameni nu mai este religioasă ori dinastică, ci politică și socială. Orice cetățean, participant la aceeași suveranitate, are dreptul la același respect, tratament, și la recunoașterea demnității proprii. Iar relațiile dintre oameni se bazează pe demnitatea egală a tuturor.
Este de menționat, a nu se confunda termenul de cetățenie cu cel de naționalitate sau de națiune. Naționalitatea însemnând apartenența unei persoane la o anumită cetățenie, națiune, la o țară, un stat. Iar națiunea este o colectivitate culturală, o comunitate a oamenilor etnică, socială, dar și politică care este acceptată și integrată de statul național. Practic, națiunea este un produs al dezvoltării societății pe o treaptă superioară, având ca trăsături definitorii comunitatea de teritoriu, a intereselor economice, religioase, a originii limbii, culturii și o anumită factură psihică.
Dimensiunea Culturală
Dimensiunea culturală vizează conștientizarea patrimoniului cultural, a elementelor și valorilor comune din cadrul unei societăți. Aceasta presupunând a avea cunoștințe și despre istoria țării, despre patrimoniul național, dar și global, despre aptitudinile de bază, cum ar fi: competența lingvistică, scrisul, cititul, înclinațiile spre artă, tehnologie, prin munca împotriva discriminării, împotriva poluării mediului, prin recunoașterea și încurajarea diversității, experiențelor interculturale și a binelui comun. Toate acestea putând construi niște cetățeni sănătoși și intelectuali.
Dimeniunea Economică
Dimensiunea economică se raportează la relațiile dintre indivizi și piața de muncă, și la consumatori de bunuri și servicii. Practic, individul are dreptul la muncă pentru a-și asigura un trai decent.
Această dimensiune mai presupune și integrarea minorităților în procesul economic (de exemplu: prin discriminarea pozitivă), angajarea la provocările de cooperare la nivel continental și global. Pentru că astăzi, într-o lume care tinde tot mai mult să se globalizeze, cetățenii trebuie să fie conștienți de schimbările și urmările în economia globală.
Așadar, se observă că cetățenia se exercită în diferite domenii ale societății, și se aplică atât la nivel local, cât și la nivel național, regional și internațional.
Însă trebuie subliniat și faptul că în diverse contexte culturale cetățenia va avea sensuri diferite.
Formele cetățeniei
Cetățeanul este un membru al statului, din punct de vedere al obligațiilor și drepturilor sale civile și politice. Astfel, instrumentele juridice internaționale acționează având în vedere o regulă de bază și anume: fiecare om are dreptul la o cetățenie, ca un drept fundamental al său, fără de care persoana ar fi lipsită de protecția statului și de exercițiul unor drepturi și libertăți proprii numai cetățeanului. Declarația Universală a Drepturilor Omului consacră acest drept în termenii următori: „Orice om are dreptul la o cetățenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia”. Deci, toate persoanele fizice au dreptul la o cetățenie, indiferent de împrejurimile unde se află. Se subliniază faptul că statutul de cetățean este riguros gestionat de o legislație exactă și sigură.
Prin urmare, din informațiile de mai sus rezultă că cetățenia se găsește în două ipostaze: cetățenia statutară și cetățenia identitară, dar și cetățenie normativă și efectivă.
I.4.1. Cetățenia statutară și cetățenia identitară
i) Cetățenia statutară constă în drepturile și îndatoririle pe care le oferă statul cetățenilor săi. Statul acordă, recunoaște și garantează drepturile și responsabilitățile cetățenilor săi, iar cetățenii la rândul lor trebuie să fie loiali ordinii civice, pe care trebuie să o apere și susțină.
Forma cea mai concretă a acestei relații este apartenența oficială a persoanei la statul național — naționalitatea — fiind păstrată și prelungită oriunde s-ar găsi cetățeanul.
Este de notat, însă, faptul că Convenția Europeană privind cetățenia din 1997 o definește ca fiind „legătura juridică dintre o persoană și un stat”, adaugând că „nu indică originea etnică a persoanei”.
„Cetățenia europeană” a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în 1992 la Maastricht. Incluzând drepturi, obligații și participarea la viața politică, cetățenia europeană vizează consolidarea, întărirea imaginii și a identității Uniunii Europene și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană.
Practic, orice persoană fizică având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, este considerat cetățean european, adică îi este completată cetățenia recunoscută de constituția națională a statului respectiv cu cetățenia europeană, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii Europene pe teritoriul statului membru în care locuiește (și nu numai în țara din care provine, așa cum se întâmpla înainte). Așadar, cetățenia europeană are un caracter supranațional, complex, pentru că îmbină elemente regionale, naționale și supranaționale.
Astfel, cetățenia europeană dă naștere unui nou tip de cetățenie, nemaiîntâlnit astăzi în lume, cea supranațională.
ii) Cetățenia face parte din identitățile personale, private, fără a se limita doar la un teritoriu anume. Ea poate fi reprezentată făcându-se referire la o localitate, la o regiune, la un continent, la un spațiu cultural istoric. Din acest punct de vedere cetățenia este identitară.
Există cetățenia informală care se referă la apartenența la o anumită cultură, la anumite valori, la un anumit cadru psihologic al unui individ, care și-o asumă și prin care dorește să fie recunoscut.
Specific pentru cetățenia identitară este că aceasta face diferența dintre apartenență și teritorialitate, astfel o persoană poate avea în același timp mai multe identități civice, culturale, fiind contextuală și schimbătoare.
I.4.2. Cetățenia normativă și cetățenia efectivă
i) În această abordare, cetățenia normativă se axează pe importanța virtuții civice, cuprinzând o dimensiune morală, care îi dă cetățeniei valoarea unui cod al conduitei zilnice. Unii autori compară cetățenia cu o „religie civilă”, care reușește să susțină și să regleze ansamblul relațiilor sociale.
Practic, cetățenia normativă subliniază anumite norme și reguli de bună conduită în societate, care țin de bunul-simt și educația cetățeanului, pentru o mai bună coagulare a raporturilor stat-cetățean, dar și pentru păstrarea ordinii dintre persoane în interiorul, cât și exteriorul teritoriului național.
Discriminarea între cetățeni, indiferent de modul de dobândire, nu este permisă. Iar niște reguli scrise clar și exact ar ajuta și la înlăturarea discriminării, și ar menține armonia în societate.
ii) Cetățenia efectivă abordează cetățenia ca fiind un proces mai îndelungat, și nu un simplu input în viața publică. Ea clasifică indivizii ca membri ai societății cu drepturi și obligații depline.
Această ipostază definește cetățenia ca un ansamblu de practice politice, economice, juridice și culturale, care remarcă capacitatea individului de a fi cetățean efectiv, dar și dimensiunea interactivă a cetățeniei.
Astfel, într-o societate găsim co-cetățeni, care deși recunoscuți ca membri de drept ai comunității juridice, ei nu țin cont de aceste titluri abstracte, ci se concentrează de fapt pe modalități concrete în care aceste drepturi sunt folosite pentru a regla relațiile dintre cetățeni și autoritățile publice.
Dobândirea și pierderea cetățeniei
Cetățenia se poate dobândi pe două căi principale: dobândirea de drept sau în baza unui act juridic individual de acordare a cetățeniei emis de organul competent, la sesizarea celui interesat.
Modalitățile de dobândire a cetățeniei pot fi generale și speciale.
Modalitățile generale sunt:
a) Dobândirea cetățeniei prin naștere, după două sisteme juridice:
ius sanguinis: atunci când noul-născut dobândește cetățenia părinților indiferent de locul de naștere;
ius soli: când noul născut va dobândi cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște indiferent de cetățenia părinților.
Astfel, dreptul sângelui îl aplică statele precum Italia, Belgia, Franța, Japonia, Republica Moldova. Dreptul solului se aplică în state precum Argentina, Paraguay.
Există state, ca Anglia și SUA, care folosesc un „sistem mixt” rezultat din aplicarea celor două principii menționate mai sus.
În Romania, potrivit art. 5 din Legea nr. 21/1991 se aplică principiul „jus sanguinis”.
b) Dobândirea cetățeniei prin naturalizare se înfăptuiește cu îndeplinirea unor condiții stabilite de lege:
domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care acordă cetățenie (1, 4, 5, 7, 8, 10 ani);
cunoașterea și respectarea prevederilor Constituției;
cunoașterea limbii de stat;
prezența surselor legale de existență.
Naturalizarea se realizează la voința persoanei în cauză și la îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea statului în care se dobândește:
căsătorie;
rezidență pe teritoriul statului;
adopție;
opțiune;
transfer sau strămutare;
acordare.
c) Dăruirea cetățeniei se realizează la inițiativa autorităților competente ale statului, și nu la cererea persoanei interesate. Dobândirea cetățeniei în ordinea dăruirii are loc de obicei pentru merite deosebite față de acest stat. La etapa actuală, asemenea cazuri sunt extrem de rare.
Prin urmare, modalitățile speciale de dobândire a cetățeniei sunt:
a) dobândirea în grup a cetățeniei sau naturalizarea colectivă (strămutarea de populație);
b) obținerea sau alegerea cetățeniei;
c) reintegrarea sau redobândirea cetățeniei.
Există două forme de pierdere a cetățeniei:
a) Renunțarea reprezintă o formă de pierdere a cetățeniei în baza deciziei autorităților competente ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate.
b) Retragerea cetățeniei cuprinde un element de sancțiune, ea se realizează la inițiativa autorităților statului și de regulă în privința persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului.
Cetățenie — o nouă paradigmă a lumii contemporane
Cetățenia a marcat gândirea occidentală încă de la începuturile sale. Se poate chiar afirma că societățile și modul lor de guvernare s-au definit în raport cu sensul dat cetățeniei.
Un cercetător român în științe sociale și politice, Cezar Bîrzea, susținea despre cetățenie că:
„reprezintă un cadru teoretic care orientează cercetarea și formarea în domeniul științelor politice și sociale;
oferă o serie de concepte-cheie (de exemplu, apartenența, participarea, identitatea) intrate deja în patrimoniul comun al vocabularului politic;
unește comunitatea de specialiști din acest domeniu în jurul acestor concepte, modele și practici sociale;
inspiră un set de acțiuni sociale și fundamentează unele opțiuni politice majore precum guvernanța, parteneriatul civic, echilibrul dintre drepturi și responsabilități, multiculturalismul, instituționalizarea drepturilor culturale și sociale;
susține alte construcții teoretice, (…) precum societatea civilă, responsabilitatea publică, echitatea sau coeziunea socială”.
Așadar, conceptul de cetățenie (citizenship) este central pentru lumea de azi, care este în curs de globalizare. Fără o înțelegere minimală a acestui concept, ar fi dificilă o explicare a problemelor conexe precum participarea democratică, drepturile omului, coeziunea socială, ordinea civică, politicile publice, relația dintre cetățean și societatea multiculturală. Din acest motiv, cetățenia face parte din cultura profesională de bază a indivizilor participanți la decizii la nivel statal sau supranațional.
După cum s-a explicat și-n prima parte a acestui capitol, noțiunea de cetățenie a apărut în Antichitate, odată cu cea de democrație, și a fost influențată pe parcursul istoriei de schimbările sociale, economice și politice, ajungând ca, treptat, în timpurile moderne, să influențeze ea aceste schimbări. Chiar dacă pentru multă vreme a fost lăsată în umbră, într-un final se observă că ea a rămas parte a vocabularului juridic, politic, filozofic sau economic.
De altfel, cetățenia se constituie ca obiect de studiu pentru mai multe discipline, pe lângă politologie, sociologie, se numără și filozofia, istoria, dreptul și chiar economia.
De-a lungul secolelor, s-au scris și nenumărate lucrări pe tema cetățeniei, dar se remarcă o evoluție semnificativă a conceptului în ultimii ani, datorită noilor realități apărute pe plan internațional. Ieșirea dintr-o paradigmă bipolară, continua redefinire a Uniunii Europene, efectele globalizării, amenințările teroriste, au determinat o transformare rapidă și nestabilită (din timp) a legislației privitoare la cetățenia europeană.
De altfel, cetățenia este un concept sensibil la schimbările istorice și faptul că oferă drepturi cu statut universal — drepturi pe care toată lumea este îndreptățită să le exercite — face ca reconstituirea sa să incite mereu interesul.
Cea mai directă rădăcină din care se poate extrage conceptul generic de cetățenie este democrația, mai concret, caracterul său de contestare socială. Totuși, deși cetățenia a fost dintotdeauna una dintre temele centrale ale discursului liberal, acesta a fost acaparat, mai ales în ultimul deceniu, de teoretizările feministe, de cercetătorii multiculturalismului sau de teoreticienii noilor mișcări sociale și, generic, de toți criticii tradiției liberale.
Pe fondul acestei transformări, cetățenia a fost și este criticată în numele viitorului, al valorilor multiculturalismului și deschiderii către ceilalți. În același timp, conceptul de cetățenie, cu toată substanța sa, este încă deschis cercetării, fiind perfect legitim să se pună întrebări cu privire la modurile de organizare sau la completările ce i-ar trebui aduse în permanenta sa dinamică.
Deși cetățenia menține drept coordonată statică apartenența la o comunitate politică (statul național) în care cetățeanul apare ca unitate constitutivă, titular al unor drepturi pe care acesta i le recunoaște și i le garantează, aceasta este, în cele din urmă, un concept dinamic, rezultat al unui proces istoric de expansiune.
Capitolul II. Ce este globalizarea?
Este evident că astăzi omenirea se îndreaptă tot mai rapid spre o lume văzută ca o unitate la nivel planetar a unor identități și care va funcționa cu norme și standarde comune. Elementele specifice ale fiecărui participant vor contribui la realizarea unui echilibru internațional. Legăturile sociale, economice și politice, care traversează granițele dintre state, condiționează în mod decisiv soarta celor care trăiesc în fiecare din ele, iar termenul general folosit pentru a caracteriza această interdependență crescândă a societății umane este acela de „globalizare”.
Termenul provine de la adjectivul global, care are și sensul de „răspândit în întreaga lume”. „Global” este utilizat încă de la începuturile expansiunii coloniale europene, din secolul al XVI-lea. Procesul pe care globalizarea, ca termen, îl acoperă pe plan conceptual este, așadar, mult mai vechi decât conceptul ce i-a fost anexat în ultimii ani.
O primă înțelegere a acestui proces este geografică. Cele dintâi călătorii maritime, însoțite de explorarea unor spații până atunci necunoscute, au fost văzute de către om ca fiind o mare promisiune, aceea de cuprindere teritorială a întregii planete. Iar expediția în jurul lumii a lui Magellan, din anii 1519-1522, avea să inițieze formal epoca globalizării.
O altă înțelegere a procesului, este cea politico-economică. Expansiunea geografică s-a conjugat cu aceea de conducere, de revendicare, achiziționare și valorificare a noilor spații descoperite. Se ajunge la acea etapă istorică când se caută soluții pentru ocolirea spațiului și nu parcurgerea lui, această etapă este cunoscută sub numele de fază electronică.
Ideea unei singure societăți umane mondiale a existat, așadar, dintotdeauna, însă termenul de „globalizare” a apărut abia pe la sfârșitul anilor 1960, fiind lansat de specialistul canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masă, profesorul Marshall McLuhan, Universitatea din Toronto și specialistul american în științe politice, Zbigniew Brzezinski, Universitatea Columbia. McLuhan a cercetat războiul din Vietnam și a lansat sintagma de „sat global”, prin care se referea la lume, dorind să indice faptul că datorită mijloacelor electronice de comunicare, contactul dintre indivizi cunoaște aceeași rapiditate și eficiență cu care acesta se produce în micile comunități rurale. Apoi, termenul apare pentru prima dată în Webster’s Dictionary, în anul 1961, dar primul dicționar care dedică un articol globalizării este Dicționarul de Sociologie al lui Gordon Marshall, publicat în 1998.
Astfel, unii autori au propus o ierarhizare a fazelor globalizării enumerând:
fază germinală (1400-1750) – când sunt realizate primele hărți ale pământului și are loc revoluționarea astronomiei de Copernic, se adoptă calendarului universal, începându-se stabilirea hotarelor unor puteri coloniale;
fază incipientă (1750-1875) – începe construirea statelor-națiuni, iar diplomația formală dintre acestea progresează ușor, de asemenea se realizează convenții legale internaționale și iau naștere idei despre internaționalism și universalism;
fază decolării (1870-1920) – această perioadă a fost caracterizată de autorii Postelnicu Gheorghe și Constantin ca una în care „are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii existenței unei singure societăți internaționale și a unei singure umanități, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dintre națiuni independente, extinderea comunicațiilor, apariția unor migrații de masă, îndeosebi dinspre Europa spre America”;
fază conflictelor pentru hegemonia mondială (1925-1969) – au loc cele două războaie mondiale, apoi se înființează Liga Națiunilor care apoi devine ONU (1945) — aceastea aveau ca scop găsirea de soluții de comun acord asupra unor probleme cu caracter global, cum ar fi: poluarea, epuizarea resurselor naturale, explozia demografică, malnutriția, subdezvoltarea economică etc.;
sfârșitul secolului XX – este perioada când se înregistrează progrese în descoperirea spațiului cosmic și în telecomunicații, dezvoltarea puternică a formelor de integrare regională. Aceasta este considerată de unii autori a fi faza finală care continuă și până în prezent.
Așadar termenul de globalizare și înțelesurile acestuia a apărut treptat, ajungând astăzi să penetreze și să se dezvolte considerabil aproape în toate dimensiunile societății umane.
Astfel, cuvântul s-a răspândit cu repeziciune, câștigând o mare popularitate în ultimele trei decenii.
Totuși, ce este globalizarea? Un concept, un proces sau o realitate…?
Un răspuns îl dă Thomas L. Friedman, un susținător înfocat al globalizării, care afirmă că „globlizarea nu este o simplă tendință sau o fantezie, ci este, mai degrabă, un sistem internațional. Este sistemul care acum a luat locul sistemului Războiului Rece și, la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi și propria ei logică, de natură să influențeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurător, geopolitica și economia fiecărei țări de pe glob”.
În general, însă, termenul de globalizare este unul destul de controversat, oamenii de știință neajungând la o definiție singulară. Prin urmare, există mai multe definiții ale acestui fenomen contemporan, fiecare evidențiind o anumită latură sau dimensiune a sa. Unii specialiști tratează globalizarea ca pe un proces predominant economic, eventual sinonim al capitalismului global, alți analiști se concentrează pe creșterea importanței instituțiilor și organizațiilor internaționale (standardizare, legalitate, democrație), alții accentuează impactul transnațional al fluxurilor demografice, culturale, în timp ce restul vorbesc de noile rețele de comunicare, care pot duce la constituirea unei societăți civile globale.
Pentru o înțelegere mai deplină, se pot analiza câteva definiții:
Jan Aart Scholte (2000, Anglia) – „globalizarea reprezintă ansamblul de procese care fac din lume o singură locație, schimbând sensul și importanța distanțelor și identităților naționale, în lumea internațională a afacerilor”, și tot el în 2005 mai adaugă că aceasta duce la „de-teritorializare și […] creșterea relațiilor «suprateritoriale» dintre popoare”.
Martin Albrow (1990, Anglia) – „globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală”.
Elmar Altvater (1996, Germania) susține că „globalizarea este procesul de surmontare a granițelor apărute de-a lungul istoriei. Ea devine astfel sinonimă cu eroziunea (dar nu și cu dispariția) suveranității statelor naționale și se înfățișează ca o detașare a economiei de piață față de normele morale și legăturile instituționalizate dintre societăți”.
Bari Ioan (2003, România) – „Lumea devine tot mai mult un supermarket global [din engleză, „a global shopping mall”] în care ideile și produsele pot fi găsite peste tot în același timp. Globalizarea nu vizează, pur și simplu, procesul obiectiv de creștere a intercomunității. Ea vizează conștientul și subiectivitatea individului, adică scopul și intensitatea conștientizării lumii ca spațiu unic. Globalizarea este ceea ce cei din Lumea a Treia au numit, timp de secole, «colonizare». Globalizarea se referă la procesul prin care relațiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanță și granițe, în așa fel încât viața umană se desfășoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi văzute ca un loc unic”.
Nayef R. F. Al-Rodhan și Gérard Stoudmann (2006, Elveția) – „globalizarea este un proces care cuprinde cauzele, progresul, și consecințele integrării transnaționale și transculturale ale activităților umane și non-umane”.
Stănescu Vasile (2009, România) – „Globalizarea este cel mai întins proces de transformare social-istorică din istoria omenirii, cea mai mare provocare a secolului al XXI-lea, antrenând într-o direcție comună întreaga societate umană și întregul spațiu corespunzător planetei noastre”.
Anthony Giddens (2009, Anglia) – „Globalizarea schimbă fundamental natura experiențelor noastre cotidiene. Cum societățile în care trăim suferă transformări profunde, instituțiile întemeietoare care le susțineau au devenit nepotrivite. Aceasta îndeamnă la redefinirea aspectelor sociale personale și intime ale vieților noastre, precum familia, rolurile de gen, sexualitatea, identitatea personală, interacțiunile noastre cu ceilalți și relațiile de muncă. Modalitatea în care gândim despre noi înșine și legăturile noastre cu ceilalți sunt profund modificate de globalizare”.
George Ritzer (2010, S.U.A.) – „Globalizarea este o perspectivă care pune accentul pe capacitatea unor state moderne și organizații în mare măsură capitaliste, de a-și spori puterea și influența pe glob”, „este cel mai important și amplu fenomen al prezentului, fiind greu de imaginat un scenariu în urma căruia să-și încetinească ritmul sau să înceteze”.
Așadar, globalizarea este un proces accentuat prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socio-culturală. Rețelele de relații și dependențele din diferite domenii dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale.
În literatura de specialitate termenul „globalizare” se prezintă și ca un trinom, distingându-se următoarele sensuri: „globalizarea” definită ca proces, „globalism” definit ca ideologie, și „globalitate” ce se referă la societatea mondială, multidimensională, policentristă, contingentă și politică.
În același timp, globalizarea este un fenomen complex, cu multiple dimensiuni, în care aspectele economice, politice, sociale și culturale sunt prezente concomitent. Aceasta se manifestă pe următoarele dimensiuni:
Figura 2.1. Dimensiunile globalizării
dimensiunea organizațională: constituie asociații, agenții, instituții, companii care operează în rețelele transfrontaliere;
dimensiunea economică: vizează integrarea economică mondială în comerțul internațional, finanțe-bănci, transporturi, producție și servicii, libera circulație a capitalului, piață, CTN. Banca Mondială definește globalizarea ca „libertatea și capacitatea indivizilor și a firmelor de a iniția tranzacții economice voluntare cu rezidenți ai altor țări”;
dimensiunea mediului ambiant: se referă la schimbările climaterice mondiale ce nu pot fi datorate și izolate doar unei țări sau alteia, pentru că „planeta este un singur loc”;
dimensiunea socială: are în vedere circulația persoanelor, imaginilor și ideilor: creșterea rolului societății civile internaționale/globale;
dimensiunea culturală: este vorba despre infrastructura culturală și informațională, despre diseminarea valorilor cultural-occidentale care nu au cum să devină dominant-globale, căci la rândul lor și alte culturi afectează cultura occidentală, acest lucru fiind susținut de „modelul cultural adaptiv” al lui Greig, care mai susține că deși cresc șansele omogenizării culturii, asta nu înseamnă că identitățile cultural-locale nu se întăresc, autorul inițiind conceptul de cultură „omogen-hibridă”. Cu toate acestea, din punct de vedere cultural, globalizarea este contestată și acuzată de unii autori ca punând în pericol unele culturi locale și regionale, și creând confuzie;
dimensiunea politică: face referire la dezvoltarea instituțiilor, regulilor, regimurilor internaționale și la creșterea numărului de actori statali, non-statali și supra-statali, cum ar fi, spre exemplu, Uniunea Europeană, care de altfel este și văzută ca un răspuns de succes la provocările globalizării;
dimensiunea militară: include rețele ale interdependenței în care forța sau amenințarea cu forța pot fi utilizate, procurarea armamentelor, creșterea comerțului internațional cu arme;
dimensiunea normativă: vizează reguli supra- naționale/regionale, standarde tehnice, drepturile universale ale omului;
dimensiunea comunicațională: are ca scop expansiunea tehnologiei informației; mass-media electronică, telefonia, internetul.
În ce privește adânciriea manifestării fenomenului de globalizare și influența acestuia, printre principalii factori se numără:
intensificarea guvernării și reglementării a unor probleme la nivel internațional (apariția organizațiilor internaționale, companiilor multinaționale, corporațiilor etc.);
internaționalizarea finanțelor și a capitalului;
convergența culturală și socială;
dezvoltarea tehnologiilor informaționale și de comunicații;
creșterea cotei-parte a producției cu o pondere ridicată a folosirii cercetărilor științifice și libera circulație a acesteia;
înzestrarea tehnologică a unor regiuni;
comerțul reciproc avantajos satisface toate părțile, adică indivizi, cât și companii, organizații, țări, asociații comerciale și chiar regiuni întregi;
forța de muncă, cu caracteristicile acesteia, de la creșterea populației, până la importul de inteligență și libera circulație.
Iar principiul ordonator al globalizării este cel al competiției într-un întreg care e mai mult decât suma părților, iar părțile tind să imite întregul.
Trăsăturile principale ale globalizării sunt sfera de acțiune (întinderea) și intensitatea (adâncimea).
Se observă că „globalizarea” ca proces este o mișcare continuă, ce presupune respectarea drepturilor omului, a identității culturale și a autonomiei. De asemenea, globalizarea impune o educație dincolo de cerințele cadrului național, educație care să țină cont de valorile validate social la nivel global, cum ar fi: pluralismul cultural, interculturalitatea, libertatea, egalitatea, solidaritatea, democrația etc. Globalizarea cuprinde întreaga gamă de activități social-umane, de la dimensiunea politică și economică, la cea socială, religioasă, spirituală. Astfel, „ne apropiem de situația în care lumea, ca întreg, se va regăsi în fiecare subsistem și, în același timp, fiecare subsistem, localitate, regiune sau stat-națiune se vor regăsi oriunde în întreg, fiecare componentă se dezindividualizează din ce în ce mai mult, în timp ce întregul se manifestă din ce în ce mai mult la nivelul componentelor, conflictele la nivel local devin, astfel probleme sociale globale”.
Drepturile omului în contextul globalizării
Epoca globalizării, este de asemenea și epoca individului. Inovațiile revoluționare în tehnologie și telecomunicații au împuternicit individul, în mai bine sau mai rău, dându-i posibilitatea să-și exercite astăzi libera afirmare, exprimare, a demnității și valorii lui ontologice, cum nu era de imaginat înainte.
În domeniul drepturilor omului, este incontestabil că astăzi, odată cu globalizarea, este necesară aplicarea acelorași reguli internaționale de protecție a persoanelor fizice, oriunde nu ar fi acestea, în timp ce în societatea internațională clasică, protecția persoanelor fizice ținea doar de responsabilitatea statelor.
Așadar, drepturile omului au reapărut astăzi ca element central în contextul politic, juridic și economic contemporan, un reper esențial pentru fundamentarea unei noi ordini morale și sociale, datorită, pe de o partea, încercărilor notabile de genocid efectuate de guvernele alese în mod liber (în special naziștii) înaintea celui de-al II-lea Război Mondial, iar pe de altă parte, datorită unificării treptate a lumii.
Conceptul de drepturi ale omului este definit de Dicționarul Explicativ Oxford ca „o cerere justificată, din motive legale sau morale, de a avea sau de a obține ceva”. O definiție mai complexă a drepturilor omului este următoarea: „un drept al omului […] este un drept moral universal, ceva pe care toți oamenii, oriunde, în orice moment ar trebui să aibă, ceva de care nimeni nu poate fi lipsit fără un afront grav la justiție, ceva care aparține fiecărei ființe umane pur și simplu pentru că este om”.
Iar definiția de lucru la nivelul sistemului Națiunilor Unite este urmatoarea: „drepturile omului sunt acele libertăți, imunități și beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice ființă umană este îndreptățită să le pretindă de la societatea în care trăiește”.
Deși pași concreți pentru universalizarea și respectarea acestora s-au realizat abia după al Doilea Război Mondial, când apar proiecte regionale, când se nasc organizații internaționale având drept scop pacea și împlinirea potențialului uman, când practic se intensifică activitățile transnaționale și societea civilă ia dimensiuni internaționale, iar domeniul Drepturilor Omului au acest caracter universal global chiar din momentul creării lor.
Originile istorice și filosofice ale noțiunii se trag din umanismul antic, reînviat în mediul spiritual oferit de Renaștere și, mai apoi, de secolul luminilor, care a făcut realizabilă clarificarea ideilor privind existența unui drept natural și universal, veșnic și imuabil, mai întâi fiind perceput ca o prelungire a ordinii divine, iar, ulterior, ca atribut inerent ființei umane, dobândit în afara oricăror reglementări, fiind superior și opozabil statului.
Provenind de la Droits de l’Homme, conceptul de drepturi ale omului se referea la drepturi naturale, inalienabile și sfinte ale omului pentru „libertate, securitate, proprietate și libertatea la rezistență la opresiune”, declarate de Republica Franceză în 1789. Dar aceastea, de fapt, provin de la drepturile inalienabile date de Dumnezeu: la viață, libertate și la fericire, proclamate în 1776 în Declarația Americană pentru Independență.
Tot în această perioadă, Hamilton declară că drepturile naturale sunt „drepturi sacre ale Omenirii, scrise parcă cu o rază de soare, cu mâna Divinității în întreg volumul naturii umane, și niciodată nu pot fi șterse sau ascunse”. Așadar, este susținută ideea lui Locke precum că drepturile au fost implantate în natura umană cu „mâna lui Dumnezeu”. Cu toate acestea, din 1789, raționalismul francez propune o concepție agnostică a drepturilor naturale, detașată de orice asociere cu divinitatea și ancorată doar la natura umană.
Astfel, după Primul Război Mondial, conceptul de drepturi ale omului devine chiar minimal. Este exclusă atât natura umană, cât și cea divină. Apar concepte ca „drepturi de grup” sau „drepturi ale minorităților”. Unul dintre obiectivele de război ale președintelui american Woodrow Wilson a fost „a asigura sălaș depturilor fundamentale ale omului care urmează să fie reglementate de către conducători numiți de el”. Președintele Wilson a intuit o lume postbelică în care imperiile multietnice, austro-ungar și turc, vor fi înlocuite de state naționale independente. Și cum era inevitabil, aceste state vor conține minorități; astfel, pentru a proteja acele minorități, sunt necesare tratate despre crearea unor state noi în care să fie susținute „drepturilor” minorităților, nu ca indivizi sau ca cetățeni, dar ca membri a unor grupuri minoritare entice. Așa s-a creat și conceptul de drepturi ale grupurilor minoritare.
Aceste drepturi ale minorităților au, într-un fel, tendința de a submina stabilitatea statelor naționale noi create. Pentru a cere drepturi în calitate de minorități, indivizii își prezintă identitatea nu ca cetățeni care sunt de o anumită etnie sau de o anumită religie, dar ca minorități care au fost cetățeni ai unei anumite națiuni. Astfel, identitatea minorităților se confruntă cu identitatea națională, ceea ce aduce separatismul și apare, astfel, problema „iredentism”-ului — dorința grupurilor minoritare de a se unifica cu alte părți ale etniei sau religiei care o au pentru a forma majoritatea în propriile state. Solicitările iredentiste ale minorității germane din Cehoslovacia, de fapt, au fost una din cauzele celui de-al Doilea Război Mondial.
Practic, rezultă că, până după al Doilea Război Mondial, procesul de protecție a drepturilor omului prin instrumente juridice internaționale a avut un caracter fragmentar. Cele mai importante prevederi rămânând: interzicerea traficului cu sclavi și a sclaviei, protecția victimelor războiului, a lucrătorilor industriali, și ulterior a minorităților naționale, religioase.
După cel de-al Doilea Război Mondial, deja se trece de la preocuparea asigurării protecției unor anumite categorii de persoane și a unor drepturi la asigurarea protecției drepturilor omului în mod global.
Documentele internaționale adoptate au fost fie cu caracter de declarații și recomandări cu valoare moral-politică (cum ar fi rezoluții ale unor organizații internaționale, planuri de acțiune care au influențat indirect legislația internă a statelor), fie convenții internaționale cu valoare juridică obligatorie (care au influențat direct legislațiile naționale).
Iar, ulterior, pentru că statul modern nu poate asigura garantarea efectivă a drepturilor omului, acestea trebuiau „să depășească cadrul strâmt, să intre în reglementările internaționale, adică să fie internaționalizate”.
Înainte de 1942, Declarația Națiunilor Unite anunță că are ca scop „protejarea drepturilor omului”, promovându-se drepturile individuale ale omului și nu cele de grup.
Iar în 1945, în Carta ONU a fost reafirmat principiul „protecției drepturilor omului”, a cărui Preambul „reafirmă credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei, în drepturi egale a bărbatului și femeii și a națiunilor mici și mari” — este de menționat accentul pus pe persoană, pe drepturile individuale, decât pe cele de grup. Articolul 13 din Carta conferă Adunării Generale dreptul de a solicita studii și de a face recomandări în vederea „ facilitării pentru toți, fără distinctive de rasă, sex sau religie, a exercitării drepturilor omului și libertăților fundamentale”. Iar articolul 55 proclamă „respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără distinctive de rasă, sex, limbă sau religie”.
Mai apoi, în 1947, Eleonore Roosvelt, reprezentantul SUA la Națiunile Unite convoacă un comitet la casa personală Greenwich Village din New York pentru a elabora proiectul Declarației Universale pentru Drepturile Omului. Ședințele acestui comitet au coincis cu procesul de la Nurenberg, din 1947, asupra medicilor naziști acuzați de crime contra umanității. La acest comitet, au fost prezentate și dezbătute rapoarte despre cursul cercetării, care conțineau exemple concrete despre ce înseamnă a încălca drepturile oamenilor. Astfel, ei au elborat Declarația Universală pentru Drepturile Omului ca o modalitate de asigurare pentru ca nimeni, niciodată să nu fie tratat în felul în care evreii au avut de suferit din cauza naziștilor.
Declarația Universală a Drepturilor Omului își întărește rolul însemnat mai ales după rezoluția a Adunării Generale din 10 decembrie 1948. Ea fiind văzută ca un „ideal comun de atins de către toate popoarele și națiunile” și prevedea numeroase drepturi:
civile și politice: dreptul la viață, libertatea și securitatea persoanei, de a nu fi ținut în sclavie sau robie, de a nu fi supus la tortură, pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, la libertatea de întrunire și asociere pașnică, de a participa la conducerea treburilor publice, de a avea acces la funcțiile publice;
economice, sociale și culturale: la asigurare socială, muncă și alegerea liberă a muncii, la salariu egal pentru o muncă egală, la asigurarea în caz de șomaj, invaliditate etc., protecția mamei și copilului.
Deși fără caracter obligatoriu, Declarația are o dublă semnificație juridică:
ea recunoaște unele drepuri (conturate anterior) pe o bază convențională și cutumiară;
a declanșat procese cutumiare de confirmare a unor drepturi.
De asemenea, trebuie menționate prevederile unor Constituții, cum este, spre exemplu, articolul 20 din Constituția României, care conferă dispozițiilor Declarației — alături și de cele ale altor pacte din materia drepturilor omului — nu numai conținut juridic, dar și o poziție de preeminență față de dreptul intern al statului în cauză.
Ulterior au apărut și alte documente, organizații, tratate care au contribuit la promovarea, consolidarea și la protecția drepturilor omului ca drepturi universale, globale, valabile pentru oricine, în orice colț al lumii.
Printre sisteme de protecție a drepturilor omului există pe lângă Sistemul ONU care cuprinde Carta ONU, Declarația Universală a Drepturilor Omului, și alte pacturi internaționale ale drepturilor omului, cum ar fi:
Pactul Internațional al Drepturilor Economice, sociale și culturale, care a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976;
Pactul Internațional al Drepturilor Civile și Politice, intrat în vigoare la 23 martie 1976, care are și două protocoale facultative: Protocolul referitor la sesizarea Comitetului pentru Drepturile Omului, și Protocol facultativ la acest Pact, pentru abolirea pedepsei cu moartea (1991).
Iar în Preambul, articolele (1, 2 și 3) acestora sunt apropape identice, Pactul drepturilor economice, sociale și culturale prevede: dreptul la muncă, libertatea de a alege locul de muncă, remunerație egală pentru muncă de valoare egală, dreptul la securitate, la odihnă și timp liber, dreptul de a forma sindicate, dreptul la grevă, la asigurare socială etc. Și Pactul Drepturilor Civile și Politice prevede: dreptul la viață, la libertatea gândirii, conștiinței, religiei, libertatea de exprimare, dreptul de întrunire și asociere liberă etc.
Două principii caracterizează protecția drepturilor omului:
vocația universală a drepturilor omului;
indivizibilitatea și interdependența tuturor drepturilor omului.
De asemenea au apărut și sisteme regionale de protecție, cum ar fi:
Sistemul European:
Principalul document al Europei este Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma, în 1950. Aceasta cuprinde prevederi referitoare mai ales la drepturile civile și politice: dreptul la viață, la libertatea și securitatea persoanei, dreptul învinuitului la audiere publică și echitabilă, inviolabilitatea persoanei, a locuinței, a corespondenței, dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței, religiei, libertatea de exprimare, la întrunire pașnică de asociere, dreptul la căsătorie. Este însoțită de 14 protocoale adiționale adoptate în perioada 1952-2004, în baza cărora au fost adăugate și alte drepturi și libertăți, printre care s-a abolit pedeapsa cu moartea, se reformează mecanismul jurisdicțional de control etc. Partea a două a Convenției prevede mecanismul jurisdicțional de punere în aplicare.
Prin Protocolul numărul 11, intrat în vigoare în 1998, se instituie Curtea Europeană a Drepturilor Omului unică (prin comasarea Comisiei și Curții).
Protocolul numărul 14, intrat în vigoare în 2010, induce o serie de măsuri procedurale menite în a ușura activitatea Curții Europene a Drepturilor Omului.
Sistemul Americii de Nord:
Aici principalul document este „Declarația Universală a depturilor și îndatoririlor omului”, adoptată în 1948.
Un alt document important este Convenția americană a Drepturilor Omului, intrată în vigoare în 1978, care recunoaște drepturile civile și politice și anunță drepturile economice, sociale și culturale. Prevede: dreptul la personalitate juridică, la viață, la tratament uman, libertatea de servitute, dreptul la libertatea personală, la un proces corect, la compensarea pentru erori judiciare, dreptul la replică, libertatea de conștiință și religie. Convenția a fost completată prin două protocoale adiționale, unul intrat în vigoare în 1991 – Protocolul privitor la abolirea pedepsei cu moartea, și Protocolul referitor la drepturile economice, sociale, culturale intrat în vigoare în 1999.
Sistemul African:
Documentul principal este Carta Drepturilor Omului și ale Popoarelor, intrată în vigoare în 1986, aceasta prevedea: dreptul la cetățenie și interzicerea lipsirii arbitrare de cetățenie, dreptul la libera alegere a partenerului de căsătorie, dreptul la un nivel de viață adecvat. Această Cartă este însoțită de două protocoale: Protocolul pentru înființarea unei curți africane a drepturilor omului și a popoarelor, intrat în vigoare în 2004, și Protocolul asupra drepturilor femeilor în Africa, intrat în vigoare în 2005.
În cadrul Uniunii Africane au fost adoptate și alte tratate la drepturile omului: Convenția Organizațiilor Unității Africane guvernând aspecte specifice ale problemelor refugiaților în Africa (1974) și Carta Africană a Drepturilor și Bunastării Copilului (1990).
Printre drepturile popoarelor se numără: dreptul la autodeterminare, suveranitate asupra resurselor naturale, dreptul la dezvoltarea economică, la pace și securitate, și la un mediu înconjurător satisfăcător. Există și alte mecanisme internaționale pentru asigurarea protecției drepturilor omului pe lângă Sistemul ONU care are un șir de organe cu atribuții în materia drepturilor omului, există și Sistemul Consiliului Europei care cuprinde la rândul său două organe, și anume:
Comisia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, un alt sistem important este Sistemul OSCE, care deține instituții precum:
Înaltul Comisar pentru Minoritățile naționale.
Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului.
Biroul Reprezentantului OSCE, pentru libertatea presei.
Altul este Sistemul American, care cuprinde Comisia și Curtea, create după modelul european, însă dispun de o mai însemnată competență consultativă.
De menționat este și Sistemul African care tot deține o Curte Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor, care acordă prioritate problemelor, violărilor ale drepurilor omului etc.
Precum și multe alte acte importante care au adus îmbunătățiri sistemului global de protecție a drepturilor omului.
În esență, drepturile omului au ajuns, treptat, să recunoască demnitatea inerentă în fiecare persoană ca o ființă umană, indiferent de naționalitatea lui, de rasă, etnie, de religie, de gen, sexualitate, clasă sau de oricare alte grupuri, afilieri sau alte caracteristici. Ele afirmă primatul moral și legal al persoanei pe deasupra altor entități (cum ar fi familia și statul) care au la rândul lor anumite drepturi.
În concluzie, drepturile omului se referă la drepturile și libertățile fundamentale la care toți oamenii (indiferent de rasa lor, de religia lor, de limba pe care o vorbesc sau de zona unde locuiesc) sunt îndreptățiți să le exercite, incluzând drepturile civile și politice, drepturi sociale, culturale și economice, dreptul la muncă, la educație și nu în ultimul rând dreptul la viață și libertate, la egalitate în fața legii, libertate de gândire și de exprimare. Practic, mai ales după a doua jumătate a secolului XX, manifestarea și protecția acestor drepturi încearcă tot mai mult a se realiza la nivel internațional, global, universal. Astfel, astăzi s-a ajuns să se vorbească de un regim global al drepturilor omului.
A nu se confunda termenul de „globalizare”, care e folosit de unii autori doar în domeniul economic și „universalitate” pentru domeniul drepturilor omului, pentru că cel din urmă ar avea un grad de aplicabilitate mai larg.
Astfel, se remarcă faptul că noțiunea de drepturi ale omului este, fără îndoială, una dinamică, conținutul, sensul și valențele sale aflându-se într-un continuu proces de transformare, aflat în corelație, pe de o parte cu nivelul la care a ajuns societatea civilă umană, iar pe de altă parte cu valorile pe care aceasta le promovează.
„Coordonata axială a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, pe care este creată Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), și anume cea a universalității valorilor umane (și care consolidează cea de a două coordonată a aceste construcții, cea a unității speciei umane), poate rezista și trebuie înțeleasă ca fiind funcțională numai prin depășirea relativității valorilor particulare inerente diverselor culturi și civilizații, fiecare dintre culturile și civilizațiile specifice popoarelor în devenirea lor istorico-culturală participând, prin întreaga experiență istorică și spirituală, la perenitatea și universalitatea valorilor umane”.
Subiectele comune care reies din Declarația pentru Drepturile Omului și predecesorii acestei declarații au avut astfel intenția de a oferi protecție universală după cum titlurile de Droits de L'Homme și Declarația Universală pentru Drepturile Omului indică a face acest lucru în numele umanității. Cu toate acestea, Declarația Universală a trebuit să facă mai mult decât să proclame universalitatea și să invoce numele umanității. Și anume, pentru o aplicare practică, aceasta ar fi trebuit să fie universal acceptată de către oamenii din întreaga lume. Ea ar fi trebuit să fie acceptabilă pentru cei profund religioși budiști, creștini, catolici, confucianiști, hinduși, evrei, musulmani, sikhi și zoroastrieni și, deopotrivă, pentru comuniștii ateiști.
Drepturile omului a trebuit să fie un concept global și universal, adică cosmopolit, ca o chestiune de necesitate.
Discursul drepturilor oferă un răspuns și protestelor indivizilor sau grupurilor de invizi care găsesc anumite condiții atât de respingătoare, încât să nu dorească să colaboreze cu societatea civilă. În consecință, retorica drepturilor a devenit un protest universal a celor oprimați și fără drept de vot, cum sunt coloniștii americani rebeli din secolul XVIII-lea, subiecții francezi sau disidenții blocului sovietic din secolul XX. Puterea acestei elocvențe provine din capacitatea sa de a servi atât ca doctrină juridică care caracterizează cerințele și constrângerile organismelor guvernamentale, cât și ca o revendicare morală, precum că orice persoană sau grup se poate afirma contra unei alte persoane, grup sau guvern că, în opinia lor, acestea le refuză condițiile minime necesare pentru o colaborare acceptată voluntar.
Cu toate că, de ce să nu se adere în mod voluntar la o societate civilă, chiar și în cazul persoanele non-umane? Când se poatea îmbrățișa conceptul global, universal al ONU cu referire la drepturile omului, deoarece drepturile omului stabilesc condiții minime pentru că orice persoană să poată accepta voluntar societatea civilă.
Listele specifice a ceea ce contează pentru un drept uman poate și ar trebui să varieze, dar conceptul de drepturile omului în sine este atât de cosmopolit, că ar putea fi îmbrățișat universal, chiar și de către cei care nu împărtășesc o moralitate comună.
Totul de ce oamenii au nevoie este dorința de a colabora în mod voluntar și de a respecta reciproc punctele de vedere, și, drepturile fiecăruia.
Chiar dacă promovarea drepturilor omului reprezintă o preocupare constantă a comunității internaționale, având ca scop crearea unui cadru global care să sprijine eforturile statelor de asigurare în plan intern a drepturilor fundamentale, nu trebuie uitat că acțiunea efectivă de protecție a drepturilor omului se desfășoară, prin excelență, la nivel național.
Cu toate acestea, suveranitatea nu poate fi considerată absolută, mai ales în contextul în care omenirea tinde spre integrarea într-o comunitate internațională interdependentă, iar sistemul normelor dreptului internațional nu este altceva decât un fundament normativ pentru acțiunea statelor, creat de ele însele, care nu poate absorbi suveranitatea de stat. Întinderea suveranității și formele ei de realizare se află într-un permanent proces de transformare în funcție de relațiile de integrare, de obligațiile pe care statul și le asumă în plan internațional.
Instrumentele internaționale au ca principal mijloc de executare asumarea de către statele părți a obligației de a lua măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru asigurarea realizării drepturilor fundamentale, astfel încât sistemele internaționale de control au numai un caracter complementar și subsidiar față de mecanismele interne, constituindu-se într-o garanție suplimentară.
Faptul că responsabilitățile se extind trecând de granițele suveranității naționale duce la înlocuirea principiului „neamestecului în afacerile interne” cu principiul ubicuității drepturilor omului.
Proiectul cosmopolit al drepturilor omului prin contextualizare generează diferite consecințe intenționate și neintenționate, care construiesc și reconstruiesc continuu, prin agregare, noi realități sociale diferite de cele imaginate în trecut, dar cărora cetățenii trebuie să le facă față.
„În măsura în care guvernele diferitelor state nu au capacitatea de a gestiona dificultățile economice cărora trebuie să le facă față, acestea stimulează diverse forme de criminalitate cu manifestare internațională, reduc vigilența față de afectarea securității ecologice, produc diminuarea resurselor alocate sănătății publice și altor programe sociale și generează migrația populației. Toate aceste fenomene negative creează mediul favorabil manifestării amenințărilor asimetrice la adresa securității internaționale și naționale, afectând, în egală măsură, atât statele, cât și sistemul internațional în ansamblul său”.
Spre exemplu, un fenomen destul de des întâlnit în ultimele decenii și care continuă să se agraveze constant este traficul de fiiințe umane. Acest fenomen reprezintă una dintre cele mai grave forme de exploatare umană, de violare a drepturilor omului, a demnității și integrității persoanei. Traficul de ființe umane presupune organizarea unor rețele ce depășesc granițele statelor (traficanți, transportatori, consumatori), internaționalizarea grupărilor criminale, ceea ce face necesară nu doar formularea unor politici coerente pentru prevenirea și combaterea unui atare flagel la nivel național, ci și cooperarea internațională, crearea unor instrumente juridice universale sau regionale eficiente de prevenire și combatere. Între acestea, menționăm Protocolul pentru modificarea Convenției de la Geneva privind reprimarea traficului de femei peste vârsta de 18 ani, Convenția ONU pentru reprimarea traficului de ființe umane și a exploatării prostituției semenilor, Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate și Convenția Europeană privind lupta împotriva traficului de ființe umane.
La nivel european, prin decizii ale Consiliului Europei, au fost create două structuri: Europol și Eurojust, prima cu atribuții în prevenirea și combaterea migrației ilegale și traficului de persoane, iar cea de-a doua având un rol important în prevenirea și combaterea crimei organizate.
Printre cauzele traficului de persoane sunt indentificate sărăcia, șomajul, discriminarea pe piața muncii, violența domestică și abuzul, amploarea fenomenului aflându-se în strânsă legătură cu profiturile pe care le aduce, profituri ce permit organizațiilor criminale finanțarea altor activități, cum ar fi terorismul, traficul de arme și droguri ori spălarea de bani.
Drept soluții, în încercarea de reglementare a combaterii terorismului internațional și transnațional, în dezbaterile doctrinare s-a atras atenția, că interesul public necesită menținerea unui echilibru între imperativul protejării siguranței publice și folosirea forței, între necesitatea prevenirii atacurilor teroriste și protejarea drepturilor omului, inclusiv în cazul persoanelor suspectate de terorism.
Scriitorul Steve Tsang menționa că în opinia lui singura modalitate prin care lumea democratică poate face față cu succes acestei noi provocări este să demonstreze că toleranța, respectul pentru drepturile omului și demnitatea umană, precum și preocuparea pentru prosperitatea individului sunt repere esențiale în sistemului axiologic al democrațiilor moderne laice.
Pe măsură ce societatea evoluează, și sursele de instabilitate, pericolele și amenințările la adresa comunității internaționale cresc și se răspândesc, iar prevenirea și combaterea lor nu este posibilă decât printr-un efort comun, prin crearea unor programe la nivel subregional, regional și mondial pentru promovarea și respectarea drepturilor omului, pentru cooperarea economică și socio-culturală, care să ducă la construirea unor areale de pace și stabilitate, bazate pe asimilarea valorilor fundamentale comune.
Societatea civilă globală
Și, atunci, ce reprezintă drepturile omului într-o societate civilă globală? Pentru mulți scriitori filosofi, dreptul este sinonim cu o cerere. Unii autori, (de exemplu: Richard Rorty) consideră că în lumea de azi, marcată de pluralism și diversistate, drepturile omului trebuie considerate drept principalul mijloc de evitare a suferinței și umilinței, pentru că, susțin aceștia, că ele ar furniza standarde minime ale demnității, tolerării și conviețuirii într-o lume globalizată. Alți autori vorbesc chiar de „moartea drepturilor omului” (de exemplu C. Douzinas) sau de „necesitatea” limitării lor după septembrie 2001. Spre exemplu, scriitorul B. Barber transmite un mesaj în care pledează pentru restrângerea drepturilor civile și politice, garantate de toate democrațiile occidentale în toată modernitatea, din rațiuni de siguranță și securitate ale statelor și comunităților.
Alții, ca Jack Donnelly punctează faptul că drepturile omului reprezintă noile standarde de definire ale unei civilizații, acest autor atrăgea atenția asupra urgenței apariției unui „regim internațional” al drepturilor omului, în contextul creșterii rețelelor sociale transnaționale, creșterii conștientizării în ceea ce privește violarea drepturilor omului, atât în forme tradiționale, cât și în forme care abia acum apar.
Acest „regim internațional” al drepturilor omului reprezintă un proiect comun al umanității și îndeamnă la constituirea unei societăți civile globală și unite.
De fapt, această „societate civilă globală” a apărut și s-a dezvoltat în relație cu legitimitatea și extensivitatea statului.
Deși este un concept nou, despre care unii specialiști încă se întreabă dacă există sau dacă ne îndreptăm spre o asemenea societate, subiectul „societății civile globale” este destul de dezbătut și foarte des abordat în ultimul timp. Cei mai mulți sunt de părere că există și e într-un proces de dezvoltare.
Într-adevăr, cum e posibil a nu se vorbi de o societatea civilă globală când astăzi există o mulțime de organisme instituționalizate internațional, care sunt cuprinse de aceasta, cum ar fi: federațiile, confederațiile și uniunile sindicale și patronale, în care intră și marile companii multinaționale, organizațiile neguvernamentale și guvernamentale, instituțiile confesionale etc.? Astfel de organizații internaționale guvernamentale care au abordat probleme mondiale globale sunt spre exemplu: ONU, OSCE, Banca Mondială, FMI, Grupul G8, și din cele neguvernamentale, cum ar fi: Crucea Roșie, Cercetașii, Greenpeace, AIESEC etc. Însă aceste organizații nu au fost întodeauna credibile, uneori fiind considerate nereprezentative.
În prima parte a acestui capitol, este citat Scholte, care definește globalitatea ca o suprateritorialitate, de aici rezultând că societatea civilă globală există și activează în felul următor:
tratează problemele transversale ale umanității;
este un mijloc de solidaritate suprateritorială;
implică comunicare transfrontalieră;
și după cum s-a argumentat și mai sus aceasta este susținută de organizațiile transteritoriale.
Prin urmare, activitatea socială internațională este o expresie a globalizării. În fapt, „societatea civilă la nivel regional și global reprezintă o formă integrată a societăților civile național-statale”. Această societate civilă globală dă o șansă democratizării sistemului internațional, deși acest lucru este mai greu de realizat la nivel global decât în cadrul unui stat național.
Cât despre societatea civilă statală, este și ea un element constitutiv al unui sistem democratic, pentru că ea întărește legitimitatea democrației, întărește conștiința și încrederea cetățenilor în puterea lor. În esență, societatea civilă la nivel național este „ansamblul formelor organizatorice nestatale, fundamentate pe dreptul constituțional de liberă asociere, veritabile relee ale opiniei publice, prin care se exprimă public și se încearcă promovarea în comun a unor interese specifice, economice, sociale, culturale, informaționale, educative, profesionale etc.”. Cât privește organizațiile, grupurile, asociațiile societății civile sunt autonome în relație cu statul. Societatea civilă nu este omogenă, ea este constituită din numeroase segmente organizate în condițiile legii, acestea au drept obiectiv promovarea valorilor, aspirațiilor și intereselor colectivităților, comunităților pe care le reprezintă, în diferite domenii de activitate.
Societatea civilă este spațiul de promovare și de susținere a dezvoltării drepturilor cetățeanului. Ea capătă noi dimensiuni, având un caracter global datorită intensificării activității transnaționale, datorită mișcărilor socio-politice transnaționale care determină și ajustări ale suveranității statului. Însă, este clar că lumea este foarte diferită și inegală, de aceea realizarea unei comunități politice unice și unite nu este deloc facilă, fiind absolut necesară participarea efectivă și implicarea activă a tuturor părtilor: statele, buisness-ul, ONG-urile și nu în ultimul rând, implicarea activă a cetățenilor.
Globalizare, pro sau contra?
Stiglitz afirma că „chiar și atunci când globalizarea își arată latura sa negativă, există adesea beneficii”.
Evaluarea sensului gobalizării, cel mai des se efectuează în funcție de paradigmele contemporane ale relațiilor internaționale. Iar transnaționalismul și globalismul se evaluează, de obicei, din punctul de vedere al temelor socio-economice sau a bunăstării.
Mulți scriitori, politicieni, analiști, cercetători, specialiști în diverse domenii, dar și oameni obișnuiți au păreri împărțite și variate cu privire la procesul de globalizare în funcție de acentul pe care aceștia hotărăsc să-l acorde unui element sau altuia. Există argumente pro globalizare, dar și un șir de critici la adresa acestui fenomen.
În ceea ce privește domeniul economic, părerile iarăși sunt diferite. De exemplu, Paul Krugman susține globalizarea atât pe cea comercială, cât și pe cea financiară, și vine și cu soluții pentru evitarea crizelor, propunând introducerea unor controale selective asupra circulației capitalului la nivel mondial. Pe de altă parte, Maurice Allais, economistul francez câștigător al Premiului Nobel pentru economie în 1988, se opune atât liberalizării comerțului mondial, cât și celei privind circulația capitalurilor. În general, puțini economiști nu sunt de acord cu globalizarea, însă majoritatea nu sunt mulțumiți de lipsa instituțiilor de reglementare, supraveghere și control la nivel internațional sau de modul în care funcționează cele existente. Deși, este clar că în societatea actuală, datorită globalizării, au loc transformări economice puternice precum:
instituirea unui șir de organizații economice internaționale: FMI, Banca Mondială, OMC etc., cu scopul de a sprijini statele în curs de dezvoltare în promovarea reformelor;
liberalizarea și creșterea transparenței economie mondiale, care a dus la limitarea politicilor protecționiste și a impulsionat comerțul mondial cu mărfuri și servicii, fluxurile internaționale de capital și a forței de muncă. Ca rezultat, a crescut semnificativ volumul investițiilor directe la nivel mondial, rolul corporațiilor transnaționale etc.;
micșorarea semnificativă a costurilor, ca urmare a măririi volumurilor de producție și a optimizării utilizării factorilor de producție, rezultând creșterea economică stabilă.
Destul de dezvoltat este și domeniul comunicațiilor, care a revoluționat conexiunile în lume. Vorbindu-se astăzi chiar de o așa numită „revoluție comunicațională”, date fiind creșterea volumului și mărirea vitezei de transmitere a mesajelor, a informației, crearea Internetului etc. De asemenea a avut loc o scădere bruscă a cheltuielilor de transport și de comunicație, s-au micșorat considerabil cheltuielile de prelucrare, păstrare și utilizare a informației. În rezultat a fost pusă baza unei infrastructuri comunicaționale internaționale.
Tot controversate sunt și părerile autorilor în domeniul culturii. Noul mediu policentric obligă oarecum culturile să se deschidă schimbului de valori, indiferent de gradul de dezvoltare al societății în care se manifestă. Astfel că unii autori ca Baylis Smith vorbesc de o „cultură globală”, rezultată în urma promovării și susținerii unor valori comune care ar aduce mai multă înțelegere în rândul oamenilor și popoarelor.
Însă există și argumente contra, spre exemplu fostul președinte al Franței, Jacques Chirac, spunea într-un discurs ținut la UNESCO în 2003, că „cultura nu trebuie să se încline în fața comerțului. Ea este aceea care va înarma oamenii pentru a răspunde la această provocare a aventurii umane numită globalizare. Prin ea oamenii se vor putea opune partizanilor șocului civilizațiilor, răbufnirilor arhaice, identitare, naționaliste, religioase, de care lumea dă atâtea dovezi dureroase; ea este aceea care asigură respectul celuilalt și dialogul între oameni”.
Unii sunt de părere că mondializarea culturală reprezintă cea mai înaltă măsură, treapta finală a mondializării economice, dimensiunea politică, culturală, religioasă și ideologică a unui fenomen abordat cel mai adesea din unghiul de vedere al economiei și geopoliticii.
Și americanul Samuel Huntington a inițiat o ipoteză prin care susține că „sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului”.
Cu toate acestea, mulți scriitori în domeniul culturii, sunt de părere că lumea devine tot mai omogenă, dar fără a pune capăt diversității, fără a nega diferențele, pentru că globalizarea nu ar șterge diferențele și identitățile culturale, ci le impune să se redefinească.
În era actuală, și timpul și spațiul primesc alte percepții, îndeosebi datorită accelerării proceselor sociale, a comunicării și a transporturilor.
De asemenea, și domeniul politic este atins, în acest sens se întrevede o organizare politică globală, cu actori statali și non-statali care stabilesc instituții internaționale și propun guvernarea globală. De exemplu, Stiglitz numea guvernare contemporană „un sistem de guvernare mondială fără guvern mondial”. Deși s-au creat câteva instituții internaționale cum ar fi: Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului care să accelereze procesul de globalizare, tot acestea împreună cu anumiți actori statali și non-statali domină scena globală. Un pas important în acelerarea acestui proces în domeniul politic este și crearea în anul 1995 a unei comisii pentru guvernare globală, care a realizat și raportul „Vecinătatea noastră globală”.
Cu toate acestea, în domeniul politic încă persistă următoarea problemă: cum să se procedeze ca statele, instituțiile internaționale și societatea civilă să respecte regulile internaționale, și cum să se găsească cele mai bune soluții la problemele globale. Unii susțin că răspunsul este conform opiniilor neorealismului, pluralismului, liberalismului, integraționismului etc.
Alte argumente pro-globalizare, tot legate de domeniul culturii, ar fi faptul că prin globalizare se dezvoltă o cultură cosmopolitană, unde toată lumea este acceptată și trăiește alături de „celălalt în calitatea lui de celălalt”, și totodată apare cultura riscului în fața problemelor globale, iar oamenii au început să prevadă anumite probleme, și efectiv să ia măsuri și să vină cu soluții pentru rezolvarea acestora.
Desigur, au fost aduse și multe critici dure și mai puțin dure la adresa acestui proces, începând cu faptul că acesta nu reprezintă decât un „cuvânt zomzăitor” care se referă la ultima fază a capitalismului.
Se mai consideră că globalizarea nu aduce atâta „nou”, mai ales în domeniul economic, dat fiind cazul că actuala economie internațională nu este unică în istorie, aceasta împrumută caracteristici din perioada 1870-1914. O altă critica asupra economiei este că investițiile, tranzacțiile financiare, comerțul nu exprimă întreaga economie mondială. Cele trei blocuri comercial-financiare: UE, SUA, Japonia-Asia pot reglementa în avantajul lor piețele economice globale.
Globalizarea este „acuzată” că ar fi foarte diferențiată în efecte. Efectele pozitive s-ar răsfrânge doar asupra statelor și ariilor dezvoltate. Aceste state sunt cele care au fost deschise de la început, atrăgând și dezvoltând comerțul, capitalul financiar și tehnologia de vârf. Ajungând, în secolul XXI a fi drept cele mai dezvoltate și mai competitive pe piața internațională.
Iar, pentru statele care nu se pot alătura globalizării tot mai accelerate și care tocmai din această cauză rămân în urmă, globalizarea are efecte negative. Acestea chiar sunt și state slabe, după cercetătorii în științe politice, fiind principalii perdanți în procesul globalizării. Și se înregistrează destui perdanți pe măsură ce globalizarea înaintează. O explicație în acest caz se poate regăsi la nivelul inexistenței sau a existenței precare de instituții juridice, economice sau sociale credibile care să le asigure intrarea pe piață, dar și susținerea necesară.
Însă, potrivit unor altor opinii, învinșii nu sunt neapărat victimele globalizării, ci mai curând ai lipsei de globalizare. Iar soluția o dețin liderii din aceste țări, care au misiunea de a reduce inegalitățile interne și de a crea instituții deschise și transparente, pentru atragerea investițiilor străine și deschiderea ușii dezvoltării. Trebuie astfel să se mizeze mai mult pe educație și pe racordarea la principalele fluxuri comerciale, financiare și inovațional-tehnologice.
Cu toate acestea, este de subliniat și faptul că nu toate forțele globalizării sunt neapărat bune.
O altă problemă, spre exemplu, este că guvernarea globală suferă de deficit democratic. „Triumful occidentului” nu se validează în zonele asiatice dezvoltate. „Tigrii” Asiei nu numai că nu planifică să colaboreze la alt nivel decât cel economic, dar la început de „eră a globalizării”, ei mai au și niște regimuri totalitare.
Pe de altă parte, unele guverne membre ale unor structuri internaționale, acuză globalizarea de pierderea suveranității naționale în fața piețelor financiare și a companiilor multinaționale. Desigur, și cu privire la acest aspect discuțiile sunt extrem de controversate, cu toate acestea, conform unor afirmații, nu se poate vorbi de o pierdere de suveranitate în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă de o reconversie, de o metamorfoză a caracterului și a atribuțiilor statului în lumea actuală.
Trecând în revistă doar o parte din opiniile pro și contra globalizării, este mai greu de pronunțat ce înseamnă de fapt globalizarea, dacă e bine încotro ne îndreptăm sau nu…
Totuși, câteva puncte cheie în ceea ce pesupune exact acest proces, s-au explicat. Și este clar că conceptul de globalizare este util pentru explicarea relațiilor internaționale contemporane și că originile globalismului sunt mai vechi, însă o panoplie a globalizării începe din 1960. Astfel că astăzi globalizarea se găsește într-un fel sau altul în toate sferele vieții sociale.
Însă, controversele apar și din prisma faptului că globalizarea nu este percepută la fel peste tot în lume. În 2003, Stiglitz susținea că „nu globalizarea constituie problema, ci «modul» în care ea s-a desfășurat până-n prezent” și că „globalizarea poate fi înfăptuită astfel încât să fie exploatat potențialul benefic al acesteia”.
Pentru început, un pas important spre exploatarea beneficiilor acestui proces, încât să aibă de câștigat întreaga lume, ar fi dacă oamenii ar înțelege că globalizarea nu duce la omogenizarea culturală totală și nu pune capăt diversității. Ea nu elimină nici semnificația teritorialității în politica internațională, și nici nu este panaceu pentru egalitate, prosperitate, libertate și pace universală.
Globalizarea reprezintă o dezvoltare procesuală nouă în relațiile internaționale, iar unele evaluări suferă de simplificări, exagerări și wishful thinking.
Capitolul III. Cetățenie. Națiune. Globalizare
Teorii cu privire la modele de cetățenie
Din informațiile de mai sus, rezultă că cetățenia este un statut politic și juridic dar și un tip de cultură organizațională, o identitate și un set de practici sociale. Cetățenia s-a impus ca o temă foarte importantă în special în legătură cu rolul actorilor statali și non-statli în societatea modernă. Totuși, se manifestă o oarecare reticență exprimată față de capacitatea statului de a garanta în continuare justiția socială, interesul comun și ordinea civică. De fapt, această neîncredere privind rolul statului a dus la apariția interesului asupra cetățenilor și cetățeniei organizate (societatea civilă). Aceste prevederi încurajează încercările de sistematizare a cetățeniei sub formă de diverse modele sau practici explicite.
Unii analiști susțin că presiunile în favoarea unei teorii a cetățeniei sunt nerealiste și că o astfel de teorie ar fi potențial fără limite. Cetățenia este un subiect extrem de vast, iar de obicei cei care se expun să producă astfel de teorii fie se limitează la modele, adică la formele inferioare ale analizei teoretice, fie reduc cetățenia doar la unele componente ale sale; dar se poate face referire la cetățenie ca statut legal, dedus din apartenența la o comunitate politică, și ca activitate concretă, rezultată din participarea efectivă la viața societății politice.
O soluție la aceste adevărate obstacole epistemologice, și pentru ca teoria cetățeniei să nu se limiteze la o teorie a bunului cetățean, este o departajare pragmatică. Astfel încât teoretizarea asupra cetățeniei poate fi ori o teorie a discursului despre cetățenie, ori o teorie a instituțiilor democratice sau o teorie a practicii sociale. Autorii Giesen și Eder au explicat mai pe larg aceasta distinctie a cetățeniei (tabelul 3.1.).
De-a lungul istoriei, cele mai importante modele de cetățenie experimentate au fost: cetățenia republicană, cetățenia liberală și cetățenia comunitaristă.
Cetățenia republicană a aparut în cetățile-stat din lumea antică, apoi în republicile italiene ale Renașterii și Revoluției Franceze. Acest model are următoarele trăsături:
prevalența interesului comun și referința la o entitate politică integratoare (polis, civis, republica, națiunea, statul-partid);
patriotismul, loialitatea față de stat;
accentul pus pe obligații, responsabilități;
obligativitatea participării civice;
existența unor raporturi civice care unesc membrii comunității politice (ceea ce presupune interdependențe, ierarhii, negocieri de roluri, control public, contract civic și social);
asumarea ordinii civice și a responsabilității comune.
Tabelul 3.1. Trei concepții asupra cetățeniei (Giesen și Eder, 2001)
Un alt tip de cetățenie este cetățenia liberală, care a fost susținută de iluminiști și utilitariști. Trăsăturile acesteia sunt:
egalitatea tuturor indivizilor;
guvernarea este legitimată prin acordul fiecărui individ;
existența unor tensiuni între indivizi și stat, exprimată prîntr-o negociere continuă a drepturilor și obligațiilor;
accentul pus pe drepturi, nu pe obligații (ca în cazul cetățeniei republicane);
încurajarea indivizilor să-și depășească condiția socială și statutul civic, prin emancipare politică;
exercitarea mutual-benefică a drepturilor individuale (drepturile unei persoane nu trebuie să ducă la atingerea drepturilor altor persoane).
Și nu în ultimul rând cunoscută și exploatată este cetățenia comunitaristă, ce pune accentul pe drepturile colective ale comunităților constituite istoric. Ea fost promovată mai ales de societățile multiculturale (Canada, Australia), care recunosc drepturile colective ale entităților etnice și culturale. Acest model presupune următoarele trăsături:
recunoașterea drepturilor colective;
cetățenia este condiționată și de apartenența la o comunitate culturală;
accentul este pus pe identitățile colective;
comunitatea constituie mediul cel mai favorabil expresiei și dezvoltării personale;
apartenența la o comunitate nu este predeterminată și imuabilă: membrii săi au libertatea de a alege și a decide conform propriilor afinități;
relațiile intercomunitare sunt mai clare și mai stabile decât relațiile inter- individuale .
Importante contribuții teoretice asupra modelelor de cetățenie au adus și autori ca: Marshall, Dahrendorf, Donati, Leca, Turner, Kymlicka etc. Aceștia propun noi modele de cetățenie:
Marshall propune modelul evoluționist
Thomas Marshall, sociolog englez, profesor la London School of Economics, a readus practic un interes academic pentru cetățenie. El a tratat mai întâi probleme ca stratificarea socială, și introducerea unei cetățeniei egale pentru toate clasele sociale. El vedea cetățenia ca un statut conferit tuturor indivizilor care fac parte din comunitatea politică, cu alte cuvinte el pleda pentru acordarea de drepturi și libertăți egale.
Astfel, acest model evoluționist este esențial pentru că propune o combinație a unor efecte sociale ale sistemului capitalist într-un cadru poltic al democrației, să fie oare posibilă o astfel de armonizare?
Un lucru e cert, democrația, ca sistem social, nu este sigură și nici eficace, decât dacă ea ar încorpora toate cele trei aspecte ale procesului istoric de evoluție în timp.
Componenta civilă este depistată de Marshall în secolul XVIII. Aici intră drepturile civile cum ar fi: libertatea de expresie și gândire, libertatea cuvântului și a credinței, dreptul la proprietate, la egalitate în fața legii, premise esențiale pentru instaurarea democrației. Instituțiile direct implicate în implementarea acestor drepturi sunt justiția și statul de drept.
Componența politică cuprinde drepturile politice garantate începând cu secolul XIX, și anume: dreptul de vot (recunoscut femeilor abia în secolul XX), dreptul de a lua parte la exercitarea puterii politice și dreptul de asociere. Drepturi ce au fost instituționalizate prin sistemul parlamentar și pluralismul politic.
Componenta socială, cea de a treia, apare în secolul XX și în prezent se află în curs de consolidare, chiar dacă s-au înregistrat performanțe în privința statutului bunăstării. Drepturile sociale se referă la standarde minime de viață, securitate socială, asistență și protecție socială, acces la serviciile publice, etc.
Acest model a fost criticat ca fiind unul simplificator, care ignoră drepturile economice și pe cele culturale, și nici nu ar face o distincție clară între cetățenia-expresie a egalității și cetățenia-suport a solidarității umane în cazul unei societăți stratificate.
Însă, prin acest model, Marshall lasă deschisă întrebarea dacă este posibilă o singură formă de cetățenie sau cetățenia este multiformă.
Dahrendorf: Modelul „lib-lab”
„Lib-lab” desemnează combinația ideologică dintre liberalism și laburism, adică liberal-labour. Modelul „lib-lab” asupra cetățeniei, promovat mai ales de Dahrendorf, pune accentul pe echilibrul care trebuie să existe între oportunitățile oferite de economia de piață și drepturile garantate de stat, adică pe libertate contra sistem, o duală cetățenie. Autorul consideră că cetățenia trebuie să fie o formă de egalitate redistributivă, pentru a crea un echilibru între oportunitățile și drepturile cetățenilor, pentru că aceștia din urmă nu dispun niciodată de un statut identic.
Dacă s-ar acorda drepturile civile aceasta nu înseamnă că s-ar anula inegalitățile economice structurale. Pentru că, spre exemplu, criza statutului bunăstarii din anii ’90 a făcut ca principiile cetățeniei să nu se aplice pentru numeroase categorii de cetățeni cum ar fi: imigranții, tinerii, deținuții, copiii. Iar prin acest model se propune ca politicile publice să redistribuie beneficiile astfel încât să atenueze inegalitățile produse de economia de piață.
„Accesul la servicii sociale, garantat de statutul bunăstării, este corolarul obligatoriu al pieței. În acest fel, cetățenia este liantul dintre piață și stat, o formă de repartizare a bunăstării pe bază de echitate și justiție socială”.
În cazul Uniunii Europene, se consideră că cetățenia este incompletă și ineficace, tocmai pentru că Uniunea ramâne o piață globală (capabilă să ofere oportunități și bunăstare), dar care nu asigură încă drepturi supranaționale corespunzătoare.
Acest model a fost criticat de Donati, considerând-o una utopică și inoperantă.
Donati: Modelul co-cetățeniei
Considerând că cetățenia nu poate fi realizată prin o lărgire a sistemului de securitate socială, și că statutul bunăstării și-a pierdut de mult capacitatea de a combate inegalitățile structurale, Donati propune el un model de co-cetățenie. „Cetățenia modernă este din ce în ce mai mult privită ca o sumă de drepturi și obligații decât ca apartenență. Comunitatea politică nu se reduce la regulile stricte ale descendenței sau teritorialității, ci se raportează la o serie de cercuri concentrice ale apartenenței: de la local la general, de la național la supranațional etc.”.
Cetățenia este o co-cetățenie, și nu un mediator între stat și piață ca în modelul propus de Dahrendorf. Autorul afirmă că există acel contract implicit între cetățeni, manifestat prin negocierea continuă a rolurilor și atribuților, a drepturilor și responsabilităților, prin suprapuneri, asocieri și prin jocuri de putere. Însă el e de părere că drepturile nu sunt „acordate” de către autorități, ci sunt câștigate, sunt adăugate și sunt aplicate în viața de zi cu zi.
Pentru Donati, cetățenia nu este unică și identică pentru toți, așa cum se regăsește la Marshall, ci este contextuală, construită și este diferențiată în funcție de interacțiunile reale care se produc. Aceste interacțiuni diferă după gradul de autonomie și afiliere a indivizilor.
Leca: Modelul individualist
„Tranziția de la individ la cetățean” este problema principală a științelor politice, în viziunea lui Leca. El înaintează întrebarea în ce măsură este posibilă o ordine civică care depinde de gradul său de acceptare și susținere de către indivizi? Fiindcă drepturile omului sunt drepturile individului, de aici rezultând relația individ = cetățean.
Individualismul, explică autorul, presupune valorificarea în plan colectiv a individualității. Între individ și cetățenie, conștiința valorii individului și dorința de emancipare a acestuia, devin motorul cetățeniei. În acest sens, individualismul pierde sensul de auto-izolare, egoism și fragmentare, și are sensul de autonomie, afirmare de sine și dorința de a decide asupra propriului destin.
În opinia lui Leca, sentimentul de apartenență la cetățenie variază pe trei axe:
axul particular-general: individul se poate exprima în raport cu o entitate globală;
axul comunitate-societate: acesta se referă la grupurile primare de apartenență colectivă (familia, grupul etnic, vecinătatea), dar și la cele secundare, ca organizațiile profesionale, etc.;
axul centru-periferie: definește apartenența la comunitățile naționale sau la cele locale.
Leca afirmă că identificarea personală față de aceste coordonate nu se explică doar prin afiliere, ci și prin sentimentul responsabilității publice care este esențial pentru cetățenie.
Chiar dacă individul este cel care posedă direct drepturile și al libertățile, după acest teoretician, cetățenia se manifestă doar în plan colectiv, anume prin angajare publică. „Fără o formă oarecare de viață comunitară, nu există cetățenie, căci comunitatea politică este suma indivizilor ce o compun.”
Turner: Modelul istorico-comparativ
Turner era de părere că cetățenia nu este produsul unei singure culturi politice și nu se reduce la un tip ideal. El vine cu o „schemă euristică” care cuprinde diverse variații culturale și istorice. Schema combină două axe, corespunzătoare unor dimensiuni ale cetățeniei, și anume:
diviziunea privat/public;
distincția conducere/acțiune populară.
Tabelul 3.2. Tipurile istorice de cetățenie
Intersectându-se, din aceste axe ar rezulta urmatoarele modele de cetățenie:
tradiția republicană franceză: caracterizată prîntr-un interes puternic combinat cu o oarecare reținere pentru sfera privată;
pluralismul liberal: caracteristic liberalismului american, pledează în favoarea drepturilor individuale cu respectarea vieții private;
democrația pasivă: specific pasivismului politic britanic, recunoaște legitimitatea instituțiilor reprezentative, însă lipsește cererea populară, lipsește lupta pentru câștigarea drepturilor; în cazul acesta cetățenia este o strategie de reglementare a conflictelor sociale, care sunt rezolvate de unele instituții și agenții guvernamentale;
autoritarismul plebiscitar: ilustrat prin regimurile totalitare, unde statul este gestionarul principal al spațiului public și cetățenii acționează periodic, spre exemplu atunci când trebuie să aleagă conducătorul, viața privată este practic o interdicție, și de cele mai multe ori este un refugiu pentru plângerile și dezabterile cetățenești.
Desigur, ulterior aceste tipuri istorice au evoluat. Spre exemplu, autoritarismul plebiscitar este tot mai rar întâlnit în societățile contemporane (mai ales în spațiul european), iar republicanismul francez se bucură astăzi de o mai mare independență, libertatea vieții private, fapt ce a determinat răsfrângerea în societățile magrebine, unde în ultimii ani se înregistrează o mare presiune, impunere socială de jos în sus (de exemplu, Tunisia este țara care a adoptat recent prima Constituție democratică din lumea arabă); de asemenea există suspiciuni în privința unor departajări a pluralismului liberal, care nu ar însemna neapărat dezetatizare.
Practic, din tipologia lui Turner se pot reține unele constante, cum ar fi: viziunea conservatoare a cetățeniei care departajează cu ideea republicană a unei societăți active și publice.
Kymlicka: Cetățenia multiculturală
Este cunoscut faptul că diversitatea și pluralismul sunt valori fundamentale ale democrației reprezentative care determină viziunea modernă asupra cetățeniei. Societățile contemporane sunt multiculturale, la fel și spațiul public în care se exprimă cetățenia.
Bazându-se pe aceste premise, Kymlicka inițiază o nouă formă de cetățenie: cetățenia multiculturală.
El pleacă de la ideea că nu există cetățenie universală, aplicabilă identic în orice fel de societate politică, ci este vorba despre o „cetățenie diferențiată”, prin care sunt promovate politicile de echitare și discriminarea pozitivă. Această cetățenie încurajează trei tipuri de drepturi, și anume:
drepturile de reprezentare specială: sunt acordate grupurilor sociale care au nevoie de propria reprezentare în comunitatea politică, cum ar fi homosexualii, săracii, afro-americanii; ele au un caracter temporar, exercitate în special pentru rezolvarea acțiuniilor de discriminare;
drepturile de auto-guvernare: pot fi exercitate de grupurile constituite istoric, cu o puternică identitate culturală care nu pretind neapărat să fie reprezentate în instituțiile centrale, ci să dețină anumite competențe legislative către autoritățile locale; printre aceste grupuri se numără: populațiile din Québec, populațiile aborigene, populațiile arctice etc.;
drepturile multiculturale: vizează drepturile diverselor grupuri de imigranți, care pot solicita dreptul la instruire bilingvă, școli proprii etc; aceste drepturi încurajează integrarea într-o societate pluralistă și nu obținerea autonomiei locale.
A se remarca că aceste drepturi sunt ignorate de statutul uniformizat al cetățeniei bazate pe naționalitate.
Aceste idei pun în discuție dualitatea cetățeniei. Pe de o parte, cetățenia este o expresie a organizării civice bazate pe drepturi egale pentru toți, având un rol integrator, constituind din această perspectivă un factor major de coeziune socială. Pe de altă parte, cetățenia susține pluralismul și diversitatea culturală, promovând multiculturalismul, identitatea și expresia personală. În acest caz, nu există cetățenie în sine, ca statut standart al democației, ci diverse situații, experiențe, cazuri individuale.
Practic, cetățenia multiculturală prevede măsuri sub formă de demersuri de incluziune socială pentru cetățeni, grupuri de cetățeni și comunități care se consideră marginalizate, discriminate, excluse și care au nevoie de mai mult sprijin din partea autorităților publice.
Modelul cetățeniei supranaționale
Cetățenia supranațională presupune realizarea unei coeziuni sociale la nivel supranațional, în interiorul unei comunități de state, care încurajează multiculturalismul, dar deopotrivă, și identitatea.
Pe această cale a fost construită cetățenia europeană. Statele membre ale Uniunii Europene s-au angajat într-un proces având la bază principiul subsidiarității și proporționalității, colaborând la nivel politic, economic, social, și trecând de la dreptul interguvernamental la comunitar și de la etnos la demos. Deci, construcția cetățeniei europene a pornit de la drepturile supranaționale înaintea unei Constituții. Odată cu Tratatul de la Maastricht (1992) a fost introdus pentru prima dată termenul de „cetățenie supranațională”. Dominique Schnapper afirma că „sensul real” al cetățeniei merge în direcția evoluției drepturilor politce. El considera despre acest tip de cetățenie că ar tebui ca dezbaterile, instituțiile și interesele să devină un domeniu politic comun pentru toți cetățenii Europei, care să adere la aceleași aspirații și valori. Alegerile europene trebuie să fie rupte de politica națională. Pentru moment nu există cetățenie europeană independentă de cetățenia națională: calitatea de cetățean francez sau german conferă cetățenia europeană.
Tipul de cetățenie supranațională mai întâmpină și dificultatea de a realiza ambele componente: legală și identitară.
Cât privește cetățenia europeană, dificultățile au apărut din momentul în care s-a pus problema statutului juridic și politic al cetățeniei europene ca atribut al statului supranațional. Cele patru drepturi supranaționale introduse prin Tratatul de la Maastricht (1992) nu sunt decât un prim pas, însă ele nu garantează decât o cetățenie limitată.
De aceea, ideea de cetățenie supranațională rămâne în continuare deschisă, dezbătută și controversată.
Cu o soluție la aceste contradicții vine Habermas, care afirmă că nucleul cetățeniei europene supranaționale este „patriotismul constituțional” sau loialitatea față de valorile și instituțiile europene, unde apartenența se raportează la o comunitate politică, nu la un teritoriu. El susține că individul trebuie să se identifice cu sistemul de drepturi și obligații supranaționale într-o manieră patriotică. Identitatea se suprapune cu statutul, și nu se opune acestuia. Această unitate a indivizilor rezultă din atașamentul față de o comunitate politică, unde le sunt respectate drepturile, și nu trebuie să existe neapărat și o unitate culturală. De aici și deviza Uniunii Europene: unitate prin diversitate.
Modelul cetățeniei cosmopolite
Ideea de cosmopolitanism preconizează un fel de prelungire a proiecțiilor personale dincolo de propriul stat național spre o entitate globală, fără frontiere, numit cosmopolis. Acest tip de cetățenie se vrea una globală care să fie în același timp statut politic și identitate.
Conceptul de cetățenie cosmopolită a fost susținut puternic de Linklater în 1999 și de Delanty în 2000, și este definită ca fiind o cetățenie informală, adică este o formă de apartenență culturală și psihologică pe care individul și-o asumă și prin care preferă să fie recunoscut. În cadrul acestei cetățenii, acțiunea civică se desfășoară în societatea globală și este legitimă prin drepturile și libertățile protejate de instrumentele universale. Iar cetățenii pot activa și se pot adresa unei societăți civile globale. Aceasta promovează acordurile bilaterale, sisteme de integrare regionale, liberă circulație și chiar deschiderea frontierelor politice, instituții legitime internaționale, drepturi și responsabilități dincolo de spațiul național.
Tot mai mulți autori, ca Meehan, Baubock, Linklater, Delanty constată că au aparut în ultima perioada numeroase centre de autoritate, atât la nivel subnațional, dar mai ales transnațional. Iar, cetățenia se poate raporta la aceste diverse niveluri ale comunității politice.
Însă, deocamdată, acest tip de cetățenie rămâne mai mult un principiu, o opțiune identitară, de asemenea controversată, ce rezultă din interdependența și globalizarea comunităților politice și sociale. Momentan, cetățenia cosmopolită nu este instituționalizată, nu este recunoscută de legislațiile naționale, nu se găsește în texte constituționale și nu este introdusă încă în dreptul internațional.
Abordări ale modelelor de cetățenie
Cetățenia este și una din identitățile individuale. Din cele expuse mai sus, rezultă că poate exista un cetățean al regiunii, al națiunii, dar și un cetățean european și chiar unul al lumii. „Cetățenia nu este o esență eternă, ci un artefact cultural. Ea este ceea ce oamenii reușesc să obțină de la ea. Ca și limbajul, ea depinde și se modifică în funcție de utilizare”.
Dar ce tipuri de cetățenii au abordat astăzi unii actori internaționali? Pentru o vedere de ansamblu, se va analiza cetățenia unui actor regional, cetățenia unui actor național, care face parte dintr-o construcție internațională și cetățenia unui actor statal slab (și din punct de vedere demografic) și tânăr pe arena internațională. Prin urmare:
III.2.1. Cetățenia europeană
Cetățenia Uniunii Europene este (există încă controverse) o idee, un concept, o realitate. Cetățenia europeană se referă la statutul juridic al cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht și dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaționale. Ideea de a împământeni un nou tip de cetățenie care să aparțină mai multor popoare nu este însă nouă. Încă din iunie 1940, Charles de Gaulle, Jean Monnet și Winston Churchill o considerau posibilă în cadrul unei uniunii franco-britanice. Cetățenia europeană se dorește a fi materializarea aspirației exprimate în Declarația Schuman: „noi nu unim state, ci oameni”, ceea ce reprezintă mijlocul de a împlini „destinul împărtășit.”
Primii pași concreți în realizarea acestei cetățenii se fac în 1975 când în raportul Tidemans se propune acordarea de noi drepturi persoanelor care dețineau cetățenia statelor membre, și ulterior prin rezoluția Parlamentului European din 1975 se iniția adoptarea unei Carte a drepturilor cetățenilor comunității. Ulterior au urmat și alți pași, adică rapoarte, declarații, reglementări în construcția și definitivarea cetățeniei europene, astfel că:
în 1976 apare raportul Comisiei din 1976 cu privire la protecția drepturilor fundamentale în timpul adoptării și dezvoltării dreptului comunitar;
în 1978 Consiliul European adoptă Declarația asupra democrației de la Copenhaga, atunci șefii de stat și de guverne au subliniat că alegerea prin sufragiu universal direct a membrilor Parlamentului European constituia un eveniment de o importanță fundamentală pentru viitorul Comunităților Europene, fiind o „eclatantă manifestare a idealului democratic comun al popoarelor ce le compun”;
o altă activitate în construcția cetățeniei europene are loc în 1984 și este vorba despre însărcinarea de către Consiliul European de la Fontainebleau a comitetului „Europa Cetățenilor” (Comitetul Adonnino) cu întocmirea de măsuri în vederea întăririi și promovării identității și imaginii Comunității Europene față de cetățenii săi. Acest Consiliu a dorit „să dea o dimensiune mai umană experienței comunitare”;
ulterior, în 1985, comitetul „Europa Cetățenilor”, prezintă două rapoarte, prin care propune lărgirea drepturilor economice, liberul acces pe piața muncii în oricare stat membru, precum și atribuirea unor drepturi noi cu caracter politic (drepul de vot la alegerile locale pentru resortisanții comunitari chiar dacă nu au catățenia statului în care domiciliază) și lărgirea unor drepturi de altă natură, cum ar fi: dreptul la cultură, dreptul la protecția mediului înconjurător;
apoi, la 14 iunie 1985 s-a semnat primul Acord Schengen, prin care Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda s-au angajat să elimine progresiv controalele la granițele comunitare;
cinci ani mai târziu, în 1990, aceste state au încheiat un al doilea acord Schengen, care stabilea condiții și garanții în vederea introducerii liberei circulații a persoanelor. Atunci, în cadrul reuniunii de la Dublin, Consiliul European a abordat tema instituirii unei cetățenii europene, pe baza căreia să fie recunoscute o serie de drepturi politice, economice, dar și culturale, sociale pentru cetățenii comunitari. Acesta urma să vină ca un sprijin, o bază a uniunii politice, care era pe punctul de a se constitui.
Tot în acel an, la inițiativa guvernului spaniol, se adoptă noțiunea de cetățenie europeană care va fi consacrată juridic prin Tratatul de la Maastricht din 1992, unde e definită în articolul 17. Conform acestui articol din Tratatul de Constituire a Comunității Europene „Se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are naționalitatea unui stat membru. Cetățenia europeană completează, dar nu înlocuiește cetățenia națională”. Cetățenia Uniunii este reglementata de dreptul Uniunii, în timp ce cetățenia națională este reglementata de dreptul național, așa încât cetățenia europeană nu suprimă nici un drept inerent celui național, ci conferă drepturi suplimentare care pot fi exercitate atât la nivelul Uniunii, cât și la nivelul statului membru. Cetățenia europeană oferă un rost mai profund și mai real apartenenței la Uniunea Europeană.
Acest nou statut atribuit prin tatatul de la Maastricht acordă urmatoarele drepturi:
orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a se stabili în mod liber pe teritoriul satelor membre;
orice cetățean al Uniunii, rezident într-un stat membru și care nu este cetățean al acestuia, are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat. De asemenea are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European;
orice cetățean al Uniunii beneficiază de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, pe teritoriul unui stat terț în care statul membru căruia îi aparține ca cetățean nu este reprezentat;
orice cetățean al Uniunii are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și se poate adresa Ombudsmanului instituit.
Urmează apoi Tratatul de la Amsterdam din 1997, intrat în vigoare în 1999, care vine în completarea celui de la Maastricht. În acest tratat sunt specificate principiile comune ale statelor membre care stau la baza cetățeniei europene, respectiv: principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale și principiul statului de drept. Tratatul de la Amsterdam consolidează protecția drepturilor fundamentale, condamnând orice formă de discriminare și recunoscând dreptul la informație și protecția consumatorilor. Dar documentul introduce și noi drepturi specifice: dreptul de a se adresa instituțiilor europene într-o limbă oficială a Uniunii Europene și de a primi răspunsul redactat în aceeași limbă, dreptul de acces la documentele Parlamentului European, Consiliului și Comisiei în anumite condiții, dreptul de nediscriminare pe bază de naționalitate, sex, rasă, religie, dizabilitate, orientare sexuală, și, exclusiv cetățenilor Uniunii Europene, dreptul de acces egal la funcția publică comunitară. De asemenea, se pune accent pe informarea cetățeanului, fiind luat ca o prioritate de către instituțiile europene. Astfel, în 1998 Comisia Europeană lansează serviciul „Europa direct” care are ca scop informarea cetățenilor asupra posibilităților și drepturilor care le sunt conferite prin cetățenia europeană.
Drepturile fundamentale și valorile democratice sunt respectate în statele membre ale Uniunii, semnatare ale unor documente precum: Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950), Carta Socială Europeană (1962) sau Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor (1996). Organismele care veghează la respectarea lor sunt tribunalele naționale și Curtea Europeană de Justiție.
A urmat apoi Tratatul de la Nisa, prin care angajamentul Uniunii a fost reafiramat, în mod oficial, în decembrie 2000 în cadrul Cosiliului European de la Nisa. După intrarea în vigoare a acestui tratat, apare unul nou și mai viabil: Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, care avea să creeze o puternică solidaritate și aprtenență europeană, însă, Tratatul trebuia să fie ratificat de toate statele membre ale Uniunii Europene. Acest lucru nu s-a întâmplat datorită refuzului Franței și Olandei. Atunci a fost proclamată și Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Acest document fiind structurat în șase capitole: Demnitatea, Libertățile, Egalitățile, Solidaritatea, Cetățenia și Justiția, și 54 de articole ce definesc valorile fundamentale ale Uniunii Europene și drepturile civile, politice, economice și sociale ale cetățeanului european. Carta a fost adoptată în forma unei Declarații Politice fără a fi inclusă în Tratat.
O nouă încercare a oficialilor de a întări cetățenia și Uniunea Europeană este Tratatul de la Lisabona din 2007, ce are ca scop întărirea democrației și transformarea UE într-o entitate mai democratică, mai eficientă și mai aptă să abordeze, la unison, probleme globale. În ceea ce privește cetățenia, schimbările esențiale aduse de acest tratat sunt: sporirea puterii Parlamentului European (eurodeputații fiind aleși prin vot universal direct de către cetățenii europeni) și inițiativa cetățenească, ce are ca scop oferirea posibilității unui număr de un milion de cetățeni europeni de a participa direct la elaborarea politicilor UE, solicitându-i Comisiei Europene să facă o propunere legislativă.
Deși toate aceste tratate și acte sunt niste realități, ele nu au reușit să instituie o stabilitate cetățeniei europene. Astfel că unii specialiști în politici publice consideră că Europa nu este încă pregătită să devină un singur stat cu o singură cetățenie. Societatea civilă europeană este o piață, dar nu este o comunitate subiectivă , este un spațiu cotidian, însă nu pentru toți europenii.
Din rezultatele eurobarometrului, rezultă că majoritatea cetățenilor europeni nu sunt „cetățeni activi” care să se bucure, de exemplu, de libertatea fundamentală de circulație și nu percep substanța și avantajele acestei libertăți. Pentru mulți cetățeni europeni apartenența la Uniunea Europeană este doar un fapt și nu o realitate pe care o traiesc.
Așadar, cetățenia europeană nu este încă una în formă materială și stabilă, dar face pași concreți pentru a deveni astfel.
III.2.2. Cetățenia română
Cetățenia română este o integrare, o expresie a legăturilor social-economice, politice și juridice dintre stat și individ. Cetățenia română reprezintă calitatea persoanei fizice de a avea relații permanente economice, juridice, politice, sociale dintre persoanele fizice și stat, dând dovadă că aparține statului român și oferind persoanei fizice drepturi și obligații prevăzute în Constituție și în legile țării.
Cetățenia presupune un stat, drepturi cetățenești, o adeziune de origine și o conștiință colectivă care să o justifice. Cetățenia este în raport cu persoanele străine aflate pe teritoriul său, expresia unei condiții care nu îi bucură pe străini, și către care aspiră dacă nu există o altă cetățenie, iar acordată unui străin reprezintă un omagiu ce i s-a oferit.
Cetățenia română are următoarele caracteristici:
un grup politic, o alcătuire politică independentă;
un număr de persoane fizice stabilite dinainte întrucât cetățenia implică evidența indivizilor;
dreptul cetățenilor de a avea parte de ordinea de drept a acelui grup politic de a participa direct la formarea acestei ordini pentru activitatea de stat (adică drepturi politice, dar și obligația aferentă acestui drept);
o conștiință colectivă;
egalitatea cetățenilor în fața ordinii de drept;
superioritatea cetățenilor în raport cu străinii;
o îmbinare între caracterul voluntar și caracterul permanent.
Legislația României definește cetățenia română prin Legea 24/1971, respectiv Legea nr. 21/1991, potrivit căreia „Cetățenia română exprimă apartenența unei persoane fizice la statul român.” – art. 1.
Noțiunea de cetățean român relevă apartenența cetățeanului la statul român, stat în care suveranitatea națională aparține poporului. Cetățenii români se bucură de drepturi și libertăți democratice, drepturi care nu sunt numai instituite, ci și garantate în exercitarea lor efectivă. Beneficiari ai drepturilor și libertăților, cetățenii români sunt în același timp și titularii unor îndatoriri. Titlul de cetățean român impune devotament și fidelitate față de patrie, slujirea intereselor poporului, precum și îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor înscrise în Constituție și legile țării. Egali în drepturi și îndatoriri, cetățenii români sunt răspunzători pentru dezvoltarea economică și socială a țării, pentru apărarea suveranității și independenței naționale.
Cetățenia română este considerată ca fiind:
un statut personal;
o situație juridică;
un contract tacit sinalagmatic;
un raport juridic de supunere;
o parte a stării civile a persoanei fizice.
Legislația română de după 1989 acceptă și dubla cetățenie.
Dobândirea cetățeniei române se realizează prin aplicația principiului ius sanguinius, legea cetățeniei române stabilește că este cetățean român copilul care se naște din părinți cetățeni români. De asemenea, este cetățean român copilul născut dintr-un părinte cetățean român și un părinte străin sau fără cetățenie. În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde domiciliază unul sau ambii părinți nu influențează în nici un fel cetățenia copilului. Cetățenia română nu poate fi retrasă celui ce a dobândit-o prin naștere.
Există și alte moduri de dobândire a cetățeniei române, și anume:
adopția;
repatrierea;
cererea (privește pe cetățenii străini sau persoanele fără cetățeniei care își manifestă dorința de a se integra în societatea românească);
Cetățenia română se pierde în principal prin:
retragerea cetățeniei române;
aprobarea renunțării la cetățenia română.
Dovada cetățeniei se face cu buletinul de identitate, pașaportul sau certificatul constatator al acordării cetățeniei române sau certificatul de naștere, însă numai pentru copiii cu vârsta de până la 14 ani.
O schimbare importantă pentru cetățenia română este aderarea României la Uniunea Europeană. Această aderare oferă multe oportunități cetățenilor români, pe care societatea națională nu este în stare să le producă, dar a contribuit la crearea lor și românii pot dispune de acestea în interiorul statului și nu numai.
De o manieră generală, cercetările consacrate filiației europene a identității românești aplică aceleași metode ca în cazul identității culturale europene.
Majoritatea studiilor românești descriu diversele componente ale culturii spațiului european (valori, idei, instituții, stiluri de viață, opere exemplare) față de care se atașează procesele de identificare colectivă.
Majoritatea autorilor români au pus accentul pe diverse caracteristici ale identității românești, așa cum sunt latinitatea, creștinismul oriental, sinteza interculturală, echilibrul geopolitic, cultura țărănească, toleranța religioasă, spiritul contemplativ, modernitatea întârziată.
S-a avansat și ideea că în România, ca în orice spațiu cultural major, există de fapt mai multe identități culturale care interacționează, concurează și se completează reciproc. România este astfel spațiul mai multor identități de sorginte europeană. România este mai degrabă eterogenă decât omogenă. Identitar, România este formată din mai multe „Românii”. S-a instalat chiar temerea că o asemenea viziune încurajează secesionismul.
În consecință, se consideră însă că cultivarea diferenței poate deveni mai degrabă un atu decât un handicap, în timp ce postularea ideologică și susținerea social-politică cu orice preț a unei omogenități culturale — îndeosebi după criteriul etniei — poate conduce la tensiuni care se adâncesc, mai degrabă decât să soluționeze problemele unei națiuni.
Întotdeauna realitatea locală și interacțiunea nemijlocită cu celălalt (indiferent de etnie, confesiune, origine regională) cu care actorul a construit natural o istorie comună va genera reprezentări, așteptari și proiecte reciproce mai generoase decât cele proprii unei istorii siluite, în care o entitate străină realităților locale impune ce identități se cuvin prețuite.
Totuși, încercările cele mai mari care stau acum în fața est-europenilor și a românilor sunt cele de a se armoniza cu valorile culturale și sociale ale Europei. Deși ele au început deja, se desfășoară, totuși, cu mare dificultate. Pe de o parte pentru că lipsa unei legislații autohtone care să reglementeze anumite fenomene și procese duce la suprapuneri, omisiuni sau interpretări greșite, iar pe de altă parte Europa înțelege foarte greu unele din cutumele înrădăcinate în conștiința românească din vremuri imemorabile.
III.2.3. Cetățenia Republicii Moldova
„(1). Cetățenia Republicii Moldova se dobândește, se păstrează ori se pierde în condițiile prevăzute de legea organică.
(2). Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa și nici de dreptul de a-și schimba cetățenia”.
Astfel, rezultă că această cetățenie nu poate fi ridicată decât în condițiile și în cazurile limitativ prevăzute expres de legea organică.
Articolele din legea organică consacră, cu caracter principial, cetățenia Republicii Moldova. Modurile de dobândire, de păstrare, de pierdere fiind prevăzute de aceeași lege organică.
În această lege se specifică:
Cetățenia Republicii Moldova stabilește între persoana fizică și Republica Moldova o legătura juridico-politică permanentă, care generează drepturi și obligații reciproce între stat și persoană.
Cetățenia Republicii Moldova este păstrată atât pe teritoriul Republicii Moldova, cât și în alte state, precum și în spațiul în care nu se exercită suveranitatea nici unui stat.
Problemele privind cetățenia Republicii Moldova se reglementează de Constituția Republicii Moldova, de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte, de prezenta lege, precum și de alte acte normative adoptate în corespundere cu acestea.
Cetățenia Republicii Moldova se dobândește prin:
naștere;
recunoaștere;
înfiere;
redobândire;
naturalizare.
Dovada cetățeniei Republicii Moldova se face cu buletinul de identitate, cu pașaportul, cu certificatul de naștere în cazul copilului sau cu un certificat eliberat de organele competente ale Republicii Moldova.
În ceea ce privețte cetățenia Republicii Moldova ca statut juridic, sunt prevăzute următoarele legi:
(1) Cetățenii Republicii Moldova sunt egali în fața legii și a autorităților publice, beneficiază în egală măsură de toate drepturile social-economice și politice și de libertățile proclamate și garantate de Constituție și de alte legi, de acordurile internaționale la care Republica Moldova este parte.
(2) Numai cetățenii Republicii Moldova au dreptul de a alege și de a fi aleși, de a ocupa funcții ce implică exercitarea autorității publice și de a participa la referendum, în modul stabilit de lege.
(3) Statutul juridic al cetățenilor străini și al apatrizilor este stabilit de lege și de acordurile internaționale la care Republica Moldova este parte.
Iar printre principiile generale ale cetățeniei se disting:
dreptul fiecărei persoane la o cetățenie;
nediscriminarea cetățenilor, indiferent de temeiurile dobândirii cetățeniei;
inadmisibilitatea privării arbitrare a persoanei de cetățenia ei și de dreptul de a-și schimba cetățenia;
evitarea apatridiei;
neproducerea de efecte, prin schimbarea cetățeniei unuia dintre soți, asupra cetățeniei celuilalt soț sau asupra cetățeniei copilului dacă nu există o cerere scrisă în acest sens a părinților.
Ce ține de protecția cetățenilor, aceștia beneficiază de protecția statului atât în țară, cât și în străinătate. De asemenea, cetățenii Republicii Moldova nu pot fi extrădați sau expulzați din țară.
În cadrul internațional, cetățenia acestui stat slab și mic, acordă prioritatea normelor tratatelor internaționale și în cazul în care tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte stabilesc alte norme decât cele din prezenta lege, prioritate au normele tratatelor internaționale.
În Constituția Republicii Moldova, mai este garantat și dreptul persoanei fizice, cetățean al Republicii Moldova de a-și schimba cetățenia, ceea ce implică renunțarea la cetățenia moldovenească și obținerea cetățeniei unui terț stat. Dar și dreptul cetățeanului de a deține o dublă cetățenie.
Cel din urmă drept este exercitat de foarte mulți cetățeni moldoveni, începând cu anul 2009, (anul de intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona, prin care România devine membră a Uniunii Europene) când cetățenilor Republicii Moldova li se acorda dreptul de a-și redobândi cetățenia română. Potrivit Fundației Soros-România, numărul moldovenilor care au primit pașapoarte românești începând din anul 1991 este de 400.000, iar numărul a crescut la 600.000 odată cu rezolvarea dosarelor care, la sfârșitul anului 2013, se mai aflau în procesare. Și, potrivit unor surse de informare din Chișinău, circa 800.000 de cetățeni au depus dosarele pentru redobândirea cetățeniei române, iar acestea sunt în curs de realizare, și alte aproximativ 200.000 de cetățeni vor sa-și recapete cetățenia română, menționând că pregătesc dosarele. Este un număr de cetățeni destul de mare, în condițiile în care acest stat are aproximativ 3,5 milioane de cetățeni, iar foarte mulți dintre aceștia sunt plecati peste hotare ilegal și muncesc la negru (circa 400.000 de persoane). Plus că peste 15% din populația acestei țări este îmbătrânită. Iar dintre acești cetățeni, cei mai mulți declară că vor să obțină cetățenie română pentru a călători liber în Europa sau să-și reîntragească familia, să muncească legal sau ca să învețe, și mai puțini din mândria de a se numi români cu acte în regulă.
Pe parcursul redactării acestei lucrări (februarie-martie 2014), Parlamentul European a votat un document care le va permite cetățenilor Republicii Moldova să circule fără vize în Uniunea Europeană. Republica Moldova este primul stat din Parteneriatul Estic care obține astfel de facilități. Teoretic, acest lucru a fost posibil datorită raportelor de evaluare a Comisiei Europene care au demonstrat că Republica Moldova și-a îndeplinit angajamentele, a implementat și implementează în continuare reforme de dezvoltare și modernizare a țării. Practic, se consideră că lucrurile au fost grăbite din cauza evenimentelor din Ucraina.
Republica Moldova a stabilit în cadrul Summit-ului de la Villnius, pe data 21.03.2014, că va semna acordul de asociere cu Uniunea Europeană pe data de 27.06.2014, ceea ce îi sporește șansele de aderare la Uniune și de dobândire a cetățeniei europene.
Aceste încercări: acordarea dreptului de redobândire a cetățeniei române de către statul român cetățenilor Republicii Moldova, semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, abolirea regimului de vize, sunt primii pași de „întoarcere la Europa”, de aderare și integrare a Moldovei la marea familie europeană.
Teritorialitate, stat național, cetățenie
Cetățenia diferă de naționalitate, astfel încât naționalitatea este o caracteristică a individului prin faptul că face parte dintr-un grup ce diferă de celelalte grupuri prin diverse trăsături, cum ar fi: limba pe care o vorbește grupul respectiv, cultura specifică grupului, obiceiurile, deprinderile, religia, etnia grupului în cauză; pe când națiunea reprezintă o componentă esențială a statului, pe lângă suveranitate și teritoriu. Națiunea este totodată o colectivitate, comunitate etnică, dar și politică care este agreată, acceptată de statul național.
Unii autori agreează și utilizează mai mult noțiunea de națiune politică, ceea ce înseamnă că aceasta este alcătuită dintr-o comunitate de cetățeni, nu dintr-o comunitate etnică. De exemplu, există acuzații la adresa Europei Centrale și Orientale că sunt adeptele spiritului național, a gândirii naționale, pun accent pe etnie, de aceea există dispute și rețineri în realizarea unei Uniuni Europene pe toate nivelurile. În cazul Europei Occidentale, statul național a devenit o comunitate politică, iar în cazul Europei Centrale și Orientale naționalismul etnic constituie elementul primordial al identității și suveranității.
Constituția Federală din 1787 a fost cea în care s-a stipulat pentru prima dată termenul de cetățean, care a înlocuit termenul de supus. Astfel, naționalitatea (a face parte dintr-un anumit stat) s-a îmbinat cu identitatea și cetățenia (aceasta schimbă elementele tradiționale ale interpunerii sociale adică teritoriul, religia și etnia), și cu elemente comune care contopesc naționalitatea cu identitatea.
Problema cetățeniei în contextul globalizării
Diogene și Schiller s-au considerat „cetățeni ai lumii”. Kant, în „Pacea eternă” a susținut ideea unui ius cosmopoliticum în care toți indivizii să se simtă „cetățeni ai unui stat universal al umanității”. Astfel de referințe sunt considerate de realiști drept utopii și nu proiecte politice plauzibile. Aceste proiecte personale, dincolo de propria cetate sau stat național spre o entitate globală, fără frontiere, sunt numite „cosmopolis”.
„Guvernanții nu au luat niciodată în considerație o astfel de speculație. Pentru ei, singura certitudine era teritoriul și statul în interiorul căruia își puteau exercita puterea”.
Deci, atât apartenența, cât și loialitatea, participarea și identitatea, cât și altfel atribute definitorii ale cetățeniei, se pot raporta la aceste diverse niveluri ale comunității politice.
După cum este explicat și în cel de-al doilea capitol, datorită diverselor acorduri bilaterale, sisteme de integrare regională, organizații internaționale, frontierele spațiului politic devin deschise și permeabile, astfel încât drepturile și responsabilitățile cetățenilor depășesc fără probleme spațiul public al teritoriului național.
„În realitatea de zi cu zi societatea civilă este spațiul public în care interacționează cetățenii organizați. Aceasta reprezintă un sistem de relații organizaționale, un set de valori și o acțiune colectivă, o oportunitate cât și o modalitate de exprimare a cetațeniei în funcție de participarea la problemele din spațiul public”.
În felul acesta, în societate, cetățenii se manifestă adoptând ori un comportament autocentrat (self-interested behaviour), ori un comportament altruist (other-interested behavior). Cel autocentrat exprimă o opțiune pe termen scurt și se referă la bunăstarea materială reciprocă, pe baza unei mutualități bine circumscrise. Iar fora altruistă acționează pe termen lung și are în vizor scopuri spirituale și ideologice, bazându-se pe un fel de „schimb generalizat”.
Acest „schimb generalizat” presupune oferirea de servicii, bunuri de la o persoană către un grup, fără să existe neapărat reciprocitate directă. Motivul acestei acțiuni este fie interesul general fie (ceea ce anticii au numit) „virtute civică”. Interacțiunea generalizată, pe de altă parte, este generoasă și unidirecționată. Deși nu se obțin avantaje pentru inițiatori, în urma acesteia se creează efecte în folosul comunității sau al altor indivizi.
Motivația acestei forme altruiste de interacțiune este în interesul general sau beneficiul în favoarea altor indivizi, grupuri sau comunități (de exemplu: acțiunile de voluntariat sau cele cu caracter caritabil, recursul la drepturile omului pentru a apăra interesele unor persoane sau grupuri oprimate, sensibilizarea publică în favoarea unor idei sau proiecte civice etc.). Astfel de demersuri sunt voluntare, pentru că decurg din opțiunea morală a inițiatorilor, nu din obligațiile care revin din statutul de cetățean. Această formă de acțiune în beneficiul general stă la baza societății civile.
În funcție de gradul și forma participării civice, există șase tipuri de cetățeni:
cetățeanul încorporat – cel care face parte din elită sau se consideră ca atare, se identifică cu acțiunea guvernamentală și o susține fără rezerve;
cetățeanul oportunist – cel care participă la activitățile politice doar în măsura în care îi convine sau obține un avantaj personal;
cetățeanul activ – ia parte la viața publică, fiind deseori implicat în conflicte cu autoritatea publică, poate fi angajat în partide politice sau alte organizații, și se preocupă de interesul general, într-o manieră altruistă;
cetățeanul pasiv – cel care acceptă autoritatea și conducerea politică deși nu este convins că acțiunea acestora este cea mai corectă, se manifestă accidental și periodic, cu ocazia votului sau a unor evenimente deosebite;
cetățeanul cinic – este similar cetățeanului activ, fiind capabil și interesat de participarea politică; confruntat cu dificultațile unui schimb generalizat, specific societății civile, se mulțumește cu o critică indirectă, de exemplu, ironie politică, absenteism, sau se oprește la o interacțiune limitată;
cetățeanul marginalizat – este inactiv și alienat, datorită lipsei de mijloace și oportunități; este categoria celor cu drepturi formale;
cetățeanul fatalist – este apatic, inactiv și defetist, el neagă chiar utilitatea participării politice, fiind neîncrezător în oportunitatea unui atare efort.
„Ca și cetățenia, termenul de societate civilă înseamnă diferite lucruri pentru diverse persoane. Este un termen care captează atenția și beneficiază de o largă circulație, în pofida lipsei de acord conceptual” . Din acest motiv, analistul Seligman preferă să se refere la ideea de societate civilă în locul unei definiții standard legată de cetățenie.
Totuși, o definiție interesantă și completă se găsește la Janoski „Societatea civilă reprezintă sfera discursului dinamic și interactiv dintre stat, sfera publică reprezentată de organizațiile voluntare și sfera pieței, cuprinzând firmele private și sindicatele”.
Această definiție este mai aproape de problema cetățeniei pentru că:
pune accentul pe negocierea colectivă a drepturilor și responsabilităților;
ia în considerație nu doar relația stat-cetățeni, ci toate formele de interacțiune dintre sfera publică, stat, piață și sfera privată;
îmbină discursul civic cu acțiunea politică.
Căt privește structura spațiului public se poate aprecia că societatea civilă nu se reduce la opoziția sistematică față de puterea publică.
Asfel că spațiul public cuprinde:
statul, cu cele trei puteri (legislativă, executivă și judecatorească), precum și instituțiile specializate ale ordinii publice (poliția, vama, armata);
sfera privată, include viața familială, prietenii, relațiile personale și intimitatea;
piața este reprezentată de firmele private și corporațiile angajate în activități lucrative, de bursele de valori, federațiile patronale, grupurile profesionale, asociațiile consumatorilor, și de sindicate;
sfera publică este zona cea mai complexă și mai vizibilă a societății: este spațiul civic unde interacționează unele componente, care nu sunt implicate în structurile enumerate anterior (aici intră partidele politice care nu se află la guvernare, grupurile de interese pe probleme, organizațiile filantropice, grupurile religioase etc.).
În această reprezentare multidimensională, spațiul public este un câmp de forțe care angajează interacțiuni cu toate celelalte sfere ale vieții sociale, respectiv statul, piață și sfera privată.
Cetățenia nu este o relație simplă între cetățeni și stat, ca în definițiile etatiste tradiționale, ci un sistem de acțiuni și negociere colectivă care angajează toate cele patru componente ale societății globale: sfera publică, sfera privată, statul și piața.
În această prinvință, societatea civilă este comunitatea politică cea mai dinamică și mai eficientă care oferă cele mai diverse și mai reprezentative oportunități de exercitare a cetățeniei. Există și alte forme de variație, care modifică forma concretă de influențare a societății. Este vorba de regimul politic și ideologia subiacentă, care pot determina ponderea efectivă a statului, a pieței și a sferei private în raport cu arena publică. Există patru tipuri generice de regimuri politice: modelul pluralist, modelul elitist, modelul neo-corporatist și modelul societății de masă.
Fiecare dintre acestea se caracterizează prin anumite relații între componentele vieții sociale. Ceea ce diferențiază aceste modele este importanța dată diverselor organizații ale societății civile: asociații religioase, partide politice, grupuri de interes, grupuri „watch dog” sau de monitorizare civică, cluburi recreative, fundații caritabile etc.
În regimul liberal, organizațiile voluntare domină arena publică, astfel încât nu mai este nevoie de intervenția statului. În acest model, statul este practic deconectat de organizațiile voluntare; el încurajează inițiativele și soluțiile oferite de sectorul privat și de business (este modelul care predomină în SUA, Canada, Australia și Japonia).
Modelul elitist, exemplificat de Franța și Germania, dorește să contracareze imprevizibilitatea și inechitatea soluților de tip liberal. Ca urmare, statul acordă un rol important organizațiilor considerate de elită (sindicale, patronale, regionale) în susținerea serviciilor sociale. De exemplu, în baza principiului subsidiarității, astfel de organizații non-profit pot utiliza fondurile specializate colectate de stat (fondul de șomaj, fondul de patrimoniu sau fondul de dezvoltare regională) pentru a implementa politicile sociale.
Regimul neo-corporatist încurajează comasarea grupurilor de interes sub formă de asociații pe bază de afinități sau programe (de exemplu, asociațiile patronale, confederațiile, sindicatele de ramură, parteneriatul social). Spre deosebire de modelul elitist, aceste structuri se auto-guvernează și sunt supuse competiției. Ele se deosebesc și de modelul liberal, pentru că sunt mai stabile (de exemplu, agențiile specializate din Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda).
În modelul societății de masă, mediile de informare domină sfera publică. Este „societatea spectacol“, exemplificată cel mai bine de SUA, unde media nu constituie doar unul din grupurile de interes (ca în celelalte trei modele), ci principalul factor de influență politică.
Puterea lor este atât de importantă, încât tinde să monopolizeze întreaga sferă publică. Riscul în acest caz este ca mesajul civic propriu-zis să-și piardă autenticitatea și să se banalizeze, fiind pus pe același plan cu reclamele comerciale, manipularea politică și propaganda în interes personal.
Proiectul de unitate politică europeană este o provocare directă a sistemului de apărare a drepturilor omului, drepturi care sunt universale. Unii autori de drept european (Turner, Soysal, Badie, Ohmae) se întreabă dacă nu cumva centrarea pe drepturile omului nu înseamnă de fapt sfârșitul cetățeniei ca paradigmă politică.
În realitate, drepturile omului în sine nu asigură automat participarea la comunitatea politică. În plus, drepturile singure nu sunt suficiente ca statutul de cetățean să funcționeze. Ele sunt de obicei asociate cu responsabilitățile care instrumentează loialitatea față de comunitatea politică și obligativitatea morală a participării civice.
Întrebarea care se pune este, însă, dacă această interpretare a societății civile poate fi extinsă dincolo de un teritoriu sau tip de societate?
Pentru a răspunde la această întrebare cu date reale s-a realizat un chestionar de opinie, rezultatele chestionarului pot fi urmărite în capitolul umător.
Capitolul IV. Redescoperirea cetățeniei: dezbatere contemporană. Studiu de caz
Conceptul de cetățenie este unul central în științele politice, și foarte controversat în ultimul timp. Fără o explicație asupra a ceea ce presupune acest concept, ar fi dificil să se dezbată problemele conexe precum drepturile omului, democrație, coeziune socială, ordine și organizare civică, multiculturalism, structură suprastatală, politici publice, identitate, relația dintre o structură statală și societatea civilă. De asemenea, un termen legat de cetățenie în contextul actual, care la rându-i este foarte important pentru științele politice și relatiile internaționale, mai ales în era contemporană, este conceptul de globalizare, însă, fără înțelegerea minimă a acestui concept, ar fi greu de înțeles însăși conceptul de cetățenie în contextul actual. Din această cauză, cetățenia și globalizarea fac parte din cultura de bază a viitoarelor generații, dar mai ales a studenților în științe politice, relații internaționale, comunicare, sociologie etc.
Așa cum s-a menționat și pe parcursul lucrării, cetățenia a marcat gândirea omenească încă de la începuturile sale. Se poate chiar afirma că societățile și modul lor de guvernare s-au redefinit în raport cu sensul dat cetățeniei.
În ceea ce privește dezbaterile contemporane, consacrate cetățeniei în contextul globalizării, încep cu momentul „Marshall” în 1950, când acest autor a relansat interesul pentru cetățenie în epoca modernă, interes ce s-a menținut până în zilele noastre. În această perioada se înregistrează trei etape ale cetățeniei:
Criza democrației (anii 1960–1980) a apărut pe fondul protestelor contra războiului din Vietnam, a afacerii Watergate, a mișcărilor contestatare din 1968 și a recesiunii economice consecutive. Specialiștii în științe politice și cetățenii obișnuiți au adus în discuție capacitatea instituțiilor democratice create în secolul al XIX-lea de a gestiona noul context politic și social.
Reabilitarea democrației (anii 1980) s-a produs ca urmare a celui de „al treilea val al democratizarii” și a măsurilor luate de guvernele conservatoare și neo-liberale, predominante în anii ’80 și care au redus substanțial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre alternative de decizie. Drept urmare, încrederea în democrație a fost restabilită.
Relansarea cetățeniei (începând cu anii 1990) a coincis cu schimbările istorice din anii ’90 cum ar fi: tranzițiile post-comuniste, globalizarea economică, erodarea statului-națiune. Această perioada a fost numita de Dahrendorf (1994) „deceniul cetățeniei”.
În schimb, odată cu intrarea în noul mileniu, au apărut probleme noi ca: terorismul, manipularea genetică, deficitele publice, dezechilibrele demografice, instabilitatea sistemelor de asigurare socială care accentuează sentimentul de incertitudine globală.
Relansarea interesului public pentru cetățenie se datorează unui public din ce în ce mai larg ce se interesează astăzi de cetățenie deoarece cetățenii și oamenii politici sunt preocupați de ceea ce datele așa-numitul deficit democratic.
Dar, în momentul de față sunt oare indivizii interesați de cetățenie? Și cum fac față referitor la această, la schimbările (de natură economică, politică, socială, cultural) care persistă?
Pentru a răspunde la acestea, cât și la întrebarea finală din capitolul de mai sus, am ales o metodă de cercetare: chestionarul.
Prin analiza informațiilor obținute s-a urmărit:
nivelul de înțelegere actual a cetățeanului cu privire la provocările globalizării pentru cetățenie;
de asemenea, s-a urmărit dacă viitoarele generații sunt pregătiți să trăiască ca și co-cetățeni într-o lume globală;
totodată, care este opinia lor față de acest proces nou care aduce schimbări majore în domeniul științelor politice și nu numai.
Chestionarul a avut drept public țintă studenți din întreaga lume, considerând că ei sunt viitori cetățeni care vor trebui sa trăiască într-o lume globală.
La cercetare au participat 100 de studenți din diferite colțuri ale lumii:
din Europa au participat 40 de studenți din țări precum: Republica Moldova, România, Franța, Spania, Portugalia, Bulgaria, Serbia, Croația;
din Asia 20 de studenți din China, Hong Kong, Singapore, Rusia;
din America de Nord 10 studenți din S.U.A.;
din America de Sud 10 studenți din Brazilia, Costa Rica;
din Africa unde au participat 20 de student din Tunisia, Maroc, Egipt, Algeria și Coasta de Fildeș (Cote d’Ivoire).
Încă de la început, din prelucrarea chestionarelor s-a subliniat faptul că procesul de globalizare este perceput ca o integrare a produselor, a tradițiilor, a serviciilor, a politicilor în toate țările, o coroborarare a tuturor culturilor, și se mai referă la rapiditatea în care produsele și serviciile sunt transferate și împărțite în lume. Totodată, o parte din ei au subliniat că procesul de globalizare mai face referire și la:
construirea de relații de afaceri internaționale, în care granițele sunt eliminate și există colaborare intensă la nivel politic;
o expansiune a acelorași trenduri de dezvoltare.
Cuvintele-cheie în cele mai multe răspunsuri la întrebarea „Ce înțelegeți prin termenul de globalizare?” au fost: conectivitate și împărțire a bunurilor comune, a culturilor, libertatea de circulare, schimburile economice (fig. 4.1.).
Figura 4.1.
Ca o consecință a răspunsurilor de la prima întrebare, sunt răspunsurile de la întrebarea a doua „Cum vedeți procesul de globalizare?”, unde majoritatea studenților respondenți au considerat că procesul de globalizare este și negativ și pozitiv (figura 4.2.).
Figura 4.2.
La întrebarea „Considerați că acest fenomen este prezent în țara dvs.?”, circa 90% au răspuns pozitiv (figura 4.3.). Și ulterior au specificat că în tratarea acestei întrebări s-au bazat pe societate: 77%, pe viața personală: 15%, și 8% pe: economie, politică, rețele sociale, viața de familie; alții s-au bazat deopotrivă pe experiența personală, cât și pe societate (figura 4.4.).
Figura 4.3.
Figura 4.4.
În ceea ce privește puterea de influență a acestui fenomen, a rezultat că cele mai influențate sectoare sunt în primul rând cel tehnologic (18%), urmat de cel economic (16%), la scurtă diferență de această este cel cultural (13%), apoi cel politic (12%), sectorul mass-media (10%), sociologic (7%) iar sectoarele artă, drepturile omului și sistemul educațional au acumulat toate același procentaj de 5%. Cele mai puțin influențate s-au dovedit a fi religia 4%, sistemul de sănătate 3%, și cea mai puțin influențată este familia (2%). De subliniat aici este faptul că în urma tuturor răspunsurilor a rezultat acest procentaj, însă raspunsurile diferă de la un continent la altul; de exemplu, studenții din Africa au considerat că sectorul religie este destul de influențat de globalizare, procentajul fiind în opinia lor 13%, pe când cei din America de Nord au considerat că acesta este influențat în proporție de doar 2%.
Ce ține de influența globalizării la nivel național, 80% din participanți au considerat că acest proces influențează și identitatea națională (figura 4.5.).
Din perspectiva îmbunătățirilor aduse de procesul de globalizare la nivel național, rezultatele arată că cele mai mari schimbări ar suferi sectoarele: economic (18%), tehnologic (15%), social și sistemul educațional (13%), urmate de sectorul cultural (12%), piața muncii (11%), politic (8%), mediu (7%), iar cele mai puține îmbunătățiri ar suferi sistemul judiciar (3%).
Figura 4.5.
De asemenea, la această întrebare, nici un participant nu a considerat că globalizarea nu poate aduce nici un fel de îmbunătățire în nici un domeniu.
Și tot la nivel național, la capitolul impactul globalizării în momentul de față în țara de origine: schimbarea mentalității și modernizarea sunt cele mai predominante răspunsuri, fiecare acumulând 25%; pe locul al doilea sunt deciziile politice cu 22%, și pe al treilea loc cu 15 % ar fi participarea directă a cetățenilor la luarea deciziilor asupra diferitor probleme de ordin: politic, economic, social, religios, cultural, științific.
Un aspect foarte important al chestionarului este legat de importanța identității naționale. La întrebarea „Considerați că menținerea identității naționale este importantă (cultură, mediul social, politic etc.)?”, 73% din respondenți consideră ca este importantă păstrarea identității naționale la nivel cultural, social și politic (figura 4.6.).
Iar la întrebarea „Dacă ați avea posibilitatea să aplicați pentru cetățenie globală/continentală, ați aplica pentru obținerea ei?”, 67% ar dori să obțină o astfel de cetățenie, pe motiv că ar vrea să circule liber, să-și îmbunătățească experiența culturală, însă ar mai considera că partea această de globalizare ar trebui îmbunătățită nu doar sau nu mai mult la nivel economic. 12% nu ar dori acest acest lucru din motiv că și-ar pierde identitatea națională (figura 4.7.).
Figura 4.6.
Figura 4.7.
La întrebarea „Cum poate obține un străin cetățenie în țara dvs.?”, respondenții au o imagine destul de neclară, majoritatea menționând că ei ar bănui că pașii explicați de ei ar fi corecți, însă nu sunt siguri. De un lucru sunt totuși siguri: faptul că obținerea acesteia nu este un proces facil/ușor, în nici una din țările enumerate mai sus. Ceea ce arată că în construcția unei cetățenii globale ei ar fi totuși mai reticenți, dat fiind faptul că nu știu cum se obține cetățenia în țara lor, în momentul de față.
Iar cât privește dubla cetățenie, s-a întrebat dacă „Se poate obține dublă cetățenie în țara dvs.? Dacă da, care sunt condițiile obținerii acesteia?”, aici toate raspunsurile au fost pozitive, ar fi posibil obținerea unei astfel de cetățenii. Iar căile cele mai simple ar fi: prin căsătorie, prin solicitare după ce s-a locuit o perioadă pe teritoriul țării respective — această perioadă diferând de la o țară la alta — spre exemplu 5 ani în Rusia, SUA, România și 10 ani în Republica Moldova, etc.
Dacă ar avea puterea de decizie și competența necesară pentru acordarea de cetățenie, participanții ar utiliza diverse metode de dobândire. O bună parte din respondenți ar acorda cetățenie străinilor dacă aceștia ar locui pe teritoriul țării lor, s-ar integra bine în societate și nu ar reprezenta un pericol pentru aceasta. Referitor la perioada locuirii pe teritoriul țării, răspunsurile variază între 3 și 10 ani. Dintre metode s-ar pastra de exemplu: adopția și căsătoria. Deși există și răspunsuri prin care ei nu ar acorda cetățenie decât dacă individul nu s-ar naște pe teritoriul țării respective și nu ar avea măcar unul din părinți cetățean al acelui stat. În privința acestei întrebari, răspunsurile francezilor au ieșit în evidență, câțiva dintre ei afirmând că nu ar acorda cetățenie nici unui străin care nu are legături de rudenie, motivând din surse personale că în Franța, doar un francez din 5 are rude originare din statul acesta. Ei mai consideră că acești oameni care solicită cetățenia nu se regăsesc și nu se identifică cu adevărat cu valorile și tradițiile statului francez.
O altă parte a chestionarului este despre drepturile omului. La întrebarea „Cât de bine sunt respectate drepturile și libertățile în țara dvs.?” în proporție de 51% au răspuns că în țările lor drepturile omului sunt respectate parțial (figura 4.8.).
Iar în legătură cu comunitățile minoritare, acestea există în toate țările, însă mai puțin în zona magrebiană și latino-americană. Și aceste minorități se bucura de un tratament diferit de la o țară la alta, în principal în dependență de regimul de guvernare. Spre exemplu în America de Nord, și în țările membre Uniunii Europene aceste comunități dețin aproape aceleași drepturi ca populația, nefiind discriminate, decât în cazuri speciale sau fiind discriminate pozitiv (figura 4.9.).
Figura 4.8.
Figura 4.9.
Participanții au mai fost întrebați dacă și-ar modifica țara unde locuiesc în momentul de față, și răspunsurile au fost următoarele (figura 4.10.):
Figura 4.10.
Motivele pentru care ar lua aceste decizii ar fi în principal piața muncii, apoi economia statului, cât și sistemul politic, social și cel educațional. Însă, în nici un caz nu ar lua aceste decizii din cauza religiei și, paradoxal, nici din cauza discriminării.
Dacă s-ar pune problema unde să plece acești cetățeni, în funcție de sectoarele de dezvoltare, respondenții au ales următoarele:
din punct de vedere economic: Germania, SUA și Elveția;
în ceea ce privește domeniul politic aici părerile sunt divizate, printre țările alese ar fi totuși: Franța, Germania, Suedia, Elveția, SUA, dar și Rusia;
și când vine vorba de sectorul social părerile sunt foarte diferite, totuși cele mai căutate țări rămân cele nord-vest europene: Suedia, Danemarca, Franța, Olanda, împreună cu SUA;
în cazul sectorului cultural, mare parte din respondenți ar alege propria țară, mai puțin est-europenii care ar opta pentru una din țările din vestul Europei sau SUA, și o parte din respondenții africani s-ar îndepta spre: Franța, SUA, Qatar sau Arabia Saudită;
în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, s-ar opta în principal pentru: Canada, Elveția, SUA și Marea Britanie;
pentru sectorul sistemului de justiție: Germania, Olanda Franța, Elveția, Hong Kong și SUA;
în cazul sistemului de educație s-ar alege: SUA, Finlanda, Franța, Germania și Marea Britanie;
pentru sistemul de sănătate, respondenții au preferat: Austria, Norvegia și Germania, iar o parte semnificativă ar opta pentru sistemul din țara lor de origine;
în ceea ce privește religia și respectarea acesteia, au fost preferate: SUA, Vatican, Italia, iar respondenții din Africa ar prefera Arabia Saudită și Turcia;
viața familială: nici în acest caz nu și-ar schimba foarte mulți țara, însă dacă ar fi să plece, cei mai mulți ar alege: SUA, Japonia, Canada;
referitor la piața locurilor de muncă, cei mai mulți ar pleca în: Marea Britanie, SUA, Japonia și China.
În final, mulți dintre prticipanți consideră că globalizarea le-ar aduce anumite beneficii și pe plan individual. Însă posibilitatea existenței unei lumi globale rămâne controversată, răspunsurile diferă în funcție de zona unde locuiesc aceștia, de regimul politic al statului lor, și de experiențele de viață personale pe care le-a trăit fiecare. Totuși, cei mai mulți sunt optimiști și cred în apariția unei lumi globale în următorul secol, însă, nu toți afirmă că sunt pregătiți să facă sacrificii pentru a trăi într-o astfel de societate.
Astfel, în urma acestor rezultate și după redactarea acestei lucrări, se distinge ideea că cetățenia – conștiința cetățenească – este tot mai puțin legată de un anumit teritoriu. După cum s-a vorbit în aceast lucrarea, cetățenia desemnează simultan un statut și un rol. Primul se referă la drepturile civile, politice și sociale garantate de un stat cetățenilor săi. Cel de al doilea ia în considerare identitățile și reprezentările mintale pe care le proiectează fiecare individ privitor la viața publică și politică.
Aceste reprezentări subiective pot fi legate de o anumită regiune sau națiune, ca și de o organizație, o rețea sau o entitate supranațională (Europa, Satul Mondial, Cosmopolisul ). În majoritatea cazurilor, indivizii creează mai multe identități în mod simultan, ceea ce ne permite nouă, dintr-o perspectivă culturală și psihologică, să recunoaștem o cetățenie multiplă. La rândul său, această cetățenie identitară are repercusiuni asupra cetățeniei statutare, (statutul juridic și politic de a fi cetățeanul unui stat național), ceea ce relativizează și deconectează de la un teritoriu strict delimitat. Acest mecanism permite apariția unui așa numit ”patriotism instituționalizat”, care este un gen de identificare realizată cu privire la democrație și instituțiile sale, nu la un spațiu geografic distinct.
Cetățenia globală este o formă specifică a conștiinței cetățenești identitare. Ea se referă la valorile universale și la sistemul global pe care îl validează, la identități și relații supranaționale care există între entitățile constitutive.
Conștiința cetățenească globală este un pilon major al culturii globalizării. Aceasta include interesul și preocuparea pentru probleme globale, cum sunt degradarea mediului înconjurător, violența, analfabetismul, sărăcia, intoleranța sau xenofobia. Aceste probleme nu sunt specifice pentru o anumită țară sau comunitate și soluționarea lor pesupune responsabilitatea conjugată a mai multor factori.
Așadar, cetățenia globală înseamnă:
– să înveți despre problemele mondiale;
– să împărțășești o lume a tuturor;
– să acționezi dintr-o perspectivă mondială.
Concluzii
Cetățenia, ca toate drepturile omului, se constituie ca o clasă variabilă, care se modifică pe parcursul evoluției pe scena istoriei, astfel încât determinările considerate absolute într-un secol, într-un anume context socio-cultural, își pierd importanța în alte perioade.
Fiind plasată la granița dintre tradiție și inovație, raportarea cetățeniei la stat, la provocările globalizării și ale terorismului face să nu fie percepută ca pe un produs finit, ce poate fi doar definit, ci ca pe un concept dinamic, permanent redefinit.
Axată pe statutul cetățeniei în contextul globalizarii, lucrarea de față a căutat să ofere o abordare conceptual contemporană, dar și o abordare transversală, corelând dinamica teoriei și practicilor juridice cu transformările evolutiv societale.
Fiind influențată de evoluțiile la nivel politic, economic, social și cultural, cetățenia caută să influențeze, la rândul ei, o serie de schimbări politice, economice, sociale și culturale.
Prin urmare, cetățenia poate fi definită, așa cum s-a văzut, mai întâi ca apartenență la o anumită comunitate politică; ulterior această conferă și o serie de drepturi și impune o serie de îndatoriri, a căror recunoaștere contribuie la determinarea unor granițe ale incluziunii sau ale excluderii din acea comunitate politică. Practic cetățenia stabilește acel set de responsabilități care se cer a fi respectate de către cetățeni în raporturile cu actorii instituționali, și nu în ultimul rând, tot regimul cetățeniei este cel care specifică anumite reguli democratice cărora o entitate politică trebuie să se supună, pentru a menține și a asigura buna funcționare a instituțiilor civice, pentru a avea acces la modalitățile de implicare civică și o legitimitate a revendicărilor.
În explicarea evoluției conceptului de cetățenie s-a urmărit pe de o parte punerea în discuție a provocarilor și problematicilor globalizării, și pe de altă parte să se caracterizeze modele, abordări ale cetățeniei și redarea cu date reale a percepției contemporane asupra cetățeniei naționale și globale.
Prin analiza „Cetățeniei în contextul globalizării?” am căutat să mai subliniez și detașarea de naționalismul metodologic și de relația de sinonimie dintre societate-cultură-stat-națiune. Iar focalizarea asupra Drepturilor Omului și Societații Civile din partea a doua a lucrării are ca scop evidențierea unor aspecte instituționale etico-juridice și politico-administrative, cu caracter reglementativ, ale regimului global al drepturilor omului. Am ținut să punctez că drepturile omului merg pe deschiderea regimurilor transnaționale, dar se rup de cadrele juridice originare pentru a permite o proiecție globală.
În partea a treia a lucrării am explicat modelele de cetățenie, precum și diverse abordări ale acestora, iar pentru o analiză mai de anasamblu, s-a caracterizat cetățenia europeană — ca o abordare a modelului de cetățenie suprastatală, cetățenia română — ca și cetățenie statală cu un stat care face parte din structuri internaționale, și cetățenia moldovenească, care a fost caracterizată pentru a observa cetățenia unui stat mic, slab și cu dispute interioare referitoare la identitate și caracteristicile naționale ale acesteia într-o lume globală. Am ales această abordare pentru a arăta influența globalizării asupra cetățeanului care face parte atât dintr-o structură suprastatală și în interiorul acestei structuri, cât și a cetățeanului care face parte dintr-un stat mai puțin dezvoltat, dar care fără știința sau dorința lui e implicat în acest proces.
În ultima parte a lucrării, am realizat un studiu de caz pentru a observa și analiza care este nivelul de înțelegere a cetățeniei în contextul globalizării a tinerelor și viitoarelor generații. Practic, prin realizarea unui chestionar adresat tinerilor studenți din întreaga lume am încercat să scot în evidență nu doar cât de informați sunt respondenții în ceea ce privește regimul juridic al cetățeniei, ci și cât de predispuși sunt să accepte să facă sacrificii, și mai ales să-l accepte pe „celălalt” alături de el în calitatea lui de celălalt. Parelel am vrut să aflu care este părerea lor și despre globalizare, cum văd acest fenomen și cum se adaptează la noile cerințe sociale.
În acest mod, scopul meu a fost de a depista nivelul de deschidere către o „cetățenie globală” și care sunt ptoblemele acesteia și, respectiv, dacă ar avea un viitor acest tip de cetățenie. Și, în urma rezultatelor, am constat că lumea se dezvoltă rapid și mai mult de la un an la altul, și că este deschisă către noi orizonturi. Dat fiind faptul că aproximativ 70% din tinerii chestionați au răspuns că ar alege să deține o cetățenie multiculturală, argumentând că ar dori să o dețină pentru a interacționa cu oameni noi, a cunoaște locuri noi, pentru oportunități mai bune de dezvoltare, pentru a fi liberi și egali în această lume. Să fie oare acești tineri visători sau ireali? Sau este vorba de educație?
În concluzie consider că modelând percepțiile și modelându-se în funcție de percepții, cetățenia sfidează limitele rigide ale regimului juridic și marchează direcții precise în orizontul libertăților fundamentale ale persoanelor și ale popoarelor, tutelate de normative internaționale.
Și, în opinia mea, cetățenia în contextul globalizării este o temă extrem de importantă și actuală pentru fiecare dintre noi, și în urma studierii mai aprofundate a cetățeniei în contextul globalizării, consider că procesul globalizarea pătrunde tot mai mult și în domeniul politic, desigur, aducănd și probleme, dar nu atat de mari ca în secolul XX, când lumea a fost divizată și sacrificată, e timpul să cedeze „fiecare” de la el, câte un pic, pentru binele comun.
Prin aceasta lucrare am vrut să transmit mesajul că un individ trebuie să realizeze că el deține calitatea de cetățean al unui stat, al unei stucturi suprastatele, al lumii. Iar un cetățean activ trebuie să-și cunoască drepturile și responsabilitățile în societatea a cărui parte este. De asemenea, dacă dorește sa trăiască în pace și buna înțelegere, trebuie sa învețe și să se educe pentru a fi mai receptiv la subiectele legate de cultură, toleranță, și mai ales să învețe a trăi lângă celălalt fără a face prea multe eforturi și dispute.
Anexe
Anexa I – sensul dat cetățeniei în diverse contexte culturale
Anexa II – Declarația Universală a Drepturilor Omului
PREAMBUL
Considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume,
Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane vor beneficia de libertatea cuvântului și a convingerilor, eliberate de teroare și de mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a omului,
Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie protejate de un sistem de drept pentru ca omul să nu fie constrâns, ca mijloc suprem, la revoltă împotriva tiraniei și a asupririi,
Considerând că este esențial să fie încurajată dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni,
Considerând că în Cartă popoarele Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor și că s-au hotărât să favorizeze progresul social și să instaureze condiții mai bune de viață în cadrul unei libertăți mai mari,
Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze, în cooperare cu Organizația Națiunilor Unite, respectul universal și efectiv al drepturilor omului și al libertăților fundamentale,
Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament,
Adunarea Generală,
Proclamă prezenta Declarație Universală a Drepturilor Omului ca ideal comun către care trebuie să tindă popoarele și toate națiunile pentru ca toate persoanele și toate organele societății, având în vedere permanent această Declarație, să se străduiască, prin învățătură și educație, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure, prin măsuri progresive de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă atât în cadrul statelor membre înseși cât și în teritoriile aflate sub jurisdicția lor.
ARTICOLUL 1
Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității.
ARTICOLUL 2
1. Fiecare se poate prevala de toate drepturile și de toate libertățile proclamate în prezenta Declarație, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau decurgând din orice altă situație.
2. Pe lângă acesta, nu se va face nici o deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care aparține o persoană, fie această țară sau teritoriu independente, sub tutelă, neautonome sau supuse unei limitări oarecare a suveranității.
ARTICOLUL 3
Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa.
ARTICOLUL 4
Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în robie; sclavia și traficul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.
ARTICOLUL 5
Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
ARTICOLUL 6
Fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla.
ARTICOLUL 7
Toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declarație și împotriva oricărei provocări la o astfel de discriminare.
ARTICOLUL 8
Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituție sau prin lege.
ARTICOLUL 9
Nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar.
ARTICOLUL 10
Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil și public de un tribunal independent și imparțial, care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei.
ARTICOLUL 11
1. Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale.
2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos.
ARTICOLUL 12
Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.
ARTICOLUL 13
1. Orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat.
2. Orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv țara sa, și de a reveni în țara sa.
ARTICOLUL 14
1. În cazul persecuției, orice persoană are dreptul să caute azil și să beneficieze de azil în alte țări.
2. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea unei crime de drept comun sau pe acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.
ARTICOLUL 15
1. Orice individ are dreptul la o cetățenie.
2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa nici de dreptul de a-și schimba cetățenia.
ARTICOLUL 16
1. Cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul și femeia fără nici o restricție în privința rasei, cetățeniei sau religiei, au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie. Ei au drepturi egale la încheierea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei.
2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți.
3. Familia este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.
ARTICOLUL 17
1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții.
2. Nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
ARTICOLUL 18
Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât și privat, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea de rituri.
ARTICOLUL 19
Orice individ are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a căuta, de a primi și de a răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloc de exprimare.
ARTICOLUL 20
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică.
2. Nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociație.
ARTICOLUL 21
1. Orice persoană are dreptul să participe la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți liber aleși.
2. Orice persoană are dreptul de acces, în condiții de egalitate, la funcțiile publice ale țării sale.
3. Voința poporului este baza puterii de stat, această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal egal și prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.
ARTICOLUL 22
Orice persoană, în calitate de membru al societății, are dreptul la securitate socială; ea este îndreptățită să obțină satisfacerea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea și libera dezvoltare a personalițării sale, prin efort național și cooperare internațională, ținându-se seama de organizarea și de resursele fiecărei țări.
ARTICOLUL 23
1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotire împotriva șomajului.
2. Toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală.
3. Orice om care muncește are dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure lui precum și familiei sale o existență conformă cu demnitatea umană și completată, dacă este cazul, cu alte mijloace de protecție socială.
4. Orice persoană are dreptul să întemeieze cu alte persoane sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
ARTICOLUL 24
Orice persoană are dreptul la odihnă și la timp liber și îndeosebi la o limitare rezonabilă a timpului de muncă, precum și la concedii periodice plătite.
ARTICOLUL 25
1. Orice persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, bunăstării proprii și a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare, are dreptul la asigurare în caz de șomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență ca urmare a unor împrejurări independente de voința sa.
2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire speciale. Toți copiii, indiferent dacă s-au născut în cadrul sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeași ocrotire socială.
ARTICOLUL 26
1. Orice persoană are dreptul la educație. Educația trebuie să fie gratuită, cel puțin în ce privește învățământul elementar și de bază. Învățământul elementar este obligatoriu. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie accesibil tuturor; accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor pe baza deplinei egalități, în funcție de merit.
2. Educația trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale. Ea trebuie să stimuleze înțelegerea, toleranța și prietenia între toate popoarele și între toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii.
3. Părinții au, cu prioritate, dreptul să aleagă felul educației care urmează să fie dată copiilor lor.
ARTICOLUL 27
1. Orice persoană are dreptul să ia parte în mod liber la viața culturală a colectivității, să se bucure de arte și să participe la progresul științific și la binefacerile care rezultă din acesta.
2. Fiecare are dreptul la protecția intereselor morale și materiale care decurg din orice operă științifică, literară sau artistică al cărei autor este.
ARTICOLUL 28
Fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan social și internațional, de existența unei ordini care să permită ca drepturile și libertățile enunțate în prezenta Declarație să-și poată găsi o realizare deplină.
ARTICOLUL 29
1. Individul are îndatoriri față de colectivitate, numai în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale.
2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale, într-o societate democratică.
3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea, în nici un caz, să fie exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.
ARTICOLUL 30
Nici o prevedere a prezentei Declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grup sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act care să conducă la desființarea drepturilor și libertăților enunțate în prezenta Declarație.
Anexa III – Chestionar de opinie
Asupra interesului și viziunii tinerilor din diferite colțuri ale lumii, cu privire la implicațiile cetățeanului într-o lume globală
Prezentul chestionar a fost conceput în cadrul lucrării de licenta realizată de Tatiana PROCA, studentă a Universității din Pitești, la specializarea „Relații Internaționale și Studii Europene”, lucrare desfășurată sub coordonarea prof. univ. dr. Petre OTU.
Scopul chestionarului este acela de a realiza un sondaj de opinie la nivelul cetățenilor cu privire la:
înțelegerea, cunoașterea și interesul vizavi de fenomenul de globalizare;
cunoașterea/utilizarea drepturilor cetățenești și implicarea în societate, cunoașterea modului de dobândire a cetățeniei;
opinii personale asupra tendinței de globalizare, asupra rolului cetățeanului și al sistemului juridic;
sugestii și propuneri asupra unor direcții și dezvoltări viitoare în respectarea drepturilor omului la nivel global/universal.
Alte instrucțiuni:
chestionarul conține întrebări la care trebuie să răspundeți cu DA sau NU, să alegeți unul sau mai multe răspunsuri posibile dintr-o listă oferită sau să elaborați dumneavoastră răspunsul și să îl scrieți în spațiul liber alocat;
puteți completa singur chestionarul sau, dacă doriți, puteți fi asistat în completarea lui de către persoana care vi-l oferă;
în partea de sfarșit a chestionarului trebuie să completați datele dumneavoastră personale. Dacă doriți, chestionarul poate fi anonim (deci puteți completa doar celelalte date, FĂRĂ a completa numele și prenumele!);
completarea chestionarului durează 15-20 de minute (aproximativ). Răspunsurile dumneavoastră sunt foarte importante pentru mine, de aceea vă rog să aveți amabilitatea de a completa acest chestionar.
VĂ MULȚUMESC!
Chestionar
Ce înțelegi prin termenul de globalizare?
Cum vezi tu fenomenul de globalizare?
Pozitiv
Negativ
Crezi că acest fenomen este prezent în țara ta?
Da
Nu
Pe ce te bazezi când spui că fenomenul de naționalism există/nu există în țara noastră?
Viața personală
Societate
Care crezi că sunt dimensiunile influențate de globalizare?
Crezi că este importantă păstrarea identității naționale (cultură, mediul social, mediul politic etc.)?
Da
Nu
Considerați că v-ar ajuta însușirea unor forme de cultură a altor popoare să prosperați?
da, în mare măsură;
da;
da, în mică măsură;
nu;
deloc;
nu știu;
nu răspund.
Crezi că globalizarea poate influența identitatea națională a țării tale?
Da
Nu
Ce îmbunătățiri crezi că ar aduce globalizarea imaginii țării tale?
economice; b) sociale; c) educaționale; d) de mediu;
politice; f) culturale; g) profesionale; h) tehnologice; i) în justiție.
Crezi că globalizarea ți-ar aduce și îmbunătățiri individuale? Dacă da, ce anume? Dacă nu, de ce?
Cât de des ai călătorit în străinătate în ultimul timp?
a) în fiecare lună; b) 1 dată pe an; c) mai rar;
d) 2-3 ori pe an; e) 1 dată la 2 ani; f) nici o dată.
Cât de bine sunt respectate drepturile și libertățile în țara ta?
în mare măsură;
parțial;
în mică măsură;
nu prea sunt respectate;
deloc;
nu știu;
nu răspund.
Cum poate obține un străin cetățenie în țara ta?
Există posibilitatea unei duble cetățenii în țara ta?
Dacă ai avea posibilitatea unei cetățenii globale sau regionale/continentale, ai opta pentru o asemenea cetățenie? Sau, în opinia ta, cum ar trebui sa se obțină cetățenia în țara ta? Explică.
Da, pentru că ___________________________________________________________.
Nu, pentru că ___________________________________________________________.
Nu știu.
Dacă ai putea aduce schimbări în reglementarea cetățeniei, ce schimbări ai aduce?
Ce tipuri de minorități există în tara ta și cât la sută reprezintă din numărul total al populației?
Cum sunt aceste minorități tratate?
dispun de drepturi ca etnia majoritară;
li se acorda anumite drepturi, însă per asamblu sunt tratați bine;
sunt discriminati în anumite domenii;
nu se bucura de privilegii;
nu sunt luați în considerare.
Ce impact are pe plan național fenomenul de globalizare?
schimbarea mentalității;
schimbarea identității;
decizii politice;
modernizare;
discriminare și saracie;
implicarea directă a cetățeanului în luarea de decizii în diferite probleme de ordin: politic, economic, religios, social, cultural, științific etc.;
negativ în toate domeniile;
pozitiv în toate domeniile.
Care este țara pe care o apreciezi cel mai mult din punct de vedere:
economic: …………………………………………..
politic: …………………………………………………
docial: ………………………………………………..
cultural: ……………………………………………..
drepturile omului: ………………………………..
sistem juridic: …………………………………….
educațional: ………………………………………..
sistem de sănătate: …………………………………
religios: ………………………………………………..
viața de familie: …………………………………….
profesional: ………………………………………….
Ținând cont de situația actuală, ai opta pentru schiumbarea țării în care locuiești?
cu siguranță da;
cu siguranță nu;
poate.
Care este motivul care te-ar determina să îți schimbi țara?
a) economic;
b) cultural;
c) religios;
d) politic;
e) educațional;
f) drepturile omului;
g) social;
h) sănătate;
i) profesional;
j) cetățenia;
k) discriminarea.
Crezi ca e posibil existent unei „lumi globale” în urmatorul secol? Cum vezi tu aceasta „lume globala” și cetățeanul din ea?
Date personale:
M / F
Numele (opțional) …………………………………………………..
Vârsta ………………………………………………………
Nivel de educație ………………………………………
Stagiu militar (unde este cazul) ……………………
Starea civilă ………………………………………………
Ocupația …………………………………………………..
Naționalitatea …………………………………………….
Domiciliu stabil ………………………………………….
MULȚUMESC pentru timpul acordat!
Bibliografie
Instrumente de lucru:
McLean Iain, Dicționar de Politică Oxford, Traducere și glosar de: Leonard Gavriliu, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Preda Cristian, Mic dicționr de gândire politică liberală, București, Editura Humanitas, 2004.
Academia Română, DEX- Dictionar Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, București, Univers Enciclopedic Gold, 2012.
Lucrări generale:
Allrow Martin, Elizateth King, Globalization, knowledge, and society: readings from Internațional sociology, London, Sage Publication, 1990.
Almond G., Verba S., Cultura civică, București, Editura Du Style, 1996.
Altvater Elmar, The Limits of Globalization, London, Edited by Alan Scott, Routledge, 1996.
Aristotel, Politica, Traduceri de El. Bezdechi, Reeditare Antet, București, 2001.
Aurescu Bogdan, Adrian Năstase, Drept Internațional Public, Ediția 6, Editura C. H. Beck, București, 2011.
Babu Vasile, Dumitru Rotaru, Drept constituțional, partea I, Constanța, Editura Europolis, 2007.
Bachelier Christian, Dominique Schnapper, Ce este cetățenia?, Traducere de Gabriela Scurtu Ilovan, Iași, Editura Polirom, 2001.
Balahur Doina, Protecția Europeană a Drepturilor omului, Iași, Editura Universității Al. I. Cuza, 2006.
Banciu Angela, Integrare europeană, București, Politehnica Press, 2006.
Barbalet J. M., Cetățenia, Traducator Vizureanu Viorel, București, Editura DU Style, 1998.
Bari Ioan, Probleme globale contemporane, București, Editura Economică, 2003.
Bîrzea Cezar, Cetățenia europeană, București, Editura Politeia-SNSPA, 2005.
Beck Ulrich, Ce este globalizarea?, București, Editura Trei, 2003.
Coman F., A. Năstase, D. Popescu, Drept internațional public, București, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., 1994.
Constantin Valentin, Documente de bază ale comunității și Uniunii Europene, ediția a II-a, Iași, Editura Polirom, 2002.
Dahrendorf R., Law and Order, Boulder, California, Westview Press, 1985.
Demetrescu R., Moroianu-Zlătescu I., Drepturile omului. Mecanisme și instituții specializate ale Națiunilor Unite, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2002.
Dulea G., Frunzeti T., Psihologia terorismului în era globalizării, București, Edit. Centrului Editorial al Armatei, 2009.
Dunning J.H., Alliance Capitalism and Global Business, London and New York: Routledge, 1997.
Friedman Thomas L., Lexul și Maslinul, Ediția a doua revăzută, Iași, Editura Polirom, 2008.
Guillochon Bernard, Globalizarea o singură planeta, proiecte divergente, Mica enciclopedie Larousse, București, Grupul editorial RAO, 2003.
Heater Darek, Citizenship: The Civic Ideal în World History, Politics and Education, Third Edition, Manchester, Manchester University Press, 2004.
Huntington Samuel Philips, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Traducător Radu Carp, Editura Antet, București, 2007.
Hamilton A., Nonsense on Stilts: Bentham, Burke and Marx on the Rights of Man, London, 1787.
Janoski Th., Citizenship and Civil Society, Cambridge, Cambridge University Press, 1998.
Jack Donnelly, Universal Human Rights în Theory and Practice, Second Edition, New York, Cornell Universitz Press, 2003.
Lawson Stephanie, Relații internaționale. O scurtă introducere, Cluj-Napoca, Ed. CA Publishing, 2010.
Locke J., Two Treaties of Government, Cambridge, Cambridge University Press, 1690.
Louis Lenkin, The Age of Rights, New York, Columbia University Press, 1990.
Magnette Paul, Europa politica-cetățenie, constitutie, democrație, Iași, Institutul European, 2003.
Marshall Tomas Humphrey, Class, Citizenship and Social Development, University of Chicago Press, Chicago, 1973.
Morgenthau Hans, Politica între Națiuni, București, Polirom, 2004.
McLuhan, Marshall, Explorations în Communication, Boston, Beacon Press, 1960.
Michel Ricard, Rapport à autrui et personne citoyenne, Paris, Éditions universitaires Paris-III, 2002.
Michelet Jules, Histoire de la Revolution Francaise, Tome Troisieme, Paris, Chamerot, Libraire-Editeure, 1848.
Mourre Michel, Dictionnaire d’Histoire Universelle, Éditions universitaires Paris-V, Paris, 1964.
Ovidiu Tinca, Drept comunitar material, București, Luminalex, 2003.
Petre Maria Carmen Nadia, Interpretări privind globalizarea și conflictul civilizațiilor, București, Editura Detectiv, 2008.
Postelnicu Catalin, Postelnicu Gheorghe, Globalizarea economică, București, Editura Economică, 2000.
Ritzer George, Globalizarea nimicului: cultura consumului și paradoxurile abundenței, București, Editura Humanitas, 2010.
Rousseau Jean-Jacques, Contractul Social, Traducere de N. Dașcovici, Editura Mondero, București, 2007.
Scholte Jan Aart, Global Civil Society: Changing the World?, Center for the Study of Globalisation and Legislation, Coventry, University of Warwick, 1999.
Scholte Jan Aart, Globalization – A Critical Introduction, London, Macmillan Press, 2000.
Schwelb E., Human Rights and the International Community: The Roots and Growth of the Universal Declaration of Human Rights, Chicago, Quadrangle Books, 1964.
Seligman A., The Idea of Civil Society, New York, The Free Press, 1992.
Stănescu Vasile, Globalizarea: spre o nouă treaptă de civilizații, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2009.
Stiglitz J. E., Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2003.
Sue Roger, L'affirmation politique de la société civile, Paris,Edition Odile Jacob, 2001.
Sue Roger, Renouer le lien social: liberté, égalité, association, Paris,Edition Odile Jacob, 2001.
Van Gunsterren, H. R., A Theory of Citizenship. Organizing Plurality Contemporary Democracies, Co.Westview Press, Boulder, 1998.
Veldhuis Ruud, Educatia pentru cetătenia democratică: Dimensiunile cetățeniei, Nuclee, competențe, Activități internaționale și variabile, document DECS/CIT(97) 23, Strasbourg, Consiliul Europei, 1997.
Tsang Steve, Serviciile de informații și drepturile omului în era terorismului global, Traducători: Irina Bondari, Cristina Dogaru, Laura Drăghici, Adelina Negoiță, Ed. București, Univers Enciclopedic, 2008.
Tudoriu Theodor, Tratatul de la Amsterdam, București, Lucretius, 1999.
Țarcă Ștefan, Drept Internațional Public, Editura Hyperion, București, 2001.
Articole științifice:
Anton Radu Constantin, „Identitatea – o anomalie a viitorului”, în Globalizare și Identitate Națională. Simpozion, București, Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2006.
Birnbaum Pierre, „Sur la citoyenneté”, Dans: L’Année sociologique, vol. 46, nr. 1, 1996.
Bîrzea Cezar, Education for Democtratic Citizenship: A Lifelong Learning Perspective, Strasbourg, Council of Europe Press, 2000.
Eder K., GiesenB., „European Citizenship: An Avenue for the Social Integration of Europe”, In: K. Eder, B. Giesen: European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, 2001.
Greig, J. Michael, „The End of Geography? Globalization, Communications, and Culture in the International System”, on-line Journal of Conflict Resolution, nr. 46.2:225-243, 2002.
Kelly G.A., „Who Needs a Theory of Citizenship?”, In: R. Beiner: Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, 1995.
Linklater Andrew, „Cosmopolitan Citizenship”, in K. Hutchings, R. Dannreuther: Cosmopolitan Citizenship, London, Macmillan, 1999.
Leterre Thierry, „La naissance et les transformations de l'idée de citoyenneté”, dans le journal Cahier françai, Éditions de la Documentation française, Paris, n°. 281, 1997.
Mireille Demas-Marty, „Trois défis pour un droit mondial”, Essais dans Revue Projet, nr. 58, Editeur Seuil, 1998.
Moroianu E., „Drepturile omului între universalism juridic și dreptul la diferențiere. O abordare de ordin socio-antropologic, în Dreptul comunitar și dreptul intern”, Aspecte privind legislația și practica judiciară, Comunicări prezentate la Sesiunea Științifică a Institutului de Cercetări Juridice, București, Editura Hamangiu, 2008.
Le Pors Anicet, „La citoyenneté”, dans la collection Que sais-je?, 3e édition, n° 665, 2002.
René Remond, „Civisme”, Guide républicain, Paris, 2004.
Ruud Veldhuis, Educatia pentru cetătenia democratică: Dimensiunile cetăteniei, Nuclee, competențe, Activități internaționale și variabile, Strasbourg, Consiliul Europei, e-book DECS/CIT (97) 23, 1997.
Terren E., „Post-modern Attitudes: A Challenge to Democratic Education”, European Journal of Education, vol. 37, no. 2, 2002.
Turner Bryan S., „Outline of a Theory of Citizenship”, În: B.S. Turner, P. Hamilton: Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, 1994.
Nayef R.F. Al-Rodhan, Gérard Stoudmann, „Definitions of Globalization: A Comprehensive Overview and A Proposed Definition”, Globalisation, Geneva, Geneva Centre for Security Policy, 2006.
Webografie:
http://www.cdep.ro
http://ec.europa.eu
http://www.utm.edu
http://www.gcsp.ch
http://www.robert-schuman.org
http://www.un.org
http://www.ohchr.org
http://www.coe.int
Bibliografie
Instrumente de lucru:
McLean Iain, Dicționar de Politică Oxford, Traducere și glosar de: Leonard Gavriliu, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Preda Cristian, Mic dicționr de gândire politică liberală, București, Editura Humanitas, 2004.
Academia Română, DEX- Dictionar Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, București, Univers Enciclopedic Gold, 2012.
Lucrări generale:
Allrow Martin, Elizateth King, Globalization, knowledge, and society: readings from Internațional sociology, London, Sage Publication, 1990.
Almond G., Verba S., Cultura civică, București, Editura Du Style, 1996.
Altvater Elmar, The Limits of Globalization, London, Edited by Alan Scott, Routledge, 1996.
Aristotel, Politica, Traduceri de El. Bezdechi, Reeditare Antet, București, 2001.
Aurescu Bogdan, Adrian Năstase, Drept Internațional Public, Ediția 6, Editura C. H. Beck, București, 2011.
Babu Vasile, Dumitru Rotaru, Drept constituțional, partea I, Constanța, Editura Europolis, 2007.
Bachelier Christian, Dominique Schnapper, Ce este cetățenia?, Traducere de Gabriela Scurtu Ilovan, Iași, Editura Polirom, 2001.
Balahur Doina, Protecția Europeană a Drepturilor omului, Iași, Editura Universității Al. I. Cuza, 2006.
Banciu Angela, Integrare europeană, București, Politehnica Press, 2006.
Barbalet J. M., Cetățenia, Traducator Vizureanu Viorel, București, Editura DU Style, 1998.
Bari Ioan, Probleme globale contemporane, București, Editura Economică, 2003.
Bîrzea Cezar, Cetățenia europeană, București, Editura Politeia-SNSPA, 2005.
Beck Ulrich, Ce este globalizarea?, București, Editura Trei, 2003.
Coman F., A. Năstase, D. Popescu, Drept internațional public, București, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., 1994.
Constantin Valentin, Documente de bază ale comunității și Uniunii Europene, ediția a II-a, Iași, Editura Polirom, 2002.
Dahrendorf R., Law and Order, Boulder, California, Westview Press, 1985.
Demetrescu R., Moroianu-Zlătescu I., Drepturile omului. Mecanisme și instituții specializate ale Națiunilor Unite, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2002.
Dulea G., Frunzeti T., Psihologia terorismului în era globalizării, București, Edit. Centrului Editorial al Armatei, 2009.
Dunning J.H., Alliance Capitalism and Global Business, London and New York: Routledge, 1997.
Friedman Thomas L., Lexul și Maslinul, Ediția a doua revăzută, Iași, Editura Polirom, 2008.
Guillochon Bernard, Globalizarea o singură planeta, proiecte divergente, Mica enciclopedie Larousse, București, Grupul editorial RAO, 2003.
Heater Darek, Citizenship: The Civic Ideal în World History, Politics and Education, Third Edition, Manchester, Manchester University Press, 2004.
Huntington Samuel Philips, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Traducător Radu Carp, Editura Antet, București, 2007.
Hamilton A., Nonsense on Stilts: Bentham, Burke and Marx on the Rights of Man, London, 1787.
Janoski Th., Citizenship and Civil Society, Cambridge, Cambridge University Press, 1998.
Jack Donnelly, Universal Human Rights în Theory and Practice, Second Edition, New York, Cornell Universitz Press, 2003.
Lawson Stephanie, Relații internaționale. O scurtă introducere, Cluj-Napoca, Ed. CA Publishing, 2010.
Locke J., Two Treaties of Government, Cambridge, Cambridge University Press, 1690.
Louis Lenkin, The Age of Rights, New York, Columbia University Press, 1990.
Magnette Paul, Europa politica-cetățenie, constitutie, democrație, Iași, Institutul European, 2003.
Marshall Tomas Humphrey, Class, Citizenship and Social Development, University of Chicago Press, Chicago, 1973.
Morgenthau Hans, Politica între Națiuni, București, Polirom, 2004.
McLuhan, Marshall, Explorations în Communication, Boston, Beacon Press, 1960.
Michel Ricard, Rapport à autrui et personne citoyenne, Paris, Éditions universitaires Paris-III, 2002.
Michelet Jules, Histoire de la Revolution Francaise, Tome Troisieme, Paris, Chamerot, Libraire-Editeure, 1848.
Mourre Michel, Dictionnaire d’Histoire Universelle, Éditions universitaires Paris-V, Paris, 1964.
Ovidiu Tinca, Drept comunitar material, București, Luminalex, 2003.
Petre Maria Carmen Nadia, Interpretări privind globalizarea și conflictul civilizațiilor, București, Editura Detectiv, 2008.
Postelnicu Catalin, Postelnicu Gheorghe, Globalizarea economică, București, Editura Economică, 2000.
Ritzer George, Globalizarea nimicului: cultura consumului și paradoxurile abundenței, București, Editura Humanitas, 2010.
Rousseau Jean-Jacques, Contractul Social, Traducere de N. Dașcovici, Editura Mondero, București, 2007.
Scholte Jan Aart, Global Civil Society: Changing the World?, Center for the Study of Globalisation and Legislation, Coventry, University of Warwick, 1999.
Scholte Jan Aart, Globalization – A Critical Introduction, London, Macmillan Press, 2000.
Schwelb E., Human Rights and the International Community: The Roots and Growth of the Universal Declaration of Human Rights, Chicago, Quadrangle Books, 1964.
Seligman A., The Idea of Civil Society, New York, The Free Press, 1992.
Stănescu Vasile, Globalizarea: spre o nouă treaptă de civilizații, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2009.
Stiglitz J. E., Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2003.
Sue Roger, L'affirmation politique de la société civile, Paris,Edition Odile Jacob, 2001.
Sue Roger, Renouer le lien social: liberté, égalité, association, Paris,Edition Odile Jacob, 2001.
Van Gunsterren, H. R., A Theory of Citizenship. Organizing Plurality Contemporary Democracies, Co.Westview Press, Boulder, 1998.
Veldhuis Ruud, Educatia pentru cetătenia democratică: Dimensiunile cetățeniei, Nuclee, competențe, Activități internaționale și variabile, document DECS/CIT(97) 23, Strasbourg, Consiliul Europei, 1997.
Tsang Steve, Serviciile de informații și drepturile omului în era terorismului global, Traducători: Irina Bondari, Cristina Dogaru, Laura Drăghici, Adelina Negoiță, Ed. București, Univers Enciclopedic, 2008.
Tudoriu Theodor, Tratatul de la Amsterdam, București, Lucretius, 1999.
Țarcă Ștefan, Drept Internațional Public, Editura Hyperion, București, 2001.
Articole științifice:
Anton Radu Constantin, „Identitatea – o anomalie a viitorului”, în Globalizare și Identitate Națională. Simpozion, București, Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2006.
Birnbaum Pierre, „Sur la citoyenneté”, Dans: L’Année sociologique, vol. 46, nr. 1, 1996.
Bîrzea Cezar, Education for Democtratic Citizenship: A Lifelong Learning Perspective, Strasbourg, Council of Europe Press, 2000.
Eder K., GiesenB., „European Citizenship: An Avenue for the Social Integration of Europe”, In: K. Eder, B. Giesen: European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, 2001.
Greig, J. Michael, „The End of Geography? Globalization, Communications, and Culture in the International System”, on-line Journal of Conflict Resolution, nr. 46.2:225-243, 2002.
Kelly G.A., „Who Needs a Theory of Citizenship?”, In: R. Beiner: Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, 1995.
Linklater Andrew, „Cosmopolitan Citizenship”, in K. Hutchings, R. Dannreuther: Cosmopolitan Citizenship, London, Macmillan, 1999.
Leterre Thierry, „La naissance et les transformations de l'idée de citoyenneté”, dans le journal Cahier françai, Éditions de la Documentation française, Paris, n°. 281, 1997.
Mireille Demas-Marty, „Trois défis pour un droit mondial”, Essais dans Revue Projet, nr. 58, Editeur Seuil, 1998.
Moroianu E., „Drepturile omului între universalism juridic și dreptul la diferențiere. O abordare de ordin socio-antropologic, în Dreptul comunitar și dreptul intern”, Aspecte privind legislația și practica judiciară, Comunicări prezentate la Sesiunea Științifică a Institutului de Cercetări Juridice, București, Editura Hamangiu, 2008.
Le Pors Anicet, „La citoyenneté”, dans la collection Que sais-je?, 3e édition, n° 665, 2002.
René Remond, „Civisme”, Guide républicain, Paris, 2004.
Ruud Veldhuis, Educatia pentru cetătenia democratică: Dimensiunile cetăteniei, Nuclee, competențe, Activități internaționale și variabile, Strasbourg, Consiliul Europei, e-book DECS/CIT (97) 23, 1997.
Terren E., „Post-modern Attitudes: A Challenge to Democratic Education”, European Journal of Education, vol. 37, no. 2, 2002.
Turner Bryan S., „Outline of a Theory of Citizenship”, În: B.S. Turner, P. Hamilton: Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, 1994.
Nayef R.F. Al-Rodhan, Gérard Stoudmann, „Definitions of Globalization: A Comprehensive Overview and A Proposed Definition”, Globalisation, Geneva, Geneva Centre for Security Policy, 2006.
Webografie:
http://www.cdep.ro
http://ec.europa.eu
http://www.utm.edu
http://www.gcsp.ch
http://www.robert-schuman.org
http://www.un.org
http://www.ohchr.org
http://www.coe.int
Anexe
Anexa I – sensul dat cetățeniei în diverse contexte culturale
Anexa II – Declarația Universală a Drepturilor Omului
PREAMBUL
Considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume,
Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane vor beneficia de libertatea cuvântului și a convingerilor, eliberate de teroare și de mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a omului,
Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie protejate de un sistem de drept pentru ca omul să nu fie constrâns, ca mijloc suprem, la revoltă împotriva tiraniei și a asupririi,
Considerând că este esențial să fie încurajată dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni,
Considerând că în Cartă popoarele Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor și că s-au hotărât să favorizeze progresul social și să instaureze condiții mai bune de viață în cadrul unei libertăți mai mari,
Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze, în cooperare cu Organizația Națiunilor Unite, respectul universal și efectiv al drepturilor omului și al libertăților fundamentale,
Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament,
Adunarea Generală,
Proclamă prezenta Declarație Universală a Drepturilor Omului ca ideal comun către care trebuie să tindă popoarele și toate națiunile pentru ca toate persoanele și toate organele societății, având în vedere permanent această Declarație, să se străduiască, prin învățătură și educație, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure, prin măsuri progresive de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă atât în cadrul statelor membre înseși cât și în teritoriile aflate sub jurisdicția lor.
ARTICOLUL 1
Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității.
ARTICOLUL 2
1. Fiecare se poate prevala de toate drepturile și de toate libertățile proclamate în prezenta Declarație, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau decurgând din orice altă situație.
2. Pe lângă acesta, nu se va face nici o deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care aparține o persoană, fie această țară sau teritoriu independente, sub tutelă, neautonome sau supuse unei limitări oarecare a suveranității.
ARTICOLUL 3
Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa.
ARTICOLUL 4
Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în robie; sclavia și traficul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.
ARTICOLUL 5
Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
ARTICOLUL 6
Fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla.
ARTICOLUL 7
Toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declarație și împotriva oricărei provocări la o astfel de discriminare.
ARTICOLUL 8
Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituție sau prin lege.
ARTICOLUL 9
Nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar.
ARTICOLUL 10
Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil și public de un tribunal independent și imparțial, care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei.
ARTICOLUL 11
1. Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale.
2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos.
ARTICOLUL 12
Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.
ARTICOLUL 13
1. Orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat.
2. Orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv țara sa, și de a reveni în țara sa.
ARTICOLUL 14
1. În cazul persecuției, orice persoană are dreptul să caute azil și să beneficieze de azil în alte țări.
2. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea unei crime de drept comun sau pe acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.
ARTICOLUL 15
1. Orice individ are dreptul la o cetățenie.
2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa nici de dreptul de a-și schimba cetățenia.
ARTICOLUL 16
1. Cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul și femeia fără nici o restricție în privința rasei, cetățeniei sau religiei, au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie. Ei au drepturi egale la încheierea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei.
2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți.
3. Familia este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.
ARTICOLUL 17
1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții.
2. Nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
ARTICOLUL 18
Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât și privat, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea de rituri.
ARTICOLUL 19
Orice individ are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a căuta, de a primi și de a răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloc de exprimare.
ARTICOLUL 20
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică.
2. Nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociație.
ARTICOLUL 21
1. Orice persoană are dreptul să participe la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți liber aleși.
2. Orice persoană are dreptul de acces, în condiții de egalitate, la funcțiile publice ale țării sale.
3. Voința poporului este baza puterii de stat, această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal egal și prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.
ARTICOLUL 22
Orice persoană, în calitate de membru al societății, are dreptul la securitate socială; ea este îndreptățită să obțină satisfacerea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea și libera dezvoltare a personalițării sale, prin efort național și cooperare internațională, ținându-se seama de organizarea și de resursele fiecărei țări.
ARTICOLUL 23
1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotire împotriva șomajului.
2. Toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală.
3. Orice om care muncește are dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure lui precum și familiei sale o existență conformă cu demnitatea umană și completată, dacă este cazul, cu alte mijloace de protecție socială.
4. Orice persoană are dreptul să întemeieze cu alte persoane sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
ARTICOLUL 24
Orice persoană are dreptul la odihnă și la timp liber și îndeosebi la o limitare rezonabilă a timpului de muncă, precum și la concedii periodice plătite.
ARTICOLUL 25
1. Orice persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, bunăstării proprii și a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare, are dreptul la asigurare în caz de șomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență ca urmare a unor împrejurări independente de voința sa.
2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire speciale. Toți copiii, indiferent dacă s-au născut în cadrul sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeași ocrotire socială.
ARTICOLUL 26
1. Orice persoană are dreptul la educație. Educația trebuie să fie gratuită, cel puțin în ce privește învățământul elementar și de bază. Învățământul elementar este obligatoriu. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie accesibil tuturor; accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor pe baza deplinei egalități, în funcție de merit.
2. Educația trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale. Ea trebuie să stimuleze înțelegerea, toleranța și prietenia între toate popoarele și între toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii.
3. Părinții au, cu prioritate, dreptul să aleagă felul educației care urmează să fie dată copiilor lor.
ARTICOLUL 27
1. Orice persoană are dreptul să ia parte în mod liber la viața culturală a colectivității, să se bucure de arte și să participe la progresul științific și la binefacerile care rezultă din acesta.
2. Fiecare are dreptul la protecția intereselor morale și materiale care decurg din orice operă științifică, literară sau artistică al cărei autor este.
ARTICOLUL 28
Fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan social și internațional, de existența unei ordini care să permită ca drepturile și libertățile enunțate în prezenta Declarație să-și poată găsi o realizare deplină.
ARTICOLUL 29
1. Individul are îndatoriri față de colectivitate, numai în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale.
2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale, într-o societate democratică.
3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea, în nici un caz, să fie exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.
ARTICOLUL 30
Nici o prevedere a prezentei Declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grup sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act care să conducă la desființarea drepturilor și libertăților enunțate în prezenta Declarație.
Anexa III – Chestionar de opinie
Asupra interesului și viziunii tinerilor din diferite colțuri ale lumii, cu privire la implicațiile cetățeanului într-o lume globală
Prezentul chestionar a fost conceput în cadrul lucrării de licenta realizată de Tatiana PROCA, studentă a Universității din Pitești, la specializarea „Relații Internaționale și Studii Europene”, lucrare desfășurată sub coordonarea prof. univ. dr. Petre OTU.
Scopul chestionarului este acela de a realiza un sondaj de opinie la nivelul cetățenilor cu privire la:
înțelegerea, cunoașterea și interesul vizavi de fenomenul de globalizare;
cunoașterea/utilizarea drepturilor cetățenești și implicarea în societate, cunoașterea modului de dobândire a cetățeniei;
opinii personale asupra tendinței de globalizare, asupra rolului cetățeanului și al sistemului juridic;
sugestii și propuneri asupra unor direcții și dezvoltări viitoare în respectarea drepturilor omului la nivel global/universal.
Alte instrucțiuni:
chestionarul conține întrebări la care trebuie să răspundeți cu DA sau NU, să alegeți unul sau mai multe răspunsuri posibile dintr-o listă oferită sau să elaborați dumneavoastră răspunsul și să îl scrieți în spațiul liber alocat;
puteți completa singur chestionarul sau, dacă doriți, puteți fi asistat în completarea lui de către persoana care vi-l oferă;
în partea de sfarșit a chestionarului trebuie să completați datele dumneavoastră personale. Dacă doriți, chestionarul poate fi anonim (deci puteți completa doar celelalte date, FĂRĂ a completa numele și prenumele!);
completarea chestionarului durează 15-20 de minute (aproximativ). Răspunsurile dumneavoastră sunt foarte importante pentru mine, de aceea vă rog să aveți amabilitatea de a completa acest chestionar.
VĂ MULȚUMESC!
Chestionar
Ce înțelegi prin termenul de globalizare?
Cum vezi tu fenomenul de globalizare?
Pozitiv
Negativ
Crezi că acest fenomen este prezent în țara ta?
Da
Nu
Pe ce te bazezi când spui că fenomenul de naționalism există/nu există în țara noastră?
Viața personală
Societate
Care crezi că sunt dimensiunile influențate de globalizare?
Crezi că este importantă păstrarea identității naționale (cultură, mediul social, mediul politic etc.)?
Da
Nu
Considerați că v-ar ajuta însușirea unor forme de cultură a altor popoare să prosperați?
da, în mare măsură;
da;
da, în mică măsură;
nu;
deloc;
nu știu;
nu răspund.
Crezi că globalizarea poate influența identitatea națională a țării tale?
Da
Nu
Ce îmbunătățiri crezi că ar aduce globalizarea imaginii țării tale?
economice; b) sociale; c) educaționale; d) de mediu;
politice; f) culturale; g) profesionale; h) tehnologice; i) în justiție.
Crezi că globalizarea ți-ar aduce și îmbunătățiri individuale? Dacă da, ce anume? Dacă nu, de ce?
Cât de des ai călătorit în străinătate în ultimul timp?
a) în fiecare lună; b) 1 dată pe an; c) mai rar;
d) 2-3 ori pe an; e) 1 dată la 2 ani; f) nici o dată.
Cât de bine sunt respectate drepturile și libertățile în țara ta?
în mare măsură;
parțial;
în mică măsură;
nu prea sunt respectate;
deloc;
nu știu;
nu răspund.
Cum poate obține un străin cetățenie în țara ta?
Există posibilitatea unei duble cetățenii în țara ta?
Dacă ai avea posibilitatea unei cetățenii globale sau regionale/continentale, ai opta pentru o asemenea cetățenie? Sau, în opinia ta, cum ar trebui sa se obțină cetățenia în țara ta? Explică.
Da, pentru că ___________________________________________________________.
Nu, pentru că ___________________________________________________________.
Nu știu.
Dacă ai putea aduce schimbări în reglementarea cetățeniei, ce schimbări ai aduce?
Ce tipuri de minorități există în tara ta și cât la sută reprezintă din numărul total al populației?
Cum sunt aceste minorități tratate?
dispun de drepturi ca etnia majoritară;
li se acorda anumite drepturi, însă per asamblu sunt tratați bine;
sunt discriminati în anumite domenii;
nu se bucura de privilegii;
nu sunt luați în considerare.
Ce impact are pe plan național fenomenul de globalizare?
schimbarea mentalității;
schimbarea identității;
decizii politice;
modernizare;
discriminare și saracie;
implicarea directă a cetățeanului în luarea de decizii în diferite probleme de ordin: politic, economic, religios, social, cultural, științific etc.;
negativ în toate domeniile;
pozitiv în toate domeniile.
Care este țara pe care o apreciezi cel mai mult din punct de vedere:
economic: …………………………………………..
politic: …………………………………………………
docial: ………………………………………………..
cultural: ……………………………………………..
drepturile omului: ………………………………..
sistem juridic: …………………………………….
educațional: ………………………………………..
sistem de sănătate: …………………………………
religios: ………………………………………………..
viața de familie: …………………………………….
profesional: ………………………………………….
Ținând cont de situația actuală, ai opta pentru schiumbarea țării în care locuiești?
cu siguranță da;
cu siguranță nu;
poate.
Care este motivul care te-ar determina să îți schimbi țara?
a) economic;
b) cultural;
c) religios;
d) politic;
e) educațional;
f) drepturile omului;
g) social;
h) sănătate;
i) profesional;
j) cetățenia;
k) discriminarea.
Crezi ca e posibil existent unei „lumi globale” în urmatorul secol? Cum vezi tu aceasta „lume globala” și cetățeanul din ea?
Date personale:
M / F
Numele (opțional) …………………………………………………..
Vârsta ………………………………………………………
Nivel de educație ………………………………………
Stagiu militar (unde este cazul) ……………………
Starea civilă ………………………………………………
Ocupația …………………………………………………..
Naționalitatea …………………………………………….
Domiciliu stabil ………………………………………….
MULȚUMESC pentru timpul acordat!
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cetatenia In Contextul Globalizarii (ID: 126740)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.