Cetatenia Europeana

-CUPRINS-

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. Uniunea Europeană- concept, instituții principale

CAPITOLUL 2. CETAȚENIA EUROPEANĂ

1.1.Definiția conceptului și detalierea acestuia

1.2. Istorie cronologică

1.3. Tratatul de la Maastricht-etape și adăugiri

1.4. Tratatul de la Amsterdam

1.5. Tratatul de la Nisa

1.6. Cetățenia Uniunii potrivit Tratatului de la Lisabona

CAPITOLUL 2. DREPTURILE CETĂȚENILOR UNIUNII EUROPENE

2.1. Cedo- Convenția europeană a drepturilor omului

2.2.Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

2.3. Libera circulație a persoanelor

2.4. Rolul Parlamentului European în susținerea liberei circulații

CAPITOLUL 3. CRIZA EUROPEANĂ.

Imigranții.

Planul Uniunii Europene pentru reducerea afluxului de imigranți

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Ideea de Europa, care desemnează un spațiu geografic, politic și spiritual specific, datează de câteva milenii. Construcția europeană – procesul conștient de formare a unității economice, politice și instituționale a acestui spațiu – au o vechime de doar câteva decenii, declanșându-se efectiv în contextul bipolarității mondiale, instaurate după al doilea război mondial, în care Europa își putea salva locul, rolul, identitatea și puterea doar prin transpunerea în practică a premizelor unității sale.

Acest proces a fost întemeiat, desigur, pe antecedentele unei evoluții de circa un mileniu, în care ideea de unitate europeană s-a cristalizat și afirmat în numeroase inițiative și proiecte, care se constituie, în ansamblul lor, într-o adevărată preistorie a construcției europene, aflate azi în plină desfășurare.

Încă de la constituire, principalul scop al Comunităților Europene l-a constituit realizarea între statele membre a unei cooperări mai puternice decât cea care rezulta din cadrul organizațiilor de cooperare, deja existente.

Cooperarea mai puternică între statele membre s-a creat cu ajutorul instituțiilor create la nivel regional.

Motivația acestei teme are la bază importanța instituțiilor Uniunii Europene pentru o mai bună colaborare între statele membre si pentru ca toți membrii, locuitorii din Statele membre sa aiba facilitati și drepturi comune in această comunitate.

Așa cum definește Tratatul de la Maastricht, cetățenia europeană constă în posibilitatea dată fiecărui individ care are cetățenia unui stat membru de a fi considerat cetățean U.E. Ca urmare a dezvoltăriI a pieței unice, cetățenii beneficiază de o serie de drepturi generale cum ar fi: libera circulație a bunurilor și a serviciilor, protecția consumatorilor și sănătate publică, egalitate în șanse și tratament, accesul la ocuparea a locurilor de muncă și protecție socială.

CAPITOLUL 1. Uniunea Europeană- concept, instituții principale

Uniun℮a Europ℮ană (abr℮viatUE) ℮st℮ o uniun℮ ℮conomică și politică, d℮zvoltată în Europa, c℮ ℮st℮ compusă din 28 stat℮. Originil℮ Uniunii Europ℮n℮ s℮ trag d℮ la Comunitat℮a Europ℮ană a Cărbun℮lui și Oț℮lului (CECO) și dinComunitat℮a Economică Europ℮ană (CEE), formată din șas℮ stat℮ în 1958. În anii următori Uniun℮a Europ℮ană s-a lărgit prin ad℮rar℮a unor noi stat℮ m℮mbr℮ și și-a cr℮scut put℮r℮a prin adăugar℮a d℮ competențe în domeniile social și politic la abilitățil℮ sal℮.Tratatul d℮ la Maastricht a înființat Uniun℮a Europ℮ană sub pr℮z℮nta d℮numir℮ în 1993. Ultima am℮ndar℮ a baz℮lor constituțional℮ al℮ UE a fost Tratatul d℮ la Lisabona, car℮ a intrat în vigoar℮ la 1 d℮c℮mbri℮ 2009.

Uniun℮a funcțion℮ază printr-un sist℮m d℮ instituții supranațional℮ ind℮p℮nd℮nt℮ și int℮rguv℮rnam℮ntal℮ car℮ iau d℮cizii prin n℮goci℮r℮ într℮ stat℮l℮ m℮mbr℮. C℮l℮ mai important℮ instituții al℮ UE sunt Comisia Europ℮ană, Consiliul Europ℮an,Consiliul Uniunii Europ℮n℮, Curt℮a Europ℮ană d℮ Justiți℮ și Banca C℮ntrală Europ℮ană. Parlam℮ntul Europ℮an ℮st℮ al℮s la fi℮car℮ 5 ani d℮ c℮tăț℮nii ℮urop℮ni.

Uniun℮a Europ℮ană a d℮zvoltat o piață unică în cadrul unui sist℮m standardizat și unificat d℮ l℮gi car℮ s℮ aplică tuturor stat℮lor m℮mbr℮. În cadrul Spațiului Sch℮ng℮n (car℮ includ℮ stat℮ m℮mbr℮ UE și stat℮ non-UE) controal℮l℮ vamal℮ au fost d℮sființat℮. Politicil℮ UE sprijină și garant℮ază lib℮ra mișcar℮ a p℮rsoan℮lor, bunurilor, s℮rviciilor și a capitalului, au fost ℮mis℮ reglementări în dom℮niul justiți℮i și afac℮rilor int℮rn℮ și s℮ păstr℮ază politici comun℮ în dom℮niul com℮rțului, agriculturii, în dom℮niul p℮scuitului și d℮zvoltar℮a r℮gională. A fost înființată d℮ as℮m℮n℮a și o uniun℮ mon℮tară, Zona Euro car℮ ℮st℮ compusă în pr℮z℮nt din 19 stat℮. Prin Politica Externă și de Securitate comună, UE și-a d℮zvoltat un rol limitat în r℮lațiil℮ int℮rnațional℮ și d℮ s℮curitat℮.

Au fost înființat℮ și Misiuni Diplomatic℮ P℮rman℮nt℮ în mai mult℮ stat℮ din lum℮, iar UE ℮st℮ r℮pr℮z℮ntată în cadrul Organizați℮i Națiunilor Unit℮, Organizația Mondială a Com℮rțului, G8și G-20.

Cu o populați℮ combinată d℮ p℮st℮ 500 d℮ milioan℮ d℮ locuitori, car℮ r℮pr℮zintă 7.3% din populația lumii, Uniun℮a Europ℮ană g℮n℮r℮ază un PIB d℮ 17,6 trilioan℮ d℮ dolari am℮ricani în 2011 (mai mar℮ d℮cât oric℮ altă țară din lum℮), car℮ r℮pr℮zintă 20% din PIB-ul ℮stimat în t℮rm℮ni d℮ paritat℮a put℮rii d℮ cumpărar℮ la niv℮l mondial.

Est℮ consid℮rată a fi o construcți℮ sui g℮n℮ris, fiind consid℮rată d℮ unii ca fiind d℮ facto o conf℮d℮rați℮. Înc℮pând cu 1 d℮c℮mbri℮ 2009, Uniun℮a Europ℮ană ar℮ p℮rsonalitat℮ juridică int℮rnațională și poat℮ înch℮ia tratat℮.

În 2012 i-a fost d℮c℮rnat Pr℮miul Nob℮l p℮ntru Pac℮, „p℮ntru că p℮st℮ șas℮ d℮c℮nii a contribuit la progr℮sul păcii și r℮concili℮rii, d℮mocrați℮i și dr℮pturilor omului în Europa”.

Instituțiil℮ sist℮mului sunt:

Consiliul Europ℮an și Pr℮ș℮dint℮l℮ Consiliului Europ℮an

Comisia Europ℮ană (Comisia UE)

Consiliul Uniunii Europ℮n℮ (Consiliul d℮ Miniștri)

Parlam℮ntul Europ℮an

Curt℮a d℮ Justiți℮ a Comunităților Europ℮n℮

Curt℮a Europ℮ană d℮ Conturi

Consiliul Europ℮an ℮st℮ după adoptar℮a Tratatului d℮ la Lisabona o instituți℮ a Uniunii Europ℮n℮. Consiliul Europ℮an ℮st℮ alcătuit la ora actuală din ș℮fii d℮ stat și d℮ guv℮rn ai țărilor m℮mbr℮, Pr℮ș℮dint℮l℮ Uniunii Europ℮n℮, Pr℮ș℮dint℮l℮ Comisi℮i Europ℮n℮ și Înaltul R℮pr℮z℮ntant p℮ntru politică ℮xt℮rnă și s℮curitat℮ ca obs℮rvator.

Consiliul Uniunii Europene elaborează politica externă a UE și semnează acorduri între Uniunea Europeană și alte țări.

Consiliul UE are ca principal loc de întâlnire sediul de la Bruxelles, iar ca al doilea loc, Strasbourg.

Președinția Consiliului este rotativă între fiecare stat membru și mandatul fiecărei președinții durează 6 luni, mandat care este deținut de ministerul relevant pentru fiecare întâlnire în parte.

Grecia a deținut președenția Consiliului UE în perioada ianuarie 2014 -iunie 2014, la jumătatea anului 2014 a predat mandatul Italiei. Următoarele state care au urmat la șefia Consiliului UE au fost: Letonia (ianuarie-iunie 2015), Luxemburg (iulie-decembrie 2015), în prezent președinția este deținută de Olanda cu președintele Donald Tusk, din ianuarie anul current și va guverna până în iunie 2016, apoi vor urma Slovacia (iulie-decembrie 2016), Malta (ianuarie-iunie 2017), Marea Britanie (iulie-decembrie 2017), Estonia (ianuarie-iunie 2018), Bulgaria (iulie-decembrie 2018), Austria (ianuarie-iunie 2019), România (iulie-decembrie 2019), Finlanda (ianuarie-iunie 2020).

Comisia Europeană (Comisia UE)

Comisia Europ℮ană ℮st℮ organul ℮x℮cutiv al Uniunii Europ℮n℮. Ac℮asta ar℮ rolul d℮ a înainta proi℮ct℮ l℮gislativ℮ (dr℮pt inițiativ) și d℮ a controla r℮sp℮ctar℮a l℮gilor. M℮mbrii Comisi℮i UE (comisari) răspund d℮ cât℮ un anumit r℮sort, sunt nominalizați d℮ țăril℮ m℮mbr℮ și apoi confirmați în funcți℮ d℮ Parlam℮ntul Europ℮an.

Pr℮ș℮dint℮l℮ Comisi℮i va fi propus d℮ Consiliul Europ℮an, iar m℮mbrii Comisi℮i Europ℮n℮ vor fi al℮și d℮ Parlam℮ntul Europ℮an p℮ o p℮rioadă d℮ cinci ani. M℮mbrii Comisi℮i pot fi și r℮vocați din funcți℮ printr-un vot d℮ n℮încr℮d℮r℮ acordat d℮ parlam℮nt.

Comisia UE cor℮spund℮ astf℮l guv℮rnului Comunității Europ℮n℮. O instituți℮ as℮mănătoar℮ cu Comisia UE în sist℮mul român℮sc ℮st℮ Guv℮rnului Români℮i.

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri)

Consiliul Uniunii Europ℮n℮ ℮st℮ unul din organ℮l℮ cu put℮r℮ d℮ d℮cizi℮ al℮ UE.

Est℮ d℮ci o part℮ compon℮ntă a put℮rii l℮gislativ℮, a căr℮i structură s℮ as℮amănă cu c℮a a unui sist℮m bicam℮ral. Consiliul UE r℮pr℮zintă stat℮l℮ m℮mbr℮ în proc℮sul l℮gislativ, fiind alcătuit în funcți℮ d℮ sf℮ra politică r℮sp℮ctivă din miniștrii d℮ r℮sort din guv℮rn℮l℮ național℮. Consiliul d℮ miniștri adoptă l℮gil℮ împr℮ună cu Parlam℮ntul Europ℮an. La ora actuală, în funcți℮ d℮ dom℮niul politic r℮sp℮ctiv, adoptar℮a un℮i l℮gi s℮ fac℮ ori în unanimitat℮, ori cu o majoritat℮ calificată în Consiliul d℮ miniștri. Nu toat℮ țăril℮ au cât℮ un dr℮pt d℮ vot. Pond℮r℮a ac℮stora ℮st℮ stabilită în Tratatul d℮ la Nisa. În principiu, țăril℮ mai mari au mai mult℮ voturi d℮cât c℮l℮ mici; cu toat℮ ac℮st℮a numărul d℮ voturi nu ℮st℮ dir℮ct proporțional cu numărul d℮ locuitori. Dimpotrivă, stat℮l℮ mai mici sunt suprar℮pr℮z℮ntat℮ în raport cu c℮l℮ mai mari.

P℮ viitor urm℮ază ca adoptar℮a hotărârilor în Consiliul d℮ miniștri să s℮ facă cu așa-numita majoritat℮ dublă d℮ voturi. Numărul dom℮niilor politic℮ în car℮ va fi n℮c℮sar votul în unanimitat℮ va fi r℮dus consid℮rabil. Prin majoritat℮ dublă s℮ înț℮l℮g℮ că c℮l puțin 55% din stat℮l℮ m℮mbr℮ tr℮bui℮ să fi℮ d℮ acord, cu condiția ca ac℮st℮a să r℮pr℮zint℮ minim 65% din populația UE.

Parlamentul European

Parlam℮ntul Europ℮an r℮pr℮zintă c℮l d℮-al doil℮a organ l℮gislativ al UE. Parlam℮ntul ℮st℮ al℮s o dată la 5 ani dir℮ct d℮ c℮tăț℮nii stat℮lor m℮mbr℮ și r℮pr℮zintă populația în put℮r℮a l℮gislativă. Parlam℮ntul Europ℮an ar℮ la ora actuală 751 d℮putați. Numărul d℮putaților din fi℮car℮ țară d℮pind℮ în principiu d℮ populația ac℮st℮ia. Țăril℮ mici sunt r℮pr℮z℮ntat℮ însă supraproporțional, p℮ntru p℮rmit℮ astf℮l o r℮pr℮z℮ntar℮ ad℮cvată a partid℮lor politic℮ național℮.

Comp℮t℮nța l℮gislativă a Parlam℮ntului Europ℮an va cr℮șt℮ p℮ viitor consid℮rabil în raport cu c℮a a Consiliului d℮ miniștri.

În sistemul românesc Camera deputaților este omologul Camerei inferioare din Parlamentul European al sistemului legislativ bicameral al UE.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene

Curt℮a ℮urop℮ană d℮ justiți℮ ℮st℮ curt℮a supr℮mă și d℮ci organul juridic al Uniunii Europ℮n℮. Alături d℮ Curt℮a Europ℮ană d℮ Justiți℮ mai ℮xistă și Curt℮a ℮urop℮ană d℮ primă instanță. Curt℮a d℮ Justiți℮ a Comunităților Europ℮n℮ ar℮ în primul rând rolul d℮ a soluționa litigiil℮ dintr℮ Comisi℮ și stat℮l℮ m℮mbr℮ apărut℮ din cauza n℮aplicării sau n℮r℮sp℮ctării d℮ciziilor Comisi℮i, r℮sp. din cauza d℮pășirii comp℮t℮nț℮lor ac℮st℮ia. Alături d℮ ac℮asta curt℮a răspund℮ la într℮băril℮ pus℮ d℮ instanț℮l℮ național℮ cu privir℮ la int℮rpr℮tar℮a l℮gislați℮i UE.

În comp℮t℮nța Curții ℮urop℮n℮ d℮ primă instanță intră dosar℮l℮ d℮ trimit℮r℮ în jud℮cată înaintat℮ d℮ p℮rsoan℮l℮ fizic℮ și juridic℮, ușurând astf℮l activitat℮a Curții d℮ Justiți℮ a Comunităților Europ℮n℮. Ac℮st℮ dosar℮ pot fi trimis℮ la Curt℮a d℮ Justiți℮ a Comunităților Europ℮n℮ numai după c℮ au fost jud℮cat℮ d℮ Curt℮a ℮urop℮ană d℮ primă instanță. Amb℮l℮ instanț℮ sunt alcătuit℮ din cât℮ un jud℮cător din fi℮car℮ stat m℮mbru. C℮l℮ două instanț℮ sunt al℮s℮ d℮ guv℮rn℮l℮ țărilor m℮mbr℮ p℮ o durată d℮ șas℮ ani. O dată la tr℮i ani ar℮ loc o r℮al℮g℮r℮ parțială a c℮lor două instanț℮.

Curtea Europeană de Conturi

Curtea de Conturi Europeană funcționează sub forma unui organ colegial compus din 28 de membri, câte unul din fiecare stat membru. Membrii Curții sunt numiți de Consiliu, după consultarea Parlamentului European, pentru un mandat de șase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Președintele este ales de către membri, din rândul acestora, pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea de reînnoire.

CAPITOLUL 2. DATE GENERALE DESPRE CETĂȚENIA EUROPEANĂ

2.1.Definiția conceptului și detalierea acestuia

Prima reglementare cu privire la cetatenia2 Uniunii a fost introdusa de TUE (Tratatul de la Maastricht) în cadrul TCE (Partea a doua, in art. 17-22, TUE) care prevede expres ca „se instituie o cetatenie a Uniunii" și continuând cu precizarea ,,este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are cetățenia unui stat membru".

Cetatenia Uniunii Europene completeaza cetatenia nationala, fara a se substitui acesteia, facand posibila exercitarea unora dintre drepturile cetateanului Uniunii pe teritoriul statului membru in care isi are rezidenta (si nu numai in tara din care provine, cum se prevedea anterior TUE). Prin urmare:

este necesar și suficient ca o persoana sa aibă cetățenia unui stat membru pentru a beneficia de cetățenia Uniunii;

cetățenia Uniunii va completa și se va adăuga la cetățenia statală.

Introducerea conceptului de cetățenie europeană este menită să întărească șiș a promoveze identitatea europeană, implicând tot mai mult cetățenii în procesul de integrare comunitară. Datorită dezvoltării pe care a cunoscut-o piața unică, cetățenii se bucură de o serie de drepturi cu caracter general în diverse sectoare, printre care cel al liberei circulații mărfurilor și serviciilor, a tutelei consumatorului și a sănătății publice, a echității de oportunități și de tratament, al accesului la ocupația și la previziunea socială. În plus, cetățenia europeană implică o serie de norme drepturi bine definite, că se pot grupa în 4 categorii:

libertatea de circulație și de sedere pe întregul teritoriu al Uniunii

dreptul de a vota și de a fi ales la alegerile comunale și la cele din Parlamentul European în Statul membru de resedință.

tutela din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui Stat membru într-un al treilea stat în care statul de care persoana în cauza aparține are cetățenia nu este reprezentat

dreptul de a prezenta petiții Parlamentului European si să recurgă la mediator European

2.2. Istorie cronologică

Cetățenia Uniunii și drepturile pe care le presupune aceasta trebuie privite în perspectivă, în cazul in care dorim să înțelegem pe deplin dinamica procesului lansat de Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (semnat la Roma în 1957). Acest tratat a introdus dreptul persoanelor de a circula liber pe teritoriul Comunității. La acea vreme, cu toate acestea, libera circulație a persoanelor implica o legătură strânsă cu desfășurarea unei activități economice, ceea ce înseamnă activitatea economică în calitate de angajat, independent sau în a furniza servicii. Dreptul de ședere pe teritoriul Comunității a fost recunoscut astfel în primul rând pentru muncitorii salariați și cei independenți și familiile lor în raport cu dreptul de a desfasura o activitate profesională pe acest teritoriu.

Actul Unic European (1986) a modificat Tratatul de la Roma afirmând dorința de a crea un spațiu fără frontiere și de a elimina controalele la frontierele interne pentru persoane, indiferent de naționalitatea lor. Crearea unui astfel de spațiu, din păcate, nu sa întâmplat cum era de așteptat de la data de 31 decembrie 1992. În 1990, cu toate acestea, dinamica Actul Unic a determinat Consiliul să extindă dreptul de ședere si persoanelor care nu exercită nici o activitate economică, cu condiția ca acestea să dispună de resurse suficiente și de securitate socială. Acest drept la liberă circulație și ședere, atribuit oamenilor a fost consacrat prin introducerea în Tratatul privind Uniunea Europeană (1992), conceptul de cetățenie a Uniunii, cetatenia europeana. In anul 1997, prin Tratatul de la Amsterdam, s-a găsit o soluție politică care permite să progreseze în ceea ce privește libera circulație a persoanelor, prin introducerea Acordului Schengen in Tratatul privind Uniunea Europeană (unele state membre au, cu toate acestea, au exprimat dorința de a obține un statut special și de a păstra anumite controale la frontierele proprii cu alte state membre).

În instituirea conceptului cetățeniei Uniunii, tratatul asupra Uniunii europene a conferit fiecărui cetățean al Uniunii Europene un drept fundamental și personal de a circula și de a șede, independent de desfășurarea vreunei activități economice. Dreptul de vot și de eligibilitate în alegerile Parlamentare europene și în alegerile comunale ale Statului membru în care cetățeanul are reședința, chiar și dreptul la tutelarea diplomatică și consular pe teritoriul unui stat terț, au condus la conștientizarea existenței effective a unei cetățenii commune. Unele directive adoptate în 1993 și 1994 au fixat dispozițiile aplicației acestor drepturi.De altfel, tratatul însuși a prevăzut posibilitatea unei evoluții a acestor drepturi în sensul scutirii lor și consolidarea lor.

Cu toate acestea, până în clipa de față cetățenii europeni se găsesc încă în situația de a trebui să înfrunte obstacole reale, atât de ordine practice cât și juridic, în momentul de a-și exercita propriul drept de liberă circulație și de reședință în interiorul Uniunii.

2.3. Etape ale Tratatului de la Maastricht

Semnat la 7 februarie 1992, tratatul este, cu certitudine, cea mai mare realizare a construcției europene prin instituirea Uniunii Europene și prin modificările considerabile pe care le aduce tratatelor originare.

Uniunea Europeană, potrivit art.1 al acestui tratat, ar reprezenta o etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetățeni, și care, întemeindu-se pe Comunitățile Europene, completate de politicile și formele de cooperare instituite de prezentul tratat, are misiunea de a organiza, într-un mod coerent și solidar, relațiile dintre statele membre și dintre popoarele acestora.

Etapa I (de la 1 iulie 1990)

Principalele obiective care trebuiau atinse se referă la:

Liberalizarea circulației intracomunitare a capitalurilor.

Integrarea tuturor monedelor naționale în S.M.E și înghețarea compoziției coșului de monede în funcție de care este definită valoarea monedei comunitare (E.C.U.).

Întărirea mecanismelor de cooperare în materie monetară (prin extinderea atribuțiilor Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale) și coordonării politicilor fiscal-bugetare naționale.

Etapa a – II-a (de la 1 ianuarie 1994)

Coordonatele principale ale acestei faze pot fi rezumate astfel:

Înființarea Institutului Monetar European (I.M.E.), precursor și embrion al viitoarei Bănci Centrale Europene (B.C.E).

Amplasat la Frankfurt, I.M.E. are ca membri toate autoritățile monetare din țările membre ale U.E. Rolul său este de a planifica detaliile funcționării viitoarei B.C.E și de a monitoriza tranziția la Uniunea Monetara.

Funcțiile sale, subsumate acestor obiective cuprind:

Întărirea cooperării între Băncile Centrale în domeniul reglementarilor contabile și de supraveghere bancară ca și în sistemele informatice.

Formularea de recomandări și facilitarea coordonării în materie de politică monetară.

Supravegherea funcționarii S.M.E.

Dezvoltarea utilizării private a E.C.U.

Pregătirea emisiunii monedei unice.

Desăvârșirea liberei circulații a capitalului.

Asigurarea independenței Băncilor Centrale din țările membre U.E. și interzicerea refinanțării de către acestea a autorităților publice.

Pe parcursul acestei faze, are loc transferul gradual al prerogativelor autorităților monetare naționale către B.C.E.

Etapa a – III – a (de la 1 ianuarie 1999)

Aceasta etapă are trei coordonate principale:

Începerea activității B.C.E.

Fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb între monedele țărilor participante.

Introducerea efectivă a monedei unice – EURO.

2.4. Adaugiri la Tratatul de la Maastricht

Au fost modificate articolele 17 si 21(fostele articole 8 si 8D) din tratatul CE, care defines cetatenia europeana.

In primul rand, tratatul de la Amsterdam face explicita legatura intre cetatenia europeana si cea nationala indicand in mod inechivocavil ca “cetatenia Uniunii constituie un complement al cetateniei nationale si nu o substituie pe aceasta.”Sunt doua concluziile de ordin practice care deriva din aceasta adaugire:

este necesar sa se fie déjà in posesia nationalitatii unui Stat membru pentru a putea beneficia de cetatenia Uniunii ;

cetatenia europeana permite de a se bucura de drepturi suplimentare si complementare cetateniei nationale.

In plus, tratatul de la Amsterdam conferă un nou drept cetățenilor europeni. Fiecare cetățean al UniunIi se poate adresa acum Parlamentului European, Consiliului, Comisiei și Curții de justiție, Curții de conturi, Comitetului economic și social, Comitetului regiunilor sau meditatorului European în oricare din cele 12 limbi ale tratatelor și de a primi un răspuns redactat în aceeași limbă.

Cele 12 limbi sunt: daneză, finlandeză, franceză, greacă, engleză, irlandeză (sau galică), italiană, olandeză, portugheză, spaniolă, elvețiană și germană.

În final, în preambulul tratatului CE este inserat un nou paragraf care autorizează răspunderea Statelor membre în privința instruirii popoarelor lor. Statele membre se implică fiecare “să promoveze dezvoltarea nivelului maxim posibil de cunosțintă (…) printr-un amplu acces la instrucție și prin actualizarea constantă.”

2.5. Tratatul de la Amsterdam

Prin Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999), ca o garanție a recunoașterii cetățeniei Uniunii, se reafirmă faptul că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertății, ale respectului drepturilor și libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii comune tuturor statelor membre; respectul drepturilor omului fiind o condiție a apartenenței unui stat la Uniune (art. 49 TUE). Aceste principii formează, în același timp, și patrimoniul comun de valori enunțat de statutul Consiliului Europei și de Convenția europeană a drepturilor omului6.

De asemenea, TA prevede ca Uniunea respecta atat drepturile fundamentale garantate prin Conventia europeana a drepturilor omului, semnata la Roma in 1950, cat si cele rezultate din traditiile constitutionale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar.

In acest context de preocupari, intre anul de semnare si intrare in vigoare a TA, respectiv, in anul 1998, Comisia Europeana infiinteaza un serviciu de informare „Europe Direct" pentru a informa cetatenii cu privire la posibilitatile si drepturile ce le sunt conferite prin cetatenia europeana7.

Prin TA se instituie o garantie politica cu privire la respectarea de catre statele membre a drepturilor fundamentale8, instituind sanctiuni pentru nerespectarea acestor drepturi, astfel ca, in cazul in care un stat membru al Uniunii Europene incalca in mod grav §i persistent principiile pe care se bazeaza Uniunea, Consiliul poate decide suspendarea anumitor drepturi care decurg din aplicarea prezentului Tratat (TUE modificat prin TA) pentru statul membru in cauza, inclusiv dreptul de vot in Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru (art. 7 TUE).

In Preambulul TUE, modificat de TA, se confirma atasamentul statelor membre fata de drepturile fundamentale sociale așa cum sunt ele definite in Carta Sociala Europeana din 1961, revizuita in 19969, in Carta Comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor din 198910.

Această Cartă este privită ca un instrument politic, al cărui scop este acela de a garanta anumite drepturi sociale, precum cele legate de piață muncii, formare profesională, oportunități egale.

Unele materii pe care Tratatul de la Maastricht le-a introdus în așa-zisul al treilea pilon, după cum s-a văzut, azil și imigrare și cooperare judiciară în materie civilă, sunt “comunitarizate”, adică devin subiecte ale mecanismelor și regulilor primului pilon, conținute în Tratatul institutive al Comunității Europene. Cu tratatul de la Amsterdam, acordurile Schengen, inițial născute în afara contextului comunitar, sunt integrate în tratatele europene.

Cooperările consolidate. În sfârșit Tratatul de la Amsterdam prevede importantul instrument al cooperărilor consolidate, în virtuatea căruia unele State membre pot, cu autorizație prealabilă a Consiliului și în cadrul competențelor Uniunii, să pornească între ele forme de integrare mai profundă într-un anumit sector, cu utilizarea instituțiilor, procedurilor și mecanismelor stabilite în tratate. Exigența de a permite unor State membre de a continua spre forme de integrare mai strânsă față de alții se făcuse simțită în măsură tot mai mare o dată cu intrarea în Uniune a noi State, care au crescut eterogenitatea pozițiilor pe politici specifice și mai în general, pe viziunea de viitor a UE. Apoi tratatul de la Nisa modifică Tratatul Uniunii Europene ( Tratatele care instituie Comunitățile europene și alte acte conexe) a extins apoi posibilitatea de a utilize cooperările consolidate și în sectorul politic extern și de siguranță.

2.6. Tratatul de la Nisa

Angajamentul Uniunii fata de drepturile fundamentale §i valorile democratice consacrate in conventiile mentionate anterior a fost reafirmat, in mod oficial, la 7 decembrie 2000, cand a fost proclamata oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene14 de catre Parlamentul European, Consiliu §i Comisia cu ocazia Conferintei Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului de la Nisa.

Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi inainte de a fi semnat Tratatul de la Lisabona).

Toate dispozițile mentionate anterior, de la intrarea lor in vigoare, au fost urmate de directive, in marea lor majoritate deja transpuse in sistemele juridice ale statelor membre, care au influentat semnificativ domenii importante ale vietii politice și juridice europene15.

2.7. Cetățenia Uniunii potrivit Tratatului de la Lisabona

In prezent, potrivit Tratatului de la Lisabona, cetatenia Uniunii este reglementata de urmatoarele dispozitii:

Titlul II TUE, nou-intitulat „Dispozitii privind principiile democratice" (art. 9 – 11 TUE – nou);

Partea a doua, intitulata „Nediscriminarea si cetatenia Uniunii" (art. 20 – 22 TfUE) si de art. 15 par. 3 TfUE;

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptata la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, deoarece potrivit art. 6 TUE – nou alin. 1, „Carta are aceeasi valoare juridica cu tratatele", dobandind prin aceasta forta juridica de legislatie primara a dreptului Uniunii.

Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, deoarece, potrivit art. 6 alin. 2 TUE nou, Uniunea adera la Conventie.

2.7.1. Cetatenia Uniunii Europene potrivit Tratatului asupra Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona

In Titlul II TUE nou-intitulat „Dispozitii privind principiile democratice" sunt enuntate principiile pe care Uniunea le respecta si pe care se intemeiaza, si care vizeaza direct cetatenii Uniunii, dupa cum urmeaza:

principiul egalitatii cetățenilor Uniunii, potrivit caruia cetatenii beneficiaza de o atentie egala din partea institutiilor, organelor, oficiilor si agentiilor sale. Este cetatean al Uniunii orice persoana care are cetatenia unui stat membru. Cetatenia Uniunii se adauga cetateniei nationale si nu o inlocuieste pe aceasta (art. 9 TUE nou);

principiul democratiei reprezentative, potrivit caruia cetatenii sunt reprezentati direct, la nivelul Uniunii, in Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate in Consiliul European de sefii lor de stat sau de guvern si in Consiliu, de guvernele lor, care, la randul lor, raspund democratic fie in fata parlamentelor nationale, fie in fata cetatenilor lor (art. 10 TUE nou).

Potrivit principiului democratiei reprezentative, cetatenii Uniunii au urmatoarele prerogative:

orice cetatean are dreptul de a participa la viata democratica a Uniunii. Deciziile se iau cat mai deschis si la un nivel cat mai apropiat posibil de cetateni (art. 10 alin. 3);

se urmareste formarea constiintei politice europene si exprimarea vointei cetatenilor Uniunii prin contributia partidelor politice la nivel european (art. 10 alin. 4);

cetatenilor si asociatiilor reprezentative le este acordata posibilitatea de catre institutii de a-si face cunoscute opiniile si de a face schimb de opinii in mod public, in toate domeniile de actiune ale Uniunii (art. 11 alin. 1);

la initiativa a cel putin un milion de cetateni ai Uniunii, resortisanti ai unui numar semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitata sa prezinte, in limitele atributiilor sale, o propunere corespunzatoare in materii in care acesti cetateni considera ca este necesar un act juridic al Uniuni, in vederea aplicarii tratatelor (art. 11 alin. 4)16.

Cetatenii Uniunii sunt implicati direct in viata Uniunii prin reprezentarea lor in parlamentele nationale care participa activ la „viata Uniunii.

CAPITOLUL 3. DREPTURILE CETĂȚENILOR UNIUNII EUROPENE

3.1. Cedo- Convenția europeană a drepturilor omului

Respectarea vieții particulare și de familie: Viața particulară și de familie a oricărei persoane, trebuie respectată, alături de respectarea domiciliului și a corespondenței particulare. Amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept nu este permisă decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură necesară pentru securitatea națională, sigurant publică, bunăstarea economică a tării, ordinea și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătătii.

Protecția datelor cu caracter personal: Conform Cartei Drepturilor Fundamentale a U.E.orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc. Aceste date trebuiesc tratate corect, în scopuri precise și doar pe baza consimtămîntului persoanei în cauză.

Dreptul la căsătorie si dreptul de întemeiere a unei familie: Aceste drepturi sunt garantate în conformitate cu legile nationale care reglementează exercitarea acestor drepturi . Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul si femeia are dreptul de a se căsători si de a întemeia o familie conform legislatiei nationale.

Dreptul la libertatea de gândire,de constiintă si religioasă: Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire,de constiintă si religioasă, acest drept oferă cetăteanului libertatea de a-si schimba religia sau convingerea precum si aceea de a manifesta liber religia individual sau colectiv, în public sau în particular,prin intermediul culturii învătării practicilor si îndeplinirii riturilor.

Dreptul la libertatea de exprimare si de informare: Acest drept se referă la libertatea oricărei persoane de a-si exprima opinia, de a primi sau transmite informatii sau idei, fără restrictii din partea autoritătilor.

Conform CEDO, orice persoană are dreptul la exprimare, acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de comunica informatii sau idei fără amestecul autoritătilor publice fără a tine seama de frontiere. Costitutia prevede că statele nu sunt împedicate să se supună societătile de radiodifuzare, cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Constitutia prevede, exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri si responsabilități și poate fi supusă formalității în conditii de restrîngere sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitate natională, integritate teritorială sau securitate națională și apărarea ordinii.

3.2.Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să împărtășească un viitor pașnic întemeiat pe valori comune.

Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.

Uniunea contribuie la păstrarea și la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și organizarea autorităților lor publice la nivel național, regional și local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, serviciilor, mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.

În acest scop, este necesară consolidarea protecției drepturilor fundamentale, făcându-le mai vizibile prin cartă, în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice.

Prezenta cartă reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest context, carta va fi interpretată de către instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre, acordând atenția cuvenită explicațiilor redactate sub autoritatea prezidiului Convenției care a elaborat carta și actualizate sub răspunderea prezidiului Convenției Europene.

Beneficiul acestor drepturi implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și față de comunitatea umană în general și față de generațiile viitoare.

În consecință, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în continuare.

TITLUL I DEMNITATEA

Articolul 1 Demnitatea umană

Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.

Articolul 2 Dreptul la viață

Orice persoană are dreptul la viață.

Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.

Articolul 3 Dreptul la integritate al persoanei

Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică.

În domeniile medicinei și biologiei trebuie respectate în special:

a)consimțământul liber și în cunoștință de cauză al persoanei interesate, în conformitate cu procedurile prevăzute de lege;

interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecția persoanelor;

interzicerea utilizării corpului uman și a părților sale, ca atare, ca sursă de profit;

interzicerea clonării ființelor umane în scopul reproducerii.

Articolul 4 Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante

Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

Articolul 5 Interzicerea sclaviei și a muncii forțate

Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în servitute.

Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forțată sau obligatorie.

Traficul de ființe umane este interzis.

TITLUL II LIBERTĂȚILE

Articolul 6 Dreptul la libertate și la siguranță

Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

Articolul 7 Respectarea vieții private și de familie

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.

Articolul 8 Protecția datelor cu caracter personal

Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc.

Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora.

Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.

Articolul 9 Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie

Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi.

Articolul 10 Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor.

Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept.

Articolul 11 Libertatea de exprimare și de informare

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice șifără a ține seama de frontiere.

Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.

Articolul 12 Libertatea de întrunire și de asociere

Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere la toate nivelurile și în special în domeniile politic, sindical și civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înființa împreună cu alte persoane sindicate și de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale.

Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii.

Articolul 13 Libertatea artelor și științelor

Artele și cercetarea științifică sunt libere. Libertatea universitară este respectată.

Articolul 14 Dreptul la educație

Orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare continuă

Acest drept include posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu.

Libertatea de a înființa instituții de învățământ cu respectarea principiilor democratice, precum și dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice și pedagogice, sunt respectate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestora.

Articolul 15 Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă

Orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber.

Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru.

Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.

Articolul 16 Libertatea de a desfășura o activitate comercială

Libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.

Articolul 17 Dreptul de proprietate

Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.

Proprietatea intelectuală este protejată.

Articolul 18 Dreptul de azil

Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumite în continuare „tratatele").

Articolul 19 Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare

Expulzările colective sunt interzise.

Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.

TITLUL III EGALITATEA

Articolul 20 Egalitatea în fața legii

Toate persoanele sunt egale în fața legii.

Articolul 21 Nediscriminarea

Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.

În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie.

Articolul 22 Diversitatea culturală, religioasăși lingvistică

Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasăși lingvistică.

Articolul 23 Egalitatea între femei șibărbați

Egalitatea între femei și bărbați trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește încadrarea în muncă, munca și remunerarea.

Principiul egalității nu exclude menținerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje specifice în favoarea sexului sub-reprezentat.

Articolul 24 Drepturile copilului

Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.

În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.

Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.

Articolul 25 Drepturile persoanelor în vârstă

Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viață demnăși independentă și de a participa la viața socialăși culturală.

Articolul 26 Integrarea persoanelor cu handicap

Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității.

TITLUL IV SOLIDARITATEA

Articolul 27 Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii

Lucrătorilor sau reprezentanților acestora li se garantează, la nivelurile corespunzătoare, informarea și consultarea în timp util, în cazurile și în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.

Articolul 28 Dreptul de negociere și de acțiune colectivă

Lucrătorii și angajatorii sau organizațiile lor au dreptul, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale, de a negocia și de a încheia convenții colective la nivelurile corespunzătoare și de a recurge, în caz de conflicte de interese, la acțiuni colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă.

Articolul 29 Dreptul de acces la serviciile de plasament

Orice persoană are dreptul de acces la un serviciu gratuit de plasament.

Articolul 30 Protecția în cazul concedierii nejustificate

Orice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.

Articolul 31 Condiții de muncă echitabile și corecte

Orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.

Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.

Articolul 32 Interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă

Încadrarea în muncă a copiilor este interzisă. Vârsta minimă de încadrare în muncă nu poate fi inferioară celei la care încetează perioada de școlarizare obligatorie, fără a aduce atingere normelor mai favorabile tinerilor și cu excepția unor derogări limitate.

Tinerii acceptațisă lucreze trebuie să beneficieze de condiții de muncă adaptate vârstei șisă fie protejați împotriva exploatării economice sau a oricărei activități care ar putea pune în pericol securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială sau care le-ar putea compromite educația.

Articolul 33 Viața de familie și viața profesională

Familia se bucură de protecție juridică, economicăși socială.

Pentru a putea concilia viața de familie și viața profesională, orice persoană are dreptul de a fi protejată împotriva oricărei concedieri din motive de maternitate, precum și dreptul la un concediu de maternitate plătit și la un concediu parental acordat în urma nașterii sau adopției unui copil.

Articolul 34 Securitatea socială și asistența socială

Uniunea recunoaște și respectă dreptul de acces la prestațiile de securitate socialăși la serviciile sociale care acordă protecție în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependență de alte persoane sau bătrânețe, precum și în caz de pierdere a locului de muncă, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.

Orice persoană care are reședința și se deplasează în mod legal în cadrul Uniunii are dreptul la prestații de securitate socială și la avantaje sociale, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.

Pentru a combate marginalizarea socială și sărăcia, Uniunea recunoaște și respectă dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.

Articolul 35 Protecția sănătății

Orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale. În definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat de protecție a sănătății umane.

Articolul 36 Accesul la serviciile de interes economic general

Uniunea recunoaște și respectă accesul la serviciile de interes economic general, astfel cum se prevede în legislațiile și practicile naționale, în conformitate cu tratatele, în scopul promovării coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii.

Articolul 37 Protecția mediului

Politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile.

Articolul 38 Protecția consumatorilor

Politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.

TITLUL V DREPTURILE CETĂȚENILOR

Articolul 39 Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European

Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.

Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret.

Articolul 40 Dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale

Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.

Articolul 41 Dreptul la buna administrare

(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.

(2)Acest drept include în principal:

dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;

dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;

obligația administrației de a-și motiva deciziile.

Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislațiilor statelor membre.

Orice persoană se poate adresa în scris instituțiilor Uniunii în una dintre limbile tratatelor și trebuie să primească răspuns în aceeași limbă.

Articolul 42 Dreptul de acces la documente

Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste documente.

Articolul 43 Ombudsmanul European

Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru au dreptul de a sesiza Ombudsmanul European cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene în exercitarea funcției sale jurisdicționale.

Articolul 44 Dreptul de petiționare

Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European.

Articolul 45 Libertatea de circulație și de ședere

Orice cetățean al Uniunii are dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor membre.

Libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resorti-sanților țărilor terțe stabiliți legal pe teritoriul unui stat membru.

Articolul 46 Protecția diplomatică și consulară

Orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecția autorităților diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat.

TITLUL VI JUSTIȚIA

Articolul 47 Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil

Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.

Articolul 48 Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare

Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.

Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.

Articolul 49 Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor

Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.

Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea națiunilor.

Pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.

Articolul 50 Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune

Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

TITLUL VII DISPOZIȚII GENERALE CARE REGLEMENTEAZĂ INTERPRETAREA ȘI APLICAREA CARTEI

Articolul 51 Domeniul de aplicare

Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate.

Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nicio competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.

Articolul 52 Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor

Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea.

În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.

În măsura în care prezenta cartă recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate.

Dispozițiile prezentei carte care conțin principii pot fi puse în aplicare prin acte legislative și de punere în aplicare adoptate de instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, în exercitarea competențelor lor respective. Invocarea lor în fața instanței judecătorești se admite numai în scopul interpretării și controlului legalității unor astfel de acte.

Legislațiile și practicile naționale trebuie să fie luate în considerare pe deplin, după cum se precizează în prezenta cartă.

Instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în vederea orientării interpretării prezentei carte.

Articolul 53 Nivelul de protecție

Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.

Articolul 54 Interzicerea abuzului de drept

Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfășura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile și libertățile recunoscute prin prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă.

Libera circulație a persoanelor

Temeiurile juridice ale dreptului de liberă circulație pot fi găsită în primul rând la articolul 14din Tratatul UE, care creează o piață internă fără bariere (cu o trimitere la libera circulație a persoanelor), în special la articolele 18 și 39, care sancționa dreptul fiecărui cetățean al UE de liberă circulație și ședere pe teritoriul UE.Punerea în aplicare a dreptului de liberă circulație a avut loc într-un mod progresiv din cauza mai multor rezistențe. Având în vedere că instituția Comunității Economice Europene a fost formată în 1957, diverse aranjamente s-au făcut treptat un astfel de drept o realitate concretă. Cu toate acestea, obstacole puternice în calea mobilității intra-europene încă mai persistă astăzi.

Până în 1951, articolul 69 din CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) conținea deja unele măsuri de bază menite să permită libera circulație a lucrătorilor pe teritoriul UE. Cu toate acestea, în timp ce un astfel de articol solicită statelor membre ale UE eliminarea oricărei restricții bazate pe cetățenie pentru cetățenii altor țări din UE în ceea ce privește ocuparea forței de muncă în industria cărbunelui și a oțelului, se referă în mod explicit numai la lucrătorii calificați în sectoarele indicate și nu la întreaga forța de muncă.

Crearea Comunității Economice Europene din 1957 a introdus o modificare substanțială, și a fost premisă pentru dezvoltări viitoare relevante. Articolul 39 introducea sancțiunile prevăzute de Tratatul CE privind dreptul lucrătorilor din UE care doreau să accepte oferte de muncă realizate într-un alt stat membru, să se deplaseze liber în interiorul Comunității CE, precum și de a locui și să rămâne într-un alt stat membru, după ce a fost angajat.

Excepții

Astfel de drepturi sunt supuse unor limitări justificate de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, și nu sunt aplicabile pentru ocuparea forței de muncă în serviciile publice. Numai această din urmă limitare pare să se mute departe de o perspectivă economică. În plus, articolul conține două limitări implicite de o mare importanță: în primul rând, cu toate că, în general, referindu-se la lucrătorii din statele membre, aceasta nu se aplică în cazul persoanelor care nu sunt cetățeni ai statelor membre; în al doilea rând, se impune existența unei poziții de muncă și, prin urmare, nu se aplică celor care nu sunt muncitori.

În plus, articolul 39 din Tratatul CE, favorizează eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre în ceea ce privește locul de muncă, remunerarea și alte condiții de muncă; acest articol, având în același timp un efect global, prevalează asupra fiecărei norme interne și nu lasă nicio marjă de apreciere în punerea sa în aplicare a statelor membre. Articolele 43-48 și 49-55 din Tratatul CE conferă drepturi similare (și aceleași limitări) lucrătorilor independenți și a furnizorilor de servicii.

În concluzie, tratatul în versiunea sa inițială reflectă o concepție a individului în primul rând ca un actor economic, deoarece conferă drepturi în virtutea participării individului în procesul de producție. Având în vedere construcția pieței unice, dreptul comunitar părea să ia în considerare mai multe persoane ca factori de producție. Mai mult decât atât, în momentul încheierii tratatului, expansiunea economică a favorizat mișcarea în masă a lucrătorilor migranți, în primul rând din sudul Europei către țările nordice și Europa Centrală. Într-un astfel de context, recunoscând în același timp libera circulație a lucrătorilor, guvernele au stabilit, astfel, în dublul obiectiv de a consimți la distribuția teritorială a angajaților și de a facilita companiilor în cadrul procedurilor de recrutare a acestora.Motivele umanitare pentru a permite persoanelor să se deplaseze dincolo de frontiere, în cazul solicitanților de azil, refugiaților și a persoanelor strămutate, nu a avut loc în tratat inițial. Acestea se introduc numai ulterior prin Tratatul de la Amsterdam.

Măsurile necesare pentru punerea în aplicare în mod progresiv libera circulație a lucrătorilor, astfel cum se prevede la articolul 40 din Tratatul CE, nu a început să prindă contur, până la sfârșitul anilor 1960. La fel ca orice alți lucrători străini, europenii care intenționează să lucreze într-un alt stat membru au fost supuși legilor naționale în domeniul imigrației și a trebuit să solicite un permis de muncă și de ședere, la care statele ar putea decide să nu-și dea consimțământul. Această practică a fost valabilă până în 1968. De atunci, admiterea, șederea, egalitatea de tratament, precum și dreptul de ședere într-un alt stat membru a devenit obiectul unei activități intense a legislației secundare. Dreptul comunitar și Curtea de Justiție s-au răspândit tot mai mult domeniul drepturilor fundamentale prevăzute în tratat, subliniind în același timp și paza domeniul personal al mobilității.

Chiar mai devreme, cu Directiva Consiliului 64/221 din 25 februarie 1964 privind ,,coordonarea măsurilor speciale privind circulația și șederea străinilor, justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și de sănătate publică”, Consiliul a intervenit pentru a limita puterea discreționară a statelor membre prin delimitarea limitelor libere.

Punerea în aplicare treptată a drepturilor este a impus introducerea articolului 39, care s-a realizat cu Regulamentul Consiliului 1612/68 (15 octombrie 1968) privind libera circulație a lucrătorilor și cu Directiva Consiliului 68/360 (15 octombrie 1968) cu privire la eliminarea circulației și restricțiilor de ședere ale lucrătorilor statelor membre și a familiilor acestora în întreaga Comunitate. Cele două regulamente a pus capăt regimului tranzitoriu în temeiul art. 39, și au stabilit condițiile pentru exercitarea efectivă a liberei circulații a lucrătorilor. Ele reprezintă într-adevăr, un punct de cotitură în această privință.

Regulamentul 1612/68, în special, interzice orice discriminare între lucrătorii statelor membre, bazate pe naționalitate în ceea ce privește condițiile de muncă, remunerarea, concedierea, reintegrarea profesie, sau în caz de șomaj (art. 7 , n. 1). Mai mult decât atât, chiar în materie de sancțiuni, lucrătorului i se permitede a obține aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali, să aibă acces la formare în școli profesionale (Art. 7, nr. 2 și n. 3, respectiv), și să se bucure de toate drepturile și beneficii în ceea ce privește locuințele, inclusiv dreptul de proprietate (Art. 9, n. 1).

Articolele 10 și 11 din regulamentul extinde domeniul de aplicare personal al liberei circulații a membrilor de familie ai lucrătorilor și includ posibilitatea ca ei să locuiască împreună cu el / ea și să i se permită accesul la orice tip de activitate subordonată în țara gazdă, chiar membrii de familie care nu sunt cetățeni EE (de exemplu, cei care nu dețin cetățenia unui stat membru). Deși drepturile familiale sunt derivate drepturi, deoarece acestea se bazează pe relația cu lucrătorul, se adoptă o perspectivă mai largă, care vizează integrarea migranților și a familiilor acestora în societatea în care trăiesc.

S-a subliniat faptul că principiul egalității de tratament, este prevăzut în Tratatul CE și în Regulamentul 1612/68, interzice orice discriminare atât directă, cât și sub acoperire pe baza naționalității. Cu toate acestea, cea din urmă formă de discriminare, care este mult mai dificil pentru de stabilit, este uneori justificată de Curtea de Justiție din motive obiective, și anume pe baza unor situații diferite între rezidenți și non-residenți.

Directiva 68/360 reduce formalitățile birocratice de mișcare în interiorul UE considerabil, recunoscând în același timp muncitorilor și familiilor lor ,,drepturile de intra înte-un alt stat membru prin simpla prezentare a cărții de identitate sau a unui pașaport valabil, fără a fi obligați să prezinte o viză sau cerință echivalentă (art. 2 și 3) 9. După cum se specifică la articolul 4, dreptul de ședere este atestat prin eliberarea ,,permis de ședere’’, cu o valabilitate de cel puțin cinci ani și o reînnoire automată. Pentru a obține permisul de ședere, o confirmare a angajării sau a unei certificări de muncă trebuiau să fie prezentate.

În situația actuală, nu există încă o politică unitară de imigrație europeană și problema rămâne în competența legislațiilor naționale ale statelor membre. Consiliul, cu toate acestea, a adaptat o serie de principii comune legate de adoptarea unui model uniform de permis de ședere, întoarcerea voluntară, reuniune de familie, precum și repatrierea imigranților ilegali și pentru rezidenții pe termen lung. Cetățenii țărilor terțe sunt în continuare supuse unor controale de către fiecare stat membru la frontierele interne ale Comunității. Dreptul lor de intrare și de ședere în statele membre este reglementat de normele naționale. O încercare de a le armoniza a fost făcută cu Regulamentul 574/1999 din 12 martie 1999, care oferă o listă de 101 țări terțe ai căror cetățeni trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre. Statele membre sunt autorizate să dea sau să nu dea o viză pentru cetățenii țărilor terțe care nu se află pe lista (precum și apatrizilor și persoanele care au un statut de refugiați.

Punerea în aplicare a legislației comunitare în materie de securitate socială constituie o condiție esențială pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului la libera circulație a persoanelor prevăzute în tratat. Statele membre ale UE sunt caracterizate prin diferite sisteme de securitate socială, înrădăcinate în istoria acestor țări. Sabilirea unei armonizări a sistemelor existente, prin urmare, nu pare a fi un model realist, obiectiv fezabil – cel puțin, pe termen scurt. Cu toate acestea, pentru a garanta că toți migranții au un nivel adecvat de protecție socială, este necesar ca guvernele să urmărească strategii convergente.

Coordonarea securității sociale a fost una dintre primele obiecte ale legislației secundare și a dat naștere la o atenție substanțială a jurisprudenței Curții (mai mult de 400 de hotărâri). Acesta trebuie să se țină seama de faptul că legislația comunitară nu înlocuiește diferitele sisteme naționale de securitate socială: urmărește doar să le lege împreună, astfel încât individul să nu le piardă, ca urmare a mișcării intra-UE. Pe de altă parte, dreptul comunitar impune anumite reguli și principii pentru a garanta faptul că aplicarea diferitelor sisteme naționale nu dăunează persoanelor care își exercită dreptul la liberă circulație.

Articolul 42 din Tratatul CE prevede așa-numita libera circulație în din considerente umanitariene. Acest lucru nu include doar posibilitatea unui lucrător de a menține plata prestațiilor sociale la care are dreptul în fiecare stat membru, dar, de asemenea, dreptul de a acumula perioade de asigurare în diferite state membre, în cazul în care a efectuat activități de lucru.O astfel de problemă complexă, este obiectul specific al Regulamentului 1408/71. Acest lucru a fost modificată de mai multe ori în decursul anilor, și, de asemenea extins, cu Regulamentul 1390/81, la lucrătorii independenți și a familiilor acestora. Astfel, se aplică lucrătorilor salariați și care desfășoară activități independente, precum și membrilor familiilor acestora și urmașilor lor, indiferent de naționalitatea lor.

Obiectivul Regulamentului 1408/71 este de a coordona legislația națională privind securitatea socială, în scopul de a proteja drepturile de securitate socială a persoanelor care se deplasează în interiorul Uniunii Europene. Întrucât Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) din 1994 a intrat în vigoare, Regulamentul 1408/71, de asemenea, aplicat resortisanților din Islanda, Liechtenstein și Norvegia. Cu toate acestea, cetățenii țărilor terțe care au reședința legală în Uniunea Europeană nu sunt protejați de regulile de coordonare ale acestui regulament.

Prezentul regulament extinde principiul tratamentului național în domeniul securității sociale. În același timp, interzice orice clauză care vizează reducerea, suspendarea sau suprimarea beneficiilor menționate mai sus, în cazul în care beneficiarul are reședința într-un stat membru diferit de cel în care muncește (art. 10). Cu alte cuvinte, beneficiile obținute de către un lucrător î nu pot fi retrase pe motiv că și-a transferat locul de reședință într-un alt stat. În plus, Regulamentul 1408/71 stabilește că lucrătorii sunt supuși legislației statului de un singur membru: statul în care lucrează.

Rolul Parlamentului European în susținerea liberei circulații

Rolul Parlamentului European este Acela de a propune soluții la întâmpinarea de problem în spațiul uniunii europene. De la începutul creării UE, Parlamentul European s-a confruntat cu o mulțime de situații problem, însă prin intermediul regulamentelor adoptate, s-a realizat un cadru juridic care prevede condițiile liberei circulații.

În tratat nu este acordată o atenție deosebită aspectelor fiscale ale liberei circulații a persoanelor, cu toate că acestea au un impact puternic asupra fluxurilor de lucrători în interiorul UE și reprezintă unul dintre pilonii pieței unice garantate de articolul 39. Articolul 293, este de fapt limitat să prevadă că statele membre implementează convenții și negocieri menite să desființeze dubla impozitare fiscală în cadrul Comunității.În absența unei baze comunitare juridice, punctele de referință principale sunt în continuare jurisprudența Curții de Justiție. Cu toate acestea, în timp ce instanța a făcut față în mod frecvent problemelor de impozitare indirecte care privesc în principal bunuri și servicii, impozitarea directă nu a fost încă obiectul unei armonizări.

După cum s-a subliniat anterior, Regulamentul 1612/68 (articolul 7), prevede în mod expres ca lucrătorii din subordine, care lucrează într-un alt stat membru primesc aceleași beneficii sociale și fiscale acordate lucrătorilor din acest stat membru. Inițial, Curtea a aplicat acest principiu general pentru a înlătura discriminare. Ulterior, principiul menționat mai sus a fost mai puțin importantă decât nevoia imperativă de coeziune a sistemelor fiscale naționale, în timp ce într-o a treia fază de o astfel de necesitate imperativă a fost interpretată într-o manieră mai restrânsă.De fapt, în timp ce Curtea a considerat că o discriminarea indirectă se realizează în materie fiscală, protejând coeziunea sistemelor fiscale a statelor membre care au semnat convenții bilaterale de evitare a dublei impuneri.

O jumătate de secol a trecut de la Tratatul de la Roma, libera circulație a persoanelor a devenit o realitate în Europa. Un pas fundamental a fost adoptarea Regulamentului 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor și a Directivei 68/360 privind eliminarea restricțiilor de circulație și de ședere pentru lucrătorii din statele membre și familiile acestora. Din anul 1968, Curtea Europeană de Justiție a promovat libera circulație în mod semnificativ și în mod progresiv, prin hotărârile sale, în special prin extinderea și consolidarea drepturilor lucrătorilor din țările gazdă și combaterea discriminării bazate pe naționalitate. Chiar și în momentele în care legislația comunitară în domeniu nu a fost avansată, Curtea a stat ca un zid de apărare împotriva tuturor încercările ulterioare de a-și păstra privilegiile înrădăcinate.

Libertatea de circulație a primit un impuls suplimentar cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam care a integrat legislația Schengen în UE. Cu toate acestea, în prezent, obstacole atât practice, cât și juridice încă limitează exercitarea efectivă a dreptului la liberă circulație. măsuri legislative suplimentare trebuie să fie luate în ceea ce privește regimul de impozitare, sistemul de securitate socială și recunoașterea calificărilor. Se pare urgent realizarea unei coordonări politice fiscală între statele membre, care să protejeze sistemele de pensii suplimentare, precum și omogenizarea legilor de protecție socială. Eforturile de pe aceste fronturi pot înlătura barierele existente în calea mobilității forței de muncă și a altor categorii de persoane (de exemplu, pensionari, studenți), care doresc să-și exercite pe deplin drepturile privind cetățenia UE.

Așa cum a fost recunoscut în mod repetat, este de asemenea important să se ofere informații cu privire la oportunitățile de angajare și condițiile de muncă și în alte state membre mai accesibile pe scară largă în cetățenilor UE, pentru că barierele în calea liberei circulații nu sunt numai legale, dar de multe ori rezultă dintr-o lipsă de cunoștințe cu privire la drepturile lor în calitate de potențiali migranți.

CAPITOLUL 4. CRIZA EUROPEANĂ

4.1 Imigranții

Astăzi nu problema șomajului este cea mai îngrijorătoare pentru cetățenii Europei, în 2015 prima neliniște au fost fluxurile migratoare.

În 2014, printre numeroasele preocupări ale cetățenilor europeni, cea mai mare dintre acestea a fost șomajul, și nu putea fi altfel, statutul de șomaj, ca urmare a peste cinci ani de criza devastatoare pentru lucrătorii din Europa, a înregistrat un număr de șomeri cum nu s-a mai văzut înainte: 24 milioane.

Așadar, în 2015 migrația persoanelor venite din afara granițelor Europei constituit cea mai mare provocare. Nu este un fapt un pur rasist, deși acest lucru face să crească această "școală de gândire", ci constituie un act al incompetenței liderilor europeni, cu privire la gestionarea crizei refugiaților din Orientul Mijlociu, care a dus la o manevrare foarte îndoielnică a problemei de către guvernele individuale și autoritățile europene.

Datele furnizate de agenția europeană Eurostat și de către UNHCR, cu privire la sosirea refugiaților și a imigranților în Uniunea Europeană, sunt puțin spus"alarmante". Numărul problemei migratoare a crescut de patru ori în comparație cu 2014 și în 2015 a atins cota de un milion de refugiați. Această constatare sugerează un fapt curios atunci când, cu ocazia nașterii statului islamic în vara anului 2014, liderul lor, Abu Bakr al-Baghdadi a lansat, cu convingere, o amenințare gravă la adresa Occidentului și la Europa, în special, spunând aceste cuvinte:

“Vom invada Europa cu un milion de refugiați …”

Problema imigranților din Orientul Mijlociu, face parte dintr-un "context de ajutor umanitar", dar povestea la o analiză atentă, pare mult mai complexă. Această creștere a fluxurilor de migrație, majoritar sirieni care caută refugiu în Europa nu poate fi explicată doar prin faptul că în Siria există războiul civil pentru că acest conflict a început în urmă cu mai mult de cinci ani. Brutalitățile, masacrele- genocid și sute de mii de decese, cauzate din vina ambelor părți, și, prin urmare, fie a armatei lui Bashar al-Assad cât și a forțelor rebele cu care luptă, nu constituie o problemă de astăzi, ci este o poveste veche și agonizantă, care a început cu mult timp înainte.

De fapt, fluxurile migratoare de anvergură, în special către Grecia și Italia, dar, în parte de asemenea și către Spania și Portugalia, au început din cauza căderii regimului Gheddafi în Libia. Chestiunea libiană a creat inconveniente majore pentru Italia și Grecia, ambele țări lăsate în voia sorții de către autoritățile europene, ca și când problema nu se referea la întreaga Uniune. Operațiunea "Mare Nostrum", născută după operația majoră de salvare pe mare a unui număr mare de migranți ca urmare a naufragiului din Lampedusa din 3 octombrie 2013, a fost concepută ca un ajutor umanitar, și chiar asta s-a întâmplat. Europa a înlocuit "Mare Nostrum" cu "Triton", un program care poate fi definit un adevărat și real eșec.

Strategia Turciei care contează mai mult decât două milioane de refugiați, este cea care a înrăutățit lucrurile. Președintele turc Recep Tayyip Erdogan, a dorit să exploateze fenomenul imigranților folosind ca armă de presiune pentru a obține ajutoare financiare de la Europa. "Barajul" turc a fost dus la "colaps" tocmai pentru a redeschide negocierile pentru aderarea Turciei la UE și, de atunci, fenomenul a fost exagerat, a căpătat proporții, implicând întreaga Europă. Astăzi, Europa a sprijinit Turcia cu trei miliarde de euro și are în vedere în mod serios să o ajute să adere la Uniune.

Sosirea unui număr atât de mare de refugiați ar trebui să fie văzută ca un avantaj pentru țările europene, care riscă în curând fenomenul de îmbătrânire a populației. Europa are nevoie de tinere talente gata să lucreze și să ducă la reluarea economiei în criză. Se pare totuși că nu toți europenii gândesc în acest fel. Eurostat a raportat o creștere de opinii negative asupra imigrației în 18 țări ale Uniunii Europene, printre acestea sunt deosebit de ostili în a rezolva problema țările din Europa de Est, care au luat măsuri pentru a ridica imediat barierele de-a lungul frontierelor lor, pentru a preveni trecerea migranților.

În cele din urmă a durat doar un an, iar criza refugiaților "a distrus și dezmembrat" sistemul european de azil, acordând responsabilitatea refugiaților primului stat membru care îi primește. În acest sens, politica europeană a paralizat libera circulație a persoanelor în cadrul UE, astfel cum este garantat prin Tratatul Schengen, și a forțat Uniunea Europeană să propună un pachet de măsuri, printre care cote obligatorii de refugiați de împărțit între cele 28 de țări în curs de aderare, precum și crearea poliției de frontieră cu puteri de a acționa fără permisiunea Statului în cauză. Aceste măsuri au avut un impact extrem de negativ asupra opiniei publice și a facilitat rezultatele alegerilor în favoarea acelor partide care sunt considerate "populiste și xenofobe".

Cu toate acestea, numărul de milion de refugiați ar trebui să fie considerat ca o "picătură de apă în ocean", un flux perfect absorbabil dacă ne gândim la 510 de milioane de cetățeni ai Uniunii Europene. Conform datelor publicate de ONU, cu privire la soldurile bugetare ale intrărilor și ieșirilor de populație din lume, pentru perioada 2011-2015 Statele Unite, cu o populație de 320 de milioane, a adăugat cinci milioane de imigranți în timp ce UE, în aceeași perioadă, nu a ajuns nici la două milioane.

Planul Uniunii Europene pentru reducerea afluxului de imigranți

Situația grea a mii de imigranți care își pun viața în pericol să traverseze Marea Mediterană i-a făcut pe liderii europeni să se gândească la siguranța acestora. În prezent nicio țară a Uniunii Europene nu este lipsită de preocupare în raport cu valul de imigranți. Agenda Comisiei Europene privind migrația stabilește un răspuns european, care să combine politicile interne și externe, ceea ce face cea mai bună utilizare a agențiilor și a instrumentelor UE, precum și cu implicarea tuturor actorilor: țările UE și instituțiile, organizațiile internaționale, societatea civilă, autoritățile locale și partenerii naționali din afara EU. Agenda Comisiei privind migrația conturează un răspuns imediat la situația de criză din Marea Mediterană și stabilește măsuri pe termen lung pentru gestionarea migrației în toate aspectele sale.

Printre aspectele vizare de Agenda Comisiei Europene, privind migrația, menționăm reducerea stimulentelor pentru cei care au imigrat ilegal, perturbarea și urmărirea penală a rețelelor de contrabandiști, politici privind alinierea practicilor de returnare din țările UE – parțial prin consolidarea Frontex. Comisia va urmări, de asemenea, să construiască parteneriate mai puternice cu țările cheie din afara UE, salvarea de vieți omenești și securizarea frontierelor externe, stabilirea unei propuneri revizuite privind frontierele inteligente, inițiative de finanțare în Africa de Nord pentru a ajuta regiunea să devină mai puternică în activitățile de căutare și salvare, precum și analiza modului în care trebuie să funcționeze supraveghere a frontierelor.

În egală măsură, aceștia vizează o politică comună puternică de azil, asigurarea unei implementări complete și coerente a sistemului european comun de azil. Acest lucru s-ar fi realizat prin promovarea identificării imigranților și prin amprentare, văzând modul în care un singur proces de decizie în materie de azil ar asigura un tratament egal al solicitanților de azil în Europa, precum și evaluarea sistemului Dublin până la jumătatea anului 2016.

O nouă politică privind migrația legală păstrează Europa în topul destinațiilor preferate de imigranții într-o perioadă de declin demografic, prin acțiuni, cum ar fi revizuirea politicilor de integrare prin intermediul Cardului Albastru, precum și facilitatrea unor condiții de muncă mai bune în țările de origine ale imigranților, pentru a-i face pe aceștia să se întoarcă în țara de origine.

Migrația este una dintre prioritățile politice ale Comisiei Juncker. Scopul principal este de a aborda problema într-un mod cuprinzător. Agenda Comisiei privind migrația definește măsurile imediate necesare pentru a preveni tragedii umane și pentru a consolida răspunsurile de urgență. Și, în timp ce criza din Marea Mediterană a adus în prim plan nevoile imediate, a dezvăluit, de asemenea, mult despre limitările structurale ale politicii UE privind migrația și instrumentele de gestionarea migrației.

Uniunea Europeană se concentrarea pe adoptarea celor mai bune măsuri, prin implicarea cetățenilor europeni la nivel colectiv. Liderii europeni sunt de părere că nicio măsură nu poate fi implementată fără acordul și implicarea cetățenilor statelor europene. Acesta este motivul pentru ordinea de zi definește, de asemenea, o nouă abordare strategică a gestionării migrației în termen mediu și lung. Detalii complete pot fi găsite pe site-ul internet al Direcției Generale (Departamentul) pentru Migrație și Afaceri Interne.

Pentru a aborda situația de urgență fără precedent de-a lungul traseului Europei de Est și zonei Vest-mediteraniene, Uniunea Europeană și țările din această zonă, care sunt afectate cel mai mult cu privire valul de imigranți au stability un plan de acțiune de 17 puncte. Măsuri acoperă schimbul permanent de informații, limitarea mișcărilor secundare, sprijinirea refugiaților și furnizarea de adăpost și de odihnă, gestionarea în comun a fluxurilor de migrație, gestionarea frontierelor, combaterea contrabandei și a traficului.

De asemenea, UE colaborează cu Uniunea Africană, ca parte a abordării sale globale în materie de migrație și mobilitate. Un plan de acțiune adoptat în aprilie 2014 se axează pe: traficul de ființe umane, retrimiterea migranților în țara de origine, mobilitatea și migrația forței de muncă (inclusiv a mobilității intra-africane), protecție internațională (inclusiv pentru persoanele care se deplasează intern).

Recent, în vederea identificării celor mai bune soluții în raportu cu criza refugiaților, reprezentanții Turciei și Uniunii Europene au ajuns la un acord de compromis privind un plan pentru a reduce fluxul de migranți din Orientul Mijlociu către Europa. O astfel de întâlnire a avut loc în cadrul unui summit, încheiat la 18 martie, unde șefii de guvern ai celor 28 de state membre ale UE și omologii lor din Turcia a aprobat planul, care a intrat în vigoare pe 20 martie. Acest acord vizează o contribuție la reducerea numărului de migranți care sosesc în Europa.

Cu acordul 18 martie Ankara și-a asumat ca toți migranții care sosesc în Grecia din Turcia vor fi trimiși înapoi în Turcia. Acordul face concesii parțiale în Turcia. În schimb pentru acceptarea migranților returnați, Turcia a dorit să deschidă cinci capitole de negociere de aderare cu Uniunea Europeană. În discuțiile de aderare la UE, capitole reprezintă aspecte ale politicii unei țări solicitante, care trebuie să fie evaluată în comparație cu standardele UE, înainte de a putea adera la Uniune. Guvernul cipriot a contracarat aceste cereri pentru un angajament turc mai puternic pentru reunificarea Ciprului, care a fost împărțită în state grecești și turcești distincte, după ce Turcia a invadat Cipru în 1974. Ca urmare a discuțiilor, liderii UE au găsit un compromis, fiind de acord să deschidă doar un capitol în principal tehnic care nu este deosebit de controversat.

Uniunea Europeană a promis de asemenea să accelereze plata de 3 miliarde de euro (3,4 miliarde de dolari) un ajutor financiar care a fost promis în Turcia anul trecut, și să acorde Turciei încă 3 miliarde de euro în viitor. Această finanțare va fi, desigur, vin cu siruri de caractere atașat, iar liderii UE a cerut omologii lor din Turcia să prezinte propuneri concrete pentru utilizarea fondurilor într-o săptămână. În plus, Uniunea Europeană a promis să acorde cetățenilor turci dreptul de a călători fără vize în Europa până la sfârșitul lunii iunie, dar Ankara trebuie să îndeplinească mai întâi o lungă listă de cerințe. Aceasta este o problemă controversată pentru mai multe țări din nordul Europei, astfel încât această parte a acordului ar putea fi deraiat în viitor.

Unii membri ai UE au făcut presiuni pentru o punere în aplicare rapidă a acordului, temându-se că amânarea introducerii acesteia ar încuraja migranții să treacă din Turcia în Grecia, înainte de a intra acordul în vigoare. Dar acest lucru ar putea fi problematic, deoarece înainte ca migranții să poată fi retrimiși în mod legal în Turcia, Parlamentul elen trebuie să recunoască Turcia ca o țară terță sigură. Guvernul grec trebuie să îmbunătățească, de asemenea, capacitatea sa de a înregistra imigranții nou-sosiți și de a accelera procesul de revizuire a cererilor de azil. De la începutul crizei, Grecia s-a străduit să ofere locuințe pentru un număr din ce în ce mai mare de solicitanți de azil și de a reduce timpul necesar pentru a le procesa cererile. Iar unele state membre ale UE au avertizat că expulzarea persoanelor fără a le analiza mai întâi cazurile ar fi ilegală.

Tratamentul Turciei în raport cu migranții este deosebit de controversat. Guvernul turc le-a oferit unele drepturi limitate sirienilor. Dar, există întrebări cu privire la situația imigranților din țări precum Irak sau Afganistan, care va fi, de asemenea, trimiși în Turcia din Grecia, odată ce acordul este în vigoare. Ankara a promis Uniunii Europene că toți migranții vor fi tratați în conformitate cu dreptul internațional umanitar, care include garantarea că migranții să nu fie trimiși înapoi în țările lor de origine. Dar pentru a îndeplini standardele internaționale, Turcia va trebui să treacă de noi legi de îmbunătățire a calității vieții pentru migranți. Imposibilitatea de a face acest lucru rapid ar putea da naștere la probleme juridice în raport cu Acordul UE-Turcia.

Dacă va fi implementat în mod corespunzător, noul plan ar putea descuraja migranții să încerce să ajungă în Grecia. Ideea este de a-i pedepsi pe cei care încearcă să ajungă ilegal în Grecia, trimițându-i înapoi în Turcia, împingându-i în partea de jos a listei solicitanților de azil. În același timp, cei care ajung legal vor fi răsplătiți pentru răbdarea lor. Dar, Turcia va trebui să prevină mai bine migranții să ajungă Grecia, iar Grecia va trebui să devină mai eficientă în procesarea cererilor de azil. Până în prezent, eforturile de a reglementa fluxul de migranți au fost dezamăgitoare.

Pe măsură ce războiul din Siria continuă, solicitanții de azil vor continua, probabil, să încerce intre în Europa, chiar și în cazul în care intrarea este mai dificilă Migranții din Siria și în alte țări din Orientul Mijlociu ar putea încerca chiar să intre în Uniunea Europeană, prin trasee mai complicate, care trec prin Albania, Bulgaria sau chiar Caucaz. În plus, pe măsură ce vremea se îmbunătățește, în timpul primăverii și verii și vara, migranții vor relua luând calea centrală mediteraneană care face legătura între Africa de Nord, cu sudul Italiei. Acest lucru va aduce un număr tot mai mare de migranți din Africa sub-sahariană în Europa în lunile următoare. Presiunea rezultată de migrația reînnoită va testa stabilitatea acordului UE-Turcia.

În conformitate cu agenda europeană revizuită privind migrația, UE a promis să ia măsuri imediate pentru a preveni pierderile de vieți omenești și de a îmbunătăți condițiile pentru cei care doresc protecție în Europa. UE intenționează să se mute migranții care ajung în UE din țări precum Grecia și Ungaria în țările care au puține sosiri în timp real. Planul este de a se muta 160.000 de persoane din întreaga UE în următorii doi ani. Această decizie a dat naștere unui val de reticențe din partea statelor membre. Statele individuale, cum ar fi Regatul Unit, au planuri de a reinstala refugiații direct în țările vecine, precum Siria.

Pentru a îmbunătăți situația și a gestiona valurile de imogranți veniți iegal, statele membre UE au organizat echipe de sprijin și experți în agenții ale UE, cum ar fi Biroul European de Sprijin pentru Azil, care se vor implica la în derularea controalelor la punctele de sosire europene majore, cum ar fi insulele grecești, pentru a asista la înregistrarea refugiaților care sosesc. UE a promis un miliard de euro pentru a ajuta la reducerea fluxului de refugiați care sosesc. Aceste fonduri vor fi direcționate pentru a găzdui refugiații în țări precum Turcia, Liban și Iordania. În toamna anului 2015, Comisia Europeană a lansat anchete împotriva multor state membre care nu au reușit să adere la normele comune de acordare a protecției și asigurarea unor condiții decente pentru solicitanții de azil, cum ar fi locuințele, hrană și îngrijirea sănătății. În actualul val de sosiri, cei care ajung în Europa sunt doar o fracțiune din refugiații lumii. Potrivit cifrelor UNHCR, țările în curs de dezvoltare sunt gazdă a peste 86 la sută din refugiații lumii.

CONCLUZII

Înainte de apariția cetățeniei naționale în urma Revoluției Franceze (1789), țările europene au avut numai interese locale, mai specific drepturi cetățenești formale. Cetățenia în această perioadă a fost salutat de unii ca fiind unul dintre avantajele Europei. Alții sunt mai critice, care prezintă cetățenia ca o formă de excludere împotriva femeilor, minorităților religioase și a migranților, precum și o constrângere privind libera circulație a cetățenilor. Cetățenia locală a fost eliminată în majoritatea țărilor europene, în jurul anului 1800, în favoarea cetățeniei naționale. Ca rezultat, în cea mai mare a secolului al XIX-lea state europene au experimentat cu diferite elemente ale cetățeniei naționale.

Istoria interesului pentru cetățenie în Europa este marcat de două etape distincte ale istoriei cetățeniei: funcționarea aranjamentelor de cetățenia locală, înainte de 1789 formarea cetățeniei naționale în secolul al XIX-lea. Pe parcursul acestei lucrări am avut în vedere o analiză comparativă a diverselor regimuri de cetățenie, precum și impactul acestora asupra istoricului statelor membre ale Uniunii Europene. Prin intermediul acestei lucrări, ne-am propus să oferim perspectivă asupra problemelor cu care se confruntă factorii de decizie politică modernă în raport cu cetățenie în mediul multinațional al UE pe termen lung, astfel de analiză va permite o mai bună cunoaștere a obstacolelor generate de reglementarea cetățeniei europene.

Am observant că, în Uniunea Europeană, drepturile economice preced adesea cetățenia deplină; înainte de 1789 a fost invers. În orașele de pre-moderne, aceste profesii au fost de obicei supuse regulilor Breslei, în timp ce calitatea de membru al unei bresle era necesară pentru obținerea unui statut de cetățean formal. Implicit, calitatea de membru al breslelor, oferă un indiciu important cu privire la cetățenie și la obținerea ei în trecut, atât din punctul de vedere al normelor și reglementărilor, precum și din perspectiva cetățeniei ca practică.

În plus, studiul cu privire ma modul în care un individ devenea membru breslei, ne poate oferi informații cu privire la impactulul economic al cetățeniei, inclusiv dobândirea de competențe, dar, de asemenea, cu privire la dimensiunile sale politice și sociale, influența politică, asistența socială, reglementarea calității de membru, excluderea grupurilor religioase, precum și recunoașterea tuturor facilităților de cetățean din istoria breslelor. De anemenea, ne oferă o oportunitatea de a observa caracteristicile multi-dimensionale ale cetățeniei pre-moderne. Lucrarea de față va contribui cu o noua dimensiune importantă la o dezbatere în curs de desfășurare cu privire la contribuția instituțiilor civice la creșterea economică și la dezvoltare.

Din 1990, cetățenia a devenit una dintre problemele-cheie ale dezbaterii politice. Noțiunea de cetățenie se schimbă într-un ritm mare din cauza marilor schimbări economice, sociale și politice a avut loc la trecerea din secolul XX în secolul XIX. Pe parcursul acestei lucrări, am arătată că putem defini cetățenia ca un statut juridic și politic care permite cetățeanului să dobândească anumite drepturi (civile, politice, sociale etc.) ca individ și unele drepturi (taxe, serviciul militar, loialitate etc.), în ceea ce privește o politica comunitară, precum și capacitatea de a interveni în viața colectivă a unui stat. Acest din urmă drept rezultă din principiul democratic al suveranității poporului.

Cetățenii Spaniei, Marii Britanii, Franța, Portugalia, Statele Unite ale Americii au o serie de drepturi, acordate prin constituțiile lor, și obligații, în ceea ce privește comunitatea lor națională. Într-un stat democratic, cetățeanul trebuie să îndeplinească aceste obligații, deoarece acestea au fost transmise de reprezentanții pe care i-au votat, folosind unul dintre drepturile politice ale cetățeanului principal. Cetățenia este limitată la persoanele care au această condiție. Oameni care trăiesc într-un teritoriu, dar nu au statutul de cetățean, sunt lipsiți de drepturile și obligațiile pe care le implică cetățenia. Fiecare stat are legi care să reglementeze modul în care un individ își poate dobândi cetățenia.

Acest concept de cetățenie datează dintr-o perioadă istorică similară cu marile revoluții liberale din secolul al XVIII-lea. Este o noțiune caracterizată prin preeminența statului-națiune comunitatea politică, care cuprinde indivizii. Însă. Încă din antichitate și pînă în prezent conceptual de cetățenie a evoluat. În secolul XIX, cetățenia era văzută complet diferit de modul în care este văzută ea astăzi. Mai mult, cu toate că statul-națiune continuă să fie elementul cheie al hărții politice mondiale, au loc schimbări care prevestesc o provocare evidentă pentru acest tip de organizare politică.

Două transformări majore sunt vizibile în ultima perioadă – introducerea în discuție a rolulului statului-națiune și conceptul de cetățenie pe care îl cuprinde:

În primul rând, globalizarea, adică, faptul că activitățile economice și strategice centrale sunt integrate pe o scară mondială prin intermediul transferului de capital în mod electronic, prin intermediul schimbului de bunuri și schimbul de informații. Un element-cheie al acestei globalizării este dezvoltarea internetului și societatea informațională. Această globalizare a piețelor este factorul decisiv care a impulsionat ultimul pas în integrarea europeană, Uniunea Economică și Monetară. Statele-națiune sunt mai puțin și mai puțin capabile să facă față provocărilor globalizării.

În al doilea rând, existența unor societăți mai multiculturale care distrug omogenitatea teoretică a statelor-națiuni. Diversitatea regională sau națională (Spania, Belgia, Regatul Unit) și multiculturalismul și multietnicitate aduse de creșterea imigrației sunt aspecte cheie ale noii societăți europene.

Al doilea război mondial a văzut cea mai mare deplasare de oameni din de pe intregul continent și nu numai, în secolul 20, prin intermediul politicilor de muncă forțată, locuiau în ținuturile Reich-ului german, milioane de etnici germani expulzați din Uniunea Sovietică și alte milioane care fugeau de regimul din ce în ce dur al lui Stalin. În 1950, aliații au înființat Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, pentru a oferi ajutor persoanelor care fug de conflicte. Așa începea, practice o etapăa a cetățeniei similar cu cea generată azi de criza refugiaților sirieni.

De asemenea, mișcări ale decolonizării au măturat Asia și Africa, în anii 1950 și 60, începând cu subcontinentul indian, când 14 de milioane de persoane au fost strămutate de împărțirea Indiei și Pakistanului în 1947. Războaiele de independență și conflictul civil care a urmat, au contribuit la imigrarea unui număr ridicat de populație în Algeria, Congo, Angola, Nigeria și în țările vecine.

Pe parcursul anilor 1970 și '80, luptele generate de Războiul Rece au contribuit la strămutarea a milioane de oameni din Afganistan și între țările din Cornul Africii. Odată cu scăderea puterii Uniunii Sovietice, multe comunități etnice și naționaliste din Europa de Est au început să se agite pentru auto-determinare, având ca rezultat mișcări de masă între Armenia și Azerbaidjan și din Georgia și Tadjikistan. După căderea Zidului Berlinului în 1989, milioane de etnici ruși au ales să plece în noile state independente. Astfel, putem spune că, de-a lungul timpului valurile de imigranți au contribuit la o schimbare a conceptului de cetățenie, dar și la schimbări la nivelul unor state.

Mai recent, din anul 2000 până în prezent, Iinstabilitatea din Orientul Mijlociu, a generat un număr de numai cinci incidente, care au contribuit la deplasarea a cel puțin 22900000. La nivel global, nivelurile de deplasare au scăzut la un minim istoric în 2005, dar a început escaladarea din nou, din cauza unei serii de conflicte, inclusiv invazia SUA din Irak. Până la jumătatea anului 2015, numărul total al refugiaților și a persoanelor strămutate în interiorul țării a urcat la un nivel record de mai mult de 60 de milioane de oameni, estimările UNHCR – ceea ce reflectă atât masele de oameni din regiunile devastate de război ale Siriei și din sudul Sudanului, cât și locuitpri strămutați din Pakistan și Afganistan, care încă nu au fost în măsură să se întoarcă acasă.

Putem astfel concluziona că, cetățenia este un concept contestat, cetățenia la nivelul UE este supusă acelorași aspecte. Ea are o multitudine de dimensiuni, inclusiv participarea la viața publică; drepturile și obligațiile; includere și excludere, identitate, loialitate și supunere. Una dintre marile întrebări ridicate de introducerea cetățeniei europene este dacă ar trebui să fie conceptualizată de-a lungul granițelor cetățeniei naționale sau dacă este ceva cu totul nou si independent. Tindem să considerăm că cetățenia, așa cum este abordată acum, este un concept nou, mai ales datorită activității Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Desigur, drumul spre drepturi cetățenești UE nu s-a făcut fără parcurgerea unor etape interesante, mai ales datorită faptului că, Tratatul inițial CEE a inclus numai libera circulație a lucrătorilor. În conformitate cu Actul Unic European din 1986, piața internă a statelor membre UE a fost marcată de libera circulație a persoanelor.

BIBLIOGRAFIE

Bărbulescu, Iordan, Gheorghe. Procesul decizional în Uniunea Europeană – Iași, Editura Polirom, 2008

Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Editura Nomina Lex, București, 2010;

Eduard Dragomir, Dan Niță, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, București, 2009;

Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizații europene și euroatlantice, Editura Universul Juridic, București, 2009;

Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010;

Fabian Gyula, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2012

Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene, Editura Tritonic, București, 2007;

Craig, Paul; de Búrca, Gráinne, Legislatia UE, Text, Cauze și material, Oxford: Oxford University Press, 2011.