Cetatenia Europeana Notiune,trasaturi Si Raportul cu Cetatenia Nationala

CAPITOLUL I. CETĂȚENIA – CONCEPTE TEORETICE

Cetățenia europeană reprezintă o provocare atât pentru teoria cât și pentru practica cetățeniei. Aceasta vizând o cetățenie postnațională care, pentru prima dată se referă la un set de valori și instituții, în locul apartenenței obligatorii la un teritoriu, la o cultură și un stat național. Aceasta propunându-și să construiască o comunitate politică transteritorială și să facă din Uniunea Europeană un spațiu public comunitar. Datorită acestei perspective, studiul conceptului de cetățenie devine indispensabil, deoarece acesta permite înțelegerea fundamentelor legale și politice ale drepturilor supranaționale și definirea practicilor sociale care decurg din aceste drepturi.

Cetățenia reprezintă o paradigmă a științelor politice care permite interpretarea proceselor democratice din perspectiva apartenenței, a participării politice, a identității, a drepturilor și responsabilităților, și valorificarea diverselor concepte-cheie ale teoriei politice precum democrație participativă, societate civilă,drepturile omului, justiție socială, într-un mod explicit al societăți democratice.

I.1 Dezbateri contemporane consacrate cetățeniei

Termenul de “cetățenie” (“citizenship”), este central pentru științele politice și sociologie. Cetățenia marchează gândirea occidentală încă de la începuturile sale. Se poate susține chiar, așa cum a făcut-o în anul 1990, Heater, că societățile și modul de guvernare s-au definit în raport cu sensul dat cetățeniei. Momentele acestei evoluții istorice, urmând a fi detaliate ulterior,când vom examina cetățenia în context istoric și cultural. Astfel că, după “momentul” Marshall, momentul relansării interesului pentru cetățenie, au fost evidențiate mai multe dezbateri contemporane. Pentru a prezenta aceste dezbateri, identificăm trei etape, astfel:

Criza democrației (anii 1960 – 1980). Aceasta a apărut pe fondul protestelor contra războiului din Vietnam, a afacerilor Watergate, a mișcărilor contestatare din 1968 și a recesiunii economice consecutive “șocului petrolului”. Atât cetățeni de rând, cât și specialiști din domeniul științelor politice au pus în discuție capacitatea instituțiilor democratice fondate în secolul XIX-lea de a gestiona noul context politic și social. De exemplu, Raportul “Comisiei trilaterale” realizat de către Crozier, Huntington și Watamuki în 1975, a arătat că statul este depășit de noile presiuni sociale și că el trebuie să-și asocieze partenerii din societatea civilă ( ceea ce a fost denumit mai târziu “governance”, opus simplei “government” care se exercită exclusive în interiorul structurilor statului).

Reabilitarea democrației(anii 1980). Aceasta s-a produs ca rezultat a celui de “al treilea val al democratizării și a măsurilor luate de guvernele conservatoare și neoliberale(legitimate doctrinar de reaganism și thatcherism), predominante în anii `80 și care au redus substanțial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre alternative de decizie”. Rezultând, ca prin urmare, conform “Eurobarometer Surveys” și a datelor proiectului “Beliefs in Government”, încrederea în democrație să fie restabilită.

Relansarea cetățeniei (începând cu anii 1990). Această etapă a coincis cu marile schimbări istorice ale anilor `90 (tranzițiile post comuniste, criza statului bunăstării, globalizarea economică, erodarea statului-națiune), ce au fost denumite în anul 1994, de Dahrendorf, “deceniul cetățeniei”(decade of citizenship). Atât politicienii, cât și analiștii și cercetătorii în științe politice, au formulat mari așteptări de la cetățenie ca nou contract social. De exemplu, în concepția lui Beck, în lucrarea sa din anul 1992, “The risk society ”, singura cale de a ieși din “societatea de risc ” sau “modernitatea incompletă”, caracterizată prin fragilizarea sistemelor de securitate publică, ar fi participarea cetățenească bazată pe vechiul principiu al virtuții civice.

Relansarea interesului public pentru cetățenie în anii `90 nu s-a datorat doar unei “mode” trecătoare sau unei motivații pur academice . Această relansare s-a datorat faptului că un public tot mai larg, se dovedește a fi interesat de cetățenie, pentru că cetățenii și oamenii politici sunt preocupați de ceea ce datele statistice și specialiștii au numit deficit democratic. Acest fenomen este prezent atât în SUA cât și în Europa. În SUA, așa cum rezultă din raportul “Noua generatie a democratiei”, din 1989, și din studiile lui Putnam, din 2000, există deja o îngrijorătoare eroziune a capitalului social și a încrederii în instituțiile politice. În Europa, ca și în SUA deficitul democratic se manifestă prin apatie politică, individualism, neîncredere în clasa politică și rata scăzută a participării civice. De exemplu, conform datelor “Eurobarometer 2009”, doar un tânăr din doi participă la societatea civila iar rata absenteismului electoral a depășit 40%. În SUA, rata de participare la alegeri este de 35%. Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale și pune sub semnul întrebării însăși legitimitatea proiectului democratic. Fără cetățeni active, fără participare la instituțiile politice și fără un minim de încredere în clasa politică, guvernarea democratică și democrația ca regim politic nu sunt eficiente. Din această cauză, chiar și organizațiile globale consacrate condiției umane precum PNUD, OECD sau UNESCO au luat în considerare influența cetățeniei asupra dezvoltării .

Dezbaterile contemporane privind cetățenia,la nivel european, au fost impulsionate în anii `90 în special datorită împrejurărilor următoare:

– dezmembrarea marilor entități fondate pe criterii ideologice ( de exemplu URSS, Iugoslavia) și apariția de noi state naționale.

– reinventarea democrației în țările postcomuniste.

– emergența unor noi minorități în noile state naționale, rezultate șie din migrațiile umane, fie din retrasarea frontierelor.

– ieșirea la suprafață a unor probleme civice altădată doar camuflate de statul totalitar.

– presiunile asupra cetățeniei din partea imigranților, a refugiaților sau a populației dislocate în urma războaielor.

– noul proiect de cetățenie supranațională introdus de Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht.

– incapacitatea statului bunăstării de a susține cetățenia efectivă pentru toți cetățenii și extinderea categoriei cetățenilor cu drepturi limitate.

– apariția celei de-a treia generații de drepturi ale omului și interesul pentru drepturile colective și culturale.

– agravarea ”deficitului democratic„ în special datorită aproprierii democrației ca bun de consum, fără susținerea civică adecvată.

Dezbaterile pe marginea acestor probleme al societăți, pe de o parte au generat așteptări (uneori nerealiste) față de capacitatea cetățeniei și virtuții civice de a mobiliza energiile populare, iar pe de alată parte au pus sub semnul întrebării tipul modern de societate și civilizație subadiacentă.

I.2 Contextul cultural și istoric al cetățeniei

Așa cum s-a observat anterior, cetățenia se află în centrul dezbaterilor contemporane. Acest concept controversat și mobilizator are meritul de a exprima chintesența găndirii politice dintr-o epocă istorică și de a sintetiza ansamblul problemei care rezultăă din relația stat-cetățeni. Reprezintă un termen paradigmatic,datorită trăsăturilor următoare:

– este o construcție culturală, specifică anumitor valori și semnificații.

– are o evoluția istorică, în funcție de tipul de societate și modul de guvernare cu care a fost asociat.

– este expresia dominației occidentale, fiind rezultatul gândirii politice europene care s-a impus în toată lumea.

– are un conținut contradictoriu, fiind capabil să desemneze atât drepturile cât și obligațiile, să încorporeze atât o viziune individuală cât și una colectivă asupra societății.

Termenul provine din gândirea greacă, fiind preluat de limbile europene moderne ( în special franceza și engleza) prin intermediul limbii latine. Acestas a apărut pentru prima dată în cetățile-stat din Grecia Antică și a fost transferat la Roma o dată cu alte produse ale culturii antice grecești. Aici cunoscând o nouă dezvoltare, legată îndeosebi de asocierea cu virtutea civică (idealul moral al Romei republicane) și de problemele de implementare a cetățeniei romane. Dacă ar fi să refacem firul evoluției istorice a cetățeniei, ar trebui să punem accent pe prezentarea utmătoarelor etape, din istoria cetățeniei, și anume:

Atena ( Grecia Antică)- perioada în care democrația (”guvernarea de către popor”) presupunea cetățeni. Statutul de cetățean era acordat doar indivizilor tineri (aproximativ 25000 în Atena, în aceea perioadă, cam tot atâția erau sclavi și femei, care aparțineau comunități domestice sau ”domos”, fără a beneficia de statutul de cetățean). Statutul de cetățean presupunea: – apartenența la ”polis” (republica ateniană)

– participarea – dreptul de a lua parte la Adunarea populară ( ”Ecclesia”)

– identitatea – ceea ce numea Aristotel ”methexis”,respectiv mândria de a fi grec. Exista astfel o dublă identitate: ca cetățean al republicii și ca grec, membru al diasporei (ansamblul comunităților grecești,reunite annual în cadrul jocurilor olimpice).

Roma antică. În această perioadă statutul de cetățean roman (”civitas”) conferea dreptul de mobilitate și drepturi civice acordate inclusiv populației din teritoriile ocupate. Pentru a-i diferenția,romanii au introdus 2 categorii de cetățeni;cei ce proveneau din metropolă și noii cetățeni, fără drept de vot (”civitas sine suffragio”). Romanii au păstrat cele trei caracteristici inițiale (apartenența, participarea, identitatea), cărora le-au adăugat o codificare elaborată și virtutea civică (”virtus”), un ideal moral ce promova patriotismul și devoțiunea față de interesul general. Cicero, Cato și Titus Livius, au exarcerbat acest sentiment al loialității și altruismului,care a devenit ulterior o valoare centrală a Renașterii Italiene și a Romantismulu German.

Iluminismul. După o perioadă de aproape 1000 de ani, timp în care a fost dat uitării,termenul de cetățenie revine în atenția gândirii politice. Omul politic florentin Machiavelli, a relansat republica ca alternativă la guvernarea autocratică, în timp ce Montesquieu a reluat teza participării populare, iar Rousseau s-a inspirat din modelul cetățeniei la scară redusă din cetățile antice, propunând mocro-comunități politice de contractual.

Revoluția franceză. În această perioadă termenul de cetățenie a fost coroborat pentru prima dată cu drepturile omului.

Liberalismul. Perioadă reprezentată de John Stuart Mill, care a accentuat asocierea anterioară spunând că ”cetățenia reprezintă în primul rând drepturi și libertăți acordate individului”.

Naționalismul. Perioadă specifică secolellor XVIII – XIX, când cetățenia a fost asociată cu o construcție politică și culturală nouă, națiunea.

Comunismul, a promovat interesul general, altruismul și colectivismul în dauna drepturilor omului. Cetățenia sovietică, de exemplu, a avut o formă supranațională de civitate, justificată ideologic. Spațiul public de referință era partidul-stat ceea ce anula,practic,societatea civilă și pluralismul politic.

Cetățenia multiplă. Aceasta a existat încă din lumea antică, însă în zilele noastre, statele formate prin imigrație ( SUA, Canada, Australia), au încurajat ideea de ”cetățenie multiculturală„.

Dacă sintetizăm aceste etape, putem spune că de aici rezultă 3 modele de cetățenie. Aceste modele de cetățenie, sunt:

Modelul republican. Acesta este specific cetăților-stat din lumea antică,republicilor italiene ale Renașterii și Revoluției franceze. Acest model este caracterizat prin trăsăturile următoare:

Prevalența interesului comun și referința la o entitate politică integratoare ( polis, civis, republica, națiunea, statul-partid).

Patriotismul, ca expresie a loialității față de stat, correi (ansamblul comunităților grecești,reunite annual în cadrul jocurilor olimpice).

Roma antică. În această perioadă statutul de cetățean roman (”civitas”) conferea dreptul de mobilitate și drepturi civice acordate inclusiv populației din teritoriile ocupate. Pentru a-i diferenția,romanii au introdus 2 categorii de cetățeni;cei ce proveneau din metropolă și noii cetățeni, fără drept de vot (”civitas sine suffragio”). Romanii au păstrat cele trei caracteristici inițiale (apartenența, participarea, identitatea), cărora le-au adăugat o codificare elaborată și virtutea civică (”virtus”), un ideal moral ce promova patriotismul și devoțiunea față de interesul general. Cicero, Cato și Titus Livius, au exarcerbat acest sentiment al loialității și altruismului,care a devenit ulterior o valoare centrală a Renașterii Italiene și a Romantismulu German.

Iluminismul. După o perioadă de aproape 1000 de ani, timp în care a fost dat uitării,termenul de cetățenie revine în atenția gândirii politice. Omul politic florentin Machiavelli, a relansat republica ca alternativă la guvernarea autocratică, în timp ce Montesquieu a reluat teza participării populare, iar Rousseau s-a inspirat din modelul cetățeniei la scară redusă din cetățile antice, propunând mocro-comunități politice de contractual.

Revoluția franceză. În această perioadă termenul de cetățenie a fost coroborat pentru prima dată cu drepturile omului.

Liberalismul. Perioadă reprezentată de John Stuart Mill, care a accentuat asocierea anterioară spunând că ”cetățenia reprezintă în primul rând drepturi și libertăți acordate individului”.

Naționalismul. Perioadă specifică secolellor XVIII – XIX, când cetățenia a fost asociată cu o construcție politică și culturală nouă, națiunea.

Comunismul, a promovat interesul general, altruismul și colectivismul în dauna drepturilor omului. Cetățenia sovietică, de exemplu, a avut o formă supranațională de civitate, justificată ideologic. Spațiul public de referință era partidul-stat ceea ce anula,practic,societatea civilă și pluralismul politic.

Cetățenia multiplă. Aceasta a existat încă din lumea antică, însă în zilele noastre, statele formate prin imigrație ( SUA, Canada, Australia), au încurajat ideea de ”cetățenie multiculturală„.

Dacă sintetizăm aceste etape, putem spune că de aici rezultă 3 modele de cetățenie. Aceste modele de cetățenie, sunt:

Modelul republican. Acesta este specific cetăților-stat din lumea antică,republicilor italiene ale Renașterii și Revoluției franceze. Acest model este caracterizat prin trăsăturile următoare:

Prevalența interesului comun și referința la o entitate politică integratoare ( polis, civis, republica, națiunea, statul-partid).

Patriotismul, ca expresie a loialității față de stat, corespunzând idealului antic de ”virtus„.

Accentul pus pe obligații și responsabilități.

Obligativitatea participării civice.

Existența unor raporturi civice care unesc membrii comunității politice.

Asumarea ordinii civice și a responsabilității comune (rezultat din termenu englezesc ”ownership”)

Modelul liberal. Acesta a fost susținut de iluminiști și utilitarism. Se caracterizează prin următoarele trăsături:

Egalitatea tutror indivizilor.

Guvernarea este legitimată prin acordul fiecărui individ

Existența unei tensiuni între indivizi și stat, exprimată printr-o negociere continuă a drepturilor și obligațiilor,

Focus pe drepturi, nu pe obligații.

Încurajarea indivizilor să-și depășească condiția socială și statutul civic, prin emancipare politică.

Exercitarea mutual benefică a drepturilor individuale.

Modelul comunitarist. Apus accentul pe drepturile colective ale comunităților constituite istoric. A fost promovat îndeosebi în societățile multiculturale, care recunosc drepturile colective ale entităților etnice și culturale. Acest model se caracterizează prin următoarele trăsături:

Recunoaște drepturile colective ca bază de referință.

Cetățenia este condiționată de apartenența la o comunitate culturală,nu politică.

Accentul este pus pe identitățile colective.

Comunitatea constituie mediul cel mai favorabil expresiei și dezvoltări personale.

Apartenența la o comunitate nu este predeterminată și imuabilă: membri săi au libertatea de a alege și a decide conform propriilor afinități.

Relațiile intercomunitare sunt mai clare și mai stabile decât relațiile interindividuale.

Aceste trei modele au interacționat continuu. Acestea au fost combinate într-o viziune multidimensională de către Marshall, autorul care a reușit să facă din cetățenie conceptul-cheie al dezbaterilor privind societatea democratică.

I.3 Cetățenia: noțiune,trăsături,principii

Este necesară, o definiție generală a cetățeanului și a cetățeniei, rezultată dintr-un studiu istorico-comparativ al sistemelor legislative, pentru a fi apreciată critic, pentru a i se desprinde progresul sau regresul și pentru a-i anticipa orientarea. Din acest punct de vedere ar fi utilă dacă definiția instituției ar fi dată de legiuitor. Deoarece o asemenea definiție are o autoritate incontestabilă, pe timpul cât legea respectivă este în vigoare, în statul respectiv. Însă chiar dacă aceasta ar fi utilă a fost abordată, decât din punct de vedere sociologic, și nu juridic.

Instituția cetățeniei și condiția cetpțenească exprimă, în primul rând, o legătură principial statornică a individului cu statul, cu Cetatea. Această legătură se numește, în general resortisanță ( pentru a se numi cetățenie sfera definiției este necesar a fi mai restrânsă), iar indivizii astfel legați, se numesc resortisanți, și nu cetățeni. Opus condiției de resortisant este ceea de apatrid (”fără patrie”), apolit (”fără stat„) sau heimatlos (”fără țară”). Evident, însă, că această legătură este doar față de un anumit stat – resortisanța reprezentând apartenența individului la un anumit stat. Astfel că, vor fi atâtea resortisanțe și atâtea tipuri de resortisanți câte state sunt, iar în raport cu resortisanții unui anumit stat, resortisanții celorlalte state și apatrizii se numec străini. Cetățenia reprezintă aceea resortisanță în care legătura dintre individ – numit cetățean – și stat pornește de la drepturi și obligații reciproce: în care și individul are drepturi, și statul obligații, în care individul participă la conducerea statului, în care statul e expresia voinței cetățenilor, în care cetățeni constituie chiar statul, sunt membri statului.

Dacă cetățeni constituie statul, dacă statul este o asociație a cetățenilor, atunci cetățenia înseamnă în principal, drepturi față de stat, și, în primul rând, dreptul cetățenilor de a participa, în condiții de egalitate, la exercitarea puterii de stat în folodul comun, exercitare care uneori e susceptibilă de a avea loc concomitent sau prin rotație, alteori, și în cazul statelor mai mici, majoritatea celor de azi, prin delegația ei, cu alte cuvinte dreptul de a alege și de a candida la constituirea organului suprem al puterii de stat.

Cetățenia, reprezintă pentru o persoană fizică, însuși dreptul său fundamental, căci dacă de el depind dreptul de a alege și capacitatea juridică de a fi ales, adică drepturile politice cât și cele fundamentale, consemnate de constituție, înseamnă că valoarea tuturor acestor drepturi este în funcție de valoarea dreptului de cetățenie, de măsura în care o persoană fizică dobândește sau pierse cetățenia respectivă. Numai cadrul constituțional al dobândirii și pierderii cetățeniei dă valoare constituțională drepturilor cetățenilor prescrise de constituție, numai implicarea caracterului constituțional al dreptului de cetățenie poate just explica faptul că, de cele mai multe ori nu este amintit de constituții.

Din definițiile pe care literatura de specialitate le-a dat cetățeniei, de-a lungul timpului, au rezultat două ipostaze ale cetățeniei, și anume:

Statut legal și politic. Acesta predomină, datorită faptului că este mai bine structurat, mai precis și mai ușor de codificat. Astfel că, în acest sens, cetățenia constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite de stat cetățenilor săi. Acest statut este bazt pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus ăn drepturile constituționale. Forma cea mai concretă a acestei relații o reprezintă naționaitatea – apartenența oficială la statul național -, recunoscută sub forma diverselor documente publice: certificate de naștere și deces, pașapoarte, cărți de identitate.

Identitate și rol social. În acest sens, cetățenia reprezintă una din identitățile individuale. Fără a fi restrânsă în mod necesar la un teritoriu, această identitate poate excede spațiul legal de apartenență. De exemplu, în acest sens, cetățenia se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un amplu spațiu cultural și istoric. Pe lângă limitările distincției anterioare, uni autori, precum Sommers, Bernbaum, vorbeau de o cetățenie normativă și de una efectivă. Ipoteza de cetățenie normativă se referea la idealul de cetățean, susținător activ al virtuții civice, în timp ce ipostaza de cetățenie efectivă pune accentul pe cetățenie ca proces, nu ca simplu input al vieții sociale.

Mai târziu, în opinia altor autori, cetățenia a fost confundată cu existență socială, însă este iluzoriu și imposibil să o cuprindem într-o astfel de ipostază unică.

Pentru a propune o definiție a cetățeniei, trebuie să ținem cont de toate aspectele identificate anterior. Astfel după o analiză a acestor, putem spune că ”cetățenia este apartenența și participarea activă la viața publică a cetățenilor beneficiari de drepturi și obligații, care au astfel capacitatea de a influența politicile publice”.

Trăsăturile cetățeniei, care se desprind din această definiție sunt:

apartenența la o comunitate politică, ceea ce conferă un sens comunităților personale și colective.

participarea activă, prin acțiuni civice și ”co-cetățenie”.

statutul juridic rezultat din setul de drepturi și responsabilități recunoscute oficial.

capacitatea de a influența decizia politică, ceea ce presupune un minim de competențe civice și conștiința acestei capacități.

I.4 Competența civică

Cetățenia nu este posibilă fără cetățeni competență și angajați, iar democrația nu poate fi concepută fără cetațenie.

Această relație stă la baza competenței civice, care a fost plasată de către Mead, în anul 1986, Turner în anul 1993, Almond și Verba în anul 1996, la originea cetățeniei. Reprezintă capacitatea persoanelor,grupurilor și comunităților de a participa activ la viața publică, ceea ce presupune o cultură civică minimală, un set de drepturi și obligații (responsabilități), oportunități civice. Pentru a înțelege cele trei concepte, le vom analiza în continuare detaliat:

Cultura civică

Reprezintă ansamblul cunoștințelor, valorilor, atitudinilor și abilităților referitoare la comunitatea politică, la instituțiile publice și la actori participanți. În funcție de cadrul de referință, există trei ipostaze ale culturii civice, astfel:

cultura civică ideală, care reprezintă ansamblul cunoștințelor și abilităților necesare pentru participarea politică și realizarea democrației ca proiect istoric.

cultura civică specifică unui tip de societate democratică, este caracterizată prin diferite ”patern-uri psiho-culturale„, în funcție de condițiile particulare ale comunități politice.

cultura civică școlară reprezintă de fapt o analiză a „bunului cetățean„ sub formă de competențe dezirabile.

b) Drepturile și obligațiile (responsabilitățile).

Este admis că cetățenia presupune apartenența la o comunitate politică, participarea, identitatea, drepturile și responsabilitățile care decurg statutul de cetățean. Drepturile și obligațiile au avut un tratament asimetric, de-a lugul timpului, datorită regimului lor juridic diferit. Drepturile au fost concepute pentru a apăra libertatea și autonomia individului în fața satului și a oricărei forme de putere laică. Drepturile și obligațiile au fost de multe ori interpretate ca fiind opozabile deoarece aparțin unor forme diferite de raționalitate: drepturile sunt norme juridice iar responsabilitățile sunt norme morale. Prin urmare, obligațiile nu sunt o contrapondere a drepturilor sau alternativa lor simetrică, ci ele sunt versante complementare ale ansamblului numit competență civică. Aceste probleme privind drepturile și responsabilitățile persistă în orice situație de aplicare a competenței civice, inclusiv în cazul cetățeniei europene.

Învățarea cetățeniei.

Cetățenia reprezintă o construcție culturală și istorică. Ea se învață de fiecare individ și generație de cetățeni, printr-un proces spontan de socializare politică sau prin demersuri sistematice de cultură civică într-un mediu specializat ( de exemplu, în școală).

Societatea și comunitatea politică reprezintă cadrul natural în care se formează ceea ce în anul 1978, Crick și Porter, au numit ”alfabetizarea politică”, și anume un mediu polivalent și deschis în care competențele civice se formează spontan, împreună, cu alte forme de „alfabetizare” (cognitivă, comunicativă, digitală, etc.). În acest context global, socializarea politică are propriile mijloace și forme de acțiune. În 1991, Dekker și Meyenberg au identificat trei forme de acțiune:

Socializarea politică intenționată și directă, al cărui scop explicit este dobândirea de cunoștințe specializate, formarea atitudinilor și a comportamentelor cetățenești.

Socializarea politică intenționată indirectă care se realizează prin influențele care au drept scop principal educația politică.

Socializarea politică neintenționată și indirectă care are loc în situațiile de învățare informală.

Școala rămâne unul din mediile cele mai influente și o opțiune majoră în cadrul demersurilor de socializare politică.

CAPITOLUL II. CETĂȚENIA EUROPEANĂ

II.1 Cetățenia europeană – scurt istoric

Luându-se în considerare importanța deosebită a prevederilor conținute de Titlul V al Cartei, care consacră drepturile acordate cetățenilor Uniunii Europene, se impune, înainte de interpretarea textelor de lege, o scurtă prezentare istorică a noțiunii de cetățenie europeană, care adaugă o nouă identitate fiecărui cetățean al unui stat membru și conferă anumite drepturi și obligații specifice , pe lângă drepturile și obligațiile fundamentale ale omului. Conceptul de „cetățenie„ a fost înregistrat în timp sub diferite definiții. În general, cetățenia, așa cum am precizat și anterior, presupune apartenența la o comunitate, ceea ce presupune drepturi – în special drepturi politice – și obligații. Cetățeanul este o persoană care are drepturi și îndatoriri într-o societate democratică. Primul drept fiind acela de a avea posibilitatea stabilirii legii iar prima îndatorire fiind aceea de a respecta legea, exercitându-și libertatea, organizându-și relațiile cu ceilalți în cadrul definit de lege. T.H.Marshal sugera că cetățenia este suficientă doar atunci câns asigură accesul la trei tipuri principale de drepturi. Astfel autorul a identificat trei componente ale cetățeniei, și anume: componenta civilă, care include drepturile referitoare la liberatea individuală, componenta politică, componenta socială a cetățeniei. Cetățenia reprezintă în același timp un statut și un rol. Ca statut juridic și politic, cetățenia reprezintă ansamblul de drepturi și libertăți pe care statul le acordă cetățenilor săi, un echilibru între drepturi și îndatoriri, un cotract civic între stat și individ. Ca rol social, cetățenia reprezintă una dintre identitățile individului și presupune dezvoltarea anumitor competențe sau a unei culturi civice care fac posibilă exercitarea efectivă a statutului de cetățean.

Drumul politic și juridic pentru atingerea acestui deziderat, denumit cetățenie europeană, s-a dovedit a fi mult mai anevoios decât se arăta inițial. Consiliul European de la Fontainebleau în iunie 1948, prin Comitetul Adonnino, a făcut primul pas, întocmind un plan care viza facilitarea liberei circulații a persoanelor, o mai bună informare, stimularea învățării limbilor străine, armonizarea unor simboluri comunitare ( imn, drapel, pașaport etc.). Cetățenia europeană a fost menționată însă, oficial, și definită, șase ani mai târziu, la insistențele premierului spaniol Felipe Gonzalez, prin art. 8 din Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, constituind una dintre inovațiile conceptuale majore ale acestui tratat. Conținând drepturi, obligații și participarea la viața politică, cetățenia europeană are ca scop fundamental consolidarea imaginii și a identității Uniunii Europene, precum și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului asupra Uniunii Europene ( fostul art. 8 din Tratatul de la Maastricht) recunoaște calitatea de cetățean al Uniunii Europene oricărei persoane care naționalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare din statul respectiv.

II.2 Cetățenia europeană: noțiune, trăsături, principii

Cetățenia este strâns legată de naționalitate și de stat, astfel încât o cetățenie europeană este un concept nou, o noțiune specială datorită caracterului său supranațional. Cetățenia europeană reprezintă un concept complex, pentru că reunește elemente locale, naționale și supranaționale. Simbolizează, la modul ideal, comuniunea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelor memebre ale Uniunii Europene și provine din ideea fondatoare a construcției europene – asigurarea păcii în Europa și atașamentului față de valorile comunitare, astfel încât națiunile să conviețiuască în virtutea unor regului și instituții comune pentru care și-au dat consimțământul liber. Modalitatea de atingere a acestor scopuri este tocmai directa implicare a indivizilor în viața economică și politică a Uniunii Europene prin recunoașterea oficială a unor serii de drepturi de care aceștia se pot bucure, indiferent de cetățenia națională și indiferent de statul membru în care se află, cu singura obligație ca titularii să fie resortisanți ai unui stat membru al Uniunii Europene.

Cetățenia europeană se referă la statutul juridic al cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht și dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaționale. Mai exact, este stipula în art. 17 al „Tratatului de constituire al Comunității Europene„ ( fostul art. 8 al Tratatului de la Maastricht) că este cetățean al UniuniiEuropene orice persoană care beneficiază în prealabil de naționalitatea unuia din statele membre ale uniunii. Acest statut supranațional vine în completarea cetățeniei naționale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât propria țară.

Cetățenia europeană completează cetățenia națională și face posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățenilor Uniunii Europene pe teritoriul statului membru al Uniunii Europene în care locuiește. Cetățenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii Europene, în care care își găsește originea, în timp ce cetățenia națională este reglementată de dreptul național.

Cetățenia europeană dă un sens mai profund și mai real aparteneței la Uniunea Europeană. Din dispozițiile Tratatului asupra Uniunii Europene, rezultă, că mai întâi este necesar ca o persoană să dețină cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene pentru a putea beneficia mai apoi de cetățenia Uniunii Europene.

Cetățenia europeană are la bază principiile comune ale statelor memebre, prevăzute în Tratatul de la Amsterdam și anume principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și ale libertăților fundamentale și principiul statului de drept, decurgând din drepturile fundamentale ale omului și din drepturile acordate cetățeanului european.

Importanța cetățeniei este extrem de bine reflectată și în Tratatul ce instituie o Constituție pentru Europa, care este în proces de ratificare de către statele membre, care dezvoltă conceptul de cetățenie europeană.

II.3 Statutul juridic al cetățenului european

În legătură cu acest subiect a fost pusă adesea o anumită întrebare și anume accea dacă cetățenia europeană ( înțeleasă ca cetățenie a Uniunii Europene) poate să rămână ca o simplă prelungire a cetățeniilor naționale sau trebuie construită o nouă formă de identitate colectivă, bazată pe ideea de „drepturi – creanțe„ restectiv de drepturi garantate condiționat, în măsura în care s-au îndeplinit anumite cerințe prealabile ( ca de exemplu, anumite obligații sau drepturi). La fel ca în viziunea multidimensională a lui Marshall, adepții acestei forme noi de cetățenie au pus accentul pe latura socială, economică, politică și civică a statutului de cetățean.În literatura de specialitate au existat diferite păreri care preconizau o astfel de abordare amintindu-ne că cetățenia europeană nu se reduce la statul juridic propriu-zis iar Europa nu va deveni o națiune extinsă la nivel continental. Bazele construcției europene au fost puse deja, de exemplu prin cele patru libertăți fundamentale ale pieței comune ( libertatea de circulație a persoanelor, a capitalurilor, a bunurilor și serviciilor), dar și prin recunoașterea comună a drepturilor sociale ale angajaților și prin promovarea coeziunii sociale și a dezvoltării regionale.Cele patru drepturi civile și politice introduse prin Tratatul de la Maastricht completează de fapt un ansamblu la baza căruia sunt politicile de solidaritate și politicile de acțiune comună, deja realizate în primele decenii ale construcției europene. Însă rezultatul acestor dezbateri nu este unul previzibil. Totuși este cert faptul că, atunci când se discută de cetățenia Uniunii Europene, se înțelege un statut supranațional acordat automat cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Așadar rezultă că cetățenia Uniunii Europene este o calitate suplimentară. În completarea cetățeniei recunoscute de statul național. Această prelungire „europeană„ a naționalittății nu este însă reversibilă – cetățenii unei stat membru al Uniunii Europene nu pot obține automat cetățenia celorlalte țări membre. Această limitare este stipulată clar de Curtea Constituțională a Danemarcei, de exemplu, care, a făcut următoarele precizări „ cetățenia Uniunii Europene este un concept politic și juridic completat diferit de sensul conceptului de cetățenie din Constituția Regatului Danemarcei și sistemul juridic danez. Cetățenia Uniunii Europene nu conferă dreptul de cetățean al unui alt stat membru să obțină cetățenia daneză sau orice alte drepturi, obligații, privilegii sau avantaje inerente cetățeniei daneze„.

Statutul de cetățean al Uniunii Europene a fost introdus prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht, sub forma a patru drepturi supranaționale garantate persoanelor care deja dețin naționalitatea unui din statele membre ale Uniunii Europene. Statutul se referă la:

Dreptul de mișcare liberă și rezidență în oricare dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Dreptul de a alege și de a putea fi ales în Parlamentul European și la alegerile locale.

Dreptul la protecție diplomatică într-o țară terță, în care propria țară nu are reprezentanță consulară.

Dreptul de petiție la Parlamentul European și dreptul de a se adresa Ombudsman-ului (Avocatului Poporului).

De fapt aceste drepturi nu sunt efective decât în afara spațiului politic și juridic al propirului stat. Aceasta reprezentând o formă de „external citizenship„, superioară vechiului statut de „ muncitor străin„, introdus în anii 60 între țările comunitare ( ca de exemplu, statutul de „Gastarbeiter„ al muncitorilor italieni din Germania).

Unul din lucrurile ce se reproșează cetățeniei europene este lipsa diemnsiunii transnaționale. De exemplu în anumite țări, precum Germania, Austria sau Luxemburg nu este acceptată cetățenia dublă sau multiplă. De altfel, nici situația persoanelor imigrante sau a „noncetățenilor„ nu a fost ameliorată prin introducerea cetățeniei europene. Aceste persoane neavând acces la drepturile și libertățile cetpțenilor statelor membre și prin, urmare nu beneficiază de drepturile cuprinse în cetățenia europeană. Din această cauză, una dintre direcțiile de dezbatere în legătură cu statutul juridic de cetățean european a fost tocmai garantarea accesului direct la euro-cetățenie pentru imigranți și refugiați, fără a se mai face neapărat trecerea prin cetățenia recunoscută de naționalitățile statelor membre ale Uniunii Europene. O altă direcție o presupune întărirea statutului de cetățean european și diminuarea ponderii naționalității, într-o formă similară cu amendamentul 14 al Constituției SUA, introdus după războiul civil ( 1868). În cazul acesta, mai puțin probabil în contextul actual european, cetățenia națională ar deveni una reziuduală, subordonată cetățeniei europene, renunțându-se astfel la clauza „drepturilor- creanță„. Dar această inversare nu este posibilă nefăcând obiectul Costituției Europene. Art. 8 al acestei Constituții păstrează cele patru drepturi supranaționale ale Tratatului de la Maastricht, adăugând însă și dreptul de a folosi propria limbă în relațiiile cu instituțiile europene, și asociază cetățenia europeană cu drepturile fundamentale garantate prin textul din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, inclusă în cadrul Constituției Europene.

II.4 Drepturile și obligațiile cetățenilor europeni

Condiția de cetățean este fundamentată pe o relație contractuală între stat și indivizi – statul recunoaște drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în schimb obligații civice, loialitate și participare. Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de cetățean, consfințit în setul de documente oficiale care însoțesc individul pe toată durata vieții. Ca titular de drepturi, cetățeanul devine un element al exercițiului puterii și al principiului suveranității. Prin capacitatea sa de a influența configurația puterii politice, cetățeanul este deținătorul unei părți din suveranitatea politică pentru că, prin vot, poate decide asupra guvernării.

În continuare vom expune drepturile cetățenilor europeni așa cum sunt prezentate în Carta Europeană a drepturilor fundamentale, ce are o forță juridica obligatorie deoarece înglobează, într-un singur text, drepturi consacrate anterior prin diferite tratate, convenții. Aceste drepturi sunt:

Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European.„ Orice cetățean/cetățeană a Uniunii Europene are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat. Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot direct, liber și secret”. Conform alin (1) se prevăd dispoziții referitoare la dreptul orcărui cetățean sau cetățene a Uniunii de a fi ales sau de a alege în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat. Sursa principală a acestui alineat o reprezintă Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană. Iar alin. (2) conține dispoziții referitoare la membrii Parlamentului European, acesta fiind inspirat din art. 190 alin (1) al Tratatului ce instituie Comunitatea Europeană. Prin desemnarea alegerilor politice este permisă desemnarea unor reprezentanți ai autorității care au menirea de a reprezenta interesele cetățenilor în cadrul afacerilor publice. Recunoașterea acestuie drept reprezintă eliminarea unor interdicții care îi privea doar pe non-naționali. Deschiderea acestui domeniu și pentru resortisanții altor state membre reprezintă un progres semnificativ spre unificarea politică, necesară pentru a asigura succesul Uniunii. Prin participarea cetățenilor europeni la alegerile europene se dorește ameliorarea reprezentabilității cetățenilor europeni în cadrul instituțiilor europene și reducerea unui „deficit democratic„.

Dreptul de a vota și de a fi ales în cadrul alegerilor locale. „Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii Europene are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat„. Sursa principală a dreptului prevăzut în acest articol o reprezintă Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în art. 19 alin (1), și se referă la drepturile cetățenilor europeni de a alege și de a fi aleși în cadrul alegerilor locale, în statul membru unde își au reședința în aceleași condiții ca și resortisanții lor.

Dreptul la bună administare. „ Orice persoană are dreptul de a beneficia de un tratament imparțial, echitabil, și într-un termen rezonabil, din partea instituțiilor, organismelor și agențiilor Uniunii Europene, în ceea ce privește problemele sale. Acest drept implică, în special: dreptul fiecărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să o afecteze în mod nefavorabil, dreptul de acces al fiecărei persoane la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional, obligația administrației de a-și motiva deciziile. Orice persoană are dreptul la despăgubire din partea Uniunii Europene pentru daunele cauzate de instituțiile, organismele sau agenții acesteia, aflați în exercițiul funcțiunii, conform principiilor generale comune și drepturilor statelor membre. Orice persoană se poate adresa instituțiilor Uniunii Europene într-una dintre limbile Constituției și are dreptul de a primi răspuns în aceeași limbă„ . Alin (1) conține dispoziții referitoare la dreptul oricărui cetățean european de a beneficia de un tratament imparțial, echitabil, și într-un termen rezonabil, din partea instituțiilor, organismelor și agențiilor Uniunii Europene, în ceea ce privește problemele sale. Conținutul acestui drept este dezvoltat în cel de-al doilea alineat. Astfel, fiecare persoană are dreptul de a fi ascultată înainte de luarea unei decizii care ar putea să o afecteze în mod nefavorabil, de a avea acces la dosarul propriu cu respectarea confidențialității și secretului profesional, iar administrația are obligația de a-și motiva deciziile adoptate de cetățeni.

Dreptul de acces la documente. „ Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii Europene și orice persoană fizică sau juridică cu reședința sau cu sediul social într-unul din statele membre are drept de acces la documentele instituțiilor, organismelor și agențiilor Uniunii Europene, oricare ar fi forma sub care se prezintă aceste documente„. Sursa acestui articol o constituie art. 255 din Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană.

Dreptul la petiție. „Orice cetățean sau cetățeană a Uniunii Europene sau orice persoană fizică sau juridică cu reședința sau sediul social într-unul din statele membre are dreptul la petiție adresată Parlamentului European„. Petiția reprezintă o cerere adresată unei instituții olitice de către o persoană sau mai multe pentru a se preveni o injustiție sau o situație nefavorabilă, cât și pentru a înlătura un asemenea tip de încălcare a drepturilor și intereselor unei persoane.Dreptul de petiție este unul dintre mijloacele cele mai frecvente prin care se asigură protecția drepturilor omului atît pe plan național cât și internațional.

Libertatea de circulație și de staționare.„ Orice cetățean/cetățeană a Uniunii Europene are dreptul de circulație lii de staționare liberă pe teritoriul statelor membre. Libertatea de circulație și de staționare poate fi acordată, conform Constituției, resortisanților unei țări terțe, cu reședința pe teritoriul unui stat membru„.

Protecția diplomatică și consulară. „ Orice cetățean/ cetățeană a Uniunii Europene beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru al oricărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecția autorităților diplomatice și consulare ale oricăruia dintre statele membre, în aceleași condiții ca și cetățenii statului respectiv„.

Principala obligație a cetățeanului european este aceea de a fi cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene.

II.5 Identitatea europeană: noțiune, caractere,principii

Istoria continentului European înregistra o dată cu încheierea celui de-al doilea Război Mondial un determinant punct de inflexiune. O lungă preistorie lua sfârșit. Înaintea Europei deschizându-se un nou orizont. Procesul de edificare a unei noi Europe, unificate, paradoxal, nu se originează doar într-o evoluție a ideilor de federalizare sau de constituire, după modelul american, și nici într-o conștientizare a unor necesități de ordin instituțional care să răspundă unei etape istorice, calitativ diferite de cele anterioare. În anul 1947, anunțarea Planului Marshall a putut limpezi apele. În primul rând pentru că a lansat o provocare europenilor înșiși, somați să întocmească un prim bilanț al nevoilor lor economice commune, iar în al doilea rând datorită refuzului Uniunii Sovietice și al statelor satellite Moscovei de a se asocial eforturilor presupuse de implementarea Planului Marshall arătând că restului continentului nu-I rămânea ca alternativă decât solidarizarea și replierea pe propriile forțe. La un an după semnarea unei Convenții prin care era instituită Organizația Europeană de Cooperare Economică, la 12 iulie 1947 a avut loc o conferință de Cooperare Economică Europeană. Aurmat apoi momentul istoric al lansării Planului Schuman la 9 mai 1950, când prin vocea ministrului de externe, Franța propunea Republicii Federale Germania crearea unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului, realizându-se astfel un prim pol al industriei grele vest-europene. În pofida unor divergențe între statele care descopereau pas cu pas avantajele și exigențele cooperării, opțiunea europeană pentru integrare economic câștiga teren. La începutul anilor 50 construcția europeană s-a înălțat în primul rând pe ceea ce am numi pilon economic. În această etapă, identitatea europeană nu se dezice încă de ambivalența sa funciară, națională și continental. Europenii înșiși și statele europene își supralicitează condiția națională de câte ori au icazia în relațiile intra- europene dar mai ales în câmpul relațiilor extra-europene. Noua conștiință identitară europeană a avut nevoie, pentru a se afirma, de o disociere de fantasmele trecutului, de abandonarea unei „eredități„ a idiosincraziilor și exclusivismelor naționaliste. Reconcilierea istorică franco-germană a reprezentat un astfel de efort de stingere de dușmănii secular și surmontare a antagonismelor ce constituiseră de-a lungul vremii sursa mai multor războaie. Tendințele de modernizare au acționat ca factori de omogenizare în interiorul construcției europene. Existența unui spațiu economic extins, liberalizarea tot mai mare a pieței commune europene, instituirea unor reglementări valabile pentru statele membre ale comunității europene au reprezentat, contrar unor critic ice au alimentat procese de negociere ample și adesea îndelungate privind chestiunile de interes comun, liantul real al noi construcții europene. Unul dintre cele mai importante moment din istoria identitară a Europei îl reprezintă semnarea Tratatului de la Maastricht. Tratatul semnat la 9 februarie 1992 de către 12 state membre ale Uniunii Europene la aceea dată, avea ca punct central înființarea unei Uniuni economice și monetare, introducerea unei monede unice europene, și pe această cale, consolidarea unui cadru propice noilor politici commune europene. Cetățenia Uniunii reprezenta o altă problem la care făcea referire Tratatul, și care devenea o component cheie a identității europene în condițiile în care toate celelalte premise economice, sociale și politice erau întrunite pentru a se acredita cu adevărat o viziune integratoare asupra unității europene.Toate acestea reprezintă attribute definitorii ale unei noi identități europene.

Identitatea europeană nu reprezintă rezultanta unei epurări a diversități naționale, a unei abstrageri deliberate de tot ceea ce presupune stratificarea profundă a unei culture în timp, ea este marca unui spirit emergent, care s-a atașat acelui principiu ordonator, apt să răspundă actualelor imperative istorice. Identitatea europeană nu este punctual terminus al unei metamorfoze, ci exigența însăși a unei înscrieri într-un alt process transformator care să facă din Europa o meta-națiune, fără ca aceasta să își piardă diversitatea inalienabilă pentru a câștiga unitatea.

CAPITOLUL III. RAPORTUL CETĂȚENIE EUROPEANĂ – CETĂȚENIE NAȚIONALĂ

Homo europeus, ca și homo faber sau homo viator reprezintă o abstracție oarecare atunci când nu ambiționează să devină o indicație gentică asupra unui tip, a unui ideal. Europeismul este o supradeterminare ce vine să se adauge sau să se suprapună unei multitudini de determinări etno-culturale, etno – psihologice, etno – geografice, etno- istorice și etno – politice. Într-o astfel de perspectivă vom analiza problema cetățeniei europene și a cetățeniei naționale.

III.1 Analiza raportului cetățenie europeană – cetățenie națională

Cetățenia asigură, o relație socială, intermediată, cu ceilalți membri ai societății, în plan politic mai cu seamă. Într-un stat de drept calitatea de cetățean prevalează asupra tuturor celorlalte statusuri și roluri îndeplinite de un membru al societății. Calitatea sa de cetățean este primordială și precumpănitoare deoarece principiul legitimității, insinuat în orice activitate sau instituție socială, funcționează ca o sursă de legitimare a identității sale civice.În epoca modernă, aproape toate formele politice existente au la bază ideea delegării, sau ceea ce s-ar numi reprezentare. Instituțiile politice au drept scop organizarea reprezentării. Dar reprezentarea conține în sine și pericolul latent al contrazicerii principiului autonomiei individului care reprezintă unica sursă de legitimare a puterii. De accea, atunci când se discută despre cetățenie se are în vedere nu o consacrare abstractă a unor drepturi ale individului cetățean, ci exercitarea lor. Votul democratic nu este numai un act pragmatic, de alegere a reprezentanților cetățenilor – electori pentru diferite demnități politice ci el este și un ritual care consolidează de fiecare dată legătura dintre cetățean și ansamblul comunității politice naționale. Aceasta viziune, oarecum clasică, asupra cetățeniei este însă susceptibilă de a fi amendată dacă privim lucrurile din perspectiva noi construcții europene. Dacă instituțiile cetățeniei s-au dezvoltat mai întotdeauna în cadrul național, practicile cetățeniei transcend acest cadru național. Cetățenia se poate exercita atât la nivel național cât și infra sau supranațional, așa cum este cazul cetățeniei Uniunii Europene.

În prezent, calitatea de cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene conferă și calitatea de cetățean european. Altfel spus, orice persoană având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene posedă și cetățenia acestuia din urmă. Această cetățenie este adăugată cetățeniei naționale și asigură un set de drepturi suplimetare. Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene beneficiază de drepturi politice chiar dacă au obținut drept de rezidență într-o altă țară ce aparține Uniunii Europene, dar acestea privesc doar viața politică locală. În ceea ce privește drepturile economice și sociale, acestea sunt acordate în întregul spațiu comunitar nu doar cetățenilor din statele Uniunii Europene, ci și străinilor legal instalați pe teritoriul acestora, dar cetățenia politică nu se deduce în mod automat din recunoașterea deținerii de către aceștia a drepturilor civile și politice.

Dincolo se aspectul juridic, se impune să remarcâm faptul că, sensul politic al cetățeniei nu poate fi înțeles în afara dialecticii național – europene care atrage atenția asupra particularităților persistente la scară națională, în fiecare dintre statele membre, în conceperea și fundamentarea istorică a principiului de cetățenie. Realitatea concretă a funcționării acestui principiu arată preeminența caracterului național al cetățeniei. Fiecare țară europeană are instituții politice proprii, tradiții diferite, un specific național care și-a pus amprenta asupra raportării la problematica provocatoare a noii cetățenii europene. O cetățenie europeană în adevăratul sens al cuvântului presupune construirea unui spațiu public european, nu un spațiu în care toți cetățenii țărilor europene să se considere înainte de toate cetățeni europeni. Aleșii lor în forumurile reprezentative europene ar trebui să aibă legitimitate iar deciziile adoptate de aceștia ar trebui să fie, la rândul lor, recunoscute ca legitime. Întreaga activitate publică ar trebui să constituie un domeniu politic de interes comun al tuturor cetpșenilor europeni, egoismele naționale lăsând loc asumării reale și nu formale a cetățeniei europene. Dar din păcate aceste lucru nu este realizat. Chiar dacă alegerile pentru Parlamentul European se derulează într-un cadru național, dominat de accente și valorizări partizane la nivelul politicii interne a statelor memebre în cauză ale Uniunii Europene. Cetățenia europeană nu poate reproduce modelul clasic al cetățeniei naționale, extinse și sancționate printr-un act normatic al instanțelor euro-comunitare, la scara Europi. Uniunea Europeană nu este o națiune „mare„ inglobantă, o supranațiune care să absoarbă toate națiunile europene într-una singură, rezultând astfel că cetățenia europeană nu se poate pretinde încă a fi un substituit al cetățeniei naționale europene.

III.2 Mecanismele ce deosebesc identitatea europenă de identitatea națională

Antropologul Ernest Gellner considera că statul – națiune a determinat identitatea națională, inventând tradiții pentru omogenizarea societății, după necesitățile epocii industriale. Spre deosebire de Gellner care a fost criticat pentru funcționalism și incapacitate de a explica pasiunile generate de naționalism, punându-se întrebarea de ar fi cineva data să moară pentru țara sa?, sociologul Anthony Smith aprecia că geneza identității naționale este mult mai veche, pasând-o, pentru anumite părți din Europa Apuseană, la sfârșitul secolului al XIV – lea.Însă identitatea națională a început să fie creată în anii 1830 – 1840, pe baza a două platforme – limba și religia, în Grecia. În secolele de dominație otomană, ortodoxia fusese văzută ca păstrătoare a culturii elene, contribuise la motivația războiului de Independență. De asemenea, limba, impusă întregii societăți abia în secolul XIX-lea a impregnat la rândul ei spritul elenismului unei societăți omogene. Aderând la Uniunea Europeană în 1981, Grecia, s-a văzut obligată la reforme economice și la modernizare socială, a început să treacă dincolo de influența tradiționalistă a bisericii ortodoxe. Faptul că naționaliștii greci ultraortodocși au fost mereu împotriva apropierii de Turcia, combatând violent islamul, nu mai este privit cu ochi buni de cetățenii Eladei moderne. De asemenea, faptul că pe cărțile de identitate grecești este trecută apartenența religioasă suscită discuții în Parlamentul elen. Rolul pe care și l-a asumat Grecia – de promotoare a integrării Turciei, al statelor din Balcanii de Vest și al statelor mediteraneene în Uniunea Europeană – a propulsat această țară către un profil european de primă linie, total opus identității naționale de la început.

Dacă pornim de la realitatea cunoscută încă din cele mai vechi timpuri conform căreia supraviețuirea este mai facilă dacă indivizii se unesc între ei, primele grupuri de comunități conturându-seîn acest sens, și odată cu ele și identitate ce le diferențiază. Evoluția de la trib la națiune este legată așa cum am precizat anterior de religie și limba vorbită, identitatea națională însă devenind un fenomen de masă abia în secolul XIX. Identitatea națională poate fi definită geopolitic prin relațiile între teritorii. Ca factori determinanți fiind evocați teritoriul istoric, miturile comune, amintirile istorice, cultura de masă, economia comună, drepturile și obligațiile legale pentru toți membri. Iar fiecare din acești factori sunt alcătuiți din indicatori concreți precum limba comună, literatura, instituții – simbol, persoane – simbol, steag, imn etc. După întemeierea Uniunii Europene, Comisia Europeană a găsit necesară vizibilizarea identității și acest lucru s-a făcut eficient prin simboluri „ care să apropie popoarele, dându-le putința de a se identifica în Europa și Uniunea Europeană„.Astfel au fost create (nu doar ca să vădească identitatea europeană ci ca să îi de-a putere în confruntarea cu lumea exterioară) următoarele simboluri: steagul european – cele 12 stele pe fond de azur, simbolizând perfecțiunea, rămânând nereu 12 indiferent de numărul statelor membre, imnul european – Oda Bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven – omagiu omului, libertății, comuniunii spirituale, ziua Europei – 9 mai amintind de încetarea războiului și a urii între statele continentului, moneda europeană – de la 1 ianuarie 1999 se pot face afaceri în euro iar de la 1 ianuarie 2002 moneda circulă efectiv, pașapoartele europene – au început să fie folosite din 1985. Toate aceste simboluri coexistă cu vechile simboluri naționale.

III.3 Identitatea românească și identitatea europeană

Reperele identității românești se situează deopotrivă într-un registru istoric, al constituirii de sine, și într-un registru etnografic European, la limita confluențelor cu alte popoare și a delimitărilor de acestea în aria continental de apartenență comună. Identitatea românească se referă la mai multe elemente constitutive, precum etnogeneză, limbă, teritoriu, spiritualitate creștină, continuitate, caracteristici etno – psihologice, matrice cultural specific, construcție națională etatică. Fiecare dintre aceste elemente nu reprezintă un atribut intrinsic, ci devine relevant prin raportare la determinațiile europene care, în mod implicit sau explicit, se regăsesc în dimensiunea identitară națională primordială. Termenul de „roman„ este străvechi deși numele „ România„ – atribuit unei țări sud- est europene – este de dată relative recent, din perioada modern, după Unirea din 1859 a principatelor dunărene Muntenia și Moldova care au dobândit astfel o nouă statalitate asumată, conștiința românității reprezintă expresia unei referințe originare. Aceasta se leagă de un filon al latinității – cel al romanității orientale – , care reprezintă substratul profund al identității românești. Istoricii evidențiază faptul că în secolele IX și X o serie de izvoare în limba greacă, latină și slavonă atestă prezența unei seminții aparte în spațiul carpto – dunărean – balcano – pontic. Românii sunt geto – daci romanizați, într-o perioadă ce începe încă înaintea ocupării Daciei de către legiunile romane ale lui Traian, și care continuă și după părăsirea provinciei de către armata și administrația imperial în 271 după Hristos până în secolele VII și VIII. Limba română a prins un fond principal de cuvinte în proporție de peste 60% latin. Peste acesta se suprapun un fond slav și unele împrumuturi din alte limbi ale popoarelor vecine. În această etapă istorică, plățădirea identității entice românești este în linii mari încheiată. Însă invazia maghiară din secolele XI – XIII din Transilvania a funcționat ca un factor destructurant ce a afectat pe termen lung pe plan etno- cultural afirmarea identității românești.

Din punct de vedere religios, romînii rămân în sfera de influență a bisericii creștine de Răsărit. Ortodoxia a reprezentat o opțiune popular dar și o formă de rezistență identitară în fața tentativelor maghiare de catolicizare a românilor. La sud de Dunăre încercările pasagere de întemeiere a unei statalități românești proprii nu au avut reușită așa cum s-a întâmplat în Țara Românească și Moldova.

Identitatea românească a fost influențată enorm de situația geopolitică ingrată. Pe de o parte, Țările Române funcționau ca o stavilă europeană și creștină în coliziunea cu Imperiul Otoman și Islamul, iar pe de altă parte, o minimă strategie de supraviețuire a elementului românesc reclama acomodarea la împrejurări și compromisul temporar cu forțe superioare, strivitoare din punct de vedere militar, demografic.

Identitatea românească mai prezintă și alte surse de contradicție interioară. Unele sunt induse din raportarea pe care românii o au la alteritatea etnică a popoarelor și statelor cu care au fost nevoiți să intre în contact sau să coabiteze.

Identitatea românească metamorfozată, după perioade de umilință și opresiune din partea marilor puteri cunoaște după 1918, până în anul mari sfâșieri teritoriale, 1940 – o perioadă de exultare patriotic și jubilație națională. Ultimii ani ai regimului communist au provocat excesele egolatriei megalomane a ceaușismului în planul exhibării unei identității românești prefabricate, schematice și caricaturale, o criză identitară la nivelul maselor de români, la nivelul intelectualității, criză ce a fost accentuată și de marginalizarea și izolarea României la scară europeană și internațională. Abia după anul 1989 a fost adusă, o dată cu eliberarea de sub apăsarea totalitară și șansa redefinirii, în condițiile democrației și reinserției în Europa civilizată, o nouă identitate românească, o identitate a cărei căutare în sine nu s-a încheiat nici astăzi.

Conform unui studio realizat de IRSOP în iunie 2008, arată că principalele valori ale identități europene ( printre care pluralismul, drepturile minorităților, egalitatea dintre bărbați și femei, libertatea, democrația, toleranța, non-discriminarea, drepturile omului )nu sunt întotdeauna respectate în România. De asemenea în formarea simbolurilor naționale, românii s-au lovit de diferite lipsuri de informație testamentară.

CONCLUZII

Statutul Uniunii Europene provoacă pentru moment confuzie, chiar dacă cercetătorii în ștințele sociale și politice sunt entuziasmați de faptul că s-a lansat un nou termen – guvernanța multiplă. Cetățenia națională s-a format în interiorul spațiului public național, caracterizat prin cele trei puteri cler definite – executivul , legislativul și juridicul – , prin relații manicheiste între stat și societatea civilă, între guvernanți li opoziția politică.Cetățeanul de rând este derutat de faptul că, deși guvernelenaționale rămân puternice și foarte vizibile, statele naționale acceptă totuți deciziile unor instituții supranaționale care le limitează suveranitate.Deși a învățat încă din școală că cetățenia nu are existență juridică decât în interiorul propriului stat, cetățeanul trebuie să recunoască că există un corp de drepturi europene și instrumente de protecție care se aplică direct, în deplină logică federală. Apare astfel riscul ca cetățenia europeană, spre deosebire de aportul mobilizator și egalitar al cetățeniilor naționale, să mărească clivajele și să incurajeze inechitatea, marginalizarea, euro-scepticismul și non-participarea. Rezultă în concluzia lucrări de față, că, cetățenia europeană este ambiguă. Pe de o parte conservă sensul dat inițial cetățeniei, iar pe de altă parte , a fi cetățean al Uniunii Europene presupune a fi membru al propriului stat și al Uniunii Europene.Spre deosebire de identitatea culturală europeană, care se referă la istoria, valorile și patriotismul cultural comun al popoarelor europene, cetățenia europeană trebuie înțeleasă în primul rând ca identitate politică.

Bibliografie

Audigier Francois, Educația pentru cetățenie într-o societate democratic, broșură editată de Consiliul Europei, iunie 2000

Barbalet J.M, Cetățenia, editura Du Style, București 1998

Bărbulescu Iordan Gheorghe, De la comunitățile europene la UNiunea Europeană, editura Trei, București 2001

Berceanu Barbu, Cetățenia,editura All Beck, București 1999

Bîrzea Cezar , Politicile și instituțiile Uniunii Europenea, editura Corint, București 2001

Bîrzea Cezar, Cetățenia europeană,editura Politeia, București, 2005

Cotora Daniela, Teorii politice și integrare europeană, editura Politehnica Press, 2008

Eduard Dragomir, Dan Nita, Cetatenia europeana, Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2010.

Gâlea Ion, Tratatul privind o Constituție pentru Europa, editura Ministerului Afacerilor Externe, București 2007

Muraru Ion, Cetățenia europeană – străinii și apatrizii în dreptul românesc și European, editura ALL Beck, Bucuresti 2003

Savu Dana-Victoria, Libertăți fundamentale și cetățenești în Uniunea Europeană, editura ASE, Bucuresti 2007

Schnapper Dominique, Ce este cetățenia?, editura Polirom, Iasi 2001

Serviciul de orientare pentru cetățeni: http://ec.europa.eu/citizensrights/

site-ul Direcției Generale Justiție și afaceri interne a Comisiei Europene – http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/citizenship/fsj_citizenship_intro_en.htm

site-ul Europa ta. Drepturile tale http://ec.europa.eu/youreurope/index_en.html

Tartler Grete, Identitate europeană, editura Cartea Românească, București 2006

Vrabie Mihaela, Cetățenie și drepturi europene, editura Tritonic, București 2007