Cesiunea de Creanta Si Cesiunea de Contract
LUCRARE DE LICENȚĂ
CESIUNEA DE CREANȚĂ ȘI CESIUNEA DE CONTRACT
CONȚINUT
INTRODUCERE
Lucrarea se circumscrie problematicii cesiunii de creanță și a cesiunii de contract, insituții cu o semnificație aparte în contextul actual al progresului economic, precum și libera circulație a persoanelor, serviciiloe respectiv a capitalurilor la nivel comunitar, a determinat o emancipare a creanțelor în raport cu bunurile corporale. Extinderea din punct de vedere economic a rolului creanțelor se traduce la nivel legislativ prin dezvoltarea unor mechanisme conforme pentru circulația acestoram. Or, instituția cesiunii de creanță poartă originea operațiunilor translative asupra creanțelor.
Fiindcă dinamica obligațiilor reprezintă un aspect important al dreptului privat rapiditatea și depersonalizarea schimburilor, în special în domeniul economic, evoluția relațiilor economice dovedesc și deodată și impun într-o serie de situații necesitatea cesiunii de creanță și cesiunii contractelor.
În abordarea temei de cesiune de creanță și a cesiunii de contract lucarea este structurată în cinci capitole iar în urma prezentării subiectului urmeză și o aplicare a celor prezentate prin formularea unor acte juridice folosite în practică, pe care o să le vedem mai târziu.
Într-un prim pas, cel dintâi capitol al lucrării abordează pentru unele aspecte introductive. Datorită faptului că dreptul roman s-a constituit într-un laborator pentru apariția și configurarea instituției cesiunii de creanță, influențând decisiv codificările ultrioare, așadar și codificarea în legilația română am considerat ca fiind necesar prezentare pe scurt a unor repere istorice și origini romane.
Noul Cod civil pare că a făcut un pas înainte în favoarea teoriei proprietății asupra creanței, incluzând în mod expres lucrurile incoprorale, în categoria bunurilor. Cu toate acestea însă nu suprimă regimul obligațiilor, ci taratează problema transferului creanțelor în mod separat consacrându-i un sistem propriu.
Capitolul al doilea vizează definițiile acutale ale celor două instituții abordate în lucrare precum și asemănările și deosebirile dintre cesiune de creanță și cesiunea de contract. În acest capitol putem înțelege caracterul triunghiular al cesiunii de creanță, care particularizează structura condițiilor cerute în raport cu un contract clasic. Pe baza definițiilor legale și pe baza considerentelor doctrinare judiciare am constatat că putem identifica aspecte comune între cesiunea de creanță și cesiunea contractului dar si elemente de diferențiere. Fiind de esența ambelor un transfer, pe prim plan, reținem din faptul că chiar din definiție reiese că cesiunea de creanță are o natură contractuală. Cu privire la cesiunea de contract însă, chiar și dacă inițial nu se vedea decât o adunare dintre o cesiune de creanță și o cesiune de datorie, treptat instituția cesiunii de contract a început să-și afirme autonomia juridică. Prin urmare, orice cesiune realizată pe altă cale decât una convențională nu intră în sfera acestei operațiuni juridice.
Prin capitolul al treilea sunt prezentate părțile operațiunii, consimțământul părților precum și efectele între părți și terți. Am abordat la acest capitol scopul primordial urmărit de părți cu ocazia încheierii contractului de cesiune care îl prezintă transferul dreptului de creanță de la cedent la cesionar. Fiind vorba de un contract, cesiunea detremină între părți un transfer imediat al creanței, de îndată ce și-au exprimat consimțământul în acest sens. Precizăm de asemenea pe scurt că principalele efecte ale cesiunii de creanță între părțile actului juridic vizează transmisiunea creanței cu toate caracteristicile sale și obligația de garanție din partea cedentului. La acestea se mai adaugă unele obligații de garanție din partea cedentului sau cesionarului în fucție de stipulațiile contractuale.
Capitolul al patrulea prezintă obiectul operațiunilor juridice abordate în lucrare. În principiu pot constitui obiect al cesiunii toate acele operațiuni juridice care justifică un interes legal, serios și legitim. De asemenea pot fi declarate de părți anumite creanțe cărora integral sau parțial nu se poate aduce atingere.
Capitolul al cincilea tratează problematica răspunderii și în special răspunderea cedentului. Contractantul cedent, garantează cesionarului validitatea contractului inițial. Conturul acestei obligații de garanție este diferit în funcție de anumite criterii. În acest sens, cedentul operațiunii de cesiune de creanță răspunde față de cesionar de existența actuală și valabilă a creanței și accesoriilor sale. Pentru prejudicii cauzate, cedentul este ținut să despăgubească pe cesionar, aceste despăgubiri constând în prețul la care a cumpărat creanța, cheltuielile de judecată, precum și alte daune suferite de către cesionar. În ipoteza garanției de solvabilitate, cesionarul va răspunde după reguli similare fideiusiunii sau solidarității pasive, după interpretarea clauzei de garanție.
Într-un final vom concluziona cele prezentate pe parcursul lucrării și în cele din urmă pe baza celor abordate cu privire la un aspect din acest subiect o să formulăm acte juridice: printr-o speță vom formula o cerere de chemare în judecată, o întâmpinare și un răspuns la întâmpinare.
CAPITOLUL 1 – NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Aspecte generale privind cesiunea de creanță și cesiunea de contract
În urma analizei doctrinare și legislative, se poate afirma faptul că obligațiile civile, în sens larg, sunt supuse transmisiunii atât în privința laturii lor active, cât și în privința laturii lor pasive. Cesiunea de creanță se discută în legătură cu latura activă a raportului juridic obligațional și are ca efect succesiunea unui nou creditor (cesionarul) în locul creditorului precedent (cedentul) cu toate elementele accesorii, în aceleași condiții juridice cu opozabilitatea tuturor excepțiilor, chiar și a celor personale. Transmiterea creanței izvorăște din acordul de voință între vechiul creditor (cedentul) și noul creditor (cesionarul) care îl succedă. Cesiunea de creanță este așadar un contract care are ca scop transferarea unui drept de creanță, contract care poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Legislația, jurisprudența și doctrina atestă vitalitatea cesiunii (atât de creanță cât și de datorie sau de contract, după caz) în drepturile contemporane. Faptul se datorează mizei atât juridice cât și economice cu importanță însemnată în materie: avem deci în față un instrument de credit, de finanțare a întreprinderilor și de circulație a valorilor esențiale.
Operațiunea de contract de cesiune de creanță într-o primă definiție a fost privită ca fiind convenția prin care se transferă de către un contractant unui terț ansamblul raporturilor juridice provenite din contract. În această concepție contractul propriu-zis nu a fost transferat, deoarece nu se poate concepe ca un acord între două persoane să fie transferat. Această definiție corespunde concepției, clasice, dualiste privind cesiunea de contract, care se analizează ca cesiunea ar avea ca obiect pe de o parte de a atribui unui terț toate drepturile și obligațiile izvorâte din contract, iar pe de altă parte de a face pe cedent străin de contract. De asemenea în această viziune operațiunea este validă chiar în lipsa consimțământului cedatului, aceasta având doar rolul de a-l elibera pe cedent. Prin urmare din moment ce în lipsa acestei manifestări de voință din partea cedatului, cedentul rămâne în continuare obligat, nu s-ar aduce atingere forței obligatorii a contractului.
Prin cesiune de contract ”se înțelege o cesiune globală a poziției contractuale pe care o parte o are în contract, în manieră independentă de cesiunea individuală a conținutului contractului – drepturi și obligații. într-o altă definiție se pune accentul pe substituirea uneia din părțile contractului inițial mai degrabă decât pe cesiunea drepturilor și obligațiilor rezultate din contract – cesiunea de contract reprezintă astfel contractul al cărui scop constă în înlocuirea unei părți printr-un terț în cadrul raportului obligațional”.
Cesiunea de contract totodată se prezintă, nu ca o transmisie de valori patrimoniale, ci ca o substituire de persoane. Asistăm deci în această situație la o înlocuire de persoane în raporturi juridice preexistente. Cesiunea, putem afirma că nu este decât transmisiunea unui drept sau a unei valori de la o persoană la alta. A transmite în acest context presupune o deplasare juridică a unui bun (drept și lucru) de la alienator la dobânditor, și nu o substituire a primului cu cel de al doilea.
Dacă privim cesiunea de creanță ca o transmisiune a unei valori patrimoniale active, aceasta se îndepărtează și mai mult de cesiunea de contract. „Obligația este o bogăție încă din momentul în care s-a născut; puțin contează dacă are o origine contractuală, pentru că este luată în considerare ea însăși, prin obiectul pe care îl permite a fi obținut. Bogăția contractului este, din contră, în dezvoltare: este aptitudinea sa de a da naștere la obligații viitoare".
Evoluția mecanismului cesiunii de creanță a fost determinată de necesitatea asigurării circulației creanțelor la fel ca oricare bun. În schimb, cesiunea de contract nu operează asupra valorilor patrimoniale ci asupra sursei raportului obligațional, respectiv însuși contractul, urmărind ca acesta să-și producă efectele viitoare către un terț. „Obligația care urmează să se nască va fi obiectul său. După ce obligația s-a născut, contractul generator este îndepărtat în trecut ca un fapt, dar în schimb i se va conserva pentru viitor toată vigoarea, forța generatoare, în ciuda schimbării unuia dintre contractanți".
Legiuitorul român a cedat soluției omniprezente în dreptul comparat și a reglementat prin noul Cod civil, în cele din urmă, și cesiunea de contract, mai ales că aceasta era reclamată și de doctrina românească în materie în principiu, lectura sistematică a textelor legale ne obligă să admitem că reglementarea s-a oprit la o opinie intermediară și nu a admis ideea unei patrimonializări totale a raportului obligațional, în consecință, nici pe a cea a liberei cesibilități a acestuia. Astfel cum vom observa, în noua reglementare, consimțământul contractantului cedat joacă un rol esențial în structura acestei operațiuni. în același timp, prin reglementările prezente, legiuitorul român s-a dovedit atașat ideii substituirii contractantului, mai degrabă decât ideii transferului de poziție contractuală – efectele sunt însă similare și în dreptul comparat.
Repere istorice și originile romane ale cesiunii
Ca mijloc juridic de transmitere a obligațiilor, în istoria cesiunii de creanță se ilustrează oscilațiile dreptului între teoria subiectivistă și cea obiectivistă asupra obligației. În dreptul roman, obligația era văzută esențialmente ca o legătură personală și formală, nedetașabilă de persoana creditorului sau a debitorului (Nomina ossibus inhaerent – este expresia dată de glosatori teoriei personaliste a obligației). Pe cale de consecință, era considerată inadmisibilă orice transmisiune a obligației. Treptat însă, și-a făcut loc excepția transmisiunii mortis causa prin utilizarea ficțiunii continuării de către moștenitori a personalității lui de cujus. Ulterior, exigențele circuitului civil și necesitatea circulării creanțelor au generat crearea unor tehnici indirecte de transmisiune prin acte între vii a creanțelor: novația prin schimbarea creditorului și mandatul în interes propriu (procuratio in rem suam) în epoca iustiniană, cesionarului creanței i s-a mai acordat un drept în vederea protejării drepturilor sale – actio utilis (o acțiune personală și nu în numele cedentului cum se întâmpla în cadrul celorlalte procedee utilizate anterior).
În materia cesiunii dreptul roman ne-a transmis regula: creanțele fiind bunuri incorporale, nu sunt susceptibile de tradiție – deci sunt incesibile. Ca urmare, numai acțiunea contractuală a fost extinsă pe cale utilă cesionarului, în timp ce raportul obligatul obligațional rămâne de resortul creditorului. Altfel spus, în dreptul roman cesiunea se analizează în strămutarea acțiunilor unei creanțe (cessio actionis), nicidecum într-o transmisiune cu titlu particular. Art. 1751 Code Napoléon (după modelul căruia a fost redactat și Codul Civil român) a instituit posesiunea de bună credință ca mod de dobândire a proprietății mobilelor, uitând să excepteze cazul bunurilor mobile incorporale. Se observă deci cum dreptul roman a sacrificat principiile stabilite în materie, pentru a veni în întâmpinarea necesităților practice. Cu toate acestea, aprofundând mai bine lucrurile, vom constata, în sistem și în amănunte, superioritatea dreptului roman.
Dacă analizăm în prealabil doar un aspect putem observa că prin transcriptio a persona in personam se realiza deja o novație prin schimbare de debitor. Prin mențiunile făcute în registrul său, creditorul elibera pe debitorul inițial notând că a primit suma de bani, deși în realitate nu primise nimic, și, în aceleași timp, obliga pe un terț prin mențiunea la coloana expensa că a vărsat aceeași sumă de bani acestuia. Se evita, în felul acesta, o plată dublă în condițiile în care terțul era obligat față de debitorul inițial cu aceeași sumă de bani datorată de acesta creditorului. În cazul în care cele doua datorii aveau un cuantum diferit una dintre ele se stingea parțial, până la concurența celei mai mici.
Toate aceste rațiuni regăsite în dreptul roman sunt regula superioară de drept, din care a izvorât legea ca o deducție și consecință. Romanii nu au ignorat niciodată relativitatea ”ideilor și a principiilor”. Legile romane astfel s-au emancipat și ele de rigoarea principiilor, conservându-le numai în aparență, în interesul continuității dreptului.
Într-o societate în care comerțul joacă un rol semnificativ, mai devreme sau mai târziu, cesiunea de creanță trebuie să fie recunoscută. Considerentul principal este acesta pentru care astăzi este recunoscută în toate legislațiile moderne cesiunea de creanță și este văzută ca o transmisiune cu titlu particular a creanței. Aceasta în pofida ecourilor semnificative și astăzi ale teoriei personaliste cu privire la noțiunea de obligație și care neagă de plano transmisibilitatea propriu-zisă a obligației în întregul ei Astfel, în dreptul francez, cesiunea este reglementată în cadrul vânzării (ipoteza vechiului cod civil român), în dreptul german, de asemenea (v., art. 398 BGB), în dreptul austriac ea este admisă în formula novației prin schimbarea unui nou creditor (art. 1392 ABGB). Ea este recunoscută și în common law sub formula de assignment of rights este văzută și analizată după regulile unui transfer de proprietate. Ca urmare, cesiunea de creanță este prezentă în toate propunerile de reglementare uniformă a dreptului privat.
În consecință dreptul roman a evoluat în relație și în același timp cu viața socială, economică și politică a statului roman. Normele juridice au reflectat fidel natura relațiilor economice, ponderea diferitelor categorii sociale în viața politică, precum și modul de organizare a statului.
Romanii au putut, adoptând acest mod de procedare, să întrunească postulatele echității într-un sistem de reguli fixe, măcar că nu e mai vag și mai indefinibil decât sentimentul de echitate. „Civilizația modernă, procedând în sens invers, revoluționând toate tradițiile, a dobândit câteodată rezultate admirabile, sacrificând însă, de altă parte, unitatea și continuitatea dreptului. Arbitrarul și confesiunea sunt adesea fructele acestor răsturnări radicale: Du sublime au ridicule il n’y a qu’un pas”
CAPITOLUL 2 – CESIUNEA DE CREANȚĂ ȘI CESIUNEA DE CONTRACT
Definiții legale actuale
Vechiul Cod civil reglementa cesiunea de creanță în materia contractului de vânzare-cumpărare, în art. 1391-1398 și art. 1402-1404, deși ea putea să opereze și prin intermediul unui alt contract cu titlu oneros sau chiar printr-un contract de donație. Plasarea reglementării cesiunii de creanță la vânzare a fost criticată de doctrina românească, care, tradițional, analizează această operațiune juridică ca expresie a ”dinamicii obligațiilor”, ca modificare a obligațiilor ce asigură ”circulația acestora”, ca ”mod de transmitere a obligațiilor”. În același sens, doctrina franceză, comentând articolele corespondente din Codul civil francez (art. 1689 și urm.), remarcă ”plasarea lor defectuoasă în cadrul reglementării contractului de vânzare”.
Noul Cod civil, dedică acestei operațiuni juridice un întreg Capitol I, intitulat ”Cesiunea de creanță” (din Titlul VI, Cartea V-a) și cuprinzând o întreagă secțiune 1, ”Cesiunea de creanță în general” (art. 1566-1586) și o secțiune 2 ”Cesiunea de creanță constatată printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător” (art. 1587-1592). Astfel Noul Cod civil detașează cesiunea de creanță de materia vânzării, și le tratează în titlul VI intitulat ”Transmiterea si transformarea obligațiilor”.
Mai întâi , cesiunea de creanță merită a fi examinată pe plan primordial datorită faptului că ea este un precursor al cesiunii de contract. Spunem acesta deoarece, cesiunea de creanță a avut și are efect limitat, acela de transmitere, de regulă ut singuli a unei creanțe izvorâte dintr-un contract ori dint-r altă sursă de obligație, fără a antrena sau angaja în vreun fel și datoria care uneori însoțește acea creanță.
Dezbătând pentru prima dată problematica cesiunii de contract, promotorul acestei operațiuni, Otto Bähr, o explica drept o cesiune de creanță, corelată cu o preluare de datorie.
Cesiunea de creanță este definită și reglementată legal de art. 1566 alin. (1) Codul civil, conform căruia ”cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț.” În primul rând reținem din definiție faptul că cesiunea de creanță are o natură contractuală. Prin urmare, orice cesiune realizată pe altă cale decât una convențională nu intră în sfera acestei operațiuni. Cesiunea de creanță se realizează numai în temeiul acordului dintre cedent și cesionar, fără întrebarea debitorului cedat și cu observarea regulii consensualismului.
Cu privire la cesiunea de contract, privită ca instituție juridică, acesta reprezintă, în primul rând, o creație a practicii și a doctrinei. Vechiul Cod civil român până în perioada recentă nu a făcut nicio referire directă la cesiunea de contract, aceasta nefiind reglementată cu caracter general nici de alte surse legislative interne. Datorită necesității practicii și a evoluției dreptului și a economiei pe parcursul timpului, dreptul român a ajuns la admiterea necesității reglementării acestui tip de contract prin introducerea unor articole referitoare în Codul civil actual.
Noul Codul civil în schimb cuprinde o reglementare generală referitoare, este vorba de articolele 1315-1320, care formează Secțiunea a 8-a („Cesiunea contractului”) din Capitolul I („Contractul”), din Titlul II („Izvoarele obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre obligații”). Avem de a face cu o modalitate de transmisiune atât a drepturilor, cât și a obligațiilor care rezultă dintr-un contract, legiuitorul a preferat nominalizarea cesiunii de contract cu ocazia reglementării generale a contractului, ceea ce este de înțeles, dacă avem în vedere că, oricum, operațiunea cesiunii de contract se va putea întotdeauna subdivide în operațiunile prin care se realizează transmisiunea și eventual transformarea obligațiilor (de exemplu, cesiunea de creanță și cesiunea de datorie). Codul civil stabilește pe lângă definiție și faptul că o creanță transmisibilă și sesizabilă poate fi cesionată de titular (cedent) unui terț (cesionar) în baza unui contract. Cu toate acestea, această operațiune trebuie să fie privită și ca o operațiune globală presupunând o substituire de ansamblu a unui terț în drepturile și obligațiile uneia dintre pârțile originare ale contractului. în acest caz, de cesiune globală sau de substituție integrală, avem de a face cu o figură juridică sui generis, distinctă de operațiunile care o compun și în care eventual ar putea fi structural divizată. Pe lângă reglementarea generală a cesiunii de contract, Codul civil cuprinde și alte ipoteze de cesiune de contract, reglementate distinct. Este vorba de așa-numitele cesiuni legale de contract (de exemplu: în materie de locațiu, asigurare de bunuri).
În cazul expresiei de ”contract” însă, nu ne putem imagina o mai adecvată corespondență decât ”legătura interpersonală”. A se naște dintr-un contract este, pentru o obligație, a avea ca temei relația de încredere în celălalt, pe care acordul de voințe o reprezintă. Și totuși, contrar a ceea ce postulează clasica sa definiție, contractul poate fi, conjunctural, considerat de către părți ca fiind un bun, o valoare patrimonială, posibil de transmis unui terț.
În calificarea cesiunii de contract care a fost îndelung contestată în doctrina clasică, care se pronunță în sensul inadmisibilității cesiunii de contract, și alege să interpreteze aceste aplicații ca fiind simple cesiuni de creanță. În perioada recentă însă sub influența teoreticienilor francezi în special și a evoluțiilor de ordin practic, a reluat însă problema admisibilității acestei operațiuni juridice, precum și a condițiilor de realizare și a efectelor ei.
Reglementarea legală a cesiunii de contract se regăsește în art. 1315 alin. (1) noul Cod Civil, care în primul alineat pune accentul în prezentarea noțiunii de cesiune de contract asupra ideii de „substituire” a unui contractant cu sensul juridic de „subrogare”: „O parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestațiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta”.
Dispozițiile articolului susmenționat încearcă o definire a conceptului de cesiune de contract prin precizarea efectului principal pe care îl generează (substituirea unui terț în raporturile în raporturile născute din contract) și a condițiilor în care poate opera (”dacă prestațiile nu au fost încă integral executate” și ”cealaltă parte consimte la acesta”). Așadar, prin acest mecanism se realizează ”transferul poziției sau situației contractuale a cedentului, cu toate drepturile, datoriile și prerogativele născute în favoarea și, după caz, în sarcina sa” ”o cesiune a calității de parte”, ”o cesiune a raporturilor contractuale”.
Aspecte comune
Pe baza definițiilor legale actuale și pe considerentele doctrinare judiciare putem identifica aspecte comune între cesiunea de creanță și cesiunea contractului. Este de esența ambelor un transfer cum am văzut, pe prim plan, reținem din faptul că chiar datorită definiției de mai sus reiese că cesiunea de creanță are o natură contractuală. De aceea, art. 1566 alin. (2) noul Cod Civil prevede că dispozițiile legale referitoare la cesiunea de creanță nu sunt aplicabile: a) transferurilor de creanțe realizate pe calea unei transmisiuni universale sau cu titlu universal (adică pe calea unei succesiuni universale sau cu titlu universal ori, în cazul unei persoane juridice prin comasare, absorbție, divizare) și nici b) transferului titlurilor de valoare și altor instrumente financiare (cu excepția notabilă a dispozițiilor secțiunii a 2-a – art. 1587 -art. 1591 noul Cod Civil, excepție pe care o vom analiza în partea finală a acestui capitol); c) de asemenea (deși art. 1566 alin. (2) noul Cod Civil nu prevede), trebuie să excludem din sfera de aplicare a cesiunii de creanță reglementată în Capitolul 1) și transmisiunile cu titlu particular realizate pe calea succesiunii testamentare, printr-un legat cu titlu particular care nu poate avea natura unei convenții (excepția se deduce din definiția legală a cesiunii de creanță care este numită de legiuitor „convenție”)
Cesiunea de creanță, la fel ca și cesiunea de contract transferă cesionarului un raport juridic preexistent. Chiar dacă am fi tentați să credem că între cele două nu există diferențe decât sub aspect cantitativ, în sensul că cesiunea de creanță transmite latura activă a raportului obligațional, iar cesiunea de contract vizează atât latura activă cât și cea pasivă a acestuia, concepția unitară asupra celei din urmă operațiuni ne demonstrează contrariul. Cesiunea de contract nu înseamnă numai transmiterea drepturilor și obligațiilor rezultate din acesta, ci a însăși calității de parte cu toate prerogativele care îi sunt conferite.
Datorită faptului că transmiterea tuturor drepturilor și obligațiilor rezultă dintr-un contract, sincronizarea cesiunii de creanță și de asemenea cesiunii de contract este fondată și admisibilă. Din acest punct de vedere se pune problema modalității efective prin care s-ar putea realiza cesiunea de datorie. Pe prim plan, transmiterea laturii active a unui raport obligațional este fără îndoială posibilă, recunoscută și reglementată, pe calea unei cesiuni de creanță, operațiunea simetrică, a cesiunii de datorie (transmiterea laturii pasive), trebuie să îmbrace aceleași elemente și să se realizeze în același conditii.
Poate fi menționat pe lângă cele abordate și faptul din care reiese că garanția legală și cea codințională prevăzută de lege în materia cesiunii de creanță își găsește corespondent și în cadrul cesiunii de contract astfel cum este prezentată prin dispozițiile Noului Cod civil.
Elemente de diferențiere
Punctul de plecare la începutul abordării elementelor de diferențiere dintre cesiunea de creanță și cesiunea de contract, în această analiză discuția ar putea fi inițiată datorită distincției dintre raportul obligațional și raportul contractual creat prin contract. Raportul contractual fiind legătura dintre persoanele care, prin manifestarea concordantă de voință realizează actul juridic iar raportul obligațional nu este altceva decât acel raport juridic care se realizează între creditor și un debitor, având în propriul conținut creanțe și obligații corelative lor. Din cele din urmă contractul fiind una din împrejurările care au calitatea de sursă a raporturilor juridice
Evoluția mecanismului cesiunii de creanță a fost determinată de necesitatea asigurării circulației creanțelor la fel ca oricare bun. În schimb, cesiunea de contract nu operează asupra valorilor patrimoniale ci asupra sursei raportului obligațional, respectiv însuși contractul, urmărind ca acesta să-și producă efectele viitoare către un terț. „Obligația care urmează să se nască va fi obiectul său. După ce obligația s-a născut, contractul generator este îndepărtat în trecut ca un fapt, dar în schimb i se va conserva pentru viitor toată vigoarea, forța generatoare, în ciuda schimbării unuia dintre contractanți".
Deșii ambele instituții, atât cesiunea de creanță cât și cesiunea de contract, au ca efect un transfer și se fundamentează pe acest transfer, deosebirile dintre cele două concepte sunt de substanță. Pe când cesiunea de creanță transferă un drept de creanță, iar cesiunea contractului transferă o poziție contractuală, adică un ansamblu de drepturi și obligații ce aparțin unei părți în contract. Cesionând contractul, cedentul realizează concomitent o cesiune de creanță și o cesiune de obligații. De exemplu, în materia locațiunii se prevede expres că ”prin cesiunea contractului de locațiune de către locatar, cesionarul dobândește drepturile și este ținut de obligațiile locatarului izvorâte din contractul de locațiune” (art. 1808 alin.(1) noul Cod civil)
”În opinia majoritară a autorilor înscriu cesiunea de contract în categoria operațiunilor translative alături de cesiunea de creanță cum am spus în cele dintâi. Astfel, cesiunea de contract, la fel ca și cesiunea de creanță permite realizarea unei succesiuni cu titlu particular, iar nu crearea unor drepturi noi între cedat și cesionar. Însă, spre deosebire de cesiunea de creanță, este vorba nu numai de a transmite terțului respectiv un drept sau o obligație, dar mai ales de a-i conferi calitatea de parte, cu toate prerogativele ce-i sunt atașate. În alți termeni, cesiunea de contract nu-și propune atât să transmită dreptul și datoria contractuală, cât să asigure continuitatea contractului, operând un transfer de poziție contractuală.”
Cesiunea de creanță fiind definită în cele precedente ca fiind acel contract prin care, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, creditorul transmite unei alte persoane dreptul său de creanță; cum însă creanței ce formează obiectul cesiunii îi corespunde inevitabil o datorie aparținând unei terțe persoane, unui debitor, cesiunea de creanță trebuie privită ca un contract translativ al cărui rost este acela de a transporta o creanță dintr-un patrimoniu în altul. Ca urmare el trebuie să îndeplinească toate condițiile generale de valabilitate prevăzute de art. 1179 noul Cod civil.
Pe de altă parte, cesiunea de creanță este practic o denumire generică dată operațiunilor prin care se transferă creanțe. Ca atare, ea nu este un contract de sine stătător ci se realizează prin intermediul unui contract translativ cunoscut.
Cesiunea de creanță fiind un contract consensual, cunoaștem faptul că pentru validitatea sa nefiind necesară, de regulă, o formă specială. De asemenea, cu excepția unei stipulații contrare, nu este necesar acordul cedatului. Dimpotrivă, cesiunea poate fi realizată doar cu consimțământul celeilalte părți contractante. (art. 1315 alin.(1) noul Cod civil) și în forma cerută de lege pentru validitatea contractului inițial (art. 1317 alin.(1) noul Cod civil). De asemenea, pentru anumite tipuri de contracte, consimțământul contractantului cedat trebuie să îmbrace forma scrisă (cesiunea de către chiriaș a contractului de închiriere a locuinței – prevăzut de art. 1833 noul Cod civil, sau cesiunea de către asigurător a contractului de asigurare – prevăzut în art. 2212 noul Cod civil.) În consecință afirmăm că cesiunea de creanță poate avea loc în orice raport obligațional, născut din contract, act juridic unilateral sau fapt juridic, iar cesiunea contractului nu este posibilă decât în cazul contractelor, de regulă, sinalagmatice.
Putem observa în continuare faptul că în sine cesiunea de creanță este acea operațiune juridică prin intermediul căreia se realizează transferul calității de parte asupra unei creanțe. Iar dacă în ceea ce privește această creanță care poate face obiectul unei strămutări parțiale, transmiterea în parte a contractului, ar fi mai dificil de realizat.
Cesiunea de contract nu se poate realiza decât cu consimțământul cocontractantului cedat, în vreme ce debitorul cedat este terț față de operațiune. De aici rezultă necesitatea îndeplinirii formalităților pentru opozabilitatea cesiunii de creanță, și lipsa acestora în cazul cesiunii de contract, cedatul fiind parte la operațiune. Notificarea și acceptarea la care se face referire în Noul Cod civil în situația în care cocontractantul cedat și-a exprimat anticipat consimțământul nu au un rol de opozabilitate, ci de îndeplinirea acestora depinde realizarea efectelor operațiunii.
CAPITOLUL 3 – PĂRȚILE CESIUNII DE CREANȚĂ ȘI CESIUNII DE CONTRACT
Raportul juridic care se naște prin operațiunea cesiunii de creanță este definită de următorii participanți.
S-a reținut in definiție că cesiunea de creanță este un contract cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, care implică, din punct de vedere subiectiv, următorii subiecți de drept: creditorul care transmite creanța sau dreptul său de creanță și care este denumit cedent; dobânditorului creanței care se numește cesionar, „terțul” asupra căruia există creanța, adică debitorul care este îndatorat să execute prestația și care se numește debitor cedat. Părțile contractului de cesiune a creanței sunt cedentul și cesionarul. Din perspectiva principiilor forței obligatorii și relativității efectelor contractului, debitorul cedat este terț fată de contractul de cesiune. Definiția cesiunii de creanță de asemenea este condiționată de domeniul de aplicare al acestei operațiuni.
”În mod similar operațiunilor de transmitere și transformare a obligațiilor, în realizarea cesiunii de contract de asemenea sunt implicate trei persoane: cedentul (partea din contract care își cedează poziția), cesionarul (terțul care se substituie cedentului în contract) și cedatul (contractantul originar al cedentului a cărui poziție contractuală rămâne neschimbată în cadrul operațiunii de cesiune). Faptul că cesiunea ”nu stinge, ci preia raportul contractual inițial, contrapunând de atunci, ca părți, cesionarul și cedatul” contractului face ca acordul acestuia să fie nu numai indispensabil, astfel cum neîndoielnic reiese din dispozițiile prevederilor legale deja citate datorită căruia este determinat natura juridică a cesiunii.”
Poate fi luat în considerare faptul că scopul imediat al cesiunii de contract urmărit de cesionar este acela al dobândirii unui avantaj patrimonial, raportul juridic creat având, deci, un caracter oneros. Din această perspectivă, avantajul patrimonial urmărit de cesionar decurge din însăși asumarea drepturilor și obligațiilor prevăzute în contractul ce face obiectul cesiunii, și nu din fapte exterioare, ca în cazul cesiunii de datorie ; sub acest aspect, contractul ar putea fi asimilat unei „valori patrimoniale”. Din aceste considerente acele autori care se opun terminologiei de „cesiune de contract” propun, în general, înlocuirea acesteia cu noțiunea de „cesiune de poziție contractuală”
În cazul cesiunii de contract în definiția existentă anterior în doctrină se punea accentul asupra acordului încheiat între o parte a unui contract și un terț. Reținând ambele aspecte, putem concluziona faptul că, cesiunea de contract reprezintă contractul (contract de cesiune) încheiat între o parte (contractant cedent) a unui contract aflat în curs de executare (contract cedat) și un terț fată de acest contract (contractant cesionar) prin care se convine la transmisiunea drepturilor și obligațiilor contractuale asupra și fată de contractantul din contractul inițial (contractant cedat) și care are ca efect atât transmisiunea acestor drepturi și obligații, cât și liberarea contractantului cedent, sub condiția existenței consimțământului contractantului cedat la această operațiune.
Consimțământul părților
Cesiunea de creanță operează prin încheierea unui contract între cedent și cesionar. Calitatea de cedent și cesionar o pot avea persoana fizică sau juridică, care îndeplinește condițiile generale în ceea ce privește capacitatea de a încheia un act juridic.
Ca orice alt contract, cesiunea de creanță ia naștere prin manifestarea de voință a părților, cedentului și cesionarului, care trebuie să fie persoane cu discernământ și să fie exprimată cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie viciată
Reținem că, în principiu, cesiunea de creanță este guvernată de principiul consensualismului și că nu este necesar consimțământul debitorului cedat pentru validitatea cesiunii. Odată îndeplinite condițiile de validitate ale operațiunii prin care se realizează cesiunea de creanță, acest contract produce efecte depline între cedent și cesionar, fară nicio altă formalitate. Efectele între părți vor urma principiul forței obligatorii a contractului (art. 1270 noul Cod Civil). ”Cu toate acestea, pentru eficiența cesiunii de creanță, este necesar ca această operațiune să fie făcută opozabilă debitorului cedat, care este nimic altceva decât un terț față de actul încheiat între cedent și cesionar". Condițiile de efectivitate se referă, de fapt, la mijloacele care fac opozabilă cesiunea de creanță debitorului cedat.
Cesiunea de creanță este un contract, care sub aspectul validității, trebuie să îndeplinească condițiile generale legale impuse oricărui contract. Vorbim aici de cerințele referitoare la capacitatea, consimțământul, obiect determinat și licit, cauză licită și morală respectiv, cele referitoare la nulitate. întrucât prin intermediul cesiunii de creanță se pot realiza și alte operațiuni juridice (vânzare-cumpărare, dare în plată, donație etc.), cesiunea trebuie să îndeplinească și condițiile de fond sau de formă specifice acestor contracte.esiunea de creanță se încheie valabil prin simplul acord de voință al părților, fiind un contract consensual.
Spre deosebire de cesiunea de creanță, cedarea contractului vizează – ca parte cedată – o persoană care este (ca regulă, dat fiind faptul că majoritatea, dacă nu toate cesiunile de contract implică pacte sinalagmatice) în același timp, și creditor, și debitor. Pe lângă acesta după cum se înțelege subrogarea cesionarului în ”poziția contractuală” a cedentului implică, în principiu, și dobândirea de drepturi, altele decât creanțele. Întrucât însă, între cedat și cesionar, urmează să se stabilească raporturi contractuale tipice, cesionarul devenind parte la contract împreună cu cedatul, de a stabili doar opozabilitate ar fi nesocotit, fiindcă cedatul nu poate rămâne doar terț la cesiune.
În toate aceste operațiunile în cele din urmă care alcătuiesc subiectul lucrării, substituirea debitorului inițial cu unul nou – așadar „transmisiunea” laturii pasive, este esențialmente subordonată consimțământului creditorului căruia nu i se poate pretinde acceptarea unui nou debitor și liberarea primului fără consimțământul său.
Consimțământul contractantului cedat
În urma analizei aspectelor precedente cu privire la părțile operațiunii juridice și în urma analizei consimțământului lor mai rămâne de stabilit doar dacă acest consimțământ aparținând cedatului condiționează validitatea contractului sau doar producerea efectelor acesteia.
În cazul cesiunii de creanță consimțământul debitorului cedat nu se cere, deoarece nu este parte în contractul de cesiune. Așadar, cesiunea cu titlu oneros este validă și își produce efectele între părți, fară a fi necesară îndeplinirea vreunei condiții de formă. în schimb, cesiunea cu titlu gratuit, fiind o donație, trebuie să fie încheiată cu respectarea condițiilor de formă pentru validitatea acesteia. în acest sens, art. 1567 noul Cod Civil distinge între cesiunea de creanță cu titlu oneros și cea cu titlu gratuit (alin. (1)). în cazul cesiunii cu titlu gratuit se aplică acestei operațiuni și toate prevederile legale aferente contractului de donație (art. 1011-1033 noul Cod Civil), din care reținem, sub aspectul formei, cerința formei autentice (art. 1011 noul Cod Civil). în cazul cesiunii cu titlu oneros, acestei operațiuni i se aplică și dispozițiile speciale aferente contractului de vânzare sau altei operațiuni contractuale prin care se convine la cesiunea de creanță (art. 1567 alin. (2) Codul civil)
Consimțământul contractantului cedat poate fi privit ca un element constitutiv, care condiționează validitatea contractului.
În urma faptului că cesiunea de contract fiind o convenție bipartită, însă pentru a produce efecte față de un anumit terț față de contractul de cesiune și anume, față de contractantul cedat (pentru efectivitatea acesteia) este necesar consimțământul contractantului cedat. Cesiunea de contract în mod excepțional se realizează pe calea exprimării unei simple prerogative legale sau opțiuni (fiind exemplul potrivit cel al preempțiunii legale), caz în care nici nu se mai pune problema încheierii unei cesiuni de contract și în care ne îndepărtăm de definiția legală a operațiunii unde se vorbește de ipoteza în care „o parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un contract” – sau de exemplu în cazul preempțiunii, transmisiunea drepturilor și obligațiilor rezultate din contract se realizează automat, ca efect al exprimării intenției preemptorului de a cumpăra (a se vedea art. 1733 alin. (1) noul Cod Civil).
În cazul cesiunii de contract, contractantul cedat va putea opune în principiu cesionarului toate excepțiile care rezultă din contract. Sunt exceptate însă viciile de consimțământ, precum și orice apărări sau excepții născute în raporturile sale cu cedentul, sub rezerva menținerii acestui drept cu ocazia consimțirii la subtituire.
Cesiunea însăși este un contract fondat pe consimțământ a trei protagoniști: cedent, cedat și cesionar. Dar cesiunea nu stinge ci preia raportul contractual inițial contrapunând de atunci încolo, așa cum am menționat deja în cele precedente, ca părți cedatul și cesionarul.
Consimțământul anticipat sau posterior al cedatului
Consimțământul cedatului la cesiune poate fi anterior, concomitent sau posterior realizării acordului de voințe între cedent și cesionar. Spre exemplu, el poate fi exprimat anterior, stipulând o clauză expresă în contract în acest sens în contractul care va fi obiectul cesiunii. Dacă cedatul și-a exprimat în prealabil acordul pentru ca cealaltă parte să poată transmite în viitor raportul contractual, potrivit dispozițiilor art. 1317 alin. (1), cesiunea va fi eficientă în raporturile cu cedatul din momentul în care acesta a aflat despre actul cesiunii, prin notificare sau acceptare. Așadar pentru ca cesiunea ce creanță să își producă efecte este suficient este suficient ca cedentul sau cesionarul sa notifice cedatul cu privire la cesiune. Nici notificarea nu mai este obligatorie însă, dacă cedatul nu are un comportament din care să reiese că a aflat pe deoparte de operațiunea pentru care și-a dat anterior acordul, termenul ”acceptare” neavând în acest context sensul de ”consimțământ”. Tocmai de aceea ”acceptarea” care are efectele prevăzute de art. 1317 alin. (1) noul Cod civil, în concordanță cu prevederile art. 1316 noul Cod civil, nu mai trebuie să îmbrace formă cu cea prevăzută de lege pentru validitatea contractului cedat.
Consimțământul la cesiune va putea fi exprimat însă și anticipat, însă efectele operațiunii față de cedat se vor produce numai din momentul în care substituirea îi este notificată sau, după caz, acceptată (art. 1317 alin. 1 Noul Cod civil).
În situația cesiunii de creanță acesta atunci devine opozabilă terților dacă este manifestarea acceptării cesiunii. Acesta poate fi realizată printr-o formă autentică, însă doctrinar și în jurisprudență de asemenea se poate face acceptarea cesiunii de către debitor prin înscris sub semnătură privată sau chiar și tacit prin plata parțială sau totală a creanței către cesionar.
Acordul de voințe dintre cedent și cesionar poate fi comunicat cedatului și în vederea obținerii consimțământului acestuia, care intră în categoria de ”consimțământ posterior”, caz în care acceptarea cesiunii trebuie să îndeplinească condițiile de formă pe care legea le impune contractului transmis. În această ipostază, acordul de voințe între cedent și cesionar are natura juridică a unei oferte de a contracta, căreia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1999-1200 a noului Cod civil.
Efectele cesiunii de creanță și cesiunii de contract
Cum am văzut în cele anterioare efectul principal al cesiunii este transmiterea dreptului de creanță de la cedent la cesionar. De asemenea, contractul care include cesiunea de creanță, poate fi un act complex, produce și efectele operațiunii juridice care se realizează prin intermediul ei care constă în: vânzare, schimb, împrumut, donație etc. În privința efectelor cesiunii de creanță în primul rând o să abordăm efectele acestuia produse între părți, aceștia fiind cedentul pe de o parte și pe de altă parte cesionarul. În al doilea rând să nu uităm că această operațiune produce efecte și față de terți și nu doar atât ci chiar produce efecte și între terți.
Efectul esențial al cesiunii de contract, arătat de lege, este liberarea cedentului. La acest subiect intervine abordarea consimțământului prealabil al cedatului, care își va putea păstra în principiu puterea de a nu-l dezlega pe cedent. Implicația ar fi că acordul anticipat al cedatului nu îl va libera automat pe cedent, ceea ce va determina diminuarea practică a importanței exprimării anticipate a consimțământului, deoarece acesta nu numai că ar trebui reiterat, prin declarația de liberare a cedentului de către cedat, dar consimțământul ar fi efectiv dat ulterior notificării sau acceptării cesiunii.
Cu toate că cesiunea de creanță produce efecte generale, pe lângă aceste efectele generale ale actelor juridice în sens de negotio juris, cesiunea de creanță produce și efecte specifice. În privința efectelor specifice se distinge între efectele produse în raporturile între părțile contractante și efectele apărute în raporturile între părți, pe de o parte și terți, pe de altă parte.
Efecte între părți
Între părți cesiunea de creanță are ca efect principal transferul dreptului de creanță, ut singuli, din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului. Creanța se transmite, așa cum a existat în patrimoniul cedentului, adică, împreună cu: a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată și b) drepturile de garanție (fideiusiunea, gajul, ipoteca, privilegiul), precum și cu c) toate accesoriile ei (art. 1568 noul Cod civil). în ceea ce privește accesoriile, în principal, legiuitorul se referă la dobânzi și alte venituri aferente creanței’. Efectul translativ al cesiunii se va produce și cu privire la dobânzile și veniturile viitoare dar, chiar și cu privire la cele devenite scadente la data cesiunii, dar neîncasate încă de cedent, astfel cum rezultă din prevederile art. 1576 Codului civil.
Cesiunea de creanță fiind o convenție între cedent și cesionar, însă care produce consecințele juridice asupra unui terț, debitorul cedat. Această ”tripolariate” a cesiunii separă efectele contractului în funcție de momentul comunicării sale către debitor.
De asemenea, trebuie menționat și astfel precizat faptul că creanța se transmite la valoarea ei nominală (adică la valoarea rezultată din titlul creanței, în limita rămasă neexecutată efectiv la data producerii cesiunii de creanță), indiferent că cesiunea este cu titlu oneros și cesionarul a dobândit-o la un preț inferior sau că ea este cu titlu gratuit.
Prin efectul cesiunii, cesionarul se subrogă în drepturile cedentului, devenind creditor pentru valoarea nominală a creanței, împreună cu toate accesoriile acesteia, precum dobânzile și penalitățile datorate de către debitor cedentului, indiferent de data scadenței lor (cu excepția cazului în care părțile convin contrariul), cum am precizat în cele precedente, cu garanțiile aferente obligației, acțiunile al căror titular era cedentul (cu excepția celor personale), clauzele compromisorii, precum și titlul executoriu obținut de către cedent înainte de transmiterea creanței. Cu toate acestea, în situația în care, printre garanțiile aferente creanței cedate există și bunuri în gaj, posesia acestora nu poate fi transmisă către cesionar, decât cu acordul constitutorului garanției. Rațiunea pentru care nu se transmite și posesia bunului gajat rezidă în faptul că, la momentul constituirii garanției, constitutorul a încredințat bunul gajat în considerarea persoanei creditorului, acordându-i un grad de încredere pentru păstrarea obiectului gajului în bune condiții.
Dacă în cazul cesiunii de creanță asigurarea opozabilității față de debitor și ceilalți terți presupune îndeplinirea formalităților prevăzute de art.1393 Cod civil (notificarea sau acceptarea cesiunii de către debitor printr-un act autentic) aceasta produce efecte imediate față de debitor, trebuie să reținem că în materia cesiunii de creanță Noul Cod civil înlocuiește acceptarea autentică cu acceptarea printr-un înscris cu dată certă, iar notificarea cu o comunicare scrisă (art. 1578 Noul Cod civil).
Înainte de încunoștințarea debitorului sau acceptarea cesiunii de către acesta, cesiunea produce efecte depline între părți: cedent și cesionar. Drept urmare, cedentul este ținut a preda cesionarului tot ceea ce primește de la debitor. Soluția prevăzută de noul Cod civil fusese deja anticipată de jurisprudență, pe terenul plății nedatorate.
Este de precizat încă, că efectele cesiunii de creanță între părți se produc de îndată ce a fost încheiată cesiunea, după regulile forței obligatorii a contractului și nu sunt subordonate în niciun fel cerințelor de publicitate a cesiunii de creanță prin care se realizează efectele cesiunii doar față de terți.
Când cesiunea de creanță se face cu titlu oneros, cedentul are o obligație de garanție față de cesionar. Conturul acestei obligații de garanție este diferit în funcție de criterii care prevăd în acest sens, dacă cedentul răspunde față de cesionar de existența actuală și valabilă a creanței și accesoriilor sale. Deși nu este prevăzut expres, obligația de garanție și cu privire la valabilitatea accesoriilor creanței, este o consecință a regulii transmisiunii integrale a creanței, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 1568 noul Cod Civil.
Obligația de garanție nu există în cazul cesiunii cu titlu gratuit, în cel al cesiunii unui drept aleatoriu care s-a stins datorită realizării evenimentului aleatoriu și nici atunci când dreptul cesionat a fost desființat datorită unor cauze posterioare cesiunii, cu excepția cazurilor în care desființarea se produce retroactiv, cum ar fi admiterea acțiunii în anulare.
În cele din urmă legat de cesiunea de creanță, trebuie reținut că este stabilit și un regim de garanții la care este ținut cedentul. În primul rând este vorba de o garanție legală constând în obligația cedentului de a garanta validitatea contractului. Apoi, cedentul poate să își asume în mod convențional garantarea executării contractului, situație în care va răspunde ca un fideiusor pentru obligațiile contractantului cedat.
Ca efecte specifice ale cesiunii de creanță deci se numără în primul rând faptul că creanța se transmite cesionarului la valoarea ei nominală indiferent dacă cesiunea este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în al doilea rând creanța se transmite cesionarului cu toate eventualele modalități care o afectează, precum: condiția, termenul, solidaritatea, indivizibilitatea, etc., în al treilea rând transmiterea creanței se face așa cum se regăsește în patrimoniul cedentului cu toate accesoriile și garanțiile care o însoțesc, în al patrulea rând, transmitere fără deosebire a tuturor acțiunilor care rezultă din creanță și în final prin dobândirea de către cesionar al calității de parte se admite că titlul executoriu obținut de cedent anterior cesiunii își păstrează valabilitatea și se transmite la cesionar, prescripția acestuia urmând să curgă și să se îndeplinească ca și cum cesiunea nu ar fi intervenit.
Știind că cesiunea de contract presupune o transmisiune totală a drepturilor și obligațiilor contractuale ale unei părți și că această transmisiune totală implică și liberarea contractantului cedent de obligațiile sale. Pentru ca acest efect total să se producă, este necesar (cu excepțiile prevăzute de lege) consimțământul contractantului cedat. în lipsa acestei ultime condiții, cesiunea de contract este incompletă (cesiune de contract imperfectă), ceea ce presupune că, prin intermediul ei, ori nu se realizează transmisiunea drepturilor și obligațiilor, ori nu se realizează liberarea contractantului cedent de obligațiile sale, ori nici una, nici alta. De aceea, efectele cesiunii de contract sunt distinse în funcție de survenirea sau nu a consimțământului contractantului cedat, precum și în funcție de calitatea fiecărui participant la această operațiune. Diferențiem așadar efecte ale cesiunii până la momentul exprimării consimțământului sau în lipsa exprimării acestuia și efecte după exprimarea consimțământului contractantului cedat
Cu privire la cesiunea de contract trebuie evidențiat că acesta nu se poate realiza decât cu consimțământul cocontractantului cedat, în vreme ce debitorul cedat este terț față de operațiune. De aici rezultă necesitatea îndeplinirii formalităților pentru opozabilitatea cesiunii de creanță, și lipsa acestora în cazul cesiunii de contract, cedatul fiind parte la operațiune. Notificarea și acceptarea la care se face referire în Noul Cod civil în situația în care cocontractantul cedat și-a exprimat anticipat consimțământul nu au un rol de opozabilitate, ci de îndeplinirea acestora depinde realizarea efectelor operațiunii.
Efecte între terți
Prin însăși caracterul tripartit al cesiunii, acesta implică întotdeauna interesele unui terț și anume în cazul de față debitorul cedat. Alături de debitorul cedat, în aceeași categorie mai sunt incluși: creditorii cedentului precum și alți cesionari ai aceleiași creanțe. Terții deci despre care vorbim, nu sunt terții absoluți, adică persoane complet străine de această operațiune juridică, ci acele persoane care, fără a fi părți suportă unele consecințe ale cesionării de creanță, sunt așadar terți specifici sau interesați.
Din categoria terților fac parte toate celelalte persoane, inclusiv debitorul cedat.
Notificarea debitorului nu mai este, în noua concepție, o formalitate ce să asigură o opozabilitate față de teri, în general. În afara debitorului contractul de cesiune este opozabil tuturor celorlalți terți din momentul perfectării sale, potrivit regulii generale din materia opozabilității contractelor prevăzut de art. 1291 Codului civil.
Cesiunea de creanță, produce efecte primare, ca urmare a principiului forței obligatorii, fără niciun fel de formalități, între cedent și cesionar. Față de cesiunea de creanță, toate celelalte persoane au calitatea de terți, inclusiv debitorul cedat, astfel cum am arătat deja. Fac parte din categoria terților toate persoanele, cu excepția cedentului și cesionarului și a succesorilor lor universali și cu titlu universal. Maniera în care cesiunea de creanță este făcută opozabilă terțului-debitor cedat este diferită de aceea în care ea este făcută celorlalți terți (creditorii părților cesiunii, alți creditori ai debitorului, cesionarii succesivi ai aceleiași creanțe). Trebuie să reamintim că, din punctul de vedere al formalităților de publicitate impuse pentru realizarea opozabilității, unul dintre terți – fideiusorul – este asimilat debitorului cedat, astfel încât, față de acesta, cesiunea este făcută opozabilă numai prin mijloacele în care ea este făcută opozabilă debitorului cedat (a se vedea art. 1581 noul Cod Civil).
Într-o cesiune de creanță așa cum am relatat în paragraful precedent, debitorul cedat are un rol pasiv, care se mărginește la a lua act de schimbarea creditorului.
Față de debitorul cedat, până în momentul notificării sale sau acceptării prin înscris cu dată certă, cesiunea creanței îi este inopozabilă. De aceea, „înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului” (art. 1578 alin. (2) noul Cod Civil). Plata astfel făcută are efect liberatoriu pentru debitor. Pe de altă parte, chiar îndeplinite formalitățile de publicitate prin notificare, dacă aceasta a fost comunicată debitorului cedat de către cesionar, primul are dreptul să suspende plata (adică nu poate fi ținut să plătească cesionarului) până în momentul prezentării dovezii scrise a cesiunii (art. 1578 alin. (3), (4) și (5) noul Cod Civil).
Cesiunea de creanță, notificată terțului este opozabilă fără a mai fi nevoie de dată certă.
Pe baza celor relatate mai sus, efectele care se produc față de terți se încadrează în următoarele categorii despre care nu vom vorbi pe larg în cele din urmă însă prezintăm ca și efecte definitorii în materia cesiunii de contract. În primul rând efecte care se pot produce înainte de notificare sau acceptare, caz în care este opozabilă debitorului cedat numai din momentul acceptării sau comunicării cesiunii (notificarea) și în al doile rând efecte dupa notificare/acceptare, după împlinirea cărui moment nu se mai poate face plata în mâna cedentului.
CAPITOLUL 4 – OBIECTUL CESIUNII DE CREANȚĂ ȘI CESIUNII DE CONTRACT
Definirea obiectului
Cesiunea de creanță constă în acela că dacă privim cesiunea de creanță ca o transmisiune a unei valori patrimoniale active, aceasta se îndepărtează și mai mult de cesiunea de contract. „Obligația este o bogăție încă din momentul în care s-a născut; puțin contează dacă are o origine contractuală, pentru că este luată în considerare ea însăși, prin obiectul pe care îl permite a fi obținut. Bogăția contractului este, din contră, în dezvoltare: este aptitudinea sa de a da naștere la obligații viitoare".
Se menționează în literatura de specialitate că una dintre următoarele se referă la obiectul contractului de cesiune a creanței. Obiect al contractului de cesiune a creanței îl constituie dreptul de creanță, care trebuie să fie determinat și individualizat, fapt ce se realizează prin determinarea următoarelor componente: a) obiectul creanței; b) subiectul activ (creditorul); c) subiectul pasiv (debitorul); d) conținutul creanței (acțiunile pe care debitorul este obligat să le săvârșească referitor la odiectul prestației) și e) temeiurile apariției creanței.
Individualizarea obiectului într-un contract de cesiune poate avea diferite grade de exactitate. În practică sunt numeroase situații când obiectul contractului de cesiune este formulat ca fiind „toate creanțele apărute sau care pot apărea din contractul de credit încheiat între A și B.”
În principiu pot constitui obiect al cesiunii toate acele operațiuni juridice care justifică un interes legal, serios și legitim, acesta însă poate fi patrimonial sau oral. De asemenea pot fi declarate de părți anumite creanțe cărora integral sau parțial să nu să se poate aduce atingere, acesta purtând denumirea de incesibilitate convențională.
Orice creanță transmisibilă și sesizabilă poate face obiectul unei cesiuni, fără a deosebi între creanțele pecuniare și de altă natură și indiferent de izvorulor (act sau fapt juridic). Cesiunea este posibilă în cazul creanțelor pure și simple, dar și în cazul creanțelor afectate de modalități, al creanțelor actuale sau viitoare, deși opiniile referitor la posibilitatea transmiterii creanțelor viitoare sunt contrastante. De cele mai dese ori se cesionează creanța pecuniară, afectată de un termen suspensiv.
Cesiunea de creanță alături si în același mod ca și alte operațiuni de transmisiune sau de transformare a obligațiilor fiind o operațiune de transmitere a obligației, nu afectează ființa obligației, ci o transmite așa sun s-a născut ea și există în patrimoniul subiectelor inițiale ale raportului juridic. În cele din urmă, cesiunea transmite doar obligația, se transmite deci dreptul de creanță – elementul activ al raportului obligațional.
Prin transmiterea creanței cesionarului cu toate eventualele modalități care o afectează, precum: condiția, termenul, solidaritatea, indivizibilitatea, etc. însă obiectul cesiunii de creanță poate fi orice creantă, indiferent care este obiectul sau. Pot fi cesionate creanțele pecuniare sau de alta natură , născute din orice contract, dintr-o promisiune de contract, născute dintr-un delict sau dintr-o fapta licită generatoare de obligații, dintr-un act juridic unilateral, creanțele afectate de modalități, chiar și creanțele viitoare sau eventuale.
Simplul fapt al tăcerii legiuitorului în reglementarea anterioară în privința cesiunii de contract nu poate fi interpretat ca motiv de inadmisibilitate a cesiunii. Dimpotrivă, în dreptul civil, ca expresie a libertății contractuale, tot ce nu este interzis este considerat ca fiind permis. Adevăratul obstacol în calea admiterii cesiunii de datorie îl constituia nu faptul nereglementării legislative a acestei operațiuni, ci chiar obiectul său – latura pasivă a unui raport obligațional fiindcă unii autori susțineau referindu-se la obiectul cesiunii de datorie, că un element pasiv nu poate fi transmis, întrucât datoriile nu constituie bunuri.
Potrivit dispozițiilor Codului civil, pot fi cesionate creanțele pure și simple, creanțele afectate de modalități, creanțele actuale, dar și creanțele viitoare. În cazul cesiunii creanțelor viitoare, contractul de cesiune trebuie să cuprindă elemente care să permit identificarea creanței cedate. Transmiterea dreptului de proprietate asupra creanței viitoare operează la momentul încheierii contractului de cesiune (ex tunc), chiar dacă obligația cedată nu a luat naștere încă. În aceeași manieră este reglementată cesiunea de creanță și în Principiile Unidroit privind contractele comerciale internaționale, prin articolul 9.1.5. (future rights) stabilindu-se că transferul dreptului de proprietate asupra creanței viitoare operează la momentul încheierii contractului de cesiune, cu condiția ca acesta să poată fi identificata ulterior, în momentul în care acesta devine actuală.
„Obligația care urmează să se nască va fi obiectul cesiunii de creanță. După ce obligația s-a născut, contractul generator va fi îndepărtat în trecut ca un fapt, dar în schimb i se va conserva pentru viitor toată vigoarea, forța generatoare, în ciuda schimbării unuia dintre contractanți". Așadar evoluția mecanismului cesiunii de creanță a fost determinată de necesitatea asigurării circulației creanțelor la fel ca oricare bun. Cesiunea de contract în schimb nu operează asupra valorilor patrimoniale ci asupra sursei raportului obligațional, respectiv însuși contractul, urmărind ca acesta să-și producă efectele viitoare către un terț.
Prin urmare cesiunea de contract fiind definită ca cel care are ca obiect pentru una din părți „de a atribui pentru viitor unui terț rămas străin față de contract toate drepturile și obligațiile născute din acesta și, pentru cealaltă parte, de a-l face pentru viitor pe cedent, străin față de contractul inițial.”
Domeniul de aplicare
Domeniul de aplicare al cesiunii de creanță este dat de obiectul acesteia – tipul creanței ce face obiectul operațiunii juridice. Astfel, poate face obiectul unei cesiuni, în principiu, orice fel de creanță, indiferent care este obiectul său. Pot fi cesionate creanțele pecuniare (având ca obiect o sumă de bani) sau de altă natură (de a face sau a nu face), născute din orice contract, dintr-o promisiune de contract (adică tot dintr-un contract), născute dintr-un delict sau dintr-o faptă licită generatoare de obligații, dintr-un act juridic unilateral, creanțele afectate de modalități, chiar și creanțele viitoare ( art. 1572 noul Cod Civil) și chiar și cele eventuale. Practica atestă însă că, de cele mai multe ori, se cesionează creanțele cărora le corespunde datoria de a plăti o sumă de bani, afectate de un termen suspensiv sau creanțele rezultate dintr-o promisiune bilaterală de înstrăinare (unde poate fi vorba chiar de o cesiune a contractului și nu doar de o cesiune de creanță, după caz).
Însăși din definiția instituției cesiunii de creanță reiese din art. 1566 alin. (2) din noul Cod civil faptul că alineatul acesta al acestui articol delimitează aria de aplicare a dispozițiilor capitolului privind la cesiunea de creanțe. Este acceptată cum am văzut operațiunea de transmitere a patrimoniului, în ansamblul său, este supusă acelorași reguli, indiferent de natura elementelor distincte de activ sau pasiv.
În reglementarea anterioară intrarii în vigoare a Codului civil, clauzele prin care cesiunea de creanță era interzisă sau condiționată de acordul debitorului cedat sau era considerată o neîndeplinire a obligației, erau lovite de nulitate. În urma intrării în vigoare a noului Cod civil însă și abrogarii Titlului VI din Legea 99/1999, dispozițiile art. 1566 – 1592 din Codul civil sunt aplicabile cesiunii care are ca efect transmiterea creanței din patrimoniul cedentului în cel al cesionarului.
Amintind în cele precedate de principiile UNIDROIT, acestea consacră un întreg capitol, capitolul al 9-lea, cesiunii de creanță, datorie și contract, așadar, cu privire la domeniul de aplicare și obiectul cesiunii de creanță putem afirma că în regulă generală cesiunea de creanță transferă cesionarului toate posibilitățile juridice pe care le avea cedentul, prevăzut de art. 9.1.1-9.1.15 iar cu privire la cesiunea de contract principiile UNIDROIT îi rezervă – înainte de toate o definiție pe baza căruia putem afirma că indiferent dacă vorbim de cesiune de creanță sau de cesiune de contract de regulă reiese regula consensualismului, acesta însă conduce la obiectul cesiunii, astfel la conținutul obligației.
Deși din definiția obiectului cesiunii de creanță și cesiunii de contract am stabilit că în principiu orice creanță poate face obiectul cesiunii, fără a deosebi între creanțele pecuniare și de altă natură și indiferent de izvorul lor (act sau fapt juridic), există totuși drepturi de creanță ce nu pot fi cesionate, întrucât au fost declarate incesibile prin lege, în considerarea strânsei legături a creanței cu persoana creditorului.
Datorită personalizării raportului contractual la nivel obiectiv, calitățile profesionale, competența, cunoștințele deținute, ș. a. pot fi regăsite, la rigoare, în persona unui alt specialist, la nivelul ”structurii umane” a partenerului contractual, este suficient să clarificăm prezența – în interiorul contractului – a legăturii de rudenie, simpatie, amiciție, sau chiar empatie dintre primii contractanți, pentru a conchide că un asemenea contract este per se incesibil.
Rezultând din obiectul cesiunii principiul liberei cesibilități a creanțelor (corespunzând principiului liberei circulații a bunurilor) acesta cunoaște și o serie de excepții complexe: în primul rând nu pot face obiectul cesiunii creanțele care sunt declarate netransmisibile prin lege, în al doilea rând, acele cesiunii care au ca obiect altă prestatie decât plata unei sume de bani dacă prin efectul transmisiunii, obligația va fi „în mod substanțial mai oneroasă”, în al treilea rând, prin excepție, părțile raportului obligațional inițial, pot stabili caracterul inalienabil al creanței lor, cu condiția existenței unui interes legitim în cazul în care debitorul a consimțit la cesiune, sau inalienabilitatea creanței nu a fost expres stipulată în înscrisul constatator al creanței, iar cesionarul nu a cunoscut și nu trebuia să cunoască incesibilitatea creanței în momentul cesiunii, sau în cazul în care cesiunea privește o creanță care are ca obiect o sumă de bani.
CAPITOLUL 5 – PROBLEMATICA RĂSPUNDERII CEDENTULUI
Pentru abordarea acestui titlu în materia răspunderii cedentului trebuie să reamintim faptul că în cele anterioare am precizat transmiterea contractului ca ”acord de voință”, de asemenea am vorbit și de poziția contractuală a cedentului care a permis analiza situației de transmitere către cesionar a integrității drepturilor și s obligațiilor părții care se retrage, privit în ansamblul lor, împreună cu garanțiile constituite, cu drepturile potestative recunoscute ș. a.
Contractantul cedent, conform art. 1320 noul Cod Civil, garantează cesionarului validitatea contractului inițial (adică îi garantează acestuia că drepturile și obligațiile ce fac obiectul convenției dintre aceștia sunt legal născute). Obligația de garanție poate fi extinsă, ca efect al convenției părților și cu privire la executarea contractului. în acest caz, contractantul cedent va fi ținut ca fideiusor pentru obligațiile contractantului cedat în mod corespunzător de cele prevăzute de art. 1320 alin. (2) noul Cod Civil.
Înainte de a intra în abordarea subiectului cu privire la obligația și răspunderea cedentului trebuie să evidențiem faptul că obligația de garanție în primul rând vizează doar cesiunea cu titlu oneros. Cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existența creanței la data cesiunii, dacă nu există stipulație contrară în contract. În al doilea rând această obligație operează ope legis, inexistența unei clauze în contract, în acest sens, nu liberează cedentul de obligația sa de garanție. Iar în al treilea rând cedentul este ținut să garanteze existența creanței la momentul cesiunii.
Atunci când cesiunea de creanță se face cu titlu oneros, cedentul are deci obligația de garanție față de cesionar. Conturul acestei obligații de garanție este diferit în funcție de diferite criterii. în acest sens, cedentul răspunde față de cesionar de existența actuală și valabilă a creanței și accesoriilor sale. Deși nu se prevede expres, obligația de garanție și cu privire la valabilitatea accesoriilor creanței, este o consecință a regulii transmisiunii integrale a creanței, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 1568 noul Cod Civil, însă obligația de garanție, cum am mai menționat nu există în cazul cesiunii cu titlu gratuit (cu excepția unei stipulații contrare în actul de cesiune – art. 1585 alin. (5) noul Cod Civil), în cel al cesiunii unui drept aleatoriu care s-a stins datorită realizării evenimentului aleatoriu și nici atunci când dreptul cesionat a fost desființat datorită unor cauze posterioare cesiunii, cu excepția cazurilor în care desființarea se produce retroactiv, cum ar fi admiterea acțiunii în anulare.
Datorită efectului principal al cesiunii de creanță, care este transmiterea creanței către cesionar care se realizează printr-un contract, produce și efecte specifice respectivului contract. Astfel, dacă cesiunea privește o creanță care nu este litigioasă și se face prin vânzare, cedentul are, de drept, față de cesionar și o obligație de garanție. Prin urmare cedentul trebuie să-l garanteze pe cesionar în primul rând, pentru existența creanței așa cum a fost determinată în actul de cesiune. Acest aspect al obligației de garanție se referă la împrejurări cum sunt: stingerea creanței, în tot sau în parte, prin plată, compensație, etc.; prescrierea acțiunii corespunzătoare creanței cedate, ceea ce echivalează practic cu inexistența creanței; existența unei neconcordanțe între valoarea nominală a creanței și cea prevăzută în contractul de cesiune.
În cazul concursului intervenit între cedent și cesionar, ca urmare a unei cesiuni parțiale, nu există preferință între cei doi (regula este menționată expres și de art. 1584 Noul Cod civil).
Mai apoi cedentul trebuie să garanteze pentru valabilitatea creanței, adică pentru eventualele cauze de nulitate sau anulare a contractului din care creanța cedată s-a născut. Într-un cuvânt, la fel cum în general în cazul vânzării unui bun vânzătorul trebuie să garanteze pentru evicțiune, cedentul trebuie să-l garanteze pe cesionar că debitorul cedat nu poate invoca cu succes nicio excepție care să anihileze, în tot sau în parte dreptul cesionarului.
Dacă cedentul și-a încălcat obligația de garanție pentru evicțiune, prin faptul personal sau concurent cu cel al unui terț, cesionarul este în drept să pretindă repararea prejudiciului cauzat, având la îndemână, în acest scop, acțiunea în rezoluția contractului după cum vom vedea în cele din urmă. În acest caz însă, cedentul va fi ținut răspunzător asemenea și vânzătorului de rea-credință.
Întrucât garanția datorată de cedent privește existența și valabilitatea creanței cedate, înseamnă că obligația cedentului este activată atunci când creanța nu există în tot sau în parte ori atunci când ea este nimicită prin invocarea unei cauze de nulitate a contractului originar. Invocând obligația de garanție a cedentului, cesionarul are dreptul de a pretinde acestuia să repare prejudiciul cauzat.
Pentru prejudicii cauzate, cedentul este ținut să despăgubească pe cesionar, aceste despăgubiri constând în prețul la care a cumpărat creanța, cheltuielile de judecată, precum și alte daune suferite de către cesionar. în ipoteza garanției de solvabilitate, cesionarul va răspunde după reguli similare fideiusiunii sau solidarității pasive, după interpretarea clauzei de garanție.
În privința prețului însă, cesionarul poate pretinde de la cedent prețul plătit, cu dobânda corespunzătoare, dar și, în cazul în care dovedește că debitorul cedat era solvabil și ar fi putut plăti la scadență creanța, valoarea creanței, cu titlu de daune-interese. Nu în ultimul rând așadar, cedentul nu este ținut de lege de a garanta solvabilitatea debitorului cedat. De asemenea, cedentul nu garantează nici eficacitatea celorlalte garanții ce afectează creanța.
În cazul cesiunii de contract se poate afirma că pe bazat pe efectele între contractantul cedat și contractantul cesionar și între contractantul cedat și contractantul cedent, în ipoteza în care a fost exprimat consimțământul la cesiune din partea contractantului cedat, operațiunea va produce efect liberator față de contractantul cesionar. Conform art. 1318 alin. (1) noul Cod Civil, „Cedentul este liberate de obligațiile sale față de contractantul cedat din momentul în care substituirea își produce efectele față de acesta.” în consecință, contractantul cedat, din acest moment, nu va mai putea pretinde executarea obligațiilor de către contractantul cedent, dar și reversul este valabil – nici contractantul cedent nu va mai avea vreun drept contra contractantului cedat deoarece toate drepturile au fost transmise contractantului cesionar. Prin excepție, în cazul în care contractantul cedat a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat va avea doi debitori, pe contractantul cedent și pe contractantul cesionar și din acest moment cedatul va avea exact aceleași drepturi și împotriva cesionarului. Prin excepție de la regula conform căreia cedatul va avea parte de doi debitori pentru îndestularea sa în cazul în care nu a consimțit la liberarea cedentului, dacă cesionarul nu își execută obligațiile, cedatul trebuie să acționeze împotriva cedentului în termen de 15 zile de la data neexecutării sau de la data la care a cunoscut faptul neexecutării, sub sancțiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului. Potențiala pierdere a dreptului de regres împotriva cedentului nu trebuie să ne conducă la ideea pierderii drepturilor și față de cesionar, față de care cedatul își menține drepturile existente și rezultate din contractul cedat.
În mod asemănător cesiunii de creanță și în situația cesiunii de contract cedentul în raporturile contractuale are o obligație legală de garanție a validității contractului cedat, potrivit prevederilor art. 1320 Cod civil. Așadar, cedentul garantează, că, până la momentul cesiunii nu a intervenit o cauză de nulitate sau anulabilitate a contractului care poată fi opusă cesionarului. Întrucât prevederile legale nu fac distincție în ceea ce privește garanția datorată de cedent în funcție de caracterul oneros sau gratuit al cesiunii, se apreciază că acestea sunt aplicabile numai cesiunilor cu titlu oneros, urmând ca în cazul celor cu titlu gratuit cedentul să răspundă potrivit regulilor generale în materia răspunderii pentru evicțiune.
În situația în care, la data cesiunii, dreptul de creanță exista doar în parte, cesionarul va fi, de regulă, îndreptățit doar la reducerea proporțională a prețului cesiunii. Totuși, atunci când cesionarul va putea demonstra dacă ar fi cunoscut această împrejurare nu ar fi consimțit la încheierea actului de cesiune, el va fi îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului. În cazul acesta cedentul va fi ținut a restitui prețul primit, cheltuielile contractului, dar și eventualele cheltuieli efectuate de cesionar cu urmărirea începută.
Astfel, încălcarea interdicției de a ceda creanța nu mai este sancționată cu nulitatea, atragând doar răspunderea cedentului față de debitorul cedat pentru nerespectarea obligației asumate. De asemenea, clauza prin care se interzice sau se limitează cesiunea unei creanțe bănesti nu are nici un efect, chiar dacă interdicția sau limitarea au fost consemnate în înscrisul constatator, fiind considerat că debitorul cedat nu poate să aibă un interes temeinic și legitim pentru a indisponibiliza transmisiunea unei creanțe bănești.
Problematica sancțiunii poate fi explicată pornind de la distincția dintre opozabilitatea dreptului și sancțiunea ei. Astfel, în materia creanțelor, de regulă generală convențiile continue să fie opozabile de plin drept, independent de cunoașterea lor de către terți. Sancționarea încălcării unui drept, în schimb presupune angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie. Această răspundere fiind subiectivă, angajarea ei este condiționată de existența unei greșeli. Greșeala însă la rândul ei este condiționată de cunoaștere. Așadar, în timp ce opozabilitatea poate fi independentă de cunoaștere, sancțiunea încălcării dreptului subiectiv trebuie să fie condiționată de cunoaștere.
În sfârșit, pe lângă obligația de garanție pentru existența, valabilitatea creanței și eventual, solvabilitatea debitorului cedat, cedentul este ținut să răspundă și pentru evicțiune. Conform art. 1586 alin. (1): „In toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândește create în patrimonial său ori nu poate să o facă opozabilă terților”. Și pentru răspunderea specifică evicțiunii se face trimitere indirectă la regulile evicțiunii din cadrul vânzării pentru situația vânzătorului de rea-credință.
Nimic nu împiedică totuși pe cedent să păstreze acțiunea directă, ce-i permite să primească plata debitorului, iar ”cesionarul” nu are mijloace pentru a reacționa, putându-se vorbi în atare ipoteză de existența unui drept partajat asupra creanței.
CONCLUZII
Pe parcursul și mai ales în urma abordării acestei teme de cesiune a creanței și cesiunea contractului, aspectele semnalate dovedesc complexitatea subiecului și acesta justifică demersul de sistematizare și de analiză a dinamicii acestuia.
În profida discuțiilor referitoare la detreminarea cesiunii de contract, am putut surprinde câteva aspecte comune și respectiv, de diferențiere în raport cu cesiunea de creanță. Astfel, cesiunea de contract, la fel ca și ceciunea de creanță permite realizarea unei succesiuni cu titlu particular, iar nu crearea unor drepturi noi între cedent și cesionar. Chiar dacă am fi tentați să credem că între cele două nu există diferenșe decât sub aspect cantitativ, în sensul că cesiunea de creanță transmite latura activă a raportului obligațional, iar cesiunea de contract vizează atât latura aztivă cât și cea pasivă a acestuia, concepția unitară asupra celei dei nurmă operațiuni ne demonstrază contrariul. Cesiunea de contract nu înseamnă numai transamiterea drepturilor și obligațiilor rezultate din acesta, ci și a însăși calității de parte cu toate prerogativele care îi sunt conferite.
Am văzut în urma analizei faptul ca și orice contract, cesiunea de creanță trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate ale oricărui contract, de fond și de formă. Cesiunea de creanță, fiind un contract, trebuie să îndeplinească atât condițiile de fond pentru validitatea oricărui contract (capacitatea de a contracta, capacitatea părților, obiect și cauză), cât și unele condiții specifice operațiunii juridice realizate de părți prin cesiune, cum ar fi: vânzare, donație, schimb, etc. Pentru încheierea valabilă a contractului este necesar doar consimțământul părților, adică a cedentului și a cesionarului. În actuala reglementare, debitorul cedat având calitatea de terț față de acest contract, pentru validitatea cesiunii nu se cere consimțământul acestuia. Prin urmare, se poate spune că cesiunea de creanță este o excepție de la principiul relativității efectelor actului juridic, ea producându-și efectele și asupra debitorului cedat, care nu participă la încheierea convenției.
Am dezbătut și întrebarea referitoare la faptul că cedentul este obligat, în baza obligației de garanție, să restituie prețul pe care l-a primit și să despăgubească pe cesionar pentru pagubele pe care i le-a cauzat (de exemplu, dacă cesiunea este lovită de nulitate sau dacă cedentul nu este adevăratul titular al creanței, etc.). Așadar, prin convenirea unor clauze privitoare la solvabilitatea actuală și viitoare a debitorului cedat, cedentul nu este obligat decât în limitele și până la concurența prețului pe care l-a primit și nu este obligat la plata de daune. Dacă cedentul cunoștea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat se vor aplica dispozițiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credință pentru viciile ascunse ale bunului vândut. De asemenea, părțile limitează obligația de garanție, caz în care cedentul poate fi scutit să garanteze sau se poate limita răspunderea acestuia. Și în cazul limitării obligației de garanție, în acest mod, cedentul va răspunde față de cesionar, în măsura în care existența creanței este afectată de faptul personal al cedentului7. Astfel, în cazul în care cedentul primește de la debitorul cedat plata înainte de notificarea cesiunii, creanța încetează să existe ca urmare a faptului personal al cedentului, care în aceste condiții va răspunde față de cesionar. În situația cesiunii unui drept aleatoriu care s-a stins prin realizarea elementului aleatoriu sau când dreptul cedat a fost desființat din pricina unor cauze posterioare cesiunii, cu excepția ipotezei în care desființarea se produce cu efect retroactiv, până la nașterea dreptului, obligația de garanție a cedentului nu mai există.
Fiindcă legislația, jurisprudența și doctrina atestă vitaliatea cesiunii de creanță și de contract în drepturile contemporane, fapt ce se datorează atât mizei juridice cât și mizei economice iportante în materie, avem în față o soluție pentru diferite probleme de drept ivite în operațiunile personale. Pe baza acestor considerente inspirată din jurisprudența română am formulat o cerere de chemare în judecată, un răspuns la această cerere de chemare în judecată din partea pârâtului, o întâmpinare și de asemenea un răspuns la întâmpinare din partea reclamantului.
ANEXE
Model speță în materia de acțiune în constatare a nulității absolute
a cesiunii de creanță cu privire la notificarea
debitorului cedat
Cerere de chemare în judecată (acțiune în pretenții)
Către Tribunalul XA
Secția……………
Data: 14.05.2014.
Dosar nr. TTT/15. 05.2014.
Subsemnatul A.B., în calitate de debitor-cedat al contractului contractului de cesiune de creanță încheiat între instituția bancară I.B. S.A. ca parte cedent în contract și C.D. S.R.L. ca parte cesionar în contract, reprezentat prin avocat A.A., cu delegația anexată, formulează prezenta
CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
împotriva pârâtului-cedent I.B. S.A. cu sediul social în Cluj, str. Avram Iancu, nr.123, județul Cluj, număr de ordine în registrul comertului J12/47/12.01.1991, Cod unic de înregistrare 20225202, legal reprezentată prin D.T.,
și împortiva pârâtului-cesionar C.D. S.R.L. cu sediul social în Cluj, str. Nicolae Iorga, nr.23, județul Cluj, număr de ordine în registrul comertului J12/4987/21.07.2010, Cod unic de înregistrare 65835308, legal reprezentată prin E.T.,
solicit instanței să dispună,
În principal, constatarea nulității absolute a contractului de cesiune nr. J 36/12.02.2013 încheiat între pârâtele I.B. SA și C.D. SRL cu referire la debitorul cedat A.B., de asemenea și a inopozabilității acestuia față de debitorul cedat, pe considerentul nerespectării prevederilor legale cu privire la condițiile de formă și fond ale valabilității actelor juridice.
Precum și să se dispună în sensul restabilirii situației anterioare existente actului atacat.
În subsidiar, în condițiile respingerii primului capăt de cerere, să se constate: menținerea valabilității contractului de împrumut nr. 874/2012, precum și a drepturilor și obligațiilor stipulate în acesta pentru noile părți contractante – ca urmare a cesionării, inclusiv opozabilitatea beneficiului termenului pentru debitor, astfel cum acesta rezultă din graficul de rambursare – parte integrantă a contractului de împrumut.
Motivele expuse de subscrisa A.B., constau în următoarele:
În fapt, la data de 18.07.2012, am încheiat cu pârâta I.B. S.A. un contract de împrumut bancar prin care a împrumutat suma de 41.000 Euro, sumă pe care am garantat-o cu instituirea unei ipoteci constituită asupra imobilului achiziționat în urma împrumutului, iar la data de 02.03.2013 am primit o notificare din partea C.D. S.R.L. prin care i se anunța cesionarea unor creanțe rezultând din contractul de împrumut de la SC I.B. S.A în favoarea pârâtei SC C.D. S.R.L. Totodată, am fost somat să achit de urgență debitul în sumă totală de 40.806 Euro.
Din contractul de cesiune, reiese faptul că acesta fiind un contract prin care „a fost vândut” împrumutul acordat de pârâta I.B. S.A., încheiat între cele două pârâte, solicit tribunalulului constatarea nulității acestuia având în vedere următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 1568 alin. (1) Codul civil: „Cesiunea de creanță transferă cesionarului:
toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată
drepturile de garanție și toate celălalte accesorii ale creanței cedate”.
În cele din urmă, subsemnatul reclamant A.B., am garantat împrumutul luat de la pârâta
I.B. S.R.L. prin încheierea unui contract de ipotecă, motiv pentru care, deși art. 1573 alin. (1) Codul civil prevede ca ”cesiunea este cedată prin simpla convențiea cedentului și a cesionarului, fără notificarea debitorului”, însă prin aplicarea principiului simetriei actelor juridice, și contractul de cesiune de creanță, cât timp prin efectul legii înglobează o garanție reală imobiliară, trebuia redactat în forma ad validitatem, prin încheierea în forma autentică, în fața unui notar.
Un alt motiv, care atrage nulitatea absolută a contractului de cesiune, rezultă din încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 1179 Codul civil, respectiv cele care se referă la obiectul contractului, prevăzute de art. 1225 și urm. Codul civil.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1226 Codul civil pentru ca o convenție să fie valabilă și să producă efectele între părți ea trebuie să se refere la un obiect determinat sau determinabil, obiect ce trebuie să existe în circuitul civil la momentul semnării convenției. Față de modalitatea în care contractul de cesiune a fost încheiat, creanța cesionată de pârâta I.B. S.A. către C.D. S.R.L. nu are caracterul de creanță certă, lichidă și exigibilă, având în vedere că pârâta I.B. S.A. în raport cu debitorul său, respectiv reclamantul din prezentul dosar, nu am procedat niciodată la punerea acestuia în întârziere și la constatarea exigibilității sumei datorate prin niciuna dintre modalitățile indicate în contractul de împrumut dintre părți.
În continuare rețin, de asemenea, și faptul că pârâtele nu m-au notificat cu privire la cesiunea contractului de împrumut, motiv pentru care contractul de cesiune creanță este inopozabil debitorului datorită lipsei notificării acestuia.
Cesiunea de creanță nu i-a fost notificată în mod legal și valabil reclamantului, notificarea făcându-se printr-o scrisoare simplă și nici nu a fost anexată o copie de pe contractul de cesiune.
În aceste condiții, cât timp notificarea nu s-a făcut printr-un executor judecătoresc, singurul în măsură să confere caracterul oficial al unei notificări de cesiune de creanță, iar acesta nu a conținut și o copie de pe contractul de cesiune încheiat, nu se poate reține opozabilitatea cesiunii față de debitor potrivit prevederilor Codului civil art. 1578.
Având în vedere cele reținute anterior, în baza dispozițiilor art. 1225 și următoarele cu referire la art. 1567, art. 1568, art. 1573, art. 1568 și art. 1579 a Codului civil, reclamantul A.B. în contradictoriu cu pârâtele I.B. S.A., și C.D. S.R.L.; solicit constatarea nulitatății absolute parțiale a contractului de cesiune de creanță nr. J36/12.02.2010 încheiat între pârâtele I.B. S.A., și C.D. S.R.L cu referire la reclamantul A.B. și, în consecință, solicităm constatat nulitatea absolută a cesionării creanței în cuantum de 40.553 Euro, înscrisă la poziția 42 din anexa creanțelor cesionate, parte integrantă a contractului anterior menționat, privind pe reclamantul A.B.
În drept,
În probațiune, înscrisurile anexate, interogatoriul pârâților.
Semnătura
A.B. prin
Avocat A.A.
Data:14.05.2014.
Întâmpinare la cererea de chemare în judecată
Către Tribunalul XA
Secția……………
Dosar nr. TTT/15. 05.2014.
Termen la data de:…………
Subscrisele I.B. S.A. și C.D. S.R.L, reprezentată prin avocat B.A., cu delegația anexată, prin prezenta formulăm
ÎNTÎMPINARE
împotriva cererii de chemare în judecată formulată de A.B:, prin care solicităm:
Respingerea cererii debitorului cedat cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de cesiune nr. J36/12.02.2013 încheiat, de asemenea solicităm și constatarea opozabilității acestuia față de terțul-debitor cedat, pe considerentul respectării prevederilor legale cu privire la condițiile de formă și fond ale valabilității a acestor acte juridice.
Respingerea capătului de cere cu privire la cererea de dispunerea restabilirii situației anterioare existente actului atacat.
În subsidiar, respingerea cererii reclamantului cu privire la condițiile respingerii primului capăt de cerere, la constatarea menținerii valabilității contractului de împrumut nr. 874/2012, precum și a drepturilor și obligațiilor stipulate în acesta pentru noile părți contractante.
Motivele expuse de subscrisa I.B. S.A. și C.D. S.R.L, sunt următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, A.B. solicită constatarea nulității absolute a contractului de cesiune nr. J 36/12.02.2013 încheiat între pârâtele I.B. SA și C.D. SRL cu referire la debitorul cedat A.B., de asemenea și a inopozabilității acestuia față de terț-debitor cedat, pe considerentul nerespectării prevederilor legale cu privire la condițiile de formă și fond ale valabilității actelor juridice. Noi însă solicităm respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fiind respectate toate condițiile de fond și formă pentru încheierea contractului de cesiune.
Susținem în continuare că în art. 1573 alin. (1) din Codul civil este stabilită natura consensuală a cesiunii de creanță, care prevede: ”cesiunea este cedată prin simpla convențiea cedentului și a cesionarului, fără notificarea debitorului”. Înțeleasă ca o convenție prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane, cesiunea este un contract consensual, care se încheie valabil din momentul realizării acordului de voință în conformitate cu art. 1573 Codului civil.
În cele următoare mai precizăm că principiul simetriei, invocate de reclamant are în vedere încheierea și, în mod corelativ, modificarea ori desființarea unui contract. Mai mult decât atât, actul la care trebuie făcută raportarea, în cazul în care se face trimitere la principiul simetriei, este contractul de credit – care nu este încheiat în formă autentică, iar nu cel de ipotecă.
În ceea ce privește pretinsa inopozabilitate a cesiunii, derivată din lipsa transmiterii notificării prin executor judecătoresc, Reținem că au fost respectate dispozițiile art. 1578 a Codului civil, însuși reclamantul atașând cererii de chemare în judecată notificarea cesiunii, nr. HC 318 din data de 19.02.2013; iar legiuitorul nu impune ca notificarea să fie transmisă prin intermediul unui executor judecătoresc.
Aducem la cunoștința instanței cu privire la creanță, faptul că ceea ce s-a cesionat era o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar nu un contract de credit.
Din acest motiv, nu poate fi reținută nici lipsa unui obiect valabil; astfel, I.B. S.A a transmis reclamantului notificarea nr. 13622886 din data de 13.01.2013 prin care i-a pus în vedere să achite debitul restant în termen de 7 zile, în caz contrar urmând a declara întreg creditul exigibil. Cum reclamantul A.B. nu a dat curs acestei notificări, banca a declarat întregul credit exigibil anticipat, așa încât obiectul cesiunii l-a constituit o creanță certă, lichidă și exigibilă. De aceea considerăm că este perfect valabil și legal cesiunea din perspectiva obiectului său, la momentul încheierii acestuia părțile transferând în mod efectiv o creanță certă, lichidă și exigibilă creanță reprezentând totalitatea ratelor de credit devenite scadente prin decăderea debitorului din beneficiul termenului.
În consecință, solicităm respingerea acțiunea ca neîntemeiată, și cerem dispunerea obligării reclamantului A.B. la plata sumei de 544 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Semnătura
I.B. S.A. și C.D. S.R.L
reprezentat prin avocet B.A.
Răspuns la întâmpinare
Către Tribunalul XA
Secția……………
Dosar nr. TTT/15. 05.2014.
Termen la data de:…………
Subsemnatul A.B., reprezentat prin avocat, cu delegația anexată, prin prezenta formulez
RĂSPUNSUL LA ÎNTÎMPINARE
față de susținerile din întîmpinarea formulată de I.B. S.A. și C.D. S.R.L, solicităm respectuos instanței să:
1. Respingă argumentele pârâtelor cu privire la opozabilitatea contractului de cesiunie de creanță nr. J 36/12.02.2013 încheiat între cedentul I.B. S.A. și cesionarul C.D. S.R.L. față de terț-debitor cedat, pe considerentul nerespectării prevederilor legale cu privire la condițiile de formă și fond ale valabilității acestui act juridic.
2. Respingă argumentele pârâtelor cu privire la valabilitatea cesiunii din perspectiva obiectului care ar reprezenta totalitatea ratelor de credit devenite scadente prin decăderea debitorului din beneficiul termenului.
3. Respingerea motivării prezentate de pârâtele cu privire la îndeplinirea procedurii de notificare a cesiunii, și în consecință admitere cererii noastre în acest sens.
Față de susținerea pârâtelor, aș dori să aduc la cunoștința instanței, deși pârâtele încearcă să dovedească că în speță a avut loc cesiunea unei creanțe certe, lichide și exigibile reprezentată de totalitatea ratelor de credit devenite scadente prin decăderea din beneficiul termenului a debitorului reclamant, invocând existența unei adrese cu nr. 13622886/13.01.2023 prin care bancă ar fi respectat procedura imperativă prevăzută de prevederile contractuale conținute în art. 4.10, 4.11 și 7.4 din contractul de credit și condițiile generale de acordare creditelor (legea părților), în realitate nu face o verificare efectivă a îndeplinirii acestora.
De asemenea, susțin că la momentul încheierii contractului de cesiune obiectul contractului nu era o creanță certă, lichidă și exigibilă. În consecință rugăm ca onorata instanță să constată nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. J 36/12.02.2013 încheiat între pârâtele I.B. SA și C.D. SRL de asemenea și a inopozabilității acestuia față de terț-debitor cedat, pe considerentul nerespectării prevederilor legale cu privire la condițiile de formă și fond.
Susțin de asemenea, faptul, cât timp notificarea nu s-a făcut printr-un executor judecătoresc, singurul în măsură să confere caracterul oficial al unei notificări de cesiune de creanță, iar acesta nu a conținut și o copie de pe contractul de cesiune încheiat, nu se poate reține opozabilitatea cesiunii față de debitor potrivit interpretării prevederilor Codului civil art. 1578.
Cesiunea de creanță deci nu i-a fost notificată în mod legal și valabil reclamantului, notificarea făcându-se printr-o scrisoare simplă și nici nu a fost anexată o copie de pe contractul de cesiune.
Pe baza considerentelor de mai sus rețin, că pârâtele nu m-au notificat. cu privire la cesiunea contractului de împrumut, motiv pentru care contractul de cesiune creanță este inopozabil debitorului datorită lipsei notificării.
În fine, pe poziția reclamantului susțin că având în vedere că părțile au convenit cu privire la o procedură specială de punere în întârziere și decădere din beneficiul termenului, debitorul nefiind de drept în întârziere prin simpla amânare a unei plăți scadente ci doar în condiția în care se realiza o comunicare efectivă – (numai prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire) – a acestui fapt urmată de un termen pentru conformare și o nouă notificare în acest sens, iar din actele dosarului nu rezultă îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate mai sus și cuprinse în contractul dintre părți, fapt ce ar conduce la constatarea nulității absolute a contractului de cesiune supus judecații.
Semnătura
AB prin
Avocat A.A.
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Alexandra-Irina Dănilă, Cesiunea de contract, Editura Hamangiu, București, 2010.
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan: Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu, București, 2008.
Emil Molcuț, Dan Oancea: Drept Roman, Editura Casa de Editură și Presă “Șansa”, 1993.
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei: Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 2004.
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu: Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Mara Ioan, Aida-Diana Dumitrescu, Ion Iorga: Drept civil. Teoria generală a oblligațiilor. Ivzoarele obligațiilor, Editura Universul Juridic, 2011.
Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație, Editura All, București, 1996.
Paul Vasilescu: Cesiunea de contract-Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Sergiu Baieș, Aurel Băiesu, Valentina Cebotari, Ion Crețu, Victor Volcinschi, Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligațiilor, Volumul II, Editura Cartier Juridic, Chișinău, 2005.
Vasile Sorin Curpăn: Tratat de științe juridice, Editura Princeps, Bacău, 2008.
Vladimir Hanga: Drept privat roman. Tratat, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.
II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE SI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
Mihai David, Cesiunea legală de contract – mijloc de protecție a locatarului, Paul Vasilescu: Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Florin Alexandru Șteopan: Considerații privind cesiunea convențională de contract, Studia Universitatis Babeș-Bolyai Iurisprudentia, nr. 2/2003.
Ileana-Niță Vali: Cesiunea de creanță – Modalitate de transmitere a obligațiilor civile, Revista de Stiințe Juridice, nr. 1/2006.
Ionel Reghini: Cesiunea de creanță, Paul Vasilescu: Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Juanita Goicovici: Utilitarism juridic – contractul înțeles ca valoare patrimonială cesibilă, Paul Vasilescu: Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Laura Retegan: Cesiunea de creanță în raport cu alte operațiuni juridice triunghiulare, Studia Universitatis Babeș-Bolyai Iurisprudentia, nr. 3/2009.
Mircea Dan Bob: Repere istorice ale cesiunii de contract în dreptul privat, Paul Vasilescu: Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Paul Vasilescu: Cesiunea de contract – între nominalism și realism juridic, Paul Vasilescu: Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Roxana Mușoi: Cesiunea de creanță în reglementarea noului Cod civil, Caietele juridice ale Băncii Naționale a României, nr. 3 iulie 2012.
III. JURISPRUDENȚĂ
Curtea de Casație, secția a II-a, decizia nr. 727/1930, în Corneliu Turianu, Vasile Pătulea, Drept comercial. Culegere de practică judiciară, Editura C.H. Beck, București 2008.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1664 din 23 martie 2012.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 996 din 12 martie 2013.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 967 din 24 februarie 2012.
IV. SITE-URI INTERNET
Înalta Curte de Casație și Justiție– www.scj.ro
UNIDROIT Principles of International Commercial Contracts, 14 Aprilie 2013, www.unidroit.org .
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Alexandra-Irina Dănilă, Cesiunea de contract, Editura Hamangiu, București, 2010.
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan: Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu, București, 2008.
Emil Molcuț, Dan Oancea: Drept Roman, Editura Casa de Editură și Presă “Șansa”, 1993.
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei: Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 2004.
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu: Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Mara Ioan, Aida-Diana Dumitrescu, Ion Iorga: Drept civil. Teoria generală a oblligațiilor. Ivzoarele obligațiilor, Editura Universul Juridic, 2011.
Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație, Editura All, București, 1996.
Paul Vasilescu: Cesiunea de contract-Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Sergiu Baieș, Aurel Băiesu, Valentina Cebotari, Ion Crețu, Victor Volcinschi, Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligațiilor, Volumul II, Editura Cartier Juridic, Chișinău, 2005.
Vasile Sorin Curpăn: Tratat de științe juridice, Editura Princeps, Bacău, 2008.
Vladimir Hanga: Drept privat roman. Tratat, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.
II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE SI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
Mihai David, Cesiunea legală de contract – mijloc de protecție a locatarului, Paul Vasilescu: Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Florin Alexandru Șteopan: Considerații privind cesiunea convențională de contract, Studia Universitatis Babeș-Bolyai Iurisprudentia, nr. 2/2003.
Ileana-Niță Vali: Cesiunea de creanță – Modalitate de transmitere a obligațiilor civile, Revista de Stiințe Juridice, nr. 1/2006.
Ionel Reghini: Cesiunea de creanță, Paul Vasilescu: Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Juanita Goicovici: Utilitarism juridic – contractul înțeles ca valoare patrimonială cesibilă, Paul Vasilescu: Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Laura Retegan: Cesiunea de creanță în raport cu alte operațiuni juridice triunghiulare, Studia Universitatis Babeș-Bolyai Iurisprudentia, nr. 3/2009.
Mircea Dan Bob: Repere istorice ale cesiunii de contract în dreptul privat, Paul Vasilescu: Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Paul Vasilescu: Cesiunea de contract – între nominalism și realism juridic, Paul Vasilescu: Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractelor, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
Roxana Mușoi: Cesiunea de creanță în reglementarea noului Cod civil, Caietele juridice ale Băncii Naționale a României, nr. 3 iulie 2012.
III. JURISPRUDENȚĂ
Curtea de Casație, secția a II-a, decizia nr. 727/1930, în Corneliu Turianu, Vasile Pătulea, Drept comercial. Culegere de practică judiciară, Editura C.H. Beck, București 2008.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1664 din 23 martie 2012.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 996 din 12 martie 2013.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 967 din 24 februarie 2012.
IV. SITE-URI INTERNET
Înalta Curte de Casație și Justiție– www.scj.ro
UNIDROIT Principles of International Commercial Contracts, 14 Aprilie 2013, www.unidroit.org .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cesiunea de Creanta Si Cesiunea de Contract (ID: 126733)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.