Cetatenia
INTRODUCERE
Pentru realizarea lucrării de licență mi-am propus să abordez o temă de actualitate iar ceea ce m-a motivat în alegerea temei derivă din dorință de documentare în acest sens întrucât această reprezintă un factor extrem de important atât pentru noi în ceea ce privește cunoașterea a tot ceea ce ține de cetățenie cât și pentru cei care care își manifestă dorință de a se integra în societatea romanească.
Lucrarea de față este structurată pe 5 capitole acestea acoperind diferite aspecte referitoare la cetățenie astfel: noțiunea de cetățenie, natura si reglementarea juridică a cetățeniei române și principiile cetățeniei, dovada cetățeniei române, cetățenia de onoare și dublă cetățenie..
Primul capitol, „Noțiunea de cetӑtenie” definește în primul rând termenul de „cetӑțenie” și vorbește apoi despre sensurile acestui termen totodata am adus in discuție si perspective istorice ale cetațeniei si natura juridical a cetțeniei.
Capitolul 2 „Cetӑtenia în dreptul românesc” discutӑ despre notiunea de cetatean roman ,cetatenia de onoare si dubla cetatenie.
În Capitolul 3 „Dobândirea cetӑteniei române” am descris modalitӑțile de dobândire a cetӑteniei române și totodata procedura acordarii cetateniei . Capitolul 4, „Principiile cetateniei romane ” discutӑ despre principiile generale ale cetateniei romane cele vazute din perspective mai multor autori.
Capitolul 5, „Pierderea cetățeniei române ” este un capitol in cadrul căruia am abordat problematica ce tine de modurile de pierdere a cetăeniei romane, drepturile si indatoririle cetătenilor romani.
Intocmirea prezentei lucrări a fost realizată cu ajutorul coordonatorului …căruia doresc sa-I multumesc călduros.
CAPITOLUL I
Noțiunea de cetățenie
Pentru a defini cetățenia română trebuie să pornim de la faptul că cetățenia are un conținut și o finalitate care se corelează cu realitățile economice, sociale dar și culturale concrete, dintr-o societate dată. Titlul de cetățean român dovedește apartenența la statul român, responsabilitatea și cunoașterea obligațiilor juridice și morale.
Cetățenia in Dicționarul Explicativ al Limbii Romane este definită ca fiind calitatea de cetățean al statului, naturalizare, împămîntenire, supușie (DEX,1998).
În definirea cetățeniei române trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia relațiilor social- economice, politice și juridice,existente între persoanele fizice și statul român. Cetățenia română nu este o simplă legătură politică sau juridică dintre individ și comunitate,aceasta fiind o integrare a individului în colectivitate.
Cuvântul „cetățean” provine din latinește: civis romanus.Cetățeni romani erau considerați numai aceia care aveau dreptul de a lua parte la adunările populare din forum și participau, în acest fel, la rezolvarea treburilor publice. Conceptul "cetățenie" a înregistrat în timp multiple definiți.
Cetățenia este in conceptia autorului A.Fuerea “un proces complex, care presupune menținerea unei integrări sociale negociate, care poate inconjura adecvat pe toți cei care trăiesc în Europa de astăzi si de aici încolo au un punct de sprijin pentru viitor “(A.Fuerea,2003).
Ca instituție juridică, cetățenia este privită ca fiind un ansamblu de norme juridice care reglementează modul de dobândire a cetățeniei.
Cristian Ionescu, în a sa lucrare “Drept constituțional și instituții politice” , susține idea conform căreia „cetățenia poate fi privită atât ca instituție juridică, cât și ca statut al persoanelor cărora li se recunoaște calitatea de cetățean al unui anumit stat”(C.Ionescu,2004).
Într-o altă opinie, definirea cetățeniei porneste de la teza conform căreia statul ar fi suma celor trei elemente și anume : teritoriu, populație și suveranitate.
Acești autori definesc cetățenia ca o legătură politică sau juridică sau ca fiind o calitate a persoanei, în virtutea căreia persoana face parte din populație, care ar fi unul din elementele constitutive ale statului.
În general, se pune problema apartenenței la o comunitate, ceea ce presupune drepturi – în special drepturi politice – și obligații. În acest sens, cetățeanul este întotdeauna "co-cetățean", cineva care trăiește împreună cu ceilalți.
Cetățenia într-o societate democratică implică autonomia individului, moderată de responsabilități și de cunoașterea obligațiilor juridice și morale pe care le presupune viață împreună și respectarea celuilalt.
Ca atare, calitatea de cetățean al unui anumit stat , conferă persoanei respective atât dreptul de a exercita drepturile și libertățile fundamentale cât și și obligația de a-și înfăptui îndatoririle constituționale față de stat adica de a capătă un anumit statut juridic.
Pe langa aspectele juridice ale cetățeniei se impune a se observa totodată și conținutul politic al acesteia. Este in acest mod ușor de remarcat faptul că cetățenia are și un suport politic ,acest lucru se remarcă nu numai prin faptul că stabilirea și modul de reglementare reprezintă expresia voinței suverane a poporului ci, îndeosebi, pentru că fiecare cetățean participa în această calitate la exercitarea puterii, fiecarui cetatean revenindu-i, o „porțiune” din puterea suverană a poporului.
Altfel spus , cetățenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al populației care locuiește într-un anumit stat să se poata manifesta politic și să fie ales în organele reprezentative ale puterii sau ale administrației publice, ori să ocupe înalte demnități și funcții publice .
În al doilea caz, prin termenul de cetățenie se desemnează o anumită calitate pe care o are o persoană fizică, ca efect al legăturii sale cu un stat anumit. În acest sens este folosit termenul în diferitele documente pe care le întocmește persoana în relațiile sale cu organele de stat și care, pe lângă alte calități ca cea de căsătorit sau necăsătorit – care exprimă apartenența persoanei la o națiune – se indică și cetățenie, adică apartenența la un anumit stat.
În literatură noastră, I. Drăganu consideră cetățenia nu ca o legătură dintre persoană fizică și stat, ci ca pe” o calitate a persoanei decurgând din apartenența persoanei la stat”. În lucrarea sa “Drept constituțional – cetățenia română și drepturile fundamentale” acesta arată că „situația juridică rezultând din apartenența unei persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că această are plenitudinea drepturilor și obligațiilor prevăzute în Constituție și în legi, inclusiv drepturile politice, obligația de fidelitate față de patrie și cea de apărare a ei”( , I. Drăganu,1972).
Cetățenia poate fi definită si ca fiind legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Această legătură este exprimata prin totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și stat , este o legătură juridică specială, care reflectată pe plan extern poate fi păstrată oriunde s-ar găsi persoana.
Cunosc faptul ca titlul de cetățean român impune devotament și fidelitate față de țara, slujirea intereselor poporului, precum și îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor care sunt înscrise în Constituție și legile țării. Egali în drepturi și îndatoriri, cetățenii români sunt răspunzători deopotrivă pentru dezvoltarea economică și socială a țării.
Intr-o alta ordine de idei cetățenia “poate fi caracterizată atât ca un status, cât și ca un set de drepturi, aceasta,în condițiile în care, este evidentă relația dintre drepturile politice și status importanța politică a drepturilor derivă din natura socială a statusului.În societățile de tip feudal drepturile civile, politice și sociale care reprezintă elementele cetățeniei nediferențiate” (I.Murariu,1998).
Separarea elementelor cetățeniei dupa cum afirmă J.M. Barbbalet” este semnificativă nu numai din perspectiva distincției în drepturi, dar și pentru că practicile asociate cu fiecare set de drepturi au efecte sensibil diferite asupra relațiilor sociale dar și asupra organizării economice și politice a societății” (J.M.Barbalet,1998) .
În intărirea ideii că importanța politică a drepturilor derivă din natura socială a statusului acelaș autor aduce următoarele argumente:
drepturile sunt importante întrucât ele atribuie persoanelor o competență specifică, în virtutea unui statut juridic sau convențional;
persoanele pot avea anumite competențe sau facilități pentru unele acțiuni,ca o consecință a statusului lor (drepturile unei persoane depind de atașamentul lor la un status intrucat statusul unei persoane indică,practic, ce competențe are acea persoana);
statusul devine o realitate;
drepturile juridice, competențele pe care ele le presupun, sunt atribuite persoanelor cu o consecință a modului cum ele sau situația lor materială sunt clasificate în drept, ca o consecință a statutului lor juridic;
revendicarea unui drept poate conferi competențe unei persoane în cazul creării și exprimării unui anumit status;
statusul – ca set de așteptări,competențe și împuterniciri – există ca urmare a recunoașterii și conștientizării prestigiului,meritelor (recompensa este forma derecunoaștere în plan social a statusului);
recunoașterea este publică și se originează în legitimitate (legitimitatea statusului -legitimitatea drepturilor);
drepturile definesc limitele esențiale ale ordinii sociale;
drepturi diferite confera persoanelor competențe diferite (J.M.Barbalet,1998).
1.2. Sensurile noțiunii de cetățenie
Atunci când este privită că o apartenența a unui individ la o colectivitate umană ‘ ,noțiunea de cetățenie este utilizată atât în sens juridic, cât și în sens politic
Noțiunea de cetățenie se prezinta in dreptul constitutional sub forma a doua două accepțiuni.
În primul rând, noțiunea de cetățenie este utilizată pentru a desemna o instituție juridică, o grupare de norme juridice cu un obiect comun în reglementare dar noțiunea de cetățenie este folosită totodată și pentru a caracteriza condiția juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetățean.În această a două accepție, cetățenia se axează în jurul ideii de subiect de drept și numai aici se vorbește de cetățenia unei persoane, de legătură politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat.
Cetățenia română trebuie considerată că acea calitate a persoanei fizice care exprimă relațiile social-economice, politice și juridice dintre persoană fizică și stat, dovedind apartenența sa la statul roman ,atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor ce prevăzute de legile României și Constituție.
Cetățenia interesează nu numai dreptul constituțional, ci și dreptul internațional, dreptul familiei etc. Constituția și legile conferă cetățenilor toate drepturile inclusiv cele politice, în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi.
Străinii și persoanele fără cetățenie ( numiti apatrizii) nu se pot bucură de drepturile politice, deoarece numai cetățenii exercită puterea și astfel numai ei pot participa la guvernarea societății din care fac parte.
T. H. Marshal, în cartea să "Cetățenia și clasa socială" (Editura Universității Cambridge, 1950), menționează faptul că” cetățenia poate fi eficace doar atunci când asigura accesul la trei tipuri principale de drepturi”.
Autorul identifica trei componente ale cetățeniei acestea fiind:
componentă civilă( include drepturile referitoare la libertatea individuală);
componentă politică ( de exemplu, dreptul la participare în exersarea puterii politice și de a vota și a fi ales în instituții parlamentare);
componentă socială a cetățeniei (aceasta se referă la drepturile la un standard decent de viață și accesul egal la educație, sănătate, locuința și un venit minim).
Cetățenia poate fi privita același timp ca un statut și un rol.
Privită că un statut juridic și politic, cetățenia reprezintă ansamblul de drepturi și libertăți pe care statul le acordă cetățenilor săi, un echilibru între drepturi și îndatoriri ,loialitatea cetățeanului față de statul care îl protejează și îi acordă drepturi civice .
În al doilea rând privită că rol social, cetățenia reprezintă una dintre identitățile individului și presupune dezvoltarea anumitor competențe sau a unei culturi civice care fac posibilă exercitarea efectivă a statutului de cetățean.
Educația despre cetățenie ar trebui să ajute cetățenii să-și înțeleagă
rolul, ceea ce pentru ei înseamnă statut, îndatoriri și drepturi .
În majoritatea cărților, discuțiile pe tema educației în domeniul cetățeniei,se axeaza mai mult pe modul in care este ea practicată astăzi și care este conținutul său în acest moment. Mai mult, dezbaterea asupra educației pentru cetățenie este în mare parte dominată de practicieni și de teoreticieni ai educației formale si ai educației școlare.
Educația în domeniul cetățeniei, din acest punct de vedere, ar putea sa urmareasca următoarele obiective:
• Să familiarizeze indivizii cu valorile comunității de care aparțin și în care ei dețin drepturi de
cetățeni ;
• Să dezvolte un simț al responsabilității comune între cetățeni pentru buna și continua dezvoltare
a comunității;
• Să familiarizeze indivizii cu rolul și obligațiile lor, dar și cu drepturile lor, în termenul
cetățeniei;
• Să furnizeze indivizilor și grupurilor instrumente pentru a avea grija activ de obligațiile lor de cetățeni fața de restul comunității;
• Să dezvolte simțul loialității, supunerea între indivizii comunității, cărora le-a fost garantata
cetățenia.
Unele drepturi – remarcă J. M.Barbalet –,” drepturile la bunăstare care prevăd pentru persoane un nivel minim al condițiilor materiale de trai, oferă accesul nu doar la oportunități, ci și la poziții sociale” (J.M.Barbalet,1998).
Distincția între oportunitate și poziție socială este ușor de făcut, dar relația
dintre ele este una complexă. Spre exemplu, sa remarcat deseori că egalitatea oportunităților
conduce la inegalitatea veniturilor sau a pozițiilor sociale aceast lucru derivă din faptul că
diferitele tipuri de resurse sau celelalte mijloace prin care oportunitățile se valorifică,
sunt inegal distribuite în rândurile populației iar drepturile sunt mult mai importante pentru cei lipsiți de putere socială și politică,decât pentru cei aflați în putere.
Semnificațiile conceptului de "cetățenie" sunt diferite: de la valențele patriotice ale cetățeanului la competențele bunului cetățean, de la accentul pe obligațiile cetățenilor, la drepturile acestora,.
1.3 Perspective istorice ale cetățeniei
Preocuparea pentru drepturile egale ale cetățenilor a aparut in secolul XIX, a iar pe măsură ce dreptul de vot a luat amploare , justiția și drepturile politice au devenit realitate pentru o parte din ce în ce mai mare a populației urmand ca in secolul următor, sa se incerce o extindere a drepturilor cetățenilor la condițiile de muncă și de viață, pe lângă drepturile civile și politice déjà existente.
Mobilitatea indivizilor și evoluția societăților au condus la conceptul de "cetățenie multiplă", permițând astfel persoanelor să fie simultan cetățeni ai mai multor țări(A. Deleanu , 2006 ) .
Dezbaterile filosofice reflectă preocuparea pentru definirea "bunului cetățean" și a virtuții civice,astfel a apărut ideea îndatoririlor pe care cetățeanul trebuia să le îndeplinească pentru ca ulterior, cetățenia sa fie asociată cu identitatea națională.
Am adus în discuție la începerea subcapitolului în ceea ce privește perspectivele istorice ale cetățeniei din afară țării iar în cele ce urmeză descriem pe larg evoluția în plan intern a reglementării juridice al termenului de cetățenie.
În România prima reglementare juridică a cetățeniei s-a făcut prin Codul civil de la 1865. Calitatea de cetățean, ca urmare a unei reglementări legale, nu a existat până la adoptarea codului. Acest lucru și-a pus amprenta asupra regulilor instituite de atunci, legiuitorul având în vedere acordarea calității de cetățean român acelora care locuiau în țară. Dobândirea cetățeniei era guvernată, ca și astăzi, de principiul jus sanguinis.
Existau următoarele moduri de dobândire: naștere, naturalizare, căsătorie și repatriere (N.Maria,D.Anca,1998) .
Pierderea cetățeniei avea loc prin :
naturalizarea dobândită într-o țară străină;
prin primirea unei funcții publice de la un guvern străin fără autorizația legală a statului sau de origine;
prin supunerea față de o protecție străină;
prin intrarea în serviciul militar străin fără autorizarea Guvernului țării sale de origine și
prin căsătoria unei femei românce cu un străin.
Unele principii instituite de Codul civil român guvernează și astăzi reglementarea cetățeniei, iar interpretarea unora fiind identică și in zilele de astăzi.
Constituția din 1866 care a reglementat pentru prima dată cetățenia a fost modificată în anul 1879.După primul război mondial, a devenit necesară o nouă reglementare a cetățeniei.
Constituția din 1923 reproducea principiile consacrate de cea din 1866 iar prin legea din anul 1924 s-a dat o reglementare unitară cu privire la dobândirea si pierderea cetățeniei.Prin decretul din anul 1944, au fost abrogate decretele din septembrie 1940 și au fost anulate măsurile discriminatorii stabilite din perioada 1938-1944 în ceea ce priveste cetățenia ( A.Baciu, 2001).
Decretul din anul 1945 cu privire la statutul minorităților naționale recunoștea cetățenia română tuturor persoanelor cărora le-a fost retrasă cetățenia pe criterii de rasă, naționalitate, religie.În evoluția legislației, în materia cetățeniei un rol foarte important l-a avut adaptarea legii din anul1948 care a stabilit criterii de deplină egalitate în materie de dobândire a cetățeniei române fără deosebire de sex, rasă, etc.
În anul 1952 a fost emis decretul asupra cetățeniei care a abrogat legea 125 din 1948.Mai apoi Constituția din anul 1965 stabilea principiile care stau la baza cetățeniei române. După revoluția din decembrie 1989 a fost adoptat decretul lege din 31 decembrie 1989, privind repatrierea cetățenilor români și a foștilor cetățeni (A.Baciu,2001) .
Decretul 137 / 1990 cuprinde unele dispoziții referitoare la cetățenia română.
Un moment important în apariția cetățeniei îl constituie adoptarea legii nr 21/6 Martie 1991. Legea marchează o schimbare de orientare față de legea 24/1971 și anume recunoașterea dublei cetățenii, și prevede expres că încheierea-declararea nulității, anularea sau desfacerea căsătoriei între un român și un străin nu produc efecte asupra cetățeniei.
Fiind inspirată din legislațiile moderne și practică internațională a țării noastre, legea cu nr .21/1991 se ocupă succesiv, de prevederi cu caracter general, dobândirea cetățeniei, procedura retragerii sau aprobării renunțării la cetățenia română, procedura acordării cetățeniei încheindu-se cu un capitol de dispoziții finale și tranzitorii. Ulterior legea cetățeniei a fost republicată în Monitorul Oficial, in luna august anul 2010.
1.4 Natură juridică a cetățeniei
Printre cele mai controversate probleme privitoare la cetățenie este natură juridică a acesteia. Așa cum am remarcat, cetățenia este definită, de obicei, fie ca o legătură între individ și stat , fie ca o legătură politică și juridică, ca o apartenența juridică sau ca o calitate a persoanei .
În literatură juridică cetățenia a fost concepută fie ca fiind o “legătură între individ și stat”, fie ca fiind “legătură politică și juridică”, ca o apartenența juridică sau că o calitate a persoanei,astfel ca puterm afirma despre capacitatea juridică ca nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept și de a avea anumite drepturi și obligații(I.Murariu,S.Tanasescu,2005) .
CAPITOLUL II
CETĂȚENIA ROMÂNA
Cetățenia română reprezintă dovadă apartenenței unei persoane la statul român, acesta putandu-se bucura de libertățile și drepturile democratice stipulate în Constituție, totodata având și obligații si indatoriri specificate în legea fundamentală a statului ,subiect despre care vom preciza la ultimul capitol al lucrarii.
Cetățenia română reprezintă acea calitate a persoanei fizice care reflectă relațiile social-economice, juridice și cele politice permanente dintre stat și cetatean , făcând dovada că acel individ face parte din statul român și că acesta este titular al drepturilor și obligațiilor prevăzute de Constituție .
2.1 Noțiunea de cetățean român
Noțiunea de cetățean român relevă apartenența cetățeanului la statul roman asa cum am precizat anterior , stat în care suveranitatea națională aparține poporului.
Cetățenii români se bucurandu-se de drepturi și libertăți democratice sunt în același timp și titularii unor îndatoriri. Fiind egali în drepturi și îndatoriri, cetățenii români sunt răspunzători pentru dezvoltarea economică și socială a țării, pentru apărarea suveranității și independenței naționale
Titlul de cetățean roman nu impune altceva decat devotament și fidelitate față de tara din partea cetatenilor , slujirea intereselor poporului precum și îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor înscrise în Constituție cat și in legile țării.
Cetățenia nu este definită de domiciliu întrucât o locuința pe teritoriul statului o au și cetățenii țării respective dar și străinii, existand totuși o legătură între cetățenie și domiciliu datorită faptului că legiuitorul atribuie cetățenia în funcție de teritoriu.
Privind din perspectiva subiectivă si din perspectiva obiectivă cetățenia poate fi comentata sub urmatoarea forma succinta si anume din perspectiva subiectivă cetățenia relevă calitatea juridică a unei persoane fizice, a unui individ, numit cetățean, de a fi membru al unui stat, din această calitate apărând celelalte drepturi constituționale .
Din perspectiva obiectivă cetățenia relevă raportul juridic esențial dintre om și stat, cel din urmă având obligația și dreptul de a-l stimula pe om pentru a fi un participant activ pentru propria dezvoltare , așadar raportul juridic dintre om și stat este unul egal.
Cetățenia română reprezintă veriga politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat,această veriga fiind relevată prin totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre cele două entități.
2.2 Cetățenia de onoare
Cetățean de Onoare este un titlu onorific acordat de autoritățile unei localități unei persoane a cărei activitate sau existență este legată în mod deosebit de viața localității sau pentru talentul și serviciile deosebite aduse de aceasta localității.
De obicei, titlul se acordă unor personalități din domeniul culturii, artei, științei, învățământului sau sănătății, dar și unor sportivi și oameni de afaceri (https://ro.wikipedia.org/).
Cetățenia de onoare se acordă de către stat unei personae străine, însemnând că i s-au oferit drepturi politice fără a avea drept consecință drepturi și obligații cetățenești , astfel acordarea cetățeniei de onoare poate semnifica și o oferta de cetățenie. Totodată un stat poate oferi, acordă cetățenie de onoare propriilor cetățeni reprezintand o cinste oferită de o societate unei persoane fizice, drept consecință a calităților persoanei în cauza, care i-au fost recunoscute.
2.3 Dubla cetățenie în România
Dubla cetățenie se mai numește și bipatridie.
Legislația română de după 1989 acceptă dublă cetățenie,lucru ce a fost necesar pentru a permite rezolvarea problemelor cetățenilor români care în perioada anilor 1944-1989, locuind în afară granițelor țării au pierdut cetățenia română, dupa cum afirma unii specialiști. Pe de altă parte există o părere opusă conform căreia dublă cetățenie nu este admisă că atare în legislația noastră. Legea cetateniei romane,Legea nr 21/1991 republicata contine dispozitii care ne indica posibilitatea unui cetatean roman de a avea, in acelasi timp, si o alta cetatenie (A.Bagiu,2001).
Articolul 11 al legii spune in felul urmator : ”Persoanele care au dobândit cetățenia română prin naștere sau prin adopție și care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau această cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum și descendenții acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetățenia română, cu posibilitatea păstrării cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c) și e)” ( http://www.avocatnet.ro/).
Dobândirea sau păstrarea cetățeniei este condiționată de renunțarea ori pierderea unei alte cetățenii,aceste situații de reglementat pot genera cazuri de apatridie.
Din seria conflictelor ce pot apărea legate de cetățenie sunt cele pozitive sau negative astfel că :
• Conflictul pozitiv de cetățenie -se manifestă atunci când o persoană are două sau mai multe cetățenii lucru cauzat de neconcordanță legislației statelor.
• Conflictul negativ de cetățenie -conduce la apariția situațiilor de apatridie, adică de pierdere a cetățeniei de exemplu, un copil născut din părinți apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplică regulă jus sanguinis, nu va avea nici o cetățenie cu toate că de regulă, apatrizii sunt asimilați străinilor, atât în convențiile internaționale, cât și în actele normative interne, fiind obligați să respecte legislația statului pe teritoriul căruia locuiesc și sub a cărui jurisdicție se află.
Dobândirea sau păstrarea cetățeniei este condiționată de o serie de factori și anume pe plan intern, prin preluarea unuia sau a altui element juridic internațional .
Dintre scopurile adoptării Convenției europene asupra cetățeniei, o importanta aparte este obiectivul ce priveste promovarea dezvoltării progresive a principiilor juridice privind cetățenia, precum și adoptarea lor în dreptul intern, totodata evitarea cazurilor de apatridie, dar și creearea unei reglementări comune în domeniu, ținându-se seama de multitudinea de elemente juridice internaționale privind cetățenia, apatridia și pluralitatea de cetățenii ( I.Muraru,S.Tanasescu,2003) .
CAPITOLUL III
MODURILE DE DOBÂNDIRE A CETĂȚENIEI ROMÂNE
Legea cetățeniei române cuprinde modurile de dobândire cât și de pierdere a cetățeniei române, stabilind în același timp atât condițiile cât și procedura după care această se realizează.
În conformitate cu dispoziția constituțională arătată, cetățenia română a fost reglementată, pe larg, prin Legea cu nr.21/1991.
Dobândirea cetățeniei, în general, cunoaște două sisteme și anume:
sistemul care are la baza principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) și,
un alt sistem, având la baza principiul jus loci sau jus soli (dreptul tocului, adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană).
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la baza jus sangvinis, acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinți și copii, a continuității neîntrerupte pe pământul strămoșesc a generațiilor care au luptat pentru îndeplinirea idealurilor de libertate socială cât și națională.
3.1 Modurile de dobândire a cetățeniei române
Legea cetățeniei române reglementează modurile de dobândire dar și cele de pierdere a cetățeniei, stabilind condițiile și procedura după care aceasta se realizează.
Modurile de dobândire a cetățeniei române, potrivit legii din 1991, republicată, sunt:
prin naștere;
prin adopție;
prin acordare la cerere.
Legea cetățeniei române stabilește patru moduri în care cetățenia română poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul originar (jus sangvinis) și unele moduri derivate care să înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinți cetățeni români să se integreze în societatea românească.
Pentru dobândirea cetățeniei, în general se folosesc două sisteme așa cum am menționat și anterior : jus sangvinis (dreptul sângelui) și jus soli (dreptul locului).
Conform sistemului jus sangvinis copilul ce se naste pe teritoriu roman devine cetățean român dacă se naște din părinți care, amândoi sau numai unul are cetățenie română.
Conform sistemului jus soli copilul devine cetățean al acelui stat dacă se naște pe teritoriul acelui stat. Acest sistem are insa serioase neajunsuri de exemplu atunci când părinții nu au cetățenia acelui stat unde s-a născut copilul, este puțin probabil că acesta să dorească să rămână cetățean al statului respectiv.
În dreptul român a fost adoptat sistemul jus sangvinis că fiind cel mai potrivit.În cele ce urmează descriem pe larg fiecare mod de dobândire al cetățeniei române.
3.2 Dobândirea cetățeniei prin naștere.
Acest mod de dobândire se aplică pentru sistemul jus sangvinis: dacă copilul se naște din părinți cetățeni români se stabilește că este cetățean român. Este cetățean român copilul născut dintr-un părinte cetățean român și unul străin sau fără cetățenie.
În toate aceste cazuri teritoriul unde s-a născut sau unde domiciliază unul sau ambii părinți, nu influienteaza, în nici un fel cetățenia copilului.
Făcând aplicația sistemului jus sangvinis, legea cetățeniei române stabilește că este cetățean român copilul care se naște din părinți cetățeni români. De asemenea, este cetățean român copilul născut dintr-un părinte cetățean român și un părinte străin sau fără cetățenie (http://www.cdep.ro). In toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde domiciliază unul sau ambii părinți, nu influențează, nici într-un fel, cetățenia copilului.
3.3. Dobândirea cetățeniei prin repatriere.
Un mod de dobândire a cetățeniei române prevăzut de lege este dobândirea prin repatriere. Spus într-o altă formă acest mod de dobândire a cetățeniei se referă la persoanele care au avut cetățenie română și au pierdut-o că urmare a stabilirii lor în străinătate și care doresc să se reintegreze în societatea română. Aceste persoane sunt legate de poporul român și că atare lege consideră repatrierea un mod de dobândire a cetățeniei române.
Plecând de la principiul că dobândirea cetățeniei române de către unul dintre soți nu are nici o consecință asupra cetățeniei celuilalt soț, se stabilește că soțul cetățean străin poate cere dobândirea cetățeniei române în condițiile legii actuale.
Amintim in cadrul acestui mod de dobandire a cetateniei romane o serie de situații posibile:
• dobândirea cetățeniei române de unul dintre soți nu afectează cetățenia celuilalt soț.
• cât privește copilul minor al repatriatului, legea arata că doar părinții sunt cei indreptatiti sa hotarasaca pentru copilul lor iar dacă părinții nu sunt de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ținându-se cont de interesele lui.
• cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiției. Aprobarea revine Guvernului la propunerea ministrului justiției.
3.4.Dobândirea cetățeniei prin adopție:
Conform legii cetățenia română se dobândește de copilul cetățean străin sau fără cetățenie, prin adopție, cu conditia ca adoptatorii sa fie cetățeni români sau, atunci când adopția se face de către o singură persoană, dacă acesta este cetățean român, iar în toate cazurie adoptatul nu are vârstă de 18 ani.
În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetățean român atunci cetățenia va fi hotărâtă de comun acord, iar în caz de dezacord va decide instanța de judecată în funcție de interesul adoptatului.
Adopția unui copil străin de către cetățeni români se face numai cu încuviințarea unei autorități statale, deoarece cetățenia prin adopție este incontestabil o problema de stat. Așa cum prevede legea actual , cetățenia română se dobândește de către copilul cetățean străin sau fără cetățenie, prin adopție, dacă adoptatorii sunt cetățeni români sau, atunci când adopția se face de o singură persoană, iar în cazul în care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetățean român, cetățenia va fi hotărâtă, de comun acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanța de judecată în funcție de interesul adoptatului.
Soluția legii cetățeniei române s-a impus datorită faptului că adopția făcându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului,se urmărește integrarea deplină a acestuia în nouă lui familie.
3.5. Dobândirea (acordarea) cetățeniei la cerere.
Cel de-al patrulea mod de dobândire a cetățeniei române este acordarea la cerere. Acest mod de dobândire a cetățeniei privește pe cetățenii străini sau persoanele fără cetățenie care își manifestă dorința de a se integra în societatea românească.Cei care solicită cetățenia română trebuie să îndeplinească anumite condiții , proceduri, organul competent să aprobe cererea, precum și natură actului prin care se acordă cererea.
Condiții pentru acordarea cetățeniei române la cerere sunt următoarele (http://www.cdep.ro) :
S-a născut și domiciliază la dată cererii pe teritoriul României,sau situatia in care deși nu s-a născut pe acest teritoriu acesta locuiește în mod legal, continuu și statornic pe teritoriul statului român de cel puțin 7 ani sau cel puțin 5 ani în cazul în care este căsătorit cu un cetățean român.
A împlinit vârstă de 18 ani.
Are asigurate mijloacele legale de existența.
Dovedește in timp prin comportarea și atitudinea sa loialitate față de statul și poporul român.
Cunoaște limba romana și posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație românească în măsură suficientă pentru a se putea integra în viață socială.
Este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau străinătate pentru infracțiuni care îl fac nedemn de a fi cetățean român.
Cunoaște prevederile Constituției Române.
Legea clasifica două situații în cazul acordării cetățeniei române:
se poate acordă cetățenia română persoanei care a avut această cetățenie și care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate;
în al doilea caz acordarea cetățeniei române persoanei care nu a avut niciodată această cetățenie dar o cere.
Aceste două categorii de personae mai sus mentionate care cer (dobândirea și redobândirea cetățeniei române) nu sunt lipsite de condiții prevăzute de lege astfel ca o persoană poate dobândi cetățenie română continuând să domicilieze în străinătate numai aceia care au mai avut cetățenie română dar care au pierdut-o într-un mod sau altul.
Data la care se dobândește cetățenia română este cea în care s-a depus jurământul de credință. Legea pune in ordine toate situațiile posibile în cazul unei cererii de acordare a cetățeniei astfel ca , copilul care nu a împlinit vârstă de 18 ani născut din părinți cetățeni străini sau fără cetățenie, dobândește cetățenia română in acelas timp cu părinții săi.
Cererea de acordare a cetățeniei române, se face personal sau prin mandatar cu procura specială și autentică și se adresează comisiei pentru constatarea condiției de acordare a cetățeniei de pe lângă Ministerul Justiției.
Aprobarea cererilor de acordare a cetățeniei române se face prin hotărâre a Guvernului care apreciază, în acest sens asupra propunerilor ministrului justiției și se publică în Monitorul Oficial.
Astfel, persoană care solicită acordarea cetățeniei române trebuie să îndeplinească următoarele condiții (http://www.dreptonline.ro):
S-a născut și domiciliază la dată cererii pe teritoriul României ori, deși nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel mult 8 ani sau de cel puțin 5 ani în cazul în care este căsătorit cu un cetățean român. Pentru motive temeinice, aceste termene pot fi reduse.
Dovedește, prin comportarea și atitudinea să atașament față de statul și poporul român.
A împlinit vârstă de 18 ani.
Are asigurate mijloacele legale de existența.
Este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român.
Cunoaște limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viață socială.
3.6 Procedura acordării cetățeniei române
Aprobarea cererilor de acordare sau de redobândire a cetățeniei române se face asa cum am mai mentionat anterior prin ordinul ministrului justiției, care apreciază în acest sens, asupra propunerilor Comisiei pentru cetățenie.
Cererea de acordare sau, după caz, de redobândire a cetățeniei române se va formula în limba română, se adresează Comisiei pentru cetățenie și se va depune personal sau, în cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procura specială și autentică la sediul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, Direcția cetățenie și va fi însoțită de acte care dovedesc îndeplinirea condițiilor ce sunt prevăzute de lege.
Persoanele care au pierdut cetățenia și foștii cetățeni români cu domiciliul sau reședința în străinătate, pot depune cererile însoțite de acte care dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege la misiunile diplomatice ori oficiile consulare competențe ale RomânieiComisia, entitate fără personalitate juridică din cadrul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege. Lucrările Comisiei nu sunt publice, acestea se desfășoară în prezența a cel puțin 3 membri și sunt prezidate de președinte, iar în lipsa acestuia, de către un membru desemnat de acesta.
Îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea ori redobândirea cetățeniei române se constată printr-un raport motivat, care se adopta de Comisie cu votul majorității celor prezenți.
În caz de paritate, votul președintelui Comisiei sau al înlocuitorului acestuia este decisiv.
În vederea soluționării cererii, comisia poate dispune următoarele :
completarea dosarului, în cazul în care constată lipsa unor documente necesare soluționării cererii, sub sancțiunea respingerii acesteia că nesusținută dacă în termen de 6 luni nu sunt transmise actele necesare;
solicitarea de relații de la orice autorități cu privire la îndeplinirea condițiilor din lege are următorul conținut: „dovedește, prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate față de statul român, nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de drept sau a securității naționale și declara că nici în trecut nu a întreprins asemenea acțiuni”.
audierea oricărei persoane care ar putea da informații utile în vederea soluționării cererii;
programarea la interviu a solicitantului, într-un termen ce nu va depăși 6 luni.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru acordarea / redobândirea cetățeniei române, sau nu a fost promovat interviul ori nu s a prezentat , în mod nejustificat, la susținerea acestuia, Comisia, intocmeste un raport prin care propune ministrului justiției și libertăților cetățenești sa respinga cererii.Daca este formulate o nouă cerere de acordare sau de redobândire a cetățeniei aceasta poate fi depusă doar după 6 luni de la respingerea cererii anterioare așa cum ne arată art.16 din lege.
Ordinul de acordare sau de redobândire a cetățeniei române se comunica solicitantului de îndată ce a fost emis. În cazul în care se va constata neîndeplinirea condițiilor cerute , ministrul justiției respinge, prin formularea unui ordin, cererea de acordare sau redobândire a cetățeniei.
Ordinul ministrului justiției și libertăților cetățenești de respingere a cererii de acordare sau de redobândire a cetățeniei se comunica de îndată solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Cetățenia română se acordă sau se redobândește la dată depunerii jurământului de credință față de România. Jurământul se depune, în termen de 3 luni de la dată comunicării ordinului, în ședința solemnă în față ministrului justiției și libertăților cetățenești sau a secretarului de stat delegat anume în acest scop, și are următorul conținut:
"Jur să fiu devotat patriei și poporului român, să apar drepturile și interesele naționale, să respect Constituția și legile României"
Nedepunerea jurământului de credință față de România în termenul menționat din motive imputabile persoanei care a obținut cetățenia română, atrage încetarea efectelor ordinului de acordare sau de redobândire a cetățeniei române față de persoană în cauza.
După ce s-a depus jurământul, Comisia ori șeful misiunii diplomatice elibereaza persoanei căreia i s-a acordat cetățenia română certificatul de cetățenie. În situația în care copiii minori dobândesc cetățenia română împreună cu părinții sau cu unul din ei, aceștia vor fi înscriși în certificatul de cetățenie al părinților și nu depun jurământul, cu excepția cazului în care devin majori (în timpul procedurii de soluționare a cererii).
3.7 . Dovada cetățeniei române.
3.7.1 Dovada cetateniei romane
Legea cetățeniei române stabilește cu ce înscrisuri poti sa dovedesti cetățenia română în țară cât și în afară hotarelor. Prima regulă este aceea că dovada cetățeniei se face prin buletinul de identitate. In cazul copiilor până la vârstă de 14 ani, acestia dovedesc cetățenia cu certificatul de naștere însoțit de buletinul de identitate al oricăruia dintre părinți sau, sau exista si cazul în care copilul sa fie înscris în buletinul de identitate al unuia dintre părinți, acesta putand face dovada numai cu acest buletin.
Dovadă cetățeniei se poate face și cu certificatul constatator al acordării cetățeniei române. (http://www.cdep.ro). In străinătate, dovadă cetățeniei române se face prin actul valabil de trecere a frontierei emis de autoritățile române.
3.7.2 Jurământul de credință față de România
Un aspect care incheie procedura dobândirii cetățeniei române la cerere sau prin repatriere este depunerea unui jurământ de credință față de România. Jurământul de credință va fi depus în termen de 6 luni de la dată comunicării hotărârii prin care a fost acordata cetățenia română.
Prin conținutul acestuia , jurământul de credință este o afirmare solemnă prin care persoana respective isi exprima dorinta de a fi devotat patriei și poporului român, de a apară drepturile și interesele naționale, de a respectă constituția și legile. Jurământul se va depune în fața persoanelor delegate anume în acest scop. După depunerea jurământului, ministrul justiției, ori după caz, șeful misiunii diplomatice sau consultare, eliberează persoanei căreia i să acordat cetățenia certificatul constatator.
CAPITOLUL IV
PRINCIPIILE CETĂȚENIEI ROMÂNE
Din conținutul reglementării constituționale și legislative pot fi identificate câteva principii ale cetățeniei române, principii care ne conduc la a face diferențele dintre un cetățean român și un străin sau apatrid care au domiciliul în România.
De remarcat este faptul că norme privitoare la cetățenie se găsesc în Constituție, izvorul principal al dreptului constituțional precum și în legea cetățeniei române (Legea 21/1991).
Legile care au reglementat cetățenia română pornesc de la premisa că cetățenia este o expresie a relațiilor social-economice, politice și juridice dintre o persoana fizica și stat, constituind un atribut de onoare, de responsabilitate civică.
În literatură de specialitate s-au formulat anumite principii, dar numărul lor diferă de la un autor la altul.Principiile generale izvorăsc în principal din Constituție și din Legea nr.21/1991 a cetățeniei române.Legea pleacă de la realitatea că cetățenia română înseamnă apartenența persoanei fizice la statul român, implicand pentru cetățean atât drepturi cât și obligații.
Ioan Muraru și Simina Tanasescu în lucrarea “Drept constituțional și instituții publice”amintesc următoarele principii care stau la bază cetățeniei române (I.Muraru,S.Tanasescu,2005) :
A.Numai cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituție și legi.
Conform acestui principiu, persoanele care nu au calitatea de cetățeni români nu se pot bucură-în condițiile legii-decât de o parte din drepturile și îndatoririle prevăzute de Constituția și legile țării noastre.
În această privința se impune încă de la început să observăm că, de regulă, acesta nu este considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema, că atare, prezentând o deosebită importantă teoretică și practică, este totuși analizată, deși distinct de principiile cetățeniei. Această regulă se impune că o regulă de baza a cetățeniei române, ea străbătând întreagă legislație în domeniu. În această ordine de idei trebuie să arătăm că din drepturile înscrise în constituție și legile țării doar unele pot fi exercitate de cetățeni, străinii sau apatrizii neavând acces la ele .
În grupa acestor drepturi sunt incluse:
• Dreptul de a fi ales și dreptul de a alege în colectivitate si actioneaza in numele ei,aceste drepturi, fiind prin excelență drepturi politice, aparțin în exclusivitate cetățenilor.
• Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;
• Dreptul de a locui pe teritoriul României și a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu.
• Dreptul de a putea fi angajat în orice funcție pentru care îndeplinește condițiile cerute de legile țării;
• Dreptul protejarii diplomatice, atunci când se află în străinătate-statul român are obligația de a-și proteja cetățenii săi atunci când aceștia, aflându-se în afară granițelor au nevoie de asemenea de ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.
• Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România-cetățeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o cauza penală ori în vederea executării pedepsei.
B. Numai cetățenii sunt ținuți a îndeplini toate obligațiile stabilite prin Constituția și legile țării.
Reținând aceleași remarci făcute la principiul anterior , vom arată că cetățeanul român, titular de drepturi și libertăți, este în același timp obligat să îndeplinească și îndatoririle prevăzute de Constituția și legile țării. Această cu atât mai mult cu cât cetățenia română presupune responsabilitate civică(I.Muraru,G.Iancu,1991).
În conformitate cu acest principiu, unele obligații prevăzute de Constituție și legi aparțin în exclusivitate cetățenilor români. Persoanele care nu au această calitate nu sunt ținute a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetățenilor români, singurii răspunzători pentru dezvoltarea economică și socială a României, pentru apărarea independenței, suveranității și integrității sale. Aceste obligații sunt: obligația de fidelitate față de țară; îndatorirea de apărare a patriei etc.
C. Cetățenii români sunt egali în drepturi și îndatoriri, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limba, religie, sex, opinie, apartenența politică, avere sau origine socială și indiferent de modul în care au dobândit cetățenia.
D.Cetățenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebită claritate din dispozițiile constituționale și legale conform cărora stabilirea drepturilor și îndatoririlor cetățenilor români, a modurilor de dobândire și de pierdere a cetățeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.
E.Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetățeniei soților. Acest principiu se desprinde din dispozițiile exprese ale Legii cetățeniei române conform cărora încheierea căsătoriei între un cetățean român și un străin nu produce nici un efect asupra cetățeniei soțului care a dobândit cetățenia română în timpul căsătoriei.
F. Schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu produce nici un efect asupra cetățeniei române a celuilalt soț.
Un stat poate oferi, acordă cetățenie de onoare propriilor cetățeni. Cetățenia de onoare pe care o acordă similar unitățile nestatale precum instituții administrative , instituții sau asociații. Despre acest aspect vom reveni la capitolul următor .
Analiza sistematica a normelor juridice care formeaza institutia juridica a cetateniei romane, permite formularea unor principii care stau la baza acestei institutii juridice,lucru afirmat si anterior.
Aceste principii nu fac altceva decat sa stabileasca cadrul juridic general de dobandire si de exercitare a calitatii de cetatean roman de catre o persoana fizica. Ele decurg atat din Constitutie cat si din alte legi, dar in primul rand din Legea cetateniei romane.
Asa cum afirmam la inceputul capitolului in literatura de specialitate s-au formulat anumite principii, dar numarul lor difera de la un autor la altul , principiile reglementarii cetateniei romane sunt acele reguli, de mai mare generalitate, care guverneaza intreaga materie a cetateniei.
Aceste reguli pot fi considerate urmatoarele dupa autorul I. Deleanu :
•Nici o discriminare nu este admisa intre parti cat priveste stabilirea cetateniei copilului lor pe baza legaturii de sange, acesta dobandind cetatenia romana indiferent unde s-a nascut si “chiar daca numai unul dintre parinti este cetatean roman”
•Consacrarea egalitatii intre cetateni, inlaturarea deci a tuturor criteriilor discriminator Statul este acelasi pentru toti cetatenii sai, impartial si proteguitor, “fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba , de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala.. Egalitatea astfel inteleasa este sinonima valorii de dreptate sociala – una dintre „valorile supreme” ale statului roman ;
•Cetatenia se dobandeste, de regula, ca efect al legaturii de sange (ius sanguinis), asa incat copiii, indiferent de locul nasterii lor, sunt cetateni romani, daca ambii parinti sau numai unul dintre ei are cetatenia romana.
•In situatiile prevazute de lege , cetatenia copilului minor poate fi stabilita prin acordul parintilor;
•Incheierea, declararea nulitatii, anularea sau desfacerea casatoriei, intre un cetatean roman si un strain, nu produc efecte asupra cetateniei sotilor . Asadar , cetatenia romana nu se dobandeste si nici nu se pierde prin casatorie;
•Dobandirea cetateniei romane de catre unul dintre soti sau pierderea acestei cetatenii, nu produce niciun efect asupra cetateniei celuilat sot sau asupra cetateniei
•Cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin nastere . Din aceasta regula se exprima ideea de apartenenta genetica a unei persoane la generatiile care s-au succedat pe teritoriul romanesc, ideea de apartenenta a identitatii nationale, precum si dreptul omului;
• legea cetateniei romane s-a axat pe principiul tempus regit actum ;
• o alta regula este aceea conform careia la propunerea Guvernului, Parlamentul Romaniei poate acorda unor straini asa numita “cetatenie de onoare”, acordata pentru servicii deosebite aduse tarii si natiunii romane. Persoanele care au dobandit “cetatenia de onoare” se bucura de toate drepturile civile si politice recunoscute cetatenilor romani, facand exceptie dreptul de a alege si de a fi ales in organele reprezentative ale puterii, precum si a dreptului de a ocupa o functie publica – art. 38 din lege (I.Deleanu,1999).
În cele ce urmează se are în vedere formularea principiilor și dezbaterea acestora pe larg având în vedere articolele cuprinse în Constituția României .
4.1.1Principiul egalitatii
Pentru a defini acest principiu luam ca exemplu opinia autorului S.Tamas acesta concepand egalitatea drept “unul din drepturile fundamentale prin care se postuleaza egalitatea in drepturi a tuturor membrilor societatii (cu privire la drepturi si obligatii), inlaturarea oricarei forme de discriminare si mijloace folosite pentru asigurarea realizarii acestui drept”(S.Tamas,1993).
Dificultatile de definire nu au cauzat nici un fel de dificultati in aplicarea egalitatii ca si cazuri concrete. Exista totusi un aspect pe care doctrina romaneasca nu l-a neglijat nici inainte si nici dupa intrarea in vigoare a noii legi fundamentale si care de altfel constituie si miezul discutiilor din dreptul comparat.
Egalitatea in drepturi priveste toate drepturile pe care le au cetatenii, indiferent ca ele sunt sau nu inscrise in textul constitutional ori in alte texte legislative, tocmai de aceea, egalitatea in drepturi se refera toate domeniile de activitate”(I.Muraru.1991).
In ceea ce priveste definitia normativa a principiului constitutional al egalitatii, se observa faptul ca in marea majoritate a sistemelor juridice cea mai mare parte a drepturilor fundamentale sunt mentionate in textul Constitutiei o singura data.
Principiul constitutional al egalitatii constituie o exceptie de la aceasta regula intrucat el poate fi regasit in mai multe texte ale legii fundamentale. Aceasta pluralitate de izvoare nu este specifica doar dreptului roman,in acest sens exemplul francez poate constitui cazul extrem, insa si alte Constitutii consacra principiului egalitatii mai multe articole.
In dreptul romanesc, din ansamblul izvoarelor principiului constitutional al egalitatii unul singur da expresie principiului general, iar celelalte reprezentand doar egalitati specifice mentionate de catre Constitutie in domenii precise.
Trimiterea la articolul 4 al legii fundamentale romane pentru o corecta interpretare a principiului constitutional al egalitatii in varianta sa stricta este usurata si de titlul acestui articol “unitatea poporului si egalitatea cetatenilor”. Desi plasat nu in titlul consacrat drepturilor fundamentale, ci in primul titlul din Constitutie adica in “Principii generale” acest articol completeaza dispozitiile constitutionale ce fac referiré la egalitate prin aceea ca exprima o idee nu foarte independenta de un anumit spirit egalitar: premisa unitatii poporului roman este egalitatea cetatenilor sai.
”In analiza acestei aprecieri trebuie sa remarcam faptul ca , in virtutea continutului sau, articolul 16 alineat 1 din Constitutie este in corelatie cu dispozitiile articolului 4 alineat 2 al Legii fundamentale, care determina criteriile de nediscriminare”.(M.Constantinescu, 1992).
La intrebarea cine sunt destinatarii si beneficiarii principiului egalitatii o prima observatie deriva din faptul ca acestia pot fi identificati dupa o trasatura distincta ce priveste activitatea lor normativa: este vorba despre autoritati publice insarcinate cu edictarea normelor juridice de rang legislativ.
Ceilalti destinatari ai principiului constitutionala al egalitatii sunt supusi unor forme de control specifice in functie de tipul actelor pe care le emit. Autoritatile executive sunt supuse controlului judecatorului in cadrul contenciosului administrativ. Autoritatile judecatoresti sunt supuse propriului lor control in cadrul cailor de atac care pot fi exercitate impotriva hotararilor judecatoresti (M.Constantinescu, 1992).
Fiind inscris in Constitutie si avand forta juridica de drept fundamental, principiul constitutional al egalitatii este in mod natural opozabil tuturor detinatorilor puterii publice – autoritatile publice asa cum sunt ele enumerate de catre textul constitutional: puterea legislativa, executiva si cea judecatoreasca.
Teoretic asadar, destinatarii sai sunt Parlamentul, Guvernul si toate instantele judecatoresti care, trebuie sa respecte principiul egalitatii sub controlul judecatorului constitutional. Practic, cel din urma nu poate sa verifice respectarea principiului constitutional al egalitatii decat in raport cu puterea legislativa.
In actuala ordine juridica din tara noastra aceste autoritati sunt Parlamentul si Guvernul atunci cand actioneaza in calitate de legiuitor delegat,la acestea adaugandu-se unele organe ale puterii de stat care existau in ordinea juridica specifica legilor fundamentale anterioare si care, la momentul respectiv, aveau aceeasi competenta.
Formularea din principalul izvor constituțional al principiului egalității în dreptul românesc nu lasă nici o îndoială cu privire la identificarea beneficiarilor; ei sunt beneficiarii drepturilor fundamentale enumerate de textul legii fundamentale. De acest conținut al principiului constituțional al egalității nu pot beneficia decât persoanele fizice. Totuși, ficțiunea care este persoană fizică are tendința de a fi considerată de către jurisdicția constituțională din ce în ce mai des că beneficiar al principiului egalitatatii.
În primul rând egalitatea se adresează persoanelor fizice cetățeni români.
Dacă textul articolului 16 nu era suficient pentru a susține această afirmație, articolul 4 a care fixează criteriile nediscriminării subliniază aceeași idee. De pildă, atunci când o dispoziție din Codul muncii care permite regimuri juridice diferite cu privire la concedierea cadrelor de conducere în raport cu ceilalți angajați români persoane fizice. La fel, atunci când impozitul pe venitul agricol este considerat conform principiului constituțional al egalității este evident că cei vizați în mod direct în decizie sunt debitorii cetățeni români.
În ceea ce îi privește pe cetățenii români de alte naționalități, trebuie să precizez faptul că există o diferența notabilă între naționalitate și cetățenie. Naționalitatea desemnează criterul ce conferă apartenența la o minoritate națională, pe când cetățenia exprimă acea legătură juridică, morală și politică între o persoană fizică și un stat.
Naționalitatea nefiind unul și același lucru că și cetățenia, este posibil să existe cetățeni români de altă naționalitate. Cu privire la persoanele fizice străine și apatride, legiuitorul, în aparență, nu trebuie să respecte principiul egalității decât în ceea ce privește protecția persoanelor și a averilor, iar Curtea Constituțională nu poate să controleze acest lucru în lipsa oricărei norme de referință. La prima vedere, în dreptul românesc principiul constituțional al egalității se adresează doar persoanelor fizice care au cetățenia română. Consecință imediată ar constă în faptul că orice regim juridic diferit creat în mod special pentru străini sau apatrizi nu ar fi neconstituțional, căci Constituția nu prevede nimic cu privire la acest subiect ară cum prevăd dispozițiile articolului 18 din Constituție (T.Dragan,2000).
Asa cum arata articolului 4 din Constituția României egalitatea se aplică tuturor cetățenilor “fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenența politică, de avere sau de origine socială”.
De altfel, egalitatea și nediscriminarea, în raport cu ceilalți cetățeni români este asigurată tuturor concetățenilor de alte naționalități de către articolul 6 alineatul 2 al Constituției.
În interiorul categoriilor beneficiarilor cetățeni români, se pot deci distinge două categorii diferite: cetățeni români de naționalitate română și cetățeni români de alte naționalități. Însă dispozițiile constituționale citate împiedică orice discriminare făcută după criteriul naționalității.
Legea română admite și dublă cetățenie. Însuși articolul 16 din Constituție, care constituie principalul izvor al principiul egalității în dreptul românesc, prevede în mod implicit în cel de-al treilea alineat un regim juridic diferit pentru cetățenii români cu dublă naționalitate.
Chiar dacă, Curtea nu a aplicat încă principiul constituțional al egalității cu privire la cetățenii români cu dublă naționalitate, în dreptul comparat există o astfel de jurisprudența. Cunosc faptul că cetățenii francezi cu dublă naționalitate au fost obligați prin lege să-și efectueze serviciul militar în Franța cu condiția să aibă rezidență în mod obișnuit pe teritoriul francez.
Consiliul Constituțional a considerat că : “ instituind aceeași regulă pentru toți cetățenii francezi, legiuitorul nu a desconsiderat principiul egalității”. Se poate cu ușurință constată că de fapt nu este vorba despre aplicarea dublei naționalități că un criteriu de nediscriminare. Această însemna că toți cetățenii francezi , indiferent că au sau nu dublă naționalitate că un criteriu de diferențiere, ci de considerarea rezidenței că un criteriu de nediscriminare.
4.1.2.Principiul constituțional al egalității și drepturile fundamentale
Titlul articolului 16, “egalitatea în drepturi”, trimite la necesara conciliere dintre egalitate și celelalte drepturi fundamentale . Rolul sau primordial este nu cel de întărire, ci cel de repartitor de drepturi. În consecință, egalitatea poate însoți foarte eficient drepturile fundamentale, chiar dacă ele nu sunt drepturi cu vocație generală”(S.Tănăsescu,2003).
Situat în cel de-al doilea titlu al Constituției, principiul constituțional al egalității este plasat printre “dipozițiile comune” ale drepturilor fundamentale. Locul pe care el îl ocupă în ansamblul dispozițiilor constituționale îi conferă o importantă particulară însă nu i confera o poziție ierarhic superioară și totuși egalitatea rămâne mai degrabă un drept de principiu decât un principiu de drept. Același loc special, dar aceeași importantă a parte o au în baza Constituției și alte drepturi fundamentale.
Curtea Constituțională română a avut ocazia să pună în valoare aceste raporturi dintre principiul constituțional al egalității și prezumția de nevinovăție reglementată de textul constituțional român sub aspectul libertății individuale. Astfel din acest punct de vedere o egalitate relativă este impusă în materia de beneficiari ai prezumției de nevinovăție, atunci când între ei și persoanele care nu beneficiază de acest drept fundamental, tocmai egalitatea este cea care reclamă un tratament diferit.
În ceea ce privește principiul egalității și dreptul la liberă circulație, Curtea s-a pronunțat printr-o jurisprudența pe cât de importantă pe atât de impresionantă cantitativ și anume dreptul la liberă circulație este garantat de către Constituție în articolul 25.
Dreptul la liberă circulație implică dreptul la sejur, dreptul la muncă și dreptul la studiu în celelalte state membre ale Uniunii Europene, legislația Uniunii stabilind însă numeroase condiții pentru exercitarea acestor drepturi spre exemplu pentru un sejur mai lung de 3 luni, este necesar un certificat de sejur; intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din rațiuni de securitate și sănătate publică, iar interzicerea trebuie justificată (M.Vrabie.2007).
Cu privire la drepturile sociale, garantarea lor constituțională nu este un fapt de la sine înțeles deoarece există drepturi sociale care sunt deja protejate la nivel constituțional și pentru care egalitatea nu joacă decât un rol de întărire. Sub acest aspect este cazul dreptului la muncă pentru care textul constituțional este remarcabil de precis: “Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei și alegerea locului de muncă sunt libere”. Conținutul normativ al acestei dispoziții permite un control foarte riguros din partea jurisdicției constituționale.
Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învață în limba lor maternă și dreptul lor de a fi instruiți în această limba, chiar dacă sunt garantate prin articolul 32 din Constituție, sunt însoțite de precizarea ce face referiré la “modalitățile de exercitare a acestor drepturi”, care “sunt determinate prin lege”(S.Tănăsescu,2003).
4.1.3.Principiul constituțional al egalității în materie fiscală
Alături de principiul general al egalității menționat în articolul 16 din Constituție, în materie fiscală există și un izvor specific egalității și anume articolul 53 ,acesta se adresandu-se în egală măsură tuturor ramurilor de drept, în materia fiscală domeniul de aplicare al acestui articol se limitează doar la egalitatea în față legii fiscale.
În schimb, articolul 53 din Constituție exprimă un principiu al egalității adaptat la specificitatea dreptului fiscal, mai ales particularităților principalului izvor al veniturilor fiscale și anume impozitul deoarece egalitatea în față impozitului relevă un conținut destul de diferit în raport cu principiul general al egalității, asadar se poate spune că în materia fiscală egalitatea se prezintă sub două fațete: egalitatea în față legii fiscale că o aplicare a principiului general al egalității și așezarea justă a sarcinilor fiscale că punere în valoare a unui concept specific dreptului fiscal la nivel constituțional.
4.1.3.A.Egalitatea în fața legii fiscale.
Sistemul veniturilor publice cât și modalitățile lor de prelevare sunt stabilite prin legile fiscale. Din acest lucru se înțelege că normele legislative fiscale trebuie să respecte o condiție generală și anume principiul constituțional al egalitatatii.
Egalitatea în față legii fiscale nu are nimic special față de principiul general al egalității: în materie de destinatari – contribuabilii – legile fiscale nu trebuie să creeze diferențe nejustificate.
Egalitatea în materie de impozit a fost interpretată diferit de-a lungul istoriei. În funcție de subiectele supuse acestei obligații și în materie impozabilă, impozitarea poate fi generală, atunci când privește toate paturile sociale, sau parțială, in cazul in care există persoane care beneficiază de reduceri sau scutiri de impozite”(D.Șaguna,2005).
Toate persoanele unei comunități umane moderne sunt supuse obligației de a contribui la formarea resurselor necesare pentru cheltuielile publice, pentru simplul motiv că beneficiază de această apartenența.
Aplicarea principiului constituțional al egalității în materie fiscală se traduce printr-o exigență foarte simplă, chiar dacă destul de constrângătoare pentru legiuitor și lucrul acesta fiind datorat faptului că regula universalității să fie strict respectată, în interiorul unei aceleași categorii de contribuabili, atât privilegiile cât și discriminările sunt în mod formal interzise.
4.1.3.B.Așezarea justă a sarcinilor fiscale
În termenii articolului 53 din Constituția României există două tipuri de contribuții la care cetățenii sunt supuși în mod obligatoriu: taxele și impozitele.
Constituționalizarea implică nu doar aplicarea directă a normelor constituționale la relațiile sociale specifice dreptului fiscal, ci și recunoașterea la nivel constituțional a principiilor specifice Acesta este cazul principiului justei așezări a sarcinilor fiscale care , alături de formă generală a principiului constituțional al egalității.
Spre deosebire de textul articolului 13 al Declarației franceze a drepturilor omului și cetățeanului, a cărui formulă generală lasă posibilitatea de extindere a impunerii și la alte forme de sarcini fiscale, textul legii fundamentale române este mult mai precis și restrictiv(S.Tănăsescu,2003).
Contribuția tuturor sarcinilor fiscale trebuie realizată, așa cum prevede dispozițiile articolului 53 alineatul 2 din Constituție, în conformitate cu principiul justiției formularea in sine sugerand o necesară adecvare între contribuția fiecăruia și posibilitățile sale totodată poate fi imaginată fie sub formă unei necesare proporționalități între veniturile fiecăruia și partea să de sarcini.
Această proporționalitate reprezintă expresia unei egalități în față impozitului care presupune că prelevarea este realizată în același fel pentru toate subiectele, fără nici o diferențiere după nici un criteriu. În ultima instanța, egalitatea în față impozitului presupune neutralitatea impozitului.
Sub formă unei proporționalități stricte , principiul egalității în față impozitului păstreză în comun cu principiul egalității în față legii fiscale conținutul însuși al noțiunii de egalitate .Deoarece egalitatea în față impozitului se bazează pe o concepție strictă cu privire la proporționalitate justiția fiscală nu înseamnă egalizarea rezultatelor prin intermediul impozitului, ci doar o egalitate proporțională în contribuția la cheltuieli publice.
Din această perspectiva, principiul egalității în față impozitului nu trebuie să îl confundăm cu tratarea diferită a contribuabililor mai înstăriți față de cei care sunt mai puțin înstăriți.
4.1.4.Principiul constituțional al egalității în materia electorală
În ceea ce privește principiul constituțional al egalității în materia electorală, coordonatele generale sunt evident fixate la nivelul Constituției. Această egalitate este respectată de îndată ce același tip de scrutin se aplică în egală măsură și alegătorilor și candidaților și da naștere unor aplicații directe la nivelul fiecărei norme legislative pe tot parcursul procesului electoral.
Aplicarea principiului constituțional al egalității în formă să generală nu se concretizează într-o egalitate în față legii electorale, așa cum este cazul în alte domenii aici fiind vorba deci de o transformare în profunzime a dreptului electoral, care se realizează prin interpretarea dispozițiilor legilor electorale așa încât ele să devină conforme standardului egalitar constituțional.
”Principiul egalității votului reflectă, în ceea ce privește caracteristicile dreptului de a alege, egalitatea în drepturi a cetățenilor, prevăzută în articolul 16 din Constituție”(M.Constantinescu 1992).
Semnificația principiului egalității la dreptul de a alege, la prima vedere, constă în faptul că un alegător nu poate avea decât un singur vot. Analizată mai atent această formulă se poate dedubla în două principii destul de autonome. In primul rand “Egalitatea votului presupune, pe de o parte, că fiecare alegător să aibă dreptul la un singur vot pentru alegerea fiecărei camere a Parlamentului – regulă ”one man one vot” prevăzută de articolul 2 din lege și, pe de altă parte, că importantă votului fiecărui cetățean să fie aceeași cu cea a tuturor celorlalți cetățeni, ceea ce are numeroase consecințe, începând cu stabilirea numărului de mandate care sunt disputate în fiecare circumscripție electorală și până la modalitatea de stabilire a rezultatului votului, la egalitatea de șanse a candidaților, etc.”(S.Tănăsescu,2003)
Principiul în materia de exercitare a dreptului de vot este acela că fiecare persoană trebuie înscrisă pe listele electorale permanente alcătuite după criteriul domiciliului prin acest lucru se evita posibilitatea că o persoană să voteze de două ori.
Modificarea din anul 1996 a legii cu privire la alegerile locale viza introducerea unei dispoziții care să permită militarilor în termen să își exercite dreptul de vot în localitățile unde acestia își satisfac stagiul militar, fără a îndeplini nici o altă formalitate.Militarii ar fi in acest mod privilegiați față de ceilalți cetățeni care, dacă doresc să voteze în localitatea de reședința, trebuie să aștepte trecerea unui interval de timp de minim 6 luni și să facă o cerere expresă în acest sens la primarul localității respective.
Această interpretare face dispoziția atacată “conformă cu articolul 16 alineat 1 din Constituție, care consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor și care nu numai că nu interzice, dar totodata și implică un tratament juridic diferit pentru situații diferite, în ceea ce privește exercițiul efectiv al drepturilor recunoscute și garantate constituțional”(S.Tănăsescu ,2003).
4.1.5 .Principiul constituțional al egalității
Principiul egalului acces la justiție reprezintă premiza fundamentală a oricărui act de justiție.
Textul constituțional român face din accesul la justiție un drept fundamental de principiu. Valoarea să generală este valorificată în întregime de judecătorul constituțional care, prin aplicațiile pe care le face articolul 21 din Constituție, reușește să lărgească conținutul sau normativ. Nu mai este vorba de simplul drept de a acționa în justiție și nici de dreptul la un judecător , ci de un veritabil principiu cu valoare generală,tocmai de aceea raporturile dintre principiul constituțional al egalității și liberul acces la justiție sunt unele de sprijin și susținere reciprocă.
Norma de referință înscrisă la articolul 21 din Constituție nu comportă nici o nuanță și nici o ambiguitate: orice persoană trebuie să poate fi în măsură de a se adresa justiției, fără nici o distincție. Analizând mai îndeaproape această regulă implică două aspecte:in primul rand posibilitatea efectivă de care dispune o persoană de a se adresa justiției și in al doilea rand faptul că această vocație trebuie să aibă un caracter general, care exclude orice discriminare.
Primul aspect se referă la dreptul subiectiv consacrat prin articolul 21 din Constituție și de aceea nu poate fi limitat mai exact o lege care ar interzice accesul la justiție pentru o întreagă categorie de persoane nu ar fi contrară principiului egalității, căci legiuitorul este liber să stabilească sfera persoanelor cărora se adresează, ci ar fi neconstituțională pentru că ar încalcă dispoziția expresă a articolului 21.
În schimb, al doilea aspect se referă la principiul obiectiv al egalității, considerat aici în varianta să strictă ce nu admite nici o discriminare după criterii arbitrare. Combinat cu principiul egalității, articolul 21 din Constituție a dat ocazia în repetate rânduri Curții Constituționale să se pronunțe cu privire la imposibilitatea unor categorii de persoane de a se adresa justiției. Judecătorul constituțional impune o egalitate strictă în această materie, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu poate să stabilească regimuri juridice diferite, cu atat mai mult în funcție de criteriile menționate în articolul 4 alineat 2 din Constituție (S.Tănăsescu,2003).
4.1.6. Egală protecție a dreptului la muncă
Dreptul de a avea acces la un loc de muncă, nu trebuie s ail confundam cu dreptul la muncă. Acesta din urmă are o întindere mai mare și constituie premisa necesară pentru tot restul relațiilor reglementate în cadrul raporturilor juridice de muncă. În fapt, textul constituțional român permite o analiză în două etapesi anume în primul rând dreptul la muncă nu poate suportă nici o limitatare. În al doilea rând, o dată recunoscută prin lege această posibilitate abstractă, orice persoană poate să-și aleagă concret profesia sau locul de muncă în mod liber.
Aplicarea directă a principiului constituțional al egalității la « normele juridice referitoare la raporturile individuale sau colective care se nasc între patroni și salariați cu ocazia prestării unei munci » servește că mijloc pentru a elimina o serie întreagă de discriminări din raporturile juridice de muncă.(S.Ghimpu,1004).
Consider ca garanția egalului acces la muncă în sensul liberal al egalității șanselor de a accede la un loc de muncă și nu în cel al unei obligații la o prestație pozitivă din partea statului, nu implică în mod automat egalitatea libertății de a alege profesia. În acest sens este vorba de două obligații distincte, care însă aparțin statului: nediscriminarea în materie de acces la muncă cat și egalul acces la profesie și la locul de muncă.(S.Tănăsescu,2003).
In acest sens consider că , statul nu are obligația de a garanta efectiv accesul tuturor cetățenilor la toate profesiile; el este ținut doar să ofere cadrul necesar pentru că alegerea efectuată de fiecare persoană să fie liberă și să se facă în aceleași condiții că și cea făcută de orice alt membru al societății. Liberă alegere presupune că persoană nu este supusă nici unei constrângeri atunci când își va exprimă preferință și că statul îi oferă posibilitatea concretă a unei alegeri în condiții identice cu cele oferite oricărei alte persoane. Cu alte cuvinte, trebuie că oferta să fie egală pentru toate persoanele și că ea să fie accesibilă în condiții de perfectă egalitate.
In ceea ce priveste diferența față de egalul acces la muncă aceasta apare în ceea ce privește condițiile de accesibilitate. Dacă orice persoană poate munci , trebuie să poată avea acces la profesia de jurist, concret trebuie că acea persoană să îndeplinească cel puțin o condiție minimală: că ea să aibă studii juridice. Alegerea profesiei este liberă din momentul în care condițiile solicitate de respectivă profesie sunt îndeplinite.
Egalitatea intervine tocmai la nivelul acesta și face dovadă întregii sale supleți: aceste condiții trebuie să fie identice pentru o aceeași profesie și pot fi diferite pentru diferitele profesii. Nici o discriminare nu este posibilă în funcție de criteriul persoanelor care ar alege o profesie, în schimb diferite regimuri juridice pot fi adaptate specificului diverselor profes
Egalitatea constituie unul din izvoarele constituționale care fundamentează extrem de frecvent, numeroase decizii ale judecătorului constituțional.”Invocarea aproape sistematică a principiului egalității se observă în față tuturor jurisdictiilor, pe măsură ce ele se dezvoltă”(S.Tănăsescu,2003)
Principiul constituțional al egalității oferă o reală și eficientă protecție juridică cetățenilor în cel puțin două modalități și anume :
direct, prin posibilitatea pe care cetatenii o au de a invocă în față unui judecător această regulă constituțională ori de câte ori consideră că sunt victimele unei discriminări;
indirect, datorită rolului de drept garanție pe care egalitatea îl joacă pe lângă celelalte drepturi fundamentale.
4.2.Principiul universalității drepturilor
Potrivit acestui principiu – “Numai cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute în Constitutte și legi” – Se impune încă de la început să observăm că, acesta nu este considerat de unii autori caun principiu în lucrările de specialitate, dar problema in sine prezenta o deosebită importantă teroretica și practică, este totuși analizată distinct de principiile cetățeniei (I.Muraru,S.Tănăsescu,1995).
Din drepturile înscrise în Constituție și legile țării unele pot fi exercitate numai de cetățeni, nu și de cetățeni străini sau apatrizi existand o diferența între sfera drepturilor, pe care le pot exercită cetățenii români și sfera drepturilor, pe care le pot exercită persoanele care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru.
Cu toate cele afirmate această regulă se impune că o regulă de baza a cetățeniei române,această străbătând întreagă legislație în domeniu. Cât privește formularea dată acestui principiu, ea ar fi foarte potrivită deoarece această sugerează că persoanele care nu au calitatea de cetățeni români nu se pot bucură, în condițiile legii, decât de o parte din drepturile și îndatoririle prevăzute de constituția și legile țării noastre.
În această ordine de idei trebuie arătat faptul că din drepturile înscrise în Constituție și legile țării unele pot fi exercitate numai de cetățeni, străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o diferența între sfera drepturilor pe care le pot exercită cetățenii români și sfera drepturilor pe care le pot exercită persoanele care nu au această calitate, dar totusi locuiesc pe teritoriul statului nostru.
În grupa acestor drepturi sunt incluse (I.Muraru,S.Tănăsescu,1995) :
Dreptul la vot și dreptul de a fi ales în organele reprezentative naționale.
Aceste drepturi, fiind prin excelență drepturi politice, prin care se exprimă și se exercită puterea statală, aparțin în exclusivitate numai cetățenilor români. Revizuirea Constituției din 2003 a făcut posibilă exercitarea drepturilor de a alege și de a fi ales și pentru cetățenii Uniunii Europene. De asemenea, Constituția revizuită a acordat cetățenilor români și dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul european, instituție reprezentativă a Uniunii Europene, cu un rol din ce în ce mai important în cadrul procesului decizional specific acestei organizații, dar prin care nu se exercită nici o putere de stat, ci, cel mult se realizează în comun, la nivel suprastatal, anumite competențe specifice suveranității statelor membre.
Dreptul de a domicilia pe teritoriul Romîniei și de a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu.
Cetățenii străini și apatrizii își pot stabili reședința sau domiciliul pe teritoriul statului român și aceștia pot circulă pe acest teritoriu în condițiile particulare stabilite de legiuitor prin legea străinilor sau prin reglementarea liberei circulații pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene.
Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România( nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o cauza penală ori în vederea executării pedepsei).
Tradițional, extrădarea este instituția juridică ce permite unui stat să ceară altui stat să îi predea autorii unor infracțiuni săvârșite pe teritoriul sau ,tot în mod tradițional, statele nu acceptă extrădarea sau expulzarea propriilor cetățeni, față de care au obligații speciale de protecție.
Dreptul de a fi angajat în orice funcție sau demnitate publică pentru care îndeplinește condițiile cerute de legile țării
Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România.
Trebuie precizat însă că această regulă a avut un caracter tranzitoriu până la aderarea României la Uniunea Europeană;
Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate.
Cetățenia română implică pentru statul român obligația de a-și proteja cetățenii atunci când aceștia, aflându-se în afară granițelor, au nevoie de asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.
Explicarea faptului că doar cetățenii se bucură de toate drepturile, trebuie completată cu o viziune a limitelor acestei dependențe a drepturilor de calitatea de cetățean, limite rezultate din universalitatea drepturilor omului.
Această universalitate se desfășoară pe trei planuri(D.Dănișor ,2007):
Pe plan rațional, universalitatea desemnează atribuirea drepturilor tuturor ființelor umane. Aceste drepturi sunt raționale și abstracte, în acord cu faptul că ele sunt atribuite tuturor oamenilor și că ele sunt purtătoare ale unei pretenții de validitate generale din cauza criteriilor morale care le fondează;
Pe plan temporal – Universalitatea presupune că aceste drepturi să fie generale și abstracte – situate în marginea timpului și valide în oricare moment istoric;
Pe plan spațial , universalitatea sugerează extinderea culturii drepturilor omului la toate societățile politice, fără excepție. Asa cum afirmă și Declarația franceză drepturile sunt naturale, deci rezultă direct din natură umană, din rațiune, asadar se aplică tuturor celor care au această calitate de a fi raționali, adică tuturor ființelor umane, sunt imprescriptibile, deci scoase din contextul temporal, și aplicabile, că scop, oricărei asociații politice, ceea ce le scoate încă odată din timpul istoric, dar și din oricare spațiu cultural sau politic particular.
În ceea ce-i privește pe străini și apatrizi, aceștia nu se pot bucură decât de o parte din drepturile și îndatoririle prevăzute de constituția și legile țării noastre.
Pentru a diferenția pe cetățeni de străini și apatrizi trebuie precizat faptul că populația unui stat nu coincide cu suma cetățenilor săi.
Unii cetățeni pot să nu locuiască pe teritoriul statului, cum cetățenii altor state sau persoane fără cetățenie (apatrizi) se pot află pe teritoriul sau. Străinii sunt cetățeni ai unui stat aflați pe teritoriul altui stat. Apatrizii sunt persoane fără cetățenie. Cât se află pe teritoriul statului, aceste persoane au obligația generică de a respectă legile acestuia și de a nu întreprinde acțiuni împotriva lui.
În România nu există o reglementare specială a statutului apatrizilor și a apatridiei. Singura reglementare pe care o cunosc , dar care are un caracter general, se regăsește în art. 18 alin. (1) din Constituție, conform căruia “Cetățenii străini și pe apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantate de Constituție și de alte legi”.
Drepturile și avantajele sociale ale apatrizilor prevăzute în Convenția Europeana referitoare la statutul apatrizilor se pot clasifică, în funcție de regimul juridic aplicat, în două mari categorii, și anume:
• Drepturile și avantajele sociale acordate în condițiile reglementate cel puțin pentru străini
• Drepturile acordate în condițiile reglementate pentru naționali.
Din clasificarea făcută rezultă o consecință interesantă și anume că avantajele sociale se pot acordă în condițiiile reglementate cel puțin pentru străini, fără să existe vreo obligație a statelor de a le stabili în condițiile reglementate pentru naționali.
Drepturile și avantajele sociale acordate în condițiile reglementate pentru străini sunt următoarele:
• dreptul de proprietate, în acest sens pot aminti articolul 41 alin. (2) din Constituție acesta prevede faptul că “Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale, precum și prin moștenire legală.”
• dreptul de asociere, reglementat de art. 15 din convenție, este recunoscut ca drept al apatrizilor care “locuiesc în mod obișnuit pe teritoriul statului” unde își au reședința sau domiciliul. Acest drept este recunoscut doar pentru asocierea în “asociații cu scop nepolitic, nelucrativ și sindicate profesionale;
• dreptul de a exercită profesii remunerate, neremunerate sau libere, dacă apatridul are reședința în mod obișnuit pe teritoriul statului care îl găzduiește .De asemenea, statele vot trebui să le recunoască apatrizilor dreptul de a exercită profesii remunerate în agricultură, industrie, artizanat și comerț, precum și dreptul de a exercită o profesie liberă, dacă aceștia sunt titulari ai unor diplome recunoscute de autoritățile competențe.Din exercitarea unei profesii, oricare ar fi aceea, apatrizii pot obține venituri, motiv pentru care, în sistemul legislativ românesc, acest drept reprezintă o condiție esențială pentru acordarea și dobândirea cetățeniei române. Într-o alta ordine de idei spusa , prin exercitarea profesiilor mai sus enumerate se creea premisele îndeplinirii cerinței prevăzute conform căreia cetățenia română se acordă la cerere dacă este realizată condiția asigurării mijloacelor legale de existența, alături, desigur, de alte condiții prevăzute în textul de lege.;
• dreptul la liberă circulație, reglementat de art. 26 din convenție care cuprinde două importante aspecte, și anume:
dreptul apatrizilor de a-și alege locul de reședința și
dreptul de a circulă liber pe teritoriul statului care îl găzduiește.
În scopul aplicării acestui drept, statele au obligația prevăzută în art. 27 din convenție, de a elibera acte de identitate fiecărui apatrid, care se află pe teritoriul lor și care nu posedă un act valabil de călătorie.trebuie precizat de asemenea ca , potrivit art. 28 din convenție, statele au obligația de a elibera apatrizilor care au reședința în mod obișnuit pe teritoriul lor titluri de călătorie menite să le permită acestora să călătorescă în afară acestui teritoriu, cu excepția cazurilor când rațiuni imperioase de securitate națională sau de ordine publică se opun.
În anexă la convenție este prezentat un “Model al documentului de călătorie”, precum și o serie de instrucțiuni referitoare la eliberarea, valabilitatea, reînnoirea sau prelungirea valabilității unui astfel de document;dreptul la educație publică pentru alte forme de învățământ decât cel primar și în special la recunoașterea unor drepturi, a certificatelor de studii, de diplome și de titluri universitare eliberate în străinătate, stabilirea de taxe și atribuirea de burse de studii .Singurul avantaj social la care se referă Convenția privește locuința, intrucat statele trebuie să acorde apatrizilor, care au în mod obișnuit reședința pe teritoriul lor .
Drepturile acordate în condițiile reglementate pentru naționali sunt următoarele:
dreptul la protecția proprietății literare, artistice și industriale . Convenția precizează că, apatridul care se bucură de acest drept va beneficia în toate statele de aceeași protecție că și cea pe care i-o acordă statul pe teritoriul unde își are reședința. În România dreptul de autor, protecția acestuia și a drepturilor conexe sunt reglementate prin Legea nr. 8/1996, iar protecția desenelor și a modelelor industriale prin Legea nr. 129/1992.
dreptul de a se adresa justiției . Acest drept asigura apatrizilor “accesul liber și ușor în față tribunalelor”, asistență judiciară și scutirea de cauțiune iudicatum solvi. Același tratament îl va avea apatridul și în alte state, decât cel în care acesta își are reședința.În România un astfel de drept este reglementat în art. 21 din Constituție că un principiu al drepturilor, libertăților și îndatoririlorfundamentale. Conform art. 21 din Constituție “Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”
dreptul la educație publică pentru învățământul primar
dreptul la asistență publică și la ajutoare publice, dacă apatrizii au reședința în mod obișnuit pe teritoriul statului în care trăiesc .
Întrucât și apatrizii sunt considerați străini, în concepția legii române, drepturile și obligațiile străinilor aparțin și acestora. Drepturile apatrizilor sunt reglementate de Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 194 din anul 2002. Potrivit art. 3 din ordonanță, apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în instrumentele juridice internaționale la care România este parte.
Drepturile prevăzute de ordonanță sunt:
dreptul apatrizilor aflați legal în țară noastră de a se deplasa în mod liber și de a-și stabili reședința sau, după caz, domiciliul oriunde pe teritoriul României(acest drept este conform prevederilor art. 25 din Constituție, care reglementează dreptul apatridului de a-și stabili reședința sau domiciliul “oriunde pe teritoriul României” ) aici trebuie înțeles sensul de a-și putea stabili reședința sau domiciliul doar în localitățile prevăzute de Constituție și de lege;
dreptul de a reintră în teritoriul României pe toată durata de valabilitate a permisului de ședere, drept care este, de asemenea, permis de prevederile art. 25 din Constituție;
dreptul de a beneficia de măsurile de protecție socială, pe care le adopta statul român, în condițiile prevăzute pentru cetățenii români, dar numai dacă apatridul are reședința sau domiciliul în România;
dreptul de a verifică datele înscrise în documentele eliberate apatrizilor, care sunt cele pentru străini și, dacă este cazul, dreptul de a solicită corectarea sau eliminarea unor date care nu corespund realității;
-Dreptul de acces la toate formele și gradele de învățământ, fără restricții, la activitățile școlare și la cele de instruire în societate.
4.3.Principiul îndeplinirii obligațiilor prevăzute de Constituție și legi
Conform acestui principiu, unele obligații prevăzute de Constituție și legi aparțin în exclusivitate cetățenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor și obligațiilor.
Persoanele care nu au această calitate nu sunt ținute a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetățenilor români, singurii răspunzători pentru dezvoltarea economică și socială a României, pentru apărarea independenței, suveranității și integrității sale. Aceste obligații sunt fidelitatea față de țară și îndatorirea de apărare a patriei. (I.Muraru,S.Tănăsescu,2002)
Reținând aceleași remarci pe care le-am făcut la principiul anterior, vom arată că cetățeanul român , titular de drepturi și libertăți, este în același timp dator să îndeplinească și îndatoririle prevăzute de Constituție și legile țarii.
Asigurarea respectării legilor nu este posibilă decât în cadrul organizat al statului. Organele legislative ale statului stabilesc ordinea de drept strict necesară pentru desfășurarea normală a vieții sociale, organele executive iau măsuri pentru respectarea ei, iar organele judecătorești intervin în scopul restabilirii legalității atunci când această a fost încălcată.
În cele prezentate mai sus principiile generale ale cetățeniei române pot fi sintetizate sub următoarea formă:
Principiul egalitatii distingand urmatoarele:
Principiul constituțional al egalității și drepturile fundamentale
Principiul constituțional al egalității în materie fiscală
Principiul constituțional al egalității în materia electorală
Principiul constituțional al egalității in justitie
Egala protecție a dreptului la muncă
Principiul universalității drepturilor in cadrul caruia avem :
Dreptul la vot și dreptul de a fi ales în organele reprezentative naționale.
Dreptul de a domicilia pe teritoriul Romîniei și de a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu.
Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România
Dreptul de a fi angajat în orice funcție sau demnitate publică pentru care îndeplinește condițiile cerute de legile țării
Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România.
Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate.
Principiul îndeplinirii obligațiilor prevăzute de Constituție și legi
Numai cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituție și legi.
Numai cetățenii sunt ținuți a îndeplini toate obligațiile stabilite prin Constituția și legile țării.
Cetățenii români sunt egali în drepturi și îndatoriri
Cetățenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebită
Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetățeniei soților
Schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu produce nici un efect asupra cetățeniei române a celuilalt soț.
CAPITOLUL V
PIERDEREA CETĂȚENIEI ROMÂNE
Trebuie precizat faptul ca in România, problematica cetățeniei nu a fost niciodată abordată unitar, într-o viziune pe termen lung. Din 1947 până în 2011 au existat 30 de legi și 8 Ordonanțe de Urgență ale Cetățenia română se poate pierde prin urmatoarele categorii (art.24 din legea 21/1991):
a) retragerea cetățeniei române;
b) aprobarea renunțării la cetățenia română;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.( http://www.cdep.ro)
V.1 Modurile de pierdere a cetățeniei române.
V.1.1. Retragerea cetățeniei române.
Trebuie să remarcăm că retragerea cetățeniei române apare că o sancțiune.
Cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere. Se poate retrage cetățenia română celui care:
• aflându-se în străinătate, săvârseste fapte deosebit de grave prin care vătăma interesele statului român sau lezează prestigiul României;
• aflându-se în străinătate se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
• a obținut cetățenia română în mod fraudulos.
În primul rând, se constată că nu se poate retrage cetățenia română decât persoanelor care se află în afară granițelor țării(cetățeanului român care domiciliază pe teritoriul României nu i se poate retrage cetățenia română decât atunci când a obținut-o în mod fraudulos).
În al doilea rând, atunci cand este vorba de o sancțiune, retragerea cetățeniei române se pronunță doar împotriva persoanei vinovate, aflate în una din situațiile prevăzute de lege și menționate mai înainte sin u produce nici un efect juridic asupra cetățeniei soțului sau copiilor.
Retragerea cetățeniei române este pronunțata de către Guvern, cu ajutorul unei hotărâri, la propunerea Ministrului justiției.Cetățenia română în aceste cazuri se pierde pe dată publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de retragere.
V.1.2. Renunțarea la cetățenia română
Renunțarea la cetățenia română se diferențiază evident de retragerea cetățeniei române, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce țin de statutul juridic al persoanei.
Renunțarea la cetățenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetățeniei pentru că se pot ivi situații în care o persoană, cetățean român, dorește să se stabilească în străinătate și să obțină cetățenia statului unde se stabilește.
Aprobarea cererii de renunțare la cetățenia română – cerere care trebuie să fie făcută individuală – revine Guvernului la propunerea ministrului justiției. Cererea de renuntate la cetățenia română, fiind o cerere individuală nu produce efecte decât față de cel ce o face și nu și față de soț sau de copii, așa cum de altfel am precizat și la principiile cetățeniei Române. În cazul când ambii părinți (sau unul, dacă numai acesta este cunoscut sau în viață) obțin aprobarea renunțării la cetățenia română iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate, ori părăsește împreună cu ei țară, copilul pierde cetățenia română odată cu părinții sau, dacă aceștia au pierdut cetățenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Legea cere și consimțământul copilului care a împlinit vârstă de 14 ani.
Legea stabilește că se poate aprobă renunțarea la cetățenia română numai cetățeanului român care a împlinit vârstă de 18 ani și numai pentru motive temeinice.
Poate cere renunțarea la cetățenia română cel care:
• nu este învinuit sau inculpate într-o cauza penală ori nu are de executat o pedeapsa penală;
• nu este urmărit pentru debite către stat sau față de persoanele juridice ori fizice din țară, sau având asemenea debite le achita ori prezintă garanții corespunzătoare pentru achitarea lor;
• a dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă cetățenie. Depunerea și rezolvarea cererii sunt supuse acelorași reguli că cele stabilite pentru cererile de dobândire a cetățeniei române. Cetățenia se pierde în acest caz pe dată publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de aprobare a renunțării la cetățenia română.
Procedura retragerii și aprobării renunțării la cetățenia română are rezervat un capitol din legea ceteniei din 1991 și din această fac parte următoarele :
• Guvernul României dispune, prin hotărîre, retragerea sau, după caz, aprobarea renunțării la cetățenia română, la propunerea ministrului justiției
• Orice autoritate sau persoană care are cunoștință de existența unui motiv pentru retragerea cetățeniei române poate sesiza, în scris, comisia de pe lîngă Ministerul Justiției, avînd obligația să producă dovezile de care dispune.
• Comisia sesizată poate cere date sau informații de la orice autoritate sau persoană care are cunoștință despre existența situației prevăzute la art.
• Cererea de renunțare la cetățenia română se face personal sau prin mandatar cu procura specială și autentică și se depune la comisia care funcționează pe lîngă Ministerul Justiției
• Dată pierderii cetățeniei române prin retragere sau aprobarea renunțării la această este dată publicării în Monitorul Oficial al României a hotărîrii Guvernului (http://www.cdep.ro).
V.1.3. Alte cazuri de pierdere a cetățeniei române
Situații care privesc însă numai copiii minori, copiii care de regulă urmează condiția juridical a părinților.
Adopția unui copil minor cetățean român, de către cetățeni străini. Astfel, legea prevede că, în cazul în care un copil minor cetățean român este adoptat de cetățean străin, pierde cetățenia română dacă adoptatorul solicită această în mod expres și dacă adoptatorul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetățenia străină.
În grijă să pentru copilul minor, legea merge mai departe și mai impune o condiție și anume că, potrivit legii străine (a adoptatorilor), copilul să fie considerat că a dobândit cetățenia străină. Această condiție este deosebit de importantă, deoarece se evita situația neplăcută în care minorul adoptat ar putea rămâne fără nici o cetățenie. De aceea legea precizează că dată pierderii cetățeniei române este dată dobândirii de către minor a cetățeniei adoptatorului.
Dar adopția din anumite motive, poate fi declarată nulă sau anulată. Astfel, dacă adopția a fost declarată nulă sau anulată, copilul care nu a împlinit vârstă de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română.
Dacă un copil străin a fost adoptat de cetățeni români, iar această adopție a fost anulată sau declarată nulă este firesc că acesta să piardă cetățenia român ape care o dobândise că effect al adopției sale. Legea prevede în acest sens că anularea sau declararea nulității adopției în cazul în care copilul nu a împlinit vârstă de 18 ani și domiciliază în străinătate sau părăsește țară pentru a domicilia în străinătate, duc laconsecinta că minorul e considerat că nu a fost niciodată român. Situația se prezintă în același mod și în cazul desfacerii adopției, singură deosebire fiind că de această dată copilul pierde cetățenia român pe dată când adopția a fost desfăcută.
Legea cetățeniei române reglementează două situații în cazul acordării cetățeniei la cerere. Astfel, se poate acordă cetățenia română persoanei care a avut această cetățeniei și cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate.
În al doilea rând, se reglementează acordarea cetățeniei române persoanei care nu a avut niciodată această cetățenie, dar care totusi o cere. Legea reglementează toate situațiile posibile în cazul cererii de acordare a cetățeniei române.
CAPITOLUL VI
DREPTURILE ,ÎNDATORIRILE CETĂȚENILOR ROMÂNI-ASPECTE JURIDICE ȘI REGLEMENTĂRI INTERNE
VI.1 Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români
“Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune șiconștiința și trebuie sa se comporte unele fața de altele în spiritual fraternitații.”(Declarația Universala a
Drepturilor Omului)
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului sunt nu numai o realitate ci și finalitatea întregii activități umane, bineînțeles a aceleia progresiste și democratice.
Daca avem în vedere Declaratia Universala a Drepturilor Omului, observam ca se afirma faptul ca ,,Orice persoana are îndatoriri fata de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale”. Cele mai importante reguli care guverneaza aplicarea si exercitarea tuturor drepturilor, libertatilor si îndatoririlor fundamentale sunt prevazute în Titlul II, cap. I din Constitutia României.
Obligațiile specifice condiției de cetățean român sunt in opinia autorului( I. Deleanu,1992):
• Obligația de a respectă Constituția și legile țării
• Obligația de fidelitate față de țara
• Obligația de a presta serviciul militar, în condițiile legii
• Obligația de a contribui cu impozite și taxe la cheltuielile publice
• Obligația de a exercită cu bună credința drepturile și libertățile cetățenești conferite de Constituție și alte legi.
VI.1 Noțiunile de drepturi și îndatoriri fundamental ale cetățenilor
Instituția drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale ființei umane preocupa întreagă omenire și în ultimele cinci decenii de la crearea Organizației Națiunilor Unite a cunoscut o dinamică deosebită. În știință juridică, prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești se desemnează acele drepturi ale cetățenilor care sunt garantate de însăși Constituția țării, atât prin măsuri de ordin juridic, cât și prin stabilirea condițiilor necesare pentru exercitarea lor.
În societatea democratica drepturile sunt însotite de îndatoriri. Acest principiu universal al ordinii juridice este respectat si în ceea ce priveste raporturile dintre drepturile si îndatoririle fundamentale. Astfel, este unanim acceptat ca nu este permis sa ai parte doar de drepturi, fara a-ti asuma si anumite îndatoriri.
O prima problema teoretică este legata de definirea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Considerăm că pentru definirea lor trebuie să luăm în considerație că acestea:
sunt drepturi subiective;
sunt drepturi esențiale pentru cetățeni;
datorită importanței lor sunt înscrise, în acte deosebite cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele juridice, ele fiind în ultima instanța facultăți ale subiectelor raportului juridic de a acționa într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția statului .
Drepturile fundamentale sunt esențiale pentru cetățeni,mentionez acest lucru intrucat aceasta este cea mai importantă trăsătură,aceasta explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.
Datorită importanței lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în actecum ar fi declarațiile de drepturi, legile fundamentale ce se cer a fi cunoscute si respectate de fiecare cetatean.
La sfârșitul acestor considerații, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ce aparțin cetățenilor, acestea fiind esențiale pentru viață, pentru libertatea și demnitatea acestora,dar totusi indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane..
VI.2. Noțiunea de îndatoriri fundamentale
Cetătenii unui stat trebuie să respecte legile țării din care fac parte. La rândul sau, acesta trebuie să asigure condițiile pentru că toți cetătenii lui să poată să își atingă propriile obiective, fără a incalcă libertatea celorlalți, respectându-le demnitatea. A fi drept inseamnă a onora propria persoană și semenii noștri ținând cont de regulile sau normele care prevăd exercitarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale esențiale în cadrul societății din care facem parte. Recunoașterea dreptătii unei persoane presupune că în comunitatea respectivă există niște prevederi referitoare la drepturi și îndatoriri,lucru infapuit cu ajutorul Constituția României care precizează drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale tuturor cetătenilor. Aceste drepturi sunt garantate de statul român.
JJ. Rousseau, în lucrarea să ,,Discurs asupra originii și fundamentarea inegalității între oameni", caracteriza drepturile fundamentale că drepturi esențiale pentru cetățeni, în favoarea libertății urnane; că drepturile omului sunt daruri ale naturii de care nimeni nu se poate atinge.
Drepturile fundamentale prezintă o mare importantă atât pentru cetățeni cât și pentru stat, ele reprezintă bază pentru celelalte drepturi, sunt consacrate de Constituție și sunt determinante pentru statutul juridic al cetățeanului.
În concluzie, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective aparținând cetățenilor, esențiale pentru viață, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru liberă dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite și garantate prin Constituție și legi.
Îndatoririle cetătenesti sunt responsabilități pe care le au cetătenii față de stat sau față de comunitățile din care fac parte. Îndatoririle fundamentale sunt stabilite în Constituție și vizează o importantă deosebită pentru existența statului și asigurarea ordinii publice. Dacă cetătenii unui stat respectă îndatoririle fundamentale care le revin, atunci statul poate să intervină pentru a realiză interesul comun al acestora.
Existența îndatoririlor fundamentale se impune intrucat este de neconceput ca membrii unei colectivități umane să nu aibă alături de drepturi și anumite îndatoriri, anumite obligații față de societatea în care trăiesc.
În primul rând, îndatorirea fundamentală a cetățeanului este o obligație și nu o îndrituire așa cum este dreptul fundamental presupunand din partea cetățeanului îndeplinirea unor cerințe determinate de sarcinile și scopurile societății. În fine, îndatoririle fundamentale, sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forță de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligații juridice.
In concluzie la cele afirmate in legatura cu îndatoririle fundamentale putem spune ca acestea sunt obligații ale cetățenilor, considerate esențiale de către popor pentru realizarea scopurilor societății, înscrise în Constituție și asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forță de constrângere a statului.
Constituția prevede pentru cetățenii români, următoarele îndatoriri fundamentale:
Îndatorirea de fidelitate față de țara ( această îndatorire, prevăzută în art. 54 din Constituție, este urmărea firească a cetățeniei române).
Fidelitatea față de țara, față de națiunea română
Îndatorirea de apărare a țării
Îndatorirea de apărare a țării prevăzută în art. 55 din Constitu_ie impune cetă_enilor să fie întotdeauna pregătiți pentru a da ripostă cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât și în cazul altor acțiuni îndreptate împotrivă țării.
Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice
VI.3.Natură juridică a drepturilor fundamentale
În literatură juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetățenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natură lor și nici prin obiectul lor. Acestea își justifică pe deplin existența că o categorie distinctă de celelalte prin importantă economică, socială și politică pe care o au.
Că o trăsătură generală a multor teorii în privința naturii juridice a drepturilor omului este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale și celelalte drepturi,toate acestea fiind considerate a fi drepturi subiective.
Astfel, drepturile și libertățile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale capacității de folosință a cetățenilor. Bineînțeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de argumentat că împreună cu îndatoririle ar formă conținutul raportului juridic de cetățenie pentru simplul motiv că cetățenia nu este un raport juridic.
Putem reține că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. împreună cu celelalte drepturi subiective și cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic ale cetățeanului.
VI.4 Corelația dintre reglementările interne și cele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului și ale cetățeanului
Un scurt istoric privind reglementările referitoare la drepturile fundamentale ale omului ne arata faptul ca problema drepturilor cetățenești, a proclamării și înscrierii lor în declarațiile oficiale, în legi, în constiturii, precum și garantarea lor, constituie elemente ale unei vieți democratice a popoarelor. Încă din antichitate aufost preocupări în acest sens, dar formularea siproclamarea drepturilor omului și cetățeanului în documente de importantă istorică apăr abia în epocă modernă. Așa de exemplu în documente cum ar fi: “Magna Charca Libertatum” din anul 1215, “Petitia Dreptului” din anul 1628, “Habeas Corpus Act” din 1679; “Legea drepturilor” din 1689 erau prevăzute și garantate anumite drepturi cetățenești în Anglia.
În Statele Unite ale Americii, un pas important pe linia afimarii drepturilor omului îl marchează “Declaratia de independenta”, act fundamental care a stat la bază elaborării constituției Statelor Unite din 1787, declarație care se menține și în prezent, desigur, cu unele modificări survenite pe parcurs.
Documentul cu cea mai mare rezonanță pentru viață democratică a popoarelor îl constituie ,,Declarația drepturilor omului și cetățeanului", votată de Adunarea Națională Constituantă la 26 august 1789, din timpul revoluției franceze.
Consider că o reală importantă o reprezintă corelația dintre reglementările interne și cele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului și ale cetăteanului tocmai de aceea aduc in discutie aspect in acest sens de aceea trebuie sa mentionam cat de relevante sunt acestea la nivel mondial.
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menționate si urmatoarele :
Declarația universală a drepturilor omului -10 decembrie 1948;
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;
Actul final al Convenției pentru securitate și cooperare din Europa -Helsinki, 1975,
Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferință pentru securitate și cooperare în Europa din anul 1989,
Carta de la Paris 1990.
Fiecare dintre acestea au o importanta aparte intrucat fiecare dintre acestea au plecat de la premiza ca fiecare individ sa se bucure de libertate si securitate oriunde s ar afla.Acestea sunt subiecte de dezbatut in cadrul altor lucrari de specialitate.
Una din problemele mereu prezente în literatură juridică este tocmai corelația dintre reglementările internaționale și cele interne. Se pune deci problema de a ști cum trebuie abordată această corelație și desigur ce consecințe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare.
Într-o opinie, cetățenia era privită că legătură care unește un individ, un grup sau anumite bunuri cu un anumit stat. Această opinie este caracteristică unor autori care considerau că raporturile juridice se pot stabili și între persoane și bunuri, nu numai între persoane. Această teza era greșită, neștiințifică, deoarece raporturile juridice se pot stabili numai între oameni. Niciodată raporturile juridice nu pot lua naștere între oameni și bunuri.
În ansamblul complex de realități, probleme și deziderate ce preocupă omenirea, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale ființei umane ocupă un loc important.Includerea drepturilor st libertăților cetățenești printre problemele majore este rezultatul firesc al importanței lor deosebite și al strânsei lor interdependente cu problemele cardinale ale omenirii.
CONCLUZII
Pornind de la o serie de întrebări precum ce reprezintă termenul de cetățenie,când a apărut această noțiune la noi în țara ,care sunt drepturile și îndatoririle cetățeanului român cât și care sunt principiile cetățeniei române ,toate aceste întrebări reprezintă premizele conceptuale ale prezentei lucrări de licență .
În comparație cu alte lucrări destinate studiului cetățeniei române această lucrare de licență deține o identitate proprie datorită faptului că această a abordat problematică principiilor cetățeniei române privită din perspectivă mai multor autori și înțelegerea interpretării lor că pe o calitate a persoanei fizice care exprimă relațiile permanente social-economice, politice și juridice dintre o persoană fizică și stat, dovedind apartenență să la statul român și atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor care sunt prevăzute de Constituție și de legile tării.
În zilele noastre Constituțiile și legile utilizează termenul de cetățenie pentru a face cunoscut faptul că un om, o persoană aparține, face parte dintr-un stat, cetățenia fiind relevată prin termenul de naționalitate În România prima reglementare juridică a cetățeniei s-a făcut prin Codul civil de la 1865.
Calitatea de cetățean, ca urmare a unei reglementări legale, nu a existat până la adoptarea codului. Acest lucru și-a pus amprenta asupra regulilor instituite atunci, legiuitorul având în vedere acordarea calității de cetățean român locuitorilor țării. Dobândirea cetățeniei era guvernată, ca și astăzi, de principiul jus sanguinis.
Existau următoarele moduri de dobândire: naștere, naturalizare, căsătorie și repatriere. Pierderea cetățeniei avea loc prin naturalizarea dobândită într-o țară străină; prin primirea unei funcții publice de la un guvern străin fără autorizația legală a statului său de origine; prin supunerea față de o protecție străină; prin intrarea în serviciul militar străin fără autorizarea Guvernului țării sale de origine și prin căsătoria unei femei românce cu un străin.
Unele principii apărute în 1865 sunt valabile și astăzi. Inspirată din legislațiile moderne și practică internațională a țării noastre, legea nr 21/1991 se ocupă succesiv, în cadrul unor capitole distincte, de prevederi cu caracter general, dobândirea cetățeniei, , procedura retragerii sau aprobării renunțării la cetățenia română, procedura acordării cetățeniei încheindu-se cu un capitol de dispoziții finale și tranzitorii.
Codul civil român realizează o anumită organizare a populației țării, el introduce termenul de cetățenie astfel fiind înlocuit termenul de supușenie, face diferența, indirect, între drepturile civile și cele politice, relevând astfel un moment foarte important în procesul de reglementare a relațiilor sociale din acest domeniu. Unele principii apărute la 1865 guvernează și astăzi reglementarea cetățeniei, iar interpretarea unora este identică și astăzi.
Astfel, normă potrivit căreia „copiii găsiți pe teritoriul României fără a se cunoaște identitatea părinților lor sunt considerați cetățeni români”are aceeași semnificație și astăzi că și în 1865, legiuitorul de atunci instituind prezumția potrivit căreia cel puțin unul din părinți este cetățean român. Fiecare stat stabilește, prin legea națională, condițiile de acordare a cetățeniei. Efectele cetățeniei față de alte state ale comunității internaționale pot fi limitate de normele dreptului internațional
Pentru a fi valabilă acordarea cetățeniei presupune să fie licita din punct de vedere al dreptului internațional, ceea ce înseamnă să nu fie acordată pe baza unor criterii discriminatorii precum cele rasiale, religioase sau politice, de asemenea trebuie să aibă în vedere legătură individului cu statul , dar trebuie să aibă la baza principiile și normele dreptului internațional. Dacă aceste lucruri nu sunt respectate de stat celelalte state pot , au posibilitatea să nu recunoască cetățenia în cauza.
Străinii sunt indivizi care se află pe teritoriul unui stat dar dețin cetățenia altui stat, astfel încât acestia sunt încadrați că fiind apatrizi, refugiați. Statul stabilește prin lege condițiile de intrare, de ședere al străinilor pe teritoriul sau, respectând drepturile străinilor. Statul este obligat să-i primească pe străini pe teritoriul sau, statul are dreptul să expulzeze un străin pe baza faptelor deosebit de grave săvârșite de acesta.
Cetățenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice care exprimă relațiile permanente social-economice, cele politice și juridice dintre o persoană fizică și stat, dovedind apartenența sa la statul român și atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor care sunt prevăzute de Constituție și de legile țării.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cetatenia (ID: 111539)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.