Cesiunea Drepturilor Patrimoniale de Autor
=== 43b7773c401f3f094d2e04f026f4b637800dbcfc_118825_1 ===
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.pen. – Codul penal al României
C.pr. pen. – Codul de procedură penală
H.G. – Hotărârea Guvernului
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
O.M.C. – Organizația Mondială a Comerțului
O.M.P.I . Organizația Mondială a Protecției Intelectuale
O.R.D.A – Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE DESPRE CESIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR
Reguli generale privind cesiunea drepturilor de autor
Orice operă de creație intelectuală este, prin natura și prin rațiunea pentru care a fost creată, destinată oamenilor, consumatorilor de opere ale spiritului, cei care creează exclusiv pentru ei fiind cazuri excepționale. „Izvorâtă, prin puterea creatoare a autorului său, din fondul comun de cunoștințe, idei și sentimente ale unei societar., la un moment dat al dezvoltării sale istorice, opera de creație intelectuală ar fi inutili și activitatea care i-a dat naștere lipsită de sens, dacă acea operă nu s-ar integra in patrimoniul social al acelei colectivități, îmbogățindu-1.
Dorința de îmbogățire a patrimoniului spiritual al colectivități – și chiar al întregii umanități – este, fără îndoială, motivul cel mai nobil și cauza determinantă a oricărei activități de creație intelectuală, după cum și îmbogățirea acestui patrimoniu cu noi adevăruri și ne: frumuseți revelate constituie cauza finală a unei asemenea activități… Opera de creație intelectuală dobândește valoarea socială numai prin răspândirea ei”.
În spatele acestei dorințe de îmbogățire a patrimoniului cultural al umanității stă și dorința autorilor de opere de a dobândi faimă, recunoaștere profesională, glorie, renume. Recunoaștere, glorie, renume, faimă de care puțini autori au parte, pentru că istoria demonstrează mereu că doar operele valoroase dăinuie peste veacuri și rămân cu adevărat în patrimoniul spiritual al umanității.
Pe de altă parte, este evident că dezvoltarea creativității nu poate fi concepută fără garanții pentru autor cu privire la remunerarea sa pentru efortul creator depus. „Protecția dreptului de autor implică însă nu numai asigurarea unor redevențe rezonabile pentru autori, ci și a asigurarea unei protecții convenabile pentru editor, deoarece posibilitatea unui autor de a-și răspândi opera depinde în egală măsură de legile care protejează editorii. Acest întreg proces de diseminare nu poate fi limitat la granițele naționale. De aici nevoia de protejare a propriilor autori și creatori atât in țară, cât și în străinătate, fapt ce de asemenea necesită o legislație adecvată”.
Împlinirea țelului pentru care operele sunt realizate de către creatorii lor și valorificarea drepturilor de autor se poate realiza direct, chiar de către autor (acele cazuri rare în care autorul folosește mijloace proprii pentru aducerea operei la cunoștință publică: expunerea unei lucrări de artă plastică, recitarea în public a une: poezii, lectura în public a unui text de proză, executarea unei lucrări coregrafice și muzicale).
În marea majoritate a cazurilor însă, valorificarea drepturilor de autor prin comunicarea și răspândirea operei create presupune mijloace materiale de care autorul nu dispune și în consecință este obligat să se adreseze unor intermediari specializați (edituri, posturi de radio, televiziune, studiouri cinematografice, galerii de artă ș.a.m.d.) cu care încheie contracte în scopul exploatării operei, cedându-le drepturile patrimoniale de autor.
Acestor contracte nu li se pot aplica, în totalitate, regulile dreptului comun, dată fiind natura specială a dreptului de autor, legătura care există între operă și autor, persistența drepturilor morale și după încetarea din viață a autorului, și după expirarea duratei de protecție a operelor, nevoia de a asigura o protecție eficientă, atât drepturilor morale, cât și drepturilor patrimoniale ale autorilor. Practica dovedește însă că mulți autori, constrânși de nevoi financiare, încheie cu parteneri puternici contracte care, aducându-le un profit imediat și aparent rezonabil, îi dezavantajează pe termen lung.
Rezultă de aici importanța pe care o are reglementarea legislativă a modalităților de exploatare a operei prin încheierea unor contracte cu terțe persoane. Situația se va complica, iar reglementările se vor schimba, desigur, pe măsura diversificării mijloacelor de reproducere și distribuire a operelor. „Astfel cum demonstrează Intenetul, actorii tradiționali în procesul comunicării (producătorul de opere și de informații, provider-ul, editorii, intermediarii și cei care folosesc operele și informațiile) vor dobândi noi roluri în mediul digital Pe Internet, autorii pot să-și difuzeze în mod liber operele fără intervenția tradiționalilor editori: autorii devin ei înșiși „editori” și este foarte posibil ca, în viitor, legătura dintre producătorii de opere și consumatorii de opere să se schimbe, ca accesul la opere să fie mai ușor, iar remunerarea autorilor să cunoască alte metode de cuantificare și de încasare.
În dreptul nostru, dar și în alte sisteme de drept, contractele de valorificare a drepturilor de autor își păstrează importanța și se bucură de o reglementare care conține reguli ce se abat de la cele ale dreptului comun, plecând de la ideea că autorii trebuie să fie protejați, consimțământul lor examinat și cântărit cu grijă, iar drepturile lor respectate cu rigurozitate.
Astfel se și explică reglementarea largă de care se bucură în cadrul Legii nr. 8/1996 (art. 39-63): Capitolul VII conține dispozițiile comune pentru contractele de valorificare a drepturilor patrimoniale (Secțiunea I, Capitolul VII) și regulile speciale pentru contractul de editare (Secțiunea a II-a), contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală (Secțiunea a IlI-a), pentru contractul de închiriere (Secțiunea a IV-a) și contractul de comandă (art. 46). Contractul de adaptare este amintit în capitolul din lege dedicat operelor audiovizuale, în art. 68.
Unele dintre normele care reglementează contractele de exploatare a drepturilor de autor sunt imperative, altele supletive, dar, atunci când se pune problema aplicării lor, natura acestora trebuie să le fie cu grijă determinată, date fiind consecințele pe care le are încălcarea uneia sau a alteia dintre aceste norme.
Contractele de adeziune, tot mai des întâlnite în practică, nu sunt, prin ele însele, ilicite decât dacă și în măsura în care conferă celui cu care contractează autorul un avantaj excesiv.
Contracte cu clauze tip sunt frecvent propuse autorilor și ele pot conține clauze periculoase pentru ei, dacă nu sunt adaptate în mod corespunzător. Poate aici, mai mult decât în oricare altă materie, personalizarea contractelor, adaptarea lor la autor și la operă este mai necesară.
Uneori, creatorii își încredințează gestiunea drepturilor patrimoniale de autor și reprezentarea lor organismelor de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor.
Din păcate, la noi, organismele de gestiune colectivă par mânate de propriile lor interese, iar nu de cele ale autorilor pe care îi reprezintă. Dar ele sunt în discordie continuă și cu utilizatorii. Iar atunci când gestiunea colectivă a unor drepturi este obligatorie, autorii sunt practic în imposibilitatea de a controla în vreun fel, ei înșiși, nu doar corecta utilizare a operelor lor, ci și încasările realizate și sumele cuvenite. Protejat de lege prin norme de favoare, în România, creatorul este, aproape întotdeauna, prost plătit pentru munca sa.
Principiile fundamentale ale contractelor de utilizare a drepturilor de autor
Două sunt principiile de bază ale contractelor pentru exploatarea drepturilor de autor:
Primul este dreptul exclusiv, care conferă autorului putere absolută asupra creației sale.
Al doilea este acela al protecției autorului, văzut ca partea slabă în contractul de exploatare a operei sale.
Primul constă în dreptul exclusiv al autorului, autorul având, conform art. 12 și 13 din Legea nr. 8/1996, dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa și de a consimți la utilizarea operei de către alții, care include dreptul de a autoriza și de a interzice orice act de folosire, după placul și voința sa.
Spre deosebire de titularii dreptului de proprietate industrială (a se vedea cazurile inventatorilor și a titularilor de mărci, pentru care neutilizarea invenției ori a mărcii înregistrate este sancționabilă cu o licență obligatorie sau, după caz, cu decăderea din dreptul la marcă), autorul unei opere protejate prin drept de autor nu are obligația de a utiliza opera sa. Iar, dacă decide să exploateze opera sa, o poate face el însuși ori poate să acorde dreptul de utilizarea unuia sau mai multor utilizatori la care va transmite unul sau mai multe drepturi de utilizare mai mult sau mai puțin întinse.
El poate interzice orice exploatare a operei sale, poate alege utilizatorul, poate subordona autorizarea utilizării operei sale unor condiții și restricții.
Principiul dreptului exclusiv al autorului cunoaște însă mai multe restricționări și imitări în ultimii ani. Astfel, există situații de licențe obligatorii și de prezumții egale de cesiune a drepturilor, care fac imposibil refuzul autorului de a decide (de a alege) utilizatorul și condițiile utilizării.
Al doilea este acela că dispozițiile Legea nr. 8/1996 sunt menite să protejeze pe autor prin reguli speciale, autorul fiind privit ca partea slabă a contractului de exploatare a operei.
Din punct de vedere economic, autorul nu este într-o poziție care să-i permită să negocieze de pe poziții de echilibru și de egalitate cu utilizatorii. Cel mai frecvent, autorul nu are, la fel ca în vremea privilegiilor editorilor, a alege decât între acceptarea condițiilor care îi sunt impuse sau de a renunța la exploatarea operei sale în scop de profit.
Legea dreptului de autor îl protejează pe autor, punându-1 la adăpost de clauzele ce i-ar putea fi defavorabile, iar în soluțiile adoptate se are în vedere și faptul că autorul are drepturi morale care sunt inalienabile, astfel că exploatarea operei nu poate și nu trebuie să țină seama numai de interesele patrimoniale ale autorilor. De aici și atenția specială care se acordă consimțământului și formei scrise a contractului de cesiune a drepturilor, care reprezintă condiție ad probationem, și nu ad aliditatem.
În considerarea interesului ocrotit, unii autori susțin că dispozițiile derogatorii de la dreptul comun, conținute de legile proprietății intelectuale, au caracter de ordine publică.
În mod incontestabil, aceste dispoziții de favoare fac ca orice clauză ambiguă să fie interpretată in favorem auctoris. Iar concluzia care se desprinde este aceea că autorii se pot pune la adăpostul atât al dreptului comun al contractelor (de exemplu, cu referire la buna credință în negocieri, buna credință în executarea contractului etc.), dar, credem că și la adăpostul Legii
nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, autorul putând fi privit ca un consumator în raport cu cocontractantul profesionist evident, atunci când cocontractantul este un profesionist).
Interzicerea practicilor anticoncurențiale
Practicile anticoncurențiale sunt interzise. Contractul de exploatare a creațiilor intelectuale trebuie să respecte regulile de ordine publică relative la practicile anticoncurențiale. Și este de amintit din nou că este destul de greu de conciliat caracterul exclusiv al dreptului de autor(transmis) cu regulile liberei concurențe.
Această contradicție poate fi surmontată numai dacă deosebim între existențe monopolului și exercițiul monopolului.
Faptul că autorul și/sau cesionarul au dreptul de a interzice terților exploatarea operei fără autorizarea lui (lor) nu are nimic nefiresc, cum nu este nefiresc nici faprd că ei pot conveni împreună asupra prețului produselor comercializate, ca urmare a exploatării drepturilor de autor.
Dar părțile nu vor putea, invocând caracterul exclusive al dreptului lor de autor, ca în numele și în considerarea dreptului lor exclusiv, să restricționeze concurența. Creatorii și utilizatorii trebuie să găsească acele soluții de exploatare a operelor care să stimuleze difuzarea și să garanteze transparent fluxurilor financiare care rezultă din această exploatare.
Și, oricât de dificil ar fi, trebuie să se găsească modalitățile de conciliere între dreptul concurenței și caracterul exclusiv și dimensiunea personalistă a dreptului ce autor. Autorul, titularul unui drept de autor, nu trebuie, nu are voie să abuzeze de poziția dominantă pe care creația realizată și dreptul exclusiv i le pot oferi uneori.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat în anul 1995 o hotărâre cunoscută sub numele de hotărârea Magill (controversată după pronunțare, dar care a generat o bogată jurisprudent ulterioară prin care a reafirmat soluția adoptată), prin care se condamnă abuzul ce poziție dominantă. Conform acestei hotărâri, în anumite circumstanțe, trebuie să se sancționeze refuzul titularului unui drept de proprietate intelectuală de a acorda licențe de utilizare a unor creații intelectuale, când acest refuz este de natură să pună piedici concurenței și (mai recent), apariției de produse noi. În cauza (cauzele reunite) în care s-a pronunțat hotărârea Magill, a fost sancționat refuzul unor societăți de televiziune, prin invocarea dreptului de autor, de a furniza societății Magill printr-un contract de licență, informații brute privind programele săptămânale ce televiziune, pentru ca Magill să le publice într-un ghid la dispoziția publicului.
În această cauză, Comisia Europeană și, mai apoi, Tribunalul de Primă Instanță și ulterior, CJUE au reținut că societățile de televiziune dețineau dreptul exclusiv de publicare și comercializare a programelor pentru televiziunile lor și a revistelor în care ele erau publicate și că acestea au abuzat de poziția dominantă deținută pe piața grilelor săptămânale și a revistelor în care se publicau grilele, rezervându-și dreptul, exclusiv de reproducere, astfel că ele împiedicau apariția unui produs nou susceptit de a concura revistele existente în care se publicau grilele.
În alte cuvinte, Comisia și apoi judecătorii au reținut că, dacă exercițiul dreptului exclusiv de reproducere a operei protejate nu prezintă, în sine, un caracter abuziv, situația este diferită atunci când, din circumstanțele proprii fiecărui caz în parte, rezultă că modalitățile și condițiile exercitării dreptului exclusiv de reproducere al operei protejate urmăresc, în realitate, un scop contrar obiectivelor prin care se promovează concurența, acesta find obiectiv al politicilor Uniunii Europene. În afacerea Magill, sancțiunea pronunțată, privită ca „singurul mijloc de a pune capăt infracțiunii”, a fost încheierea forțată a contractului.
Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor
În domeniul dreptului de autor, spre deosebire de dreptul comun, prin cesiune, care, în concepția Legii nr. 8/1996, include și concesiunea (licența), se înțelege convenția prin care autorul sau titularul drepturilor patrimoniale de autor transmite totalitatea sau o parte a drepturilor sale patrimoniale de autor asupra unei opere către o altă persoană, de regulă, în schimbul unui preț.
În doctrina străină, în particular în doctrina franceză, contractele de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor sunt clasificate în două categorii: cesiunea și concesiunea/licența.
Totuși, această clasificare ridică probleme, pentru că, în dreptul comun, prin cesiune se transferă un drept real, iar prin concesiune, un drept personal. Sensul uzual al cuvântului „cesiune” este acela de transmisiune pură și simplă a unui drept or, în cazul creațiilor intelectuale și al dreptului de autor, o astfel de transmisiune pură și simplă a dreptului de autor în totalitatea sa nu are loc niciodată.
Natura juridică însăși a contractului de exploatare a drepturilor patrimoniale de autor este, așadar, discutabilă. Și constatăm din nou că, în timp ce, în cazul creațiilor protejate prin drepturi de proprietatea industrială, legile disting între cesiunea de drepturi și licențe de exploatare (concesiunea de drepturi), care este asemănătoare celei din dreptul comun între vânzare și închiriere, Legea dreptului de autor vorbeșe doar de cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, în Capitolul VII Legii nr. 8/1996 secțiunea I fiind dedicată dispozițiilor comune, secțiunea a II-a, contractului de editare, secțiunea a III-a, contractului de reprezentare teatrală sau de execuți muzicală, secțiunea a IV-a, contractului de închiriere, dispozițiile relative la contractul de comandă regăsindu-se în secțiunea I, art. 46.
Care este concluzia care trebuie trasă? De vreme ce legiuitorul nu face, în materia dreptului de autor, distincție între cesiune și concesiune, aceasta înseamnă fie că în privința creațiilor protejate prin drept de autor nici în concepția legiuitorului nu există operațiunea juridică și contractul de cesiune, deși legea însăși folosește termeni pentru a desemna transmisiunea unor drepturi, fie că, pentru legiuitor, în material drepturilor de autor, nu există nicio diferență între contractul de cesiune având obiect înstrăinarea drepturilor de autor și contractul de licență, prin care ia naștere un drept de creanță al licențiatului împotriva licențiatorului, un drept personal împotriva licențiatorului pentru utilizarea unei creații în limitele convenite prin contract.
Totuși, legea dreptului de autor face vorbește uneori de vânzarea operei. Astfel, art. 14¹ se referă și la vânzarea „originalului sau copiilor unei opere” și epuizării dreptului de distribuire ”odată cu prima vânzare sau cu primul transfer de drept de proprietate asupra originalului sau copiilor unei opere”, art. 22 dispune că „proprietarul sau posesorul unei opere este dator să permită accesul autorului operei”, art. 23 prevede că „proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o oferi autorului ei la prețul de cost al materialului”, art. 47 alin. (4) dispune că „proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoștință publică, în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului”.
Or, din aceste texte (nu sunt singurele, de altfel care se referă la „vânzarea operei”) se poate trage concluzia că opera originală se poate afla și în proprietatea altei persoane decât autorul și este evident că aceasta nu poate fi decât rezultatul unei cesiuni a operei și a suportului ei. Este posibil acest lucru? Realitatea este că terților li se pot transmite drepturile pecuniare (unul, mai multe sau toate) care conferă un drept de utilizare, limitată în timp asupra operei.
Dar dobândește cumpărătorul un drept de proprietate asupra operei? Chiar și atunci când admitem că se înstrăinează originalul operei și suportul acesteia, cumpărătorul nu va dobândi toate drepturile: autorul operei va rămâne pentru totdeauna autorul acesteia și nimeni altcineva nu va putea pretinde pentru sine calitatea de autor. Chiar și dreptul de suită asupra operelor de artă plastică nu face decât să confirme faptul că dobânditorul exercită asupra operei un drept, dar că acesta nu este decât dezmembrământ al dreptului autorului.
Cumpărătorul nu dobândește, prin faptul achiziției operei, toate drepturile autorului, iar acest lucru este vaiabil indiferent de opera în discuție. Chiar și în cazul operei colective, pentru care dreptul de autor se naște de la lege, direct în persoana inițiatorului, acesta din urmă nu va avea și calitatea de autor.
Credem, totuși, că legiuitorul român (și nu doar cel român) a ezitat să reglementeze cu adevărat cesiunea, dar că nici nu a exclus-o cu desăvârșire și că, în pofida stângăciei în reglementare, ar trebui să admitem că există și în materia dreptului de autor cesiune și licență (concesiune) și că acestea sunt, totuși, operațiuni juridice distincte. Dar distincția nu este ușor de făcut, așa cum se întâmplă în dreptul comun al contractelor.
Discuția este importantă în lumina noului Cod civil care face distincție între obiectul contractului, prin care se înțelege operațiunea juridică (art. 1225 exemplifică: vânzarea, locațiunea, împrumutul) și obiectul obligației (art. 1226), prin care se înțelege prestația la care se angajează debitorul.
Cesiunea din dreptul comun este, în cazul unui drept, ceea ce este vânzarea în cazul bunurilor corporale. Cesiunea diferă de concesiune/licență, la fel cum vânzarea diferă de închiriere. Concesionarul nu devine titularul unui drept real, la fel cum locatarul nu devine titularul dreptului asupra obiectului locațiunii.
Legea română a dreptului de autor și a drepturilor conexe vorbește numai despre cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, dar include în această categorie și ceea ce în realitate, reprezintă concesiune/licență, reglementându-le în cadrul aceluiași Capitol VII al Legii
nr. 8/1996, denumit „Cesiunea drepturilor de autor”. Dar nici nu putem exclude că legiuitorul a avut în vedere doar concesiunea (licența) și că a desemnat această operațiune juridică greșit, ca fiind cesiune.
Astfel, art. 39 prevede că „(1) Autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale. (2) Cesiunea drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi limitată la anumite drepturi, pentru un anumit teritoriu și pentru o anumită durată”.
CAPITOLUL II
DREPTURILE PATRIMONIALE DE AUTOR
2.1. Definiția dreptului de autor
Instituția „dreptului de autor”, parte substanțială a dreptului proprietății intelectuale, astfel cum este reglementată în sistemul nostru prin Legea nr. 8/1996, se ocupă de protecția operelor literare, artistice și științifice, precum și a altor opere de creație intelectuală [art. 1 alin. (1)] și a creatorilor, precum și de drepturile altor titulari de drepturi asupra acestor opere.
Într-o definiție care are tradiție în doctrina noastră, prin instituția juridică a dreptului de autor se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale care se nasc din crearea, publicarea și valorificarea operelor protejate prin drepturi de autor, respectiv: toate lucrările din domeniile literar, științific, artistic, muzical, cinematografic, artă plastică, arhitectură, hărți etc., acestea fiind enunțate exemplificativ în art. 7 și 8 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
Credem că nu este greșit, ci, dimpotrivă, că este mai potrivit și în conformitate cu conținutul lor, a se vorbi despre „drepturile de autor” pentru a desemna ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu referire la operele create, precum și titularii derivați sau secundari ai dreptului de autor (succesori în drepturi, cesionari, angajatori, comanditari) și că instituția dreptului de autor este instrumentul de protecție a creatorilor și a operelor lor, precum și a altor titulari derivați ori secundari de drepturi de autor și a operelor cu privire la care aceștia din urmă au dobândit drepturi patrimoniale de la autor, pe temeiul unor acte de cesiune de drepturi ori pe temeiul legii.
Doctrina, încercând să clarifice natura și fundamentul „dreptului de autor”, consideră că expresia „drept exclusiv”, utilizată de altfel și în textul Convenției de la Berna, este cea mai fericită și, în orice caz, mai potrivită decât expresia „dreptul de a autoriza sau interzice”, folosită în textul Convenției de la Roma pentru protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, în numeroase directive europene, dar și în Legea română a dreptului de autor (Legea nr. 8/1996), atunci când vorbește despre conținutul dreptului de autor, în care sunt incluse drepturi morale (art. 10) și dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau interzice utilizarea operei sale (art. 12 și 13).
Cum nici cuvântul „monopol” pentru „dreptul de autor” nu este potrivit în drept, dată fiind conotația economică a acestuia.
În centrul sistemului de protecție consacrat de Convenția de la Berna și urmat și de legiuitorul român, se află autorul, opera lui fiind însă privită ca o prelungire a personalității autorului, de aceea, paradoxal, uneori, opera însăși este protejată spre a proteja pe autor prin drepturi neîntâlnite și de neimaginat în dreptul comun al bunurilor.
Așa se și explică, de altfel, recunoașterea unui drept la integritatea operei, care este însă un drept moral al autorului. Un drept moral, adică un drept personal nepatrimonial care privește atingerea adusă operei și care este considerată ca o atingere adusă personalității autorului operei.
2.2. Cadrul legal
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe nu definește dreptul, limitându-se la a arăta, în art. 1, că dreptul de autor are ca obiect opere literare, artistice sau științifice, precum și alte opere de creație intelectuală și că „ acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial”.
2.3. Subiectele dreptului de autor
Autorul operei și subiectul dreptului de autor
În limbajul comun, prin cuvântul „autor” este desemnat creatorul, realizatorul unui lucru sau responsabilul unui act. În drept, cuvântul „autor” are cel puțin două înțelesuri, care nu pot fi confundate. Unul dintre ele este acela de creator al unei opere literare, artistice sau științifice.
Al doilea sens al cuvântului „autor” este acela de persoană de la care, în favoarea sau în sarcina altei persoane, se transmite un drept sau o obligație ori o universalitate de drepturi și obligații.
Cuvântul „autor” („auteur” în limba franceză), cu înțelesul care ne preocupă pe noi, pare a-și avea originea în verbul francez «augere» sinonim al verbului «augmenter», care înseamnă „a (se) mări”, „a spori”. Însă, o lungă perioadă de timp, calitatea de „autor”, cu înțelesul de creator pe care îl are astăzi, nici nu se putea revendica, pentru că nu se admitea a se vorbi despre creație decât în sens divin, iar cel care și-ar fi asumat-o risca să fie acuzat de erezie și să sfârșească pe rugul purificator al Inchiziției.
În sistemul continental al dreptului de autor, potrivit concepției majoritare, se consideră că protecția este acordată autorului, că dreptul de autor este concentrat asupra creatorului.
Sunt, însă, și autori care susțin că dreptul de autor nu are ca obiect să asigure protecția autorului, ci protecția operei, chiar dacă beneficiarul protecției acordate operei este autorul ei.
Vom vedea însă, că atât doctrina, cât și legiuitorul folosesc noțiunea de „operă protejată”, spre a desemna „obiectul dreptului de autor”.
Subiectul dreptului de autor este persoana în favoarea căreia sunt recunoscute drepturile de autor. Între calitatea de autor al unei opere și calitatea de titular al drepturilor de autor nu există, în mod necesar, identitate de persoană, legea reglementând cazurile în care unele atribute ale dreptului de autor aparțin ori sunt exercitate de către alte persoane decât autorul (autorii) operei.
Autorul (autorii) operei de creație intelectuală este/sunt persoana/persoanele care a/au creat operele, iar titularul dreptului de autor este persoana care a dobândit/deține drepturile de autor asupra unei opere de creație intelectuală. Dar, dacă identitatea între calitatea de autor al operei și aceea de titular al dreptului de autor asupra operei nu există, atunci drepturile de care se bucură autorul și, după caz, subiectul dreptului de autor, sunt diferite. Doar autorul operei, subiectul originar, se bucură de toate drepturile.
Succesorii lor în drepturi se vor bucura de drepturi, dar nu de toate drepturile autorului operei și de toate drepturile pe care creatorii le-au avut, pentru că unele dintre acestea sunt netransmisibile.
Calitatea de autor
În concepția personalistă, consacrată în dreptul continental și adoptată și de către legiuitorul român, este autor persoana fizică sau persoanele fizice care a/au creat opera.
Calitatea de autor izvorăște din faptul creării operei. De îndată ce opera a luat o formă concretă, chiar dacă nu este încă terminată, cel care a creat-o dobândește calitatea de autor.
Crearea operei nu este un act juridic. Este un fapt material. Atașată faptului creației, calitatea de autor nu poate fi abandonată voinței părților: ea nu poate aparține decât autorului operei. În sistemul Convenției de la Berna, soluția este aceeași în toate țările. Nicio formalitate nu este necesară, recunoașterea sau „atribuirea dreptului” fiind imediată și fară rezerve.
Opera poate fi rezultatul unui act de creație aparținând și unei persoane lipsite de capacitate ori a unei persoane care este lipsită de capacitate, deși expresia „creație a spiritului”, care este folosită, de asemenea, spre a desemna operele de creație intelectuală, induce ideea că autorul trebuie să aibă conștiința, chiar și vagă, chiar și nu foarte limpede, a rezultatului așteptat.
Numai o persoană fizică poate avea calitatea de autor, nu și o persoană juridică. Persoana juridică este o creație a dreptului, o abstracție juridică, fară o existență concretă, fizică.
Persoana juridică este, prin definiție, lipsită de atributele necesare realizării unei creații a spiritului, atribute specifice oamenilor: inteligență, simțăminte, imaginație, sensibilitate, putere creatoare, facultatea de a gândi, de a formula idei și concepte și de a le exprima într-o formă personală, originală etc.
Altfel spus, persoana juridică nu are aptitudinile, calitățile necesare creării unei „opere a spiritului”. O persoană juridică nu își poate exprima personalitatea într-o operă, nu poate fi, așadar, originală în sensul dreptului de autor. Opera originală este, conform unei jurisprudențe constante a instanțelor, privită ca fiind „creația personală a autorului”, iar soluția este consacrată de mult în legislația tuturor țărilor care protejează dreptul de autor.
Noțiunea de „autor” este baza pe care s-a edificat dreptul de autor continental. Contestată de unii autori, pretinzându-se, sub influența noilor realități tehnologice, că există o veritabilă industrie în cadrul căreia opera este creată în echipă, într-un mod multimedia, plecând de la oprere preexistente, consumatorul putând să o manipuleze și devenind astfel el însuși un autor, credem, totuși, că noțiunea își păstrează actualitatea, influența noilor tehnologii, deși de necontestat, nefiind atât de întinsă și profundă, încât să se poată substitui ori să facă posibilă negarea existenței autorilor, a persoanelor fizice ce creează opera.
Rămâne însă deschisă problema titularului dreptului de autor în cazurile în care opera ar fi realizată de calculator, cu ajutorul programelor pentru calculator. O partajare a drepturilor, o considerare a operei ca fiind realizată în comun de către cel care comandă calculatorul și cel care a realizat softul, o ignorare pur și simplu a contribuției calculatorului pe motiv că acesta este o mașină și nu are personalitate, simțăminte, un alt gen de operă care nu poate fi protejată pentru bunul și simplul motiv că nu este realizată de o persoană în sensul legii etc., sunt opțiunile care le întrezărim la acest moment.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică.
Rezultă de aici interesul pe care autorul îl are ca numele său să figureze pe operă. Prezumția instituită de text este una relativă, putând fi răsturnată prin proba contrară.
Această probă contrară poate fi făcută prin orice mijloc de probă, deoarece crearea operei – din care decurge calitatea de autor – este un fapt, un act material în privința căruia, spre a fi dovedit, toate probele sunt admisibile. La rândul său, autorul contestat, beneficiar al prezumției, va putea dovedi, prin orice mijloc de probă, că este autorul operei în litigiu.
Obiectul probei, faptul pozitiv, pe care autorii care își dispută paternitatea unei opere trebuie să-l dovedească, îl constituie forma de manifestare, expresia, singura care este protejată, pentru că ideea, oricât de valoroasă ar fi, nu se bucură de protecție. Cum există particularități ale expresiei pentru diversele categorii de opere protejate, obiectul probei și modul în care se face dovada va fi diferit, în funcție de genul operei în litigiu.
Principiul adevăratului autor
Dreptul de autor este atribuit autorului și se naște din faptul creației. Activitatea de creație intelectuală este o activitate proprie omului, dar viziunea asupra calității de autor, aceea a unui autor solitar, care creează de o manieră artizanală opere care sunt proprii, ale lui și numai ale lui, și pe care utilizatorii le receptau pasiv, pare depășită, pare mult prea romantică pentru timpurile noastre.
Creația intelectuală nu este și nu poate fi, însă, niciodată res nullius. Ea va avea întotdeauna un autor. Chiar și atunci când autorul ei nu este cunoscut, nu și-a dezvăluit identitatea, în realitate, ea are un autor și nimeni nu poate să-și atribuie calitatea de autor al acesteia, nimeni nu poate uzurpa calitatea de autor al operei realizate de altul, fie el necunoscut, nimeni nu poate revendica pentru sine calitatea de autor al unei opere pe care nu a creat-o el însuși.
Este posibil ca nu intenția de a produce efectele juridice specifice să fie mobilul activității creatoare. Dar efectele se produc, chiar dacă nu sunt urmărite în mod direct de către autor: legea îi recunoaște și îi garantează autorului dreptul asupra creației sale – dreptul de autor, potrivit art. 1 alin. (1), este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial.
Autorul dobândește, prin faptul creației și în puterea legii, calitatea de subiect al dreptului de autor. Dar calitatea de autor și calitatea de subiect al dreptului de autor sunt două noțiuni distincte: dacă prima este o chestiune de fapt, a doua e o problemă de drept; așa cum vom vedea, o persoană poate avea calitatea de autor fară a avea calitatea de subiect al dreptului de autor și invers; o persoană juridică poate să nu aibă calitatea de autor, dar poate fi subiect al unor prerogative ale dreptului de autor; calitatea de autor izvorăște dintr-un fapt juridic, calitatea de subiect al dreptului de autor izvorăște din lege sau dintr-un act juridic.
Legătura pe care legea o realizează între calitatea de autor și calitatea de subiect al dreptului de autor este relevată și de „principiul adevăratului autor” conform căruia, ca regulă, beneficiază de protecția legală a dreptului de autor persoana ce are calitatea de autor (și nu altă persoană).
Atribuirea drepturilor de autor persoanei care are calitatea de autor pare atât de naturală, încât s-ar putea spune că, oprindu-ne asupra ei, punem în discuție o falsă problemă.
Lucrurile nu stau așa, principiul adevăratului autor neregăsindu-se atât de evident în toate legislațiile și în toate circumstanțele.
Adevăratul autor este persoana care a creat opera și în favoarea căreia sunt recunoscute, în principiu, drepturile morale și drepturile patrimoniale de autor. Autorul este un subiect primar (originar) al dreptului de autor, iar dreptul de autor nu este complet decât atunci când titularul său are și calitatea de autor; atunci când dreptul de autor aparține altei persoane decât adevăratul autor îi lipsește cel puțin o prerogativă morală – cea privind calitatea de autor.
Cazurile în care nu există identitate între calitatea de autor și aceea de titular al dreptului de autor nu sunt rare și acestea se datorează fie imposibilității autorului de a-și exploata singur opera, fie condițiilor în care s-a realizat opera, fie unor împrejurări deasupra voinței autorului opere.
Autorul este liber să-și exploateze opera singur (spre a obține foloase patrimoniale sau glorie/recunoaștere/notorietate), să-și cesioneze drepturile (unul sau mai multe, definitiv sau temporar), legea reglementând și cazurile în care drepturile patrimoniale aparțin altor persoane decât autorul pe temeiul raporturilor contractuale dintre autorul angajat și angajator sau dintre autor și comanditar.
Acestea din urmă sunt, de fapt, cazuri în care drepturile morale aparțin autorului, iar cele patrimoniale altor persoane fizice sau juridice, creându-se un tip de indiviziune neîntâlnit și de neimaginat în dreptul comun, în care drepturile morale aparțin autorilor, iar unul sau mai multe ori toate drepturile patrimoniale, altor persoane.
Aceste situații sunt reglementate în art. 3 alin. (2) și (3) din Legea nr. 8/1996.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (2), „în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele fizice, altele decât autorul”, iar potrivit art. 3 alin. (3), „Calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condițiile legii”.
Aceste persoane reprezintă subiecți secundari (spre deosebire de autori, care sunt subiecți originari), ai dreptului de autor și pot fi incluși în această categorie:
succesorii în drepturi ai autorilor: aceștia exercită (doar) unele prerogative ale dreptului de autor, în care se includ și unele drepturi morale, drepturile patrimoniale fiind recunoscute, în persoana lor, pe durată limitată;
cesionarii convenționali ai drepturilor patrimoniale: aceștia exercită drepturile transmise prin contract, în limitele și pe durata convenită între cedent și cesionar;
cesionarii legali ai drepturilor de autor: este cazul autorilor anumitor tipuri de opere realizate în cadrul unor obligații de serviciu, când drepturile patrimoniale de autor se exercită de către angajatori;
organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor: acestea gestionează drepturile patrimoniale de autor, dar, în anumite condiții ele pot exercita și unele drepturi morale;
în cazul operelor colective, dreptul de autor aparține și se exercită de către persoana fizică sau juridică din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată opera; aceasta nu are, însă, și calitatea de autor;
în cazul operelor aduse la cunoștința publică sub formă anonimă sau sub pseudonim, care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică ce o face publică având consimțământul autorului, atât timp cât autorul nu-și dezvăluie identitatea.
În primele patru cazuri putem vorbi de excepții aparente de la principiul adevăratului autor, deoarece dreptul de autor s-a născut în patrimoniul creatorului, dar el a fost transmis altor persoane prin cesiuni legale sau convenționale.
Cazul operelor colective reprezintă însă o veritabilă excepție de la principiul adevăratului autor, deoarece dreptul de autor (mai puțin calitatea de autor) se recunoaște direct în favoarea persoanei care coordonează crearea operei colective, nefiind cedat de creatori.
În nici unul dintre aceste cazuri, subiectul dreptului de autor nu se va bucura de plenitudinea drepturilor, pentru că unele atribute ale dreptului de autor sunt netransmisibile, de acestea din urmă neputându-se bucura decât adevăratul autor. Dreptul de autor este deplin doar în persoana adevăratului autor.
Pluralitatea de autori
Opera literară, artistică ori științifică poate fi rezultatul activității de creație intelectuală a unui singur autor, dar și rezultatul contribuției creatoare a mai multor personae. Dacă în trecut predominant erau creațiile individuale, în ultimul timp asiatăm la o creștere a număturlui de opera realizate în diverse forme de colaborare.
Motivele care au determinat tendința de „colectivizare” a actului creator țin de interesele de ordin economic ale creatorilor și de cele ale cesionarilor drepturilor de utilizare a acestor opere, dar și de evoluția tehnologiei informației, care permite o comunicare mult mai ușoară și mai rapidă, facilitând colaborarea creativă și făcând posibilă nașterea unor noi genuri de creații intelectuale, cum sunt operele multimedia, bunăoară.
O altă cauză ar fi protejarea prin drept de autor a unor creații, care, azi, sunt industriile cu cea mai mare creștere economică și cea mai mare rată a profitului- producția de software – și care sunt, îndeobște, create în mari companii, prin colaborarea multor salariați (iar atunci când sunt opera unei singure persoane și sunt disponibile pe Internet, sunt zilnic îmbunătățite și transformate – de exemplu, cazul Linux), a operelor cinematografice, a operelor multimedia.
Legea nr. 8/1996 clasifică operele create de mai mulți autori în două categorii: opere comune și opere colective. Trebuie observat că poate fi întâlnită pluralitatea de autori și în cazul operelor derivate.
Operă comună sau opera realizată în colaborare
Denumirea de „operă comună” ni se pare nefericită în materia dreptului de autor, în care condiția de protecție este originalitatea, prin care înțelegem modul de exprimare personal, unic, deosebit, inedit, neimitat după altcineva. În alte cuvinte, opusul creației originale și protejabile, tocmai pentru că este originală, este lucrarea comună, banală, lipsită de originalitate. De aceea, credem că este preferabilă denumirea de „operă realizată în colaborare”.
Trei sunt elementele constitutive ale operelor comune, realizate în colaborare:
participarea mai multor persoane fizice;
participarea să fie de natură a le conferi calitatea de autor (activitate creatoare și originală) și
participarea să fie concertată, adică în scopul realizării unei opere unitare, într-o concepție unitară, să fie rezultatul unei comunități de inspirație și de control mutual.
Astfel, persoanele juridice nu pot avea calitatea de autor, persoana care depune o activitate care nu este de creație intelectuală (de exemplu, cel care face operațiuni tehnice de dactilografiere, tehnoredactare) nu poate fi coautor, iar participarea trebuie să fie de natură a conduce la realizarea unei opere unitare.
Opera comună este rezultatul unei colaborări creatoare comune, pentru realizarea unei opere unitare, a două sau mai multor persoane, cărora legea le recunoaște calitatea de coautori.
Realizarea unei opere în colaborare presupune un schimb de idei, un efort de adaptare a aportului individual la aportul celorlalți, o activitate creatoare desfășurată în aceeași unitate de timp (desfășurarea activității în aceeași unitate relativă de timp face diferența între opera comună, de colaborare și opera derivată).
Criteriul principal pentru a defini o operă comună este, așadar, acela că mai mulți autori contribuie la realizarea unei opere unitare sub imperiul unei inspirații comune și concertându-se între ei.
Rezultă că opera comună se caracterizează printr-o pluralitate de autori, respectiv de subiecte ale dreptului de autor, asupra unei opere unitare, unul dintre aceștia putând fi, în condițiile legii, autor principal.
Trebuie, desigur, să considerăm autor principal pe acela dintre autori care are contribuția majoră la realizarea operei sub aspect cantitativ și/sau calitativ ori pe cel care coordonează realizarea operei, stabilește planul, structura, conținutul, verifică, sub aspectul calității conținutului, încadrarea în concepția lucrării etc.
Comunitatea de inspirație și adaptarea efortului individual nu exclude o repartiție a sarcinilor între diferiții autori ori contribuții de genuri diferite (de pildă, melodie și versuri) sau de o importanță inegală și pe temeiul căreia i se poate conferi sau recunoaște unuia dintre aceștia, în condițiile legii, calitatea de autor principal.
Contribuțiile succesive sunt, de asemenea, posibile, acestea nefiind incompatibile cu operele realizate în colaborare. De asemenea, modalitățile de contribuție pot fi diferite ca gen. De exemplu, în operele muzicale cu versuri, operele cinematografice etc., contribuțiile sunt diferite, dar concertate.
După cum contribuția fiecărui coautor poate ori nu să fie distinsă de a celorlalți, operele comune sunt: a) divizibile și b) indivizibile.
Sunt divizibile operele în care autorii realizează părți distincte ale operei, dar care se încheagă armonios într-un tot unitar datorită comunității de inspirație și de concepție ce
i-a animat pe coautori. Fiecare colaborator este autorul părții sale de contribuție și coautor al operei întregi. Distincția prezintă relevanță la stabilirea regimului juridic al operei comune.
Sunt opere comune indivizibile cele în care activitatea și contribuția creatoare a fiecărui coautor se contopește în așa măsură cu activitatea creatoare a celorlalți coautori, pe tor parcursul realizării operei și în toate părțile ei, încât aportul niciunuia dintre aceștia nu poate fi separate și indivizibil de aporturile celorlalți.
Regimul juridic al operalor comune
Regimul juridic al operei comune este dat de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea
nr. 8/1996, care prevede că: „Dreptul de autor asupra operei comune aparține coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal”.
Credem că legiuitorul a avut în vedere atât componenta morală a dreptului, cât și pe cea patrimonială. Potrivit acestor texte de lege, în cazul operei comune ne aflăm în prezența unui singur drept de autor (având în conținut drepturi morale și drepturi patrimoniale) cu mai mulți titulari, iar nu a unei pluralități de drepturi. Situația este asemănătoare proprietății indivize, în care fiecare proprietar are o cotă-parte din dreptul de proprietate. Dacă admitem calificarea dreptului de autor ca drept de proprietate, atunci opera realizată în colaborare este coproprietatea coautorilor.
Dar, și în acest caz, dreptul comun se dovedește insuficient, pentru că, în cazul operelor realizate în colaborare, legea prevede că autorii pot avea contribuții distincte și identificabile ca atare. în acest caz, părțile care alcătuiesc totul unitar al operei sunt realizate separat de fiecare coautor, care sunt titulari exclusivi ai dreptului de autor asupra părții lor și, în același timp, cotitulari ai dreptului de autor asupra operei comune. Soluție pe care, în dreptul comun, nu o întâlnim.
Operele indivizibile se caracterizează însă prin îngemănarea atât de intimă a activității creatoare a coautorilor, încât contribuția unui autor nu poate fi deosebită de a celorlalți. De aceea, ei sunt toți împreună titularii dreptului de autor asupra operei.
Cum dreptul de autor este complex, fiind alcătuit din drepturi morale și drepturi patrimoniale, interpretarea literală a textului duce la concluzia că în cazul operelor indivizibile dreptul de autor, aparținând în comun coautorilor, aceștia nu vor putea exercita facultățile care-i formează conținutul (nici drepturile morale, nici pe cele patrimoniale) decât de comun acord, conform regulii unanimității.
Dar, dacă am admite că așa stau lucrurile, această soluție ar pune pe unul dintre coautori în imposibilitatea de a-și apăra singur drepturile morale, nu doar în raport cu terții, ci chiar în raport cu ceilalți coautori ai operei comune și care i-ar contesta calitatea de coautor.
Credem că intervenția forțată, reglementată de art. 68 C.proc.civ., ar putea fi calea procedurală care ar face posibilă participarea și a celorlalți coautori în proces, atunci când coautorii ar rămâne în pasivitate în fața încălcării drepturilor lor.
Pe de altă parte, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 dispune că „în lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot exploata opera decât de comun acord”. Textul legii este de strictă interpretare, ca orice text de lege care limitează drepturi sau instituie interdicții. În consecință, credem că, numai cu referire la utilizarea operei, legiuitorul a impus condiția unanimității, iar nu și în privința drepturilor morale și a acțiunilor de apărare a drepturilor morale și a drepturilor patrimoniale.
În ceea ce privește utilizarea operei comune, incontestabil trebuie să funcționeze, în lipsă de convenție contrară, regula unanimității. Aplicată în sens absolut, această regulă ar putea paraliza utilizarea operei dacă unul din coautori refuză să consimtă la utilizarea ei și aceasta în detrimentul celorlalți autori. Pentru a preveni abuzurile, legea prevede că refuzul trebuie să fie „temeinic justificat”; este o aplicare în materia dreptului de autor a teoriei abuzului de drept – un autor abuzează de dreptul său dacă se opune, fără motive temeinic justificate, exploatării operei.
Deși legea nu prevede, apreciem că refuzul unui coautor de a consimți la utilizarea operei comune este supus cenzurii instanței, iar, dacă se constată că refuzul este abuziv, instanța îl poate suplini și îi poate autoriza pe ceilalți coautori să exploateze opera și îl poate obliga pe coautorul abuziv la daune. Cât privește aprecierea temeiniciei motivelor pe care se întemeiază refuzul coautorului de a consimți la utilizarea operei comune, acesta este atributul suveran al judecătorilor fondului.
În dreptul francez, legea prevede în mod expres că, „în caz de dezacord (între coautori), va hotărî instanța judecătorească”.
În același timp, credem că trebuie făcută distincție între operele divizibile și cele indivizibile și că, în primul caz (al operelor divizibile), drepturile morale nu pot aparține în comun tuturor autorilor, în vreme ce drepturile patrimoniale aparțin individual creatorului, atunci când își exploatează individual partea și în comun, coautorilor, atunci când opera este utilizată în întregul ei. Dar este de menționat că posibilitatea de utilizare separată este condiționată de neprejudicierea utilizării operei comune sau a drepturilor celorlalți coautori.
Dacă opera comună este divizibilă, contribuția fiecărui coautor fiind distinctă, aceasta poate fi utilizată separat, cu condiția de a nu se prejudicia utilizarea operei comune sau drepturile celorlalți coautori în temeiul art. 5 alin. (4). Este o soluție impusă și de logică, având în vedere că fiecare coautor are calitatea de autor al propriei contribuții și aceasta este distinctă.
Calitatea de subiect al dreptului de autor asupra părții din operă, care este contribuția sa, nu-i conferă însă coautorului un drept la o utilizare liberă a acesteia; utilizarea contribuției distincte nu trebuie să dăuneze exploatării operei principale (de exemplu, este posibilă utilizarea separată a unei melodii reprezentând coloana sonoră a unui film, așa cum se întâmplă adesea) sau drepturilor celorlalți coautori
Utilizarea separată a contribuției distincte nu este posibilă decât dacă se îndeplinesc două condiții, ambele negative:
să nu existe o convenție contrară; credem, însă, că realizarea unei opere comune prezumă cel puțin intenția de utilizare în comun a operei, de aceea ar trebui ca și dovada lipsei convenției să fie făcută de către autorul disident;
să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalți coautori.
A decide, însă, că utilizarea contribuției distincte prejudiciază sau nu utilizarea operei comune sau drepturile celorlalți coautori este o chestiune de apreciere, care poate da naștere la abuzuri în ambele sensuri. Revine tot coautorului ce are inițiativa exploatării separate a contribuției sale distincte, obligația de a face proba că nu prejudiciază utilizarea operei comune.
O asemenea dovadă s-ar putea face, de exemplu, demonstrând că utilizarea separată nu poate înlocui utilizarea operei întregi sau în cazul contribuției distincte dintr-o operă care se adresează altei categorii de public decât opera comună în întregul ei.
Cazul cel mai frecvent în care se realizează o utilizare separată este acela în care contribuțiile aparțin unor genuri diferite (de exemplu muzică și text); este greu de crezut că o parte a unei cărți (un număr de capitole scrise doar de un autor, de exemplu) ar putea să constituie o operă unitară în sine; și mai greu de crezut este că o asemenea publicare nu ar prejudicia opera comună.
În sfârșit, potrivit art. 5 alin. (5) din Lege, remunerația cuvenită coautorilor în urma exploatării operei comune se împarte între aceștia în proporțiile pe care le-au convenit; dacă autorii nu au stabilit nicio cotă, se va ține seama de contribuția pe care au avut-o la crearea operei; dacă nici aceasta nu poate fi stabilită, atunci remunerația se va împărți în mod egal.
Opera colectivă
Opera colectivă a fost recunoscută, mai întâi, cu un asemenea statut, pe cale jurisprudențială, la jumătatea secolului al XIX-lea și consacrată legislativ pe la jumătatea secolului al XX-lea.
Deosebirea esențială față de opera realizată în colaborare este aceea că, în lipsă de convenție contrară, dreptul de autor asupra acesteia nu aparține autorilor ei, ci persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată, iar dreptul inițiatorului se naște direct în patrimoniul acestuia, fără cesiune.
Recunoașterea unui drept de autor în favoarea altei persoane decât autorul (autorii) este, însă, și o soluție contrară art. 1 din Legea nr. 8/1996, care dispune că opera este recunoscută și protejată prin simplu fapt al realizării ei și că dreptul este legat de persoana autorului.
Este adevărat că art. 3 din Legea nr. 8/1996, consacrând principiul adevăratului autor (este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera), prevede că „în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele fizice, altele decât autorul”. Calitatea de subiect al dreptului de autor, spune același text, se poate transmite în condițiile legii.
În doctrina străină, existența și legitimitatea operelor colective este contestată.
Astfel, Pollaud-Dulian, arătând că, dacă legea franceză a dreptului de autor a calificat operele realizate de mai mulți autori ca opere de colaborare pentru care dreptul aparține, în coproprietate, coautorilor, „ instituie o excepție de la acest regim în cazul operelor colective.
Regimul acestor opere nu este însă doar unul derogatoriu (și care nu este doar o excepție de la regimul de principiu), dar și rezultatul unei nefericite ficțiuni legale și care reprezintă o veritabilă anomalie în construcția franceză a dreptului de autor, pentru că este singura ipoteză în care dreptul de autor este atribuit ab initio unei persoane care nu este autorul operei și care poate fi chiar și o persoană juridică, adică o persoană incapabilă de a crea. În interesul utilizării operei colective, regimul acesteia apare ca un veritabil instrument de evicțiune a autorilor, dacă nu se determină precis și nu se restrânge câmpul de aplicare al acesteia. (…) Statutul operei colective constituie o excepție nu doar de la regimul operelor realizate în colaborare, ci și de la principiile de bază ale dreptului francez și în special de la spiritul dreptului de autor”, (….) „o aberație
într-un sistem care fundamentează dreptul de autor pe actul creației și îl explică și organizează pornind de la legătura care unește autorul cu opera sa”.
Opera colectivă este definită, în art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, astfel: „(1) Este operă colectivă opera în care contribuțiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create. În Lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată”.
Formularea legală nu este una dintre cele mai fericite; separarea în două alineate distincte a celor două condiții fundamentale pe care trebuie să le îndeplinească o operă pentru a putea fi considerată operă colectivă și inserarea uneia dintre condiții printr-o formulare aparent neutră nu este de natură să ușureze înțelegerea noțiunii; în plus, modul în care este redactat primul alineat poate crea confuzie între opera colectivă și opera comună indivizibilă.
Cu toată imprecizia textului Legii nr. 8/1996, din analiza acestuia rezultă că două sunt condițiile necesare pentru ca o operă să fie colectivă:
opera să fie creată din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele unui întreprinzător.
Inițiator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică și acesta este singurul caz în care o persoană juridică dobândește un drept de autor – sau unele prerogative – în virtutea legii, iar nu prin cesiune. în cazul operei colective, colaborarea se realizează pe verticală, inițiatorul operei fiind pe o poziție de superioritate, prin directivele pe care le dă, deși nu el nu are calitatea de autor. Publicarea operei astfel realizate (a operei colective) trebuie să se facă sub numele întreprinzătorului, dar aceasta nu înseamnă că numele autorilor nu pot să fie cunoscute. Nu există operă colectivă dacă nu există un inițiator. Operele realizate de salariați sunt, de regulă, opere colective, ele fiind rodul activității desfășurate de angajați cu misiune creatoare din însărcinarea și sub conducerea angajatorului.
să se producă o fuziune a contribuțiilor coautorilor care să facă imposibilă atribuirea de drepturi distincte asupra întregului în favoarea autorilor.
Fără să existe o fuziune între contribuțiile personale nu poate exista un tot unitar, deci o operă colectivă, dar aceasta nu înseamnă că este imposibilă identificarea contribuțiilor (de exemplu, cazul articolelor dintr-un ziar, a definițiilor dintr-un dicționar). Consecința este aceea că niciunul dintre coautori nu poate ridica pretenții, în baza contribuției sale, la un drept asupra operei în întregime.
Ca exemple de opere colective amintim: culegerile științifice, enciclopediile, dicționarele, unele tipuri de programe pentru calculator (sisteme de operare), site-urile pe Internet etc. După cum se poate observa, sunt, în general, opere care necesită costuri financiare mari, o complexitate ridicată și/sau contribuții de genuri diferite.
Sub regimul Decretului nr. 321/1956 s-a susținut, în literatura noastră, faptul că operele colective sunt necesarmente „opere complexe, în sensul că sunt alcătuite din opere de natură diferită (scenariu, compoziție muzicală, interpretare)”; dacă acest lucru era adevărat, deoarece pe atunci numai operele cinematografice și cele radiofonice erau considerate opere colective (conform art. 11 din Decretul nr. 321/1956), credem că Legea nr. 8/1996 nu mai permite o asemenea concluzie, deoarece ar însemna să se adauge la lege o condiție pe care aceasta nu o prevede.
În ceea ce privește opera audiovizuală, de altfel, deși ea pare a corespunde definiției operei colective, din modul în care este reglementată în actuala lege, rezultă că aceasta este considerată operă comună. De altfel, legiuitorul însuși, instituind reguli speciale pentru această categorie de opere în Capitalul VIII al Legii nr. 8/1996, în art. 66 se face trimitere la art. 5 din lege, care reglementează opera comună, opera colectivă fiind reglementată de art. 6 din lege.
Opera colectivă se aseamănă cu opera comună prin faptul că amândouă sunt rezultatul unei colaborări creatoare desfășurată în aceeași unitate de timp, dar se și deosebește de acesta sub următoarele aspecte:
crearea operei colective se face din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele unei persoane (fizice sau juridice) care, de regulă, nu face parte din grupul de autori;
inițiatorul operei colective nu este pe picior de egalitate cu coautorii, ci le poate da directive; din această cauză, dreptul moral la respectai operei al coautorilor este limitat, întrucât inițiatorul trebuie să le poată modifica pentru ca ansamblul realizat să corespundă obiectivelor sale;
opera comună presupune o concertare a contribuțiilor tuturor coautorilor, concertare prealabilă realizării aporturilor; în cazul operei colective, coordonarea coautorilor este atributul exclusiv al inițiatorului, fiecare dintre coautori având activitatea intelectuală restrânsă la un sector determinat.
O problemă interesantă se pune din punctai de vedere al probei. în doctrina și jurisprudența franceză, s-a considerat, inițial, că revine aceluia care se prevalează de unei atari calificări. Curtea de Casație a Franței a considerat, însă, într-o decizie mai recentă (și criticată)1 că opera trebuie prezumată ca fiind colectivă câtă vreme niciunul dintre cei care au participat la crearea ei nu revendică personal calitatea de autor, iar opera este utilizată sub numele său de persoana care se pretinde învestită cu drepturi.
În dreptul nostru, credem că trebuie făcută o diferență între cele două condiții legale prin îndeplinirea cărora opera este calificată drept colectivă: întreprinzătorul sub numele căruia este publicată opera trebuie să dovedească faptul că aceasta a fost creată din inițiativa, sub numele și sub responsabilitatea sa, el având rolul de a dirija, coordona contribuțiile creatorilor; cea de-a doua condiție, aceea că nu este posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create, aceasta ni se pare o condiție generală și negativă; de aceea, credem că revine unuia dintre coautori sarcina de a dovedi faptul că are un drept distinct asupra întregului, deci opera este una comună, și nu una colectivă.
Regimul juridic al operelor colective
Așa după cum prevede art. 6 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, acest regim este supus convenției părților – inițiatorul și coautorii. Se subînțelege atunci că, prin convenție, părțile (inițiatorul și autorii operei colective) pot conveni cu privire la titularul drepturilor de autor și modalitățile de exploatare a operei și că, pentru exercițiul drepturilor de autor, poate fi mandatat inițiatorul. în acest caz, regimul operei este apropiat de cel al operei comune, în care contribuțiile sunt nu imposibil de identificat, ci imposibil de valorificat distinct.
Dacă nu există o convenție contrară, atunci dreptul de autor aparține, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată. Acesta este singurul caz în care o persoană juridică și/sau o persoană fizică, alta decât autorul, are calitatea de subiect al dreptului de autor dobândită direct prin lege; altfel spus, este un subiect originar, dobândind un drept originar, iar nu unul derivat, prin transmisiunea dreptului de la un titular anterior.
Dreptul de autor al inițiatorului (și sub numele căruia opera este adusă la cunoștință) nu este însă complet, acesta fiind lipsit cel puțin de dreptul la calitatea de autor, deoarece acest drept se naște numai din faptul creației (iar o persoană juridică nici nu poate crea). La fel stau lucrurile și în cazul în care inițiator este o persoană fizică și aceasta nu a participat la crearea operei colective. Este consecința firească a naturii personaliste a dreptului de autor și a principiului adevăratului autor. Dar, dacă inițiatorul este o persoană fizică și a avut contribuție creatoare, credem că acesta se bucură și de drepturile morale de autor împreună însă cu coautorii operei colective.
Asupra contribuțiilor individuale determinabile (pe care nu le putem exclude), credem că autorii pot cere să li se recunoască și drepturile morale de autor.
Are inițiatorul și drepturi morale sau nu? Este o discuție asupra căreia vom reveni mai pe larg, după ce vom examina și drepturile morale ale autorilor de opere.
Aici ne mărginim să spunem că, prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, se arată că dreptul de autor aparține inițiatorului, fară a deosebi între drepturile morale și cele patrimoniale, dar că soluția este criticabilă în măsura în care legiuitorul a avut în vedere toate drepturile morale.
Cel puțin dreptul la calitatea de autor (dreptul la paternitate) nu poate aparține inițiatorului operei colective, pentru că acest drept, în considerarea principiului adevăratului autor, nu poate aparține decât creatorului și nicio ficțiune juridică nu poate fi admisă în contra acestui principiu. Dar și în privința altor drepturi morale, care sunt, așa cum vom vedea, atașate de persoana autorului, transmiterea acestora către inițiator pare greu de conceput și de admis.
Atunci când dreptul de autor aparține inițiatorului, numai acesta poate valorifica drepturile patrimoniale asupra operei colective, nu și coautorii; rezultă că aceștia din urmă nu pot să participe (în lipsă de clauză contractuală contrară) la beneficiile rezultate dintr-o editare ulterioară celei pentru care au fost plătiți forfetar ori dintr-o realizare a unei opere derivate.
Este consecința titularității inițiale a dreptului persoanei juridice sau fizice asupra operei colective, a faptului că dreptul s-a născut în chiar persoana inițiatorului operei. Inițiatorul are și dreptul de a decide modalitățile de utilizare a operei și eventualele noi utilizări nu dau dreptul autorilor la alte remunerații.
În ceea ce privește contribuțiile luate în parte, dacă acestea sunt distincte, considerăm că fiecare coautor are un drept de autor distinct asupra contribuției sale. Sigur, el nu o va putea exploata separat decât cu condiția de a nu face concurență operei colective (ipoteză mai greu de imaginat în acest caz, tocmai datorită naturii complexe a operei colective); în plus, așa cum am arătat, și dreptul său moral este limitat în mod natural de necesara armonizare a operei în totalitatea sa, adică de dreptul de directivă al inițiatorului.
Autrul operei derivate
Potrivit art. 8 din Legea nr. 8/1996, opere derivate sunt acele care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente. Deși legea folosește în art. 8 expresia „operă originală”, atunci când se referă la opera preexistentă, credem că, de fapt, a fost avută în vedere „opera originară”; termenul „originar” este cel adecvat pentru a desemna opera preexistentă, care a servit ca punct de plecare pentru creatorul operei derivate; în plus, folosirea expresiei „operă originală”, atunci când legiuitorul se referă la opera preexistentă, poate crea impresia greșită că opera derivată nu ar trebui să întrunească condiția originalității.
Modalitățile cele mai întâlnite în și pentru realizarea de opere derivate sunt: traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, precum și orice altă transformare a unei opere preexistente, dacă aceasta constituie creație intelectuală.
Condiției (condițiilor) de protecție a operelor prin drept de autor, aceea a originalității i se mai cere încă una în cazul operelor derivate: aceea a neprejudicierii drepturilor autorului operei originare.
Dacă și această condiție este îndeplinită, opera derivată poate constitui obiectul dreptului de autor; subiectul acestui drept este creatorul său, care se bucură de toate prerogativele dreptului; el nu dobândește niciun drept asupra operei originare, care rămâne în continuare în exclusivitate autorului său. Drepturile autorului operei originare fiind neștirbite, el poate exploata liber opera sa fară a fi ținut (precum autorul operei derivate) să nu prejudicieze drepturile autorului operei derivate.
Doctrina utilizează și noțiunea de „operă compozită”, prin care se înțelege creația nouă în care este încorporată o operă preexistentă, fără ca autorul acesteia să colaboreze la crearea noii opere. Este cazul unei melodii, creată pentru a acompania o poezie preexistentă. Sunt autori care consideră compozită orice operă derivată la care nu a colaborat autorul operei preexistente, cum sunt operele puse în scenă sau pe ecran. Legea noastră a adoptat pentru operele dependente calificarea de opere derivate, nu pe aceea de opere compozite.
2.4. Momentul nașterii dreptului subiectiv de autor
Indiferent că sunt morale sau patrimoniale, de principiu, drepturile de autor sunt protejate juridic chiar din momentul realizării operei. În acest sens, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea
nr. 8/1996, dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice se naște din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare. Acest principiu se degajă și din dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
Astfel, în temeiul lor, opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea ei la cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată.
2.5. Obiectul dreptului de autor
De o manieră generală, Legea nr. 8/1996 dispune că obiectul dreptului de autor îl constituie operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific. Am putea adăuga, operele care sunt rezultatul activității creatoare, produsul activității intelectuale.
Unii autori susțin, însă, că obiectul protecției prin drept de autor nu este același, el fiind diferit, după cum vorbim de drepturi morale sau de drepturi patrimoniale. Și, cum opera este o prelungire a personalității autorului, credem că afirmația se justifică.
Există și un argument de lege, în sensul că obiectul protecției este diferit, pentru că în
art. 1 din Legea nr. 8/1996 se dispune, în alin. (1), că dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat în condițiile prezentei legi.
Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial, iar, în alin. (2), că „opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată”.
Or, drepturile morale nu sunt ale operei, sunt ale autorului. Dar legiuitorul nostrum în
art. 7, inconsecvent, a delimitat obiectul dreptului de autor la opere.
Opera protejată prin drept de autor este o creație a spiritului și un produs cultural cu o vocație aparte de diseminare în conștiința consumatorilor. Această putere de răspândire și de receptare a creațiilor intelectuale de către oameni este consecința caracterului imaterial al operelor și este, într-un anume sens, paradoxală, tocmai pentru că producțiile spiritului reprezintă, în mod evident, creația cea mai directă și mai personală, „proprietatea” cea mai legitimă și mai puțin susceptibilă de contestație. Nu doar intangibilă (ca să folosim un termen drag economiștilor atunci când vorbesc despre creațiile intelectuale), ci și foarte intim și strâns legată de autorul ei.
Trebuie spus, însă, că nu toate creațiile intelectuale sunt protejate prin drept de autor, pentru că legea însăși, și nu este doar cazul legii române, declară neprotej abile prin drept de autor un număr destul de mare de lucrări, chiar dacă unele dintre acestea sunt rezultatul unei activități de creație intelectuală, excluderea de la protecție având rațiuni diverse.
2.6. Conținutul dreptului de autor
Opera, ca produs al activității intelectuale, este o noțiune diversă și în formele în care se prezintă, care s-au multiplicat continuu, iar această tendință se manifestă, de altfel, și în zilele noastre. Noțiunea de operă și-a îmbogățit formele de manifestare în ultimii ani cu noi genuri de creații, între care, printre ultimele venite, se află operele audiovizuale, programele pentru calculatoare, bazele de date, hologramele, muzica electronică, jocurile pe calculator, site-uri, blog.
Într-o formulare generală și care se regăsește în aproape toate sistemele de drept, constituie obiect al dreptului de autor, operele de creație intelectuală și din care fac parte operele literare, artistice și științifice. Convenția de la Berna, în art. 1, are ca obiect de reglementare protecția operelor literare și artistice, dar în această categorie sunt incluse, potrivit art. 2 din aceeași Convenție „toate lucrările din domeniul literar, științific și artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare precum: cărțile, broșurile și alte scrieri; conferințele, alocuțiunile, predicile și alte opere de aceeași natură; operele dramatice sau dramatico-muzicale; operele cinematografice și pantomimele; compozițiile muzicale cu sau fără cuvinte; operele cinematografice, cărora le sunt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog cinematografiei; operele de desen, de pictură, de arhitectură, de sculptură, de gravură, de litografie; operele fotografice, cărora le sunt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; operele de artă aplicată; ilustrațiile, hărțile geografice; planurile, crochiurile și operele plastice referitoare la geografie, la topografie, la arhitectură sau la științe.
Unele sisteme de drept nu enumeră categoriile de opere protejate în cadrul dreptului de autor, mărginindu-se fie la o definire și o determinare cu caracter general a obiectului dreptului (operele de creație intelectuală), fie făcând doar o referire la cele trei mari categorii de creații conform clasificării doctrinei, respectiv: opere literare, opere artistice și opere muzicale. Legea noastră, la fel ca și legislațiile adoptate în alte țări în ultimii ani, având ca model Convenția de la Berna, a adoptat, în texte diferite, un dublu criteriu de determinare a obiectului, oferind, mai întâi, un criteriu foarte general, apoi procedând la enumerarea unor categorii de opere protejate.
Enumerarea nu este însă limitativă, pentru că, înainte de a le enumera, legiuitorul folosește expresia “cum sunt” ceea ce înseamnă că enumerarea este exemplificativă.
Ca principii generale care se degajă cu privire la obiectul protecției prin drept de autor remarcăm că, pe de o parte, acest obiect nu poate fi constituit din idei, ci din forma în care ele sunt exprimate, iar, pe de altă parte, că numai creația intelectuală în sine este protejată prin drept de autor, nu și suportul ei material, atunci când opera este susceptibilă de fixare și a fost fixată pe un astfel de suport, cu mențiunea că, în cazul operelor de artă platică, separarea operei de suport este mai greu de făcut, dacă nu chiar imposibil și că și legiuitorul are formulări ambigue în cazul lor. în acest sens, și în doctrina românească mai veche se arăta că „dreptul de autor nu constă nici în subiectul operei, care este rezultatul inspirației autorului, nici în obiectul material prin care se exteriorizează inspirația, opera.
Subiectul oricărei opere aparține tuturor, e de domeniul public și poate, cu o anumită condițiune, să fie tratat din nou de orice alt autor, iar obiectul material aparține autorului care l-a creat sau aceluia care l-a dobândit, proprietatea asupra suportului material al operei fiind supusă regulilor dreptului comun”. Marmura pe care s-a realizat o operă de artă plastică poate aparține altuia decât artistul. Opera va fi însă a artistului, chiar dacă marmura este a altuia. La fel, în cazul bijuteriilor. Calculatorul pe care s-a realizat o lucrare (memoria acestuia) poate aparține altuia, opera va fi a creatorului, iar nu a proprietarului suportului. La fel, opera fixată pe un suport de hârtie! Atunci când cumpărați o carte, deveniți proprietarul suportului, nu al cărții, care aparține autorului acesteia pentru totdeauna, chiar și după expirarea perioadei de protecție.
Opera este protejată indiferent de genul căreia îi aparține: literar, muzical sau de artă plastică. Opera poate fi exprimată prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public și este protejată, oricare ar fi forma de expresie, adică procedeele de realizare, care pot fi extrem de diverse: cărți, broșuri, conferințe, alocuțiuni, predici, pledoarii și alte opere de aceeași natură.
Este, de asemenea, lipsit de importanță că opera îmbracă forma scrisă, orală, a liniilor sau combinațiilor de linii și culori etc., orice formă de exprimare care face opera perceptibilă și/sau comunicabilă este posibilă.
Legea română a dreptului de autor și a drepturilor conexe determină obiectul dreptului de autor în mai multe texte, trei dintre acestea având un caracter general (art. 1, 7 și 8), altele instituind excepții de la regulă, prin excluderea de la protecție a unor creații sau instituirea unor reguli speciale de protecție.
Majoritatea legislațiilor în domeniu nu cuprind o enumerare a categoriilor de opere protejate în cadrul dreptului de autor, mărginindu-se fie la o definiție cu caracter general a obiectului dreptului, fie la o referire la cele trei mari categorii de clasificare doctrinară, respectiv: opere literare, opere de artă plastică și opere muzicale2. Considerăm criticabilă această clasificare, deoarece, pe de o parte, pare a nu recunoaște calitatea de artă muzicii și literaturii, iar pe de altă parte, nu include operele cu caracter științific printre cele protejabile.
2.7. Protecția dreptului de autor
Cea mai largă determinare a obiectului protecției prin dreptul de autor o găsim în art. 1 din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia „dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat în condițiile prezentei legi”. Deși acest text al legii acoperă, prin generalitatea lui, toate categoriile de creații intelectuale protejabile, legiuitorul a revenit asupra problemei obiectului protecției în Capitolul III al Legii nr. 8/1996, intitulat „Obiectul dreptului de autor”.
Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 8/1996: „constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt:
scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator;
operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice;
compozițiile muzicale cu sau fără text;
operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;
operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;
operele fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei;
operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastică sticlei și a metalului, desene, design precum și alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;
lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în general”.
Art. 8 din aceeași lege determină obiectul dreptului de autor asupra operelor derivate, opere care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, iar prin art. 9 din lege sunt excluse de la protecție unele produse care constituie tot rezultatul unei activități intelectuale.
În sistemul Convenției de la Berna, din care face parte și România, categoriile de opere protejate sunt enunțate, exemplificativ, în art. 2, care arată care este cuprinsul, înțelesul ce trebuie să se dea „termenului de opere literare și artistice”.
Enumerarea legii noastre este, însă, mai cuprinzătoare decât cea a Convenției de la Berna, incluzând și opere pe care, în textul Convenției, nu le întâlnim, cum sunt: programele pentru calculatoare, comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice, dar are tot caracter exemplificativ.
Creațiile excluse de la protecție
Legea română a dreptului de autor conține, așa cuam văzut, un enunț cu caracter general, care declară protejabile „operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific”, urmat de o enumerare exemplificativă a acestora în art. 7 și 8.
Prin art. 9, legea exclude, însă, la protecție:
ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora;
simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia;
mijloacele de plată;
știrile și informațiile de presă;
simplele fapte și date.
Rațiunile pentru care s-a adoptat această soluție sunt multiple, cele mai importante ținând de nevoia de a înlesni activitatea de cercetare, de dezvoltare a artelor și științei în general, prin eliminarea monopolului asupra ideilor (care trebuie să fie ale tuturor și ale nimănui în același timp), de necesitatea, impusă chiar prin lege de cunoaștere a unor creații de către întreaga populație ori de modul în care astfel de creații trebuie să fie și sunt utilizate.
Textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă și judiciară, precum și traducerile oficiale ale acestora, mijloacele de plată, stemele, sigiliile, emblemele, insignele, ecusoanele, medaliile, deși implică o activitate de creație și prezintă originalitate, se adresează populației și trebuie cunoscute de către toți cetățenii, de aceea difuzarea lor și posibilitatea de reproducere trebuie să fie liberă.
Convenția de la Berna nu exclude, însă, categoric de la protecție aceste texte, lăsând țărilor membre dreptul de a determina protecția care trebuie acordată textelor oficiale de ordin legislativ, administrativ sau judiciar, precum și traducerilor oficiale ale acestor texte, precum și dreptul de a exclude, în parte sau în totalitate, de la protecție discursurile politice și discursurile pronunțate în dezbaterile judiciare.
În dreptul nostru, ele sunt excluse de la protecție în cadrul dreptului de autor, tocmai în temeiul destinației lor și aparțin domeniului public din momentul apariției, astfel că utilizarea lor nu este supusă vreunei autorizări. Excluderea privește numai textele oficiale și traducerile oficiale ale acestora. Urmează, per a contraria, a se recunoaște protecția pentru traducerile neoficiale.
În privința discursurilor politice, a discursurilor pronunțate în dezbaterile judiciare, a conferințelor și alocuțiunilor pronunțate în public, legea noastră nu le exclude de la protecție.
Cum limitările sunt de strictă interpretare, urmează să le considerăm creații protej abile, evident, dacă îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru a se bucura de protecție. Este, totuși, de remarcat că, potrivit art. 2 bis al Convenției de la Berna, ele pot fi excluse de la protecție și vor putea fi reproduse prin presă sau radiodifuzate, fară încuviințarea autorului și că autorul beneficiază, totuși, de dreptul exclusiv de a reuni, în culegere, aceste opere, caz în care ele se vor bucura de protecție.
Simbolurile oficiale, precum stema, drapelul, sigiliul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul, medalia și mijloacele de plată, trebuie să fie la dispoziția tuturor și de folosință generală, uneori și obligatorie. Excluderea lor de la protecție prin drept de autor nu înseamnă că ele nu sunt protejate și nici că persoana care a creat o operă care a devenit simbol oficial nu are drept la recompensă pentru creația sa. Are, dar aceasta nu va fi protejată și prin drept de autor, cesiunea drepturilor asupra unor creații care devin simboluri oficiale având, în opinia noastră, efectele unei naționalizări.
În cazul știrilor și informațiilor de presă, excluderea de la protecție prin drept de autor se justifică prin recunoașterea în favoarea publicului a unui drept la informare, a accesului la informații și la cultură care prevalează dreptului de autor, chiar și pentru ipoteza în care știrile și informațiile de presă ar avea originalitate în modul de prezentare.
Totuși, informațiile de presă sau știrile pot fi protejate prin acțiune în concurență neloială, ele fiind obținute de instituțiile de presă uneori cu cheltuieli ridicate și, în toate cazurile, cu dorința de le aduce în exclusivitate sau cu prioritate la cunoștința publicului. Instituția de presă vătămată printr-un fapt ilicit al unui concurent, în legătură cu știrile și informațiile pe care le-a obținut spre a le oferi, primul, publicului, poate acționa în justiție pe autorul actului ilicit pentru repararea prejudiciului ce i-a cauzat.
Cât privește simplele fapte și date, acestea nu sunt protej abile prin drept de autor, întrucât, pe de o parte „simplitatea” de care vorbește legiuitorul le face lipsite de originalitate, iar pe de altă parte accesul la acestea trebuie să fie asigurat pentru toți.
Ideile în creația intelectuală și exlucerea lor de la protecție. Excepții
Termenul „idee” este folosit, în mod generic, pentru diferite forme ale cunoașterii logice, dar înțelesurile sale sunt multiple. Interesează sensuri cum sunt acelea de: principii generale, reguli abstracte, concepții, teze (cuprinzătoare, fundamentale), teorii, concepte sau descoperiri științifice; metode (contabile, de învățământ etc.) ori algoritmi (pe baza cărora se scriu programele de calculator), gândire, fel de a vedea, opinii, sugestii, soluții, planuri, proiecte etc.
Ideile aparțin, prin definiție, domeniului cunoașterii logice și sunt asimilate teoriilor și descoperirilor. Ele trebuie să scape oricărei încercări de apropriere, de monopol, de drept exclusiv asupra lor. Ele trebuie să fie asemenea cuvintelor. Să aibă, pentru folosul nostru, al tuturor, privilegiul de a fi veșnic libere, de a fi în permanență un teritoriu al nimănui și al tuturor în același timp.
Apartenența lor la un fond comun, alcătuit din tot ceea ce a creat și transmis umanitatea (cunoștințe în domeniul științelor, al moralei, religiei etc.), constituie un motiv suficient pentru a le exclude, în forma lor brută, de la orice protecție. Sunt, de altfel, acceptate aproape ca legi ale muncii de creație, afirmații de genul „cu cât mai mult lucrezi asupra ideii tale, cu atât mai mult te convingi că ea aparține altuia” ori „toate ideile noastre sunt de fapt ale altora”.
Un principiu general al dreptului de autor exclude de la protecție ideea în sine; dreptul de autor nu protejează ideile, ci numai forma în care acestea sunt exprimate. Ideile, teoriile, conceptele și descoperirile conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor și nu sunt protejate în cadrul dreptului de autor în considerarea consecințelor nefaste pe care o atare protecție le-ar putea avea asupra dezvoltării științei și culturii.
în raport cu opera, ideea este materie primă, este o sursă de inspirație. Nu există idee personală în sine, ci doar tratament personal al ideilor, al temelor, al subiectelor. Numai puterea de a da ideilor o formă concretă, personală, de a le comunica într-o manieră originală se traduce în actul de creație protejabil. Ideea, odată exprimată de cineva, poate fi reluată, cel care a formulat-o primul neavând monopol asupra ei.
Ideea explicată constituie, însă, expresia acesteia și această expresie face obiectul dreptului de autor. Excluderea ideilor de la protecție în cadrul dreptului de autor se întemeiază pe faptul că ele nu sunt susceptibile de apropriere și pe acela că recunoașterea unui drept privativ asupra ideilor ar împiedica orice activitate de creație. Pentru Andre Gide „spiritul nu avansează decât pe cadavrul ideilor.
De regulă, o idee poate fi exprimată în multe feluri, dar protejarea ideii care a stat la baza unei opere ar duce la formarea unui monopol de utilizare a autorului asupra unui întreg gen de opere, iar nu numai asupra unei opere determinate. Problema este mult mai dificil de soluționat dacă ideea și forma în care aceasta se materializează sunt greu de disjuns, așa cum se întâmplă deseori în cazul aranjamentelor sau interviurilor.
în Franța, neavând o consacrare legală, principiul a fost dedus de doctrină, potrivit căreia: „Gândirea, ea însăși, scapă oricărei aproprieri; ea rămâne în domeniul inviolabil al ideilor, al căror privilegiu este de a rămâne libere etern”. Spre deosebire de legea franceză, legea română consacră expres acest principiu, prevăzând în art. 9 că: „Nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor următoarele: a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; (…)”.
Chiar dacă ideile nu sunt protej abile prin drept de autor, aceasta nu înseamnă că ele nu beneficiază de nicio protecție, pentru că, în anumite condiții, însușirea unei idei aparținând altuia poate fi sancționată pe calea acțiunii în concurență neloială sau pentru încălcarea unor angajamente precontractuale. Cercetătorii sunt destul de tranșanți atunci când afirmă că „oamenii și ideile sunt scumpe”
De altfel, nici opinia potrivit căreia ideile nu sunt protej abile nu se bucură de unanimitate. Există autori care, în numele echității, consideră că ideile ar trebui protejate, în mod special. în acele cazuri în care ideea artistică este transmisă unui terț, în vederea realizării. Concret, sunt puse în discuție ideile publicitare sau creațiile publicitare, dar și în domeniul programelor pentru calculatoare ori a emisiunilor pentru televiziune se pun astfel de probleme.
Publicitatea constituie obiect de activitate al unor particulari ori al unor societăți comerciale care nu se limitează doar la publicitate propriu-zisă prin afișe, presă, emisiuni radio și de televiziune etc. în acest scop, sunt create opere (literare, artistice, muzicale) originale, care conferă creatorilor drepturi de autor. Ideea, consideră adepții protecției acestora, nu poate fi preluată, îmbrăcată într-o formă și utilizată de către alte persoane, fară ca persoana care a avut prima ideea, să poată pretinde o indemnizație, ceea ce ar fi inechitabil. în materie de programe pentru televiziune se susține că „toată lumea copiază pe toată lumea” și că „marile televiziuni din SUA se copiază fară rușine”, astfel că acuzațiile de furt de idei sunt frecvente.
În ceea ce privește legea română, această opinie nu-și poate găsi suport, deoarece exclude de la protecție ideile atât implicit, atunci când conferă protecție operelor având o formă concretă de exprimare, cât și explicit, atunci când prevede că ideile nu pot face obiect al dreptului de autor. Pe de altă parte, dacă este corect să se afirme că ideile nu se bucură de protecție în cadrul dreptului de autor, este incorect să se susțină că ele nu se bucură de nicio protecție; ea poate fi obținută prin alte mijloace. în speță, ideile pot fi protejate prin acțiunea în concurență neloială (dar, în prezența unui astfel de act, ne vom afla numai atunci când utilizarea ideii provine de la un concurent și acesta o face în condiții contrare uzanțelor loiale și cinstite).
În practică, este adesea dificil de recunoscut granița între ideea neprotejabilă și expresia sa, care este protejabilă. Dificultatea este cu atât mai mare, cu cât se acceptă faptul că protecția dreptului de autor se întinde și asupra compoziției operei, adică asupra înlănțuirii de idei care dă naștere scenariului sau tramei operei – forma intrinsecă – nelimitându-se numai la forma exterioară – expresia.
Jurisprudența și doctrina franceză au considerat că: i) istoria destrămării relațiilor unui cuplu este de liberă utilizare; ii) ideea banală a unei emisiuni de televiziune despre vedete nu este protejată prin drept de autor; iii) că, în materie publicitară, ideea de a compara înălbirea obținută cu ajutorul unui detergent nu este apropriabilă; iv), dar că producătorul care comunică unui terț ideea din care s-a născut o melodie a săvârșit un delict sancționabil.
La noi se manifestă, în practică, tendința de includere în sfera plagiatului și a faptelor de însușire a ideilor și argumentelor aparținând altui autor. Astfel, în definiția plagiatului, adoptată de către Comitetul editorial al revistei Europolis a Facultății de Științe Politice și Administrative din Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca se arată că: „Plagiatul este prezentarea ca fiind munca proprie a cuiva a cuvintelor, ideilor, argumentelor unei alte persoane, fără o corectă recunoaștere a sursei prin citare, referire sau notă.
Prin urmare, este vorba de plagiat atât atunci când cuvintele unei alte persoane sunt reproduse fară recunoașterea sursei, cât și atunci când ideile sau argumentele altei persoane sunt parafrazate astfel încât cititorul ar putea crede că ele aparțin autorului textului”3. Literații nu împărtășesc o atare viziune, extrem de severă, asupra plagiatului, și care depășește chiar limitele protecției legale.
Ideea nu este protejabilă în cadrul dreptului de autor. Acest principiu general al materiei are două înțelesuri, în funcție de semnificația care se dă cuvântului „idee”. Dacă prin idee înțelegem conținutul, esența unei opere, ceea ce se încearcă să se transmită prin acea operă, atunci principiul impune ca obiectul protecției să fie forma, expresia ideii, iar nu ideea însăși; aici forma apare ca obiect al protecției. Dacă prin idee înțelegem gândirea pură (activitatea mentală) neexteriorizată, atunci principiul mai sus amintit impune ca opera să capete o formă perceptibilă simțurilor; aici forma apare ca o condiție a protecției.
Potrivit art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996, ideile conținute într-o operă nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor. Acest text ilustrează primul sens al principiului enunțat. Dar, dacă ideile care au fost deja materializate, redate, expuse în conținutul unei opere nu se pot bucura de protecție legală, cu atât mai mult această protecție este exclusă în cazul ideilor neexteriorizate. De aici rezultă că o condiție indispensabilă a protecției este aceea ca ideea să fie exteriorizată sub forma unei opere de creație intelectuală, aceasta din urmă fiind cea care va beneficia de protecție
A discerne între idee și expresie nu este, întotdeauna, un lucru ușor.
Ideea, odată exprimată, poartă deja amprenta personalității celui care a formulat-o, dar aceasta nu face ideea protej abilă. Excluderea ideilor de la protecție se întemeiază pe faptul că ele nu sunt susceptibile de apropriere, pentru că recunoașterea unui drept privativ asupra ideilor ar împiedica orice activitate de creație.
Folosirea ideilor dintr-o operă preexistentă este licită, pentru că ideile nu sunt protejate, dar dacă preluarea se extinde și la forma care îmbracă ideea, aceasta constituie contrafacere. Rămâne totuși o problemă de apreciere pragul care, odată trecut, ne pune pe tărâmul folosirii ilicite a operei preexistente ori a contrafacerii.
Este, însă, de menționat faptul că Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltare tehnologică și inovare prevede că însușirea ideilor altuia constituie plagiat.
Cum Legea nr. 206/2004 are un obiect de reglementare diferit de Legea nr. 8/1996, trebuie să admitem că ea reprezintă lege specială și că, în activitatea de cercetare, regulile instituite sunt mai severe. În același timp, de lege ferenda dispozițiile potrivnice din două legi trebuie să facă obiect de intervenție legislativă și că ideile trebuie să rămână un teritoriu al tuturor, de protecție continuând să se bucure doar ideea care a căpătat o formă de exprimare concretă și originală, ideea care a devenit operă, adică obiect de protecție. Etic este ca, atunci când un altul a formulat o idee nouă, valoroasă, utilă în știință, cercetare, inovare, să se recunoască prioritatea formulării și paternitatea asupra acesteia.
Dar, de la recunoașterea unor astfel de „drepturi” și până la acuzația de plagiat, este, credem, o distanță pe care ar trebui să o măsurăm cu grijă.
2.10. Regula generală privind durata de protecție a drepturilor patrimoniale
Potrivit art. 25 alin. (1), drepturile patrimoniale prevăzute la art. 13 și 21 din Legea
nr. 8/1996 durează tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoștință publică în mod legal (teza I).
Dacă nu există moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație (teza a II-a).
Conâsider că dispozițiile art. 25 alin. (1) presupun unele observații particulare.
În primul rând, legiuitorul, referindu-se la drepturile prevăzute de art. 13 și art. 21, are în vedere numai situația în care, în temeiul art. 12, autorul a decis utilizarea operei, într-adevăr, numai decizia autorului de a utiliza opera poate da naștere drepturilor patrimoniale prevăzute de art. 13 și a celui de suită.
În context, se pune problema duratei în timp a dreptului patrimonial stipulat de art. 12, adică a dreptului autorului de a decide dacă, în ce mod și când va utiliza opera, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții, precum și dacă acesta poate fi transmis pe cale succesorală. Sub primul aspect, fiind vorba despre un drept patrimonial recunoscut autorului, în lipsa unei dispoziții legale contrare, va dura toată viața acestuia.
Concluzia poate rezulta și din interpretarea a fortiori a dispozițiilor art. 25 alin. (1) teza I din Legea nr. 8/1996. Într-adevăr, este de domeniul logicii elementare faptul că efectele nu se pot naște fără preexistența cauzei lor. Sub al doilea aspect, aflându-ne în prezența unui drept patrimonial, în lipsa unei restricții prevăzute expres de lege, poate fi transmis pe cale succesorală, conform dreptului comun.
Fiindcă termenul de 70 de ani, prevăzut de art. 25 alin. (1), este incident numai în cazul drepturile prevăzute de art. 13 și art. 21, transmiterea acestui drept va fi, de asemenea, pentru toată durata vieții succesorului.
Mai mult, în lipsa unei dispoziții legale contrare, acest drept poate fi transmis prin succesiuni subsecvente. Finalmente, în situația în care acest drept este transmis pe cale succesorală, decizia de utilizare a operei poate fi luată oricând de către oricare succesor. Evident, în situația în care autorul a hotărât ca opera să nu fie utilizată, nu se mai pune problema transmiterii acestui drept și, pe cale de consecință, nici a drepturilor prevăzute de art. 13 și art. 21. De fapt, în acest caz, dreptul se epuizează prin exercitarea lui de către autor.
În al doilea rând, termenul de 70 de ani este incident atât în cazul în care drepturile sunt transmise prin moștenire ori exercițiul lor revine unui organism de gestiune colectivă, indiferent de data la care opera a fost adusă la cunoștință publică.
În al treilea rând, în cazul în care nu sunt moștenitori, potrivit art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, organismului de gestiune colectivă i se transmite doar „…exercițiul acestor drepturi…”. În opinia unor autori, atâta timp cât autorul este decedat și nu sunt moștenitori legali sau testamentari, iar organismului de gestiune colectivă i se transmite numai exercițiul acestor drepturi, titularul lor este comuna, orașul sau municipiul după caz, în condițiile art. 963 alin. (3) C. civ. Drept urmare, contrar practicii existente, avantajele patrimoniale rezultate din exercitarea drepturilor de către organismul de gestiune colectivă se cuvin statului. În situația analizată, dacă se dorește ca avantajele patrimoniale să revină organismului de gestiune colectivă, de lege ferenda, se impune modificarea art. 25 alin. (1) teza a D-a din Legea
nr. 8/1996, în sensul de a se referi, întocmai ca și în cazul stipulat de teza I, la transmiterea drepturilor prevăzute de art. 13 și art. 21 și nu numai a exercițiului acestora.
În al patrulea rând, se pune problema dacă, în situația în care, înainte de împlinirea duratei de 70 de ani, moștenitorul autorului sau organismul de gestiune colectivă încetează să mai existe ca subiect de drept, drepturile patrimoniale pot fi transmise succesorilor dobânditorilor inițiali. În opinia unor autori, răspunsul este afirmativ, deoarece art. 25 alin. (1) se referă la transmiterea drepturilor (teza I), respectiv a exercițiului acestora (teza a II-a) fară să cantoneze această transmitere la proximul moștenitor ori organism de gestiune colectivă.
În această situație, durata transmiterii va fi egală cu diferența dintre durata de 70 de ani și durata de timp în care primii succesori au fost titularii, respectiv au avut exercițiul acestor drepturi. Pentru această interpretare pledează și faptul că art. 25 alin. (1) instituie termenul de 70 de ani indiferent de data la care opera este adusă la cunoștință publică în mod legal”.
Față de această exprimare categorică, urmează să admitem că termenul transmiterii va fi de 70 de ani și atunci când, în temeiul art. 11 alin. (2), opera este adusă la cunoștință publică de către moștenitorul autorului ori de către organismul de gestiune colectivă cu puțin timp înainte de a înceta să mai existe ca subiecte de drept.
În al cincilea rând, potrivit art. 31 din Legea nr. 8/1996, modificările neesențiale, adăugările, tăieturile sau adaptările aduse în vederea selecției sau aranjării, precum și corectarea conținutului unei opere sau colecții, care sunt necesare pentru continuarea activității colecției în modul în care a intenționat autorul operei, nu determină extinderea termenului de protecție a operei sau colecției. Față de împrejurarea că textul art. 31 se referă în general la neextinderea termenului de protecție a operei, trebuie să admitem că sunt vizate atât drepturile morale, cât și cele patrimoniale de autor.
Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 31, rezultă că determină prelungirea termenelor de protecție acele modificări care sunt esențiale, precum și adăugările, tăieturile, adaptările sau corectările aduse conținutului unei opere sau colecții fară legătură cu continuarea activității colecției în modul în care a intenționat autorul operei.
În al șaselea rând, potrivit art. 32 din Legea nr. 8/1996, termenul de 70 de ani se calculează de la data de 1 ianuarie a anului următor morții autorului.
Evident, soluția legiuitorului are ca scop calcularea acestui termen pe ani calendaristici și, nicidecum prorogarea lui până la data de 1 ianuarie a anului următor decesului autorului. în fapt, acest termen este de 70 de ani numai în situația în care autorul decedează chiar în data de „31 decembrie”. în celelalte cazuri, termenul va fi mai mare de 70 de ani.
Durata protecției juridice a drepturilor patrimoniale de autor în cazul operelor aduse la cunoștință publică după încetarea protecției dreptului de autor
În temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, persoana care, după încetarea protecției dreptului de autor, aduce la cunoștință publică, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecția echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului (teza I). în acest caz, durata protecției drepturilor este de 25 de ani începând cu momentul în care opera a fost adusă pentru prima oară la cunoștință publică, în mod legal (teza a II-a).
În opinia unor autori , dispozițiile art. 25 alin. (2) presupun și observațiile ce urmează.
În primul rând, cu toate că prevederile art. 25 alin. (2) teza I se referă, în partea lor de început, la „…încetarea protecției dreptului de autor…” și, în partea lor finală, la „…protecția echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului”, sunt incidente exclusiv în cazul încetării protecției drepturilor patrimoniale de autor stipulate de art. 12, art. 13 și art. 21 din Legea nr. 8/1996. Pledează pentru această concluzie faptul că numai aceste drepturi, în totalitatea lor, sunt protejate juridic pe o durată limitată de timp. în schimb, drepturile morale prevăzute de art. 10 lit. a), b) și d) sunt perpetue, iar cele stipulate la lit. c) și e) se sting odată cu decesul autorului.
În al doilea rând, acest text reglementează situația în care opera este utilizată înainte de a fi adusă la cunoștință publică. Din punct de vedere juridic, acest lucru este posibil, deoarece, după cum s-a precizat deja, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, opera și, implicit, drepturile ce decurg din realizarea ei sunt protejate juridic independent de aducerea ei la cunoștință publică.
În al treilea rând, pentru ca o persoană să poată beneficia de dispozițiile acestui text, este necesar să aducă opera la cunoștință publică în mod legal pentru prima dată, iar opera să nu fi fost publicată înainte. în opinia noastră, aducerea operei la cunoștință publică este legală numai atunci când autorul, în temeiul art. 10 lit. a), nu a decis în timpul vieții sale să nu divulge opera, iar persoana respectivă are, după caz, calitatea de moștenitor al autorului ori de organism de gestiune colectivă care a administrat drepturile de autor ori cu cel mai mare număr de membri din domeniul de creație al operei. În context, semnalăm faptul că editarea este o formă de aducere a operei la cunoștință publică. Drept urmare, ar fi fost suficient dacă textul art. 25 alin. (2) s-ar fi referit numai la împrejurarea că, anterior, opera nu a fost adusă la cunoștință publică.
În al patrulea rând, fiindcă legiuitorul se referă generic la „drepturile patrimoniale ale autorului”, urmează să admitem că, în situația analizată, persoana respectivă are și dreptul patrimonial de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de alte persoane, prevăzut de art. 12. Persoana în cauză poate dobândi acest drept numai pe calea succesiunii de drept comun și, nicidecum în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1). Într-adevăr, după cum s-a precizat anterior, dispozițiile art. 25 alin. (1) permit numai transmiterea drepturilor patrimoniale prevăzute de art. 13 și art. 21 ori a exercițiului acestora.
În al șaselea rând, în situația analizată, limitarea duratei protecției la 25 de ani este în vădită contradicție cu faptul că, potrivit art. 25 alin. (2) teza I, persoana respectivă beneficiază de „…protecția echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale de autor”.
Această „echivalență” l-ar fi obligat pe legiuitor să protejeze drepturile respective pe toată durata vieții persoanei respective și, după decesul ei, să permită transmiterea lor moștenitorilor acesteia ori organismului de gestiune colectivă, așa cum prevăd dispozițiile art. 25 alin. (1) în cazul autorului. Pentru aceste motive, de lege ferenda, sugerăm legiuitorului să modifice corespunzător dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
În al șaptelea rând, potrivit art. 32 din Legea nr. 8/1996, termenul de 25 de ani se calculează de la data de 1 ianuarie a anului următor aducerii operei la cunoștință publică.
Durata protecției juridice a drepturilor patrimoniale în cazul operelor aduse la cunoștință publică sub pseudonim ori anonime
În cazul operelor aduse la cunoștință publică, în mod legal, sub pseudonim sau fară indicarea autorului, dacă pseudonimul nu permite stabilirea identității autorului ori această identitate nu este dezvăluită, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, durata drepturilor patrimoniale este de 70 de ani de la data aducerii operelor la cunoștință publică.
Practic, în acest caz, imposibilitatea stabilirii identității autorului echivalează cu decesul acestuia, deces care este prezumat că a intervenit chiar în momentul aducerii operei la cunoștință publică.
Potrivit art. 26 alin. (2), în cazul celor două categorii de opere, dacă identitatea autorului este adusă la cunoștință publică înainte de expirarea termenului prevăzut de alineatul 1 sau pseudonimul adoptat de autor nu lasă nicio îndoială asupra identității acestuia, sunt incidente dispozițiile art. 25 alin. (1), adică termenul de protecție este cel de drept comun.
Ar fi de observat că, în situațiile reglementate de art. 26 din Legea nr. 8/1996, legiuitorul a omis să stabilească persoana care beneficiază de protecția juridică a drepturilor patrimoniale de autor până la împlinirea termenului de 70 de ani ori până la aducerea la cunoștință publică a identității autorului sau până la dezvăluirea identității acestuia. Firesc, această persoană ar trebui să fie cea care aduce opera la cunoștință publică sub pseudonim ori în formă anonimă.
Pentru acoperirea acestei lacune, de lege ferenda, s-ar impune completarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 26.
În ipotezele reglementate de art. 26 din Legea nr. 8/1996, legiuitorul se referă generic la „drepturile patrimoniale”, ceea ce echivalează cu faptul că este avut în vedere și dreptul stipulat de art. 12. Considerăm firească această soluție, deoarece este întemeiată pe presupunerea că persoana care a adus opera la cunoștință publică sub pseudonim ori în formă anonimă este chiar autorul.
Durata protecției juridice a drepturilor patrimoniale de autor în cazul operelor comune
Potrivit art. 27 din Legea nr. 8/1996, durata drepturilor patrimoniale este de 70 de ani de la moartea ultimului coautor [alin. (1)]. In schimb, în cazul în care contribuțiile coautorilor sunt distincte, durata drepturilor patrimoniale pentru fiecare dintre acestea este de 70 de ani de la moartea fiecărui coautor [alin. (2)].
De fapt, art. 27 reglementează durata drepturilor patrimoniale rezultate din realizarea unor opere comune. într-adevăr, după cum s-a mai subliniat, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, este operă comună opera creată de mai mulți coautori în colaborare. În context, facem precizarea că, în situația în care contribuțiile coautorilor sunt distincte, opera comună se confundă cu opera colectivă.
Drept urmare, pentru identitate de rațiune, în această situație, durata protecției drepturilor patrimoniale de autor asupra operei comune ar trebui reglementată la fel ca în cazul operei colective.
Durata protecției juridice a drepturilor patrimoniale de autor în cazul operelor colective
Durata acestei protecții este reglementată de art. 28 din Legea nr. 8/1996.
În concret, potrivit art. 28 teza I, durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de la aducerea operelor la cunoștință publică. Art. 28 teza a II-a reglementează situația în care opera colectivă nu este realizată în termenul de 70 de ani de la crearea contribuțiilor coautorilor. În acest caz, durata protecției drepturilor patrimoniale expiră după trecerea a 70 de ani de la crearea contribuțiilor. În opinia unor autori, dispozițiile art. 28 impun unele observații critice.
În primul rând, termenul „operele”, a căror aducere la cunoștință publică determină momentul inițial al termenului de 70 de ani, prevăzut de art. 28 teza I, sunt „contribuțiile” coautorilor și, nicidecum operele colective în ansamblul lor. Într-adevăr, după cum s-a mai precizat, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, este operă colectivă opera în care contribuțiile personale ale coautorilor formează un tot (s.n.). De fapt, dacă termenul „opere” ar avea semnificația de „opere colective”, textul art. 28 teza a II-a ar fi lipsit de logică, întrucât ar presupune realizarea operei colective într-un termen de 70 de ani de la data creării ei.
Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, de lege ferenda, propunem modificarea textului art. 28 din Legea nr. 8/1996, în sensul de a se referi expressis verbis la „contribuțiile coautorilor” și la „opera colectivă”.
În al doilea rând, contrar principiului prevăzut de art. 1 alin. (2), potrivit art. 28 teza I, drepturile patrimoniale asupra operei colective sunt protejate juridic din momentul aducerii la cunoștință publică a contribuțiilor personale ale coautorilor.
Practic, chiar dacă opera colectivă în ansamblul ei nu este încă realizată, aducerea la cunoștință publică a elementelor ei componente declanșează scurgerea termenului de protecție juridică a acesteia. Procedând astfel, durata protecției juridice a operei colective este mai scurtă cu intervalul de timp cuprins între data aducerii la cunoștință publică a contribuțiilor personale ale coautorilor și momentul asamblării lor. Pentru eliminarea acestui inconvenient, de lege ferenda, propunem ca, în situația analizată, drepturile de autor să fie protejate juridic din momentul realizării operelor colective în ansamblul ei.
În al treilea rând, dispozițiile art. 28 teza I derogă și de la prevederile art. 25 alin. (1), deoarece termenul de 70 de ani se calculează indiferent de faptul că drepturile de autor sunt valorificate în timpul vieții persoanei fizice sau a existenței persoanei juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată, conform art. 6 alin. (2).
Practic, este posibil ca, la data împlinirii termenului de 70 de ani de la data aducerii la cunoștință publică a contribuțiilor personale, persoana fizică sau juridică respectivă să existe ca subiect de drept, iar opera colectivă să nu mai fie protejată juridic. Finalmente, împrejurarea că opera este colectivă determină o restrângere a duratei protecției juridice a drepturilor de autor.
Pentru aceste motive, de lege ferenda, propunem ca drepturile patrimoniale de autor asupra operelor colective să fie protejate pe timpul cât persoana fizică sau juridică, prevăzută de art. 6 alin. (2), există ca subiect de drept, iar după acest moment să fie transmise timp de 70 de ani, în condițiile art. 25 alin. (1).
În al patrulea rând, art. 28 nu are în vedere și protecția juridică a drepturilor patrimoniale în situația de excepție în care, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, drepturile de autor asupra operei colective aparțin coautorilor persoane fizice. în opinia noastră, în acest caz, pentru identitate de rațiune, ar trebui instituite aceleași reguli ca și în cazul operei comune, prevăzute de art. 27.
În al cincilea rând, nerealizarea operei colective timp de 70 de ani de la data creării contribuțiilor personale acționează ca o adevărată sancțiune pentru autorii lor, întrucât determină expirarea duratei protecției juridice a drepturilor patrimoniale de autor în legătură cu aceste contribuții. In opinia noastră, o soluție rațională și echitabilă l-ar fi obligat pe legiuitor să asigure protecția drepturilor de autor asupra contribuțiilor personale ale coautorilor conform regulilor de drept comun, stipulate de art. 25 din Legea nr. 8/1996
Durata protecției juridice a drepturilor patrimoniale de autor în cazul programelor pentru calculator
În sfârșit, potrivit art. 30 din Legea nr. 8/1996, în cazul programelor pentru calculator, drepturile patrimoniale de autor durează tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani.
Dispozițiile art. 30 sunt lacunare, deoarece, referindu-se la „viața autorului” și „moartea acestuia”, nu acoperă și situațiile în care titulară a drepturilor patrimoniale de autor este o persoană juridică. De fapt, potrivit art. 74 din Legea nr. 8/1996, în cazul programelor pentru calculator, drepturile patrimoniale de autor aparțin, de regulă, angajatorului care, în cele mai multe cazuri, este o persoană juridică.
Astfel, potrivit acestui text, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator, create de unul sau de mai mulți angajați în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori după instrucțiunile celui care angajează, aparțin acestuia din urmă.
Pentru aceste motive, de lege ferenda, propunem modificarea dispozițiilor art. 30 în sensul de a reglementa și situația în care pitulară a drepturilor patrimoniale este o persoană juridică.
În sfârșit, fără o motivație juridică previzibilă, în cazul programelor pentru calculator, în lipsă de moștenitori, nu există posibilitatea transmiterii drepturilor patrimoniale unui organism de gestiune colectivă. Drept urmare, în acest caz sunt incidente dispozițiile art. 971 alin. (2) și urm. C. civ.
Durata protecției drepturilor patrimoniale în cazuri speciale
Potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, termenul de protecție a unei compoziții muzicale cu text încetează după 70 de ani de la decesul ultimului supraviețuitor dintre textier și compozitor, indiferent dacă aceștia au fost sau nu desemnați drept coautori, cu condiția ca contribuția adusă respectivei compoziții muzicale cu text să fi fost creată în mod special pentru aceasta. Observăm că, în acest caz, protecția nu se referă la „drepturile patrimoniale”, ci la cea a „compoziției muzicale”, adică a creației intelectuale, ca atare.
În temeiul art. 102 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, durata de protecție a drepturilor patrimoniale ale artiștilor interpreți sau executanți este de 50 de ani de la data interpretării sau executării, cu următoarele excepții:
în cazul în care fixarea executării, altfel decât pe o fonogramă, face obiectul unei publicări legale sau al unei comunicări legale către public în decursul acestui termen, drepturile încetează la 50 de ani de la prima publicare sau de la prima comunicare către public, în funcție de care dintre aceste date este prima [lit. a)];
în cazul în care fixarea executării pe o fonogramă face obiectul unei publicări legale sau al unei comunicări legale către public în decursul acestui termen, drepturile încetează la 70 de ani de la prima astfel de publicare sau de la prima astfel de comunicare către public, în funcție de care dintre aceste date este prima [lit. b],
În sfârșit, potrivit art. 106 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, durata de protecție a drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme este de 50 de ani de la data primei fixări. Cu toate acestea, dacă în decursul acestei perioade fonograma face obiectul unei publicări legale sau al unei comunicări publice legale, durata de protecție a drepturilor este de 70 de ani de la data la care a avut loc prima dintre acestea.
CAPITOLUL III
CONTRACTUL DE CESIUNE
Considerații introductive
Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor este reglementat, cu titlu general, de art. 39-47, iar unele specii ale acestuia de art. 48-63 din Legea nr. 8/1996.
Față de normele juridice ce-i sunt consacrate, definim contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor ca fiind acel contract numit, în temeiul căruia o parte, numită cedent, se obligă să asigure celeilalte părți, numită cesionar, pentru un timp determinat și în schimbul unei remunerații, folosința unuia sau a mai multor drepturi patrimoniale de autor.
Chiar dacă art. 39 alin. (1) și altele din Legea nr. 8/1996 se referă fără distincție la cedarea de către autor sau titularul dreptului de autor a drepturilor patrimoniale, urmare contractului de cesiune se cedează doar folosința acestor drepturi și, nicidecum drepturile ca atare.
Această împrejurare rezultă, mai ales, din dispozițiile art. 47 care, reglementând condițiile desființării contractului de cesiune, fundamentează cererea cedentului pe neuti- lizarea sau utilizarea insuficientă de către cesionar a drepturilor patrimoniale cesionate. Mai mult, cesiunea, fiind o formă a locațiunii, transmiterea dreptului de folosință asupra unui lucru este de esența acestui contract.
Oricum, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, de lege ferenda, propunem modificarea corespunzătoare a tuturor textelor Legii nr. 8/1996 care, referindu-se la diverse aspecte ale contractului de cesiune, prevăd fără distincție transmiterea sau cedarea drepturilor patrimoniale de autor.
Acest contract se poate prezenta, conform Legii nr. 8/1996, sub forma contractului de editare (art. 48-57), de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală (art. 58-62) și a celui de închiriere.
Dat fiind faptul că cesiunea este o formă a contractului civil, în general, și a celui de locațiune, în special, în măsura în care normele stipulate de art. 39-63 din Legea nr. 8/1996 nu prevăd, în temeiul art. 153, acestea se completează corespunzător cu prevederile Codului civil referitoare la dispoziții generale privind contractul de locațiune (art. 1777-1823) și la contractul civil în general (art. 1166-1323).
Caracterele juridice ale contractului de cesiune
Potrivit Legii nr. 8/1996, cesiunea poate fi limitată, exclusivă sau neexclusivă.
Caracterul limitat al cesiunii este dat, după caz, de împrejurarea că poate avea ca obiect numai unele drepturi patrimoniale de autor ori că folosirea acestor drepturi este convenită numai pentru un anumit teritoriu sau că are o durată de timp determinată.
Fiindcă art. 39 alin. (1) nu face distincție, ar trebui să deducem că cesiunea poate fi limitată sau nelimitată sub toate aspectele enumerate în text. Cu toate acestea, există autori care consideră, cesiunea poate fi limitată sau nelimitată numai sub aspect teritorial. în schimb, sub celelalte două aspecte, cesiunea poate fi numai limitată.
Astfel, în temeiul art. 41 alin. (1), sub sancțiunea nulității relative, părțile sunt obligate să prevadă în contract, printre altele, drepturile patrimoniale transmise și durata cesiunii.
Pentru a conserva această regulă, art. 39 alin. (7) prevede că cesiunea unui drept patrimonial nu are niciun efect asupra celorlalte drepturi, cu excepția cazurilor în care părțile convin altfel.
Deci, sub aspectul drepturilor cesionate, de regulă, cesiunea este specială.
Mai mult, art. 39 alin. (2) sancționează cu nulitatea absolută cesionarea drepturilor patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nenominalizate în contract. În sfârșit, cesiunea, fiind o formă a locațiunii, limitarea ei sub aspectul duratei este prevăzută și de art. 1783 din C. civ. Într-adevăr, potrivit acestui text, locațiunea nu se poate încheia pentru o perioadă mai mare de 49 de ani. Dacă părțile stipulează un termen mai lung acesta se reduce de drept la 49 de ani.
Cesiunea este exclusivă atunci când, în temeiul art. 39 alin. (4), însuși titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalitățile, pe termenul și pentru teritoriul convenit și nici nu poate cesiona dreptul respectiv unei alte persoane (teza I).
Caracterul exclusiv al cesiunii nu este presupus, ci trebuie să fie expres prevăzut în contract (teza a II-a). Altfel spus, de regulă, cesiunea este neexclusivă. Oricum, caracterul exclusiv al cesiunii este determinat de faptul că cedentul nu mai are posibilitatea juridică de a folosi el însuși ori de a transmite altor persoane drepturile patrimoniale cesionate și, nicidecum de împrejurarea că cesionarul nu ar putea cesiona altor persoane drepturile respective.
De fapt, această concluzie rezultă și din prevederile art. 39 alin. (5) și (6) din Legea
nr. 8/1996, consacrate cesiunii neexclusive.
Astfel, potrivit art. 39 alin. (5), în cazul cesiunii neexclusive, simetric opus celei exclusive, titularul dreptului de autor poate utiliza el însuși opera și poate transmite dreptul neexclusiv altor persoane. Mai mult, în temeiul art. 39 alin. (6), cesionarul neexclusiv poate ceda drepturile cesionate unei alte persoane, cu condiția să aibă consimțământul cedentului.
Obiectul contractului de cesiune
Din conținutul art. 39 alin. (1) rezultă fară echivoc că pot face obiectul contractului de cesiune numai „drepturile patrimoniale de autor”. Într-adevăr, acest text prevede categoric că autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale. În același sens sunt și alte texte ale Legii nr. 8/1996. De fapt, în general, contractul are conținut patrimonial. Per a contrario, nu pot face obiectul cesiunii drepturile morale de autor, chiar dacă unele dintre ele sunt transmisibile pe cale succesorală conform legii.
Mai mult, pot face obiectul contractului de cesiune, de regulă, drepturi patrimoniale care rezultă din „opere prezente”. În acest sens sunt dispozițiile art. 41 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care sancționează cu nulitatea absolută contractele ce au ca obiect cesiunea drepturilor patrimoniale privind totalitatea „operelor viitoare” ale autorului, nominalizate sau nenominalizate în contract. Finalmente, pot face obiectul contractului de cesiune numai drepturile patrimoniale ce izvorăsc din opere care sunt deja create și aduse la cunoștință publică sau numai din unele opere viitoare.
Connsider că, chiar dacă art. 39 alin. (1) și urm. din Legea nr. 8/1996 se referă fară distincție la drepturile patrimoniale de autor, pot face obiectul contractului de cesiune numai prerogativele rezultate din dreptul de utilizare, enumerate de art. 13.
În schimb, nu pot face obiectul contractului de cesiune dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții (art. 12), precum și dreptul de suită (art. 21).
Susțin această concluzie și argumentele ce urmează.
În primul rând, după modul în care este formulat dreptul patrimonial stipulat de art. 12, desprindem concluzia că folosirea lui este sinonimă cu exercitarea acestuia. De fapt, dacă am accepta că dreptul în cauză poate face obiectul contractului de cesiune, ar trebui să fim de acord că ne aflăm într-o curioasă situație de folosire a folosirii.
Într-adevăr, apare aberant să se susțină că, prin cesiune, titularul acestui drept patrimonial se obligă să asigure cesionarului folosința dreptului de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizata opera, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții.
Practic, sub aspect juridic, titularul acestui drept are doar posibilitatea de a-1 exercita nemijlocit ori să mandateze o altă persoană în acest sens, în condițiile Legii nr. 8/1996 sau ale dreptului comun.
În al doilea rând, în situația în care autorul, în temeiul art. 12, decide utilizarea unei opere, se nasc o serie de prerogative patrimoniale distincte în legătură cu opera respectivă, prevăzute limitativ de art. 13, și anume: de a o reproduce [lit. a)], de a o distribui [lit. b)], de a importa copiile realizate după operă [lit. c)], de a o închiria [lit. d)], de a o împrumuta [lit. e)], de a o comunica public [lit. f)], de a o radiodifuza [lit. g)], de a o retransmite prin cablu [lit. h)] și de a realiza opere derivate după aceasta [lit. i)]. Mai mult, în temeiul aceluiași text, autorul are dreptul exclusiv de a autoriza sau, dimpotrivă, de a interzice exercitarea acestor drepturi de către alte persoane. Finalmente, dreptul stipulat de art. 12 este un drept patrimonial complex care, presupunând și decizia titularului de a-1 exercita, dă naștere drepturilor prevăzute de art. 131.
În al treilea rând, potrivit art. 21 alin. (7) din Legea nr. 8/1996, dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări, adică este inalienabil. Prin excepție de la această regulă, în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, după moartea autorului, dreptul de suită și prerogativele stipulate de art. 13 se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani. In lipsă de moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație. Oricum, față de lipsa de distincție a dispozițiilor art. 21 alin. (7), dreptul de suită își păstrează caracterul inalienabil și atunci când este exercitat de către moștenitori sau de către organismul de gestiune colectivă, în condițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
În al patrulea rând, Legea nr. 8/1996, reglementând contractul de cesiune, se referă, de regulă, la drepturile patrimoniale de autor, adică folosește pluralul, iar art. 12 reglementează, neîndoielnic, doar un singur drept patrimonial.
Revizuirea contractului de cesiune
Potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, în cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației.
Fiindcă art. 43 alin. (3) se referă alternativ la revizuirea contractului și la mărirea convenabilă a remunerației, ar trebui să admitem că legiuitorul oferă cedentului posibilitatea unei opțiuni. În realitate, în situația în care remunerația cedentului este mai mică decât beneficiile cesionarului, revizuirea contractului se poate realiza fie prin luarea unor măsuri de scădere a beneficiilor, urmare limitării folosirii de către cesionar a drepturilor cesionate, fie prin mărirea remunerației cedentului până la un nivel corespunzător beneficiilor obținute de cesionar.
Deci, mărirea convenabilă a remunerației este una dintre consecințele posibile ale revizuirii. întrucât mărirea convenabilă a remunerației constituie o consecință posibilă a admiterii cererii de revizuire, concluzionăm că, de fapt, art. 43 alin. (3) oferă cedentului numai posibilitatea de a cere revizuirea contractului. într-adevăr, în conținutul acestui text, efectul este pus în același plan juridic cu cauza lui.
Pentru aceste motive, de lege ferenda, propunem modificarea dispozițiilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, astfel încât acestea să se refere numai la revizuirea contractului de cesiune, urmând ca, în funcție de împrejurări, organul jurisdictional să decidă folosirea uneia dintre cele două modalități pentru reechilibrarea prestațiilor părților contractante.
Pe de altă parte, revizuirea contractului de cesiune este fondată exclusiv pe
„impreviziune” și, nicidecum pe „leziune”. Într-adevăr, chiar dacă ambele sunt concretizate într-o disproporție vădită a prestațiilor, impreviziunea dă dreptul părții interesate să ceară
revizuirea contractului, iar leziunea, fiind un viciu de consimțământ, conferă acesteia posibilitatea să promoveze acțiunea în anulabilitatea contractului.
Mai mult, în timp ce leziunea are cauze anterioare sau cel mult concomitente momentului încheierii contractului, impreviziunea are determinări ulterioare acestui moment.
După cum am evocat anterior, chiar dacă textul art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 se referă exclusiv la dreptul autorului de a cere revizuirea contractului, principiul egalității în fața legii, stipulat de art. 16 alin. (1) din Constituție, impune ca acest drept să fie recunoscut oricărei persoane fizice sau juridice care, fiind titulara unor drepturi patrimoniale de autor, le cesionează și, astfel, dobândește calitatea de cedent în contractul de cesiune.
Având în vedere caracterul dispozitiv al textului art. 43 alin. (3), revizuirea judiciară a contractului de cesiune este facultativă. Drept urmare, cedentul are posibilitatea să se adreseze sau nu organului jurisdictional competent pentru a cere revizuirea contractului
Caracterul facultativ al revizuirii este susținut și de dispozițiile art. 43 alin. (4) din Legea nr. 8/1996. Astfel, potrivit acestora, autorul nu poate renunța anticipat la exercițiul dreptului prevăzut la alin. (3).
Per a contrario, după apariția disproporției evidente dintre remunerația cedentului și beneficiile realizate de cesionar, cedentul poate renunța la dreptul de a solicita organului jurisdictional revizuirea contractului.
Cu toate că art. 43 alin. (3) se referă exclusiv la „revizuirea judiciară”, nimic nu se opune ca părțile, de comun acord, să procedeze la „revizuirea amiabilă” a contractului de cesiune, fără intervenția instanței de judecată. într-adevăr, și în această materie, rămâne incident principiul autonomiei de voință.
În sfârșit, normele prevăzute de art. 43 alin. (3) și (4) din Legea nr. 8/1996, reglementând numai ipoteza în care remunerația este mai mică decât beneficiile realizate de cesionar, sunt instituite exclusiv în beneficiul cedentului. în ceea ce ne privește, fiindcă revizuirea este fondată pe impreviziune, care poate afecta ambele părți, principiul egalității în fața legii, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, și cel al justiției impun ca dreptul de a cere revizuirea contractului să fie recunoscut și cedentului.
Art. 1021 din Legea nr. 8/1996, introdus prin ,ARTICOLUL UNIC” din Legea nr. 53/2015, stabilește unele reguli speciale în legătură cu remunerația cuvenită artiștilor interpreți sau executanți, și anume:
în cazul în care contractul de cesiune prevede dreptul artistului interpret sau executant la o remunerație unică, acesta are dreptul de a primi de la producătorul de fonograme o remunerație suplimentară anuală pentru fiecare an întreg imediat următor celui de-al 50-lea an de la publicarea legală a fonogramei sau, în lipsa unei astfel de publicări, celui de-al 50-lea an de la comunicarea legală a acesteia către public [alin. (5)].
dreptul de a obține o remunerație anuală suplimentară nu poate face obiectul unei renunțări din partea artistului interpret sau executant [alin. (6)];
suma totală pe care producătorul de fonograme trebuie să o aloce pentru plata remunerației suplimentare anuale prevăzute la alin. (5) corespunde unui procent de 20% din veniturile pe care producătorul de fonograme le-a obținut în cursul anului anterior celui pentru care se plătește remunerația, din reproducerea, distribuirea și punerea la dispoziție a fonogramelor respective, după cel de-al 50-lea an de la publicarea legală a fonogramei sau, în lipsa unei astfel de publicări, după cel de-al 50-lea an de la comunicarea legală a acesteia către public [alin. (7)];
producătorii de fonograme trebuie să furnizeze, la cerere, artiștilor interpreți sau executanți care sunt îndreptățiți la plata remunerației suplimentare anuale orice informație necesară pentru asigurarea plății respectivei remunerații [alin. (8)];
dreptul de a obține remunerația suplimentară anuală, astfel cum este prevăzut la alin. (5), este gestionat de organismele de gestiune colectivă [alin. (9)];
în cazul în care un artist interpret sau executant are dreptul la o remunerație plătită treptat, nici plățile în avans, nici reducerile definite în contract nu se deduc din plățile efectuate către artist după cel de-al 50-lea an de la publicarea legală a fonogramei sau, în lipsa unei astfel de publicări, după cel de-al 50-lea an de la comunicarea legală către public a acesteia [alin. (1)].
Părțile contractului de cesiune
Părțile din acest contract sunt „cedentul” și „cesionarul”. „Cedent” poate fi autorul sau titularul drepturilor patrimoniale de autor.
În temeiul art. 39 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor persoane numai drepturile patrimoniale de autor.
Folosirea alternativă a noțiunii de autor și a expresiei titularul dreptului de autor denotă faptul că, în concepția legiuitorului, acestea sunt sinonime. De fapt, această concepție este reflectată și de faptul că unele texte ale Legii nr. 8/1996 folosesc numai expresia titularul dreptului de autor, iar altele doar termenul autor.
Cu toate acestea există autori care consideră că expresia titularul dreptului de autor nu are aceeași semnificație juridică cu termenul autor. În concret, potrivit art. 3 alin. (1), este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Facem precizarea că, în condițiile Legii nr. 8/1996, la realizarea unor opere comune (art. 5) sau colective (art. 6) pot participa două sau mai multe persoane fizice în calitate de coautori. Într-o logică firească, autorul este titularul de drept al dreptului de autor. Într-adevăr, autorul, dobândind, potrivit art. 10 și urm. din Legea
nr. 8/1996, toate prerogativele morale și patrimoniale ce decurg din realizarea unei opere, devine titularul acestora. Altfel spus, expresia titularul dreptului de autor include, mai ales, pe „autorul operei”.
Cu toate acestea, și alte persoane fizice decât autorul sau chiar unele persoane juridice pot deveni „titulare” ale diverselor prerogative morale sau patrimoniale ce rezultă din realizarea unei opere.
Astfel, cu valoare de principiu, potrivit art. 3 alin. (3), calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condițiile legii. După cum s-a mai subliniat în cuprinsul lucrării, în temeiul Legii nr. 8/1996, pot dobândi calitatea de titular al dreptului de autor, spre exemplu, persoana fizică sau juridică care face publică o operă, având consimțământul autorului, dacă opera este adusă la cunoștință publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului [art. 4 alin. (2)] ori persoana fizică sau juridică din inițiativă, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată opera colectivă, alta decât una dintre persoanele care au calitatea de coautoare ale acesteia [art. 6 alin. (2)].
Față de această situație, de lege ferenda, propunem modificarea tuturor textelor Legii
nr. 8/1996, care desemnează persoana cedentului, astfel încât acestea să se refere exclusiv la titularul dreptului de autor.
În sfârșit, pentru a avea calitatea de cedent, este necesar ca persoană fizică sau juridică să dobândească, anterior cesiunii, în condițiile Legii nr. 8/1996 sau dreptului comun, drepturile patrimoniale cesionate. Concluzia se impune, fiindcă, pe de o parte, acest contract are ca obiect exclusiv drepturi patrimoniale de autor și, pe de altă parte, în lipsa unui mandat din partea titularului, nimeni nu poate transmite altei persoane folosința unui lucru sau a unui drept ce nu-i aparține (nemo dat quod non habet).
În concret, potrivit Legii nr. 8/1996, în ordine cronologică, pot deveni titulare ale drepturilor patrimoniale de autor, spre exemplu, următoarele persoane: persoana fizică sau juridică care, cu consimțământul autorului, a făcut publică o operă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificare autorului, atâta timp cât acesta nu și-a dezvăluit identitatea [art. 4 alin. (2)]; persoana fizică sau juridică din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată o operă colectivă, în lipsa unei convenții contrare [art. 6 alin. (2)]; autorul operei [art. 12 coroborat cu art. 25 alin. (1) teza I și art. 26 alin. (2), după caz]; moștenitorii legali sau testamentari ai autorului [art. 25 alin. (1) teza a Il-a și art. 26 alin. (2), după caz]; organismul de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții de către autor, dacă nu sunt moștenitori legali sau testamentari [art. 25 alin. (1) teza a ni-a și art. 26 alin. (2), după caz]; organismul de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație, dacă nu sunt moștenitori legali sau testamentari și autorul nu a mandatat în timpul vieții un anume organism de gestiune colectivă [art. 25 alin. (1) teza a IV-a și art. 26 alin. (2), după caz] etc.
Cât privește „cesionarul”, în lipsa unor cerințe speciale, stipulate de legislația din domeniu sau de dreptul comun, acesta poate fi orice persoană fizică sau juridică care are capacitatea de a contracta.
Desființarea contractului de cesiune
Potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, autorul poate solicita desființarea
contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale în cazul în care cesionarul nu le utilizează sau le utilizează într-o măsură insuficientă și dacă, prin aceasta, interesele justificate ale autorului sunt afectate considerabil.
În opinia unor autori, desființarea contractului, prevăzută de art. 47, nu poate fi considerată o modalitate sui-generis de ..reziliere”. Astfel, neutilizarea sau utilizarea insuficientă a drepturilor cesionate nu constituie modalități concrete de neexecutare a obligațiilor contractuale, care ar justifica cererea de reziliere.
Într-adevăr, nu poate fi identificat un text în Legea nr. 8/1996 sau în alte acte normative din domeniu care să oblige cesionarul să utilizeze drepturile patrimoniale cesionate.
De fapt, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, cesionarul poate fi obligat doar să utilizeze drepturile cesionate în modalitățile, pe durata și pe teritoriul convenit. Finalmente, utilizarea drepturilor se prezintă ca un drept pentru cesionar și, nicidecum ca o obligație. în opinia noastră, fiindcă dispozițiile art. 47 sancționează nevalorificarea sau valorificarea insuficientă a unui drept, desființarea contractului de cesiune este fondată pe principiul bunei-credințe în executarea contractelor.
Drept urmare, pentru admisibilitatea acțiunii în desființarea contractului, cedentul trebuie să dovedească atât prejudiciul suferit, cât și reaua-credință a cesionarului în neutilizarea sau utilizarea insuficientă a drepturilor cesionate.
Desființarea contractului de cesiune, în condițiile art. 47 din Legea nr. 8/1996, este admisibilă atât în situația în care remunerația cedentului este calculată proporțional cu încasările provenite din utilizarea drepturilor patrimoniale, cât și atunci când este stabilită într-o sumă fixă, fără vreo legătură cu încasările.
Într-adevăr, pentru admisibilitatea acțiunii în desființarea contractului de cesiune se pune condiția afectării intereselor cedentului, fără să se precizeze dacă acestea sunt patrimoniale sau morale.
Pe cale de consecință, urmează a se accepta că cererea de desființare a contractului este admisibilă și atunci când remunerația, fiind stabilită în sumă fixă, iar cesionarul a plătit-o conform clauzelor contractuale, drepturile patrimoniale nu sunt utilizate sau sunt utilizate insuficient. Evident, într-o asemenea situație, cedentul va trebui să facă dovada că sunt afectate interese morale, cum ar fi, spre exemplu, cele legate de notorietatea autorului sau a operei.
Pe de altă parte, în temeiul art. 47 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru admisibilitatea cererii de desființare a contractului, motivele de neutilizare sau de utilizare insuficientă trebuie să se datoreze exclusiv culpei cesionarului și, nicidecum culpei cedentului, faptei unui terț, unui caz fortuit sau de forță majoră. Și această regulă confirmă teza relei-credințe a cesionarului în exercitarea dreptului de a utiliza drepturile patrimoniale cesionate.
Desființarea contractului de cesiune, pentru motivele prezentate mai sus, nu poate fi solicitată, potrivit art. 47 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, înainte de expirarea unui termen de doi ani de la data cesionării drepturilor patrimoniale asupra unei operei (teza I) sau de trei luni în cazul operelor cedate pentru publicații cotidiene (teza a II-a) ori de un an în cazul publicațiilor periodice (teza a IlI-a). Evident, aceste termene sunt termene de grație pentru cesionar.
Drept urmare, înăuntrul lor, cesionarul este obligat să asigure utilizarea drepturilor patrimoniale cesionate conform contractului, dar în așa fel încât să nu afecteze interesele justificate ale cedentului. In schimb, pentru cedent, cele trei termene sunt termene prohibitive, în interiorul cărora nu poate promova acțiunea în justiție pentru desființarea contractului.
În temeiul art. 47 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, autorul nu poate renunța anticipat la exercitarea dreptului de a cere desființarea contractului. Și acest text comportă unele observații particulare.
În primul rând, interdicția de renunțare anticipată la dreptul de a cere desființarea contractului subzistă numai până în momentul împlinirii celor trei termene, stipulate de art. 47 alin. (3). Concluzia se impune, deoarece dreptul la acțiune se naște chiar în momentul în care aceste termene s-au scurs. Altfel spus, nu se poate renunța la un drept care nu este încă născut.
În al doilea rând, chiar dacă art. 47 alin. (5) nu prevede, încălcarea acestei interdicții va determina nulitatea absolută numai a clauzei respective. Natura absolută a nulității se deduce din formularea imperativă a dispozițiilor art. 47 alin. (5), iar caracterul parțial al nulității rezultă din faptul că, în general, urmare constatării sau declarării nulității, actul juridic este lipsit doar de acele efecte care sunt contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea lui valabilă (quod nullum est, nullum producit effectum).
În al treilea rând, la fel ca și în cazul dreptului de a cere desființarea contractului, interdicția prevăzută de art. 47 alin. (5) îl vizează exclusiv pe autor, cu toate că și alte persoane, fiind titulare ale drepturilor patrimoniale de autor, se pot afla în situația de a fi parte în acest contract. Și în acest caz, cu puterea evidenței, este nesocotit principiul egalității în fața legii, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție.
Art. 1021 din Legea nr. 8/1996, introdus prin, ARTICOLUL UNIC” pct. 3 din Legea
nr. 53/2015, stabile;te unele reguli speciale privind „rezilierea” contractului de cesiune la inițiativa „artistului interpret sau executat, în cazul în care acest contract este încheiat cu un producător. În concret, sunt stabilite următoarele reguli:
în cazul în care, la 50 de ani de la publicarea legală a fonogramei sau, în lipsa unei astfel de publicări, la 50 de ani de la comunicarea legală a acesteia către public, producătorul fonogramei nu oferă copii ale fonogramei spre vânzare într-o cantitate suficientă sau nu pune fonograma la dispoziția publicului, prin cablu sau fară cablu, în așa fel încât membrii publicului să aibă acces individual din locul și momentul alese, artistul interpret sau executant poate rezilia contractul prin care a cesionat unui producător de fonograme drepturile asupra fixării executării sale, denumit în continuare contract de cesiune [alin. (1)];
dreptul de reziliere a contractului de cesiune poate fi exercitat cu condiția ca producătorul, în termen de un an de la notificarea de către artistul interpret sau executant a intenției sale de a rezilia contractul de cesiune în temeiul alin. (1), să nu desfășoare cele două activități de exploatare prevăzute la alin. (1) [alin. (2)];
dreptul de reziliere nu poate face obiectul unei renunțări din partea artistului interpret sau executant [alin. (3)];
în cazul în care pe fonogramă sunt înregistrate interpretările mai multor artiști intewrpreți sau executanți, aceștia își pot rezilia contractile de cesiune în conformitate cu legislația națională aplicabilă. În cazul în care contractul de cesiune se reziliază în temeiul prezentului articol, drepturile producătorului de fonograme asupra fonogramei încetează [alin. (4)].
Nulitatea contractului de cesiune
În condițiile Legii nr. 8/1996, nulitatea contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor poate fi absolută sau relativă.
Nulitatea absolută intervine atunci când, potrivit art. 41 alin. (2), contractul de cesiune are ca obiect drepturile patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nenominalizate. In opinia noastră, rațiunea acestei nulități derivă din împrejurarea că, prin cesionarea drepturilor patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare, cedentul ajunge în situația de a se obliga veșnic.
Referirea textului art. 41 alin. (2) la operele nominalizate sau nenominalizate urmează a fi interpretată în sensul că, într-o asemenea situație, nulitatea absolută afectează contractul în totalitate lui și nu numai sub aspectul clauzelor care privesc drepturile patrimoniale izvorâte din operele viitoare nenominalizate ale cedentului.
Acțiunea în declararea nulității absolute, fondată pe nerespectarea prevederilor art. 41 alin. (2), poate fi promovată de părți, de creditorii acestora și, în general, de orice persoană interesată.
Acțiunea în nulitatea relativă a contractului de cesiune, întemeiată pe dispozițiile art. 41 alin. (1), poate fi promovată atunci când contractul de cesiune nu cuprinde drepturile patrimoniale transmise, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului dreptului de autor. Nulitatea relativă vizează, de asemenea, respectarea caracterului esențialmente limitat și oneros al cesiunii.
Stipularea în contract a drepturilor patrimoniale transmise este fundamentată și pe necesitatea concretizării modalităților de utilizare a acestora. De fapt, în raport cu natura operei, pot fi transmise numai anumite prerogative patrimoniale prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996. Astfel, spre exemplu, în cazul unei opere științifice, ar putea fi cesionate dreptul de reproducere [lit. a)], de distribuire [lit. b)], de import [lit. c)], de închiriere [lit. d)], de împrumut [lit. e)] și de realizare a unor opere derivate [lit. i)].
Titulară a acțiunii în anulabilitatea contractului de cesiune este exclusiv partea
interesată. Cu toate acestea, în condițiile art. 1560-1561 C. civ., acțiunea în nulitate relativă poate fi promovată și de către creditorii cedentului sau ai cesionarului, În situația în care aceștia manifestă dezinteres în promovarea ei. De asemenea, dacă este necesar pentru apărarea drepturilor persoanelor minore sau puse sub interdicție judecătorească ori dispărute, acțiunea în nulitate relativă poate fi pornită și de procuror, în condițiile art. 92 alin. (1) C. pr. Civ.
Acțiunea în anulabilitatea contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, spre deosebire de acțiunea în nulitate absolută, este prescriptibilă.
În sfârșit, partea interesată, în condițiile art. 1261 și urm. C. civ., poate renunța la acțiunea în anulabilitate și să „confirme contractul de cesiune”. De fapt, această posibilitate rezultă implicit și din dispozițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru ipoteza în care cedentul solicită organului jurisdictional stabilirea remunerației.
CONCLUZII
Legea nr. 8/1996, în Capitolul IV din Partea I a Titlului I, sub denumirea marginală conținutul dreptului de autor, reglementează două categorii de drepturi ce se nasc din realizarea unei opere, și anume: drepturile morale; drepturile patrimoniale.
Paradoxal, chiar dacă titlul acestui capitol se referă la „dreptul de autor”, folosind singularul, în conținutul lui sunt reglementate cinci drepturi morale și două drepturi patrimoniale. De fapt, analiza dispozițiilor Legii nr. 8/1996 dezvăluie faptul că legiuitorul român, pentru a denumi și reglementa prerogativele morale și patrimoniale rezultate din realizarea unei opere în domeniul literar, artistic sau științific, a oscilat între concepția „monistă” și cea „dualistă”.
Expresie „concepției moniste” este denumirea Legii nr. 8/1996 și faptul că unele texte ale acesteia se referă la „dreptul de autor”, folosind, deci singularul. Pentru a sublinia atașamentul față de această concepție, după cum s-a mai precizat, art. 1 alin. (1) teza a Ii-a dispune că „acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial”.
Referirile legiuitorului român la „dreptul de autor” ar putea fi explicate și prin preluarea, inițial de Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor și ulterior de Legea nr. 8/1996, a denumirii Convenției universale asupra dreptului de autor.
În schimb, în materializarea „concepției dualiste”, sub denumirea marginală „conținutul dreptului de autor”, Legea nr. 8/1996 reglementează distinct cinci drepturi morale și două drepturi patrimoniale de autor.
Dualitatea legiuitorului a determinat ca Legea nr. 8/1996 să cuprindă unele norme care se referă la „dreptul de autor”, iar altele la „drepturile de autor”. Există situații în care această exprimare hibridă se regăsește în cuprinsul aceluiași articol sau chiar aliniat.
Consider că fără să fie constrâns de vreo necesitate juridică, procedând astfel, legiuitorul a complicat inutil lucrurile, generând ambiguitate în legătură cu faptul că Legea nr. 8/1996 reglementează mai multe drepturi rezultate de realizarea unei opere, grupate în două categorii distincte (morale și patrimoniale).
De lege ferenda, o soluție normativă unitară, în sensul înlocuirii expresiei „dreptul de autor”, din textele Legii nr. 8/1996, cu expresia „drepturile de autor” sau cu altele echivalente, nu ar afecta sensul juridic al normelor respective.
Dimpotrivă, această modificare ar reflecta o realitate existentă și ar contribui la realizarea dezideratului înțelegerii cu ușurință a normelor juridice de către destinatarii lor, așa cum cer dispozițiile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 24/2000. Astfel, spre exemplu, art. 1 alin. (1) teza I ar putea fi reformulat în sensul că „drepturile de autor asupra unei opere… sunt recunoscute și garantate în condițiile prezentei legi” sau art. 5 alin. (2) ar putea să prevadă că „drepturile de autor asupra unei opere comune aparțin coautorilor acesteia…”. De asemenea, în consens cu conținutul ei normativ, de lege ferenda, Legea nr. 8/1996 ar putea fi redenumită „Legea privind protecția drepturilor de autor și a celor conexe”.
Pe de altă parte, în doctrină, dreptul de autor a fost definit ca fiind acea posibilitate conferită de lege autorului unei opere de creație intelectuală de a o utiliza potrivit aprecierii sale, în scopul satisfacerii intereselor personale, nepatrimoniale sau patrimoniale, in limitele prevăzute de lege.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Teodor Bodoașcă, Dreptul proprietății intelectuale, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București 2015;
Walter Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, București, Marea Britanie, 2001;
Nicolae Conea, Eliodor Tanislav, Constantin Gheorghe, Mihail Conea, Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Editura Semne, București, 2000;
Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate intelectuală, Editura Academiei RSR, București, 1982;
Ionașcu, A., N. Comșa ș.a, Dreptul de autori în R.S.R, Editura Academiei București 1969;
Valerică Lazăr, Infracțiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Editura All Beck, București, 1999;
Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Global Lex, București, 2001;
Ros, V., Dreptul proprietății intelectuale, vol. I, Editura C.H.Beck, București 2016;
World Intellectual Property Organization (Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale), „Introducere în proprietatea intelectuală” (coord. RODICA PÂRVU), Editura Rosetti, București, 2001;
Legislație
*** Constiruția României
*** Legea nr. 8/1996, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările și completările ulterioare;
Articole din reviste de specialitate
Dorin Ciuncan, Constatările ORDA făcute în baza art. 214 din Cod procedură penală, în Revista de Drept Comercial, nr. 4/1997;
O. Căpățână, Alcătuirea masei succesorale în cazul transmeiterii prin moștenire a dreptului de autor, în L.P. nr. 10/1957;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cesiunea Drepturilor Patrimoniale de Autor (ID: 111538)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.