Cetatenia Europeana 2

Structura temei

Demers introductiv

Capitolul 1 – Teoria si practica cetateniei

1.1. – Contextul cultural si istoric al aparitiei termenului de „cetatenie”

1.2. – Ce este cetatenia?

1.3. – Redescoperirea cetateniei

1.4. – Cetatenia – o noua paradigma stiintifica

Capitolul 2 – Cetatenia europeana – statut juridic

2.1. – Cetatenii si exercitarea puterii in Uniunea Europeana

2.2. – Statutul juridic al cetateanului european

2.3. – Protectia drepturilor cetatenilor europeni

2.4. – Cetatenia europeana- un cadru extins de viata

Capitolul 3 – Spiritul Europei

3.1.Fenomenul europenizarii

3.1.1. – ,,Europenizarea”- privita din perspectiva istorica si politica

3.1.2. – Actorii ,,europenizarii”

3.2.Identitatea europeana

3.2.1. – Spiritul Europei: reperele identitatii culturale europene

3.2.2. – Cetatenia europeana – o noua identitate

3.2.3.- Tratatul de la Lisabona si cetatenia europeana

Capitolul 4 – Constructia culturala a cetateniei europene

4.1. – Cetatenia europeana – simboluri si traditii

4.2. – Cultura organizationala a spatiului european

4.3. – Rolul educatiei

4.4.- Impactul aderarii la Uniunea Europeana asupra cetatenilor romani

Concluzii

demers introductiv

În doar câteva decenii, termenul «cetatenie» a ajuns sa fie printre cele mai frecvent utilizate în discutiile comunitatilor din cadrul societatii europene. Un termen cu o semnificatie istorica si sociala de o asemenea intensitate nu poate fi folosit în mod indiferent si nu trebuie redus la simpla rezonanta civica sau la referinta implicita stat-cetateni, uzante care par satisfacatoare pentru a asigura un consens terminologic minimal. Vom vedea ca literatura specializata este mult mai eterogena si discordanta decât pare

la prima vedere.

Prabusirea regimurilor comuniste din Europa si aparentul consens cu privire la cetatenie într-o societate democratica nu au condus la disparitia dezbaterilor, divergentelor si nici a conflictelor între diferitele state, grupuri si indivizi.
În aceasta lucrare vom încerca sa facem o analiza a problemelor cu care se confrunta cetatenia din punct de vedere juridic, dar si din perspectiva stiintelor politice si sociale, atât sub raport teoretic, cât si în concretizarea ei europeana, dar si romaneasca.
Vorbind despre cetatenie, ne aflam în fata primei probleme a raportului dintre individ si societate, în fata unei institutii prin excelenta necesara, complexa, interdisciplinara si continua, a carei cunoastere se cere la nivelul popularitatii pe care o impune.
Referitor la importanta studierii cetateniei si a consecintelor pe care le genereaza, gasim relevant un citat dintr-o lucrare aparuta la Institutul de drept comparat din Paris, intitulata « La nationalite dans la Science sociale et dans le Droit contemporain », citat care are urmatorul continut: « Dintre toate problemele juridice, niciuna nu este mai importanta ca aceea a cetateniei: pentru stat, deoarece de numarul si atasamentul cetatenilor sai depind forta si puterea sa; pentru individ, deoarece de legaturile lui cu statul depind conditiile, private si publice, ale existentei sale si întreaga viata se afla implicata în aceasta legatura ».

Ce înseamna sa fii cetatean al Europei? Care sunt drepturile si responsabilitatile care definesc cetatenia europeana? Care este spatiul public în care se exercita aceasta forma de civitate: statul supranational, federatia interguvernamentala sau coalitia unor „polity“ nationale? Ce fel de identitate colectiva este cetatenia U.E.? Cum se raporteaza cetatenia U.E. la democratia europeana? Cum se poate transforma cetatenia nationala într-o cetatenie supranationala si care sunt mijloacele acestei constructii identitare?Cum sunt primiti romanii in Uniunea Europeana? Aceste intrebari generice sintetitzeaza premisele conceptuale ale acestei lucrari destinate tuturor celor interesati de problematica integrarii europene.

CAPITOLUL I

Teoria si practica cetateniei

Cetatenia europeana reprezinta un interes continuu pentru teoria si practica cetateniei. Achiesand la parerea profesorului Cezar Birzea, aceasta « vizeaza o cetatenie postnationala care, pentru prima data, se refera la un set de valori si institutii, în locul acelei cetatenii definite ca atribut al nationalitatii. Ea îsi propune sa construiasca o comunitate politica transteritoriala, un spatiu public comunitar ».

Se poate afirma ca cetatenia este o paradigma stiintifica, ce permite interpretarea proceselor democratice din perspectiva apartenentei, a participarii politice, a identitatii, a drepturilor si responsabilitatilor. Aceasta valorifica diverse concepte politice-cheie (democratia participativa, societatea civila, drepturile omului, justitia sociala), într-un model explicativ al societatii democratice. Nu in ultimul rand, cetatenia inspira o serie de norme si practici sociale, un sistem de institutii si relatii care regleaza comportamentul public si orienteaza actiunea colectiva.

I.1. Contextul cultural si istoric al aparitiei termenului de « cetatenie »

Acest concept controversat si mobilizator de cetatenie are meritul de a sintetiza chintesenta gândirii politice dintr-o epoca istorica si ansamblul problemelor care rezulta din relatia stat-cetateni. Este un termen paradigmatic, caracterizat prin urmatoarele trasaturi:

a) este o constructie culturala, specifica anumitor valori si semnificatii;

b) are o evolutie istorica, în functie de tipul de societate si modul de guvernare cu care a fost asociat;

c) este expresia dominatiei occidentale, fiind rezultatul gândirii politice europene care

s-a impus în toata lumea;

d) are un continut contradictoriu, fiind capabil sa desemneze atât drepturile cât si responsabilitatile, sa încorporeze atât o viziune individuala cât si una colectiva asupra societatii.

Se impune, in acest context, si o abordare istorica a notiunii de cetatenie.Termenul provine din gândirea greaca, fiind preluat de limbile europene moderne (în special franceza si engleza) prin intermediul limbii latine. Acesta a aparut mai întâi în cetatile-stat din Grecia antica si a fost transferat la Roma o data cu alte produse ale culturii antice grecesti. Aici a cunoscut o noua dezvoltare, legata îndeosebi de asocierea cu virtutea civica (idealul moral al Romei republicane) si de problemele de implementare a cetateniei romane. O perioada de timp uitat, termenul de cetatenie a reaparut în timpul Revolutiei Franceze (1789), când a fost coroborat pentru prima data cu drepturile omului. Secolul XIX a consacrat relatia dintre cetatenie si statul-natiune pentru ca, din nou, sa urmeze o faza de declin, în perioada interbelica. Sensul multidimensional de astazi (cetateniapolitica, civila si sociala) îl datoram sociologului englez Marshall care, practic, a reusit sa capteze interesul lumii academice pentru acest termen paradigmatic. În Anexa putem constata ca termenul de „cetatenie“ este specific limbilor latine si limbii engleze, care încorporeaza radacina comuna „civitas“ („civis“ = cetate). Aceasta, la rândul sau, este o traducere a cuvântului „polis“, denumirea greaca pentru cetatea-stat. În limbile scandinave, radacina comuna este tot echivalentul pentru „cetate“ (burg) iar în limba germana apar trei referinte diferite: una care denumeste nationalitatea („Staatsangehörigkeit“), alta care desemneaza statutul de detinator de drepturi („Staatsbürgerschaft“) si alta care subîntelege participarea politica („Staatsbürgerstatus“). În limbile slave, care au preluat mai târziu acest termen, echivalentul pentru cetatenie trimite la „obscia“, care înseamna de fapt comunitate (prima forma de organizare politica, înaintea statului unitar). Cele mai mari diferente se constata însa în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile popoarelor din Asia Centrala, de exemplu, cetatenia este tradusa frecvent prin patriotism iar în limba araba aceasta se identifica cu apartenenta la un anumit teritoriu („wand“ = patrie, teritoriu).

Evolutia istorica a cetateniei poate fi prezentata astfel:

• Atena – democratia („guvernarea de catre popor“) presupune cetateni. Statutul de „cetatean“ era acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25.000 în Atena; cam tot atâtia erau sclavi si femei, care apartineau comunitatii domestice sau „domos“, fara sa beneficieze de statutul de cetatean).

Statutul de cetatean presupunea:

a) apartenenta la „polis“ (republica ateniana);

b) participarea – dreptul de a lua parte la Adunarea Populara („Ecclesia“);

c) identitatea – este ceea ce Aristotel numeste „methexis“, respectiv mândria de a fi grec.

Exista astfel o dubla identitate: ca cetatean al republicii si ca grec, membru al diasporei

(ansamblul comunitatilor grecesti, reunite anual în cadrul jocurilor olimpice).

• Roma antica – statutul de cetatean roman („civitas“) conferea dreptul de mobilitate si drepturi civice (de exemplu, participarea publica) acordate inclusiv populatiei din teritoriile ocupate (de exemplu, Saul din Tarsus devenit Apostolul Pavel). Pentru a-i diferentia, romanii au introdus doua categorii de cetateni: cei care proveneau din metropola si noii cetateni, fara drept de vot („civitas sine suffragio“). Romanii au pastrat cele trei caracteristici initiale (apartenenta, participarea, identitatea), carora le-au adaugat o codificare elaborata (dreptul roman) si virtutea civica („virtus“), un ideal moral care promova patriotismul si devotiunea fata de interesul general. Cicero, Cato si Titus Livius au exacerbat acest sentiment al loialitatii si altruismului, preluat ulterior ca o valoare centrala a Renasterii italiene si a Romantismului german.

• Iluminismul – dupa o uitare de aproape o mie de ani, cetatenia revine în atentia gândrii politice. Omul politic florentin Machiavelli relanseaza republica ca alternativa la guvernarea autocratica. Montesquieu reia teza participarii populare. Rousseau se inspira din modelul cetateniei la scara redusa din cetatile antice, propunând micro-comunitati politice de tip contractual.

• Revolutia franceza a asociat cetatenia cu drepturile omului („Declaratia Drepturilor Omului si ale Cetateanului“, 1789).

• Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat aceasta dimensiune: cetatenia înseamna în primul rând drepturi si libertati acordate individului (diferit de abordarea colectivista din republica ateniana, unde prevala interesul comun).

• Nationalismul, specific secolelor XVIII si XIX, a asociat cetatenia de o constructie politica si culturala noua, natiunea. Statele teritoriale devin state nationale („natio“ = comunitate omogena vând o identitate culturala unica si care adopta un sistem comun de organizare politica). Drepturile civile si politice se acorda în functie de apartenenta la natiunea dominanta.

• Comunismul a promovat interesul general, altruismul si colectivismul, în dauna drepturilor omului. Cetatenia sovietica, de exemplu, a fost o forma supranationala de civitate, justificata ideologic. Spatiul public de referinta era partidul-stat ceea ce anula, practic, societatea civila si pluralismul politic.

• Cetatenia multipla a existat înca din lumea antica (de exemplu, cetatenia dubla legiferata de Augustus). În timpul nostru, statele formate prin imigratie (SUA, Canada, Australia) au încurajat ideea de „cetatenie multiculturala“.

Din aceasta expunere rezulta ca au existat trei modele de cetatenie:

a) Modelul republican – specific cetatilor-stat din lumea antica, republicilor italiene

ale Renasterii si Revolutiei Franceze. Acest model se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

• prevalenta interesului comun si referinta la o entitate politica integratoare (polis, civis,

republica, natiunea, statul-partid);

• patriotismul, ca expresie a loialitatii fata de stat; corespunde idealului antic de „virtus“;

• accentul pus pe obligatii si responsabilitati;

• obligativitatea participarii civice;

• existenta unor raporturi civice care unesc membrii comunitatii politice (ceea ce presupune interdependente, ierarhii, dominanta.

• Comunismul a promovat interesul general, altruismul si colectivismul, în dauna drepturilor omului. Cetatenia sovietica, de exemplu, a fost o forma supranationala de civitate, justificata ideologic. Spatiul public de referinta era partidul-stat ceea ce anula, practic, societatea civila si pluralismul politic.

• Cetatenia multipla a existat înca din lumea antica (de exemplu, cetatenia dubla legiferata de Augustus). În timpul nostru, statele formate prin imigratie (SUA, Canada, Australia) au încurajat ideea de „cetatenie multiculturala“.

Din aceasta expunere rezulta ca au existat trei modele de cetatenie:

a) Modelul republican – specific cetatilor-stat din lumea antica, republicilor italiene

ale Renasterii si Revolutiei Franceze. Acest model se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

• prevalenta interesului comun si referinta la o entitate politica integratoare (polis, civis,

republica, natiunea, statul-partid);

• patriotismul, ca expresie a loialitatii fata de stat; corespunde idealului antic de „virtus“;

• accentul pus pe obligatii si responsabilitati;

• obligativitatea participarii civice;

• existenta unor raporturi civice care unesc membrii comunitatii politice (ceea ce presupune interdependente, ierarhii, negocieri de roluri, control public, contract civic si social);

• asumarea ordinii civice si a responsabilitatii comune (engl. „ownership“).

b) Modelul liberal – a fost sustinut de iluminism si utilitarism. Se caracterizeaza prin

urmatoarele trasaturi:

• egalitatea tuturor indivizilor;

• guvernarea este legitimata prin acordul fiecarui individ;

• existenta unei tensiuni între indivizi si stat, exprimata printr-o negociere continua a

drepturilor si obligatiilor;

• focus pe drepturi, nu pe obligatii;

• încurajarea indivizilor sa-si depaseasca conditia sociala si statutul civic, prin emancipare politica;

• exercitarea mutual benefica a drepturilor individuale (drepturile unei persoane nu trebuie sa aduca atingere drepturilor altor persoane).

c) Modelul comunitarist – pune accentul pe drepturile colective ale comunitatilor

constituite istoric. El a fost promovat îndeosebi în societatile multiculturale (de exemplu,

Canada, Australia), care recunosc drepturile colective ale entitatilor etnice si culturale. Acest model presupune urmatoarele trasaturi:

• recunoaste drepturile colective ca baza de referinta (drepturile omului sunt drepturi

individuale care se exercita însa colectiv);

• cetatenia este conditionata de apartenenta la o comunitate culturala (nu doar la una

politica);

• accentul este pus pe identitatile colective;

• comunitatea constituie mediul cel mai favorabil expresiei si dezvoltarii personale;

• apartenenta la o comunitate nu este predeterminata si imuabila: membrii sai au libertatea de a alege si a decide conform propriilor afinitati;

• relatiile intercomunitare sunt mai clare si mai stabile decât relatiile interindividuale (se

previne astfel posibilitatea prejudiciului reciproc prin exercitarea abuziva a drepturilor

individuale).

Aceste trei modele au interactionat incontinuu. Ele au fost combinate într-o viziune multidimensionala de catre Marshall, autorul care a reusit sa atraga interesul intregii lumi in jurul notiunii de cetatenie.

I.2. Ce este cetatenia?

Desi intrebarea nu este usoara, am putea raspunde mai simplu prin trei cuvinte: cetatenia europeana este o idee, un concept, o realitate.

Ideea de a impamanteni un nou tip de cetatenie care sa apartina mai multor popoare nu este noua. Inca din iunie 1940, Charles de Gaulle, Jean Monnet si Winston Churchill o considerau posibila in cadrul unei Uniuni franco-britanice.

Sintagma de “cetatenie europeana” nu a existat in aceasta forma de la inceput. A existat mai intai notiunea de “Europa a cetatenilor” care de-a lungul timpului a evoluat si s-a aprofundat: in 1979, odata cu alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct in toate tarile membre (ca urmare a unei decizii din 1976) si in 1984, cand Comitetul Adonnino – instituit de catre Consiliul de la Fontainebleau – a dorit “sa dea o dimensiune mai umana experientei comunitare”. Abia in 1990, la initiativa guvernului spaniol, se adopta notiunea de cetatenie europeana care va fi consacrata juridic prin Tratatul de la Maastricht, unde e definita (articolul 8 – primul punct) astfel: “este cetatean al Uniunii orice persoana care detine nationalitatea unui stat membru.”. Tratatul de la Amsterdam (1997) adauga aici ca “cetatenia Uniunii completeaza cetatenia nationala si nu o inlocuieste”. Proiectul de Constitutie europeana si recentele discutii asupra viitorului Europei au deschis din nou subiectul cetateniei imbogatindu-l cu noi aspecte

Cetatenia („citizenship“) reprezinta un concept complex care face obiectul dezbaterilor multor lucrari de specialitate. Acest termen, ca si alti termeni-cheie din stiintele sociale si politice (societatea civila, guvernarea, capitalul social), pare destul de cognoscibil si clar la prima vedere tocmai pentru ca este utilizat de toata lumea si în orice împrejurare, neluandu-se in calcul adevaratele sale rezonante stiintifice.

In conceptia lui Marshall, cetatenia reprezinta « statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai comunitatii. Cei care beneficiaza de acest statut sunt egali în ce priveste respectarea drepturilor si a obligatiilor consecutive. Cetatenia presupune un sens direct al apartenentei la comunitate bazat pe loialitatea fata de civilizatia pe care o împartasesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate cu drepturi si protejate de o legislatie comuna. »

Pentru Kymlicka si Norman, cetatenia nu este doar un statut, definit de un set de drepturi si responsabilitati ci este o identitate, expresia apartenentei la o comunitate politica.In opinia lui Barbalet, cetatenia consta în « participarea la viata publica a celor dotati cu drepturi cetatenesti ».

De asemenea, Habermas considera ca cetatenia este « lupta pasnica de tip dialogic pe arena publica.

Dahrendorf defineste cetatenia drept « un concept non-economic care presupune practica atât a drepturilor civice sau fundamentale, cât si a drepturilor generice (drepturile politice si sociale) ».

In continuare, in conformitate cu viziunea profesorului Cezar Birzea, trebuie mentionata o serie de distinctii dupa cum urmeaza :

a) Cetatenia statutara si cetatenia identitara

– Statut legal si politic -in acest sens (care predomina datorita faptului ca este mai precis si mai usor de codificat), cetatenia consta în ansamblul drepturilor si responsabilitatilor conferite de stat cetatenilor sai. Este statutul legal al cetatenilor ca subiecti ai dreptului, care defineste regulile si limitele apartenentei la o comunitate politica (de exemplu, cetatenia recunoscuta de statul national). În cazul cetateniei Uniunii Europene, acest statut se limiteaza la cele patru drepturi supranationale introduse de Tratatul de la Maastricht. Este un statut care se aplica doar cetatenilor unui stat membru al Uniunii Europene si care completeaza cetatenia recunoscuta de constitutiile nationale ale statelor respective.

-Identitate si rol social -in acest sens, cetatenia este una din identitatile individuale. Fara sa se restrânga în mod necesar la un teritoriu, aceasta identitate poate excede spatiul legal de apartenenta. De exemplu, în acest sens identitar si cultural, cetatenia se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un amplu spatiu cultural si istoric. Poate exista astfel un cetatean al regiunii, al natiunii, dar si un cetatean european si chiar un cetatean al lumii. Daca statutul de cetatean este strict si gestionat printr-o legislatie precisa, cetatenia identitara este supusa unor mari variatii culturale: ea disociaza apartenenta de teritorialitate, este contextuala (un individ poate avea simultan mai multe identitati civice) si fluctuanta. În acest sens, identitatea europeana poate fi asumata de orice locuitor al Europei geografice si nu numai.

b) Cetatenia normativa si cetatenia efectiva

Fata de limitarile distinctiei anterioare se vorbeste si de o cetatenie normativa si de una efectiva. Prima se refera la idealul de cetatean, sustinator activ al virtutii civice. Este mai degraba un sens moral care confera cetateniei valoarea unui cod al conduitei zilnice. În acest sens, Bellah considera cetatenia ca o „religie civila“ capabila sa regleze ansamblul relatiilor sociale.

Cealalta ipostaza pune accentul pe cetatenie ca proces, nu ca simplu in-put al vietii publice. Turner ,de exemplu, defineste cetatenia ca „un set de practici politice, economice, juridice si culturale, care caracterizeaza persoana ca membru competent al societatii“. Aceste practici pun în evidenta capacitatea individului de a fi cetatean efectiv si dimensiunea interactiva a cetateniei: nu exista cetateni în sine, ci doar co-cetateni. Cetatenia se defineste astfel nu în raport cu titlurile abstracte recunoscute membrilor de drept ai comunitatii juridice, ci prin modalitatile concrete în care aceste drepturi sunt folosite pentru a regla relatiile dintre cetateni si autoritatile publice.

c) Definitia pragmatica a cetateniei

Dupa alti autori, cetatenia se confunda cu existenta sociala, astfel încât este iluzoriu si imposibil sa o cuprindem într-o ipostaza unica. In conformitate cu viziunea lui Van Gunsteren, ne intereseaza capacitatea operationala a cetateniei ca program de actiune sociala:„Cetatenia nu este o esenta eterna, ci un artefact cultural. Este ceea ce oamenii reusesc sa obtina de la ea. Ca si limbajul, ea depinde si se modifica în functie de utilizare: schimbarile de regim politic sau de pe agenda publica implica de obicei schimbari în valorificarea si semnificatia cetateniei“.

În aceasta perspectiva, van Gunsteren dezvolta o teorie „neo-republicana“ a cetateniei bazata pe trei elemente:

• cetatenia este o institutie a vietii publice la care are acces fiecare cetatean, în mod egal si ne-discriminatoriu;

• cetatenia este un pluralism organizat, o comunitate politica ce recunoaste si încurajeaza diversitatea;

• cetatenia este o actiune sociala care consta în practica efectiva a drepturilor si

responsabilitatilor într-un context dat.

In concluzia acestor distincii, este necesara o definitie “catalizatoare” a cetateniei care sa faca posibil intr-un mod mult mai facil, abordarea si intelegerea acestui concept.

Asadar: « cetatenia reprezinta apartenenta si participarea activa la viata publica a cetatenilor beneficiari de drepturi si responsabilitati, care au astfel capacitatea de a influenta politicile publice. »

I.3. Redescoperirea cetateniei

Fara o întelegere minimalista a conceptul de cetatenie („citizenship“) , ar fi superfluu sa fie explicate probleme conexe precum participarea democratica, drepturile omului, coeziunea sociala, ordinea civica, politicile publice, relatia dintre stat si societatea civila. Transformarile intervenite în urma crearii spatiului comunitar european vor avea ca efect, printre altele, si „divortul cetateniei de stat”, ceea ce implica în mod inevitabil reconsiderarea radicala a conceptului clasic de cetatenie. Ceea ce se întîmplã în contextul Uniunii Europene, în special dupã momentul Maastricht, este, în opinia lui Linklater, un prim pas spre o cetatenie transnationala. Decuplarea notiunii de cetatenie din contextul national înseamna în mod implicit ca diferitele forme de manifestare a conceptului vor viza de acum încolo patru spatii geografice posibile: localitatea sau regiunea restransa, statul, o regiune internationala si lumea propriu zisa. Aceasta evolutie va exercita o presiune asupra fuziunii dintre suveranitate, teritorialitate si cetatenie care a fost temelia filosofiei politice inca de mai bine de trei sute de ani. În interpretarea lui Linklater, caracteristica principala a comunitatii politice este reprezentata de eliberarea conceptului de cetatenie din aceasta fuziune si recunoasterea ca aceasta poate fi într-o relatie multipla cu autoritatile de diferit nivel si cu diferitele forme de loialitate.

Revenind la conceptul de cetatenie, desi este frecvent folosit, acesta nu este ușor de definit. După cum spune Heater, este un “cuvânt capcană”. Cetatenia a marcat gândirea occidentala înca de la începuturile sale. Se poate chiar afirma ca societatile si modul lor de guvernare s-au definit în raport cu sensul dat cetateniei.

In continuare, trebuie evidentiate dezbaterile contemporane consacrate cetateniei, dupa „momentul Marshall“. Se identifica astfel trei etape majore :

– Criza democratiei (anii 1960–1980) a aparut pe fondul protestelor contra razboiului din Vietnam, a afacerii Watergate, a miscarilor contestatare din 1968 si a recesiunii economice consecutive „socului petrolului“. Atât cetatenii de rând, cât si specialistii în stiintele politice au pus în discutie capacitatea institutiilor democratice fondate în secolul al XIX-lea de a gestiona noul context politic si social. Raportul „Comisiei trilaterale“ (Crozier, Huntington si Watanuki-1975), de exemplu, a aratat ca statul este depasit de noile presiuni sociale si ca el trebuie sa-si asocieze partenerii din societatea civila (este ceea ce s-a numit mai târziu « governance », opus simplei « government » care se exercita exclusiv în interiorul structurilor statului).

– Reabilitarea democratiei (anii 1980) s-a produs ca urmare a celui de-al « treilea val al democratizarii » (Huntington, 1991) si a masurilor luate de guvernele conservatoare si neoliberale, predominante în anii ’80. Acestea au redus substantial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre alternative de decizie. Ca urmare, încrederea în democratie a fost restabilita (Klingemann si Fuchs,1995).

• Relansarea cetateniei (începând cu anii 1990).Aceasta perioada a fost numita de Ralf Dahrendorf “decada cetateniei” („decade of citizenship“).. Este o decada marcata de schimbari istorice incrementale (tranzitiile postcomuniste, criza statului bunastarii, globalizarea economica, erodarea statului-natiune), schimbari care au avut consecințe majore asupra cetățeniei. Este o perioadă marcata de nenumarate provocări și incertitudini, determinate de deprecierea valorilor fundamentale ale epocii moderne, de ex., munca, societatea de masă și statul național. In același timp, este începutul unui nou optimism, rezultat din acțiunea conjugată a complexului mileniului și a renașterii virtuților cetățenești. De fapt, în toate perioadele caracterizate de crize și dileme, idealul cetățenesc a fost invocat ca o doleanta, ca o soluție sau ca un nou proiect al civilizației.

Se vorbește despre un nou contract social, bazat pe drepturile și îndatoririle cetățenilor, care ar reinstaura coeziunea socială, ca și solidaritatea bazată pe ordinea morală. De exemplu, dupa Beck, singura cale de a iesi din „societatea de risc“ (sau „modernitatea incompleta“, caracterizata prin fragilizarea sistemelor de securitate publica) ar fi participarea cetateneasca bazata pe vechiul principiu al virtutii civice. Unii autori considera însa ca aceste asteptari sunt nerealiste.

Conceptul de cetatenie pare sa uneasca discursul politic despre problemele publice (asupra unor chestiuni precum participarea, afilierea politica, responsabilitatea publica, guvernarea democratica), dar el nu aduce solutii propriu-zise. O data cu intrarea în noul mileniu, au aparut probleme noi (terorismul, manipularea genetica, deficitele publice, dezechilibrele demografice, instabilitatea sistemelor de asigurare sociala) care accentueaza sentimentul de incertitudine globala. Aceasta incertitudine aduce în discutie însa si democratia ca proiect istoric si politic. Pentru ca proiectul sa se transforme în realitate este nevoie de cetatenie, « de asumarea atât a valorilor subiacente, cât si a practicilor specifice vietii democratice ». Ca sa devii cetatean nu este suficient sa te nasti într-o societate democratica. Pentru aceasta, trebuie ca fiecare persoana sa învete codurile si conduitele specifice cetateniei.

Invingand « capcana timpului », in anii ’90 are loc o relansare a interesului pentru cetatenie care « nu se datoreaza unei mode trecatoare » ci datorita unui fenomen cu consecinte destul de neplacute la nivel global- este vorba de ceea ce s-a numit « deficitul democratic. Acest fenomen a aparut si s-a dezvoltat atat in Europa, ca si în S.U.A., manifestandu-se prin apatie politica, individualism, neîncredere în clasa politica si rata scazuta a participarii civice. Cea mai completa analiza a situatiei din Europa este evidentiata în datele „European Values Study“ (EVS), o fundatie independenta care întreprinde anchete periodice asupra valorilor dominante la fiecare 10 ani începând cu anul 1970. Conform acestor date (Halman; Tchernia), optiunile cetatenilor din Europa largita (40 de tari) au fost relativ stabile la cele trei reprize ale anchetei (1980, 1990, 2000). Mai exact, cu mici fluctuatii, ordinea de preferinte a ramas constanta, respectiv:

• Familia (86% din optiuni în 2000);

• Munca (54%);

• Prietenii si relatiile sociale (47%);

• Timpul liber ( 37%);

• Religia (17%);

• Politica (8%);

Pe ultimul loc, la mare distanta, se afla interesul pentru politica, în special la grupul de vârsta 18-26 ani. Doar 54% din indivizi participa la viata asociativa si doar 37% din ei au încredere în clasa politica.

Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale si pune sub semnul întrebarii însasi legitimitatea proiectului democratic. Fara cetateni activi, fara participare la institutiile politice si fara un minim de încredere în clasa politica, guvernarea democratica si democratia ca regim politic nu sunt eficiente. Din acest motiv, chiar si organizatiile globale consacrate conditiei umane precum PNUD, OECD sau UNESCO au luat în considerare influenta cetateniei asupra dezvoltarii. PNUD, de exemplu, a dedicat raportul din 2002 privind dezvoltarea umana unei teme sensibile si preocupante, respectiv « Aprofundarea democratiei într-o lume fragmentata ». Conform acestui raport, evolutia globala a proceselor democratice este mai degraba încurajatoare. Exista însa mari decalaje privind realizarea efectiva a democratiei la nivel global.

In tabelul de mai jos sunt relevate in mod sugestiv date preocupante, referitoare la marile disparitati în realizarea democratiei ca proiect global.

Tabel 1.

Observam astfel ca acest tablou contine atât elemente optimiste, dar si date ingrijoratoare. Astfel, exista tari cu un PIB înalt dar cu un indice slab al democratiei, precum Kuweit, sau tari cu un PIB scazut dar cu un indice mare al democratiei (de exemplu, Costa Rica). Oricum, in figura de mai jos, datele raportului PNUD arata ca exista o relatie pozitiva între democratie, modernitate si dezvoltare economica. Aceasta relatie nu este neaparat una de cauza-efect; ea constituie însa un factor predispozant: regimul democratic favorizeaza acumularea de capital uman si reduce inegalitatile sociale. In clasificarea PNUD, România ocupa locul 63, cu indicele de dezvoltare umana de 0,775 (sub media mondiala de 0,800). În 1975 acelasi indice era de 0,755 iar în 1995 ajunsese la 0,772 ceea ce denota o evolutie pozitiva pe calea democratizarii si dezvoltarii umane.

Fig. 1. Relatia dintre democratie si dezvoltarea umana

Drepturi civice Dialog social Presiune publica Presiune si politice si actiune sociala si actiune sociala

La nivel european, urmatoarele împrejurari au condus, in anii ’90 la nenumarate dezbateri conceptuale asupra termenului de cetatenie:

• dezmembrarea marilor entitati fondate pe criterii ideologice (de exemplu, URSS,

Iugoslavia) si aparitia de noi state nationale;

• reinventarea democratiei în tarile postcomuniste;

• emergenta unor noi minoritati în noile state nationale, rezultate fie din migratiile umane

(dinspre regiunile mai sarace spre zonele mai bogate sau de la cele mai putin sigure spre

cele mai sigure), fie din retrasarea frontierelor (la fel ca la încheierea primului razboi

mondial, fostele populatii majoritare din marile imperii multinationale au devenit

minoritare în noile state – de exemplu, rusii în tarile baltice sau în Ucraina);

• iesirea la suprafata a unor probleme civice alta data doar camuflate de statul totalitar (ex. situatia particulara a populatiei din Roma);

• presiunile asupra cetateniei din partea imigrantilor, a refugiatilor sau a populatiei dislocate în urma razboaielor;

• noul proiect de cetatenie supranationala introdus de U.E. prin Tratatul de la Maastricht;

• incapacitatea statului bunastarii de a sustine cetatenia efectiva pentru toti cetatenii (în

special la nivelul drepturilor sociale) si extinderea categoriei de „second class citizens“ sau a cetatenilor cu drepturi limitate;

• aparitia celei de-a treia generatii de drepturi ale omului (absente din instrumentele initiale de protectie) si interesul pentru drepturile colective si drepturile culturale;

• agravarea „deficitului democratic“ în special datorita aproprierii democratiei ca bun de

consum, fara sustinerea civica adecvata (de exemplu, reducerea progresiva a ratei de

participare la alegeri sau la dezbaterile civice, apatia si neîncrederea în forta democratiei

ca liant social).

In opinia profesorului Birzea, « dezbaterile pe marginea acestor probleme de societate, pe de o parte, au generat mari asteptari (uneori nerealiste) fata de capacitatea cetateniei si virtutii civice de a mobiliza energiile populare. Pe de alta parte, ele au pus sub semnul întrebarii însasi tipul modern de societate si civilizatia subiacenta. Trebuie mentionat insa ca nu valorile democratiei sunt contestate, ci modul sau de realizare concreta. Cu alte cuvinte, desi aceste atitudini pot afecta însusi proiectul democratic (datorita lipsei de sustinere cetateneasca), incivilitatea este o forma naturala de protest si contestare publica, inerenta democratiei. »

I.4. Cetatenia – o noua paradigma a stiintelor politice

Dacă prin notiunea de paradigmă se intelege tot ceea ce împărtășesc membrii unei comunități, constelația de convingeri, valori, metode înăuntrul căreia ei formulează întrebări și elaborează răspunsuri, atunci avem motive să spunem că, fie și în grade diferite, trăim în Europa cursul unei schimbări de paradigmă. Problemele noastre de viață și interogațiile culturale trec pe nesimțite din paradigma națională, care a avut o rută lungă în cultura europeană, în paradigma europeană. Cetatenia este deja un domeniu de formare universitara, fie ca specialitate principala (de exemplu, la universitatile din Lund, Leicester si Strasburg), fie ca specializare secundara (de exemplu, la universitatile din Geneva, Pavia si Tübingen). Exista în prezent peste 50 de fundatii, asociatii si centre specializate de cercetare si analiza a cetateniei. În martie 2002, rezultatul unei explorari la intrarea „cetatenie“ („citizenship“) a obtinut 1.560.000 raspunsuri (www.google.co.uk), nemaimentionand evenimente uzitate in mod frecvent precum conferinte, seminarii, dezbateri în media, stagii de formare. Aceste argumente intaresc ideea ca cetatenia este o « paradigma activa a stiintelor politice ». Mai exact, cetatenia:

• reprezinta un cadru teoretic care orienteaza cercetarea si formarea în domeniul stiintelor

politice si sociale;

• ofera o serie de concepte-cheie (de exemplu, apartenenta, participarea, identitatea) intrate deja în patrimoniul comun al vocabularului politic;

• uneste comunitatea de specialisti din acest domeniu în jurul acestor concepte, modele si

practici sociale;

• inspira un set de actiuni sociale si fundamenteaza unele optiuni politice majore precum

guvernanta, parteneriatul civic, echilibrul drepturi-responsabilitati, multiculturalismul,

institutionalizarea drepturilor culturale si sociale;

• sustine alte constructii teoretice, primordiale pentru domeniul nostru de studiu, precum

societatea civila, responsabilitatea publica, echitatea sau coeziunea sociala.

Uniunea Europeana, organizatie intemeiata pe reminiscentele celui de-al doilea razboi mondial din dorinta de a stavili razboiul pe continent odata pentru totdeauna, a fost sortita inca de la inceput sa capete intr-o buna zi contururi politice, astfel incat Europa politica unita devine acum miza esentiala a viitorului Europei. Aceasta aspiratie a devenit din ce in ce mai manifesta de la adoptarea in 1992 a Tratatului de la Maastricht, culminand astazi cu dezbaterile asupra Constitutiei Europene. Dar aceasta Europa numara acum aproape de cinci sute de milioane de persoane, la care s-au adaugat inca vreo cateva zeci de milioane odata cu aderarea Romaniei si Bulgariei. “Europa” din zilele noastre a fost faurita inca de la inceput de elitele politice conducatoare si nu de cetateni. Mai este oare azi posibila continuarea acestui traseu? Putin probabil. Discutiile aprinse si criticile aduse Uniunii din cauza deficitului ei democratic o dovedesc. In aceasta constructie politica, principiile democratiei reprezentative apar abia in anii ’70, odata cu alegerea pentru prima data a Parlamentului European prin sufragiu universal direct si odata cu enuntarea drepturilor fundamentale (in “Carta europeana a drepturilor fundamentale” adoptata in 1999 de Consiliul european de la Köln).

Intrebarea ce trebuie pusa consta in despre ce fel de cetateni si despre ce fel de cetatenie este vorba aici? Raspunsul prezinta o deosebita importanta nu numai pentru ca priveste in mod direct destinele acestor sute de milioane de oameni care traiesc in UE, ci si tot ceea ce s-a incercat a se construi pe continent in ultima jumatate de secol. El se refera in mod expres la caracterul democratic al acestei constructii politice. Iar cei aflati in centrul acestei discutii sunt cetatenii. Philippe Herzog enumera trei cai pentru a ajunge la democratia populara: ameliorarea democratiei reprezentative, participarea permanenta a cetatenilor si a actorilor sociali si inventarea unei cetatenii europene. Deplasarea centrului de interes pentru Europa de la o elita intelectuala si politica minoritara la ansamblul cetatenilor din Europa reprezinta trecerea de la o constructie artificiala la o entitate noua transnationala si supranationala legitimata de acordul cetatenilor sai responsabili si interesati de viata publica europeana; de la o entitate juridica abstracta si indepartata de cotidian la o veritabila societate europeana ai carei cetateni vor fi legati prin noi retele de solidaritate. Discutia despre cetatenia europeana se inscrie in cadrul mai larg al teoriei si filosofiei politice, juridice si sociologice. Cetatenia europeana est un concept recent (consacrat de Tratatul de la Maastricht din 1992) nascut dintr-o idee mai veche (datand aproximativ din anii ’40) care se refera la o realitate nesigura si inconsistenta. Titularii cetateniei europene sunt resortisantii statelor membre ale Uniunii Europene. Cetatenia ca si concept are un continut atat politic (cetatenia ca drept al Cetatii definind statutul personal al unui individ) cat si juridic (referitor la ansamblul de drepturi subiective pe care un individ le poate invoca). Conditia existentiala a cetateniei este capacitatea de a avea drepturi (drepturi subiective conform teoriei pozitive a dreptului) si de a le putea pune in aplicare. Pe cale de consecinta, cetatenia europeana exista in masura in care titularii sai se pot bucura de drepturile care deriva din acest statut.

Aceste distinctii prezentate anterior sunt foarte clar exprimate de Giesen si Eder care identifica trei sfere ale cetateniei, fiecare cu tipul sau de constructie teoretica, asa cum rezulta din figura de mai jos :

Fig. 2. Trei conceptii asupra cetateniei (Giesen si Eder)

Astfel, in conceptia celor doi autori, cetatenia se refera la relatia dintre indivizi si

societate iar aceasta relatie poate fi descrisa si explicata în diverse feluri, ceea ce da nastere la o multitudine de teorii si modele. Diversele interpretari posibile converg spre cele trei variante prezentate în fig. 2:

– paradigma individualista se centreaza pe garantiile legale si pe realizarea rationala a

intereselor individuale; aceasta paradigma se bazeaza pe ideea liberala ca fiecare individ

trebuie sa obtina acces pe scena politica si sa se manifeste în viata publica;

– paradigma politica pune în primul plan participarea activa pe arena publica; accentul este pus nu pe drepturile si libertatile formale, ci pe societatea civila, parteneriatul civic,

negocierea colectiva si critica sociala („critical citizenship“); actiunea politica este vazuta

ca principala sursa a cetateniei;

– paradigma identitatii colective asociaza cetatenia la o comunitate culturala istoric

constituita; ea pune în valoare solidaritatea umana, valorile si proiectele comune,

apartenenta si simbolistica identitara; se focalizeaza pe coeziune sociala si constructia

culturala a cetateniei.

CAPITOLUL II

CETATENIA EUROPEANA- STATUT JURIDIC

Dincolo de notiune si idee, exista insa si o realitate politica a cetateniei europene, realitate care se afla in continutul cetateniei si mai ales in aplicarea si in evaluarea eficacitatii sale. Din nefericire nu exista mijloace foarte clare de evaluare a acestei eficacitati, in ciuda dublei valori pe care cetatenia europeana o are astazi de jure. Se face referire aici la valoarea juridica si politica a continutului actual al cetateniei europene care este concomitent un statut de drepturi si o institutie politica.

Ca statut de drepturi, cetatenia ajuta la observarea naturii compozite a Uniunii Europene, care este ea insasi o comunitate de drept, un sistem socio-economic si din ce in ce mai mult o entitate politica. Drepturile, inscrise pentru prima data in Tratatul de la Maastricht si completate ulterior la Amsterdam, Nisa, mai nou in Constitutia europeana, exista nu numai in cadrul tratatelor, ci si in alte acte normative: decizii ale Consiliului, directive, etc. Este vorba in final de patru drepturi (nu le punem inca la socoteala pe cele cuprinse in tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, deoarece aceasta nu este inca in vigoare), din care trei politice (restul drepturilor economice, sociale fiind deja garantate cetatenilor fiecarui stat membru in parte intr-un fel sau altul, mai ales prin faptul ca toate statele membre sunt parti ale conventiilor si declaratii internationale din acest domeniu).

Statutul juridic al cetatenilor tarilor membre ale Uniunii Europene a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht si dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranationale. Mai exact, art. 17 al „Tratatului de constituire a Comunitatii Europene“ (fostul art. 8 al Tratatului de la Maastricht) stipuleaza ca este cetatean al Uniunii Europene orice persoana care beneficiaza în prealabil de nationalitatea unuia din statele membre. Acest statut supranational vine în completarea cetateniei nationale prin exercitarea unui numar restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât propria tara.

Ca institutie politica, cetatenia europeana este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretarilor, impulsurilor comunitare si a mobilizarilor sociale. Tocmai la acest nivel putem regasi “dinamica cetateniei” (Anicet le Pors) noutatea sa si in acelasi timp aspectele sale cele mai controversate. C. de Wenden subliniaza de altfel ca unul din obstacolele majore in definirea si stabilirea unei cetatenii europene este tocmai caracterul sau evolutiv in permanenta transformare, care-i confera o doza de instabilitate si neprevazut. Este deci dificil de a spune care este natura exacta a acestui prototip de cetatenie, care nu pare a se supune nici traditiei nationale germane a lui jus sanguinis, nici celei franceze a cetateniei civice, dar care le imbina totusi pe amandoua, concurand suveranitatea statului de a edicta asupra cetatenilor sai si revendicandu-se in acelasi timp de la aceasta prin faptul ca este definita prin regulile fiecarui stat membru de a-si stabili cetatenia.

In aceste conditii, cetatenia europeana suscita deja controverse importante legate de urmatoarele aspecte: În ce masura acest statut juridic se detaseaza de contextul legislatiei nationale? Care sunt repercusiunile sale asupra suveranitatii? Mai putem oare recurge la principiul subsidiaritatii pentru a echilibra nationalitatea si cetatenia europeana? Sunt oare instrumentele actuale de protectie compatibile cu noul statut supranational? Care este impactul sau asupra procesului constitutional european? În ce masura cetatenia europeana tine cont de principiile comune ale democratiei europene, incluse în Tratatul de la Amsterdam- 1 mai 1999 (principiile libertatii, pluralismului, respectarii drepturilor omului si statului de drept)?

II.1 Cetatenii si exercitarea puterii în Uniunea Europeana

Daca se convine asupra faptului ca cetatenia europeana este un concept nou care comporta o serie de ambiguitati de sens si de continut, atunci ne putem interoga si asupra pertinentei unui asemenea concept. Ar fi oare imaginabila constructia unei Uniuni Europene politice, a unei solidaritati a popoarelor, a unei comunitati de interese fara oameni? Si, daca nu, atunci care ar fi modul cel mai bun, in sensul eficientei, de a atinge aceste obiective? Prin mentinerea popoarelor (natiunilor) ca referenti principali si eventuala lor adaptare la noile conditii, sau prin depasirea acestui model socio-politic si inlocuirea lui treptata cu unul nou? Sau ar trebui mai bine sa deplasam discutia de la un nivel colectiv la unul individual? Probabil ca cea mai buna cale de a intelege toate nelamuririle ar fi de a impaca cele doua paradigme (holista si individualista) si de a incerca explicarea fenomenelor prin prisma ambelor.

Principala chestiune care se pune este cum sa transformi cetatenia europeana dintr-un artefact intr-o realitate. Crearea unui sentiment comun de apartenenta si impunerea lui de sus in jos (de la instantele europene la indivizi) nu poate functiona pe termen lung. Dificultatile crearii unei solidaritati de fapt sunt numeroase si se datoreaza in primul rand diversitatii culturilor nationale, mai exact a rivalitatilor sau antagonismelor istorice intre unele din ele, precum si procesului continuu de largire. C. de Wenden se intreaba daca putem fi cetateni in acelasi fel intr-o Europa a celor 12, 25, 27 sau chiar mai multi si cum sa reusesti sa institui o anumita stabilitate a cetateniei europene cand totul se gaseste intr-o permanenta miscare?

“Odata Uniunea Europeana construita, trebuie inventati cetatenii.” Dar mai exact, ce este acela un cetatean al UE? Este mai intai un proiect care se contureaza in jurul unor linii fundamentale: disocierea dintre nationalitate si cetatenie, inovatia institutionala (mai ales constitutionala), elaborarea unei culturi comune care depaseste frontierele statelor, acceptarea unor noi valori civice (nediscriminarea, pluralismul cultural, multiplicitatea referintelor si a alegerilor).

Conform conceptiei aceleiasi autoare, actuala cetatenie europeana incearca sa se supuna acestor imperative, dar nivelul de reusita este relativ. Ea ar fi mai intai o cetatenie de reciprocitate bazata pe reciprocitatea drepturilor intre resortisantii europeni (in conformitate cu principiile de nediscriminare si de egalitate), apoi una de atributie deoarece provine din nationalitatea unuia din statele membre din care extrage constiinta de apartenenta la acesta a cetatenilor sai

Conditia de cetatean se bazeaza pe o relatie contractuala între stat si indivizi: statul recunoaste drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în schimb obligatii civice, loialitate si participare. Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezinta statutul juridic de cetatean, consfintit în setul de documente oficiale care însotesc individul-cetatean pe toata durata vietii: certificate de nastere, buletine sau carti de identitate, pasapoarte, certificate de deces.

Ca titular de drepturi, cetateanul devine un element al exercitiului puterii si al

principiului suveranitatii. Prin capacitatea sa de a influenta configuratia puterii politice,

cetateanul este detinatorul unei parti din suveranitatea politica deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernarii. În ultima analiza, atât structura puterii politice cât si executarea deciziilor luate de guvernanti depind de vointa cetatenilor.

Dupa cum am observat in randurile de mai sus, cetatenia a fost asociata unui spatiu public în continua evolutie, fie ca a fost vorba de statele-cetate ale lumii antice, de principatele sau burgurile medievale, de republicile moderne sau de statele-natiune. Suntem in prezenta unui proces istoric în care principiul cetateniei a fost deseori coroborat cu statul national, fara ca aceasta asociere sa fie obligatorie sau exclusiva.

Influenta acestui determinism istoric al cetateniei se observa si în cazul cetateniei

europene. Practic, nu exista cetatenie europeana deconectata de cetatenia nationala, ceea ce diminueaza foarte mult forta si credibilitatea statutului juridic de cetatean european.

Majoritatea drepturilor sunt garantate în continuare de cetatenia nationala, cetatenia europeana constând doar în patru drepturi supranationale introduse destul de târziu, prin Tratatul de la Maastricht (1992). În plus, aceste patru drepturi, cum vom constata în continuare, nu sunt de prima importanta pentru viata de zi cu zi a cetateanului, care constata astfel ca cetatenia europeana este ceva posterior si secundar, adaugat la drepturile recunoscute prin constitutiile nationale. Suveranitatea si exercitarea puterii ramân cu precadere la nivelul statului national, în baza celor doua principii ale dreptului comunitar, respectiv subsidiaritatea si proportionalitatea.

II.2. Statutul juridic al cetateanului european

« Întrebarea care se pune cel mai des în legatura cu acest subiect este daca cetatenia europeana poate sa ramâna ca o simpla prelungire a cetateniilor nationale sau trebuie construita o noua forma de identitate colectiva, bazata pe ideea de „drepturi-creante“ respectiv drepturi garantate conditionat, în masura în care s-au îndeplinit anumite cerinte prealabile (de exemplu, anumite obligatii sau drepturi) ». La fel ca în viziunea multidimensionala a lui Marshall, adeptii acestei noi forme de cetatenie pun accentul pe natura sociala, economica, politica si civica a statutului de cetatean. Autorii care preconizeaza o astfel de abordare (Habermas, Eder) ne reamintesc faptul ca cetatenia europeana nu se reduce la statutul juridic propriu-zis, iar Europa nu va putea deveni o natiune extinsa la nivel continental. Constructia europeana a pus deja bazele acestei cetatenii supranationale, de exemplu, prin cele patru libertati fundamentale ale pietei comune (libertatea de circulatie a persoanelor, a capitalurilor, a bunurilor si a serviciilor), prin recunoasterea comuna a drepturilor sociale ale angajatilor, prin promovarea coeziunii sociale si a dezvoltarii regionale etc. Centrul de interes in realizarea acestei sectiuni îl reprezintă dispozițiile inserate in a doua parte a Tratatului CE intitulata « Cetățenia europeana ». Articolul 8 (actualul articol 17) declara ca cetățenii europenii dețin anumite drepturi si ca sunt supuși unor obligații. Tratatul recunoaște dreptul cetățenilor la libertate de circulație si de sejur, de vot si de eligibilitate in alegerile europene si in cele municipale, protecția diplomatica si consulara, dreptul de petiție, dreptul de a depune o plângere unui mediator, dreptul de a comunica cu instituțiile Uniunii.

1. Dreptul de a participa la alegerile politice.

Prin intermediul alegerilor politice este permisa desemnarea unor reprezentanți ai autorității care au menirea de a reprezenta interesele cetățenilor in cadrul afacerilor publice. Recunoașterea acestui drept reprezintă eliminarea unei interdicții care-i privea doar pe non-naționali. Deschiderea acestui domeniu si pentru resortisanți altor state membre reprezintă un progres semnificativ spre unificarea politica necesara pentru a se asigura succesul Uniunii.

Prin participarea cetățenilor europeni la alegerile europene se dorește ameliorarea reprezentabilității cetățenilor europeni in cadrul instituțiilor europene si reducerea unui « deficit democratic ». Un prim pas realizat in aceasta direcție s-a înregistrat prin intrarea in vigoare a deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 asupra alegerilor reprezentanților Adunării prin sufragiu universal direct. In mod concret, drepturile de vot si de eligibilitate au fost recunoscute prin tratatul CE in articolul 8 (vechea redactare) care prevede ca « toți cetățeni Uniunii care rezidează într-un stat membru si care nu au calitatea de resortisant ai acelui stat au dreptul de a vota si de a fi aleși in alegerile pentru Parlamentul european in statul membru in care rezidează, in aceleași condiții ca si resortisanți acelui stat ». Directiva 93/109 din 6 decembrie 1993 adoptata de Consiliu cu unanimitate definește modalitățile de exercițiu ale acestor drepturi. Principiul de baza consacrat de aceasta directiva este acela al non discriminării, cetățenii unui alt stat pot sa-si exercite aceste drepturi in virtutea calității lor de cetățean european in condițiile stabilite de legislația statului in care doresc sa-si le valorifice. Exercițiul dreptului de vot a devenit posibila prin înscrierea resortisantului comunitar pe lista electorala in statul de rezidenta, care semnifica renunțarea la dreptul de vot in statul de origine.

Cetățenilor europeni le este permisa candidarea si in cadrul alegerilor municipale in statul de rezidenta cam in aceleași modalități prevăzute si pentru participarea la alegerile pentru Parlamentul european conform directivei 94/80 din 19 decembrie 1994.

2. Protecția diplomatica si consulara a cetățeanului european.

Tot tratatul CE prevede ca « orice cetățean al Uniunii beneficiază pe teritoriul uni stat membru al cărui resortisant este, de dreptul la protecție din partea autorităților diplomatice si consulare in aceleași condiții ca un național ». Aceasta protecție nu poate fi exercitata decât de autoritățile unui stat membru. Nu trebuie sa se confunde cu protecția pe care o solicita un cetățean european din partea instituțiilor europene. In ordinea juridica internațională nu se realizează o distincție notabila intre cele doua tipuri de protecție : una este asigurata de consul iar cealaltă de alte organe ale statului (Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 asupra relațiilor diplomatice). Concretizarea acestui drept recunoscut cetățenilor europeni s-a dovedit a fi dificila deoarece statele membre nu s-au înțeles decât asupra faptului ca cetățeanul va primi asistenta consulara in caz de deces, accident, boala grava, arestare precum si asupra unui ajutor pentru repatriere in caz de dificultate.

3. Dreptul de petiție.

Petiția este o cerere adresata unei instituții politice de către o persoana sau mai multe pentru a se preveni o injustiție sau o situație defavorabila cat si pentru a se înlătura un asemenea tip de încălcare a drepturilor si intereselor unei persoane. Dreptul de petiție este unul dintre mijloacele cele mai frecvente prin care se asigura protecția drepturilor omului atât pe plan național cat si pe plan internațional.(Protocolul facultativ care se raportează la Pactul internațional asupra drepturilor civile si politice din 1966). Acest drept a fost introdus de Parlamentul european prin regulamentul sau din 1953 si recunoscut abia in 1989 de celelalte instituții comunitare ( in 1987 este instituita o comisie pentru petiții in cadrul parlamentului). Petițiile pot fi adresate unui deputat, Comisiei sau președintelui Adunării. Petiția trebuie să îndeplinească unele condiții de fond si de forma : trebuie sa fie scrisa, sa fie redactata intr-una din limbile oficiale ale Uniunii, sa fie semnata de petiționarii (daca este individuala sau colectiva). Dreptul de a prezenta petiții este recunoscut oricărei persoane fizice si juridice care rezidează sau iși are sediul in orice stat membru. (art. 194). Petiția trebuie sa releve un domeniu de activitate al Uniunii: referitoare la tratatele constitutive sau la dreptul derivat, evoluția dreptului comunitar, activitățile unui organ al Uniunii, libertatea de circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor. In cazul petițiilor privitoare la drepturile omului, petiționarul va fi consiliat sa se adreseze organelor instituite de Convenția Europeana a drepturilor omului. Problema ridicata in petiție trebuie sa privească in mod necesar persoana cetățeanului conform unei inserări in Tratatul de la Maastricht.

4. Dreptul de a adresa o plângere mediatorului.

Introdus de Tratatul CE, prin articolul 8 D si 138 E acest recurs non jurisdicțional a implicat creația unei noi instituții- mediatorul european (Ombudsman sau Parliamentary Commissioner). Parlamentul numește un mediator pe toata durata legislaturii si poate sa-i reînnoiască mandatul. Acesta își exercita atribuțiile in deplina independenta, in interesul general al Uniunii si al cetățenilor săi. El nu solicita si nici nu accepta instrucțiunii din partea vreunui organ sau organism. Plângerea unui cetățean poate fi adresata direct mediatorului sau prin intermediul unui membru al Parlamentului. El este competent a se pronunța asupra plângerilor referitoare la cazuri de administrare defectuoasa in acțiunile unor organe ale Uniunii. Plângerea trebuie introdusa intr-un termen de 2 ani de la data când a luat cunoștința de faptele incriminate, trebuie sa fi fost întreprinse unele acțiuni administrative pe lângă organele Uniunii vizate de plângere.

Tratatul instituind Constituția Europeana reia, în mare măsura, dispozițiile Tratatului de la Maastricht si pe cele ale Tratatului de la Amsterdam (care inserează dreptul cetățeanului european de a comunica cu instituțiile si organele comunitare) deoarece prevede in articolul II-105 dreptul la libera circulație, in articolul II-106 dreptul la protecție diplomatica si consulara iar in articolele II-99, II-100 dreptul de vot si de a fi ales in alegerile locale si pentru Parlamentul European. Articolul II-101 stabilește dreptul cetățeanului european la buna administrare incluzând-se in acesta sfera si dreptul acestuia de a fi tratat intr-o maniera echitabila si imparțială, intr-un termen rezonabil de organele sau de organismele comunitare.Articolele II-102,103 si II-104 prevăd drepturile cetățeanului european la documente, la mediator si de petiționare.

Se observa ca, de fapt, aceste drepturi nu devin efective decât în afara spatiului politic si juridic al propriului stat (acoperit prin cetatenia nationala).

Cele patru drepturi civice si politice introduse prin Tratatul de la Maastricht completeaza de fapt un ansamblu la baza caruia se afla politicile de solidaritate si politicile de actiune comuna, deja realizate în primele decenii ale constructiei europene. Rezultatul acestor dezbateri nu este înca previzibil. Cert este faptul ca, atunci când se vorbeste de cetatenia Uniunii Europene (cetatenia europeana), se întelege un statut supranational acordat automat cetatenilor tarilor membre ale U.E. Cetatenia europeana este deci o calitate suplimentara, în completarea cetateniei recunoscute de statul national. Aceasta prelungire „europeana“ a nationalitatii nu este însa reversibila: cetatenii unei tari membre a U.E. nu pot obtine automat cetatenia celorlalte tari membre. Aceasta limitare a fost clar stipulata de Curtea Constitutionala a Danemarcei, de exemplu, care a facut urmatoarele precizari : „Cetatenia Uniunii este un concept politic si juridic care este complet diferit de sensul conceptului de cetatenie din Constitutia Regatului Danemarcei si sistemul juridic danez. Cetatenia Uniunii nu confera dreptul unui cetatean al unui alt stat membru sa obtina cetatenia daneza sau orice drepturi, obligatii, privilegii sau avantaje inerente cetateniei daneze“.

II.3. Protectia drepturilor cetatenilor europeni

Conceptul de cetatenie este folosit binar tocmai pt ca cele 2 valori implicate national/international sunt interdependente. (Etiemble- cetatean al lumii). Cetatenia europeana poate fi privita ca o constructie cu doua niveluri: cetatenia nationala sau nationalitatea recunoscuta de un stat membru si cetatenia supranationala, reprezentata de cele patru drepturi aditionale, introduse prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht. Cetățenia europeana este prin esența sa diferita de cea naționala deoarece conform formulei din Tratatul de la Amsterdam, aceasta « completează…. si nu înlocuiește» ( tratatul CE art. 17 al 1). Aceasta deriva, prin condițiile de acordare, ca si cetățenia naționala, din naționalitatea acordata de statele membre.

Cetățenia europeana se adăuga celei naționale deoarece resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene beneficiază de o dubla cetățenie. Cetățenia europeana este reglementata de dreptul Uniunii, in care își găsește originea, pe cand cea naționala este tributara dreptului național. Cetățenia europeana nu suprima nici un drept inerent celei naționale ci doar conferă drepturi suplimentare care se vor exercita fie la nivelul Uniunii (dreptul de vot, de a fi ales in Parlamentul European) fie la nivelul statelor membre (dreptul de a fi ales in alegerile municipale).

Nu trebuie negat faptul ca anumite elemente ale cetățeniei europene sunt de natura sa modifice « echilibrul » creat de cetățenia naționala in cadrul ordinii juridice interne in cazul in care un resortisant al unui alt stat membru dobândește drepturi care anterior erau rezervate doar naționalilor. Se naște, intr-o oarecare măsura o concurenta intre cele doua sfere mai ales in ceea ce privește dreptul de sejur si de vot in alegerile municipale intr-un stat membru.(asa cum am mentionat anterior, Danemarca a afirmat ca cetățeanul european nu va dobândi dreptul de a obține naționalitatea sa in virtutea statutului sau de cetățean european).

Calitatea de cetățean european este subordonata posesiei sau dobândirii naționalității unui stat membru. Dreptul național va determina care sunt condițiile in care o persoana poate dobândi naționalitatea sa. Acesta soluție a fost consacrata expres prin Declarația relativa la naționalitatea unui stat membru anexata Tratatului de la Maastricht conform căreia «de fiecare data când un tratat al Uniunii se refera la resortisanții statelor membre, condițiile de obținere sau pierdere a cetățenei naționale releva exclusiv de dreptul național ». Anumite dificultăți pot surveni in cazul in care o persoana poseda mai multe cetățenii dintre care una este a unui stat non-membru al Uniunii. Daca am analiza jurisprudența internațională in aceasta materie, am constata ca opozabilitatea naționalității unui cetățean fata de statele terțe este subordonata existentei «unei legături efective cu statul » (afacerea Nottebohm)

Dificultăți pot surveni in practica mai ales in considerarea faptului ca diferitele state al Uniunii prezintă diferențe notabile in ceea ce privește modul de acordare si de retragere a naționalității ( unele recunosc sistemul ius soli sau ius sanguinis). Statele care limitează acordarea cetățeniei accepta cu reticenta deschiderea frontierelor, a pieței muncii sau acordarea acelorași drepturi civile si politice resortisanților altor state.

Cetățenia europeana a fost conceputa pentru a se asigura armonizarea legislațiilor naționale privitoare la acordarea cetățeniei. În plus, la nivelul Uniunii, exista o multitudine de drepturi particulare, aferente pietei comune („market citizenship“), cum ar fi drepturile consumatorilor sau drepturile sociale. În ce priveste drepturile politice si civice, ele sunt doar partial recunoscute la nivel unional. Aceasta evolutie de la „market citizenship“ catre „Union citizenship“ face necesar un nou sistem de protectie a drepturilor cetatenesti. Dupa Marias exista un dublu sistem de protectie a drepturilor care decurg din cetatenia europeana, respectiv:

a. Mecanismele non-juridice, reprezentate de:

– Comitetul pentru Petitii al Parlamentului European si

– Avocatul Poporului (Ombudsman).

Primul receptioneaza sesizarile si plângerile cetatenilor europeni sau cele ale persoanelor legale rezidente în statele membre, pe care le rezolva în cooperare cu instantele nationale (comitetele pentru petitii ale parlamentelor nationale si Avocatul Poporului din statele membre).

Avocatul Poporului la nivel european (institutie creata ca urmare a Tratatului de la

Maastricht) are mai multa putere. El poate realiza propriile investigatii în statele membre iar institutiile europene si cele nationale sunt obligate sa dea un aviz asupra cauzei, în termen de trei luni. Ombudsman-ul european propune solutii si masuri, informeaza Parlamentul si persoanele interesate asupra rezultatelor anchetelor întreprinse. Competentele Avocatului Poporului la nivel european ramân însa circumscrise „acquis“-urilor comunitare: aceasta institutie supranationala actioneaza numai în situatiile de sesizare a încalcarii prevederilor Tratatelor Uniunii.

b. Mecanismele juridice de protectie a drepturilor cetatenilor europeni se refera la sistemele de judecata la nivel unional, respectiv Curtea Europeana de Justitie (cu sediul la Luxemburg). Pe lânga obligatia de a verifica legalitatea deciziilor europene, CEJ vegheaza asupra respectarii drepturilor si obligatiilor care rezulta din aplicarea Constitutiei Europene si a Tratatelor Uniunii. Din acest motiv, odata cu adoptarea Constitutiei Europene, CEJ a capatat prerogative sporite, în special în raport cu celelalte institutii europene. Din punctul de vedere al cetateniei europene, Constitutia Europeana face un important pas înainte prin încorporarea Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, un text politic de baza pentru consolidarea democratiei europene. Titlul V („Drepturile cetatenilor“) stipuleaza deja o configuratie largita a drepturilor cetatenilor Uniunii Europene, drepturi pe care le-am dezbatut anterior.

Pentru cetatenii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene dar care sunt afiliate Consiliului Europei, exista alte instrumente de protectie, respectiv Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului (1950) si Carta Sociala Europeana (1962). În cazul în care cetatenii reclama violari ale drepturilor omului, se pot adresa direct, chiar împotriva propriilor state, la Curtea Europeana a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg. Tarile membre ale Uniunii Europene sunt însa si membre ale Consiliului Europei, astfel încât pot beneficia de ambele instrumente juridice de protectie, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale si Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului. Cele doua instrumente nu sunt contradictorii, însa rezulta diferente care decurg din statutul Uniunii Europene ca institutie de integrare (supusa deci dreptului comunitar, prin care statele membre transfera unele prerogative la nivelul Uniunii), fata de Consiliul Europei care este o organizatie de cooperare, respectiv un consortiu de state suverane, reunite pe baza dreptului international. Daca cetatenia U.E. acopera deja unele drepturi politice si civice la nivel unional, Consiliul Europei ramâne o organizatie interguvernamentala, care nu-si propune codificarea unui statut legal supranational. În schimb, Consiliul Europei este mult mai implicat în construirea identitatii europene, respectiv a dimensiunii psihologice si culturale a cetateniei europene.

II.4. Cetatenia europeana-un cadru extins de viata

Extinderea este o evolutie naturala, fireasca, care aduce sfarsitul divizarii continentului nostru – consecinta a celui de-al doilea razboi mondial – si are un impact la toate nivelurile care fac referire la soarta continentului nostru. Extinderea, largirea zonei de pace, securitate si prosperitate, pe care Uniunea a adus-o Europei va asigura securitatea tuturor popoarelor europene. Un mediu legal mai sigur precum si solidaritatea cu regiunile mai putin dezvoltate va contribui la o crestere economica generala sustinuta. Noile State Membre vor imbogati Uniunea Europeana prin mostenirea reprezentata de diferitele limbi, culturi, traditii sau tezaure. De acum inainte, toti cetatenii Uniunii Europene vor avea posibilitatea de a trai, calatori, munci si studia cu mai multa usurinta pe intreg teritoriul acesteia, care se intinde de la Marea Baltica pana in estul Marii Mediterane. De exemplu, studenti din 27 de State Membre pot studia la oricare universitate doresc in orice tara membra a Uniunii. Legislatia europeana implementata in noile tari membre va garanta aderarea acestora la actualele standarde privind siguranta bunurilor si serviciilor, publicitatea, comertul electronic, practicile comerciale legale, regulile privind mediul inconjurator si siguranta alimentatiei, a hranei. La capatul perioadei de tranzitie prin care trece conceptul de libera circulatie a fortei de munca, oameni de pe tot cuprinsul Europei vor putea beneficia de politicile si conditiile imbunatatite de angajare prin intermediul cresterii nivelului de pregatire, a flexibilitatii pietei muncii si mobilitatii fortei de munca, a climatului de afaceri, adaptarea la noile tehnologii si crearea de oportunitati egale. Va exista de asemenea si o preocupare activa, reala pentru o crestere a calitatii vietii, proces ce va fi realizat prin politici comune europene care vizeaza protectia mediului si o securitate mai buna pentru toti cetatenii Europei; toate acestea vor fi realizate prin conjugarea eforturilor in lupta impotriva crimei, drogurilor si migratiei ilegale.
In timpul perioadei de inceput a Uniunii extinse, Tratatul de Aderare a intampinat perioade de tranzitie pentru ca “vechile” si “noile” state membre sa se poata obisnui gradual cu noile dimensiuni economice si sociale ale Uniunii Europene. Acest fapt va usura procesul de integrare in ceea ce priveste libera circulatie a fortei de munca, achizitionarea de terenuri si imobile, taxa pe valoarea adaugata si accizele, precum si in privinta mediului.

In textele Tratatelor Europene din trecut si in cadrul Consiliilor s-au afirmat urmatoarele: “Orice stat european poate aplica cererea de a deveni membru al Uniunii” si “Accederea va avea loc de indata ce un stat asociat se dovedeste capabil sa isi asume obligatiile de membru prin satisfacerea conditiilor economice si politice cerute”.

Comisarul pentru extindere, Günter Verheugen, obisnuieste sa spuna adesea ca extinderea a fost atat de bine pregatita incat vechilor state membre le-ar fi foarte greu sa respecte criteriile pe care trebuie sa le indeplineasca noile state membre.
Cei mai proaspeti membri ai Uniunii Europene resimt deja beneficiile intrarii in blocul comunitar. Temerile privind consecintele negative pe care urma sa le aiba penultima extindere a Uniunii Europene cu 10 noi state nu au fost confirmate decat in mica masura, iar la cativa ani de la acest eveniment, noii membri se bucura deja de avantajele apartenentei oficiale la structurile comunitare. Dezbaterile si statisticile oficiale demonstreaza ca nou-venitii inregistreaza deja cresterea economica necesara pentru a le permite, intr-un timp relativ scurt, sa faca fata exigentelor de pe piata comuna.

Procesul de extindere a Uniunii Europene aduce noi provocări educației pentru cetățenie, în perspectiva dezvoltării și asumării unei « noi identități-cetățenia democratică ». În procesul de construire a unei societăți democratice, educația pentru cetățenia democratică are un rol deosebit de important, pentru a dezvolta o cultură a drepturilor omului, a principiilor democrației și a responsabilităților și participării cetățenilor. Viitorii cetățeni ai unei Europe unite se vor deosebi de alte generații , motiv pentru care finalitatea actului învățării va fi oarecum diferit: un cetățean capabil să se adapteze cu ușurință noului , tolerant , iubitor de oameni ,ca natură pragmatic și capabil să conviețuiască în bune condiții alături de alte personae care nu îi semănă intru-totul (religie, rasă, cultură etc.). Cetățenia înseamnă în același timp un statut și un rol. Ca statut juridic și politic, cetățenia reprezintă ansamblul de drepturi și libertăți pe care statul le acordă cetățenilor săi, un echilibru între drepturi și îndatoriri, un contract civic între stat și individ – ca subiect al dreptului, norme legale care definesc apartenența la un organism politic, loialitatea cetățeanului față de statul care îl protejează și îi acordă drepturi civice, asigurarea accesului la viața publică și participarea civică.

Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă un pilon al umanității. Din acest motiv, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale si instituționale, dorindu-se protecția persoanei de efectele nocive ale războaielor si ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranta etnica, religioasa, filozofica si politica.

Nu poate existe nici o entitate interna sau internaționala care sa nu se preocupe, in principal sau in subsidiar, de modul in care sunt ocrotite drepturile si libertățile cetățeanului. Ar trebui subliniat ca « intr-o lume a himerelor », indiferent de gradul de capacitate pe care il poseda un stat, aceste drepturi nu ar trebui neglijate ci dimpotrivă ar trebui sa reprezinte temelia oricărei construcții democratice.

CAPITOLUL III

SPIRITUL EUROPEI

III.1. Fenomenul europenizarii

Cetatenii europeni sunt confruntati cu un paradox: pe de o parte, discursul public continua sa fie dominat de referintele nationale precum suveranitatea, teritorialitatea, apartenenta si interesul national; pe de alta parte, Uniunea Europeana devine un centru de putere din ce în ce mai puternic (buget în continua crestere, prerogative marite, cuprindere geografica).

Desi Europa a devenit deja un „polity“cu o identitate proprie si cu institutii specializate, discursul politic promovat de mass-media, de institutiile publice si liderii politici continua sa fie dominat de problematica statului national. O prima explicatie ar consta in faptul ca atributele cetateniei (participarea, apartenenta, exercitarea drepturilor si a responsabilitatilor) continua sa se raporteze la spatiul public circumscris de teritoriul national. Cetatenia europeana nu constituie înca un pol de atractie civica si politica care sa contracareze interesul pentru problematica nationala.

Cu toate acestea, chiar daca discursul politic nu sustine suficient aceasta tendinta,

politicile publice ale statelor membre ale Uniunii sunt puternic „europenizate“. Mai mult decât atat, spatiul public national este tot mai mult influentat de politicile comune si de institutiile supranationale.

A aparut astfel un termen nou: „europenizarea“. Pentru ca acest termen nu are inca o semnificatie singulara, precisa si stabila, au existat discutii in ceea ce priveste aria de aplicabilitate si utilitatea sa ca un concept organizatoric. Cu toate acestea, se considera prematura abandonarea termenului deoarece majoritatea studiilor sunt la origine recente si au fost putine incercari sistematice de a localiza si compara diferitele uzante ale termenului. Eforturile de a modela dinamica “europenizarii” sunt fragile iar dovada empirica este insuficienta si adesea contestata. De aceea, in loc sa se respinga termenul, se doreste crearea unei ordini in acest domeniu de cercetare care sa lamureasca neclaritatile ce si-au facut loc in aceasta problema. Chestiunea pusa in discutie nu este ceea ce inseamna de fapt “europenizarea” ci daca si cum poate fi folosit termenul pentru a intelege dinamica politicii europene in evolutie. Pentru a pastra o coerenta in aceasta analiza trebuie mai intai separate fenomenele numite “europenizare”; adica ceea ce se schimba, iar mai apoi trebuie identificate acele procese institutionale care pot fi de ajutor pentru a intelege cum are loc “europenizarea”. Un prim pas catre o mai buna intelegere a fenomenului “europenizare” este reprezentat de separarea diferitelor fenomene la care face referire acest termen. Se pot distinge cinci posibile uzante si anume :

a) Europenizarea – inteleasa ca un cumul de schimbari survenite la nivelul granitelor teritoriale externe. Aceasta implica influenta teritoriala a unui sistem de guvernare si gradul in care Europadevine un singur spatiu politic. De exemplu, “europenizarea” are loc pe masura ce Uniunea Europeana isi extinde granitele prin largire.

b) Europenizarea- ca dezvoltare a institutiilor de guvernare la nivel european. Aceasta presupune construirea unui centru cu o capacitate colectiva de actiune, care sa furnizeze un anumit grad de coordonare politica si coerenta. Institutiile formal legale si o ordine normativa bazata pe principii constitutive, structuri si practici faciliteaza si constrang in acelasi timp capacitatea de a crea si intari decizii corelate precum si de a sanctiona neconformarea.

c) Europenizarea- ca patrundere la nivel central a sistemelor nationale si subnationale de guvernare. Europenizarea implica in acest caz diviziunea responsabilitatilor si a puterilor intre diferitele nivele de guvernare. Toate sistemele de guvernare bazate pe niveluri multiple au nevoie sa dezvolte un echilibru intre unitate si diversitate, coordonare centrala si autonomie locala. Europenizarea implica in acest caz adaptarea sistemelor nationale si subnationale de guvernare la un centru politic european si la normele generale europene.

d) Europenizarea- ca mijloc de exportare a organizarii politice si guvernarii care sunt tipice si distinctive pentru Europa dincolo de teritoriul european. Europenizarea, in aceasta situatie face referire la relatiile cu actori non-europeni si institutii si la modalitatea in care Europa isi gaseste un loc intr-o ordine globala. Europenizarea ajunge astfel sa semnifice un echilibru pozitiv de export – import pe masura ce tarile non-europene importa mai mult din Europa decat vice-versa si solutiile europene exercita mai multa influenta in forurile europene.

e) Europenizarea- inteleasa drept un proiect politic ce tinteste catre o Europa unita si puternica din punct de vedere politic. Gradul in care Europa devine o entitate politica din ce in mai importanta este strans legat in acelasi timp de spatiul teritorial, construirea unui centru, adaptarea interna si modul in care dezvoltarile europene influenteaza si sunt influentate de sistemele de guvernare si evenimentele exterioare continentului european. Cooperarea europeana postbelica a fost initiata de un razboi devastator si ca urmare a faptului ca mari puteri europene isi pierdusera hegemonia. Acum Europa este intr-o perioada de explorare si inovatie. Sa vorbim despre europenizare asa cum vorbim despre americanizare este posibil sa se intample cand exista sansa schimbarilor in relatiile de dominanta. Adica, atunci cand exista vointa si capacitatea de a ataca o hegemonie impamantenita dar si posibilitatea de a castiga un rol mai important pe scena globala.

.

III.1.1. Europenizarea -privita din perspectiva istorica si politica

Din punct de vedere istoric , europenizarea a fost inteleasa ca raspandirea formelor de viata si productie, religie ,limba si principii politice , institutii si identitati specifice pentru Europa si necunoscute in restul lumii, in afara teritoriului european . Extinderea globala a sistemului de stat teritorial este doar un exemplu de model politic european si social care s-a raspandit in restul lumii. Asadar, pâna la începutul anilor ’90, „europenizarea“ avea un sens istoric precis: desemna procesul de expansiune a culturii europene, care a reusit sa se impuna si în alte continente (mai ales în America si Australia) datorita revolutiei industriale, descoperirilor geografice si imperiilor coloniale.

„Europenizarea“ a capatat un sens politic si institutional în contextul Uniunii Europene, îndeosebi dupa ce Tratatul de la Maastricht (1992) a relansat proiectul uniunii politice si a codificat cetatenia europeana. In acest context, « europenizarea » face referinta la procesele de adaptare si transformare interna ca reactie la dinamismul supranational. Este vorba de un amplu proces de învatare sociala si convergenta politica, realizat nu prin impunere din exterior sau de sus în jos, ci prin eforturile proprii ale actorilor nationali. Un exemplu elocvent este implementarea „acquis“-urilor comunitare în plan national, care are drept consecinta atât modificarea cadrului legislativ intern, cât si adaptarea institutiilor de resort. Acest proces nu este unul formal, pentru ca presupune transpunerea tratatelor în proceduri, relatii publice, practici cetatenesti, norme si atitudini colective.

Europa este in cautarea unei identitati si a unor modele politice si sociale noi, aceasta fiind considerata producatorul major de ideologie a lumii . Europa are putere limitata dar este o zona normativa cu idei bune care incearca sa formuleze ,sa apere si sa raspandeasca la nivel global un model european de societate , partial printr-o competitie intre diferitele state membre model existente . Se acorda o atentie crescuta identitatii europene si diferentelor de civilizatie intre Europa si Statele Unite ilustrate prin dezbateri despre federalism , dorinta de a combina eficienta economica cu justitia sociala si responsabilitate , folosirea pedepsei cu moartea , noi conceptii de securitate . Actualmente Europa se gaseste intr-o perioada noua de experimentare si de inovatie . Mai mult , statele europene fac eforturi sustinute de a se afirma pe scena internationala prin intermediul Uniunii Europene . In general se doreste transformarea Uniunii intr-un actor influent in dezvoltarea unei noi ordini internationale precum si in negocierile bilaterale, scopul fiind acela de a face simtita puterea politica a Uniunii in conformitate cu puterea sa economica.

Este absolut firesc faptul ca „europenizarea“ a devenit un subiect de cercetare din ce în ce mai des abordat. Definitiile propuse au fost tot mai variate, dar si mai precise si compatibile cu analiza empirica. Iata câteva exemple:

• „europenizarea“ este procesul prin care politicile interne devin subiect al politicilor

europene.

• „europenizarea“ asigura dimensiunea europeana a politicilor nationale; este procesul de

reorientare a politicilor publice nationale astfel încât dinamica integrarii economice si

politice europene sa fie încorporata în logica organizationala a politicilor nationale.

• „europenizarea“ este procesul de constructie, difuzare si institutionalizare în plan national a regulilor formale si informale, a procedurilor, a paradigmelor politice, a stilurilor si metodelor de lucru, a ideilor si normelor care fac sa functioneze U.E.

În sensul oferit de Radaelli, „europenizarea“ înseamna mai mult decât armonizare, convergenta sau transferul de „know-how“. Este vorba de un proces în dublu sens, care presupune atât adaptarea politicilor nationale la politicile europene, cât si capacitatea Uniunii de a influenta politicile comune ca urmare a transformarii politicilor nationale.

Concluzionand, „europenizarea“ este un proces de institutionalizare, în sensul pe care stiintele politice îl dau acestui termen . „Europenizarea“ poate fi interpretata ca un demers de schimbare institutionala care se produce fie prin actiunea de guvernare si exercitare a puterii (pe cale descendenta, de sus în jos), fie prin procese ascendente, initiate de însisi actorii sociali

Politicile europene creeaza noi reguli si norme care influenteaza scopul si misiunea institutiilor nationale în asa masura încât, se declanseaza un amplu proces de schimbare a codurilor institutionale. „Europenizarea“ devine astfel operationala doar prin institutionalizare si crearea de noi reguli constitutive. Cu alte cuvinte, „europenizarea“ nu este efectiva decât în masura în care coboara la nivelul institutiilor si al actorilor sociali.

III.1.2. Actorii europenizarii

Un alt aspect ce trebuie dezbatut este reprezentat de intrebarea: cine se „europenizeaza“?

„Europenizarea“ nu se reduce la o relatie între entitati globale si compacte, cum ar fi raportul dintre o structura supranationala unica si unitatile sale componente. Statele membre sunt parti participante, actori ai procesului european, nu simple entitati subordonate. Uniunea nu poate exista fara statele constitutive iar „europenizarea“ nu ar avea obiect fara suportul activ al actorilor si al institutiilor din fiecare stat national.

Astfel, se pot distinge mai multe categorii de actori ai europenizarii:

a) Administratia publica

Scopul principal al fiecarei administratii publice este sa rezolve problemele interne ale propriei societati. Dimensiunea europeana s-a adaugat o data cu aderarea si s-a amplificat concomitent cu reformele institutiilor europene din anii ’80 si’90.Dimensiunea europeana nu se reduce la câteva noi obiective si structuri subordonate, juxtapuse sau asimilate de administratia nationala. Ea presupune o reorientare a politicilor publice ca urmare a apartenentei la o institutie supranationala de integrare. Administrația publică este ‘organismul intermediar’ intre lege si cetatean in toate statele membre UE, iar instituțiile publice naționale trebuie să aplice acquisului comunitar într-un mod unitar la nivelul întregii Uniuni Europene, pentru a se asigura că orice cetățean european, beneficiaza de aceleași drepturi, are aceleasi responsabilitati, oricare ar fi țara în care trăiește .

b) Parlamentele nationale

Parlamentele nationale sunt adevaratii perdanti ai integrarii europene. Ele au un rol minor în „europenizare“ si au pierdut unele prerogative nationale fara sa obtina nimic în schimb la nivelul U.E. Rolul parlamentelor nationale depinde de cadrul national (în Franta de exemplu, executivul este mai puternic, pe când în Germania cele doua camere parlamentare reprezinta adevarata arena pentru participarea reprezentantilor landurilor). De asemenea, unele parlamente nationale au reactionat la „europenizare“ prin ajustari structurale (de exemplu, „Délégation de l’Assemblée Nationale pour l’Union Européenne“ a fost creata în Franta prin însasi amendarea Constitutiei). Dupa Tratatul de la Nisa (2000), parlamentele nationale sunt asociate la definirea si implementarea politicilor europene in acest mod implicarea parlamentelor incetand a mai fi redusa la functiile traditionale de control al executivului si la elaborarea legislatiei. Ele participa deja la definirea politicilor si pot initia texte legislative europene, prin intermediul reprezentantilor nationali în structurile comunitare.

c) Partidele politice

„Europenizarea“ afecteaza contextul politic intern. Ca urmare, partidele politice trebuie, la rândul lor, sa ia în considerare problematica europeana si influenta sa asupra alegatorilor. Astfel partidele trebuie sa ia atitudine de contextul european, pe de o parte, prin : schimbarea continutului programelor politice – Europa apare tot mai frecvent ca o

referinta în doctrinele si documentele de partid; schimbari organizationale la nivelul statutului astfel încât sa se permita cooperari interparlamentare directe si definirea unei strategii de partid pentru propriile delegatii la Parlamentul European; schimbarea tacticii si a strategiei politice, astfel încât sa se capitalizeze „interesul european“ ;

d) Justitia

Curtea Europeana de Justitie nu este o institutie politica, însa ea este implicata în sistemul institutional european. Astfel, Curtea nationala controleaza implementarea dreptului comunitar în statele membre, conform principiului prevalentei legilor comunitare asupra legilor nationale. Justitia si Afacerile Interne (al treilea pilon al U.E.) au fost considerate un domeniu de cooperare interguvernamentala. Împreuna cu pilonull II (Securitatea si Afacerile Externe), ele reprezinta fundamentul suveranitatii nationale sau prerogativa definitorie a acesteia, la care statele membre nu doresc sa renunte.

e) Regiunile

În statele centralizate (Danemarca, Finlanda, Franta, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie si Portugalia), principalul rol în „europenizare“ revine guvernelor, datorita competentelor în relatia cu U.E. si aparatului birocratic pe care l-au creat în acest scop. În statele descentralizate (Italia, Olanda, Spania) si în cele federale (Austria, Belgia si Germania), implicarea regiunilor este mai mare. De exemplu, în Germania ministrii regionali participa direct la activitatea Consiliului. Chiar si în statele centralizate, începând cu Tratatul de la Maastricht, regiunile sunt încurajate sa implementeze direct politicile U.E.

f) Grupurile de interes

Vorbim aici în primul rând de firmele particulare si de partenerii sociali (sindicate; patronat; guvern). Grupurile de interes pot realiza doua tipuri de schimbari organizationale:

• masuri interne de absorbtie (de exemplu, flexibilizarea structurii organizationale);

• masuri îndreptate spre exteriorul organizatiei (de exemplu, incurajarea avantajului

comparativ).

III.2. Identitatea europeana

Identitatea europeanã este un proiect politic care trebuie sã transforme pluralitatea în emergenþa unei constiinte europene (care a trecut deja prin vârtejul nationalismelor, fascism, comunism, rãzboiul rece), o constiintã de a fi european, de a construi Europa.

Raportate la spatiu si timp, constiinsa si identitatea demonstreazã cã pot coexista sau parcurge traiectorii diferite, cã se sustin sau se distanteazã si cã sunt mai rezistente decât sistemele de guvernare. Sentimentul de a fi european descoperã rezonante si intensitãti variabile. Costiinta europeanã este fragilã si fragmentatã, se construieste. O constiintã europeanã complementarã mozaicului de constiinte nationale care s-au format în cadrul statelor-natiuni si compatibila cu acestea. Ori Europa nu este o natiune, este o constructie ce priveazã natiunea de caracterul sau sacru. Integrarea politicã a Europei se apropie de forma conventionalã a statului. Constructia identitarã în care s-a angajat Europa nu urmeazã modelul unui stat european, ci mai degraba pe cel al unei societati politice care trebuie sa treacã de dificila conjugare a valorilor universale cu respectarea

particularismelor. Proiectul european tinde la formarea unei constiinte a unei identitãti culturale comune, a unei comunitãti politice care sa reia, la nivel supranational, logica

constructiilor nationale. R. Girault considerã constiinta europeanã ambivalentã pentru cã, din punct de vedere istoric nu este linearã (chiar dacã evenimentele au generat fragmente de constiintã europeanã, memoria rãmâne nationalã), iar din punctul de vedere al indivizilor este dificil de a vorbi de o opinie publicã europeanã. Europa se vede astfel confruntatã cu necesitatea organizãrii unui spatiu simbolic al diversitatii si

cu necesitatea unei constiinte a identicului sau a „identicitãtii”, care sã porneascã de la ceea ce este Europa.

Constructia Europei politice aduce în discutie traditiile politice, practicile guvernamentale, istoria statelor-natiuni. Ea este însotitã de identitãtile nationale solide, de identitãþile religioase, ideologice, culturale, identitãti vechi si înglobante cu care concureazã. Identitatea Europei este pluralã, înseamnã identitãti nationale construite si consolidate în procesul de formare a statelor-natiuni, întemeiate pe limbã, religie, culturã, teritoriu sau apartenentã politicã si identitãti nationale în curs de formare. Desi par cã

frâneazã procesul constituirii spatiului politic european, aceste identitãti nu sunt un obstacol, ci o conditie a realizãrii acestuia.

III.2.1. Spiritul Europei: reperele identitatii culturale europene

Constiinta europeana este mai mult implicita decât explicita: ea face parte din

inconstientul colectiv, este simtita si recunoscuta ca atare, dar foarte greu de descris si

conceptualizat. Doua împrejurari pot explica aceasta situatie:

Pe de o parte, asa cum am vazut, „ideea europeana“ a fost constientizata destul de târziu (aproximativ în sec. IX). Pe de alta parte, în conditiile în care valorile, institutiile si produsele culturale ale Europei s-au raspândit în toata lumea, este foarte greu sa se circumscrie ceea ce a ramas caracteristic doar locuitorilor „batrânului continent“. Cultura si civilizatiile europene au devenit universale, astfel încât deosebirile pe criterii continentale sunt relative.

Aceste dificultati incontestabile au generat o atitudine mai degraba rezervata, chiar neîncrezatoare, fata de o posibila identificare colectiva cu Europa istorica si culturala. În spatiul românesc, Nae Ionescu, care apreciaza ca standardul european este relativ si chestionabil, spunea : „Europa nu exista. Nu exista unitate spirituala. Ceea ce numim noi astazi spirit european este o atitudine precumpanitor anglo-saxona care nu izbuteste a încadra decât nord-vestul Europei, lasând în afara acestei structuri spirituale într-o buna masura sudul si întru totul sud-estul si estul continentului. De altfel, aceasta structura nici nu defineste spiritul european ca atare; ci însemneaza, pur si simplu, o preponderenta istorica pe o anumita perioada, cea care începe cu Renasterea. Daca mâine prin spirit european se va întelege acelasi lucru, e cu totul îndoielnic. Caci astazi spiritul european se defineste prin structura anglo-saxona cam în acelasi fel în care acum doua mii cinci sute de ani el se definea prin cea greaca, acum doua mii prin cea romana si asa mai departe“.

Problema comuna a încercarilor de delimitare a Europei ca entitate unitara este reprezentata de imposibilitatea de a da contururi precise unei realitati eterogene si fluide. Europa a devenit o idee directoare, un proiect utopic si un referential comun, fara sa fie nevoie de localizari precise, reductibile la un anumit tip de societate. „Spiritul Europei“, „constiinta europeana“ sau „ideea europeana“, prin încarcatura lor emotionala, au devenit referinte identitare suficient de atragatoare ca sa mobilizeze imaginatia elitelor si entuziasmul popular. Europa are o valoare simbolica tocmai prin imprecizia si complexitatea sa. Cu toate aceste dificultati de circumscriere, Europa ramâne un puternic pol de atractie identitara. Chiar daca invocarea trecutului si recursul la metafora eco-sistemelor (Europa ca spatiu de diversitate, policentrism si „anarhie organizatoare“) nu sunt întotdeauna convingatoare, este cert ca Europa are propriul sau etos pe care euro-tehnocratii contemporani se straduiesc sa-l valorifice. Nu întâmplator, nicicând în istorie nu s-a scris si s-a vorbit despre Europa comuna ca în zilele noastre, când elitele politice cauta motive de legitimitate istorica si culturala pentru un proiect economic si politic. Acest proiect este prezentat drept continuatorul natural al istoriei comune, expresia unei evolutii ireversibile care are în Uniune finalizarea cea mai plauzibila si desavârsita a „visului european“. Ramâne chestiunea controversata a continutului propriu-zis a ceea ce numim în continuare „spiritul european“.

Cercetarile pe aceasta tema sunt înca la început si, în contextul actual al integrarii europene, este de asteptat ca eforturile de definire a Europei identitare sa se intensifice. Europa nu este doar un spirit comun sau o „idee“, ci si o suma de caracteristici si elemente culturale cu care cetatenii sai se identifica.

III.2.2. Cetatenia europeana- o noua identitate

Europa post-1989 este o Europa a contrastelor si a incertitudinilor (minoritatile nationale, tendintele autonomiste, miscarile identitare etc.), care încearca sa-si afirme identitatea politica si sa treaca de reaparitia diferentelor politice ce aluneca în diversitatea deja existenta si în „diferenta de istoricitate”. Schimbarile pe care le cunoaste necesita o reconsiderare a multiplelor fatete pe care le detine. Europa este o realitate identitara complexa. Identitatea europeana bricoleaza. Imprecisa si ambigua, ea creeaza o problema dubla, cea a continutului si cea a naturii identitatii.

Se impune distinctia între Europa, în sens general, ca civilizatie si cultura (cu culturile nationale solide), adica identitatea culturala si Europa politica, adica referinta la Uniunea Europeana (integrarea politica, constructia politica a Europei) – identitatea politica. Pentru ambele este dificila atât definirea, cât si detasarea segmentelor componente. Identitatea culturala europeana este veche si în devenire continua. Ea se afirma ca un mod de recunoastere a pluralitatii legata de istorie. Cultura europeana, cu cei trei piloni: polis-ul si gândirea greaca – sursa a europenitatii, imperiul si dreptul roman si crestinismul se poate substitui identitatilor nationale? J. M. Domenach considera ca nu exista o cultura europeana si sustine ideea unei Europe ca entitate economica si nu entitate geografica, istorica sau politica. Constructia economica a Europei nu induce automat o constructie politica si nici constructia unitatii culturale nu conduce la unitatea politica europeana pentru ca intervin memoria si natiunea (natiunile Europei si nu natiunea europeana). Ca spatiu comun pentru schimburile economice Europa functioneaza bine, ca spatiu public încearca depasirea dificultatilor si gasirea unui numitor comun, iar ca spatiu cultural este dificila si imprevizibila. Analizând Europa descoperim o „comunitate de comunitati” – comunitate de viata, comunitate de destin, comunitate de valori liber consimtita (democratie, stat de drept, toleranta, drepturile omului), comunitate economica, comunitate sociala, comunitate politica plurala si o trecere la o democratie a tolerantei si diferentei. A. Compagnon argumenteaza inexistenta unei identitati culturale europene prin absenta continutului solid pe care îl poseda doar identitatile nationale. Europei îi lipseste mostenirea care sa-i procure atasamentul la un teritoriu: limba, monumente emblematice, eroi, un continuum istoric, elemente care tin de identitatea nationalã. Europa în proces de reformare pune problema identitatii la mai multe nivele: regional, transnational, transfrontalier. Poate asigura o Europa confederala diversitatea identitara a natiunilor ce o compun? Federalismul presupune unitatea politica si teritoriala sustinuta de vointa poporului, elemente care duc la o constitutie comuna, pe când multiculturalismul încearca sa ajunga la o unitate politica, cautând o negociere a politicului cu cultura si teritoriul. Federalismul poate fi sursa unitatii teritoriale si politice a Europei, el poate crea o identitate confederala. Multiculturalismul poate echilibra diversitatea identitara si multiplele traditii politice. Dar Belgia si Cehoslovacia au demonstrat ca identitatea lingvistica, accentuând particularitatea culturala, poate scinda. Identitatea europeana este în filigran, se construieste voluntar prin cetatenie.

Între cetatenie si pluralitatea identitara exista o conditionare cu sens dublu: recunoasterea identitatilor depinde de recunoasterea cetateniei si invers. Formarea unei identitati publice si institutionale europene este confruntata cu identitatile private, în termenii lui J. Rawls (identitati etnice, lingvistice, regionale, religioase) si cu alegerea unei maniere de conciliere a traditiilor politice cu vointa comuna. De aici decurge necesitatea caracterului mediat al cetateniei, cetatenia ca mediere în relationarea identitatilor. Europa poate opta între posibilitatea unei societati politice europene ca spatiu public democratic si emergenta unei culturi a a cetateniei europene. O cetatenie europeana care sa induca participare la viata politica si o participare culturala. Aceasta participare poate fi sustinuta de tehnologiile informationale care sa contribuie la evolutia notiunii de identitate europeana. Este evidenta azi emergenta unor forme de comunicare tehnologica în retea care devin instrumente de colaborare, de liberalizare a schimburilor comunicationale, de dezvoltare a sociabilitatii politice, de înlaturare a barierelor identitare. Ele activeazã „democratia electronica” si sunt conditia crearii unei identitati politice interactive. Totodata creeaza comunitati virtuale care participa la vizibilizarea identitara sub influenta unei ideologii specifice. Retelele informationale mondiale consolideaza o lume care adopta formele unei apartenente la universal, unei identitati universale. Astfel, politicul contureaza un spatiu comunicational, un spatiu complex, multidimensional, conflictual, specific democratiei, în care se revendica afirmarea diferentelor.

În acest spatiu identitatea europeana trebuie sa cucereasca un context politic solid care sa remedieze pierderea reperelor identitare traditionale si care sa creeze un nou sentiment de apartenenta care sa valorizeze particularitatile axiologice.

III.2.3. Tratatul de la Lisabona si cetatenia europeana

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Pentru a intra în vigoare, Tratatul de la Lisabona trebuie să fie ratificat de către cele 27 de state membre. Fiecare stat membru are libertatea de a decide, în conformitate cu regulile sale constituționale, dacă această ratificare se va face printr-un referendum sau printr-un vot parlamentar. Obiectivul este ca Tratatul, odată ratificat, să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009, pentru a permite ca dispozițiile sale să se aplice înainte de alegerile pentru Parlamentul European, din iunie 2009. Tratatul va pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor. Tratatul de la Lisabona face trimitere la Carta drepturilor fundamentale, considerată un adevărat catalog de drepturi de care toți cetățenii Uniunii trebuie să beneficieze în raport cu instituțiile Uniunii și cu garanțiile obligatorii din punct de vedere juridic ale legislației comunitare. Aceasta conține o secțiune pe tema solidarității, care enumeră o serie de drepturi și principii cu relevanță directă pentru domeniul social, cum ar fi dreptul la informare și consultare în întreprinderi, dreptul de a negocia acorduri colective și de a acționa colectiv, dreptul de acces la servicii de plasare a forței de muncă și de protecție împotriva concedierilor nejustificate și dreptul la securitate și la asistență socială. Aceste drepturi se inspiră în mare parte din alte instrumente internaționale, precum Convenția europeană a drepturilor omului, oferindu-le o formă juridică în cadrul Uniunii. Instituțiile Uniunii trebuie să respecte drepturile înscrise în Cartă. Aceleași obligații revin statelor membre atunci când pun în aplicare legislația Uniunii. Curtea de Justiție va garanta aplicarea corectă a Cartei. Includerea Cartei in Tratat este mai mult decat benefica deoarece nu modifică atribuțiile Uniunii asa cum s-ar parea, ci oferă drepturi consolidate și mai multă libertate cetățenilor.

Tratatul de la Lisabona este inca o dovada ca Europa detine o pozitie din ce in ce mai ferma pe scena mondiala. Acest tratat stabileste principii și obiective comune pentru acțiunea Uniunii pe plan extern: democrație, stat de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile de egalitate și solidaritate.De asemenea, Tratatul de la Lisabona introduce « inițiativa cetățenilor europeni ». Noua dispoziție privind democrația participativă prevede că 1 milion de cetățeni provenind dintr-un număr semnificativ de state membre pot lua inițiativa de a invita Comisia să prezinte orice propunere adecvată referitoare la aspecte care, în opinia cetățenilor, necesită un act legislativ al Uniunii în scopul aplicării Tratatului de la Lisabona. Detalii cu privire la această procedură vor fi stabilite prin legislație. Astfel, Tratatul de la Lisabona va căuta să consolideze capacitatea Uniunii de a acționa, prin ameliorarea coerenței acțiunilor externe, lărgirea gamei de politici interne, obținerea de rezultate și realizări politice mai eficiente din punctul de vedere al cetățenilor și modernizarea instituțiilor, astfel încât acestea să garanteze funcționarea unei Uniuni cu 27 de state membre.

Tratatul de la Lisabona răspunde îngrijorărilor exprimate de cetățenii europeni. De exemplu, Tratatul reflectă fidel angajamentul politic de a face față celor două provocări interdependente, schimbările climatice și politica energetică. Pentru prima dată, tratatele vor cuprinde o secțiune dedicată energiei care stabilește următoarele obiective pentru politica Uniunii din acest sector: buna funcționare a pieței energiei, în special în ceea ce privește aprovizionarea cu energie și promovarea eficienței energetice și a economiei de energie și dezvoltarea unor surse de energie noi și regenerabile.

Au fost create noi posibilități pentru a aborda, de exemplu, efectele transfrontaliere ale sănătății publice și aspecte legate de protecția civilă și pentru a sprijini activitățile transfrontaliere în domeniul sportului. Tratatul de la Lisabona plasează libertatea, justiția și securitatea în centrul priorităților sale. Uniunea Europeană va putea să acționeze mai eficient împotriva grupărilor criminale care fac contrabandă la frontiere, să promoveze și să sprijine acțiunea în domeniul prevenirii criminalității și să ajute la combaterea terorismului prin înghețarea activelor. De asemenea, Tratatul confirmă angajamentul UE de a elabora o politică comună privind imigrația. Tratatul de la Lisabona va conține, de asemenea, o „clauză de solidaritate” potrivit căreia Uniunea și statele membre vor acționa împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului.

Aceste inovări vor da Uniunii posibilitatea de a pune în aplicare mai bine politicile sale destinate să asigure creșterea economică și competitivitatea, să amelioreze condițiile de muncă și sociale, să întărească securitatea personală și colectivă, să promoveze un mediu mai curat și condiții de sănătate mai bune, să dezvolte coeziunea și solidaritatea între statele membre, precum și progresul științific și tehnologic și, nu în ultimul rând, să-și îmbunătățească capacitatea de a acționa pe plan extern.

Tratatul de la Lisabona favorizează, de asemenea, crearea unui sistem instituțional stabil, ceea ce înseamnă că procesul de luare a deciziilor va fi mai rapid și mai transparent, controlul democratic va fi consolidat, iar principiul conform căruia deciziile se iau la nivelul corespunzător va fi respectat mult mai strict. Cetățenii vor ști mai bine care sunt responsabilitățile fiecărei părți implicate și motivele care determină Uniunea Europeană să acționeze.

In conclusionem, il voi cita pe Președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso: « Acest tratat marchează o turnură în istoria integrării europene. Tratatul de la Lisabona asigură cetățenilor un loc în centrul proiectului european. Astfel , putem în sfârșit să lăsăm deoparte problemele instituționale și să ne dedicăm întreaga energie îndeplinirii obiectivelor politice pentru cetățenii noștri ».

CAPITOLUL IV

Constructia culturala a cetateniei europene

„Daca ar fi sa încerc din nou, as începe cu cultura“, sunt cuvintele atribuite lui Jean Monnet ca un regret tardiv fata de prevalenta economicului în constructia europeana. De asemenea, Robert Schuman, (alt parinte fondator al comunitatii europene), scria în testamentul sau politic intitulat „Pour l’Europe“: „Înainte ca Europa sa devina o alianta militara sau o unitate economica, ea trebuie sa fie o comunitate culturala în sensul cel mai nobil al cuvântului“. Constructia europeana nu a devenit posibila decât în momentul în care s-au îndeplinit doua conditii indispensabile, respectiv reconcilierea postbelica (Planul Schuman) si liberalizarea pietei interne (ai caror ideologi au fost Jeremy Bentham si Richard Cobden). Integrarea nu a devenit un efectiva decât prin piata comuna care, odata realizata, a facut posibila trecerea la unificarea politica.

Formarea cetateniei europene urmeaza traseul istoric al tuturor identitatilor colective, prin ceea ce sociologia cunoasterii a numit constructia sociala a realitatii.

Cetatenia europeana, în sens identitar, nu este o realitate ca atare, care trebuie doar descoperita si desemnata prin noi simboluri si noi concepte. In constructia noii

identitati colective trebuie evitata tentatia rezolvarii superficiale, de suprafata, printr-o

simbolistica fortata si un discurs artificial, fara transformari de substanta ale societatilor

europene. Aceasta tentatie este cu atât mai pernicioasa în cazul tarilor mici sau al celor

dependente, care nu au nici forta politica si nici argumentele culturale si economice care sa previna instalarea starii de „forma fara fond“, cu care s-a confruntat modernitatea

româneasca la începuturile sale.

IV.1. Cetatenia europeana: simboluri, traditii

Achiesand la opinia profesorului Cezar Birzea, in cursul istoriei, identitatile colective s-au format pe doua cai:

• prin procese spontane, naturale, de învatare sociala; o anumita cultura sau anumite

simboluri, mituri si mentalitati au fost asumate de o comunitate umana ca fiind propriile

sale semne distincte; identificarea cu aceasta cultura sau cu elementele sale s-a facut

pentru a se demarca de alte comunitati umane, de alte culturi, de alte identitati colective;

• prin decizii politice în favoarea anumitor simboluri sau elemente identitare; în acest caz, fata de diversitatea imensa a optiunilor culturale, autoritatea politica întareste influenta acelora care convin obiectivelor sale ideologice; în acest fel, învatarea sociala este orientata în favoarea identitatilor colective promovate de putere, interesata eventual sa-si obtina legitimitatea sau sa creeze o pârghie de mobilizare politica.

În cazul cetateniei europene, „europenizarea“ a început efectiv în 1951 (prin Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) si, în pofida progreselor înregistrate este vorba aici de piata comuna, moneda unica si crearea Uniunii), nu a avut când sa formeze o noua identitate colectiva. Din acest motiv, cultura europeana a continuat sa fie dominata de reperele nationale, în contrast cu tendintele supranationale de integrare economica si politica. Natiunea si statul national sunt înca puternice tocmai pentru ca sunt rezultatul unui proces de învatare istorica, la care au participat toti actorii sociali.

Pentru a accelera procesul formarii noii identitati colective, oficialii europeni au instituit o simbolistica supranationala artificiala, în completarea simbolurilor nationale. Cetatenia europeana s-a identificat astfel cu drapelul albastru cu 12 stele galbene, cu pasapoartele de culoare unica (rosu-bordeaux), cu imnul european (muzica din „Oda bucuriei“ a lui Beethoven) si înscrierea apartenentei la Uniune pe pasapoartele nationale. De asemenea, au fost reactualizate miturile fondatoare (de exemplu, revolta contra originilor asiatice, sinteza greaca-iudeo-crestina, misiunea civilizatoare) si s-au lansat sloganuri adecvate („unitatea în diversitate“, „Europa cetatenilor“, „întoarcerea la Europa“). Simbolurile confera semnificatii unor concepte cu care opereaza comunitatea politica, precum „Europa“, „uniunea“, „cetatenia“, „interesul comun“ etc. Simbolurile nu au doar un rol estetic; ele directioneaza si capteaza sentimentul popular, dau sens si explica optiunile identitare. Asa cum afirma foarte convingator Thiesse : „Natiunea este rodul unui postulat si al unei inventii. Dar ea nu fiinteaza decât prin adeziunea la aceasta fictiune. Încercarile nereusite sunt numeroase. Iar succesele sunt rezultatul unui prozelitism sustinut, care îi instruieste pe indivizi asupra identitatilor, le inculca datoria de a se conforma ei si îi îndeamna sa raspândeasca, la rândul lor, aceasta referinta colectiva. Sentimentul national nu rabufneste decât atunci când a fost perfect asimilat, însa el trebuie sa fi fost mai întâi de toate învatat … Astazi se poate întocmi cu precizie lista elementelor simbolice si materiale pe care trebuie sa le întruneasca o natiune demna de acest nume: o istorie ce statueaza continuitatea în raport cu marii înaintasi, o serie de eroi pilduitori pentru virtutile nationale, o limba, monumente culturale, un folclor, locuri memorabile si un peisaj tipic, o mentalitate specifica, însemne oficiale – imn si drapel –, precum si identificari de ordin pitoresc: costum, specialitati culinare sau un animal emblematic.“ Aceasta noua simbolistica, suprapusa referentialului national, a întâmpinat doua dificultati notabile. Mai întâi, utilizarea lor episodica, în ocazii strict „europene“: 9 mai „Ziua Europei“, alegerile europene, comemorarile, festivitatile sau premierile legate de merite „europene“. Aceste ocazii sunt rare si nesemnificative în raport cu omniprezenta si forta emotionala a simbolurilor nationale, astfel încât simbolistica europeana nu beneficiaza de atasamentul afectiv necesar constructiei unei identitati colective. Problematica europeana apare ca o dimensiune adaugata, juxtapusa programelor si manualelor scolare, care ramân fidele paradigmei nationaliste (îndeosebi manualele de istorie, limba si literatura, geografie, stiintele umane). Din acest motiv, cetatenii europeni nu cunosc suficient de bine reperele noii ordini culturale la care sunt chemati sa contribuie. Atractia emotionala a apartenentei nationale, produs al învatarii istorice si al exercitiului cotidian, este mult prea puternica pentru a ceda în fata „europenizarii“ si a mesajelor sale destul de abstracte.

IV.2. Cultura organizationala a spatiului comunitar

În lucrarea sa “Management and Machiavelli” (1967), Anthony Jay afirma: “Este cunoscut de ceva timp despre corporații că sunt instituții sociale cu obiceiuri și tabuuri (…) și că mulți sociologi le-au studiat și au scris despre ele. Dar ele sunt, de asemenea, instituții politice, autoritare și democratice, pacifiste și războinice, liberale și paternaliste”. Conceptul la care făcea referire Jay în 1967, deși atunci termenul nu avea o largă răspândire, era cultura organizațională.

Aceasta sintagma de « cultura organizationala » corelata cu notiunea de spatiu comunitar presupune anumite competente ale cetateniei europene prin care se exprima „patriotismul constitutional“ si care fac posibila participarea la „europenizare“. Este o cultura organizationala inedita prin care o noua configuratie institutionala îsi creeaza o identitate politica adecvata, prin inventarea de noi simboluri si referinte identitare. Vechile apartenente colective (natiunea, imperiul, republica) sunt deconstruite si demitizate, fiind înlocuite de aderenta la o comunitate politica supranationala.

Aceasta ofera noi oportunitati de manifestare a drepturilor si libertatilor, a initiativei si

participarii cetatenesti. Spatiul public european este un proiect care a început deja sa prinda contur. Acest spatiu rezulta din interactiunea actorilor nationali cu institutiile europene, în cadrul „europenizarii“. Este un spatiu public unde functiile statului sunt detinute de mai multe instante operationale, prin ceea ce se numeste guvernanta. Este un domeniu al actiunii politice unde actorii traditionali (parlamentele si partidele politice) împart puterea cu noile centre de influenta precum agentiile specializate, oficiile de consultanta si „lobby“, mass-media, organizatiile de patronat, sindicatele, companiile supranationale. Este un spatiu public în care apar noi tipuri de organizatii (de exemplu, parteneriatul social, structurile de dialog social si civic), prin fuzionarea si transformarea institutiilor traditionale.

Uniunea Europeana nu este un stat supranational care sa practice un sistem parlamentar de guvernare. Democratia europeana nu reproduce modelul statului national, aplicat unui consortiu de state suverane. Chiar si federatia europeana, pe care multi o întrevad ca solutie organizationala, nu va fi identica cu cea care functioneaza în Germania, SUA sau Belgia. Miza cetateniei europene, în acest context extrem de complicat, nu este cea a câtorva drepturi supranationale, adaugate mai degraba din ratiuni psihologice (inocularea ideii de unitate) decât din considerente politice si juridice. Interesul atât de mare pentru cetatenia europeana, ca si în cazul Constitutiei Europene, este legat de problemele-cheie ale suveranitatii si viitorului statului national. Avem in vedere astfel o structura bazata pe trei paliere, anume statul national, drepturile omului si cetatenia.

Cultura organizationala a acestei noi ordini politice poate fi caracterizata prin patru elemente:

a) Guvernanta multi-centrica si pluralista, ceea ce presupune descentralizarea deciziei,

implicarea diverselor institutii politice (nu doar a statului national), participarea actorilor

non-guvernamentali (ONG-urile, centrele de expertiza, consultanta si „lobby“, mass-media).

b) Emergenta unor noi actori colectivi. Un exemplu este cel al „European

Works Council“, o forma de organizare transfrontaliera a muncitorilor (echivalenta

sindicatelor). Aceste forme corporatiste de actori sociali sunt descentralizate si relativ autonome, au libertate de miscare si sunt competente în anumite domenii ale vietii publice.

c) Informalizarea deciziei sau dezinstitutionalizarea luarii deciziei- concept ce se refera la procesul de consultare si negociere directa între indivizi si noii actori colectivi. Luarea deciziei nu mai este strict interguvernamentala: ea comporta relatii interpersoanle, jocuri cu roluri, negocieri, aliante, influente, discursuri carismatice, actiuni de captare a bunavointei („confidence-building“), „lobby“ politic. Astfel de relatii informale au început sa apara si în cazul colaborarii dintre Consiliu si Parlamentul European, prin multiplicarea reuniunilor informale. Pozitiile de negociere nu sunt neaparat interstatale si nu pleaca de la raporturi de putere, ci de la interactiunea persoanelor si a elitelor. Aceasta informalizare a relatiilor oficiale este un pas important spre formarea comunitatii politice si a coeziunii organizationale care stau la baza cetateniei europene.

d) Adaptarea normelor de civitate la contextul specific al cetateniei europene. Aceasta devine astfel o varianta a tipului ideal de cetatenie prin ajustari conjuncturale care vizeaza urmatoarele aspecte:

• egalitatea în drepturi pentru toti cetatenii U.E.; este vorba de drepturi egale pentru

toti cetatenii statelor nationale, recunoscute si la nivelul Uniunii;

• loialitatea nu se mai exprima prin disponibilitatea la sacrificiu în interesul „patrieimama“; aceasta forma sacralizata de loialitate, sustinuta de serviciul militar

obligatoriu, a disparut în cazul euro-cetateniei; ea este înlocuita de ritualuri pur

simbolice (salutul drapelului sau respectul imnului) ;

• apartenenta la o comunitate politica si culturala care nu mai este legata în mod

necesar de natiune si teritoriu;

• participarea la activitatea unitatilor subnationale (de exemplu, regiunile, municipalitatile) si a institutiilor europene specifice (Ombudsman, Parlamentul European, Curtea Europeana de Justitie);

• nationalitatea este dublata de cetatenia U.E., astfel încât cetatenii statelor membre

au o dubla cetatenie (nationala si europeana);

Cu alte cuvinte, actiunea politica trebuie sa sustina cu prioritate organizatia, care va fi capabila sa-si dezvolte ulterior propria identitate colectiva. În acest scop, Schmitter avanseaza sase propuneri de reforma politica vizând relansarea interesului pentru cetatenia europeana:

• organizarea unor referendum-uri nationale o data cu alegerile europene; aceasta

masura ar da legitimitate si ar atrage atentia asupra U.E. ca organizatie politica;

• introducerea unui dublu sistem de votare pentru Parlamentul European: pe liste de

partid si pe liste individuale;

• folosirea sistemelor indirecte (vot electronic) si introducerea deliberarii colective (de

exemplu, prin forum-uri Internet), astfel încât cetatenii sa aiba mai multe informatii

despre candidati;

• aderarea U.E. la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, devenind astfel

eligibila pentru Curtea Europeana a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg; acest

demers trebuie completat prin codificarea drepturilor din generatia a 3-a si a 4-a (de

exemplu, drepturile sociale, drepturile culturale, drepturile copilului, drepturile

consumatorului, drepturile ecologice), specifice spatiului public european;

• garantarea cetateniei europene pentru descendentii cetatenilor statelor membre ale

U.E. care traiesc în afara Uniunii.

Toate aceste masuri au drept scop sa faca din cetatenia europeana o alternativa si nu un derivat al cetateniei nationale. Ele vizeaza întarirea „Euro-polity“ ca organizatie de integrare politica si, implicit, ca suport al formarii noii identitati colective.

IV.3. Rolul educatiei

Formarea constiintelor individuale si colective se face cel mai temeinic prin educatie. Îndeosebi în epoca moderna, guvernantii au folosit educatia ca un mijloc de influenta sociala, mai eficace decât recursul la forta, prozelitismul, îndoctrinarea sau exorcizarea. În formarea natiunilor, de exemplu, învatamântul national, accesibil a fost un instrument activ în inculcarea sentimentului national. Scoala a fost spatiul cultural în care s-a învatat limba, istoria si geografia nationala, dar si un mediu pentru socializarea politica precoce. Prin instruire, viitorii cetateni au fost sensibilizati în favoarea virtutii civice si a loialitatii fata de statul-natiune.

Educatia pentru cetatenie europeana nu mai poate opera în aceleasi conditii. Pe de o parte, pentru ca identitatea colectiva a U.E. nu a devenit înca un referential politic capabil sa concureze spatiul public national, care continua sa monopolizeze activitatile civice si politice. Pe de alta parte, conform Tratatului Uniunii, educatia este în atributia statelor membre. Ea nu face obiectul unei politici comune, cu exceptia unor competente legate de libertatea de circulatie a persoanelor (dreptul la educatie al copiilor lucratorilor migranti, recunoasterea calificarilor) incluse în art. 149-150 din Tratatul Uniunii. În baza subsidiaritatii, educatia si cultura ramân atribute definitorii ale statului national.

Aceasta contradictie dintre nevoia de educatie pro-europeana si absenta politicilor

comunitare în acest domeniu a devenit preocupanta la sfârsitul anilor ’90, când s-a constatat o ramânere în urma a Europei fata de principalii sai concurenti (SUA si Japonia). Ca de obicei în situatiile de criza , politicienii si-au adus aminte de educatie. La început prin procese spontane, de cooperare directa între institutiile de învatamânt (Procesul Bologna, Programele Leonardo si Socrates), educatia si formarea profesionala au primit tot mai mult sprijin comunitar. Mai mult, începând cu Summit-ul de la Lisabona (2000), educatia si cultura au devenit, pentru prima oara în istoria U.E., prioritati strategice ale politicilor europene.

În acest proces de valorificare a educatiei în constructia europeana, se pot identifica trei momente de referinta, respectiv introducerea dimensiunii europene, Procesul de la Bologna si Strategia de la Lisabona. Chiar daca nu se refera direct la cetatenia europeana, aceste momente sunt importante pentru formarea prin educatie a constiintei europene si a identitatii politice corespunzatoare. Cele trei demersuri analizate în continuare sunt rezultatul unei schimbari de atitudine în favoarea educatiei si formarii profesionale la nivelul Uniunii care începe sa se comporte ca un stat supranational: si-a creat un aparat birocratic organizat pe domenii ale politicilor publice (inclusiv educatia, cultura si tineretul), se preocupa de relatia sa cu cetatenii si îsi asuma politici care altadata erau lasate în apanajul exclusiv al statelor nationale (educatia, apararea, securitatea, relatiile internationale).

a) Dimensiunea europeana

Ideea de „dimensiune“ evoca deschiderea europeana a sistemelor educative nationale, circumscrise jurisdictiei statelor membre. Introdusa în 1983 printr-o recomandare a Parlamentului European, dimensiunea europeana desemna o finalitate adaugata politicilor nationale în domeniul învatamântului ceea ce, practic, se traduce prin teme si continuturi europene în cadrul unor materii precum geografia si istoria, studiul limbilor straine si al „acquis“-urilor, chiar prin materii aparte dedicate studiilor europene. Aditionarea acestor specificatii la edificiul national al educatiei nu a mai corespuns asteptarilor, astfel încât s-a simtit nevoia unor dezvoltari mai consistente. Începând cu 1993, în „Carta Noii Europe“ (adoptata o data cu Tratatul de la Maastricht), „dimensiunea“ a capatat un contur mai precis.

Aceasta înseamna:

• educatia în Europa, care pune accentul pe apartenenta la un spatiu cultural comun;

• educatia despre Europa, care se refera la continuturile si materiile care studiaza diversele aspecte ale societatii europene;

• educatia pentru Europa, care vizeaza formarea identitatii si cetateniei europene.

Acest din urma aspect a devenit o prioritate în programele de cooperare în domeniul educatiei, cercetarii si tineretului. În conditiile dublarii bugetului comunitar pentru educatie si triplarii fondurilor pentru cercetare în exercitiul 2005-2008, este de asteptat ca educatia pentru cetatenie europeana sa beneficieze de o sustinere masiva.

b) Procesul de la Bologna

Reprezinta o miscare ad hoc a universitatilor europene în favoarea unei „Arii Europene a Învatamântului Superior“. Aceasta presupune armonizarea politicilor, a structurilor, a modului de recunoastere a studiilor universitare, ceea ce depaseste cu mult simpla „dimensiune“ consacrata în sistemele nationale. Cele 6 obiective ale Procesului de la Bologna (validat în 1999 prin sustinerea oficiala a ministrilor de resort din tarile semnatare, inclusive România) antreneaza schimbari de substanta, respectiv:

• un sistem comparabil de diplome si acte de studii (de exemplu, „foaia matricola“);

• o structura echivalenta, similara învatamântului superior american, care sa cuprinda doua cicluri, respectiv licenta (ciclul inferior, „Bachelor“ sau „undergraduate“ cu durata de 3 ani) si nivelul Master („graduate“) cu durata de 2 ani; doctoratul va fi al 3-lea ciclu

universitar, inclus în învatamântul superior (nu va mai fi considerat învatamânt

postuniversitar, ca în România) si va avea o durata de 3 ani;

• un sistem transferabil de credite (de exemplu, ECTS sau Sistemul European de Credite

Transferabile), echivalent pentru toate universitatile europene, unde un semestru = 30

credite, 45 ore saptamânal = 2 credite dintre care 30 ore de interfata (cu prezenta) si 15 ore de lucru individual; ECTS presupune o scara unica de evaluare cu sapte calificative, care sa înlocuiasca sistemul de notare de la 1 la 10;

• intensificarea mobilitatii studentilor si a cadrelor universitare (de exemplu, prin

programele TEMPUS si ERASMUS);

• cooperarea în materie de asigurare a calitatii, de exemplu, prin European Network of

Quality Assurance in Higher Education;

• promovarea studiilor europene si a educatiei pentru Europa.

c) Strategia de la Lisabona

Consiliul European de la Lisabona (2000) a proclamat, pentru prima data în istoria U.E., ca educatia si cultura devin prioritati ale politicilor comune. Ca urmare, sub numele generic „Strategia de la Lisabona“, s-au fixat trei obiective strategice, respectiv:

• îmbunatatirea calitatii si eficientei sistemelor de educatie si formare profesionala din

cadrul U.E.;

• facilitarea accesului la sistemele de educatie si formare din statele membre;

• deschiderea sistemelor de educatie si formare catre societate.

Deoarece sistemele nationale de învatamânt sunt foarte variate (structuri, tipuri de institutii, examene si certificate, legislatie, curriculum, formarea profesorilor, management si finantare), s-a convenit sa se mentina aceasta diversitate dar sa se obtina convergenta si armonizarea politicilor educationale pe doua cai:

• prin stabilirea unor obiective comune, realizate însa printr-o mare diversitate de programe, actori si stiluri manageriale;

• prin adoptarea unor standarde comune de performanta („indicators and benchmarks“) care sa permita evaluarea dupa criterii comune, comparabilitatea si planificarea unor actiuni comune.

Aceste tendinte exprima interesul statelor membre si al U.E. de a sustine demersurile de integrare politica prin actiuni tot mai consistente în domeniul educatiei si formarii profesionale. „Europenizarea“ se extinde astfel la toate sectoarele, inclusiv la cele considerate altadata ca atributii inviolabile ale statului national. Fara îndoiala, aceste evolutii ne arata, pe de o parte, ca U.E. tinde sa-si asume toate prerogativele unei entitati politice functionale, pe de alta, ca statul national nu mai este singur pe arena publica si ca este nevoit sa împarta puterea si responsabilitatea cu alti parteneri, aflati în afara teritoriului national.

IV.4. Impactul aderarii la Uniunea Europeana asupra cetatenilor romani

Începand cu anii ‘90 s-au înregistrat schimbări economice și politice majore în România. Apar o serie de modificări în ceea ce privește relațiile “autorități publice centrale – autorități locale”, ca urmare a noilor opțiuni de guvernare (trecerea la democrație) și, totodata, trecerea de la economia centralizată la economia de piață. Astfel, autoritățile centrale deleagă o parte din responsabilitățile avute, la nivel local, conform principiului subsidiarității. Procesul descentralizării, în România este destul de dificil. În cei 15 ani de tranziție, acest proces a întâmpinat o serie de probleme. Au fost adoptate numeroase măsuri, fie la presiunea organismelor internaționale, fie sub presiunea anumitor grupuri sociale. Aceste incoerențe și lipsa unui program clar al descentralizării înca de la începutul acestui proces, l-au făcut să fie unul cu numeroase poticniri, reveniri și îmbunătaățiri. Această trecere, de la “centralismul democratic la descentralizare și autonomie decizională pentru colectivitățile locale, a constituit “piatra” de încercare pentru administrația românească. Avind in vedere profundele schimbari ce au loc in perioada contemporana,societatea umana este chemata sa faca fata asa cum spune economistul american Alvin Toffler, socului viitorului.

Ce reprezinta Europa si in ce masura afecteaza, schimba si influenteaza viata cetatenilor romani integrarea politica intr-un concept de Europa Unita, in care fiecare popor isi aduce propria contributie, propriile valori culturale, formand o mare familie europeana? Aflandu-ne de curand intr-o tara europeana, trecem printr-un proces de schimbare menit a ne ridica standardele de viata si a ne oferi oportunitati de dezvoltare si cunoastere noi, avand porti deschise, respectiv granite, cat si noi orizonturi si oportunitati.

In continuare vom trata succint impactul aderarii asupra administratiei publice deoarece aceasta reprezinta ‘organismul intermediar’ intre lege si cetatean in toate statele membre UE, iar instituțiile publice naționale trebuie să aplice acquisului comunitar într-un mod unitar la nivelul întregii Uniuni Europene, pentru a se asigura că orice cetățean european, beneficiaza de aceleași drepturi si obligatii, oricare ar fi țara în care trăiește . Exista necesitatea ca statele membre să aibă un sistem administrativ riguros, să fie capabile printre altele, să încorporeze prompt standardele și deciziile comunitare în sistemele lor legislative, și să aplice aceste standarde și decizii pe teritoriile lor. Aderarea României la Uniunea Europeană a reprezentat o mare provocare pentru administratie dearece aceasta trebuie să implementeze, în plan social, modelele de succes ale democrațiilor occidentale: servicii publice de calitate, debirocratizare, transparență și eficiență în cheltuirea fondurilor publice, standarde ridicate de performanță pentru instituțiile publice.

Principiul subsidiarității este unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii, și se bazează pe ideea că statul nu trebuie să intervină decât în măsura în care societatea nu poate să isi exercite singură anumite obligații față de proprii indivizi. Se limitează puterea fără să se impună un caracter normativ. Subsidiaritatea permite luarea deciziilor cât mai aproape de cetățeni, în interesul acestora, pe când normele comunitare sunt direct aplicabile pentru statele-membre, eșaloanele superioare neintervenind decât în măsura în care, în limita competențelor, rezolvarea problemelor de interes public se face mult mai bine de către acestea.

Principiul subsidiarității încearcă să ofere un răspuns, pe de o parte, unor nevoi de evolutțe socială și de rearanjare instituțională și, pe de altă parte, unei nevoi de participare mai activă a cetățenilor la luarea de decizii cât mai aproape de problemele concrete.

În România, autoritățile care au competența să realizeze autonomia locală, sunt primarii, ca autorități executive, și consiliile locale ca autoriăți deliberative. Potrivit Cartei europene a autonomiei locale, trebuie să existe și autorități cu caracter regional, iar legislația românească recunoaște acest caracter regional Consiliilor Județene, autorități cu caracter deliberativ, la fel ca și consiliile locale, însă Consiliile Județene coordoneaza activitatea consiliilor locale din județul respectiv, fară să existe relații de subordonare între ele – în caz contrar s-ar aduce atingere principiului autonomiei locale.

La o primă vedere, cadrul legislativ este armonizat cu dreptul comunitar, deși ar fi necesară o mai mare atenție acordată traducerilor acquis-ului comunitar în domeniu.

Administrația publică românească va trebui să parcurgă o serie de pași importanți pentru a se apropia de cea europeană, din punct de vedere al calității serviciilor destinate cetățenilor. Ca prim obiectiv este necesar sa se reduca decalajul dintre administrațiile urbane și cele rurale. Trebuie să se evalueze mai bine nivelul la care suntem, pentru a putea identifica planul de actiune pe viitor.

O problemă demnă de luat în seamă a autorităților locale este managementul local. Atragerea de resurse bugetare se dovedește a fi o alternativă în încercarea de a face față responsabilităților, însă este dezirabil ca autoritățile locale să cunoască sursele de finanțare și să dovedească faptul că sunt capabile de a elabora proiecte eligibile. Lipsa specialiștilor constituie astfel o piedică în încercarea de a atrage fonduri extrabugetare. Există o discrepanță regionala a programelor oferite de autoritățile locale, în funcție de capacitatea instituțională de la nivel local.

Consolidarea capacității administrației publice din România a reprezentat una dintre condițiile esențiale în asigurarea succesului în procesul de aderare la Uniunea Europeana la momentul 1 ianuarie 2007, formarea funcționarilor publici jucând un rol important în accelerarea reformei din administrația publica românească. Pentru a raspunde cerințelor impuse de Uniunea Europeana, orice funcționar public trebuie să dețină anumite cunoștințe, care se reflectă în tematica programelor care acoperă o arie largă de subiecte, de la etica profesională și transparență în administrația publică, managementul proiectelor, politici și instituții europene, până la managementul conflictelor, managementul timpului și negociere.

Așadar, personalul din administrația publică locală trebuie să fie recrutat, să dovedească aptitudini profesionale. În această privință, România a luat o serie de măsuri care au în vedere acest scop. Astfel, a fost modificat “Statutul funcționarului public”, a fost adoptat un cod de conduită al acestuia și a fost înființată o Agenție Națională a Funcționarilor Publici, cu rol de coordonare a acțiunilor administrației pe linia recrutării, promovării și perfecționării funcționarului public. Aceștia trebuie să se supună și unui cod de conduită. Potrivit legii contenciosului administrativ, Legea 554/decembrie 2004, “Agenția Națională a Funcționarilor Publici poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele autorităților publice centrale și locale prin care se încalcă legislația privind funcția publică- actul atacat este suspendat de drept pâna la soluționarea cauzei”.

Reforma administrației publice înca nu s-a încheiat. S-a elaborat un cadru legislativ dar e dificilă implementarea acestuia, pentru că ne izbim de o rezistență la nivel central și de asemenea o reținere la nivel local. Administrația publică românească a fost supusă unui intens proces de „europenizare” încercându-se să se facă, cât mai repede, trecerea către un sistem nou, un sistem deja implementat cu succes în spațiul european și care ar fi trebuit să ducă într-un sfârșit la îmbunătățirea performanțelor și standardelor din administrație. În cursa pentru adrerarea la Uniunea Europeană, s-a dorit adaptarea din mers la direcțiile de acțiune și recomandările venite de afară, administrația națională căzând de multe ori în capcana imitării, iar impactul comunitar resimțindu-se adesea prin adoptarea unor reforme și măsuri, fără a exista o strategie și o concepție proprie și generală a reformei administrației publice.

Este cazul multor reforme care odată adoptate au pus autoritățile în fața unui paradox: s-a realizat că de fapt nu există o bază materială pentru susținerea lor, nu există resursele umane care să îi asigure implementarea, intervenindu-se ulterior doar prin ordonanțe de urgență ale guvernului pentru retușarea lor. Academicianul Berend Ivan, profesor la Universitea din Los Angeles menționa că România va avea nevoie de o perioadă de aproximativ 35 de ani pentru a ajunge la nivelul țărilor membre ale Uniunii europene. Scurtarea acestei perioade depinde doar de modul în care structurile administrative naționale aleg să implementeze măsurile adoptate la nivelul legislativ.

Statutul de cetatean al Uniunii Europene este acelasi pentru toti locuitorii statelor membre.Toate statele sunt egale din punct de vedere politic, indiferent daca sunt mari sau mici daca sunt de mai mult sau mai putin timp membre, daca sunt mai mult sau mai putin dezvoltate din punct de vedere economic. Acest lucru presupune egalitatea in drepturi a cetatenilor, acestia fiind reprezentati in toate institutiile europene.

Romania va fi absolut egala in drepturi cu toate celelalte tari membre: va avea reprezentanti in institutiile europene, iar documentele importante vor fi traduse si in limba romana.Cetatenii romani vor beneficia de asemenea de cele 4 drepturi inscrise in Art.8 al Tratatului privind CE. Romania va ramane un stat democratic suveran, pentru ca Uniunea este compusa din astfel de state. Ca urmare, va avea in continuare aceleasi institutii politice: un presedinte, parlament, guvern si constitutie proprie.

In anumite domenii, spre exemplu in domeniul comertului exterior, Romania isi va uni eforturile cu celelalte state membre, ceea ce ii va facilita dobandirea unei mai mari influente si recunoasteri in lume.

De asemenea, trebuie mentionat ca integrarea europeana nu trebuie privita de tara nostra ca o subordonare a interesului național față de cel comunitar, fapt ce ar crea o serie de probleme pentru dezvoltarea și suveranitatea națională. Integrarea europeană trebuie să fie concepută de țara noastră cu respectarea suveranității naționale, a demnității și drepturilor omului.

Primirea in Uniune este o sansa extraordinara pentru a invinge capcana inapoierii, pentru a realiza modernizarea – ca aspiratie seculara a cetatenilor Romaniei -, pentru a ne proteja de presiunile si contradictiile din spatial mondial. Romania are mai multa nevoie de UE decat viceversa ; si este bine si lucid sa acceptam aceasta realitate.

Totodata, cetatenii romani vor avea mai multa incredere in fortele proprii, ceea ce va fi bine pentru transformarea societatii lor, pe toate planurile, uniunea putand fi asemuita cu un adapost intr-o lume plina de incertitudini si volatilitate.

Concluzii

In concluzia acestei lucrari am incercat sa oferim multiple valente ale sensului de « cetatenie » spre o intelegere corespunzatoare a acestui termen. Am pornit de la o analiza succinta a cetateniei nationale, a modului acesteia de formare spre a facilita comprehensiunea unui concept mult mai complex, de o mare provocare intelectuala pentru doctrina de specialitate, concept ce poarta denumirea de « cetatenie europeana ».

Cu toate acestea, cetatenia europeana poate fi considerata ambigua prin prisma faptului ca este susceptibila de multiple acceptiuni. In primul rand, aceasta conserva sensul initial dat cetateniei, acela de relatie directa intre cetatenii statelor membre si Uniune. In aceste context, statutul de cetatean european desemneaza totalitatea drepturilor si responsabilitatilor cetateanului ca membru al propriului stat si al Uniunii Europene. In al doilea rand, cetatenia europeana reprezinta si un nou tip de identitate colectiva ireductibila la ansamblul societatilor si statelor nationale. Aceasta identitate colectiva poate desemna, lato sensu, un cumul al diverselor identitati : culturala, politica, economica.

In acest nou spatiu creat de Uniunea Europeana, cetateanul este derutat in mod eronat de faptul ca, desi guvernele nationale sunt organisme puternice cu un rol bine definit, statele nationale accepta « stirbirea suveranitatii » prin deciziile impuse de institutiile supranationale precum si de ideea ca uniunea este un actor autoritar intr-un cadru de arena a deciziei.

Este indicat ca cetateanul sa inteleaga ca nu trebuie sa existe conflicte de genul national vs. supranational ci colaboare si sinteza permanenta; influentele fecunde trebuie sa circule in ambele sensuri; supranationalul nu inseamna antinational, dimpotriva : supranationalul implica valorile clasice de dreptate, ratiune, libertate, egalitate, umanism cosmopolit, tact diplomatic, obiectivitate stiintifica, solidaritate, intelegere reciproca, schimb, cooperare, libera circulatie a valorilor, depasire izolationism si provincialism, renuntarea la clasificarea culturala minor/major, interes sincer si autentic, respect pt valoarea celuilalt, eruditie, tratarea unor probleme de interes universal.
Cetateanul trebuie sa accepte ca puterea este descentralizata, împartita între o multitudine de actori nationali si europeni, ceea ce incita la cooperare si formarea parteneriatelor. În sistemul de guvernanta pluralista al Uniunii, nici un participant nu mai este atât de puternic încât sa-i domine autoritar pe ceilalti. Suntem in prezenta unei comunitati multicentrice, pluraliste, pe mai multe niveluri, cu o structura reticulara complet diferita de sistemul centralizat si ierarhizat al statului national.

Surse bibliografice :

Cairns, W. (2001) – Introducere in legislatia Uniunii Europene, Bucuresti, Editura universala Dalsi;

Barbalet, J.M. (1988) Citizenship: Rights, Struggle and Class Inequality, Minneapolis, University of Minnesota Press (trad. rom.: Cetatenia, Bucuresti, Editura DU Style, 1997;

Bellah, R. (1975) The Broken Covenant: American Civil Religion in Time of Trial, New York, Seabury;

Barzea, C. (2001) – Politicile si institutiile Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Corint;

Barzea, C.-Cetatenia europeana, Snspa, Politeia, 2005.

Berceanu, B.B. (1999) – Cetatenia. Monografie juridica, Bucuresti, Editura All Beck;

Berend Ivan, “Long-term Structural Changes in Transforming Central and Eastern Europe”, Munich: Sudosteuropa-Gesellschaft, 1996;

Berger, P.L.; Luckmann, Th. (1999) Construirea sociala a realitatii, Bucuresti, 1999, Ed. Univers;

Berten, A. (1992) – Identite eupeenne, une ou multiple? Reflexion sur les processus de formation de l’identite. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.) L’Europe au soir du siecle. Identite et democraties, Paris, Editions Esprit;

Borneman si Fowler, Europeanization. Annual Review of Anthropology, 2007, vol.26;

Dahrendorf, R. (1974) Citizenship and Beyond: The Social Dynamics of an Idea. Social Research, vol. 41;

Dahrendorf, R. (1994) The Challenging Quality of Citizenship. In: B. Van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, London, Sage;

Duculescu, V. (2003) – Dreptul integrarii europene. Tratat elementar, Bucuresti, Ediura Luminalex;

Dutu, Al. (1999) – Ideea de Europa si evolutia constiintei europene, Bucuresti, Editura All ;

Gellner, E. (1994) – Natiuni si nationalisme, Bucuresti, Editura Antet CEU;

Giesen, B., Eder, K. European Citizenship: An Avenue for the Social Integration of Europe.In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press;

Girault, R. (sous la direction de), Identité et conscience européennes au XX ème siècle, Hachette, Paris, 1994;

Gunsteren, H. VAN (1994) Four Conceptions of Citizenship. In: B. van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, Newbury Park, California, Sage;

Habermas, J. (1994) Citizenship and National Identity. In: B. van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, Newbury Park, California, Sage;

Habermas, J. (1995) Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future of Europe;In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press;

Halman, L. (2001) The European Values Study: A Third Wave, Tilburg, Tilburg University/EVS;

Herzog, Philippe (2000) L’Europe après l’Europe, Paris, Editura L’Harmattan;

Ionescu, Nae. Între realitatile noastre. În: Roza vânturilor, Bucuresti, 1990;

Klingemann, H.-D.; Fuchs, D. (1995) (eds.) Citizens and the State, Oxford, Oxford University;

Kymlicka, W.; Norman, W. (1995) Return of the Citizen: A Survey of Recent Work on Citizenship Theory. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press.

Linklater, Andrew: The Transformation of Political Community. Ethical Foundations of the Post-Westphalian Era, Cambridge: Polity Press;

Magnette, P. (2000) – La Constitution Europeene, Bruxelles, Universite Libre De Bruxelles;

Marga, A. (1995) – Europa si specificul european. Filosofia unificarii europene, Cluj, Biblioteca Apostrof;

Maurer, A.; Wessels, W. (2001) (eds.) National Parliaments on their Ways to Europe: Losers or Latecomers? Baden-Baden, Nomos,2003;

Marias, E.A. (1995) Mechanisms of Protection of Union Citizens’ Rights. In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications;

Morariu, Cristina, Tratat instituind o constitutie pentru Europa, Ed.CH Beck, 2005; 

Neculau, A.; Constantin, T. (2002) – Romanii si integrarea europeana; radiografia unei atitudini, Iasi, Editura Polirom;

Noica, C. (1993) – Modelul cultural european, Bucuresti, Editura Humanitas;

Pelkmans, J. (2003) – Integrarea europeana, metode de analiza economica, Bucuresti, Institutul European din Romania;

Schmitter, Ph. C. (2002) Participation in Governance Arrangements. In: J. Grote, B. Gbikpi (eds.) Participatory Governance. Political and Societal Implications, Opladen, Leske and Budrich;

Radaelli, Claudio M., Whither Europeanization? Concept stretching and substantive change; European Integration online Papers (EIoP) Vol. 4 (2000);

Sfera politicii, nr.116-117, Cetatenia europeana-intre trecut si viitor;

Scott, R.W. (2004) – Institutii si organizatii, Iasi, Editura Polirom;

Thiesse, A.M. (2000) – Crearea identitatilor nationale in Europa. Secolele XVIII – XX, Iasi, Editura Polirom;

Turner, B.S. (1993) Contemporary Problems in the Theory of Citizenship. In: B. S. Turner (ed.) Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage;

Withol de Wenden, Catherine (1997) La citoyenneté européenne, Paris, Editura Presses de Sciences Po;

Surse webliografice:

http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp

http://www.europarl.europa.eu/transl_es/RO/juri/treaties/tue_consolidat.doc

http://www.uvt.ro/regulamente/leg_554_2004.pdf

www.coe.ro/down_pdf.php?abs_path=tratate_conventii/ETS%20122.pdf

http://europa.eu/institutional_reform/index_en.htm

www.drept.unibuc.ro/biblioteca virtuala