Cetatenia Europeana Si Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene
„ Cetățenia Europeană și Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene ”
LISTA ABREVIERILOR
AG – Adunarea Generală
CE – Consiliul Europei
CEC – Curtea Europeană de Conturi
CDO – Comisia pentru Drepturile Omului
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CSE – Carta Social Europeană
CPJI – Curtea Permanentă de Justiție Internațională
CIJ – Curtea de Justiție Internațională
CDI – Comisia de Drept Internațional
CUE – Consiliul Uniunii Europene
ONU – Organizația Națiunilor Unite
OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
PIDCP – Pactul Internațional privind drepturile civile și politice
PIDESC – Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale
RA – Regia Autonomă
UE – Uniunea Europeană
UEM –Uniunea Economică și Monetară
alin. alineat
art. – articol
Ed. – editura
etc. – etcetera
M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I
nr. – numărul
op. cit. – opera citată
p. – pagina
pct. – punctul
CUPRINS
CAPITOLUL 1
SISTEME INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
1.1. Considerații generale cu privire la sistemul de protecție a drepturilor omului
1.2. Evoluția doctrinei și legislației drepturilor omului
1.2.1. Drepturile Omului în perioada actuală
1.3. Sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului – considerații preliminare
1.3.1. Carta ONU
1.3.2. Declarația Universală a Drepturilor Omului
1.3.3. Pactele internaționale privind drepturile omului
1.3.3.1. Pactul Internațional privind drepturile civile și politice (PIDCP)
1.3.3.2. Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale
CAPITOLUL 2
SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
2.1. Scurt istoric al sistemului european de protecție a drepturilor omului. Consiliul Europei
2.1.1.Organele Consiliului Europei
2.2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
2.3. Carta Socială Europeană
2.4.Mecanisme de protecție și garantare a drepturilor omului
2.4.1. Mecanisme și organisme Jurisdicționale Europene
2.5. Carta socială europeană
2.5.1. Componența Cartei sociale europene.
2.5.2. Drepturile omului stipulate în Carta socială europeană
2.5.3. România și Carta socială europeană revizuită a Consiliului Europei
CAPITOLUL 3
UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI DREPTURILE OMULUI
3.1. Carta drepturilor fundamentale
3.2. Drepturi ce decurg din Carta drepturilor fundamentale. Caracterul lor juridic.
3.2.1. Demnitate
3.2.2. Libertăți
3.2.3. Egalitate
3.3. Tratatul de la Lisabona
CAPITOLUL 4
CETĂȚENIA EUROPEANĂ
4.1. Tratatul de la Maastricht de instituire a Uniunii Europene cu privire la Consiliul Europei
4.2. Cetățenia – de la național la supranațional
4.2.1. Abordări actuale ale cetățeniei
4.2.2. Cetățenia multiculturală
4.2.3. Cetățenia supranațională
4.3. Cetățenia europeană
4.3.1. Necesitatea cetățeniei europene
4.3.2. Conținutul conceptului de cetățenie europeană
4.3.3. Cetățenii români – cetățeni europeni. Drepturile cetățenilor europeni
4.3.3.1. România în relațiile cu Uniunea Europeană
4.3.3.2. Reglementarea cetățeniei Uniunii Europene și a drepturilor ce decurg din calitatea de cetățean european
4.3.3.3. Clasificarea drepturilor ce decurg din calitatea de cetățean european
4.3.3.4. Principalele drepturi ale cetățenilor europeni
4.4.4. Concluzii referitoare la cetățenia europeană
CAPITOLUL 5
STUDIU PRIVIND ACTIVITATEA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN SOLUȚIONAREA CAZURILOR
-CAZUL GOLDER-
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
INTRODUCERE
În doar câteva decenii, cuvântul ,,cetățenie” a ajuns să fie printre cele mai frecvent utilizate în discuțiile comunităților din cadrul societății. Acest cuvânt ne vine în ajutor când ne formulăm reacția de răspuns la ceea ce uneori numim criza texturii sociale sau a coeziunii sociale. Conceptul de cetățenie este folosit în special pentru a se încerca stabilizarea și redirecționarea anumitor practici în care sunt implicate școlile și, în sens mai general, educația și formarea. Cu toate acestea, trebuie să mergem dincolo de consensul confortabil și vag care reiese din utilizarea permanentă a acestor formulări generale și să ne implicăm în dezbaterile încinse care se desfășoară pe marginea problemei cetățeniei.
Un termen cu o semnificație istorică și socială de o asemenea intensitate nu poate fi folosit în mod indiferent și nu trebuie redus la o serie de vagi rugăminți menite să calmeze atmosfera din cartierele cu probleme sau să restabilească ordinea în școlile scăpate de sub control. Respectarea legii și simțul responsabilității, condițiile de bază pentru orice societate democratică, nu pot fi reduse la obediența pasivă în fața unei ordini sociale echitabile și stabile în mod intrinsec. Prăbușirea regimurilor comuniste din Europa și aparentul consens cu privire la cetățenie într-o societate democratică nu au condus la dispariția dezbaterilor, divergențelor și nici a conflictelor între diferitele state, grupuri și indivizi.
În această lucrare vom încerca să facem o analiză a problemelor cu care sa confruntă cetățenia din punct de vedere juridic, dar și din perspectiva științelor politice și sociale, atât sub raport teoretic, cât și în concretizarea ei românească, dar și europeană.
Vorbind despre cetățenie, ne aflăm în fața primei probleme a raportului dintre individ și societate, în fața unei instituții prin excelență necesară, complexă, interdisciplinară și continuă, a cărei cunoaștere se cere la nivelul popularității pe care o impune.
Referitor la importanța studierii cetățeniei și a consecințelor pe care le generează, găsesc relevant un citat dintr-o lucrare apărută la Institutul de drept comparat din Paris, intitulată La nationalite dans la Science sociale et dans le Droit contemporain, citat care are următorul conținut: „Dintre toate problemele juridice, niciuna nu este mai importantă ca aceea a cetățeniei: pentru stat, deoarece de numărul și atașamentul cetățenilor săi depind forța și puterea sa; pentru individ, deoarece de legăturile lui cu statul depind condițiile, private și publice, ale existenței sale […] întreaga viață se află implicată în această legătură”. (Institut de Droit Compare de L’Universite de Paris, La nationalite dans la Science sociale et dans le Droit contemporain, 1939, p. 209).
În legislația românească nu s-a dat o definiție a cetățeniei, decât, întâmplător, prin Legea 24/1971, art.1, în care instituția era privită dintr-un orizont mai larg, ca „expresie a relațiilor social-economice, politice și juridice dintre persoanele fizice și stat”, deci o definiție sociologică, și în care calitatea de cetățean era privită ca pe „un atribut de onoare, de mare responsabilitate”, exprimând o poziție etico-juridică – apartenența spirituală a cetățeanului față de stat și obligațiile cetățeanului față de acesta, dar fără referire le obligațiile Statului, deci unilaterală.
.
CAPITOLUL I
SISTEME INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
1.1. Considerații generale cu privire la sistemul de protecție a drepturilor omului
Ideea protecției unor drepturi fundamentale ale persoanei nu aparține doar timpurilor noastre. Ideologii revoluțiilor burgheze au folosit ca port-drapel ideea drepturilor naturale, inerente persoanei. Stau mărturie declarațiile de drepturi de la sfârșitul sec. al XVIII-lea: Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, declarațiile de drepturi din America de Nord, Bill of Rights al Constituției americane, din 1791. Cu toate acestea, problema protecției acestor drepturi nu putea depăși, în acel stadiu al dezvoltării dreptului și relațiilor internaționale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în sec. al XIX-lea au apărut firave încercări de internaționalizare a unor categorii de drepturi, dar aceasta numai în considerarea unor interese geopolitice ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cetățeni aflați în străinătate. În epocă, statutul străinilor era guvernat de un corp de reguli cutumiare, cunoscute sub numele de „standard minim”, aplicabil persoanelor și averilor străinilor. Aceste reguli aveau însă un conținut destul de imprecis. Un alt domeniu în care protecția drepturilor s-a impus la nivel internațional a fost dreptul umanitar, care are ca scop protecția victimelor conflictelor armate.
Sfârșitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea dreptului internațional, în special în domeniul a ceea ce încă nu se numea „protecția drepturilor omului”. Una din direcțiile majore ale acestei dezvoltări a fost protecția minorităților. Omul beneficiază de drepturi inerente ființelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuiește, muncește sau trăiește, indiferent de naționalitate, rasă, sex, credințe religioase și filozofice, stare materială, fiindcă acestea au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale și inalienabile, ca un corolar al libertății, dreptății, securității și păcii în lume.
Instituția drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios dar și îndelungat proces de cristalizare, se înfățișează în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică, internă, cât și cea internațională. Reflectând un anumit standard câștigat de protecția internațională a drepturilor și libertăților ce aparțin oricăror ființe umane, ea definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra si de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme,proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului constituie, de altfel, o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate democratică – condiție firească a afirmării demnității fiecărui individ – dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborării națiunilor.
Nefiind numai o problemă internă a statelor, problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneității, a cărei respectare și aplicare demonstrează capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor ca în prag de nou secol și mileniu, să practice acele măsuri și acțiuni care favorizează democrația, libertatea, înțelegerea, cooperarea multiformă, toleranța și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile etnice și religioase în scopul salvagardării păcii și securității în lume.
Societatea umană contemporană, comunitatea umană nu se poate dezvolta armonios și în ritm ascendent dacă această dimensiune fundamentală a ei este ignorată sau nesocotită, căci nesocotirea sau încălcarea acesteia este menită să ducă la întârzieri, disfuncționalități sau chiar convulsii în cadrul societății. De aceea, statele și organizațiile internaționale create de ele, precum și organizațiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici și metode adecvate pentru respectarea drepturilor și garantarea aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internațională a statelor pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internaționale în această privință. Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă națională, internă a statelor, ci una internațională, mondială, în a cărei respectare este interesată întreaga comunitate internațională și în primul rând Orgaova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme,proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului constituie, de altfel, o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate democratică – condiție firească a afirmării demnității fiecărui individ – dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborării națiunilor.
Nefiind numai o problemă internă a statelor, problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneității, a cărei respectare și aplicare demonstrează capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor ca în prag de nou secol și mileniu, să practice acele măsuri și acțiuni care favorizează democrația, libertatea, înțelegerea, cooperarea multiformă, toleranța și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile etnice și religioase în scopul salvagardării păcii și securității în lume.
Societatea umană contemporană, comunitatea umană nu se poate dezvolta armonios și în ritm ascendent dacă această dimensiune fundamentală a ei este ignorată sau nesocotită, căci nesocotirea sau încălcarea acesteia este menită să ducă la întârzieri, disfuncționalități sau chiar convulsii în cadrul societății. De aceea, statele și organizațiile internaționale create de ele, precum și organizațiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici și metode adecvate pentru respectarea drepturilor și garantarea aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internațională a statelor pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internaționale în această privință. Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă națională, internă a statelor, ci una internațională, mondială, în a cărei respectare este interesată întreaga comunitate internațională și în primul rând Organizația Națiunilor Unite.
Afirmarea, respectarea și garantarea materială a drepturilor omului prin legislația internă a statelor și printr-un control internațional eficace al Națiunilor Unite și al instituțiilor specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor și la corecta aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecția sa socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor și vexațiunilor.
Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare a umanității. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, astfel ca persoana să fie protejată și apără de efectele nocive ale războaielor și ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranță etnică, religioasă, filozofică și politică.
Dintotdeauna drepturile omului și libertățile fundamentale au reprezentat o temă psihologică, greu de ocolit și imposibil de evitat în dezbaterea publică. Explicația constă în faptul că nu există om în această lume, căruia să îi fie indiferent, conștient sau inconștient, modul prin care îi sunt ocrotite drepturile și libertățile. Faptul că ființa umană s-a născut pentru a-și dezvolta eul și tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util societății și în același timp și individului determină în același timp libertatea lui personală. Pierderea acestei libertăți duce la degradarea și uciderea relațiior de orice fel la care este supusă ființa umană. Tema politică o constituie importanța cu care este pusă în discuție, de către cei care acced la putere, nevoia drepturilor omului. Într-o guvernare sănătoasă unde este asigurată libertatea publică iar dragostea de patrie, cea de libertate și virtutea politica, conduc, cetățeanul trebuie să participe la toate acestea cu răspundere, interes și prseverență. Deasemenea, drepturile omului și libertățile personale deschid și o temă socială, pentru că defapt acest motiv a fost unul principal pentru care aceste drepturi există astăzi. Trebuie subliniat că indiferent de gradul de capacitate pe care îl are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate iar omul trebuie să înțeleagă că dimensiunea acceptării acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu contează , rasa, culoare, statutul social, este esențială pentru reușita unei conviețuiri perfecte .
Respectarea efectivă a drepturilor omului, presupune tocmai eradicarea sărăciei și accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea umană cu posibilitățile ei contemporane trebuie să-l asigure tuturor mebrilor săi pe baza cuceririi științei și tehnicii și a folosirii naționale a resurselor materiale și financiare, astfel încât fiecare individ să fie interesat în progresul societății și al său personal. Aceasta implică un raport armonios între om, stat și societate, o solidaritate reciprocă acceptată în interes comun.
Respectarea plenară a drepturilor omului, presupune egalitatea între bărbați și femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât societatea să beneficieze de aportul constructive al tuturor membrilor ei capabili de a-și exprima o voință politică și de a participa în mod conștient la luarea deciziilor adecvate în interesul comunității.
1.2. Evoluția doctrinei și legislației drepturilor omului
Odată cu consolidarea puterii politice a burgheziei, drepturile omului au devenit drepturi fundamentale ale cetățeanului. Tradiția declarațiilor însă n-a dispărut, păstrându-se în activitatea unor ligi și asociații create în epoca modernă și contemporană.
Influența doctrinelor și declarațiilor franceze privitoare la drepturilor omului s-a resimțit puternic în gândirea politică și juridică a statelor de pe toate continentele, în special pe continentul european, influențând sistemul constituțional al multor state.
Ideea drepturilor omului se transformă în prima jumătate a secolului al XIX-lea în principalele și cele mai vehiculate idei politice și juridice, fiind rezultatul firesc al afirmării și dezvoltării societății capitaliste. Ca urmare, apar schimbări constituționale în Suedia(1809), Spania (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardnia(1848)etc.
Ideea că există anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea lor într-o legislație sau alta este justificată de dezvoltatea economică și socială pe care popoarele au parcurs-o după revoluția franceză din 1789, scoțând în evidență aspectele comune ale vieții sociale și de stat din diferitele țări, ca și independența lor într-o serie de nevoi importante.
Întreaga literatură politică și juridică demonstrează că mișcările progresiste se situează tot mai pregnant pe poziția apărării drepturilor omului.
Secole de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul internațional. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se înmulțesc cazurile, când pentru recunoașterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizează mai multe state, folosind în acest scop puterea dreptului constituțional. Formele juridice și de cuprindere a drepturilor omului pe plan internațional, inițial au constituit izvoarele clasice ale dreptului internațional public.
În primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementări precise prin convenții și hotărâri luate în comun acord de un număr din ce în ce mai mare de state. În acest spirit se înscriu Convențiile de la Geneva din 1906 și 1929 pentru îmbunătățirea soartei soldaților răniți din armatele de campanie; Convenția de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de război. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, în special în timpul primului război mondial, asistăm la o serie de mișcări desfășurate de minoritățile naționale pentru drepturi egale cu națiunea dominantă, impunând recunoașterea și ocrotirea minorităților naționale prin o serie de tratate internaționale încheiate în perioada 1919-1920.
1.2.1. Drepturile Omului în perioada actuală
Liga Națiunilor privind drepturile omului
După primul război mondial, alături de drepturile civile și politice, au fost înscrise în unele constituții adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la grevă, dreptul la securitatea muncii), consacrându-le ca fiind un drept sacru și inviolabil. În această perioadă s-a înființat o comisie specială internațională pentru apărarea drepturilor omului.
Liga Națiunilor, creată în 1919, reușește să realizeze o colaborare largă în problemele legate de unele drepturi individuale și colective considerate de interes general și uman. Un număr însemnat de țări europene pun bazele unei noi organizări constituționale, în care și reglementarea drepturilor fundamentale ale cetățeanului reflectă progres față de constituțiile anterioare. Contribuția principală a acestor constituții, printre care și cea a României, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebită a unor drepturi fundamentale, reglementarea constituțională și administrativă a principiului egalității naționale.
Deși normele stabilite n-au fost întotdeauna consecvente, totuși ele au reușit ca, pe lângă accentuarea în principiu a egalității, să elaboreze instituții și forme juridice noi, originale, de concretizare a dispozițiilor generale. De exemplu, în Cehoslovacia, în scopul dezvoltării principiului dreptului de limbă, o lege specială, votată la 29 februarie 1920, introduce un sistem de folosire a mai multor limbi, în funcție de compoziția națională a diverselor unități administrative.
Având în vedere multiplele probleme referitoare la egalitate, limbă și cultură națională generate de consecințele războiului și evoluția societății, acest domeniu al drepturilor colective a fost mai mult îmbrățișat și dezvoltat în tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Națiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligație internațională, egalitatea minorităților naționale cu cele ale națiunilor dominante, specificându-se și aspectele principale ale egalității (folosirea limbii materne, crearea de școli în limba minorităților etc.) Statele semnatare, care au avut minorități puse sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat să înscrie dispoziții în același sens în constituțiile lor. Sarcina garantării drepturilor minorităților naționale a fost încredințată Ligii Națiunilor.
Până la cel de-al doilea război mondial, constituțiile majorității statelor conțineau prevederi ample referitoare la drepturile omului, însă, exceptând protecția sclaviei și protecția minorităților, drepturile fundamentale ale omului nu au dobândit o dimensiune Juridică internațională.
1.3. Sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului – considerații preliminare
1.3.1. Carta ONU
– a fost adoptată în 1945, în urma Conferinței de la Șan Francisco și proclamă, în preambulul său, “credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate și în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaților cu femeile, ca și a națiunilor, mari și mici”.
– articolul 1 și 3 al Chartei conferă ONU scopul fundamental “de a realiza cooperarea internațională, dezvoltând și încurajând respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale pentru toți, fără distincție de rasă, sex, limbă sau religie.”
– art. 10 și 13 care precizează competența Adunării Generale a ONU, cuprinde și atribuția de a dispune efectuarea de studii și de a face recomandări în scopul de a „facilita pentru toți, fără distincție de rasă, sex, limbă sau religie, beneficiul drepturilor omului și al libertăților fundamentale”;
– în articolul 55(c), protecția drepturilor apare ca necesară în vederea cooperării economice și sociale internaționale;
– potrivit art. 62 §2, Consiliul Economic și Social poate face recomandări în vederea asigurării respectului efectiv al drepturilor omului și al libertăților fundamentale pentru toți;
– art. 68 prevede instituirea, de către Consiliul Economic și Social, a unei comisii pentru progresul drepturilor omului. Charta ONU are marele merit de a fi introdus drepturile omului în ordinea internațională.
1.3.2. Declarația Universală a Drepturilor Omului
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU și este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizație internațională. Declarația Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile și politice și drepturile economice, sociale și culturale.
Declarația recunoaște că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute. Ea dă posibilitatea statelor să adopte legi care să limiteze exercițiul acestor drepturi, cu condiția ca unicul scop al acestei limitări să fie “asigurarea recunoașterii corespunzătoare și respectării drepturilor celorlalți și a compatibilității cu cerințele îndreptățite privind moralitatea, ordinea publică și bunăstarea generală într-o societate democratică” (articolul 29 §2). Declarația Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de AG a ONU ca rezoluție, deci nu are putere obligatorie.
1.3.3. Pactele internaționale privind drepturile omului
Cele două Pacte internaționale au fost adoptate de AG a ONU și deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internațional, cele două Pacte creează obligații juridice pentru statele părți. Astfel, chestiunile legate de respectarea și recunoașterea drepturilor garantate de Pacte devin probleme de interes internațional și nu mai țin exclusiv de jurisdicția internă a statelor.
Cele două pacte cuprind o primă parte comună, compusă dintr-un singur articol, care afirmă principiul auto-determinării popoarelor: dreptul acestora de a-și stabili statutul politic, de a-și asigura liber dezvoltarea economică, socială și culturală și de a dispune liber de bogățiile și de resursele lor naturale.
1.3.3.1. Pactul Internațional privind drepturile civile și politice (PIDCP)
Pactul conține o clauză de derogare (art. 4), care permite statelor părți ca “în timp de pericol public amenințând existența națiunii” să suspende toate drepturile cu excepția a 7 dintre cele mai importante:
– dreptul la viață;
– dreptul de a nu fi supus torturii sau altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante;
– dreptul de a nu fi ținut în sclavie și servitute;
– dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obligații contractuale;
– principiul neretroactivității incriminărilor (sau al aplicării legii penale mai favorabile);
– dreptul fiecărui om la recunoașterea personalității sale juridice;
– libertatea gândirii, conștiinței și religiei.
Pactul permite de asemenea statelor să restrângă exercitarea drepturilor. Obligațiile asumate de către statele părți prin ratificarea PIDCP sunt enunțate în articolul 2 alin.1: “Fiecare stat parte la prezentul Pact se angajează să respecte și să garanteze tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său și supuse jurisdicției sale, drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, cum ar fi de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, avere, naștere sau alt statut.” Paragraful 2 al articolului 2 cere statelor părți “să adopte acele măsuri legislative sau de alt ordin care sunt necesare pentru a realiza exercitarea drepturilor” garantate prin Pact.
Pentru a asigura respectarea obligațiilor asumate prin Pact, acesta instituie un mecanism de aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ înființat prin tratat și format din 18 experți independenți aleși pentru o perioadă de 4 ani. Activitatea Comitetului se desfășoară pe două planuri: procedura de raportare și procedura de examinare a plângerilor inter-statale și individuale.
1.3.3.2. Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale (PIDESC)
Acest pact recunoaște următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice; dreptul de a înființa și de a face parte din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la protecția familiei; dreptul la un standard de viață satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică și psihică; dreptul la educație; dreptul de a participa la viața culturală.
Pactul descrie și definește în mod detaliat fiecare din aceste drepturi, indicând și măsurile ce ar trebui luate pentru a obține înfăptuirea acestor drepturi. Prin ratificarea acestui Pact, un stat parte nu își asumă obligația de a-l pune imediat în practică, așa cum este cazul PIDCP.
PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau individuale. El cere doar statelor părți să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat și asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor recunoscute prin Pact. Pactul nu înființa nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic și Social al ONU (ECOSOC). Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezoluții care au culminat cu înființarea Comitetului pentru drepturile economice, sociale și culturale, compus din 18 experți aleși cu titlu personal, și nu în reprezentarea statului de unde provin. Din punct de vedere tehnic, Comitetul nu este un organ convențional, ci un organ al ONU, mandatul său fiind acela de a asista ECOSOC în examinarea rapoartelor statale.
CAPITOLUL 2
SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
2.1. Scurt istoric al sistemului european de protecție a drepturilor omului.
Consiliul Europei
Încă de la constituirea Consiliului Europei, principiul respectării drepturilor omului a fost una dintre pietrele de temelie ale organizației. În timpul unei reuniuni de la Haga din 1948, Congresul Europei a fost catalizator pentru crearea Consiliului Europei prin adoptarea unei rezoluții având următorul conținut:
Astfel, Congresul:
– Apreciază că Uniunea sau Federația ce va lua naștere trebuie să rămână deschisă către toate națiunile europene cu o guvernare democratică care se vor angaja să respecte o Cartă a drepturilor Omului;
– Hotărăște să creeze o Comisie pentru imediata îndeplinire a dublei sarcini de a redacta această cartă și de a enunța normele cărora un Stat trebuie să i se conformeze pentru a merita numele de democrație.
– Orice membru al Consiliului Europei recunoaște principiul supremației dreptului și principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile omului și de libertățile fundamentale.
Numeroase alte dispoziții din Statutul Consiliului Europei subliniază importanța drepturilor omului și articolul 8 stipulează chiar că grave încălcări ale drepturilor omului și ale libertăților fundamentale justifică suspendarea sau excluderea unui stat membru al Consiliului Europei.
Statutul a fot semnat la 5 mai 1949. Întocmirea unei carte a drepturilor omului a constituit o prioritate absolută pentru noul Consiliu și la numai 18 luni după adoptarea Statutului, cele zece state membre semnau la 4 noiembrie 1950 Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, convenție ce a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
2.1.1.Organele Consiliului Europei
1. Comitetul Miniștrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din miniștrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanții lor diplomatici permanenți la Strasbourg. Dezbaterile din cadrul Comitetului Miniștrilor acoperă toate problemele de interes comun, cu excepția apărării: probleme politice ale integrării europene, dezvoltarea cooperării, apărarea instituțiilor democratice și protecția drepturilor omului.
2. Adunarea Parlamentară este prima adunare europeană din istoria continentului și totodată are cea mai extinsă reprezentare: 45 de state sunt reprezentate în cadrul ei. Dezbaterile și deliberările Adunării Parlamentare reprezintă direcții pentru activitatea Comitetului Miniștrilor și exercită o influență considerabilă asupra guvernelor statelor membre.
3. Secretarul General are responsabilitatea direcțiilor strategice ale programului de lucru al Consiliului Europei și asupra bugetului organizației și supraveghează organizarea și funcționarea curentă a Consiliului. Secretarul general al Consiliului Europei elaborează, pe baza priorităților anuale, Programul de Lucru Interguvernamental, aprobat de Comitetul Miniștrilor și răspunde de implementarea acestui program.
4. Congresul Autorităților Locale și Regionale din Europa (CALRE) este un organ creat de Summit-ul de la Viena din anul 1993, care are menirea de a reprezenta atât colectivitățile locale, cât și colectivitățile regionale din Europa care aplică prevederile Chartei Autonomiei Locale adoptată de Comitetul Miniștrilor în 1985.
2.2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic ci a fost precedată atât de Declarația Universală a Drepturilor Omului cât și de Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului.
Declarația Universală ocupă, de fapt, un loc deosebit în Preambulul Convenției Europene. Tot astfel, nu ar trebui subapreciată importanța textului european în cadrul protecției drepturilor omului la nivel internațional.
În Preambulul său, Convenția enunță într-adevăr principii importante: „Bazele justiției și a păcii în lume… a căror menținere se sprijină în mod esențial pe un regim cu adevărat democratic pe de o parte, și, pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care decurg acestea;…”
Guvernele statelor europene însuflețite de același spirit – și posedând un patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice – ,de respectarea libertății și de supremația dreptului (sunt hotărâte) să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora dintre drepturile enunțate în Declarația Universală. Există în acest text termeni nedefiniți juridic: pace, regim democratic, respect comun.
Preambulul, se observă, formulează noțiunea de democrație politică ce nu figurează în Statutul Consiliului Europei. Tot la fel de important este și accentul pe care Parlamentul îl pune pe garantarea colectivă a drepturilor omului.
Convenția Europeană a fost primul instrument internațional ce se referă la drepturile omului având ca scop protecția unui larg evantai de drepturi civile, care, pe de o parte îmbracă forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic constrângeri pentru înaltele Părți Contractante, iar pe de altă parte instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor de nivel intern. Cea mai profundă contribuție a sa se regăsește probabil în dispoziția (Articolul 25) în conformitate cu care o Înaltă Parte Contractantă poate accepta controlul Comisiei Europene a drepturilor Omului în cazul când procedura este pornită de un individ și nu de către Stat. Succesul Convenției poate fi dimensionat prin recunoașterea de către toate înaltele Părți Contractante a acestui drept de recurs individual.
2.3. Carta Socială Europeană
Carta socială europeană, la fel ca și Convenția europeană a drepturilor omului, a fost elaborată sub auspiciile Consiliului Europei. Ea completează Convenția care garantează numai drepturi civile și politice, stabilind un sistem european regional de protecție pentru drepturile economice și sociale. Carta a fost deschisă spre semnare la 18 octombrie 1961 și a intrat in vigoare la 26 februarie 1965. Mai mult de jumătate din statele membre ale Consiliului Europei sunt părți la această Cartă. La 5 mai 1988 a fost încheiat un Protocol adițional la Cartă prin care se lărgește lista de drepturi. Deși intrat în vigoare la 4 septembrie 1992, fiind necesare trei ratificări pentru a-l face operațional, foarte puține state l-au ratificat până în prezent. La 21 octombrie 1991 a fost semnat Protocolul de amendare a Cartei sociale europene. Acest instrument care aduce schimbări in mecanismul de supraveghere al Cartei, nu este încă în vigoare.
Carta proclamă o listă de 19 categorii de "drepturi și principii", incluzând dreptul la muncă, la condiții prielnice de muncă în condiții de siguranță, la remunerație echitabilă, la organizare, și la negociere colectivă. Carta proclamă dreptul la protecție al copiilor, tinerilor și femeilor angajate. Sunt de asemenea recunoscute dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică, dreptul mamelor și al copiilor la protecție socială și economică, și dreptul lucrătorilor imigranți și al familiilor lor la protecție și asistență. Alte drepturi enumerate în Cartă sunt dreptul la pregătire și îndrumare profesională, la ocrotirea sănătății, la asigurări sociale, la îngrijire socială și medicală, și dreptul de a beneficia de servicii de asistență socială. Este de asemenea statuat dreptul la pregătire și recuperare al persoanelor handicapate fizic sau psihic și dreptul de a desfășura activități lucrative pe teritoriul altor Părți Contractante. Protocolul adițional suplimentează lista cu încă patru "drepturi și principii", incluzând dreptul celor ce muncesc la tratament egal și nediscriminare în funcție de sex și dreptul de a lua parte la stabilirea și ameliorarea condițiilor de muncă și de mediu la locul de muncă. De asemenea se prevede că "fiecare persoană în vârstă are dreptul la protecție socială."
Se definește și detaliază înțelesul '''drepturilor și principiilor" enunțate doar în termeni generali în Partea I. Dreptul la condiții de muncă igienice și în siguranță, se regăsește exprimat în angajamentul conținut la articolul 3 din Partea a II a:
1. să emită regulamente de protecție și igiena muncii;
2. să urmărească aplicarea unor astfel de regulamente;
3. să consulte, după caz, organizațiile patronale și ale angajaților privind măsurile preconizate în vederea îmbunătățirii protecției și igienei muncii.
Părțile Contractante și obligațiile lor juridice.
Devenind parte la Cartă, statul se angajează "să considere Partea 1 a prezentei Carte ca fiind o declarație privind scopurile pe care intenționează să le promoveze prin toate mijloacele adecvate…". Statul trebuie să accepte ca având obligativitate juridică angajamentele conținute în cel puțin cinci din șapte articole din Partea a II a. Cele șapte prevederi sunt dreptul la muncă, organizare, negociere colectivă, protecție socială, dreptul la asistență socială și medicală, dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică, dreptul lucrătorilor imigranți și al familiilor lor la protecție și asistență. Fiecare stat parte mai are obligația de a alege încă un număr determinat de drepturi sau subcategorii de drepturi pe care se angajează să le respecte.
Acest sistem de opțiuni încurajează statele să ratifice Carta fără a le obliga să accepte toate drepturile pe care aceasta le proclamă sau să facă rezerve complexe.
De asemenea, Carta este elaborată în așa fel încât să asigure asumarea de către toate statele părți a obligației respectării a cel puțin câtorva dintre drepturile de bază. Puține sunt statele care au acceptat toate drepturile stipulate în Cartă.
Măsuri Internaționale pentru aplicarea drepturilor Cartei.
Carta instituie un sistem de rapoarte, aplicabil și Protocolul adițional pentru monitorizarea respectării de către state a obligațiilor ce le revin. Ea indică două tipuri de rapoarte care sunt examinate de diverse organisme ale Consiliului Europei
– rapoarte care trebuie întocmite la fiecare doi ani și care se referă la punerea în practică la nivel național a drepturilor enunțate în Partea a II a acceptate de statul respectiv.
– rapoarte care se referă la statutul drepturilor enumerate în Partea a II a pe care respectivul stat nu le-a acceptat. Ambele rapoarte trebuie prezentate la intervale precise, stabilite de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei.
2.4.Mecanisme de protecție și garantare a drepturilor omului
2.4.1. Mecanisme și organisme Jurisdicționale Europene
Dintre mecanismele cunoscute pe plan internațional pentru garantarea drepturilor omului mecanismele jurisdicționale și-au dovedit în practică cea mai mare eficacitate. Ele au la bază adoptarea unor instrumente juridice prin care se creează organe cu atribuții jurisdicționale, care au competența să examineze plângerile ce le sunt adresate și să pronunțe o hotărâre care să aibă autoritate de lucru judecat.
Acest tip de mecanism este caracteristic sistemelor regionale de protecție a drepturilor omului, existente pe continentul european – în cadrul Consiliului European – și pe continentul american – în cadrul Organizației Statelor Americane – instituite prin Convenția europeană pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale (1950) și prin Convenția americană privind drepturile omului (1969).
În literatura juridică de specialitate s-a evidențiat precaritatea procedurilor de garantare a drepturilor omului. Se arată că sursa acestei precarități ar fi faptul că nu toate statele sunt de acord cu o conformare pe plan intern la cerințele standardelor internaționale în materia drepturilor omului și astfel, în funcție de concepțiile ideologice dominante, sau de alte elemente relevante în ceea ce privește politica pe care o urmează în acest domeniu, invocă destul de des exclusivitatea competenței suverane pentru a împiedica exercitarea controlului internațional.
În ceea ce privește controlul jurisdicțional, se remarcă, de asemenea, în literatura de specialitate raritatea acestui tip de control. Atunci când se face o astfel de constatare, evident se are în vedere faptul că mecanismele jurisdicționale de garantare a drepturilor omului se întâlnesc numai pe plan regional (european și american), celelalte continente fiind lipsite de acest tip de control.
Primul organ care intervenea în procesul de asigurare a respectării drepturilor omului, așa cum prevedea inițial Convenția Europeană privind Drepturile Omului, era Comisia pentru Drepturile Omului.
Este un organism important de protecție a drepturilor omului, alcătuită dintr-un număr de membri egal cu acela al statelor. Aceștia sunt aleși în mod individual de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei potrivit procedurilor Comitetului. Lista de propuneri este alcătuită de Biroul Adunării Parlamentare și, apoi, este supusă Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei pentru a se asigura de o selecție cât mai riguroasă. Mandatul Comisiei este de 6 ani, perioadă suficientă pentru a asigura continuitatea și finalizarea unor cauze supuse Comisiei.
Aceasta era constituită din câte un reprezentant al tuturor statelor parte la Convenție și care acționau cu titlu individual. Comisia apărea astfel ca un organ independent, cu competențe cvasi judiciare și de conciliere. Aceasta rezulta din faptul că în fața acesteia se derula o procedură complexă, care cuprindea două faze: examinarea admisibilității cererii adresate de către persoana care se considera victimă a violării unui drept recunoscut de Convenție și examinarea cauzei în fond. Din aceste considerente, prima fază era considerată ca fiind judiciară, ea exprimându-se printr-o hotărâre definitivă de respingere sau admitere a cererii, iar faza a doua nu este considerată ca judiciară, întrucât în cazul admisibilității cererii și nesoluționării acesteia pe cale amiabilă, Comisia nu putea decide în cauză, aceasta putând fi înaintată, în anumite condiții, Curții pentru drepturile omului, sau în caz de nesesizare a Curții, Comitetul Miniștrilor al Consiliul Europei se pronunța în cauză pe baza raportului înaintat de Comisie.
Comisia apărea astfel ca un prim organ cu care trebuia să se întâlnească orice cerere referitoare la o încălcare a drepturilor omului prevăzute în Convenție, indiferent dacă această cerere provenea de la un stat parte sau de la o persoană fizică.
Comisia utiliza astfel două categorii de proceduri de investigare a cererilor primite: procedura sumară, specifică situațiilor când plângerea nu ridica probleme deosebite, fiind destul de evident faptul că ea trebuia declarată inadmisibilă, și procedura în cazul unor plângeri mai dificile, când era necesară o analiză mai complexă.
În timpul examinării cererii, Comisia putea desfășura și o activitate de soluționare amiabilă, ea oferindu-și bunele oficii, iar în caz de reușita se ajungea la stingerea diferendului.
În caz de nerezolvare pe cale amiabilă, Comisia redacta un raport destinat comitetului Miniștrilor, în care arăta faptele și opinia sa referitoare la faptul dacă a constatat o încălcare a drepturilor petiționarului din partea statului reclamat.
Al doilea organ care intervenea în procesul de soluționare a unei plângeri privind încălcarea unor drepturi reglementate de Convenție este Curtea Europeană a drepturilor Omului. Aceasta este singurul organ jurisdicțional propriu-zis din sistemul existent. A fost creat în anul 1958 și a început să judece, un an mai târziu, în anul 1959. Constituirea Curții a fost considerată a fi necesară pentru a oferi garanțiile pe care le așteaptă europenii în realizarea drepturilor ce le-au fost consacrate.
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor membre. Pe baza unei liste prezentate de statele membre, judecătorii sunt aleși de către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, spre deosebire de procedura folosită în cazul alegerii membrilor Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
De la constituirea Comisiei Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a acumulat o experiență, care a confirmat rolul important al acestor mecanisme în domeniul protecției și garantării drepturilor omului.
Atât Comisia, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au acumulat o experiență bogată în domeniul soluționării unor cazuri concrete de încălcare a drepturilor omului în diferite țări europene.
Comitetul Miniștrilor era cel de-al treilea organ al Consiliului Europei căreia Convenția îi recunoștea competențe și atribuții și în domeniul garantării drepturilor omului. Acestui organ i se recunoșteau funcții judiciare, prevăzute de art. 32 și 54 din Convenție înainte de modificarea acesteia.
Într-o altă opinie , Comitetul Miniștrilor era considerat organ politic de decizie. Alți autori, analizează intervenția Comitetului, ca organ politic, într-o procedură quasi-judiciara, fapt pentru care a fost deseori criticat, încercându-se găsirea unor explicații în situația conjuncturală a Europei din deceniul șase, când adoptarea Convenției Europene a însemnat o revoluție în garantarea juridică a drepturilor omului și când, din considerentul că era posibil ca nu toate statele să recunoască competența Jurisdicțională a Curții, s-au conferit asemenea competențe Comitetului Miniștrilor, pentru a se asigura respectarea drepturilor omului pe cale politică.
Considerăm că este un punct de vedere care poate fi acceptat în contextul situației Europei postbelice, dar, în același timp, ne raliem opiniei conform căreia sistemul Consiliului Europei, deși era cel mai avansat dintre toate stemele existente, nu era lipsit de imperfecțiuni, fapt care a dus la numeroase critici , iar în cele din urmă a determinat necesitatea reformării sale. În acest sens s-a acționat tot mai mult pentru crearea unui singur organ în locul Comisiei și Curții, care se aprecia că va fi mai eficient, având în vedere și situația care se prevedea, respectiv de extindere a Consiliului Europei prin numirea fostelor state socialiste, din partea cărora se estima primirea unui număr apreciabil de plângeri – Din aceste considerente a fost adoptat Protocolul nr. 11.
2.5. Carta socială europeană
2.5.1.Componența cartei sociale europene.
Carta Socială Europeană reprezintă un sistem de 5 instrumente juridice:
• Carta Socială Europeană deschisă semnării la Torino în 1961, care a intrat în vigoare în 1965, garantează drepturile fundamentale sociale și economice completând Convenția europeană a drepturilor omului, care asigură protecția drepturilor civile și politice;
• Protocolul Adițional din 5 mai 1988 a mai adăugat 4 drepturi la cele 15 garantate de Carta din 1961;
• Protocolul de Amendare din 21 octombrie 1991, se referă la mecanismul de control al Cartei;
• Protocolul Adițional din 9 mai 1995, intrat în vigoare la 1 iulie 1998 dă posibilitatea partenerilor sociali și organizațiilor non guvernamentale de a efectua plângeri colective;
• Carta Socială Europeană Revizuită, deschisă semnării la 3 mai 1996, a extins numărul drepturilor garantate la 31. Carta Socială Europeană a făcut obiectul unei revizuiri pentru adaptarea Cartei la evoluțiile sociale și economice, care a permis lărgirea câmpului său de aplicare la o serie de noi drepturi sociale și economice, prin modificarea anumitor dispoziții și
completarea sa cu o serie de noi prevederi, dintre care menționăm:
• consolidarea egalității dintre femei și bărbați;
• dreptul persoanelor cu handicap la integrare socială individuală, la autonomie personală și la participare în viața comunității;
• consolidarea dreptului copiilor și adolescenților la protecție socială, juridică și economică;
• dreptul la protecție în caz de concediere;
• dreptul lucrătorilor la demnitate;
• dreptul lucrătorilor cu responsabilități familiale la egalitate de șanse și de tratament;
• dreptul la protecție împotriva sărăciei și a excluderii sociale;
• dreptul la o locuință decentă;
• extinderea interzicerii discriminării.
2.5.2.Drepturile omului stipulate în Carta socială europeană
Drepturile garantate de Carta Socială Europeană pot fi împărțite în două categorii:
Condițiile de muncă
Coeziune socială
Condiții de muncă:
• dreptul la muncă, inclusiv dreptul la orientare și formare profesională;
• protecția în mediul de muncă: dreptul la condiții de muncă și la o salarizare
echitabile, inclusiv dreptul femeilor și bărbaților la o salarizare egală pentru
muncă de valoare egală;
• dreptul sindical, dreptul de negociere colectivă și dreptul lucrătorilor la informare și consultare, precum și de participare la determinarea și ameliorarea condițiilor și mediului de muncă;
• protecția specială a anumitor categorii de lucrători: copii și adolescenți, femei, persoane handicapate, lucrători imigranți;
• dreptul la protecție în caz de concediere;
• dreptul lucrătorilor la demnitate;
• dreptul lucrătorilor cu responsabilități familiale la egalitate de șanse și de tratament.
Coeziune socială
• dreptul la protecția sănătății, dreptul la securitate socială și dreptul la asistență socială și medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale;
• drepturile copiilor și adolescenților, mamelor, familiilor, persoanelor handicapate, lucrătorilor imigranți și familiilor acestora, persoanelor vârstnice;
• consolidarea egalității dintre femei și bărbați;
• dreptul persoanelor handicapate la integrare socială individuală, la autonomie personală și la participare în viața comunității;
• consolidarea dreptului copiilor și adolescenților la protecție socială, juridică și economică;
• dreptul la protecție împotriva sărăciei și a excluderii sociale;
• dreptul la o locuință decentă;
• extinderea interzicerii discriminării.
Carta este în vigoare astăzi în 33 de state membre ale Consiliului Europei : 15 state au ratificat Carta Socială Europeană din 1961, iar 18 state au ratificat Carta Socială Europeană Revizuită.
Alte state au semnat-o dar nu au ratificat-o încă, astfel încât din 45 de state membre ale Consiliului Europei, 43 au semnat fie Carta, fie Carta revizuită. Protocolul Adițional referitor la plângerile colective este ratificat doar de către Cipru, Finlanda, Franța, Grecia, Italia, Norvegia, Portugalia, Slovenia, Suedia.
Carta Socială Europeană a Consiliului Europei a fost ratificată de toate cele 15 state ale Uniunii Europene și de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam la 1 mai 1999 se face referire directă la ea în Preambulul său cât și în Articolul 136 al Tratatului Uniunii Europene.
2.5.3.România și carta socială europeană revizuită a consiliului Europei
România a semnat și ratificat Carta Socială Europeană Revizuită a Consiliului Europei (semnată la 14 mai 1997, ratificată prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 193 din 4 mai 1999 ).Ca urmare a ratificării sale de către Suedia, România, Franța și Slovenia, Carta Socială Europeană Revizuită a intrat în vigoare la 1 iulie 1999.
Din totalul celor 31 de articole România a ratificat 24 articole, iar din totalul celor 98 de paragrafe, a ratificat 65 paragrafe. Pentru România, ratificarea Cartei Sociale Europene Revizuite are semnificația unui angajament politic de promovare și asigurare a standardelor sociale, reconfirmându-și angajamentul de a-și adapta mecanismele legale și instituționale la standardele și valorile specifice democrațiilor europene, obligațiile rezultate în urma aderării la acest tratat internațional impunând continuarea reformelor interne în toate domeniile vieții sociale, cu scopul de a contribui la asigurarea unei reale protecții sociale a cetățenilor atât în mediul de muncă cât și în afara acestuia.
Ratificarea Cartei Sociale Europene Revizuite a impulsionat reformele interne în domeniul social și va facilita armonizarea legislației naționale cu reglementările comunitare, având în vedere convergența principiilor promovate la nivelul Uniunii Europene și Consiliului Europei.
CAPITOLUL 3
UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI DREPTURILE OMULUI
3.1.Carta drepturilor fundamentale
În demersul redactării Cartei, Consiliul European a creat un organism special – Convenția. Prima reuniune a acesteia a avut loc la 17 decembrie 1999, lucrările fiind finalizate în septembrie 2000 și, la reuniunea șefilor de stat și de guvern, de la Biaritz, din octombrie 2000, s-a cerut Parlamentului European, Consiliului European și Comisiei să aprobe Carta, ceea ce s-a întâmplat la 9 decembrie 2000, la Nisa.
Carta pornește de la generoasa idee că Uniunea Europeană plasează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și un spațiu de libertate, securitate și justiție.
Uniunea contribuie astfel la apărarea și dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversității culturale și a tradițiilor popoarelor Europei, precum și a identității naționale a statelor membre și a organizării puterilor lor publice la nivel național, regional și local.
Uniunea promovează o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, precum fi libertatea de stabilire în spațiul său.
În acest scop, a fost necesar să se stabilească într-o Cartă că trebuie întărită protecția drepturilor fundamentale în lumina evoluției societății, progresului social și dezvoltării științifice și tehnologice. De aceea, Carta reafirmă, cu respectarea competențelor Uniunii și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă, mai ales, din tradițiile constituționale și obligațiile internaționale comune statelor membre, din Tratatul Uniunii Europene și din tratatele comunitare, din Convenția europeană a drepturilor omului, din Carta socială adoptată de Comunitate și de Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Exercitarea acestor drepturi presupune responsabilități și îndatoriri față de ceilalți, de comunitatea umană și de generațiile viitoare.
Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale sale, intitulate sugestiv: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie, justiție.
3.2.Drepturi ce decurg din Carta drepturilor fundamentale. Caracterul lor juridic.
3.2.1. Demnitate
Demnitatea umană, care este inviolabilă, trebuie să fie respectată și protejată. Ea nu este numai un drept fundamental în sine, ci chiar baza drepturilor fundamentale, făcând parte din substanța tuturor drepturilor înscrise în Cartă. De aceea, ea nu trebuie atinsă nici în cadrul limitării unor drepturi. Titlul I al Cartei, consacrat demnității umane, pornind de la catalogul stabilit în special de Convenția europeană, consacră următoarele drepturi (art 1-5):
– dreptul la viață al tuturor persoanelor, nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea și nici executat;
– dreptul oricărei persoane la integritate fizică și psihică, precizându-se că în cadrul medicinii și biologiei trebuie să fie respectate, mai ales: consimțământul liber și clar al persoanei exprimat potrivit legii; interdicția practicilor eugenice, mai ales cele care au ca scop selecția persoanelor; interdicția de a face din corpul uman și din oricare din părțile sale o sursă de profit; interdicția clonajului reproductiv al ființei umane;
– dreptul de a nu fi supus torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
– dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau servitute și de a nu fi constrâns la muncă forțată sau obligatorie, precum și interzicerea traficului cu ființe umane. Carta, ține seama de definiția negativă prevăzută de Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv excepțiile în care anumite situații nu sunt considerate ca muncă forțată sau obligatorie. Referitor la interzicerea traficului cu ființe umane, aceasta rezultă direct din principiul demnității umane și {ine seama de noile aspecte ale criminalității organizate, precum filierele lucrative ale imigrației ilegale sau exploatarea sexuală.
3.2.2. Libertăți
– dreptul la libertate și siguranță corespunde ca reglementare Convenției europene a drepturilor omului cu privire la limitarea acestui drept, limite care nu pot fi depășite. Prin urmare, nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât în cazurile prevăzute de Convenție (art 5);
– dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și comunicațiilor persoanei. Și acest drept coincide cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului (art. 8), cu deosebire că, în Ioc de noțiunea corespondență. Carta folosește noțiunea de comunicații, având în vedere tocmai evoluțiile tehnica din ultimele decenii;
– dreptul la protecția datelor cu caracter personal. Aceste date vor fi folosite doar fi scopuri determinate, pe baza consimțământului persoanei sau în conformitate cu legea. Orice persoană are dreptul de acces la datele sale personale și să obțină rectificarea lor. Pentru garantarea deplină a acestui drept, Carta stabilește că respectarea lui va fi supusă controlului unei autorități independente;
– dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie, garantat potrivit legilor naționale. Și acest drept este fundamentat pe prevederile Convenției europene (art 12). Precizăm că prevederea Cartei este astfel formulată încât nu poate fi interpretată în sensul interzicerii căsătoriei între persoane de același sex;
– libertatea de gândire, conștiință și religie, drept care implică libertatea de a schimba religia sau convingerile, de a-și manifesta propria religie și propriile convingeri, individual sau colectiv, în public sau în cadru privat, prin culte, învățământ, practici sau îndeplinirea ritualurilor. Totuși, dreptul la obiecțiunea de conștiință este recunoscută numai în conformitate cu legile naționale;
– libertatea de expresie și de informare. Acest drept presupune libertatea de opinie și de a primi sau comunica in formații sau idei, fără amestecul autorităților publice și fără considerații de frontieră. în același timp, exercitarea acestui drept poate fi supus anumitor formalități, condiții sau restricții sau sancțiuni în conformitatea cu legea națională, dar în limitele prevăzute de Convenția europeană (art. 10), care este sursa reglementării.
În plus, Carta consacră și libertatea media, al cărei pluralism trebuie respectat. Izvorul acestei prevederi este dat, în special, de jurisprudența Curții și de Protocolul asupra sistemelor de radiodifuziune publică anexat Tratatului Comunității Europene;
– libertatea de reuniune și asociere. Inspirat tot din Convenția europeană (art. 11), acest drept este mult mai larg formulat de Cartă, aplicându-se la toate nivelurile, inclusiv cel european. Astfel, se precizează în textul Cartei că partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii. Această prevedere este fundamentată pe tratatul care a instituit Comunitatea Europeană (art 191);
– libertatea artelor și stanțelor. Artele și cercetarea științifică sunt libere, iar libertatea academică trebuie să fie respectată;
– dreptul la educație. Inspirat din tradițiile constituționale ale statelor Uniunii și din primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului (art. 2), presupune și dreptul de acces la formare profesională și continuă. El comportă posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu. Carta precizează că libertatea de a crea instituții de învățământ cu respectarea principiilor democrației, precum și dreptul părinților de a asigura educația și învățământul copiilor lor conform cu convingerile lor religioase, filosofice și pedagogice, vor fi respectate potrivit legilor naționale care le reglementează exercițiul;
– libertatea profesională și dreptul de a munci sunt inspirate din jurisprudența Curții de Justiție, precum și din instrumentele adoptate la nivelul Uniunii și al Consiliului Europei Potrivit Cartei, fiecare persoană are dreptul de a munci și de a exercita o profesie liber aleasă sau acceptată. Fiecare cetățean al statelor membre ale Uniunii Europene are libertatea de a căuta o slujbă, de a munci, de a se stabili și de a presta servicii m orice stat membru al Uniunii Cetățenii țărilor terțe care sunt autorizați să muncească pe teritoriile statelor membre ale Uniunii au dreptul la condiții de muncă echivalente cu cele ale cetățenilor Uniunii;
– libertatea de întreprindere, de a desfășura activități economice și comerciale este recunoscută în conformitate cu dreptul comunitar și practicile naționale;
– dreptul la proprietate. Inspirată din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului (art. 1), redactarea Cartei a fost modernizată, pornind, mai ales, de la jurisprudența Curții de Justiție.
Astfel, orice persoană are dreptul de a se bucura de proprietatea bunurilor dobândite în mod legal, de a le folosi și de a dispune de ele. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, mai puțin în caz de utilitate publică, dar în condițiile prevăzute de lege și cu o justă despăgubire. De asemenea, Carta precizează că proprietatea intelectuală este protejată, aplicând aceleași garanții. Aceasta acoperă proprietatea literară și artistică, dreptul asupra brevetelor și mărcilor și alte drepturi asemănătoare;
– dreptul de azil. Carta precizează că dreptul de azil este garantat cu respectarea Convenției de la Geneva din 1951 și a Protocolului acesteia din 1967 cu privire la statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană (art. 63);
– dreptul la protecție în caz de remitere, expulzare și extrădare. Având același sens cu Protocolul adițional nr. 4 (art. 4) la Convenția europeană a drepturilor omului, potrivit acestui drept, nimeni nu poate fi remis, expulzat sau extrădat către un stat în care există riscul major de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante. De asemenea, expulzările colective sunt interzise.
3.2.3. Egalitate
– egalitatea în drept (în fața legii) a tuturor persoanelor este un drept și un principiu consacrat în toate textele constituționale europene și considerat de Curtea de Justiție, în mai multe din deciziile sale, ca un principiu al dreptului comunitar;
– dreptul la nediscriminare. Prevăzut în mai multe texte convenționale, presupune interzicerea oricărei discriminări bazate, mai ales, pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Carta mai precizează că, în domeniul aplicării Tratatului CE și a Tratatului asupra UE, orice discriminare bazată pe cetățenie este interzisă;
– diversitate culturală șl religioasă. Carta precizează că Uniunea respectă diversitatea culturala, religioasă și lingvistică;
– egalitatea între bărbați și femei va fi asigurată în toate domeniile, în ceea ce privește ocuparea unei funcții, munca și remunerarea, cu posibilitatea de a menține sau adopta măsuri care prevăd avantaje pentru a preveni sau a compensa dezavantajele în cariera profesională;
– drepturile copilului . Copiii au dreptul la protecție și la îngrijirea necesară bunăstării lor. Ei pot să-și exprime liber opiniile, care vor fi luate în considerare în funcție de vârsta și maturitatea lor.
– drepturile persoanelor în vârstă. Uniunea recunoaște respectarea dreptului persoanelor în vârstă la o viață demnă și independentă și de a participa la viața socială și culturală;
– dreptul persoanelor cu handicap la integrare. Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea lor socială și profesională și participarea la viața comunității.
3.3. Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.
Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19 octombrie 2007, iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de către reprezentanții celor 27 de state membre ale UE. Intrarea în vigoare a Tratatului este programată pentru 1 ianuarie 2009, după ratificarea de către toate statele membre.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.
Cele mai importante schimbări pe care le aduce arhitecturii UE textul agreat la Lisabona sunt următoarele :
a) Președintele UE – După ratificarea Tratatului de la Lisabona Uniunea Europeană va avea un președinte, dar comparația care s-ar putea face cu președintele Statelor Unite nu este deloc corectă. Deocamdată, cel puțin, președintele Uniunii Europene rămâne un simbol, o față atașată Uniunii. Președintele UE va fi, ca și până acum, Președintele Consiliului Uniunii Europene, doar că va fi aleasă o anumită persoană, care va sta în aceasta funcție timp de 30 de luni. Aceasta persoană va fi un politician de top, ales în unanimitate de primii miniștrii și de președinții statelor membre, dar postului nu îi sunt atașate puteri executive. Vechiul sistem de președinție rotativă a Consiliului nu dispare, dar se schimbă. Noul tratat prevede o președinție compusă din trei state care vor prezida împreuna reuniunile miniștrilor din Consiliu.
b) Consiliul UE – Statele membre au convenit pentru o redistribuție a voturilor statelor membre în Consiliu, care va fi realizată în mai multe faze în perioada 2014 – 2017.
c) Mini -Comisia Europeană – Tratatul micșorează numărul de comisari care vor activa în Comisie din următorul mandat. Din 2014, comisarii vor rămâne două treimi din numărul de state membre, cu o regula de rotație corespunzătoare. Aceasta decizie este salutară în interesul eficienței decizionale.
d) Parlamentul European UE 27 – Tratatul de la Lisabona redistribuie locurile din Parlamentul European conform unei formule proporționale. Nici unul din statele membre nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai puțin de șase. Numărul maxim de deputați europeni va fi 750.
e) Ex-Ministrul de externe, actualul Înalt reprezentant – Uniunea Europeana nu va avea un ministru de externe, așa cum au dorit membrii Convenției Europene când au scris Constituția. Negocierile dintre statele membre au rezultat în denumirea postului “Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate”. Înaltul reprezentant va fi o poziție înaltă în arhitectura UE. Deși nu se poate substitui miniștrilor de externe, deoarece orice politică în acest domeniu, implementată la nivel european, va trebui agreată în unanimitate de toate statele membre, Înaltul Reprezentant va avea probabil o voce mai puternică pe scena internațională decât oricare dintre miniștrii de externe ai statelor membre individual. Tratatul de la Lisabona prevede însă clar că postul “nu va interfera cu responsabilitățile statelor membre în ceea ce privește formularea și implementarea politicilor lor externe”.
f) UE – persoană juridică – Una dintre cele mai importante afirmații ale Tratatului de la Lisabona este faptul că Uniunea Europeana va avea personalitate juridică, la fel ca un stat și nu ca o organizație internațională. Comunitatea Europeana semnează tratate de câțiva ani buni și este membră a Organizației Mondiale a Comerțului, de exemplu. La fel cum s-au semnat tratate internaționale cu numele de Uniune Europeană. Totuși, personalitatea juridică a UE nu era explicit recunoscută în propriile sale acte fundamentale până acum. Declarația politică atașată Tratatului afirmă din nou clar faptul că are personalitate juridică, nu dă Uniunii Europene dreptul de a se substitui statelor membre în chestiuni pentru care nu a primit mandat să o facă.
g) Parlamentele naționale au greutate mai mare – Noul tratat UE acordă parlamentelor naționale un rol mai mare în luare deciziilor europene, chiar dacă schimbările în acest domeniu sunt destul de limitate. Una dintre noutăți este că instituțiile UE vor trebui să notifice parlamentelor naționale toate propunerile legislative făcute la nivel european, iar parlamentele vor avea 8 săptămâni răgaz pentru a comenta aceste propuneri înainte ca guvernele naționale să înceapă să le discute. Mai important este că, prin noul Tratat, parlamentele naționale vor putea aduce contestații legislației UE. Dacă o treime dintre parlamentele naționale au obiecții la adresa unei propuneri legislative, Comisia trebuie să o discute din nou și să ia decizia dacă să o susțină în continuare, să o amendeze sau să o retragă. Dacă Comisia decide să mențină propunerea în forma contestată de parlamente, acestea nu mai au dreptul să o conteste mai departe. Dacă contestația vine din partea majorității parlamentelor naționale, iar Comisia se hotărăște să meargă înainte cu propunerea în forma contestată, intervin Consiliul și Parlamentul European, care vor media conflictul.
h) Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale – Tratatul de la Lisabona face referire la Carta europeană a drepturilor fundamentale, aceasta devenind într-o anumită măsură obligatorie pentru toate statele membre. Există și aici prevederi care asigură faptul că legislațiile naționale nu vor fi contrazise de Carta drepturilor fundamentale. Textul Cartei în sine rămâne într-o anexă a Tratatului.
i) Transfer de suveranitate – JAI – Tratatul de la Lisabona constituie un pas înainte în transferul de suveranitate de la statele membre la Uniunea Europeană, dar este unul limitat. Au fost extinse puterile Comisiei, Parlamentului și Curții de Justiție în domeniul justiției și afacerilor interne. A fost înlăturată, de asemenea, din anumite domenii puterea de veto a statelor membre. Statele au putere de veto pe politicile care cer decizii unanime. Cel mai important domeniu scos de sub incidența unanimității este justiția și afacerile interne. UE va lua decizii cu majoritate simplă în ceea ce privește în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală. De asemenea, tot în domeniul justiție si afacerilor interne, noul Tratat conferă Curții de Justiție dreptul de a judeca cazuri pe baza legislației UE JAI, ca azilul, vizele, imigrația ilegală sau cooperarea în materie juridică. Tratatul mai scoate de sub incidența unanimității câteva zeci de politici, numeric mai multe decât celelalte tratate, dar mai puțin importante. Un exemplu sunt regulile de strângere a datelor statistice în zona euro. Mai important este că noul Tratat permite votul majoritar pe propunerile Înaltului Reprezentant UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate privind implementarea politicilor externe. Unanimitatea este înlăturată și în ceea ce privește legislația privind securitatea socială a imigranților, cu o clauză care permite unui guvern național să ceară votul unanim într-o reuniune a Consiliului European dacă legislația pe cale a fi adoptată contravine flagrant intereselor sale.
j) Sistemul de vot în Consiliu – Tratatul introduce un nou sistem de vot în Consiliu, ceva mai simplu decât precedentul. O decizie trece dacă 55% din statele membre (15 din 27) sunt în favoarea ei sau dacă statele care votează pentru formează 65% din populația UE. În prezent, statele membre au fiecare un număr de voturi în Consiliu direct proporțional cu numărul de cetățeni. Astfel, o decizie este aprobată dacă 255 din 345 de voturi sunt voturi pentru.
k) Simplificarea amendării – Tratatul de la Lisabona introduce prevederi prin care Tratatul UE și politicile europene să fie mai ușor de modificat de acum înainte, eventual fără convocarea Conferinței Interguvernamentale. Așa-numita “ratchet clause” care permite statelor membre ca pe viitor să modifice chestiunile, care până acum erau amendate prin unanimitate, doar prin majoritate. Totuși, clauza nu se aplică pentru reforme instituționale fundamentale ale Tratatului, pentru care CIG va trebui în continuare convocată. De asemenea, modificările textului Tratatului rămân în aria de decizii unanime a statelor membre, iar parlamentele naționale trebuie să le aprobe.
CAPITOLUL 4
CETĂȚENIA EUROPEANĂ
4.1. Tratatul de la Mastricht de instituire a Uniunii Europene cu privire la
Consiliul Europei
Înainte de 1992, simpaticul oraș olandez de graniță Mastricht era cunoscut în principal pentru cafenele sale plăcute și pentru târgul anual de antichități. Semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană la 7 februarie a celui an a schimbat toate acestea, iar numele “Mastricht” a devenit peste noapte sinonim cu prima mare revizuire generală a Tratatului de la Roma.
Tratatul de la Mastricht a fost agreat de șefii de stat sau de guvern din cele 12 state membre de atunci cu prilejul Consiliului European din 9-11 decembrie 1991. Acesta a fost însă semnat la 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993.
Cauza principală a întârzierii intrării în vigoare a constat în procesul de ratificarea, prin referendum-uri naționale sau de către parlamentele naționale, proces care a durat foarte mult. Danemarca, de exemplu, a respins inițial Tratatul. În Irlanda, populația l-a adoptat prin referendum cu o mare majoritate, iar în Franța a fost adoptat cu o foarte mică majoritate (51 %). Această rezervă a populației din unele țări s-a datorat, în mare măsură, faptului că Tratatul era greoi, neinteligibil pentru marea masă a populației, Comunitatea Europeană fiind percepută mai degrabă ca o birocrație distantă, necontrolabilă și nedemocratică.
Tratatul de la Mastricht a realizat 4 lucruri de mare însemnătate care au dus la modificări ale proiectului de integrare. În primul rând, ca și Actul Economic European, a extins competențele Comunității la noi domenii. În al doilea rând, a stabilit obiective noi și de perspectivă care aveau caracter integraționist fățiș. În al treilea rând, și-a propus crearea unei monede unice, a inclus un program pentru introducerea acesteia și a stabilit regulile în funcție de care statele membre urmau să se califice pentru aderare și care urmau să reglementeze moneda. În final, Tratatul a creat o întreagă nouă structură în cadrul căreia Comunitatea Europeană devenea unul cei 3 “piloni” care sprijină Uniunea Europeană, ceilalți 2 fiind Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și cel al Justiției și Afacerilor Externe (JAI).
Așadar, potrivit Tratatului, Uniunea Europeană este concepută ca o construcție care este fundamentată pe 3 piloni:
a) Comunitățile europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
Evoluția calitativă a CEE de la o comunitate pur economică la o uniune politică, deși cele 3 comunități există în continuare pentru că denumirea de Uniune Europeană nu implică o unificare formală, a dus la schimbarea denumirii acesteia în Comunitate Europeană. Mai mult, sunt consacrate noi denumiri care subliniază aceste schimbări calitative: Consiliul Uniunii Europene în loc de Consiliul Comunităților Europene, Comisia Europeană în loc de Comisia Comunităților Europene, Curtea Europeană de Conturi în loc de Curtea de Conturi.
Acest pilon reprezintă, de altfel, cea mai dezvoltată formă a comunitarismului, instituțiile Comunității Europene putând adopta acte aplicabile direct în statele membre, cu prioritate în fața dreptului intern.
În cadrul pilonului CE sunt prevăzute o serie de modificări la nivel instituțional și în ceea ce privește domeniile politice de interes, care vizează, în mare, efectul unei supranaționalizări durabile. Unele exemple:
introducerea unei noi proceduri de decizie care să atribuie Parlamentului European dreptul la codecizie;
mai multe decizii luate de Consiliu cu majoritate calificată;
înființarea unui Comitet al Regiunilor;
extinderea sancțiunilor aplicate de Curtea Europeană de Justiție în cazul în care statele membre nu țin cont de deciziile sale sau nu aplică la timp dreptul comunitar;
extinderea responsabilității comunitare asupra domeniilor introduse prin AUE, ca de exemplu politica cercetării și a tehnologiei, politica mediului si politica regională;
introducerea unor noi domenii, în care Comunitatea nu își desfășurase până la acea ora activitatea, spre exemplu politica cu privire la protecția consumatorilor, educație etc.;
alegerea unei cu totul noi și unice structuri de cooperare pentru politica socială, și ea, la rândul ei, proaspăt inclusă; după ce Marea Britanie refuzase în mod susținut și categoric să fie de acord cu extinderea competențelor comunitare în acest domeniu, celelalte unsprezece state membre s-au asociat într-un protocol separat, cu scopul de a realiza această extindere și asociere, dorită de toți și considerată a fi necesar, a activităților în acest domeniu.
În spațiul Uniunii Europene se află o piață internă fără bariere în calea comerțului, un concept care include, dar nu se limitează la o simplă uniune vamală. Piața internă este mai mult decât o uniune vamală prin faptul că nu garantează doar libera circulație a bunurilor, ci și a capitalurilor, a serviciilor și a forței de muncă. Fiecare dintre aceste libertăți este însoțită de consecințe majore care periclitează capacitatea fiecărui stat membru de a-și gestiona propriile tranzacții.
Uniunea Economică și Monetară (UEM) se află deasemenea în spațiul Uniuni Europene renovate la Mastricht. Tratatul nu cuprinde un angajament vag, o perspectivă pentru eventuală introducere a unei monede unice, ci un plan detaliat pentru o uniune de economii în care deciziile să fie luate de o bancă centrală comună.
De altfel, principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o țară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% și gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referință 1997. Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mișcare un automatism, conform căruia țările care îndeplinesc criteriile de convergență în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniștri pot participa și la uniunea monetară. Numai Marea Britanie și Danemarca și-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.
b) Politica Externă și de Securitate Comună (PESC)
Prin Tratatul de la Mastricht asupra Uniunii Europene, șefii de state și de guverne ai statelor membre ale U.E au convenit să realizeze progresiv o politică externă și de securitate comună. De altfel, preocupări în acest domeniu au apărut încă din anii ’70, fiind chiar prevăzute în Actul Unic European. Tratatul asupra UE stabilește următoarele obiective mai importante pentru realizarea unei PESC:
apărarea intereselor comune fundamentale și a independenței Uniunii Europene;
consolidarea securității membrilor Uniunii;
menținerea și consolidarea păcii securității internaționale;
promovarea cooperării internaționale;
promovarea democrației și a statul de drept;
apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale.
În cadrul acestui pilon deciziile nu sunt luate și ni produc efecte potrivit principiilor comunitare bazate pe metoda supranaționalului. Diversitatea intereselor în acest domeniu și dificultatea definirii unor interese comune fac ca, deocamdată, deciziile să fie luate în baza metodelor cooperării clasice dintre statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în unanimitate.
c) Cooperarea în Domeniul Justiției și al Politicii Interne
Este pilonul în cadrul căruia, în vederea realizării țelurilor Uniunii, statele membre cooperează în domeniile: politica azilului, a imigrației, combaterea dependenței de droguri, combaterea terorismului și al infracționalității grave. Pentru o mai bună coordonare a colaborării polițienești a fost înființat Oficiul European de Poliție Europol, cu sediul la Haga. Și în cadrul acestui pilon, cooperarea se bazează pe încă pe cooperarea clasică între statele membre și nu în cadrul procedurilor bazate pe metoda supranațională.
Un alt aspect important este faptul ca Tratatul generalizează principiul subsidiarității (el era deja introdus prin AUE dar numai în domeniul protecției mediului) și introduce principiul proporționalității (el era folosit de jurisprudența Curții ca principiu general de drept) ca principii ce guvernează exercițiul competențelor comunitare împărțite. Primul dintre ele a fost considerat de unii oameni politici, ca și unii doctrinari, ca un răspuns la nemulțumirile statelor membre față de intensitatea activităților comunitare corelată cu insuficiența democrației în Comunități; alții îl consideră însă o expresie a exigențelor descentralizării, descentralizare care, fără a duce neapărat la federalism, se impune tot mai mult atât pe plan European, cât și național.
Pentru prima dată se folosesc noțiunile de “cetățean european” și “cetățenie europeană”. Statutul cetățeanului European este incomplete deoarece nu conține obligații, însă cuprinde câteva drepturi:
– dreptul la libera de circulație – dreptul să se deplaseze și să-și stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre;
– drepturi politice – să voteze și să candideze la alegerile municipale și europene care se desfășoară în statul în care își are domiciliul;
– dreptul la protecție diplomatică – să fie protejat de autoritățile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru
– dreptul de petiționare – să se adreseze Parlamentului și funcționarului însărcinat cu sondarea opiniei publice (mediatorul).
Aceste drepturi vor putea fi completate de către Consiliu acționând cu unanimitate, la propunerea Comisiei și cu consultarea Parlamentului European, decizia urmând a fi ratificată de către state conform procedurilor lor constituționale.
Cetățenia europeană nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană o deține orice persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale Uniunii Europene.
În fine, Tratatul preconizează, în funcție de progresele ce vor fi realizate între timp, o nouă revizuire începând cu 1996 pentru a dezvolta acquis-ul existent pentru a “comunitariza” politicile de cooperare și pentru a perfecționa structura instituțională.
4.2. Cetățenia – de la național la supranațional
4.2.1. Abordări actuale ale cetățeniei
Cele mai recente studii afirmă că societățile noastre s-au schimbat în mod radical și odată cu ele și concepțiile teoretice și modalitățile de aplicare a cetățeniei în practică. Conținutul acestui concept se extinde și crește odată cu diversificarea tipurilor de prezență în lume și de relații cu ceilalți. Relațiile și legăturile devin multiple și mobile. Statul, în special statul-națiune, nu mai este privit ca deținătorul absolut și legitim al puterii: este absolut, în sensul furnizării modelului de co-existență într-o lume împărțită în teritorii clar determinate, și legitim, în sensul că reprezintă binele public.
Termeni ca ,,persoană”, ,,individ” și ,,om”, afirmă superioritatea drepturilor individuale în fața celor colective, în special cele ale statelor. Drepturile individuale protejează persoana împotriva oricărui abuz de putere, de orice tip ar fi el. În conformitate cu înțelegerea actuală a drepturilor omului în Europa, aceste drepturi plasează individul pe poziția cea mai înaltă din societate și presupun ca drepturile separate stabilite în fiecare stat trebuie să se supună principiilor acestor drepturi ale omului definite la nivel internațional. Putem spune astfel că, astăzi, societatea este creată de și pentru oameni. Relativ recenta ,,revenire” a termenului ,,cetățean” ar fi o modalitate de a reveni la problema ,,vieții împreună”, o problemă care a fost mai mult sau mai puțin uitată în statele democrate pentru câteva decenii, dar care revine acum mai acut, sub presiunea diferiților factori: excluderea unui număr tot mai mare din populație, extinderea globalizării economiilor și culturilor, cultura fiind diseminată prin mass-media internațională, aducând în discuție trimiterile politice la ultimele două secole în Europa, cum ar fi statul-națiune și mai recenta dimensiune socială a statului bunăstării, riscurile fragmentării etnice și dezvoltarea specificităților exclusive, punerea în discuție a valorilor de bază ale societăților noastre, fenomenele de rasism și xenofobie etc.. Raymond Weber susținea că ,,afirmarea cetățeniei într-o societate democratică se dorește a fi un răspuns la marile schimbări care au loc în societățile noastre și la deficiențele structurilor politice, economice, sociale și culturale”.
Astfel, relația dintre cetățeni și instituțiile publice politice în spațiul democratic european este văzută ca aflându-se între doi poli. Unul dintre acești poli îl are pe cetățean ca suveran absolut, membru al unei comunități locale care deleagă autorităților superioare doar acele probleme de care nu se poate ocupa sau pe care nu le poate rezolva; celălalt pol definește cetățeanul mai întâi ca membru al unei comunități politice naționale ale cărei instituții garantează drepturile și libertățile de care se bucură acest cetățean. În primul caz, puterea centrală reprezintă întotdeauna o posibilă amenințare a libertăților individuale; în al doilea caz, această putere este însăși condiția libertăților, fiind de la sine înțeles că, la toate nivelurile și în ambele cazuri, această putere este generată de cetățeni liberi și egali, iar cei care o exercită se află sub controlul acelorași cetățeni. Această diferență de concepții nu este niciodată absolută și există diverse poziții intermediare între acești doi poli, în funcție de țară.
4.2.2. Cetățenia multiculturală
Tradițional, dezbaterile despre cetățenie erau inițiate și conduse de juriști. Interesul acestora, preluat și de marele public, se concentra asupra statutului de cetățean (definit printr-un set de drepturi egale și prin naționalitate), termenul de citizenship sau citoyenneté fiind tradus de obicei prin naționalitate.
Această abordare a devenit prea îngustă în momentul în care s-au luat în considerație identitatea și diversitatea situațiilor de aplicare a statutului de cetățean. De exemplu, s-a constatat că este foarte greu să se separe apartenența la stat și societatea civilă, pe de o parte, de apartenența la societatea culturală, pe de alta.
Cu alte cuvinte, apartenența la comunitatea politică și identificarea cu comunitatea culturală sunt două planuri diferite, dar interdependente. Statul național a fost prima entitate de integrare a celor două forme de apartenență. Ea s-a realizat prin raportarea la cultura dominantă al cărei exponent politic a fost națiunea.
Idealul omogenității culturale și politice promovat de statul-națiune este astăzi chestionabil. De fapt, nici o societate europeană nu mai vizează să obțină coeziunea socială și ordinea civică prin politici publice deschis integratoare și omogenizante. Din contră, diversitatea și pluralismul sunt valori fundamentale ale democrației reprezentative care determină viziunea modernă asupra cetățeniei. Societățile noastre sunt multiculturale, la fel și spațiul public în care se exprimă cetățenia
Pornind de la aceste premise, W. Kymlicka (1995) a propus o nouă formă de cetățenie. Este cetățenia multiculturală, o formă inedită de articulare a comunității politice cu mozaicul comunităților culturale. În loc să se refere la cadrul rigid al statului național, Kymlicka valorifică conceptul de „cultură societală”. Este ansamblul semnificațiilor pe care diverse grupuri și comunități le dau activităților umane și produselor acestora. Aceste activități se desfășoară în domenii variate, inclusiv în arena publică și în sfera privată.
Într-o societate multiculturală, termenul de minoritate nu-și mai are sensul: orice individ, grup sau comunitate poate fi minoritate în funcție de criteriu și de context. O persoană poate fi minoritară după o anumită identitate (de exemplu, profesiunea sau afilierea politică) dar poate deveni majoritară după alt criteriu și în alte împrejurări (de exemplu, după criteriul limbii, al genului sau al religiei). Din acest motiv, în anii '80-'90 „Grupul de la Fribourg” (condus de Meyer-Bisch) și Comitetul CAHMIN din cadrul Consiliului Europei au încercat să instituționalizeze drepturile culturale și să înlocuiască termenul sensibil de minoritate prin cel de „comunitate culturală”. Aceste inițiative nu au fost însă acceptate în contextul european de atunci deoarece unele state nu au fost de acord cu recunoașterea drepturilor culturale, din două motive: absența lor din instrumentele internaționale și statutul lor ca drepturi colective. S-a pus astfel sub semnul întrebării în special așa-numitul „droit du regard”, respectiv dreptul unui stat de a avea un cuvânt de spus asupra drepturilor propriei populații stabilite pe teritoriul țărilor vecine. Două situații juridice particulare au complicat discuția respectivă, anume cazul rușilor din țările Baltice și Ucraina (aproximativ 30 de milioane) și statutul populației maghiare dispersate în țările vecine.
Will Kymlicka vorbește de o „group differentiated citizenship” care să susțină politicile de echitate și discriminare pozitivă. Această abordare a cetățeniei ar promova trei tipuri noi de drepturi, ignorate de statutul uniformizant al cetățeniei bazate pe naționalitate, respectiv:
drepturile de reprezentare specială pentru săraci, vârstnici, afro-americani, homosexuali, respectiv grupurile sociale care au nevoie de propria reprezentare în cadrul comunității politice; aceste drepturi sunt de obicei acordate temporar, în situațiile de opresiune, devenind anacronice de îndată ce dispare acțiunea de discriminare;
drepturile de auto-guvernare pentru grupurile constituite istoric, cu o puternică identitate culturală, așa cum sunt populațiile aborigene;
drepturile multiculturale, cum ar fi drepturile diverselor grupuri de imigranți (de exemplu, hispanicii în SUA); solicitările acestor comunități vizează dreptul la instruire bilingvă, școli proprii, exceptări fiscale în legătură cu unele practici religioase, ca măsuri de prezervare și afirmare a propriei identități culturale; spre deosebire de drepturile de auto-guvernare, drepturile multiculturale promovează mai degrabă integrarea într-o societate pluralistă decât autonomia locală.
Aceste propuneri readuc în discuție caracterul dual al cetățeniei. Pe de o parte, cetățenia este o expresie a ordinii civice bazate pe drepturi egale pentru toți. În această variantă, cetățenia are un rol integrator și reprezintă cel mai important factor de coeziune socială. În cealaltă ipostază, cetățenia susține pluralismul și diversitatea culturală, încurajând multiculturalismul, identitatea și expresia personală. În acest sens, nu există cetățenie în sine, ca statut universal sau standard unic al democrației, ci o mare varietate de situații și experiențe individuale.
Ideea de „cetățenie diferențiată” este ea însăși contradictorie, ceea ce explică faptul că nu a fost încă instituționalizată în toate societățile. Ea valorifică apartenența și încurajează diferențele culturale și sociale prin măsuri de echitate, descentralizare administrativă și responsabilizare politică. Ea menține însă caracterul unificator al cetățeniei căci baza politicilor publice rămâne tot sistemul drepturilor individuale acordate în mod egal pentru toți. Măsurile preconizate de „cetățenia multiculturală” sunt de fapt demersuri de incluziune socială pentru grupurile care se consideră marginalizate sau chiar excluse, pentru comunitățile cu nevoi specifice sau cele care solicită mai mult sprijin din partea autorităților publice.
Abordarea propusă de Will Kymlicka în teoria liberală a drepturilor minoritare e de mare actualitate atât în contextul integrării europene, cât și în privința nevoii de reconsiderare a conceptului de cetățenie, nevoie impusă la rândul ei de presiunea exercitată de evoluțiile post-naționale și postwestphaliene asupra formelor tradiționale ale noțiunii de comunitate politică.
Această teorie liberală a drepturilor minoritare a lui Will Kymlicka și conceptul de „cetățenie multiculturală” pe care această teorie îl promovează reprezintă, în opinia mea, o contribuție importantă la fundamentarea unei accepțiuni complexe și pluraliste a noțiunii de cetățenie, accepțiune care poate soluționa sau chiar preveni multe dintre problemele pe care procesul de integrare europeană le va genera privind relația dintre individ și comunitate sau natura și caracteristicile comunităților politice, precum și legăturile dintre acestea.
4.2.3. Cetățenia supranațională
Procesul de construire a unei cetățenii europene în care s-au angajat statele membre ale Uniunii Europene este în sens invers față de modul în care s-au format cetățeniile naționale (conceptul de cetățenie/naționalitate în statele naționale): de la state naționale la o comunitate politică supranațională, de la dreptul interguvernamental la dreptul comunitar și de la etnos la demos. Dacă, să luăm ca exemplu cazul Statelor unite ale Americii, unde patriotismul și Constituția au precedat cetățenia propriu-zisă, construcția cetățeniei europene a pornit de la drepturile supranaționale înaintea Constituției.
Principala problemă a cetățeniei supranaționale rămâne însă dificultatea de a realiza ambele componente, respectiv cetățenia legală și cetățenia identitară. Până în prezent, diversele proiecte de integrare europeană au fost relativ ușor de acceptat: ele nu au avut repercusiuni majore asupra ocupării, mobilității, rezidenței sau securității sociale. Dificultățile propriu-zise au apărut din momentul în care s-a pus problema statutului juridic și politic al cetățeniei europene ca atribut al statului supranațional. Cele patru drepturi supranaționale introduse prin Tratatul de la Mastricht (1992) sunt doar un început și, în orice caz, nu garantează decât o cetățenie limitată. Din acest motiv, problema cetățeniei europene rămâne în continuare deschisă și controversată.
În această perspectivă, ne vom referi în continuare la două exemple care pot ajuta reflecția privind cetățenia europeană. Primul aduce în discuție o versiune de cetățenie statutară propusă de Habermas. Al doilea are în vedere o formă inedită de identitate post-națională, anume cetățenia cosmopolită.
Patriotismul constituțional
Ca să rezolve contradicțiile inerente cetățeniei, J. Habermas creează un hibrid statut-identitate pe care îl propune ca nucleu al cetățeniei europene supranaționale. Este „patriotismul constituțional” sau loialitatea față de valorile și instituțiile europene în care demos-ul prevalează față de etnos iar apartenența se raportează la o comunitate politică, nu la un teritoriu. Individul se identifică cu sistemul de drepturi și obligații supranaționale într-o manieră „patriotică”, de conștiință a apartenenței. Identitatea se suprapune cu statutul, astfel încât acestea încetează să mai fie alternative opozabile. Unitatea indivizilor rezultă din atașamentul față de o comunitate politică („Euro-polity”, cum a fost denumită), fără să existe neapărat și o unitate culturală.
În acest caz, comunitatea supranațională funcționează pe bază de deliberare și negociere, după același principiu consensual pe care Aristotel îl numise „phronesis” iar Thomas d'Aquino îl desemnase prin „prudentia” (deciziile importante se iau prin reflecție și consultare cetățenească).
Este ceea ce Raymond Aron a numit „cetățenie fără inamici”. Ea nu se construiește neapărat contra altor identități ci printr-o lărgire considerabilă a apartenenței și acțiunii colective.
Cetățenia cosmopolită
Atât Diogene, cât și Comenius sau Schiller s-au considerat „cetățeni ai lumii”. La rândul său, Kant în „Spre pacea eternă” a susținut ideea unei „jus cosmopoliticum” în care toți indivizii să se simtă „cetățeni ai unui stat universal al umanității”.
Astfel de referințe sunt însă mai degrabă utopii identitare decât proiecte politice plauzibile. Ele nu fac decât să prelungească proiecțiile personale dincolo de propria cetate sau stat național spre o entitate globală, fără frontiere, numită „cosmopolis”.
Bineînțeles, oamenii politici și guvernanții nu au luat niciodată în considerație astfel de speculații identitare. Pentru ei, singura certitudine era teritoriul și statul în interiorul căruia își puteau exercita puterea.
Această viziune strict etatistă a fost însă pusă la îndoială de unii autori contemporani. Ei constată că au apărut astăzi numeroase centre de autoritate, atât la nivel subnațional cât și la nivel transnațional. Ca urmare, atât apartenența, cât și loialitatea, participarea și identitatea (atribute definitorii ale cetățeniei) se pot raporta la aceste diverse niveluri ale comunității politice.
Această abordare depășește atât viziunea utopică de tip kantian (limitată la compasiunea și solidaritatea universală), cât și modelul etatist al cetățeniei. Noul cosmopolitism are ambiția să definească o cetățenie globală care să fie în același timp statut politic și identitate.
Așa a apărut conceptul de cetățenie cosmopolită. Este o cetățenie informală („unbounded citizenship”), spre deosebire de cetățenia formală care este obținută prin naționalitate („bounded citizenship”). Acțiunea civică se derulează în societatea globală și este legitimată prin drepturile și libertățile garantate de instrumentele universale și europene (în special „Declarația Universală” și „Carta Europeană a Drepturilor Omului”). Chiar dacă guvernele rămân încă strâns ancorate de spațiul politic care le-a emanat (comunitatea electorală sau cea a propriilor organizații politice), cetățenii pot deja să participe sau să se adreseze unei societăți civile globale. Prin diversele acorduri bilaterale sau sisteme de integrare regională, frontierele spațiului politic devin deschise și permeabile, astfel încât drepturile și responsabilitățile depășesc cu ușurință spațiul public al teritoriului național.
Cetățenia cosmopolită este însă mai mult un principiu și o opțiune identitară, rezultată din interdependența și globalizarea comunităților politice, decât o referință explicită, instituționalizată și recunoscută ca atare de legislația națională. Ea se regăsește doar în analizele politice și discursul academic, nu și în textele constituționale sau în dreptul internațional.
Decuparea noțiunii de cetățenie din contextul național înseamnă în mod implicit că diferitele forme de manifestare a conceptului vor viza de acum încolo patru spații geografice posibile: localitatea sau regiunea restrânsă, statul, o regiune internațională și lumea propriu-zisă. Această evoluție va exercita o presiune asupra fuziunii dintre suveranitate, teritorialitate și cetățenie.
Modificările pe care le va suporta comunitatea politică vor avea ca urmare și o „extindere” a noțiunii de cetățenie, atât pe orizontală, cât și pe verticală. Unele forme „înalte” ale cetățeniei se întrevăd deja în „societatea europeană internațională”, iar formele „joase” sunt menite să sporească puterile comunităților locale și ale „națiunilor minoritare”. Privită din această perspectivă, „Europa rămâne locul cel mai încurajator pentru dezvoltarea unor forme noi de comunitate politică, ce promovează autonomia umană în condițiile în care statele au capacități reduse de garantare a drepturilor pentru toți cetățenii”.
4.3. Cetățenia europeană
Omogenitatea culturală nu mai poate fi considerată, după cum am văzut, o bază solidă pentru cetățenia statelor moderne, iar în contextul integrării statelor naționale din Europa – indiferent dacă acest proces vizează o formațiune de tip federal sau una cu caracter de super-stat supranațional -, diversitatea culturală și lingvistică, precum și cea a tradițiilor istorice adesea divergente reprezintă o realitate față de care noțiunea clasică a cetățeniei își pierde orice relevanță, sortind eșecului toate inițiativele de fundamentare a conceptului de „cetățenie europeană”.
Conceptul de cetățenie are o istorie bogată, fiind unul din principiile de bază ale epocii moderne și ale regimului democratic. Cetățenia este strâns legată de naționalitate și de stat, astfel încât o cetățenie europeană este un concept nou, o noțiune specială datorită caracterului său supranațional. Ea simbolizează, la modul ideal, comuniunea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene și provine din ideea fondatoare a construcției europene: asigurarea păcii în Europa așa încât națiunile să conviețuiască în virtutea unor reguli și instituții comune pentru care și-au dat consimțământul liber.
Totuși, ideea de a crea tip nou de cetățenie care să cuprindă mai multe popoare nu este în totalitate nouă. O astfel de încercare a fost, până într-un anumit punct, și cetățenia romană. Se poate face cu greu o paralelă între cele două, dar există totuși câteva aspecte comune: dorința de a crea un atașament față de valorile unificatoare ale unei construcții politice superioare care înglobează mai multe state și naționalități, existența garanțiilor juridice și fiscale recunoscute pe tot teritoriul acesteia, dreptul de a participa la viața politică la nivel superior, un statut internațional special al cetățenilor în statele terțe.
Cu toate acestea, în forma actuală, cetățenia europeană poate fi considerată originală și rezultatul unei preocupări mai vechi a elitelor politice pentru a crea unitate între popoarele europene și atașament față de valorile comunitare. Modalitatea de atingere a acestor scopuri este tocmai directa implicare a indivizilor în viața economică și politică a Uniunii prin recunoașterea oficială a unei serii de drepturi de care aceștia se pot bucura indiferent de cetățenia națională și indiferent de statul membru în care se află cu singura obligație ca titularii să fie resortisanți ai statelor membre ale Uniunii Europene.
Altfel spus cetățenia europeană este rezervată naționalilor statelor membre. Indivizii nu acced la cetățenia europeană decât prin statele lor. Totodată, definirea naționalității rămâne prerogativul statelor membre . U.E. nu are nicio competență în acest domeniu.
Catherine Withol de Wenden afirma: „Odată Uniunea Europeană construită, trebuie inventați cetățenii”. Dar mai exact, ce este acela un cetățean al UE? Este mai întâi un proiect care se conturează în jurul unor linii fundamentale: disocierea dintre naționalitate și cetățenie, inovația instituțională (mai ales constituțională), elaborarea unei culturi comune care depășește frontierele statelor, acceptarea unor noi valori civice (nediscriminarea, pluralismul cultural, multiplicitatea referințelor și a alegerilor).
4.3.1. Necesitatea cetățeniei europene
Uniunea Europeană a fost destinată încă de la începuturile sale (Declarația Schumann din 1950) să capete contururi politice și să devină, pe lângă o comunitate economică, și una între popoare. Fiind o creație a elitelor, ulterior au apărut critici și controverse aduse Uniunii în ceea ce privește deficitul său democratic. Primul pas în acest sens au fost alegerile universale pentru Parlamentul European organizate pentru prima dată în anul 1979.
Teoreticienii construcției europene au căutat diverse soluții pentru a răspunde acestei probleme. În anii 80, Paul Magnette aprecia cetățenia ca fiind cel mai util instrument pentru a crea legături politice și juridice între popoare autonome aflate în state distincte. Mai târziu, Philip Herzog a identificat cetățenia europeană ca fiind, alături de îmbunătățirea democrației reprezentative și participarea activă a cetățenilor și actorilor sociali, una dintre cele trei modalități pentru a rezolva problema democratică în UE. Politicienii au conștientizat că pentru o construcție europeană reală, legitimă și solidă este necesar ca centrul de interes să se mute asupra ansamblului cetățenilor din statele membre care sunt beneficiarii și scopul final al Uniunii. Cetățenia ar fi trebuit să creeze o societate europeană veritabilă la care să se raporteze toți indivizii, indiferent de naționalitate, pe bazele unor noi concepte de solidaritate.
Drumul politic și juridic pentru atingerea acestui deziderat s-a dovedit mai anevoios decât s-a crezut. Consiliul European de la Fontainebleau (iunie 1984), prin Comitetul Adonnino, a făcut primul pas întocmind un plan care viza facilitarea liberei circulații a persoanelor, o mai bună informare, stimularea învățării limbilor străine, armonizarea unor simboluri comunitare: imn, drapel, pașaport etc. Cetățenia europeană a fost însă menționată oficial și definită șase ani mai târziu, la insistențele premierului spaniol Felipe Gonzalez prin articolul 8 al Tratatului de la Maastricht: „Este cetățean al Uniunii orice persoană care deține naționalitatea unui stat membru”. În ultimă instanță fiecărui stat membru îi revine sarcina să indice care sunt cetățenii săi. Tratatul de la Amsterdam (1997) va adăuga precizarea că „cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește” și are la bază principiile comune ale statelor membre: libertate, democrație, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și principiul statului de drept. Tratatul a întărit protecția drepturilor fundamentale, condamnând discriminarea, și recunoaște dreptul la informație și protecția consumatorilor. În anul 1999, Consiliul European de la Köln a adoptat „Carta europeană a drepturilor fundamentale” ce va deveni o parte a Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, document care completează și dezvoltă el însuși noțiunea de cetățenie europeană.
Ca instituție politică, cetățenia europeană este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare și a mobilizărilor sociale. Tocmai la acest nivel putem regăsi „dinamica cetățeniei”, noutatea sa și în același timp aspectele sale cele mai controversate. C. de Wenden subliniază de altfel că unul din obstacolele majore în definirea și stabilirea unei cetățenii europene este tocmai caracterul său evolutiv în permanentă transformare, care-i conferă o doză de instabilitate și neprevăzut. Este deci dificil de a spune care este natura exactă a acestui straniu prototip de cetățenie, care nu pare a se supune nici tradiției naționale germane a lui jus sanguinis, nici celei franceze a cetățeniei civice, dar care le îmbină totuși pe amândouă, concurând suveranitatea statului de a edicta asupra cetățenilor săi și revendicându-se în același timp de la aceasta prin faptul că este definită prin posibilitatea fiecărui stat membru de a-și stabili reguli proprii în ceea ce privește cetățenia.
4.3.2. Conținutul conceptului de cetățenie europeană
Dincolo de problemele teoretice, există însă o realitate politică a cetățeniei europene dată de drepturile pe care le presupune, de aplicarea și de evaluarea eficacității sale.
Tratatul de la Mastricht a instituit cinci categorii de drepturi supranaționale care se adaugă celor provenite din cetățenia națională. În primul rând sunt drepturile la liberă circulație, dreptul la sejur și la stabilire, dreptul la muncă și studiu pe teritoriul celorlalte state membre ale Uniunii. Legislația secundară stabilește însă și numeroase condiții și chiar limitări pentru exercitarea acestor drepturi (de exemplu intrarea pe teritoriul altui stat membru poate fi interzisă din rațiuni de securitate și sănătate publică și trebuie justificată). În al doilea rând, dreptul politic de a vota și de a candida în alegerile pentru Parlamentul European și după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam și la alegerile locale din statul de rezidență, în aceleași condiții cu cetățenii statului respectiv. Urmează dreptul de a beneficia de protecție diplomatică și consulară pe teritoriul unui stat care nu este membru al Uniunii Europene din partea autorităților diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care țara din care provine cetățeanul nu are reprezentanță diplomatică ori consulară în statul terț respectiv. Se instituie de asemenea dreptul de a adresa petiții Parlamentului European în oricare din limbile oficiale ale Uniunii și de a apela la mediatorul european (Ombudsman) în situația în care petiționarii consideră că au fost afectați de administrarea și actele instituțiilor și organismelor comunitare. Aceste ultime două prevederi urmăresc să elimine deficitul de transparență democratică și să îl apropie pe cetățean de administrația europeană, aceasta din urmă fiind numită uneori „eurocrație” și având o imagine proastă în statele membre. Comisia europeană își respectă și în acest caz atribuția de „gardian al tratatelor”, supraveghează aplicarea corectă a prevederilor legate de cetățenia europeană și elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate și a dificultăților întâlnite .
Cetățenia europeană este un concept complex. În primul rând reunește elemente locale, naționale și supranaționale. În al doilea rând, este o cetățenie incompletă, deoarece conține un catalog elaborat de drepturi, dar singura obligație, aceea de a deține în prealabil cetățenia unuia din statele membre ale Uniunii. Și în final, ca orice construcție sincretică, se află într-o permanentă evoluție și transformare, ceea ce o face greu de definit și încadrat teoretic.
Dar mai important decât aspectele teoretice este scopul final al acestui corp de reglementări juridice: crearea unei identități europene mult mai profunde decât cea dată de apartenența geografică și istorică, făcând referire la o adevărată cultură civică europeană. Pe lângă drepturi, este necesară și cointeresarea și participarea activă la evenimentele care privesc viața politică, socială, economică și culturală a Uniunii Europene. Este o misiune dificilă. Apatia politică și scepticismul cetățenilor europeni sunt în prezent o realitate, cel mai evident fiind absenteismul înregistrat la alegerile europene. Deși europenii au parte de beneficiile aduse de regimul juridic al cetățeniei, încă nu există o identitate europeană puternică care să-i mobilizeze.
Cetățenia ar trebui să creeze o veritabilă societate europeană la care indivizii să se raporteze, dar simpla impunere a acestui fapt ca o necesitate dinspre instituțiile europene spre cetățeni nu este durabilă pe termen lung. Drepturile economice, politice și juridice pot crea cetățeni europeni de jure, dar ele aduc doar un element material care are nevoie să fie dublat și de un sentiment al apartenenței profunde la Uniunea Europeană și să treacă peste rivalități și culturi naționale. Fără această dimensiune politică și civică, Uniunea Europeană nu va fi un proiect desăvârșit care să-i confere stabilitate și durabilitate într-un context politic și economic mai nesigur.
Cert este faptul că, atunci când se vorbește de cetățenia Uniunii Europene, se înțelege un statut supranațional acordat automat cetățenilor țărilor membre ale U.E.. Cetățenia U.E. este deci o calitate suplimentară, în completarea cetățeniei recunoscute de statul național. Această prelungire „europeană” a naționalității nu este însă reversibilă: cetățenii unei țări membre a U.E. nu pot obține automat cetățenia celorlalte țări membre. Această limitare a fost clar stipulată de Curtea Constituțională a Danemarcei, de exemplu, care a făcut următoarele precizări: „Cetățenia Uniunii este un concept politic și juridic care este complet diferit de sensul conceptului de cetățenie din Constituția Regatului Danemarcei și sistemul juridic danez. Cetățenia Uniunii nu conferă dreptul unui cetățean al unui alt stat membru să obțină cetățenia daneză sau orice drepturi, obligații, privilegii sau avantaje inerente cetățeniei daneze”.
La prima vedere, raportul dintre naționalitate și cetățenie europeană impune o ecuație destul de simplă. Există două posibilități: supra-poziționarea – cetățenia europeană este o cetățenie nouă(transnațională sau supranațională) care fie o eclipsează pe cea națională, fie îi este subordonată, caz în care nu ar mai avea nicio valoare; și super-poziționarea înțelegând prin aceasta că cetățenia europeană este un complement al celei naționale. În toată această discuție, balanța este înclinată de către chestiunea identitară. Există o „geometrie variabilă a apartenenței, cu mai multe niveluri de intensitate, de solidaritate și de loialitate”, care înclină în favoarea uneia sau alteia dintre variante. Problema cetățeniei europene ridică după cum s-a putut vedea o serie de chestiuni esențiale pentru viitorul Uniunii Europene. De altfel importanța ei este bine reflectată și în proiectul de Constituție europeană. „Tratatul instituind o Constituție pentru Europa” dezvoltă conceptul de cetățenie europeană, adăugând alte drepturi specifice acesteia (care deși aveau și înainte baza juridică sunt aici pentru prima data enunțate expres în rândul drepturilor cetățenești europene). Este vorba despre dreptul la bună administrare și dreptul de acces la documente. De altfel, includerea în textul Constituție a „Cartei drepturilor fundamentale a UE” este o dovadă în plus a voinței de a crea de facto o uniune politică pentru cetățeni, în care aceștia să joace rolul primordial .
4.3.3. Cetățenii români – cetățeni europeni. Drepturile cetățenilor europeni
4.3.3.1. România în relațiile cu Uniunea Europeană
România a fost una dintre puținele țări comuniste care au avut legături economice cu Comunitatea Europeană (Uniunea Europeană de astăzi) încă înainte de 1989. În România, Uniunea Europeană este de mulți ani prezentă în discursurile politice interne, în media, în programele universitare, în conversațiile zilnice, și asta deoarece în 1990, în momentul prăbușirii comunismului, ,,reîntoarcerea la Europa” a devenit un reper important al societății românești. După 1990, parteneriatul UE-România s-a dezvoltat în permanență, reflectând progresele României în procesul de democratizare a societății și construire a economiei de piață. Depunerea, în iunie 1995, a cererii de aderare a condus la includerea României in procesul de extindere al Uniunii Europene (vezi Anexa I). Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, a hotărât deschiderea negocierilor de aderare a României la UE. În februarie 2000 are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la UE, pe parcursul anului fiind deschise nouă capitole de negociere. În anul următor sunt deschise încă 9 capitole ale negocierilor de aderare, urmând ca în anul 2002 să fie deschise ultimele 13 capitole de negociere. La 17 decembrie 2004 la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Periodic au fost publicate Rapoarte de Țară asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderare. În data de 25 aprilie 2005, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfășurate la Abatia de Neumunster din Luxemburg, președintele României, Traian Băsescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, ca și primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alături de reprezentanții celor 25 de state membre.
Iată ce spunea Mario Varga Llosa, referitor la construcția unei Europe unite: ,,Personal cred că construcția Europei este una dintre marile întreprinderi politice și culturale născute din cultura democratică și este fundamental ca acest proiect să aibă succes. Din păcate în multe țări europene a luat amploare scepticismul, inclusiv o anumită ostilitate față de ideea de Europa. Este bine ca există țări ca România care dau în Europa o speranță și abordează cu optimism ideea de integrare în marea comunitate a țărilor europene”.
4.3.3.2. Reglementarea cetățeniei Uniunii Europene și a drepturilor ce decurg din calitatea de cetățean european
Începând cu 1 ianuarie 2007 România a devenit membru cu drepturi depline al „marii familii care se numește Uniunea Europeană”. Integrarea României în Uniune s-a făcut în strictă conformitate cu o serie de norme, criterii și reguli pe care fiecare stat ce solicită aderarea la U.E. trebuie să le îndeplinească cumulativ, integral și la termenele convenite. Aderarea la U.E. conferă cetățenilor români statutul de cetățean al acesteia. Cetățenii români, cetățeni ai Uniunii Europene, vor beneficia, pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, de drepturile și libertățile conferite de tratatele de bază ale Uniunii Europene.
Prin urmare, este necesar să se cunoască, de fiecare persoană din România ce presupune dobândirea acestei calități. Cu alte cuvinte, ce drepturi și ce obligații vor reveni atât statului român cât și cetățenilor acestuia.
Cetățenia europeană a fost instituită prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht, care a introdus în Tratatul CE partea a doua, intitulată „Cetățenia Uniunii”, cuprinzând art.8(17)-8 E (22).
Astfel, conform dispozițiilor art. 8(17) par. 1, se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană având naționalitatea unui stat membru. Cetățenia europeană este complementară cetățeniei naționale și nu o înlocuiește.
Art. 8(17) par. 2 dispune că cetățenii Uniunii se bucură de drepturile și sunt supuși, implicit, îndatoririlor prevăzute de tratat.
Alte dispoziții relative la cetățenia europeană sunt cuprinse în art. 255 par. 1 din Tratatul CE, care reglementează dreptul de acces la documentele instituțiilor comunitare ( Consiliu, Comisia, Parlamentul European).
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează în Capitolul V intitulat “Cetățenie” – drepturile ce decurg din calitatea de cetățean european si anume:
– art. 39 – dreptul de vot și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European;
1. Orice cetățean și orice cetățeană a Uniunii au drept de vot și de a fi aleși la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care el sau ea își au domiciliul în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat.
2. Membrii Parlamentului European sunt aleși prin sufragiu universal direct, liber și secret.
– art. 40 – dreptul de vot și de a fi ales la alegerile municipale;
Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii are drept de vot și de a fi ales la alegerile municipale în statul membru în care își are domiciliul.
– art. 41 – dreptul la o bună administrare;
1.Orice persoană are dreptul ca treburile sale să fie tratate imparțial, echitabil și intr-un timp rezonabil de instituțiile și organele Uniunii.
2.Acest drept comportă îndeosebi:
dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte ca o măsură individuală, care o afectează defavorabil, să fie adoptată împotriva sa;
dreptul de acces al oricărei persoane la un dosar care o privește, cu respectarea intereselor legitime de confidențialitate și a secretului profesional și de afaceri;
obligativitatea pentru administrație de a-și motiva deciziile;
3.Orice persoană are dreptul la reparare din partea Comunității a daunelor cauzate de instituții sau de către agenții lor aflați în exercițiul funcțiunilor lor, în conformitate cu principiile generale comune drepturilor statelor membre.
4.Orice persoană poate să se adreseze instituțiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor și trebuie să primească un răspuns în aceeași limbă.
– art. 42 – dreptul de acces la documente;
Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care locuiește sau își are reședința statutară într-un stat membru are dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului sau ale Comisiei.
– art. 43 – mediatorul;
Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică, care locuiește sau își are reședința statutară într-un stat membru are dreptul de a-l sesiza pe mediatorul Uniunii în caz de proastă administrare în activitatea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanță, în exercitarea funcțiilor lor jurisdicționale.
– art. 44 – dreptul la petiție;
Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care locuiește sau își are reședința statutară într-un stat membru are dreptul de petiție în fața Parlamentului European.
– art. 45 – libertatea de circulație și de ședere;
1. Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii are dreptul să circule liber pe teritoriul statelor membre.
2. Libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată conform Tratatului de constituire a Uniunii Europene, resortisanților statelor terțe ce locuiesc legal pe teritoriul unui stat-membru.
– art. 46 – protecția diplomatică și consulară;
Orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări unde statul membru al cărui resortisant nu este reprezentat, de protecția misiunilor diplomatice și consulare ale oricărui stat membru în aceleași condiții ca și naționalii acestuia.
4.3.3.3. Clasificarea drepturilor ce decurg din calitatea de cetățean european
Drepturile ce decurg din calitatea de cetățean european, pot fi clasificate în următoarele categorii: drepturi politice, libertăți cu caracter economic și drepturile garanții.
Din categoria drepturilor politice fac parte:
dreptul de vot și de a fi ales la alegerile locale;
dreptul de vot și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European;
Din categoria libertăților cu caracter economic fac parte:
dreptul la liberă circulație și dreptul la sejur;
libera circulație a lucrătorilor și accesul liber la locurile de munca salariate;
libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune accesul la activitățile nesalariate precum și înființarea și administrarea întreprinderilor.
Din categoria drepturilor-garanții fac parte:
dreptul de petiționare ;
dreptul de a se adresa mediatorului european.
4.3.3.4. Principalele drepturi ale cetățenilor europeni
Drepturile, înscrise pentru prima dată în Tratatul de la Mastricht și completate ulterior la Amsterdam, Nisa, mai nou în Constituția europeană, există nu numai în cadrul tratatelor, ci și în alte acte normative: decizii ale Consiliului, directive, etc. Este vorba în final de patru drepturi (nu le punem încă la socoteală pe cele cuprinse în tratatul instituind o Constituție pentru Europa, deoarece aceasta nu este încă în vigoare), din care trei politice (restul drepturilor economice, sociale fiind deja garantate cetățenilor fiecărui stat membru în parte într-un fel sau altul, mai ales prin faptul că toate statele membre sunt părți ale convențiilor și declarațiilor internaționale din acest domeniu).
Uniunea și statele sale membre sunt obligate să respecte aceste valori, organismele care veghează la respectarea lor fiind tribunalele naționale și Curtea Europeană de Justiție. Dacă un stat membru încalcă drepturile fundamentale și valorile democratice în mod flagrant și sistematic, Uniunea poate să îi impună sancțiuni politice ori economice.
Dreptul la vot și dreptul de a fi ales la alegerile locale este reglementat prin dispozițiile art. 8B (19) par. 1 din Tratatul CE.
Conform acestor dispoziții, orice cetățean al Uniunii rezidând într-un stat membru fără să fie resortisant al statului respectiv are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor municipale din statul în care rezidează. Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităților adoptate de către Consiliu, statutând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului European; aceste modalități pot prevedea dispoziții derogatorii atunci când problemele specifice ale unui stat membru o justifică.
Dreptul la vot și dreptul de a fi ales în Parlamentul European este consacrat prin dispozițiile art. 8B (19) par. 2 din Tratatul CE.
Conform acestor dispoziții, orice cetățean al Uniunii rezidând într-un stat membru are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European ale statului membru în care rezidează. Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităților care vor fi stabilite de către Consiliu, statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului European; aceste modalități pot prevedea dispoziții derogatorii atunci când problemele specifice ale unui stat membru o justifică.
Dreptul la protecție diplomatică și consulară este consacrat prin dispozițiile art. 8C (20) din Tratatul CE.
Conform acestor dispoziții, orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terțe țări în care statul membru al cărei resortisant este nu dispune de reprezentare, de protecția autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca naționalii statului respectiv. Statele membre vor stabili între ele regulile necesare și vor angaja negocierile internaționale cerute în vederea asigurării acestor protecții.
Astfel, din analiza textului de lege rezultă anumite aspecte, și anume:
beneficiar al acestui drept poate fi orice cetățean al Uniunii aflat pe teritoriul unei alte țări decât cea al cărei resortisant este.
statul al cărei resortisant este cetățeanul respectiv nu dispune de reprezentare pe teritoriul țării în care se află cetățeanul.
protecția poate fi acordată de autoritățile diplomatice și consulare ale oricărui stat membru care dispune de reprezentare în statul pe teritoriul căruia se află cetățeanul. Astfel, alegerea autorităților unui stat membru pentru a acorda protecție este lăsată la latitudinea cetățeanului beneficiar.
conținutul dreptului de protecție diplomatică și consulară este același ca în cazul drepturilor acordate propriilor cetățeni de autoritățile sesizate.
În principiu, protecția se referă la: asistență socială în caz de deces, asistența sanitară în caz de accident sau boală gravă, asistența juridică în caz de arestare, repatrierea etc.
Dreptul de a adresa petiții Parlamentului European este consacrat în art. 8D (21) par. 1 din Tratatul CE, conform căruia orice cetățean al Uniunii are drept de petiționare către Parlamentul European. Astfel, beneficiar al drepturilor de petiționare poate fi orice cetățean al Uniunii, ca și orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru; petiția poate fi individuală sau în grup; obiectul petiției trebuie să privească un subiect legat de domeniile de activitate ale Comunității; obiectul petiției trebuie să îl privească în mod direct pe autorul ei.
Dreptul de a se adresa mediatorului european este consacrat prin dispozițiile art. 8D (21) par. 2 din Tratatul CE.
Astfel, Parlamentul numește un mediator, abilitat să primească plângerile emanând de la orice cetățean al Uniunii sau orice persoană fizică sau morală rezidând sau având domiciliul statutar într-un stat membru și relative la cazuri de proastă administrare în acțiunea instituțiilor sau organelor, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanță în exercițiul funcțiunilor lor jurisdicționale. Conform misiunii sale, mediatorul efectuează anchetele pe care le consideră justificate, fie din proprie inițiativă, fie în baza plângerilor care i-au fost prezentate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, afară de cazul în care faptele respective fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicționale. În cazul în care mediatorul a constatat un caz de proastă administrare, sesizează instituția în cauză, care dispune de un termen de 3 luni pentru a lua măsuri. Mediatorul transmite apoi un raport Parlamentului European și instituției în cauză. Persoana de la care emană plângerea este informată de rezultatul acestei anchete. În fiecare an, mediatorul prezintă un raport Parlamentului European asupra rezultatelor anchetelor sale.
Mediatorul este numit după fiecare alegere a Parlamentului European pentru durata legislaturii. Mandatul său poate fi reînnoit. Mediatorul poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului European, dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare funcționării sale sau dacă a comis o greșeală gravă.
Mediatorul își exercită funcțiunile în deplină independență. În îndeplinirea îndatoririlor sale, el nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la niciun organism. Pe durata funcționării lui, mediatorul nu poate exercita nicio activitate profesională, remunerată sau nu.
Parlamentul European fixează statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiunilor mediatorului după avizul Comisiei și cu aprobarea Consiliului statuând cu majoritate calificată.
Dreptul de comunicare cu instituțiile și organele de comunicare ale Uniunii Europene a fost introdus în art. 8D(21) par.3 din Tratatul de la Amsterdam. Conform acestei reglementări fiecare cetățean european poate să se adreseze în scris oricărei instituții sau organ comunitar și să primească un răspuns de la acestea.
Dreptul de comunicare este prevăzut și în art. 41 par. 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Dreptul de acces la documentele Consiliului, Comisiei și Parlamentului European, este consacrat prin dispozițiile art.191A(225) par. 1 introdus în Tratatul CE de la Amsterdam.
Conform dispozițiilor acestui articol, orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul într-un stat membru are drept de acces la documentele Parlamentului European, Consiliului și Comisiei, sub rezerva principiilor și condițiilor ce vor fi stabilite conform paragrafelor 2 și 3 ( acestea se referă la faptul că pot fi impuse anumite limitări ale liberului acces, pe motive de interes public sau privat, fiecare instituție stabilind prin regulamentul său interior dispoziții specifice privind accesul publicului la documentele sale).
Dreptul la liberă circulație a persoanelor. Esența liberei circulații a persoanelor constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii Uniunii Europene și cetățenii statului membru pe teritoriul căruia aceștia se află (călătoresc, își au rezidența sau muncesc). Aceste discriminări pot să privească condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu privind aceste aspecte, se realizează libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.
Libera circulație a persoanelor constituie o parte a conceptului mai cuprinzător – Piața Internă – care nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației persoanelor.
Sensul conceptului de liberă circulație a persoanelor a evoluat mult de la apariția sa, odată cu evoluția reglementărilor comunitare, ajungând de la persoana privită doar ca agent economic la noțiunea de cetățean al Uniunii.
Primele prevederi referitoare la libera circulație a persoanelor sunt menționate în Tratatul de la Roma, care stabilea eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalului și statua că este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate.
Semnarea acordului de la Schengen, la 14 iunie 1985 ( de Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg și R. F. Germania), a constituit un salt calitativ în calea realizării ulterioare a liberei circulații a persoanelor. Prin semnarea acordului, părțile contractante și-au propus în materie de circulație a persoanelor, să suprime controalele la frontierele comune și să le transfere la frontierele externe. În 1990 părțile contractante ale acordului semnează Convenția de aplicare a Acordului de la Schengen, imprimând o nouă dimensiune eforturilor de realizare a liberei circulații a persoanelor. Ulterior, Convenția a fost semnată de majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția Marii Britanii și a Irlandei: Italia (27 noiembrie 1990), Spania și Portugalia (25 iunie 1991), Grecia (6 noiembrie 1992), Austria (28 aprilie 1995), Danemarca, Suedia și Finlanda (19 decembrie 1996). Norvegia și Islanda, fiind în afara spațiului comunitar, au încheiat acorduri de cooperare privind spațiul Schengen.
Prin Actul Unic European ( intrat în vigoare în 1987) libera circulație a persoanelor capătă o nouă calificare, fiind definită drept una dintre cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne. Acest nou statut a condus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulație privind noi categorii de persoane, cum ar fi studenți, pensionari, persoane care nu desfășoară activități economice, dar au resurse suficiente de trai.
Prin Tratatul de la Maastricht (1993) a fost introdus conceptul de „cetățenie europeană”, prin intermediul căreia s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii Europene tuturor cetățenilor statelor membre. În plus, Tratatul a inclus în domeniul de interes comun al statelor membre și politica referitoare la azil, trecerea frontierelor externe și politica referitoare la imigrație.
Libera circulație a persoanelor trebuie însoțită de măsuri de securitate și justiție, pentru a se crea un cadru favorabil de exercitare a acesteia în interesul și beneficiul tuturor. Această cerință a fost înscrisă în Tratatul de la Amsterdam sub forma înființării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție.
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul, Parlamentul European si Comisia Europeană au semnat „Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene” .
Prin acest document sunt reunite într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice și sociale – consacrate într-o serie de documente internaționale, europene și naționale.
Din punct de vedere a sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetățenii care se află în mod legal pe teritoriul comunitar.
În acest sens, în Cartă este reglementat dreptul oricărui cetățean al Uniunii de a avea libertatea să caute serviciu, să lucreze, să se stabilească sau să furnizeze servicii în orice stat membru. De asemenea, rezidenții țărilor părți care sunt autorizați să muncească pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiții de muncă echivalente cu acelea de care beneficiază cetățenii sau cetățenele Uniunii Europene.
Astfel, orice cetățean al Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor membre. Libertatea de circulație și de ședere poate să fie acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetățenilor unor terțe țări care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru.
Dreptul de liberă circulație și de ședere este, pentru cetățenii UE, una dintre cele mai importante și mai „vizibile” realizări ale dreptului comunitar. Dreptul unui cetățean al Uniunii de a se deplasa, din motive economice sau din alte motive, pe o perioadă scurtă, lungă sau nelimitată de timp în alte state UE, este unic în lume. Nici o altă formă de cooperare internațională între state nu asigură, la ora actuală, un drept comparabil.
Condițiile în care cetățenii Uniunii și familiile lor își pot exercita dreptul de libera circulație și de a rezida liber pe teritoriul unui stat membru, dreptul de rezidență permanentă, precum și restricții privind dreptul de a circula liber și de a rezida pe teritoriile statelor membre, din motive de ordine publică, securitate publică și sănătate publică, sunt reglementate de Directiva 2004/38/CE. Cetățenilor Uniunii sau membrilor lor de familie li se poate restricționa dreptul de liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii numai din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică (vezi Anexa II). Această decizie nu poate fi luată în niciun caz pe motive economice. Măsurile care afectează libera circulație și rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză; condamnările penale anterioare nu justifică automat luarea acestor măsuri.
Toți cetățenii Uniunii, deci și cetățenii români, pot ieși de pe teritoriul unui stat membru pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii în baza cărții de identitate sau a pașaportului, valabile, care atestă cetățenia acestora. Statele membre pot cere persoanelor care au intrat pe teritoriul lor, cu îndeplinirea condițiilor menționate, să își semnaleze prezența într-o perioadă de timp rezonabilă și nediscriminatorie.
4.4.4. Concluzii referitoare la cetățenia europeană
Statutul de cetățean al Uniunii Europene are cel puțin două particularități. Cea mai semnificativă o reprezintă faptul că această calitate o dobândesc numai cetățenii statelor membre ale Uniunii. Persoanele locuiesc de mult timp într-un stat ce este sau urmează să devină membru al Uniunii Europene, dar nu au obținut cetățenia acestuia, nu devin automat cetățeni ai Uniunii. Apoi, statutul de cetățean al U.E. conferă o serie de drepturi persoanei respective atât în statul de origine, cât și în orice alt stat al Uniunii.
Aderarea unui stat la U.E. aduce, pe lângă drepturi sporite cetățenilor săi, și o serie de obligații și responsabilități. Dacă drepturile și-au găsit o formă de exprimare clară, în diferitele tratate semnate de membrii Uniunii Europene, despre obligații și responsabilități se fac referiri indirecte. Astfel, este de la sine înțeles că toți cetățenii au obligația respectării normelor, regulilor și cutumelor specifice Uniunii, dar și celorlalte state membre. De asemenea, este absolut necesar ca toți cetățenii să adopte, prin însușire și interiorizare, modelul comportamental validat la nivelul Uniunii Europene.
În fine, statutul de cetățean al U.E. nu presupune negarea calității de cetățean al unui stat membru al Uniunii sau al altuia. La un asemenea statut se ajunge doar dacă persoana respectivă este cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene.
Pe lângă măsurile „tehnice” de aderare, în scopul cunoașterii a ceea ce înseamnă procesul integrării României în Uniunea Europeană, este necesar să se deruleze un program de informare corectă și oportună a cetățenilor țării. La realizarea sa ar trebui să concureze mass-media, prin toate mijloacele, dar și instituțiile implicate în procesul de integrare a României în U.E.. În acest scop ar trebui să se realizeze o informare pertinentă a populației tării despre ceea ce înseamnă aderarea la U.E., ce drepturi, dar și ce obligații revin cetățenilor, precum și responsabilitățile pe care statul român și le asumă prin dobândirea calității de stat membru al Uniunii.
România este stat membru într-o Uniune Europeană constituită ca o federație de state-națiuni. În aceste condiții trebuie să se țină cont atât de necesitatea de a avea instituții comunitare și proceduri decizionale capabile să asigure funcționarea unei Uniuni cu 27 de membri – ceea ce presupune aprofundarea integrării și extinderea votului cu majoritate calificată – cât și de faptul că majoritate covârșitoare a cetățenilor europeni au încă sentimente puternice manifestate față de identitatea lor națională și manifestă un atașament profund pentru statul ai cărui cetățeni sunt. În aceste condiții, viitoarea uniune politică va trebui să se dezvolte de jos în sus, de la cetățeni la state și de la state la Comunitate.
CAPITOLUL 5
STUDIU PRIVIND ACTIVITATEA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN SOLUȚIONAREA CAZURILOR
-CAZUL GOLDER-
Se pune în discuție activitatea Curții Europene a drepturilor omului în soluționarea cazurilor. Problema interpretării normelor cuprinse în C.E.D.O corelate cu normele Convenției de la Viena s-a pus pentru prima dată în fața Comisiei și Curții E.D.O. în cauza Golder vs. Regatul Unit din 1970.
Sidney Elmer Golder, resortisant al Marii Britanii, născut în 1923, a fost condamnat în 1965 la 15 ani închisoare pentru furt armat. în octombrie 1969 în închisoarea în care își executa pedeapsa a avut loc o revoltă a deținuților. Golder a fost acuzat de către unul dintre gardieni că l-a agresat în timpul reprimării revoltei. Deținutul a fost separat temporar de ceilalți deținuți și interogat de un inspector de poliție care l-a avertizat că va deschide împotriva lui procedura de acuzare pentru violență. Gardianul care l-a acuzat inițial pe Goider și-a retras după o lună declarația, arătând că nu este sigur că a fost atacat de Golder. Două zile mai târziu, un alt gardian a precizat că S.E. Golder a fost în compania lui în cea mai mare perioadă de timp cât au durat incidentele. După aceste declarații, Golder s-a reîntors în celula sa și a cerut ministrului de interne, în conformitate cu regulamentul penitenciarului, să-i permită să consulte un avocat cu scopul de a-i intenta proces de defăimare gardianului care l-a acuzat nejustificat. Cererea sa prezentată în 20 martie 1970 a fost respinsă în 6 aprilie 1970. în data de 18 aprilie 1970 Golder a înaintat plângerea sa Comisiei E.D.O., susținând că i-a fost încălcat dreptul de a consulta un avocat, ceea ce l-a împiedicat să introducă acțiune în justiție -drept prevăzut în art. 6(1) C.E.D.O. – și să-și exercite dreptul de acces la un tribunal, în cauza de natură civilă. El a invocat și încălcarea art. 8 C.E.D.O., deoarece același refuz l-a privat de dreptul de a coresponda cu un avocat.
D-nul Golder a fost eliberat condiționat în 12 iulie 1972. Analizând starea de fapt, Curtea a precizat că d-nul Golder a fost împiedicat să sesizeze un tribunal, chiar dacă acest drept nu i-a fost negat în mod formal. Curtea a apreciat că art. 6(1) nu proclamă în termeni expreși dreptul de acces la un tribunal și nici dreptul de a sesiza în materie civilă un tribunal. Cu toate acestea având în vedere scopul și obiectul Convenției, normele Convenției de la Viena din 1969 (care nu era încă în vigoare, dar ale căror reguli de interpretare erau general admise și la care Curtea E.D.O. a făcut ample referiri) ;i starea de fapt, Curtea a adoptat în 17 februarie 1975 o hotărâre prin care constată încălcarea art. 6(1) și art.8 C.E.D.O.
Se pune în discuție raționamentul Comisiei și al Curții, precum și modul în care a soluționat cauza apelând la normele de interpretare din Convenția de la Viena.
Comisia a apreciat că prevederile Convenției de la Viena sunt aplicabile în cauza Golder ca o expresie a dreptului internațional cutumiar și a principiilor fundamentale acceptate de națiuni. Această precizare se impune având în vedere faptul că respectiva convenție nu era în vigoare la data la care organele de la Strasbourg au soluționat cauza. Având în vedere natura juridică specială a C.E.D.O., care este un tratat normativ. Comisia a interpretat obiectiv dispozițiile acesteia și nu conform înțelesului particular atribuit de fiecare parte contractantă la data ratificării. Prevederile Convenției trebuie interpretate "nerestrictiv", astfel încât să permită realizarea scopului și obiectului acesteia. Comisia a analizat înțelesul obișnuit al art. 6(1) în contextul spiritului și scopului C.E.D.O. A recurs, de asemenea, în conformitate cu art. 32 al Convenției de la Viena, la lucrările pregătitoare adoptării C.E.D.O., la care și guvernul britanic a făcut ample referiri. Alături de aceste norme, s-a aplicat art. 31 al Convenției de la Viena care prevede, în strânsă legătură cu regula sensului obișnuit al termenilor și regula neadmiterii interpretării termenilor în sens absurd sau nerațional. Folosind tehnici și diferite argumente de interpretare, Comisia a acceptat susținerile reclamantului cu privire la atribuirea unui înțeles extensiv și nu restrictiv (așa cum a solicitat guvernul britanic) termenilor existenți m conținutul art. 6(1) C E.D-0- Considerentele decisive s-au întemeiat pe rolul Convenției a al funcției pe care o are interpretarea ei: realizarea unei protecții efective a individului, a drepturilor sale fundamentale.
Curtea a aplicat regula generală din art. 31 al Convenției de laViena, considerând că procesul interpretării unui tratat în întregul său este o operațiune complexă și singulară (unică). Argumentele Curții s-au bazat pe "rațiunea legiuitorului" care n-ar fi reglementat în detaliu garanții procedurale, dacă acestea ar putea fi înlăturate de state în mod discreționar, fără respectarea vreunei proceduri legale.
Judecătorul Sir Gerald Fitzmaurice a făcut opinie separată, motivată cu argumente radicale. El a argumentat că o interpretare de esență a fondului, a substanței normei, ridică problema de principiu a alegerii ce trebuie să se facă între două norme importante de interpretare: interpretarea favorabilă protecției drepturilor omului sau interpretarea în favoarea statului ori a suveranității naționale. Apreciind că C.E.D.O. conține norme prin care se reglementează un domeniu ce fusese până atunci rezervat exclusiv jurisdicției naționale, judecătorul britanic consideră că este necesară o mai mare precauție și o interpretare conservatoare, restrictivă mai degrabă în favoarea statului intimat decât împotriva acestuia.
Curtea, cu șase voturi pentru și trei împotrivă, a constatat violarea art. 6(1) și a art. 8 C.E.D.O.
Regulile de interpretare din cuprinsul Convenției de laViena utilizate de organele de la Strasbourg sunt următoarele:
1. regula potrivit căreia interpretarea trebuie să țină seama de sensul obișnuit a cuvintelor considerat în lumina obiectului și scopului tratatului; regula interpretării textelor autentice care reflectă cel mai bine intențiile părților contractante (art. 31 din Convenția de laViena) și a interpretării prioritare a termenilor din textul tratatului redactat în limba în care s-au purtat negocierile, în cazul eventualelor divergențe între termenii echivalenți din textele tratatului autentificate și redactate în limbi diferite (art. 33 din Convenția de laViena); considerarea C.E.D.O. ca un tratat-lege (și nu a unui tratat-contract) care pune bazele unui sistem permanent recunoscut de state ca o ordine juridică europeană în afara ideii de reciprocitate sau avantaj mutual. Aceste reguli au fost aplicate în cauzele SundayTimes vs. Regatul Unit20, James și alții vs. Regatul Unit Feldbrugge vs. Olanda și Deumeland vs. Germania.
2. interpretarea literală sau în "spiritul" Convenției. În contextul în care textul singur nu este suficient sau decisiv, Curtea a aplicat prioritar acea regulă de interpretare care era în spiritul Convenției și urmărea protecția drepturilor individuale. în cauza Wemhoff vs. Germania, Curtea a preferat să pună cont de intenția părților cu prioritate fată de sensul literal al termenului "rezonabil", aplicabil timpului în care urma să se desfășoare procesul. Ea a apreciat că o astfel de interpretare era conformă cu intenția înaltelor Părți Contractante ale Convențeiei care au ratificat textul art.5(3).
3. regula recurgerii la documentele pregătitoare ca măsuri de interpretare complementare (art. 32 al Convenției de la Viena) a fost aplicată de Curte în trei ipoteze:
a) când sensul termenului elucidat de Curte este clar, dar contrazice documentele pregătitoare. în astfel de cazuri Curtea nu a ținut cont de lucrările pregătitoare, ele constituind mijloace complementare. Un exemplu elocvent este cauza Young, James și Webster vs. Regatul Unit cu privire la legislația referitoare la sindicate și dreptul lor exclusiv de a angaja;
b) situația în care înțelesul termenului elucidat de Curte este confirmat de textele pregătitoare. Este cazul privitor la educația sexuală în școlile primare din Danemarca
c) situația în care textul elucidat rămâne controversat și este nevoie să i se determine conținutul. O astfel de ipoteză este foarte rară.
4. regula interpretării în context sau interpretarea sistematică poate fi regăsită în jurisprudența Curții, care a statuat în afacerea lingvistică belgiană că "prevederile Convenției și ale Protocoalelor trebuie examinate ca un întreg.!' Contextul sau întregul este însă diferit în fiecare speță: paragrafele aceluiași articol, alte articole ale aceleiași convenții, întreaga convenție împreună cu preambulul și protocoalele adiționale, alte tratate care reglementează aceeași categorie de relații sociale. Dificultatea cu care se confruntă Curtea în stabilirea contextului legal se leagă de granița care trebuie fixată între contextul relevant, ce duce la o interpretare sistematică, și interpretarea autonomă a Convenției bazată pe logica ordinii publice. Chiar dacă impune o interpretare autonomă a Convenției, Curtea caută să lase statelor o largă libertate și marja de apreciere în aplicarea dispozițiilor C.E.D O. Interpretarea contextuală nu trebuie să ducă la concluzia că statele pot deduce implicit existența altor drepturi în afara celor prevăzute în Convenție (dreptul la încheierea căsătoriei nu implică existența dreptului de a divorța).
5. interpretarea teleologică sau în acord cu obiectivele și scopul unui tratat este privită în dreptul internațional cu circumspecție deoarece favorizează elementele subiective. Pericolul care o însoțește se datorează elementelor dinamice, care bazându-se pe o interpretare subiectivă, ar putea să prevaleze asupra elementelor consensuale considerate "statice", imobile sau "dat.". Întrebarea care se pune în astfel de împrejurări este aceea de a ști care este elementul predominant în stabilirea obiectivelor unui tratat: trecutul sau viitorul? Judecătorul britanic Sir Gerald Fitzmaurice a precizat: "Obiectivele unui tratat nu există în mod abstract: ele derivă din intenția părților astfel cum a fost exprimată în termenii tratatului sau evidențiată de ele în strânsă legătură cu acesta, ca fiind singura sursă (izvor)… intenția părților nu poate fi introdusă ulterior în rândul obiectivelor care nu existau la data încheierii tratatului"
Curtea a reținut, prin jurisprudența ei, că scopul și dorințele sunt obiectivele care trebuie realizate; din acest considerent ele sunt apte să fie perfecționate și extinse. Această alegere a Curții a fost inclusă în preambulul C.E.D.O. care menționează "dezvoltarea" drepturilor omului, alături de protecția lor și în Preambulul Statutului Consiliului Europei, care se referă la dorința statelor membre ale Consiliului Europei de a realiza progresiv idealul libertății și supremația legii.
Metoda teleologică a fost aplicată în toate cazurile soluționate de Curte, în conformitate cu art. 33(4) al Convenției de la Viena. Modalitatea concretă de interpretare a fiecărui articol al C.E.D.O. în scopul realizării protecției drepturilor omului se deduce în fiecare caz separat, art. 33(4) conferind Curții posibilitatea unei game largi de opțiuni pe baza cărora să contribuie la protejarea drepturilor, fără să-i atribuie aptitudinea de a le crea. Cauza Pakelli vs. R.F.G în care s-a ridicat problema dacă art. 6(3)c din C.E.D.O. are ca scop protejarea dreptului de apărare al acuzatului sau garantarea dreptului de a avea un avocat din oficiu, chiar dacă acuzatul se poate apăra singur. Curtea a pronunțat hotărârea sa în funcție de calificarea obligațiilor statului ca alternative ori cumulative, conchizând că obiectivul Convenției este de a proteja drepturile acuzatului. Ea a decis în unanimitate că există o încălcare a art. 6(3)c din Convenție; cauza Delcourt vs. Belgia în care Curtea a hotărât în unanimitate că nu există o încălcare a art. 6(1) C.E.D.O., deoarece "nu poate fi făcută o interpretare atât de îngustă pe considerente legate de buna administrare a justiției într-o societate democratică încât să se considere că scopul și prevederile acestui articol sunt inaplicabile procedurii de casare "; cauza Airey vs. Irlanda, în care guvernul irlandez își justifică omisiunea de a asigura un avocat din oficiu într-o cauză civilă pe considerentul că a făcut rezervă la art. 6(3) al Convenției. Curtea a precizat că interpretarea textului Convenției nu se face în funcție de rezervele făcute de statele părți, acestea (rezervele la tratat) neinfluențând în nici un fel interpretarea tratatelor.
Elementele, pe baza cărora organele de la Strasbourg au determinat obiectivul și scopul C.E.D.O., sunt următoarele:
– caracterul concret și efectiv al drepturilor reglementate în cuprinsul C.E.D.O.;
– echilibrul dintre interesul general și drepturile fundamentale ale individului;
– standardele societății democratice, între acestea un rol particular revenind supremației legii;
– legitimitatea societății democratice. Determinarea acestor elemente are loc pe baza unei interpretări evolutive care reflecta sau precede modificările ideilor din cadrul societății statelor membre ale Consiliului Europei. Cu toate că în activitatea sa Curtea aplică metoda interpretării evolutive, ea nu-și arogă funcția legislativă care aparține exclusiv statelor membre ale Consiliului Europei. Această poziție a Curții a fost exprimată explicit în cauza Feldbrugge vs. Olanda și cauza Deumeland vs. Germania: „o interpretare evolutivă permite conceptelor cu conținut variabil sau al căror înțeles se poate modifica în timp, interpretarea lor în lumina condițiilor actuale, moderne, dar nu permite introducerea în Convenție a unor concepte în întregime noi sau a unor noi sfere de aplicare"
Curtea E.D.O. a apelat în activitatea ei și la alte reguli de interpretare care nu fac parte din Convenția de laViena din 1969. Acestea sunt următoarele:
– interpretarea flexibilă și neformală a unor prevederi legale, considerată ca o obligație a Curții, nevoia de a evita orice interpretare care duce la un rezultat absurd sau nerational;
– nevoia existenței unei interpretări autonome a unor dispoziții ale C.E.D.O.
Aceste reguli se găsesc altfel exprimate și în textul Convenției de la Viena, dar aceasta le prevede ca metode complementare de interpretare. în activitatea curentă a Curții de la Strasbourg, regulile amintite au natura juridică a unor obligații asumate de Curte. Ele au valoarea unor principii.
Interpretarea flexibilă și non formală asigură o protecție largă și efectivă drepturilor omului, atribuind prioritate spiritului legii și nu literei legii, fără a fi lipsită de realism și "responsabilitate." Curtea a atribuit termenilor "vinovăție", "dispută" (art. 6 C.E.D.O.) un înțeles material, de substanță și nu de formă; termenul "amenințare cu expropriere" este similar privării de posesia bunurilor. Acestea sunt doar câteva exemple ale aplicării principiului amintit, care nu a ridicat probleme de interpretare Curții.
Cel de al doilea principiu al interpretării la care a recurs Curtea E.D.O. are la bază ideea că, prin intermediul logicii juridice, interpretarea unui text creează consecințe raționale. De regulă, Curtea recurge la acest principiu cu scopul de a înlătura orice altă interpretare care anihilează drepturile individului, atribuind o prea largă marjă de apreciere autorităților naționale. Recurgând la o astfel de interpretare, Curtea a precizat că "o interpretare extensivă a unei excepții la art. 5 C.E.D. 0. ar duce la un rezultat incompatibil cu principiul supremației legii". În hotărârile Curții sau în opiniile separate ale unor judecători, motivarea a avut la bază și regula interpretativă amintită: Guzzardi vs. Italia, Airey vs. Irlanda, Le Compte, Van Leuven, De Meyere vs. Belgia, Feldbrudgge vs. Olanda, Deumeland vs. Germania. Regula interpretării autonome a determinat ample discuții și comentarii legate de "marja de apreciere" a statelor exercitată în limitarea exercițiului drepturilor fundamentale. Curtea, în aplicarea dispozițiilor Convenției s-a confruntat cu dificultăți complexe. Ordinea juridică europeană creată de C.E.D.O. are un singur înțeles și o interpretare unitară, care nu poate fi modificată în funcție de înțelesul atribuit de fiecare parte contractantă. Este însă la fel de adevărat că numeroase dispoziții ale Convenției lasă statelor libertatea de apreciere a modului în care aplică la nivel național prescripțiile acesteia. Acestor elemente li se adaugă faptul că numeroase concepte ale Convenției se bazează pe conceptele naționale cuprinse în legislația statelor. Datorită acestui complex de factori, Comisia și Curtea nu pot ignora înțelesul atribuit conceptelor, în legislația națională a statelor părți la Convenție. Regula aplicabilă de organele de la Strasbourg este interpretarea bazată pe înțelesul comun al termenilor. în cazul în care interpretarea națională ar face ineficiente și ar lipsi de efect prevederile C.E.D.O., Curtea aplică o interpretare autonomă, adică o interpretare care nu se bazează pe consens, pe înțelesul comun atribuit termenilor Convenției. Această interpretare urmărește protejarea ordinii juridice europene și este justificată de interesul majorității. Înțelesul noțiunii de majoritate nu este statistic sau numai calitativ. Răspunsul la ce "majoritate" a făcut referire Curtea într-o hotărâre rezultă din context.
Interpretarea autonomă se corelează cu interpretarea comparativă (națională), în așa fel încât să se realizeze un echilibru între controlul exercitat de organele Convenției și autonomia autorităților naționale. O astfel de echilibrare face ca intervenția Comisiei și Curții să nu fie în întregime subsidiară, dar nici să constituie un control total. Cu alte cuvinte, organele de la Strasbourg, prin jurisprudența lor, precizează sensul și conținutul unor termeni, ținând cont și de specificul național. Comisia și Curtea recurg la interpretarea autonomă a prevederilor Convenției în situațiile în care nu există un concept uniform la data la care are loc judecarea cauzei. S-a recurs la o astfel de interpretare cu privire la următoarele concepte: interes public, probleme penale, disciplină militară, delicte administrative, moralitate etc. Comisia și Curtea au apelat nu numai la un "denominator comun" al legislației naționale, ci și la interpretarea evolutivă, referindu-se la legislația și practica majorității statelor. Chiar dacă autorităților naționale ale statelor li se recunoaște în principiu libertatea de a decide ce măsuri sunt adecvate în situațiile excepționale sau de criză, organele de control pot exercita la nivel european o supraveghere strictă a conformității sau compatibilității lor cu dispozițiile Convenției.
Diversitatea prevederilor Convenției răspunde relativismului cultural al statelor părți. Raportul internațional – național este unul de coordonare, realizat pe baza ordinii juridice europene, a unui pluralism juridic. Acest "spațiu eterogen" duce la crearea unei ordini juridice duale bazată pe mai multe criterii: legalitate, legitimitate, necesitate, spirit democratic.
Legalitatea are la bază ideea liberală că orice restrângere a drepturilor omului trebuie să fie prescrisă de lege. Aplicarea acestei idei în drept a dus la consacrarea principiului legalității incriminării. Sancțiunile penale sunt restrângeri ale libertății individuale și de mișcare, și se aplică pe baza și în condițiile expres reglementate de lege. în concepția europeană prin "lege" se înțelege: norma scrisă, cutumiară, jurisprudența Curții E.D.O.; norma poate fi internă sau internațională, cu condiția să fie accesibilă, clară și anticipativă (să aibă o formulare din care să fie anticipate consecințele). Întrunind aceste trăsături, legea are caracter democratic, adică este pusă în slujba individului, garantându-i exercițiul real al drepturilor.
Legitimitatea este un criteriu aplicabil alături de necesitate și proporționalitate în toate situațiile în care se aplică limitări ale exercițiului drepturilor omului. Categoriile de drepturi protejate de criteriul legitimității sunt numeroase: libertatea de expresie; libertatea gândirii, conștiinței și religiei; dreptul la viață intimă și de familie; libertatea de mișcare (circulație) etc. Protecția pe care o conferă legitimitatea este apreciată in concreto, în toate cazurile în care autoritățile publice ale unui stat iau măsuri de limitare a drepturilor fundamentale. Aceste măsuri sunt legitime dacă există o stare excepțională, dacă sunt prevăzute de lege, dacă sunt strict necesare în circumstanțele de fapt și dacă sunt proporționale cu împrejurările care le-au determinat și scopul pentru care au fost luate. Interesul public într-o societate democratică, ordinea publică, protecția sănătății sau moralei publice, protecția față de interferența anumitor grupuri, protecția bunăstării națiunii etc. , sunt toate motive care pot duce la limitarea exercițiului drepturilor omului. Ele sunt legitime dacă întrunesc cumulativ cerințele de a fi reglementate de lege, necesare și proporționale.
Necesitatea a fost apreciată de Curtea E.D.O. ca un criteriu care justifică măsurile restrictive, dacă acestea sunt oportune, rezonabile, absolut necesare și strict cerute de împrejurările s situației. Numeroase au fost cauzele în care Curtea a apreciat dacă acest criteriu a fost îndeplinit de statul care a luat măsuri de limitare a drepturilor prevăzute de Convenție. Amintim cu titlu de exemplu cauza Handyside vs. Regatul Unit, Dudgeon vs. Irlanda și Silver vs. Regatul Unit.
Preambulul C.E.D.O. reafirmă dorința membrilor Consiliului Europei de a asigura aplicarea universală și efectivă a drepturilor omului pe baza unei "democrații politice efective" și a "spiritului democratic". Cunoașterea conținutului acestor termeni este importantă întrucât el reprezintă limita aplicabilă restricțiilor luate de autoritățile naționale. Această "limită a limitărilor" este compatibilitatea . Măsurile restrictive luate de state sunt corespunzătoare spiritului democratic al Convenției dacă sunt compatibile cu dispozițiile acesteia. Corespund spiritului democratic: toleranța; pluralismul; garanția față de riscul incertitudinii și arbitrariului; garanția clarității, flexibilității și aplicării individuale a legilor; garanția respectării limitelor legale. Curtea a invocat aceste elemente proprii democrației și spiritului democratic în cauza Winterwerp vs. Olanda, cauza Young, James și Webster vs. Regatul Unit, cauza Dudgeon vs. Irlanda, cauza Lingens vs.Austria.
Toate criteriile amintite se regăsesc în jurisprudența organelor de la Strasbourg care au recurs la ele pentru a face aprecierea conformității sau compatibilității măsurilor restrictive, derogatorii și de excepție luate de state cu privire la exercițiul drepturilor omului. "Marja națională de apreciere” cum a fost denumită prerogativa statelor de a lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de C.E.D.O., a fost analizată de Comisie în cauza Lawless vs. Irlanda și de Curte în cauza Lingvistică belgiană. Această doctrină permite existența unui sistem organizat și pluralist al normelor interne și internaționale. Această organizare eterogenă are la baza armonizarea normelor în așa fel încât cele similare și proxime să poată fi apreciate ca fiind compatibile cu normele europene și naționale. Compatibilitatea este realizată deci față de celelalte norme naționale, dar și față de C.E.D.O. Limita obiectivă aplicabilă tuturor sistemelor naționale în aprecierea compatibilității lor o constituie "principiile și regulile de interpretare a dreptului internațional” la care au recurs Comisia și Curtea cu privire la interpretarea noțiunilor din cuprinsul C.E.D.O.
În prezent, Curtea aplică doctrina dublei jurisdicții, în fața instanțelor naționale ți internationale. După epuizarea tuturor căilor de atac interne, petiția poate fi înaintată organelor de la Strasbourg. Această doctrină nu exclude aplicarea marjei naționale de apreciere. Aplicarea dublei jurisdicții se face de către Curte numai în situațiile în care autoritățile naționale au recurs prin măsuri legislative la derogări sau restricții privind drepturile omului, iar măsurile au fost "necesare într-o societate democratică". În cazul excepțiilor, Curtea apreciază pe baza unei analize mai complete, compatibilitatea.
Analiza teoriei și practicii C.E.D.O. ne permite să apreciem existența unei influențe reciproce care se manifestă dinspre dreptul intern spre cel internațional și invers. Conceptele juridice naționale stau la baza conceptelor Convenției și se aplică "îmbogățite" de jurisprudența Comisiei și Curții cazurilor concrete soluționate de acestea. Prin intermediul controlului internațional exercitat de organele de la Strasbourg în scopul stabilirii compatibilității sau al conformității legislației naționale cu ordinea Juridică europeană, Comisia și Curtea aplică împreună atât interpretarea bazată pe marja națională de apreciere, cât și celelalte metode de interpretare necesare realizării dublei jurisdicții. Prin intermediul acestor metode complexe jurisprudența creată de Curte și Comisie contribuie la dezvoltarea Dreptului european al drepturilor omului. Rolul organelor de la Strasbourg, ca organe
care creează "construitul” sau partea mobilă, variabilă a sistemului juridic european de protecție a drepturilor omului, este important și dificil. în soluționarea concretă a cauzelor, Comisia și Curtea E.D.O. au luat decizii motivate prin intermediul cărora au "construit" dreptul pe baza motivației juridice a soluțiilor lor. Obiectivul realizat de aceste organe a constat în găsirea echilibrului dinamic și a compromisului legal și legitim între principiul suveranității naționale și necesitatea protejării ordinii juridice europene prin controlul instituit de Convenție. Controlul internațional se exercită asupra modului în care C.E.D.O. a fost receptată teoretic și practic în statele părți. El este fie un control de conformitate, fie unul de compatibilitate după cum se exercită cu privire la derogări sau restricții pe de o parte și excepții pe de altă parte.
CONCLUZII
Societatea bazată pe legitimitatea, valorile și instituțiile cetățeniei reprezintă o formă de organizare pe cât de improbabilă pe atât de fragilă. Ea nu funcționează decât atunci când s-a constituit un spațiu public, care transcende societatea concretă, divizările și inegalitățile ei. Este o societate fragilă, unde legăturile care îi unesc pe oameni sunt în primul rând juridice și politice. Este o societate fragilă și pentru că se bazează pe un principiu de inversare a lumii sociale. Ea afirmă în fapt, împotriva oricărei experiențe sociale concrete, egalitatea civilă, juridică și politică a indivizilor diverși și inegali prin origini și capacități. Ea provoacă, desigur, critici perfect justificate atunci când realitatea socială cotidiană este comparată cu valorile pe care le proclamă guvernanții și cetățenii.
Cetățenia este o utopie creatoare. Ea se străduiește să depășească pasiunile etnice sau etnico-religioase. Ea încearcă să rezolve prin justiție conflictele dintre grupuri sociale cu interese opuse. Cu toate acestea, face inevitabil apel la noțiunea de comuniune de limbă și istorie. Ea nu poate fi raționalitate pură. Se străduiește să mențină raționalitatea unei organizări politice bazate pe justiție și pe ideea de libertate și egalitate, atunci când oamenii întrețin pasiuni și conflicte. Ideea de a crea o comunitate de cetățeni reprezintă un adevărat paradox. Ca toate invențiile omului care au făcut apel mai curând la rațiune decât la pasiuni, ea este fundamental fragilă, mereu amenințată, având neîncetat nevoie de protecție. Dar poate că regimurile bazate pe cetățenie au reușit, toate, să reziste victorios și până la capăt celor două proiecte ale secolului XX care voiau să le distrugă, nazismul și comunismul, tocmai pentru că libertatea și dorința de egalitate răspund unei aspirații naturale, specifice tuturor oamenilor.
Există o concepție a dreptului natural care apare ca singura formă de drept legitimă și singura posibilă. De la Hugo Grotius încoace, dreptul natural modern este privit ca fiind rezultatul acțiunii și voinței personale și transcendente a lui Dumnezeu în ordinea imanentă a naturii umane.
Ideile școlii dreptului natural și a oamenilor, în timpul lui Cromwell, se difuzează din Franța în Anglia. Ceea ce se întâmplă în primul rând este forma teologică pe care o promovează Hooker, apoi, prin Hobbes, ea începe să se elibereze de teologie ca și când nu ar mai interesa.
Mutarea dreptului natural în planul libertății individuale, este prima intervenție a lui Locke în gândirea politică. Pornirea este de fapt de la Hobbes, care considera starea de natură ca fiind echivalentă cu starea de război a omului, și contractul social e considerat ca o convenție limitată, condiționată și revocabilă făcând posibilă apariția libertății. Locke ajunge la concluzia că legea naturală este obligatorie pentru că ea conține germenii libertății.
Starea naturală a fost definită de Locke ca o existență in care societatea civilă, chiar și sub forma rudimentară, n-a existat. Oamenii sunt liberi și egali. Ei pot sa-și dea seama de starea naturală și să-și adapteze comportamentul potrivit cerințelor ei. În același timp, absența unei societăți civile, familia existând prin puterea paternală, sunt fapte ce duc la inexistența puterii politice a dreptului proprietății.
Hobbes considera starea naturală ca o stare războinică „lupta tuturor împotriva tuturor. ”, Locke considera starea naturală ca o stare a păcii, a bunei înțelegeri, asistenței mutuale și a conservării ei. El își fondează convingerea pe sentimentul că fiecare individ e ocrotit de reciprocitatea sentimentelor de colaborare a celorlalți.
Diferența fundamentală dintre starea naturală și starea socială ține de faptul că în starea de natură, violarea dreptului natural nu este sancționată. Prin studiile sale asupra Americii, Locke ajunge la concluzia că, o data cu apariția economiei libere, se pun bazele societății prin care omul poate acumula bogăția pe care o tezaurizează și o apară printr-o organizare adecvată și anume prin organizarea politică a societății. Astfel, apare statul, ca o consecință a asigurării mutuale a proprietăților împotriva riscurilor și a insecurității.
Pactul social apare datorită necesității apărării proprietății, deci o dată cu fondarea societății politice și civile. Societatea civilă apare datorită faptului că anumiți oameni s-au unit într-o societate, în care fiecare renunță la puterea sa absolută, izvorâtă din legea naturală, cedând-o colectivității. Clauza fundamentală a pactului social constă în apariția dreptului care reprimă infracțiunile ce își au temeiul în dreptul natural. Pactul social stă la baza apariției statului pe care îl putem defini ca fiind monopolul constrângerii organizate.
Pentru Locke, oamenii trăiesc într-o societate politică, prin faptul că renunță la dreptul lor de a reprima ei înșiși infracțiunile, recunoscând existența unei puteri de constrângere, independentă și superioară lor, care urmărește să reprime violarea legilor. Locke observă, că pornind de aici se ajunge la organizarea societății internaționale. Aici el introduce a doua inovație importantă, care îl desparte de Hobbes și anume că puterea corpului politic rezultă din abdicarea de la drepturile individuale. Statul se naște prin renunțarea la ele, a unui anumit număr de oameni care constituie baza societății prin formarea unui corpus politic. Pornind de aici, oamenii se incorporează într-o societate politică deja stabilită prin acceptarea normelor ei, renunțând la privilegiul de a-și face dreptate singuri. Această abdicare constituie pentru Hobbes, apariția și justificarea absolutismului monarhic, și mai târziu pentru Rousseau, absolutismul democratic. Pentru Locke, autoritatea parentală este foarte diferită de cea politică, care nu este nelimitată. Ea nu are în ea nimic titanic și absolut, este o disciplină necesară educației. Pornind de aici, Locke trage concluzia că statul este o formă a responsabilității limitate și în consecință o societate a participării limitate. Această distincție reprezintă diferența dintre ideologia liberalismului și a totalitarismului.
În concepția totalitară, omul, care intra în organizarea statală sau aparține ei, este privat de către stat în toată libertatea sa, în concepția liberală, omul își asigură anumite privilegii în raport cu statul privilegii ce își au temeiul în sacrificiile pe care el le face pentru stat. Pactul social fondat pe libertate este al treilea merit al lui Locke, care arată că instituțiile, ce iau naștere din acest pact social, apără libertatea individului față de ingerințele statului. Aici constatăm că el pune o bază tehnică instituțiilor liberale. Potrivit lui, vedem că monarhia, ca formă a expresiei statului,
este limitată de regimul parlamentar, la fel ca regimul prezidențial american sau ca marile regimuri politice democratice contemporane.
Puterea absolută este pentru Locke o scară socială prin care poporul poate să-și plaseze în fruntea sa un suveran sau un legislator permanent. Acesta nu va putea să devină tiran pentru că suveranitatea este legislativă și își are rădăcinile în controlul social. Mai mult decât atât, el recunoaște, explicit, necesitatea separărilor în stat, prin faptul că recunoaște existența a trei coordonate majore de acțiune în societate: a legii, prin administrație și justiție și a relațiilor internaționale prin care se declară război sau se aplică regulile dreptului internațional public sau privat, dar nu recunoaște și faptul că aceste puteri trebuie să se controleze una pe cealaltă (subliniere ce îi aparține lui Montesquieu).
Rousseau, a fost discipolul școlii dreptului natural. Contrar reputație sale, lucrarea lui J.J.Rousseau "Contractul social" este o carte de drept. Toate orientările școlii dreptului natural au admis existența inițială a unui contract social care a stat la baza societății civile. Hobbes arată că starea naturală a omului e periculoasă, însă, Locke a arătat că ea nu este neapărat nici bună, nici rea; ea poate să fie uneori superioară, alteori inferioară societății. Pentru Rousseau, dimpotrivă, starea naturală este una a fericirii pentru că în acest stadiu oamenii nu cunosc constrângeri, ei fiind mai robuști și mai bine adaptați decât în cadrul societății. Pentru fericirea și dezastrul lor, spune el, oamenii posedă două facultăți: a libertății și a perfecționării. Prin circumstanțe fortuite, ele fac ca omul să-și conserve independența în relațiile cu alții, recunoscând faptul că doar în familie există o anumită moralitate, deci o anumită constrângere, care nu e identică cu starea socială. Pe de altă parte, el mai identifică existența unui al doilea stadiu a stării de natură, în care oamenii sunt mult mai fericiți decât în primul. Aici facultatea umană se caracterizează prin indolență, punând accentul doar pe amorul propriu, făcând ca această perioadă să fie mult mai fericită și mai durabilă, decât prima (caracterizată prin existența familiei).
El constată că umanitatea este supusă unui hazard funest: invenția metalurgiei și a agriculturii. Aceste două activități umane determină apariția proprietății individuale asupra pământului, inegalitate, bogăție și mizerie, rivalități, pasiuni și dezordine. Meseriașii și cultivatorii devin astfel ambițioși și mercantili. Astfel, "stările sociale" se etatizează, pentru a împiedica distrugerea materială a societății. De aici Rousseau trage concluzia că societatea civilă este fructul unei revoluții nefericite, proces ce determină transformări sociale inevitabile și ireversibile, ce-l îndepărtează pe om pentru totdeauna de starea naturală.
Liberalismul este o doctrină politică în concepția lui J. J. Rozisseau. Se pune problema în ce măsură pactul social salvează libertatea primitivă sau cum se poate concilia necesitatea asocierii indivizilor și menținerea în același timp a libertății naturale a individului. La prima vedere, aceste exigențe sunt antinomice. Cu toate acestea, Rousseau se crede în măsură să ofere un răspuns valabil. Există, deci, o înstrăinare a libertății personale în corpusul social, la care fiecare participă supunându-se exigențelor acesteia. Rousseau vede libertatea ca și vechii gânditori; ea este asigurată în corpusul social datorită comportamentului obiectiv, dar libertatea modernilor presupune libertatea comportamentului individual (identificat de Montesquieu) care constituie obiectul guvernării constituționale. Pornind de aici, constatăm existența a două puncte de vedere:
– separarea puterilor, care a stat la baza liberalismului , teoretizat de Montesquieu.
– trecerea puterii de la principe la colectivitate, respectiv popor, aparține lui Rosseau, pentru care poporul este suveranul.
– Rosseau consideră clauza fundamentală a contractului social ca fiind baza pe alienarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturile sale care revin comunității. El spune „fiecare dintre noi pune în comun persoana și puterea sa sub suprema direcție a voinței generale, și în această situație suntem ca o parte indivizibilă față de acest corpus social.” Această suveranitate a corpusului social este indivizibilă, ea aparține tuturor, pentru el voința ori este generală ori nu este deloc. Pactul care fundamentează societatea , ca fiind rezultatul consimțământului indivizilor, se legitimează pe libertatea naturală a suveranității corpusului social se impune asupra tuturor, constrângându-i pe cei care nu o recunosc.
Voința generală este rezultatul vocii majorității. Suveranitatea care determină existența
voinței generale își are rădăcinile în corpul poporului, format din toate părțile sale. Să presupunem, spune Rousseau, că un stat este compus din zece milioane de cetățeni. Fiecare membru al statului reprezintă a zecea milionime parte a autorității supreme.
Consecința practică a aceste concepții, atomiste sau individualiste a suveranității, este reconstituirea întregului ei, ținând cont de toate părțile sale. Constatăm că această manieră de analiză nu prezintă riscul ca pe de o parte să existe o voință generală a majorității și alta a minorității. Pentru el voința generală trebuie să fie rezultatul unui consens general. Pentru el nu există pericolul scindării voinței generale între majoritate și minoritate pentru că minoritatea trebuie să se supună în mod automat majorității.
Voința generală nu trebuie să fie confundată cu voința tuturor. Această distincție a fost subliniată încă de scolastici, care vedeau voința generală ca fiind asociată „binelui comun”, la fel ca și Condorcet care considera ca fiind sinonimă „rațiunii generale”. Bertrand de Jouvenel spune că voința generală este un instinct moral și colectiv al corpului politic ce a fost prima dată sesizat de Rousseau, acesta legându-l de infailibilitatea instinctului natural. Toate aceste poziții fac, o distincție clară între voința generală și voința tuturor.
Protecția drepturilor omului are o natură juridica duală, internă și internațională și contribuie la cristalizarea societății civile, la trecerea de la principiul majorității la principiul ocrotirii individului și a minorității, la consolidarea statului de drept.
Individul, ca și statul, este obligat să participe activ la aceste transformări în scopul realizării unei adaptări corespunzătoare evoluției firești a societății. Legea și implicit juriștii sunt printre aceia care își pot aduce aportul pozitiv, benefic, la realizarea unei armonii între finalitatea normelor juridice și dezvoltarea societății, gândirii, culturii și civilizației. Funcțiile statului în societățile democratice au căpătat noi valențe, acordându-se atenție sporită celei sociale, care contribuie la dezvoltarea societății în ansamblul său, dar în egală măsură contribuie la satisfacerea nevoilor individului.
Constituirea sau cristalizarea statului de drept în țările din centrul și estul Europei, adoptarea unor noi constituții în urma evenimentelor radicale ale anului 1989, precum și adoptarea unor acte juridice internaționale de către state sau organizații internaționale, reflectă preocuparea și dorința statelor, popoarelor indivizilor de a participa activ la transformările care ne marchează viața, în mod direct sau indirect (prin intermediul reprezentanților abilitați de lege să acționeze pe plan intern sau internațional).
Dreptul internațional public s-a transformat treptat, în timp, într-un drept al păcii (în ciuda conflictelor zonale, regionale), în sensul că, astăzi, preocupările comunității internaționale în ansamblul său și ale fiecărui stat în parte, au în centrul atenției omul și rezolvarea tuturor problemelor sale pe cale pașnică. Cu toate acestea, violența este prezentă atât ca formă de intoleranță, cat și ca modalitate externă de rezolvare sau influențare a complexelor probleme cu care se confruntă statele din comunitatea internațională la ora actuală.
Societatea contemporană privită în ansamblul ei s-ar părea că se găsește la o importantă răscruce de drumuri; cele două sisteme – capitalist și comunist – care au caracterizat dezvoltarea distinctă și inegală a omenirii până în 1989 au dovedit fiecare în parte și amândouă împreună că nu au putut rezolva multiplele și complexele aspecte ale vieții cu care societatea a fost confruntată. Soluțiile promovate până în prezent, deși au avut ca finalitate și justificare grija față de om, nu au răspuns suficient cerințelor. Statele se găsesc astăzi în fața unor probleme de necontestat. Rezolvarea acestora ar fi posibilă prin reconsiderarea ordinii de priorități cu care statele abordează realitatea. Ar trebui sa se asigure socialului "egalitate" cu economicul și politicul, atât la nivel intern cat și internațional.
În contextul realităților contemporane, România s-a înscris pe calea prefacerilor care caracterizează transformările societății. Ea a devenit membră a Consiliului Europei în 1993 și membru asociat la Uniunea Europeană. Continuă acțiunile statului român la integrare euro-atlantică și de îndeplinire a obligațiilor internaționale ce îi revin în calitate de membru cu drepturi depline în O.S.C.E. (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa). În cadrul acțiunilor la nivel european de promovare a democrației și statului de drept se numără și adoptarea unor convenții europene care prevăd, promovează, protejează și garantează drepturile omului, adică drepturile și libertățile fundamentale cetățenești.
Un rol deosebit îl ocupă C.E.D.O., care este un tratat internațional al drepturilor omului, adică un act juridic internațional care conține obligații juridice pozitive, alături de angajamente internaționale ferme, asumate de statele părți. Convenția are deci o natură juridică de drept pozitiv și din acest punct de vedere, mecanismul internațional de protecție a drepturilor omului are aceeași natură juridică cu garanțiile conferite protecției drepturilor fundamentale cetățenești de Constituție, ca act juridic fundamental sau ca ansamblu de dispoziții fundamentale proprii dreptului pozitiv. Consecința esențială a naturii juridice pozitive a dispozițiilor interne și internaționale constă în existența unui sistem de garanții legate interne și internaționale cu caracter politic și juridic. Caracterul politic este prefigurat de normele de structurare, organizare și desfășurare a activității specifice organelor interne și internaționale care asigură protecția drepturilor omului (Curtea Constituțională, la nivel intern, și Comisia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și Comitetul Miniștrilor în cadrul Consiliului Europei), organe constituite conform unor criterii politico-juridice, a căror activitate se bazează primordial pe negocierea, soluționarea amiabilă a diferendelor și luarea unor decizii prin care organul competent, examinând fondul cauzei, se pronunță fie cu privire la constituționalitate, fie în legătură cu compatibilitatea sau conformitatea legilor naționale față de normele dreptului internațional. Caracterul juridic al sistemului de garanții interne și internaționale constă în existența unor dispoziții constituționale sau ale C.E.D.O. de drept material, alături de cele procedurale care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești.
Între garanțiile prevăzute de Constituția României din 1991 se regăsesc trei categorii:
1. reglementarea drepturilor și libertăților fundamentale în cuprinsul Constituției, ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constitute o măsură de protecție a individului în raporturile sale cu autoritățile publice, cu statul;
2. controlul constituționalității legilor -art. 1(3) și art. 144 din Constituție;
3. dispoziția expresă a legii care creează în sistemul românesc un mecanism original de protecție specială a drepturilor omului prin:
asumarea obligațiilor de a crea compatibilitatea sistemului juridic românesc cu cel european în domeniul drepturilor omului prin aplicarea directă a normelor CEDO și a celorlalte tratate ale drepturilor omului la care România este parte, precum și prin aplicarea prioritară a normelor internaționale ale drepturilor omului în cazul conflictului de legi cu normele interne – art. 11 și 20 (2) ale Constituției;
interzicerea revizuirii dispozițiilor constituționale dacă acesta are ca scop suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora – art.148 (2) al Constituției.
Garanțiile internaționale reglementate de CEDO constau în mecanismul de protecție a drepturilor omului sau al Comitetului de Miniștrilor. Dreptul internațional public contribuie la progresul social prin intermediul celor trei ramuri ale sale constituite după cele trei categorii de subiecte: dreptul internațional al statelor, al popoarelor și al indivizilor. În accepțiunea sa clasică, Dreptul internațional public asigură ocrotirea indivizilor prin protecția diplomatică. Protecția grupurilor se realizează prin diplomația preventivă, iar a indivizilor prin garantarea drepturilor omului. Cele trei categorii de interese complementare cunosc un punct de convergență, prin garantarea lor juridică, la nivel național și internațional.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
DOCUMENTE
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
Protocolul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966.
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966.
Convenția Internațională privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasială adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 21 decembrie 1965
Convenția Privind Lupta Discriminării în domeniul învățământului, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, adoptată la 14 decembrie 1960.
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 9 decembrie 1948.
Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 26 noiembrie 1968.
Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984.
Convenția privind statutul refugiaților, adoptată la 28 iulie 1951 de Conferința plenipotențiarilor Națiunilor Unite asupra statutului refugiaților și apatrizilor, convocată de Adunarea Generală a O.N.U. la 14 decembrie 1950.
Convenția asupra drepturilor politice ale femeii, a intrat în vigoare la 7 iulie 1954.
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 18 decembrie 1979.
Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 decembrie 1989. Intrată în vigoare la 2 septembrie 1990.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950.
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987.
Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977.
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, adoptată la Strasbourg la 1 februarie 1995.
Carta sociala europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996.
Constituția României, adoptată prin Referendum la 8 decembrie 1991.
LUCRĂRI GENERALE
Enciclopedia Britanica, Volumes 1 to 23, Encyclopedia Britanica Inc., Chicago – London – Toronto – Geneva -Sydney – Tokyo – Manila, 1971.
Grand Larousse, Enciclopedique en dix volumes, Libraire Larousse, Paris, 1960-1975.
Le Petit Larousse, Cedex, Paris, 1994. 420
Mic dicționar enciclopedic, Ediția a II-a, revăzută și adăugită,, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
LUCRĂRI ȘI STUDII DE SPECIALITATE
Rollanad Patrice, La protection internationale des droits de l`homme, Textes, P.U.F., Paris, 1989;
Sir James Fawcett, Lights Human Rights. Council of Europe, Strasbourg, 1987;
Asbjorn Eide, International protection of Human right, Council of Europe, Strasbourg, 1989;
La Cooperation politique europeene (CPE), R.F. dA Office de presse et information du gouvernement federal, 1998;
Ion Grecescu, Vasile Popa, Principii de Drept Internațional Public, Editura Getic, București, 1997;
Ion Diaconescu, Drepturile Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1993;
Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, Repere pentru filosofie a drepturilor omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1996.
Edmond Jouve, Relations Internationales, P.U.F., Paris, 1992;
Bianca Selejan-Guțan,, Protecția europeană a drepturilor omului, București, Editura All Beck, 2004.
Stelian Scăunaș, Drept internațional public, București, Editura All Beck, 2002.
Stelian Scăunaș, Dreptul internațional al drepturilor omului, București, Editura All Beck, 2003.
Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană: Construcție,Reformă, instituții, drept, București, Editura All Beck, 2008.
Ionel Cloșcă și Ion Suceavă, Tratat de Drepturile Omului, ed. Europa Nova, 1995;
Documente de Bază ale Comunității Europene, ed. Polirom 1999;
Vasile Popa, Principii de drept Internațional Public;
Vasile Popa și Gheorghe Mihai, Drepturile Omului în Comunitatea Europeană;
John Stuart Mill, Despre Libertate, ed. Humanitas, București, 1994;
G.Cohen – Jonathan, La Convention Européenne des Droits de l' homme, Economica, Presses Universitaires D'Aix – Marseille, 1989, p.250.
ADRESE INTERNET
http://www.finflaw.com/01topics/24international/index.html – drept internațional
http://www.law.cornell.edu/topics/topic2.html#legal theory – jurisprudență
http://www.law.cornell.edu/topics/topic2.html#international and comparative
http://lawlib.wuacc.edu/washlaw/subject/law.humanities.html – librărie de drept
http://law.house.gov/89.htm – biblioteca Internet a Camerei Reprezentanților SUA
http://www.findlaw.com/04publications/index.html – publicații juridice pe internet
http://www.un.org/Docs – Organizația Națiunilor Unite
http://www.un.org/Depts/Treatz – Baza de date O.N.U.
http://europa.eu.int/en/eu.html – Uniunea Europeană
http://law.lib.uchicago.edu/CSCEE – Centru de Studii Constituționale în Estul Europei
http://www.un.org/Overview/Charter/contents.html – Carta Națiunilor Unite
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cetatenia Europeana Si Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (ID: 126738)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.