Cesiunea De Creanta

INTRODUCERE

Înainte de a se putea vorbi despre transmisiunea obligațiilor, trebuie să se știe mai întâi ce sunt obligațiile civile, cum iau acestea naștere și ce înseamnă a transmite o obligație.

Această parte introductivă are rolul de a trata, pe rând, aceste trei probleme și va răspunde la întrebările „Ce sunt obligațiile civile?” „Cum iau naștere obligațile civile?” și „Ce latură a patrimoniului o reprezintă obligațiile civile?” pregătind terenul pentru a se putea apoi discuta despre modurile de transmitere a obligațiilor.

1. Obligațiile civile-considerații generale

În sens larg, prin obligație se înțelege raportul juridic în conținutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanță ce aparține creditorului, cât și corelativul acestui drept, adică ceea ce se numește latura pasivă a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului. În înțeles restrâns, obligația desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, însemnând asadar, datoria ce revine debitorului.

Dreptul de creanță ( ius ad rem) este acel drept subiectiv patrimonial în virtutea căruia subiectul activ, denumit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă, sau să nu facă ceva.

Dreptul de creanță face parte din marea grupare a drepturilor patrimoniale, alături de drepturile reale. Acest drept presupune un raport juridic între subiectul activ determinat, sau cel puțin determinabil, denumit creditor, și subiectul pasiv, denumit debitor.

În conținutul dreptului de creanță se gasește întotdeauna dreptul subiectului activ- creditorul de a pretinde subiectului pasiv- debitorul, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Din acest motiv, se spune că drepturile de creanță sunt relative, adică opozabile inter partes.

Afirmația de mai sus trebuie nuanțată. Este adevărat că dreptul de creanță este relativ în sensul efectelor sale obligatorii; dreptul la care acesta dă naștere poate fi exercitat de către creditor, iar obligația trebuie exercitată de către debitor. Însă situația juridică dintre părți este, dimpotrivă, opozabilă erga omnes, în sensul că nimeni nu poate să stânjenească în vreun fel exercitarea drepturilor și a obligațiilor părților. Este vorba despre clasica distincție din materia efectelor contractului între relativitate si opozabilitate. Dacă un terț ignoră obligația negativă de a nu stânjeni exercițiul dreptului creditorului, care, ca situație juridică, este opozabilă erga omnes, consecința este aceea că se naște un nou raport juridic, tot obligațional, pe temeiul căruia terțul se va vedea obligat să îl despăgubească pe creditorul care a fost împiedicat în exercițiul dreptului său. În materia drepturilor de creanță, opozabilitatea despre care vorbim nu presupune efectuarea anumitor forme de publicitate, cum sunt publicitatea transmisiunilor imobiliare sau publicitatea ipotecilor, care sunt necesare ,uneori, în materia drepturilor reale.

Drepturile de creanță au o durată limitată în timp.

Din punct de vedere numeric, ele sunt nelimitate. Pe lângă contractele reglementate de lege, denumite contracte numite, părțile pot imagina raporturi juridice obligaționale sub forma contractelor nenumite. Nu se poate pierde din vedere că un raport juridic obligațional se poate naște din orice faptă a omului cauzatoare de prejudicii, adică din fapte ilicite, sau din anumite situații care conduc la crearea unui dezechilibru patrimonial și impun restabilirea echilibrului inițial ( cum ar fi, de exemplu, îmbogățirea fără justă cauză).

Revenind la analiza obligației, spuneam că în sens larg, ea reprezintă acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor- și căruia îî revine îndatorirea corespunzătoare- a da, a face, sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.

Dacă se pune accentul pe latura pasivă, latura activă a obligației fiind implicită, ogligația poate fi definită ca fiind acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, denumită debitor, este ținută față de o altă persoană, denumită creditor, fie la o prestație pozitivă ( a da, a face), fie la o abstențiune ( a nu face). Uneori, latura pasivă a obligației este exprimată prin „îndatorirea ce revine debitorului de a îndeplini o anumită prestație”, cuvântul „prestație” fiind luat in sens larg, pentru a exprima atât o acțiune pozitivă, cât si o abstențiune de la o anumită acțiune. Există un raport juridic obligațional atunci când o persoană, creditorul, poate sa pretindă juridicește unei alte persoane, debitorul, o prestație concretă, predeterminată.

Privit din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligație apare ca un drept de creanță; din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie (obligație în sens restrâns).

Raportul de obligație, la fel ca orice alt raport juridic civil, comportă elementele structurale specifice: a) subiectele, b) conținutul si c) obiectul.

a) Subiecte ale raportului juridic de obligație pot fi atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice. În situații excepționale și statul poate apărea ca subiect într-un raport de obligație, atunci când participă direct la raporturile juridice civile.

În cadrul raportului de obligație, subiectul activ al acestuia poartă denumirea de creditor, iar subiectul pasiv pe cea de debitor. Natura specifică și complexitatea unei obligații pot determina în unele cazuri ca același subiect să întrunească, deodată, dubla calitate de creditor al unei prestații și de debitor al altei prestații. De exemplu, vânzătorul, ca subiect al unui raport juridic de vânzare-cumpărare, este nu numai creditor al prețului, dar, in același timp, este și debitor al obligației de transferare a proprietății și de predare a lucrului vândut. La fel, cumpărătorul este nu numai creditor, în ceea ce privește dreptul de a primi lucrul, dar este și debitor al prețului cuvenit pentru lucrul cumpărat.

b) În conținutul raportului juridic de obligație intră dreptul de creanță care aparține creditorului și obligația corespunzătoare acestui drept, care incumbă debitorului.

Cum deja este cunoscut, drepturile de creanță, alături de drepturile reale, alcătuiesc clasificarea fundamentală a drepturilor civile cu caracter patrimonial. Aceasta presupune că o latură esențială a raportului de obligație o constituie conținutul său patrimonial: dreptul de creanță se înscrie în activul patrimoniului, iar obligația corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.

Dreptul de creanță se deosebește de dreptul real prin anumite particularități care decurg din faptul ca dreptul de creanță este un drept relativ, în timp ce dreptul real este un drept absolut. Din această imprejurare decurg toate deosebirile referitoare la determinarea subiectelor, natura îndatoririi subiectului pasiv si celelalte deosebiri dintre drepturile absolute și cele relative.

c) Obiectul raportului de obligație, privit ca acțiune sau abstențiune concretă la care este îndatorat subiectul pasiv și îndreptățit subiectul activ, poate consta fie într-o prestație pozitivă (a da, a face), fie într-o abținere (a nu face ceva la care, în lipsa obligației asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptățit).

Obligația de a da nu se confundă cu obligația de a preda; a da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real oarecare. Ea nu se confundă cu obligația de a preda materialmente lucrul, această din urmă obligație fiind o obligație de a face.

Conform cu prevederile legislației noastre, transmiterea prin contract a drepturilor reale se realizează concomitent cu încheierea contractului, așa că obligații de a da, persistente în timp, după săvârșirea actului generator de obligații se întâlnesc destul de rar. Art. 971 C. civ. , de exemplu, stabilește expres că „ în contractele ce au de obiect translația proprietății sau a altui drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților”.

Obligația de a da, fiind executată prin însuși faptul încheierii contractului, ceea ce rămăne ulterior este numai o obligație de predare materială a lucrului.

Aceasta nu vrea să însemne că în dreptul nostru nu se întâlnesc obligații de a da, cu persistență în timp, care să poată fi examinate distinct de momentul încheierii contractului. Astfel stau lucrurile în cazul unor ipoteze, cum ar fi, de exemplu, ipoteza contractului prin care părțile au convenit ca transferul proprietății să se facă la un moment ulterior; ipoteza vânzării de imobile în regimul de carte funciară, când transferul proprietății nu operează din momentul încheierii contractului, ci din momentul intabulării acestuia.

În toate aceste cazuri, vânzătorul are față de cumpărător, printre alte obligații, și pe aceea de a da, care rămâne a fi executată ulterior încheierii actului juridic care a generat-o.

Obligația de a face este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare, și, în general, orice prestație pozitivă în afară de acelea care se pot încadra în noțiunea de a da.

Obligația de a nu face constă într-o abținere la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligației asumate. Aceasta nu se referă la obligația negativă generală de a nu face nimic de natură a stânjeni existența și exercițiul acestui drept. În mod contrar, în ipoteza unui raport juridic obligațional suntem în prezența unei obligații de abținere, care dacă nu ar fi fost asumată de subiectul pasiv, nu ar fi existat.

În ceea ce privește clasificarea obligațiilor, acestea se pot clasifica după criterii variate, dintre care mai importante sunt criteriul izvorului care a generat obligația, criteriul obiectului obligației, cel al sancțiunii obligației civile și criteriul opozabilității obligației.

Fiecare dintre aceste criterii se aplică întregii sfere a obligațiilor; acestea nu se exclud reciproc, ci ele reprezintă numai puncte de vedere deosebite, prin prisma cărora se poate examina una și aceeași obligație. Cu titlu de exemplu, aceeași obligație poate fi clasificată din punctul de vedere al obiectului ca fiind o obligație de a da, iar din punct de vedere al sancțiunii aplicabile, ca o obligație civilă.

Clasificarea obligațiilor prin prisma criteriilor aratate nu este o operațiune gratuită, ci ea se reflectă în regulile speciale aplicabile obligațiilor de diferite categorii. Uneori izvorul obligației poate influența reglementarea pe care o obligație o are, în același mod în care o asemenea influență poate avea și obiectul, ori sancțiunea care însoțeste acea obligație.

Clasificarea obligațiilor după izvoare: din punct de vedere al faptului juridic generator de obligații, acestea se pot naște din: a) contracte, b) acte juridice unilaterale, c) fapte ilicite cauzatoare de prejudicii ( delicte și cvasidelicte civile), d) îmbogățirea fără just temei, e) gerarea de către o persoană a intereselor altei persoane, f) plata unei prestații nedatorate ( plata nedatoratului).

Primele două categorii menționate se referă la obligații născute din acte juridice, iar celelalte sunt obligații născute din fapte juridice stricto sensu.

Natura izvoarelor generatoare de obligații prezintă interes, sub anumite aspecte, în ceea ce privesțte regimul aplicabil.

Clasificarea obligațiilor după obiectul lor: În funcție de natura prestației datorate de subiectul pasiv, se pot reține mai multe clasificări.

O primă clasificare distinge între trei categorii de obligații, sub aspectul obiectului fiecăreia: obligțiile de a da, obligațiile de a face și obligațiile de a nu face.

O altă clasificare este aceea in obligații pozitive ( obligațiile de a da și de a face) si obligațiile negative ( obligația de a nu face).

Se mai poate face o altă clasificare, tot în funcție de obiect, în obligații pecuniare, care au ca obiect al prestației plata unei sume de bani și obligații nepecuniare, al căror obiect constă în orice altă prestație în afară de aceea de a da o sumă de bani.

Mai există și o altă clasificare a obligațiilor care, deși contestată, își face tot mai mult loc în literatura juridică. Este vorba despre o altă clasificare a obligațiilor după obiectul lor, reținându-se două categorii: a) obligații determinate sau obligații de rezultat și b) obligații de prudență și diligență, sau obligații de mijloace.

Ceea ce caracterizează obligația determinată sau de rezultat este faptul că obligația este precizată strict sub aspectul obiectului și scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfășurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Neatingerea rezultatului prevăzut face ca să se presupună că debitorul nu a fost suficient de diligent, că s-a aflat în culpă, și că este deci răspunzător de urmările neîndeplinirii obligației.

Obligația de prudență și diligență sau obligația de mijloace se caracterizează prin aceea că obligația debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toată diligența necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.

De exemplu, dacă analizăm raportul juridic dintre un medic și pacientul său, se observă că obiectul obligației ce revine medicului constă în îndatorirea de a acționa cu toată prudența și diligența cerute de știința și etica profesiei medicale, în vederea atingerii rezultatului dorit, care este însănătoșirea pacientului. Daca rezultatul nu este atins, aceasta nu face să se presupună ipso facto, lipsa de diligență din partea medicului, adică lipsa de prudență și diligență din partea sa, deci neîndeplinirea obligației înseși. Revine pacientului să facă dovada culpei în care s-ar fi aflat medicul în executarea obligației sale, culpă care, spre deosebire de situația neîndeplinirii obligațiilor de rezultat, nu mai este prezumată.

Din cele arătate mai sus, se poate desprinde concluzia că unul dintre principalele aspecte ale distincției dintre obligațiile determinate sau de rezultat și obligațiile de prudență și diligență sau de mijloace se gasește pe teren probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit constituie, ipso facto, o dovadă a culpei debitorului- o prezumție de culpă a acestuia; neatingerea rezultatului în cel de-al doilea caz nu mai este prin ea insăși o dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus, pentru atingerea rezultatului preconizat, prudența și diligența care erau obligatorii.

Privită în liniile sale generale, distincția dintre obligațiile de rezultat și obligațiile de mijloace este, fără îndoială, utilă, mai ales daca se are în vedere caracterul său simplificator în examinarea unor raporturi de obligații.

Însă la o privire mai atentă, la o analiză mai amănunțită se va putea observa că între aceste două categorii de obligații nu există deosebiri atât de tranșante, chiar dacă cel care este luat în considerare este numai aspectul probatoriu.

Spre exemplificare, dacă luăm ipoteza unei obligații de rezultat, de exemplu ipoteza obligației de a furniza un anumit produs. Dacă produsul este livrat și este corespunzător celor convenite, nicio problemă de culpă nu se poate pune. Sub acest aspect, distincția între obligația de rezultat și cea de mijloace apare ca fiind indiferentă. Dacă se presupune că produsul a fost livrat cu lipsuri calitative, la o primă vedere rezultatul find atins- livrarea produsului- nicio prezumție de culpă în ceea ce privește executarea, nu va exista, deocamdată, în privința debitorului. Creditorul care pretinde că produsele prezintă lipsuri de ordin calitativ va trebui să facă el dovada concretă a acestor lipsuri, numai așa se vor putea întruni elementele necesare pentru a putea începe să opereze o prezumție de culpă a debitorului. În realitate, ceea ce se dovedește într-o astfel de situație este prezența lipsurilor calitative, prezumția de culpă operând subsecvent acestei dovezi.

Dacă privim o obligație de mijloace, de exemplu pe aceea asumată de un medic de a presta tratament unui pacient; dacă obiectul obligației sale îl constituie prestarea tratamentului cu prudența și diligența necesare, potrivit cerințelor științei și eticii medicale, obligația se va desfașura după următorul mecanism: tratamentul medical fiind prestat se presupune, până la proba contrarie, că acest tratament a fost acordat în conformitate cu cerințele prudenței și diligenței. Situația este asemănătoare cu cea a obligației de rezultat menționată mai sus, dusă până la faza în care obiectul obligației a fost efectiv livrat. Dacă pacientul pretinde că tratamentul a fost unul necorespunzător, el trebuie sa facă dovada acestei situații; tot astfel a trebuit să facă și beneficiarul obligației de rezultat dovada caracterului necorespunzător al executării obligației de livrare a unui obiect. Dovada facută de pacient că tratamentul nu a fost corespunzător face să se presupună lipsa de prudență și diligență din partea debitorului, deci face să se declanșeze o prezumție de culpă pe seama debitorului.

Rezultă din toate acestea că o analiză foarte strictă, pornind de la premisa clasificării obligațiilor în obligații care au ca obiectiv final atingerea rezultatului prevăzut, iar altele desfășurarea unei activități cu prudența și diligența necesare poate duce la concluzia că, chiar sub aspect probatoriu, între cele două categorii de obligații nu există, în esență, deosebiri.

Totuși, afirmația de mai sus nu este de natură a face mai puțin utilă această clasificare, pentru că ea are meritul de a simplifica analiza, nefiind necesar să se pătrundă în toate amănuntele mecanismului de desfășurare a obligațiilor; dacă se pătrunde în aceste amănunte cu consecvență față de premisele adoptate în definirea obiectului obligației, la unele fiind rezultatul, la celelalte prudența și diligența, se poate ajunge la concluzia că între ele nu există deosebiri.

Concluzionând, se poate afirma că numai privind lucrurile în aspectele lor cele mai generale se poate afirma că unele obligații sunt obligații de rezultat și altele sunt obligații de mijloace. Totuși, analizând jurisprudența, relativ recent, o Curte de Apel a reținut într-o decizie de speță că din convenția părților a rezultat că obligația asumată de cumpărătoarea pârâtă, acționară a societății supusă privatizării, anume aceea de a asigura plata datoriilor societății reprezintă o obligație de diligență și nu una de rezultat, deoarece cumpărătoarea nu s-a obligat să achite, ci numai să asigure, să determine achitarea acelor obligații către F.P.S.; potrivit acestei obligații de mijloace, cumpărătoarea era deci ținută să depună diligențe, fără ca însuși rezultatul urmărit să constituie obiectul obligației sale. Ca atare, instanța a decis în sensul că pentru a antrena răspunderea contractuală a cumpărătoarei pârâte, nu este suficient să se învedereze că rezultatul urmărit nu a fost obținut, ci este necesară dovedirea faptului că debitoarea obligației este în culpă pentru că aceasta nu a depus diligențele necesare, adică nu a folosit mijloacele de care s-ar fi putut servi spre a se ajunge la plata datoriilor în discuție.

Clasificarea obligațiilor după sancțiunea juridică: la fel ca și orice alt raport juridic, și raportul juridic de obligație are ca element însoțitor o anumită sancțiune. Neexecutarea de bunăvoie a obligației de către cel obligat la aceasta dă dreptul titularului dreptului de creanță să obțină executarea silită, pe calea constrângerii de stat.

Obligațiile se pot numi obligații juridice numai în măsura în care există posibilitatea de a apela la forța coercitivă a statului în caz de neexecutare de bunăvoie. Tocmai sub acest aspect, ele se deosebesc de obligațiile morale, care reprezintă cerințe ce nu se impun prin forța de constrțngere a statului, ci în baza convingerii proprii, intime, a subiectelor, convingere ce este însoțită de influența pe care o exercită opinia publică, dezaprobarea din partea acesteia, fără a fi însoțită însă de intervenția constrângerii statului.

Însă, dacă avem în vedere numai obligațiile juridice, lăsând deoparte pe cele morale, care deși nu sunt indiferente dreptului, totuși îi exced sfera, se observă că sancțiunea de ordin statal ce le însoțește nu se prezintă în același mod în toate cazurile: există obligații care beneficiază integral de această sancțiune si obligații care, dintr-un motiv sau altul, nu mai beneficiază în întregime de ea:

a) Obligațiile civile, care se mai pot denumi și obligații civile perfecte, deoarece se bucură integral de sancțiunea juridică, creditorul putând apela la nevoie la forța coercitivă a statului pentru a obține, prin constrângere, executarea, în cazul în care aceasta nu este facută de bunăvoie. În această categorie intră cvasitotalitatea obligațiilor;

b) Obligațiile naturale, sau obligațiile civile impefecte care, prin opoziție cu primele, nu se mai bucură de integralitatea sancțiunii juridice. Ele apar ca niște obligații civile degradate. Ceea ce definește acest tip de obligații, care nu se confundă cu obligațiile morale, este faptul că în ceea ce le privește nu se mai poate solicita executarea silită, însă, de îndată ce au fost executate, debitorul nu mai are dreptul să pretindă restituirea prestației. Acestea sunt veritabile obligații juridice, nu doar niște simple comandamente de ordin moral, dar și-au pierdut parte din forța juridică care, în regulă, caracterizeaza raporturile juridice obligaționale.

Art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 67/1958 care privește materia prescripției extinctive, conform caruia: „debitorul care a executat obligația după ce dreptul de acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.” reprezintă un astfel de exemplu de obligație civilă imperfectă. În același sens este și art. 1092 alin. (2) C. civ. care stipulează că „ repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost achitate de bunăvoie.”

Clasificarea obligațiilor după opozabilitatea lor:

În ceea ce priveste persoanele cărora le sunt opozabile, obligațiile se clasifică în a) obligații obișnuite care constituie regula, și cărora li se aplică, sub aspectul opozabilității, toate regulile care reglementeaza categoria drepturilor relative; b) obligații reale și c) obligații opozabile terților.

Aceste două categorii de obligații reprezintă o excepție de la regulă, pentru că deși sunt raporturi de obligații, ele se caracterizeză printr-o opozabilitate mai largă, opozabilitate ce le situează oarecum la limita dintre drepturile de creanță și drepturile reale.

Obligațiile reale sau obligațiile propter rem apar ca accesoriu ce însoțește un drept real. Ele pot fi privite ca fiind adevarate sarcini care ii revin titularului unui drept real privitor la un bun oarecare, așa cum sunt, de exemplu, cele prevazute pentru deținătorii de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestor terenuri și protecția solului, în conformitate cu prevederile art. 74 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar republicată.

Obligațiile opozabile terților, numite și obligații scriptae in rem sunt definite prin aceea că ele sunt atât de strâns legate de posesia lucrului, încât creditorul nu poate obține satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deși el nu a participat direct și personal la nasterea raportului juridic obligațional. Pentru ilustrare, este cazul, de exemplu, al obligației ce revine unui locator de a asigura locatarului folosința lucrului închiriat. Dacă locatorul înstrăineaza lucrul înainte de expirarea contractului de locațiune, noul proprietar al lucrului, deși nu a fost parte în contract, totuși va fi obligat să respecte drepturile locatarului născute din actul juridic anterior celui prin care a dobândit acel lucru. Sau, altfel spus, obligația născută din contract este opozabilă fată de un terț străin de contract.

2. Izvoarele obligațiilor-considerații de ordin general

Prin izvor de obligații se înțelege acel fapt juridic ( se are în vedere noțiunea de fapt juridic în sens larg) care dă naștere unui raport juridic obligațional.

Izvoarele obligațiilor dau naștere la drepturi subiective- drepturi de creanță și la obligații care corespund acestor drepturi. Tocmai din acest motiv, ele nu pot să fie confundate cu izvoarele dreptului, care reprezintă forma în care dreptul obiectiv se exprimă, adică normele juridice generale ca și aplicație, fără să fie particularizate prin aplicarea lor concretă anumitor subiecte de drept.

Ceea ce caracterizează întocmai izvoarele obligațiilor este faptul că acestea, facând aplicarea normei juridice generale, stabilesc raporturi juridice concrete de obligație între subiecte determinate.

Sau, altfel spus, izvoarele obligațiilor dau naștere la raporturi juridice particulare pe baza și în limitele pe care le conferă norma juridică generală, ca expresie a dreptului obiectiv.

Codul civil consideră că sunt izvoare ale obligațiilor contractul, cvasicontractul, delictul, cvasidelictul și legea.

Această clasificare însă este criticată însă de marea majoritate a doctrinei.

Principalele critici aduse acestei clasificări sunt următoarele:

a) Unele categorii de izvoare pe care aceasta le cuprinde sunt inexacte sau inutile. Este cazul cvasicontractelor și cvasidelictelor în mod special.

Indicarea ca izvoare de sine stătătoare a cvasicontractelor și a cvasidelictelor se explică din punct de vedere istoric printr-o greșită interpretare a unor texte de drept roman.

În dreptul roman clasic se ajunsese la definirea a două izvoare principale ale obligațiilor: contractul și delictul. În ceea ce privește obligațiile născute din alte fapte juridice decât acestea, se considera de către jurisconsulții romani că izvorăsc ex variis causarum figuris și le erau aplicate, prin analogie, regulile corespunzătoare fie contractelor, fie delictelor, ca și când s-ar fi născut dintr-un contract- quasi ex contractu- sau dintr-un delict- quasi ex delictu-.

Interpretarea greșită a textelor romane, care urmăreau să evoce numai o comparație cu principalele izvoare ale obligațiilor, a dus la definirea a două izvoare de sine stătătoare: cvasicontractul și cvasidelictul.

Această clasificare, în afară de faptul că este inexactă, mai este considerată și inutilă, deoarece noțiunea de cvasicontract este imprecisă și din acest motiv nu poate fi folosită în mod util din punct de vedere teoretic și practic.

Identitatea de regim juridic aplicabil cvasicontractului și cvasidelictului demonstrează și lipsa de necesitate a acestei clasificări.

b) Clasificarea din Codul civil este incompletă. În afară de contract și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, se impune, ca izvor de sine stătător și îmbogățirea fără temei legitim a unei persoane în detrimentul alteia.

Tot astfel, în anumite condiții și limite, se poate considera că și actul juridic unilateral poate fi izvor de obligații, deși el nu este menționat în actualul Cod civil.

Toate aceste critici aduse clasificării din Codul civil au determinat o altă împărțire a izvoarelor obligațiilor, reținută in diferite lucrări de specialitate, asupra căreia majoritatea autorilor convin.

Aceasta consideră că toate izvoarele posibile de obligații se pot reduce la două mari categorii principale: actele juridice și faptele juridice ( în înțeles restrâns).

Prin act juridic se înțelege acea manifestare de voință, făcută cu intenția de a produce anumite efecte juridice, efecte care nu se pot produce potrivit legii decât dacă o amemenea intenție a existat.

Actul juridic apare ca un izvor de obligații în măsura în care el dă naștere unei obligații civile. Se încadrează în această categorie contractul și actul juridic unilateral, dacă acesta generează un angajament juridic.

Contractul este definit de art. 942 C. civ. ca fiind „ acordul între două sau mai multe persoane, spre a se constitui sau stinge între dânșii un raport juridic”.

În definiție sunt cuprinse elementele esențiale pentru conturarea noțiunii de contract. Ceea ce este definitoriu în această definiție este faptul că surprinde că hotărâtor este acordul de voință, bi sau multilateral, care dă naștere, modifică sau stinge drepturi și obligații. Rezultă din definiție că acesta este un act juridic, mai exact unul de formație bilaterală ( plurilaterală, multilaterală).

În ceea ce privește actul unilateral de voință ca izvor de obligații, ceea ce este caracteristic pentru acest act este faptul că simpla și unica voință de a se angaja din punct de vedere juridic manifestată de o persoană, este suficientă pentru a da naștere unei obligații a acesteia, fără să fie necesară o acceptare din partea creditorului. De îndată ce voința unilaterală generatoare de obligații a fost manifestată, aceasta devine irevocabilă, iar autorul nu mai poate să o retracteze.

Prin fapt juridic, în înțelesul restrâns al noțiunii se înțeleg acele fapte licite sau ilicite care sunt săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care insă se produc în virtutea legii, în mod independent de voința celor care au savârșit faptele.

Sunt curpinse în această categorie: gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (delictul civil).

Gestiunea intereselor altei persoane ( gestiunea de afaceri) este o operație care constă în faptul că o persoana intervine, prin fapta sa voluntară și unilaterală, savârșind acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără să fi primit mandat din partea acesteia din urmă. Gestiunea de afaceri este reglmentată de art. 987 C. civ. Persoana care intervine voluntar se numește gerant, iar persoana pentru care se acționează se numește gerat. Prin fapta unilaterală a gerantului se naște un raport juridic civil în temeiul căruia rezultă drepturi și obligații reciproce între părți, adică între gerant și gerat.

Plata lucrului nedatorat- prin plată în dreptul civil se înțelege executarea unei obligații, indiferent de obiectul acestei obligații.

În art. 1092 C. civ. se instituie principiul potrivit căruia „orice plată presupune o datorie”. Plata, ca operație juridică, presupune existența unei obligații care trebuie executată. Dacă o asemenea obligație nu există și s-a făcut o plată, aceasta nu este valabil efectuată, ea fiind lipsită de cauză. În acest caz, s-a făcut o plată nedatorată, care trebuie să fie restituită. Exact așa dispune și art. 1092 C. civ. „ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii”.

Plata nedatorată poate fi definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligații la care aceasta nu era ținută și pe care a facut-o fără intenția de a plăti datoria altuia. Cel care a efectuat această plată poartă denumirea de solvens, iar cel care o primește, pe aceea de accipiens. Prin efectuarea unei plăți nedatorate se naște un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligații de restituire a ceea ce el a plătit fară să datoreze, iar accipiensul devine debitorul aceleiași obligații.

Îmbogățirea fără justă cauză este un alt fapt juridic licit considerat de unanimitatea literaturiii juridice ca izvor de obligații și consacrat ca atare de către practica judecătorească. În Codul civil în vigoare nu găsim un text care să consacre principiul restituirii îmbogățirii fără justă cauză ca izvor de obligații de sine stătător, insă se găsesc texte care fac aplicarea acestui principiu prin aceea că se instituie o obligație de restituire atunci când are loc mărirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimomiului alteia.

Un astfel de exemplu este art. 494 C. civ., conform căruia proprietarul culege fructele, însă este dator să plătească semănăturile, arăturile și munca depusă de alții; un alt exemplu este cazul art. 493 C. civ. care dispune că proprietarul care ridică o contrucție pe terenul său folosind material străin este dator să plătească contravaloarea materialelor.

În același sens sunt și art. 1618 C. civ. care îl privește pe depozitar și art. 1691 C. civ. care se adresează creditorului gajist.

Îmbogățirea fără justă cauză poate fi definită ca fiind faptul juridic prin care o persoană își mărește patrimoniul pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naște obligația pentru cel care și-a mărit patrimoniul de a restitui, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul. Acesta are posibilitatea de a intenta o acțiune în justiție prin care să pretindă restituirea de la cel care și-a mărit patrimoniul în dauna sa, acțiune care poartă denumirea de actio de in rem verso.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca izvor de obligații este reglementată în art. 998-1003 C. civ. Acestea instituie un principiu care corespunde atât unor cerințe de etică și echitate socială, cât și unor cerințe ale securității juridice. Este vorba despre principiul răspunderii civile delictuale pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Art. 998 C. civ. dispune că: „ orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat a-l repara”; prin art. 999 se arată că : „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.”

Cele două articole se referă la principiul răspunderii pentru fapta proprie.

Însă, în afară de aceasta, prin art. 1000-1003 C. civ. se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta săvârșită de o altă persoană ( art. 1000 C. civ.), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile sau animalele aflate în paza juridică a unor persoane ( art. 1000 alin. (1) si 1001 C. civ. ), precum și răspunderea proprietarului pentru ruina unor edificii care îî aparțin ( art. 1002 C. civ. ). Prin art. 1003 C. civ. este consacrat caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.

Pentru angajarea răspunderii este necesar să existe o fapta ilicită.

Fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane.

Fapta ilicită trebuie să aibă caracter obiectiv. Interesează obiectivarea, manifestarea exterioară a unei atitudini de conștiință și voință a unei anumite persoane. Se face abstracție de atitudinea subiectivă, de elementul vinovăție, care va fi analizat separat.

Trebuie subliniat că este considerată deopotrivă faptă ilicită nu numai acțiunea, dar și inacțiunea ilicită, omisiunea, neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri, în situațiile în care această măsură sau activitate trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.

3. Obligația- element pasiv al patrimoniului debitorului

Patrimoniul poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică care aparțin unui subiect de drept.

Având în vedere că patrimoniul cuprinde drepturile și obligațiile cu valoare economică care aparțin unei persoane, în mod automat ca și consecință, sunt excluse din acesta drepturile personale-nepatromoniale ( de exemplu, dreptul la nume).

În cadrul patrimoniului drepturile alcătuiesc latura activă sau activul patrimonial, iar obligațiile latura pasivă a acestuia.

Activul patrimonial cuprinde toate drepturile subiective ce au valoare economică, deci sunt exprimabile în bani ( exemplu dreptul de proprietate asupra anumitor bunuri).

Pasivul patrimonial este format din datorii, obligații evaluabile în bani pe care le are o anumită persoană.

În ceea ce privește datoria, aceasta poate consta în obligația de a da, adică de a transmite sau constitui un drept real, în obligația de a face, adică de a executa o anumită prestație, sau în obligația de a nu face, adică a nu face ceva ce în lipsa asumării respectivei obligații ar fi putut fi făcut.

Anumite trăsături contureaza natura specifică a noțiunii de patrimoniu.

1. Acesta reprezintă o universalitate juridică, lucru din care rezultă două consecințe.

În primul rând, este vorba despre faptul că elementele acestuia, respectiv drepturile și obligațiile care îl alcătuiesc, sunt legate între ele, fiind interdependente.

Apoi, drepturile și obligațiile având conținut economic care alcătuiesc cele două laturi ale patrimoniului sunt distincte de universalitate. Schimbările la care sunt supuse aceste drepturi și obligații, prin producerea lor nu pun în discuție însăși existența universalității, ca ansamblu, căci ea există în pofida mișcărilor produse în interiorul său.

Patrimoniul este o universalitate juridică, o universalitate de drept. Este o realitate care există indiferent de voința titularului ei.

Această trăsătură este de natură să deosebească în mod clar patrimoniul de noțiunea de univeralitate de fapt, care este uneori folosită pentru a desemna situația în care, prin voința titularului mai multe bunuri sunt grupate, iar gruparea, privită în ansamblu capătă o anumită destinație sau este privită în acest mod.

La patrimoniu, elementele componente ale acestuia se unesc într-o unitate abstractă, care poate fi modificată sau transformată, fără a i se pune în pericol existența. Ele sunt privite prin prisma valorii bănești pe care o au.

2.Orice persoană are un patrimoniu.

Calitatea de subiect de drept civil, de participant la raporturile juridice civile a unei persoane, indiferent că este fizică sau juridică, se bazează pe premisa existenței unui patrimoniu.

În ceea ce privește persoanele fizice acest caracter reprezintă o axiomă. Chiar și o persoană din cea mai umilă pătură socială are totuși un minim de bunuri în patrimoniu.

Pentru persoanele juridice existența unui patrimoniu este prevăzută ca una dintre condițiile esențiale necesare pentru ca persoana respectivă sa ia naștere în mod valabil.

Acestea sunt titulare ale patrimoniului necesar pentru îndeplinirea scopului în vederea realizării căruia au fost înființate.

3.Patrimoniul este divizibil. Unicitatea patrimoniului nu înseamnă și indivizibilitatea acestuia, privită prin prisma unicității regimului juridic al tuturor componentelor sale.

4. Patrimoniul unui subiect de drept este divizibil în mai multe categorii, mase sau grupe distincte de drepturi și obligații, fiecare dintre acestea beneficiind de un regim juridic distinct, în considerarea scopului pentru care divizarea patrimoniului a fost efectuată.

Patrimoniul nu este transmisibil prin acte juridice între vii. Fiind strâns legat de persoana titularului său, nu poate fi concepută transmiterea acetuia prin acte juridice inter vivos.

Prin astfel de acte, o persoană fizică sau juridică poate transmite unul sau mai multe drepturi determinate din alcătuirea patrimoniului, dar nu insuși patrimoniul. Acesta rămâne legat de persoana titularului atâta vreme cât el se află în viață.

CAPITOLUL I. MODURILE DE TRANSMITERE A OBLIGAȚIILOR

1.1. Transmisiunea obligațiilor-aspecte generale

Raportul juridic obligațional care ia ființă între creditor și debitor are un conținut economic. În structura lui se regăsesc dreptul de creanță care aparține creditorului și obligația corelativă, datoria, care aparține debitorului.

Creanța reprezintă latura activă a raportului, iar obligația pe cea pasivă.

Patrimoniul unei persoane fizice poate forma obiectul unei transmisiuni la data decesului acestuia. Transmisiunea poate fi universală sau cu titlu universal.

Transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viață are anumite caracteristici care o delimitează de celelalte moduri de transmitere a drepturilor și obligațiilor din dreptul civil.

Pentru că are loc numai la data morții unei persoane fizice, este o transmisiune pentru cauză de moarte. Pentru că privește patrimoniul prsoanei decedate, și nu drepturile și obligațiile considerate individual, este o transmisiune cu un caracter universal.

Deși patrimoniul unei persoane fizice poate fi divizat în mai multe mase de drepturi și obligații, în ceea ce privește transmisiunea moștenirii el este considerat în principiu unitar, transmiterea putând opera după aceleași norme juridice, și indivizibil.

Transmisiunea este una pentru cauză de moarte deoarece operează numai în urma și prin efectul morții fizic constatate sau declarată judecătorește a unei persoane fizice. Ca atare, normele dreptului succesoral nu se pot aplica actelor de transmisiune între vii, guvernate de dreptul obligațional și nici în situația încetării existenței unei persoane juridice.

Transmisiunea este una universală întrucât privește patrimoniul persoanei fizice decedate ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică și care au aparținut defunctului.

Drepturile și obligațiile care au caracter nepatrimonial, în principiu nu se pot transmite prin moștenire. În același mod, nu sunt supuse transmisiunii nici drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului lor deoarece au un caracter viager sau sunt contractate sau născute în considerarea calității persoanei (de exemplu, dreptul de uzufruct sau o creanță de întreținere) și nici obligațiile patrimoniale legate strâns de o calitate personală a defunctului ( de exemplu, obligația de întreținere prevăzută în considerarea calității defunctului) sau născute din contracte încheiate intuitu personae.

Caracterul universal al trasmisiunii mortis causa explică diferențele față de transmisiunile prin acte între vii.

Transmisiunea prin intermediul actelor juridice între vii, în dreptul nostru civil poate avea ca obiect numai drepturi, nu și obligații. Codul nostru civil nu recunoaște transmisiunea de datorie. Însă în cadrul transmisiunii succesorale trec asupra moștenitorilor sau ai legatarilor universali sau cu titlu universal nu numai drepturile, dar și obligațiile defunctului, deoarece această transmisiune are ca obiect nu drepturi și obligații privite izolat, ci întregul ptrimoniu al defunctului ca universalitate juridică. Privind astfel patrimoniul, drepturile defunctului nu se pot despărți de obligațiile pe care acesta le-a avut.

În dreptul nostru civil, transmisiunea prin acte inter vivos nu poate avea ca obiect un întreg patrimoniu. Pentru acest motiv, cât timp titularul este în viață, patrimoniul său nu poate fi transmis altei persoane, actele pe care titularul le incheie putând avea ca obiect numai drepturi privite ut singuli. La moartea acestuia insă, o dată cu încetarea personalității acestuia are loc în mod necesar transmiterea patrimoniului defunctului unei sau unor persoane în viață.

Dacă un moștenitor universal sau cu titlu universal vinde drepturile sale succesorale ( art. 1399-1401 C. civ.), contractul respectiv va avea ca obiect dreptul de moștenire privit individual, chiar dacă acest drept privește o universalitate (dacă există un singur moștenitor sau legatar) sau o cotă-parte indiviză a universalității (dacă există mai mulți moștenitori ori legatari). Obiectul înstrăinării nu îl constituie patrimoniul vânzătorului, ci o masă de bunuri din acest patrimoniu.

În altă ordine de idei, deoarece obiectul întrăinării îl reprezintă o universalitate, aceasta implică o transmisiune nu numai de drepturi, dar și de obligații. Este vorba despre o derogare (art. 1401 C civ.) de la regula conform căreia transmisiunile între vii nu pot avea ca obiect obligații. Dar transmisiunea datoriilor poate produce efecte numai între părțile contractante, nu și față de terți. Creditorii defunctului îl vor putea urmări pentru satisfacerea creanțelor lor pe vânzătorul moștnitor. Această consecință reiese din nerecunoașterea de către Codul nostru civil a cesiunii de datorie.

Transmisiunea moștenirii se deosebește de transmisiunea prin acte între vii și prin faptul că pentru dobândirea creanțelor nu este necesar să se respecte formalitățile prevăzute de lege pentru cesiunea de creanțe. Aceasta se explică tot prin caracterul universal al transmisiunii, adică prin faptul că drepturile nu sunt privite în mod izolat, ci ca și părți integrante ale patrimoniului defunctului.

Transmisiunea pasivului succesoral poate fi universală, cu titlu universal și cu titlu particular.

In cazul celei universale și cu titlu universal, pasivul succesoral este suportat de succesorii universali sau cu titlu universal, deoarece ei dobândesc prin moștenire, dacă au acceptat-o, un patrimoniu sau o fracțiune de patrimoniu, privită ca o universalitate care cuprinde atât drepturi cît și obligații (datorii și sarcini, incluzând plata legatelor cu titlu particular care confera legatarului calitatea de creditor al unei creanțe).

Datoriile succesorale ca parte a pasivului succesoral reprezintă acele obligații patrimoniale ale defunctului, indiferent de izvorul lor contractual, delcitual, legal, care există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moșteniri. În ele sunt cuprinse de asemenea și datoriile defunctului față de moștenitori.

Sarcinile succesorale desemnează acele obligații care, fără să fi existat anterior în patrimoniul celui care lasă moștenirea, se nasc în persoana moștenitorului la data deschiderii moștenirii, sau la un moment ulterior, independent de voința defunctului.

În cazul transmisiunii cu titlu particular, legatarul particular, spre deosebire de cel universal și cu titlu universal, în principiu nu contribuie la plata activului succesoral (art. 705 și 909 C. civ.). Deoarece nu are vocație la universalitate, nici nu este ținut să suporte pasivul acesteia.

Cu titlu de excepție, legatarul particular va avea obligația să contribuie la plata pasivului în următoarele situații și limite:

a.Dacă defunctul a prevăzut în mod expres plata totală sau parțială de către legatarul universal a unei datorii sau sarcini, inclusiv un legat cu titlu particular ce are ca obiect o creanță;

b.În situația în care legatul particular are ca obiect un grup particular de bunuri care cuprinde nu numai drepturi, dar și obligații ( de exemplu, partea socială a defunctului dintr-o societate;

c.În ipoteza în care legatul particular are ca obiect un imobil supus ipotecii. În aceasta situație legatarul nu este ținut personal să plătească, conform dreptului comun în materie de ipotecă. Dar el este obligat propter rem, iar în cazul în care plătește pentru a pune imobilul la adăpost de urmărirea creditorului ipotecar, atunci el se subrogă în drepturile creditorului plătit, conform art. 1108 pct. 2 C. civ. și poate recupera, prin intermediul acțiunii în regres, de la usccesorii universali sau cu titlu universal ceea ce el a plătit.

d.Dacă activul moștenirii nu poate acoperi pasivul acesteia, legatarul particular va suporta consecințele în mod indirect și fără să fie obligat personal. În concursul dintre creditorii moștenirii și legatari, indiferent de titlul lor, primii se bucură de preferință, în virtutea principiului că nimeni nu poate face liberalități atâta timp cât nu și-a plătit datoriile. Ca atare, legatul particular va fi redus atât cât este necesar pentru achitarea pasivului succesoral dacă creditorii vor dovedi că nu își pot satisface creanțele lor din celelallte bunuri ale succesiunii.

e.În cazul legatului cu titlu particular al uzufructului universal sau cu titlu universal, legatarul este obligat să contribuie, împreună cu nudul proprietar, la plata anumitor datorii și sarcini ale moștenirii, însă numai în măsura special prevăzută de lege (art. 550 și 552 C. civ.).

Concluzionând, am arătat în ce constă transmisiunea universală și cu titlu universal a obligațiilor la data decesului unei persoane fizice.

Dar este posibilă insă și transmisiunea ut singuli a celor două laturi ale raportului juridic obligațional, cea activă și cea pasivă, prin acte între vii.

Dreptul modern recunoaște transmisiunea particulară a elementelor care alcătuiesc structura raportului juridic obligațional: creanța și datoria.

Dreptul civil român recunoaște numai transmisiunea prin acte între vii a laturii active a raportului juridic obligațional, adică transmisunea creanței.

De lege ferenda, se consideră că în viitoarea legislație civilă ar trebui să fie reținută și transmisiunea de datorie.

Transmisiunea prin acte între vii a obligației poate fi definită ca fiind acea operație juridică în temeiul căreia, prin voința părților sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului juridic obligațional trece de la părți la o altă persoană.

1.2. Enumerare și caracterizare

Modurile de transmitere a obligațiilor cunoscute în dreptul civil român sunt: cesiunea de creanță, subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței și poprirea.

Întrucât cesiunea de creanță o voi analiza pe larg în capitolul al doilea al acestei lucrări, aici mă voi rezuma la prezentarea pe scurt a celorlalte două moduri de transmitere a obligațiilor, respectiv subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței și poprirea, încercând să surpind aspectele lor caracteristice.

Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței este prevăzută în art. 1106-1109 C. civ. pentru a acoperi acele situații în care o persoană plătește o datorie care nu îi revine. Făcând acest lucru, ea este îndrituită de a cere restituirea plății nedatorate. Dacă nu va acționa în acest mod, ea, pentru a nu fi prejudiciată, mai poate recurge la posibilitatea de a acționa pe adevăratul debitor pentru care a plătit prin folosirea unei acțiuni care decurge din mandat, îmbogățire fără justă cauză sau gestiune de afaceri. În toate aceste cazuri cel care a plătit, denumit solvens, nu se poate bucura de garanțiile și accesoriile care asigurau realizarea creanței creditorului.

Tocmai de aceea s-a prevăzut posibilitatea ca o plată să poată fi efectuată și prin subrogare (înlocuire), situație în care toate drepturile creditorului trec asupra celui care plătește, care avea calitatea de terț față de raportul inițial de obligație survenit între creditor și debitor.

Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței poate fi definită ca fiind un mijloc de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate accesoriile și garanțiile sale către un terț care a plătit pe creditorul inițial, în locul debitorului.

Subrogația este de două feluri: în temeiul legii sau prin convenția părților.

Subrogația legală operează de drept în cinci cazuri prevăzute de art. 1108 C. civ.:

1.„în folosul aceluia care, fiind el însuși creditor, plătește altui creditor, ce are preferință”;

2.„în folosul acelui care, dobândind un imobil, plătește creditorilor căror acest imobil era ipotecat”;

3.„în folosul aceluia care, fiind obligat cu alții sau pentru alții la plata datoriei, are interes de a o desface”;

4.„în folosul eredelui beneficiar care a plătit din starea sa datoriile succesiunii”;

5.Al cincelea caz de subrogație legală este prevăzut de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. La asigurările de bunuri și de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, în limitele indemnizației plătite.

  Subrogația convențională poate fi:

1.Subrogația consimțită de creditor

Subrogația consimțită de creditor  se realizează prin intermediul acordului de voință realizat, în mod expres și în același timp cu plata, între creditor si terțul care plătește datoria debitorului.

Această formă de subrogație este reglementată de art. 1107 pct. 1 C. civ. si prezintă următoarele trăsături caracteristice:

·        pentru a opera, nu este necesar consimțământul debitorului ci doar al creditorului initial;

·        trebuie să se producă în același timp cu plata;

·        trebuie sa fie expresă, ceea ce presupune ca voința creditorului de a subroga pe terț în drepturile și acțiunile sale trebuie să rezulte în mod neîndoielnic;

·        chitanța să aibă dată certă, necesară pentru ca subrogația să fie opozabilă terților și să se poată dovedi faptul că operațiunea înlocuirii creditorului s-a făcut concomitent cu plata.

2.Subrogația consimțită de debitor

Subrogația consimțită de debitor se realizează prin acordul de vointa intervenit între debitor și un terț, de la care debitorul se împrumută pentru a plati creditorului, subrogându-l pe terțul împrumutător în drepturile creditorului inițial.

Această formă de subrogație este reglementată de art. 1107 pct. 2 C. civ. și prezintă următoarele trasături caracteristice:

·        reprezintă un act juridic solemn, ceea ce înseamnă că atât contractul de împrumut cât si chitanța de plată a datoriei trebuie să se încheie în formă autentică;

·        în actul de împrumut trebuie să se menționeze expres suma care se împrumută pentru plata datoriei;

·        în chitanța de plată a datoriei trebuie să se precizeze că aceasta s-a plătit cu suma împrumutată;

·        această formă de subrogație nu presupune consimțământul creditorului;

·        în situația în care creditorul refuză plata, debitorul are la îndemâna oferta reală urmată de consemnațiune.

Efectele subrogației

Indiferent de izvorul său, efectul principal al subrogației este acela că subrogatul dobândește toate drepturile creditorului plătit, precum și garanțiile creanței și poate să exercite toate drepturile și acțiunile împotriva debitorului.

Împotriva debitorului terțul poate să intenteze și acțiuni proprii în temeiul contractului de mandat, gestiunii de afaceri sau îmbogatirii fară justă cauză.

Subrogatia operează numai în masura plății efectuate, iar în caz de plată parțială va opera proporțional cu suma plătită.

Poprirea face obiect de studiu al dreptului procesual civil, acolo unde numele său este rostit când se vorbește despre executarea silită.

Executarea silită este procedura cu ajutorul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărăre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu constringe cu ajutorul organelor competente, pe debitorul său, care nu iși execută de bunăvoie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire în mod silit.

Legislația execuțională are în vedere două modalități diferite de executare: executarea silită directă și executarea silită indirectă. Ultima dintre acestea presupune la rândul ei mai multe forme: urmărirea mobiliară, poprirea, urmărirea silită a fructelor neculese și recoltelor prinse de rădăcini, urmărirea silită asupra bunurilor imobile.

Constitui forme de executare directă: predarea silită a bunurilor și executarea silită a altor obligații de a face sau a nu face.

Executarea silită este directă în situația în care creditorul tinde la obținerea realizării în natură a prestației care cosntituie obiectul obligației debitorului înscrisă în titlul executoriu, obligația de a face.

Executarea silită este indirectă atunci când creditorul, în scopul realizării creanței sale, urmărește să își îndestuleze creanța din sumele obținute prin valorificarea bunurilor debitorului, prin poprirea sumelor pe care acesta le are de primit de la terțe persoane ori, în situația persoanelor juridice care au conturi bancare, prin virarea sumei din contul debitorului în contul creditorului.

Poprirea este o modalitate a executării silite indirecte.

Poprirea este una din formele procedurale utilizate tot mai des pentru stingerea creanțelor, ca urmare a avantajelor pe care le oferă.

Poprirea este definită ca o fiind o procedură indirectă, care dă posibilitatea creditorului să urmărească sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale ce pot fi urmărite, datorate debitorului de o terță persoană sau pe care aceasta le va datora în viitor, în baza unor raporturi juridice.

Procedura popririi este una preferabilă nu numai datorită caracterului său accesibil, dar și în considerarea avantajelor pe care le oferă creditorului, întrucât, de regulă, pe această cale se urmărește salariul sau alte sume periodice asimilate lui, care, spre deosebire de alte valori patrimoniale, nu poate fi sustras de la urmărire, și astfel riscul de a nu se satisface creanța este mult mai redus.

Riscul creditorului în cadrul acestei proceduri este scăzut. Aceasta se datorează obligației terțului poprit de a indisponibiliza valorile urmăribile pe care le datorează debitorului, sub constrângerea plății unor amenzi civile sau a răspunderii civile delictuale. Faptul acesta conferă măsurii și caracterul unui act de conservare, indisponibilizarea împiedicând de la efectuare orice act de dispoziție.

Un alt avantaj pe care îl oferă poprirea este și acela că prin folosirea acestei forme creditorul are posibilitatea să urmărească nu numai sumele de bani pe care le datorează terțul poprit debitorului la data înființării popririi, dar în aceeași măsură și pe acelea pe care le va datora în viitor, fiind astfel asigurată executarea creanței pe măsură ce aceste sume vor deveni exigibile.

Poprirea are, de regulă, ca obiect sume de bani, și acest lucru este de natură să îl pună pe creditor în situația de a avea încă de la debutul urmăririi certitudinea că își va satisface creanța, spre deosebire de urmărirea mobiliară sau imobiliară, care presupune valorificarea acestor bunuri prin vânzare publică și transformarea în numerar, care uneori nu este de ajuns pentru realizarea integrală a creanței.

Primul efect al înființării popririi îl reprezintă măsura indisponibilizării obiectului acesteia. Această măsură are o funcție conservatorie, în sensul că terțul poprit se vede pus în imposibilitatea de a mai efectua orice plată privitoare la sumă ori la titlul de valoare urmărit.

Prin reglementarea separată a popririi executorii de cea asigurătorie s-a urmărit înlăturarea controverselor privitoare la natura juridică a popririi, fără însă a se lămuri pe deplin această chestiune încă de actualitate, pornind de la efectul său care are un pronunțat caracter conservatoriu, respectiv acela al indisponibilizării sumelor de bani, titlurilor de valoare sau bunurilor mobile incorporale urmărite în mâinile terțului poprit.

Opinia majoritară a doctrinei juridice în ceea ce privește natura juridică a popririi a fost aceea de a i se atribui unui caracter mixt, de act de conservare și executare.

În sprijinul ilustrării acestei păreri s-au adus argumente, conform cărora poprirea debutează ca un act de conservare cu efect de indisponibilizare a bunurilor urmărite în mâinile terțului, care nu poate fi urmărit direct de către creditor decât numai după ce poprirea a fost validată, când prin transferul judiciar al creanței acesta de pe urmă va lua locul debitorului urmărit.

Un alt argument adus în sprijinul ideii atribuirii unui caracter mixt popririi a fost și acela al unei reglementări comune în Cartea a V-a a Codului de procedură civilă – „Despre executarea silită”.

Într-o opinie, se consideră că locul unde se află reglementată instituția popririi nu poate fi unul definitoriu în conturarea naturii juridice a acesteia, un criteriu elocvent fiind considerat cel al funcției procedurale pe care poprirea o îndeplinește.

Poprirea îndeplinește două funcții de importanță egală în procedura executării silite. Este vorba de cea de conservare a creanței, cu care debutează, care constă în indisponibilizarea valorilor urmărite în mâinile unei terțe persoane, la rândul său debitoare a debitorului urmărit, și a doua funcție este cea de executare, care presupune transferul judiciar al creanței urmărite și substituirea terțului debitorului poprit.

Primul efect al popririi, de blocare a sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile în mâinile terțului, este unul care caracterizează orice act de conservare, pentru că are ca finalitate prevenirea stării de insolvabilitate a debitorului. Mai mult, actul nu se rezumă numai la acest efect și creează în sarcina terțului obligația ca în termen de 15 zile de la data comunicării adresei de înființare a popririi să consemneze suma de bani sau să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite, certificând efectuarea acestei operații printr-o dovadă care va fi comunicată executorului judecătoresc.

CAPITOLUL AL II-LEA: CESIUNEA DE CREANȚĂ

2.1. Noțiune și reglementare

Obligațiile civile, în sens larg, se supun transmisiunii atât în ceea ce privește latura lor activă, cât și în ceea ce privește latura lor pasivă.

Cesiunea de creanță privește latura activă a raportului juridic obligațional și are ca efect succesiunea unui nou creditor (cesionarul) în locul creditorului precedent (cedentul). Acest nou creditor beneficiază de toate elementele accesorii, operațiunea juridică are loc în aceleași condiții și presupune opozabilitatea tuturor excepțiilor, chiar și a celor personale.

Transmiterea creanței izvorăște prin acordul de voință survenit între vechiul creditor (cedentul) și noul creditor (cesionarul) care îl succede.

Cesiunea reprezintă deci un contract care are ca scop transferarea unui drept de creanță, contract care poate fi atât cu titlu oneros cât și cu titlu gratuit. Codul nostru civil reglementează cesiunea de creanță la capitolul VIII intitulat "Despre strămutarea creanțelor și altor lucruri necorporale" din titlul V rezervat vânzării (art. 1391-1398 și art. 1402-1404 C.civ).

Reglementarea cesiunii de creanță a fost preluată din codul civil francez, iar legiuitorul a avut în vedere aceea că de cele mai multe ori are loc o cesiune cu titlu oneros. Deoarece cesiunea de creanță poate fi transmisă și prin alte acte juridice cu titlu oneros în afara vânzarii, cum ar fi contractul de schimb sau poate fi făcută prin intermediul unui contract cu titlu gratuit (contract de donație), s-a propus de lege ferenda ca dispozițiile privind cesiunea de creanță să nu mai figureze în materia vânzării, ci într-un capitol separat privind modurile de transmitere a creanțelor.

2.2. Condițiile cesiunii de creanță

2.2.1. Condițiile de fond

Cesiunea de creanță este o convenție, un contract. Ca urmare, ea trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate a contractului, de fond și de formă.

Condițiile de fond sunt, conform art. 948 C. Civ., condițiile esențiale pentru validitatea oricărei convenții: consimțământul valabil al părții care se obligă, capacitatea de a contracta, obiect determinat, cauza licită.

Consimțământul reprezintă acea „condiție esențială de fond și generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.”

Pentru a putea fi valabil, consimțământul trebuie să întrunească urmatoarele condiții:

să provină de la o persoană cu discernământ;

să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;

să fie exteriorizat;

să nu fie afectat de vreun viciu de consimțământ.

Prima condiție subliniază caracterul conștient al actului juridic civil, cel care îl încheie trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a distinge efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voință.

Persoana fizică, care are capacitate deplină de exercițiu este prezumată a avea discernământul necesar la încheierea actului juridic civil.

Persoanele lipsite de discernământ ( minorul sub 14 ani și interzisul judecătoresc) sunt prezumate a nu avea discernământul necesar, aceasta datorită vârstei fragede ori stării de sănătate mentală. Minorul cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani este presupus că are discernământul juridic în curs de formare.

Practica judecătorească a arătat că în afară de incapacitățile legale ( unde persoanele anume desemnate sunt presupuse de lege că nu au discernământul necesar), există și cazuri de incapacități naturale, în care se pot găsi persoane capabile din punct de vedere legal. În aceste situații, în drept, persoanele sunt pe deplin capabile, însă în fapt, se pot găsi într-o situație în care să fie momentan lipsite de discernământ ( beție, somnambulism, manie puternică).

A doua condiție, decurge din însăși esența actului juridic. Condiția nu este îndeplinită când: manifestarea de voință a fost făcută în glumă, din prietenie, complezență; când s-a facut sub condiție pur potestativă din partea celui care se obligă ( art. 1010 C. Civ.; când manifestarea de voință este prea vagă; când manifestarea de voință s-a facut sub o rezervă mentală, rezervă cunoscută de contractant.

A treia condiție subliniază faptul că hotărârea de a încheia actul juridic se manifestă în exterior, fiind astfel exteriorizată. Principiul care se aplică exteriorizării consimțământului este acela al consensualismului, care înseamnă că părțile pot alege liber forma în care se exteriorizează consimțământul lor; sau altfel spus, simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale.

A patra condiție reiese din caracterul liber, conștient al actului juridic civil. Ceea ce caracterizează viciile de consimțământ e faptul că în cazul acestora consimțământul există, dar este alterat. Viciile de consimțământ sunt: eroarea, dolul, violența și leziunea.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este definită ca fiind o „condiție de fond și esențială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligatii civile prin încheierea actelor de drept civil.”

Art. 949 C. Civ. stabilește principiul în materie, care este capacitatea, ca apoi art. 950 C. Civ. să stabilească excepțiile, statuând că: „ Necapabilii de a contracta sunt:

Minorii;

Interzișii;

Abrogat;

Toți aceia cărora legea le-a prohibit ( n.b.-le-a interzis)”

Ca orice alte excepții și excepția incapacității este de strictă interpretare și aplicare, fiind imperios necesar să fie expres prevăzute de lege ( exceptio est strictissime interpretationis).

În privința contractului de donație, în ceea ce privește capacitatea părților, legislația noastră civilă cuprinde anumite dispoziții speciale, dispoziții ce derogă de la regulile generale cu privire la capacitatea părților contractante. Sunt stabilite anumite incapacități speciale de a dispune și de a primi prin contractul de donație.

Incapacitățile de a dispune îi privesc pe: „minorii și interzișii judecătorești; tutorii; formele asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră, pășunilor și fânețelor, obștilor de moșneni în devălmășie, obștile răzesești nedivizate, composesoratele, obștile de cumpărare, pădurile grănicerești, pădurile urbariale, comunele politice, cooperativele, alte comunități și formele asociative cu diferite denumiri cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor în baza Legii nr. 1/2000; debitorul supus procedurii insolvenței așa cum aceasta este reglementată de Legea insolvenței nr. 85/2006.”

Aceștia nu pot dispune cu titlu gratuit de bunurile din patrimoniul lor.

Incapacitățile de a primi se aplică urmatoarelor categorii:

Persoanele fizice neconcepute și organizațiile care nu au dobândit personalitate juridică; per a contrario, persoanele concepute pot fi gratificate ( art. 808 C. Civ.).

Persoanele neconcepute pot fi totuși gratificate, însă nu în mod direct, ci indirect ( cu titlu de exemplu, liberalitatea ar putea îmbrăca forma unei liberalități cu sarcini dispuse în favoarea unui terț capabil de a primi). În ceea ce privește organizațiile care nu au dobândit personalitatea juridică, acestea vor putea primi donații în cursul constituirii respectandu-se dispozițiile înscrise în art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, mai precis dacă aceste donații sunt făcute în vederea alcătuirii patrimoniului propriu necesar organizației pentru ca aceasta să își poată dobândi personalitatea juridică. După ce organizația și-a dobândit personalitatea juridică, donațiile pot fi primite de aceasta cu respectarea principiului specialității capacității de folosință.

Cetățenii străini ( persoanele juridice străine) și apatrizii pot primi donații ce au ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor numai în condițiile care rezultă din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică ( art. 44 alin 2 din Constituție). Pentru a transpune în practică dreptul cetățenilor străini, al persoanelor juridice străine și al apatrizilor de a dobândi, inclusiv prin donație, dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, a fost adoptată Legea nr. 312/2005, care a intrat în vigoare o dată cu aderarea țării noastre la Uniunea Europeană ( 1 ianuarie 2007).

Medicii și farmaciștii ( inclusiv persoanele care practică medicina ilegal) care au tratat o persoană de boala din care aceasta moare, boala respectivă fiind chiar cauza morții, nu pot primi donațiile facute în favoarea lor de către bolnav în timpul acelei boli. Interdicția vizează și preoții, care au acordat bolnavului asistență religioasă în cursul ultimei boli ( art. 810 alin. 1 și alin. 3 C. Civ.)

La o analiză atentă, se poate observa că în fapt, ceea ce e relevant este nu calitatea persoanei incapabile de a primi ( aceea de medic, farmacist sau preot), ci asistența cu caracter de continuitate ( asistența repetată) pe care acesta o acorda bolnavului în calitățile prescrise de lege. Nimic nu se opune ca bolnavul să facă o donație unui prieten farmacist ( cu titlu de exemplu), dacă persoana care primește nu a acordat asistență de farmacist bolnavului în boala care constituie cauza decesului.

Art. 810 alin. 2 scoate din aria interdicției de a primi donațiile remuneratorii, atâta timp cât sunt potrivite cu situația materială a celui care face donația și cu serviciile prestate de cel care o primește; aceste donații sunt deci considerate valabile. Doctrina recunoaște ca valabilă și donația facută unui medic de bolnavul care îi este soț.

Minorii și interzișii judecătorești , deși au dreptul de a primi donații, totuși nu se bucură de exercițiul acestuia. Astfel, în principiu, donația facută uneia din aceste categorii de persoane se poate accepta prin reprezentanții săi legali ( tutorii, curatorii) sau având încuviințarea prevăzută de lege. Prin excepție, ca masură de protecție specială în favoarea minorilor și interzișilor judecătorești, art. 815 C. civ. permite ca donațiile făcute acestora să poată fi acceptate și de ascendenții lor de orice grad, chiar dacă acești ascendenți nu sunt tutorii lor, iar părinții ar fi în viață și ar refuza acceptarea. În ipoteza în care donația ar conține și contraprestație, nefiind făcută exclusiv animus donandi ( ca în cazul donației cu sarcini sau al donației sub condiție) , acceptarea acesteia constituie act de dispoziție și trebuie să fie, în toate cazurile, autorizată în prealabil de autoritatea tutelară. În acest sens este și practica judiciară.

Surdomutul care nu știe să scrie poate accepta o donație numai dacă este asistat la încheierea actului de un curator special numit de autoritatea tutelară, reiese din combinarea art. 816 C.civ. cu art. 152 și 159 din Codul familiei. Curatorul special va avea în acest caz rolul de interpret al voinței surdomutului.

Persoanele juridice pot accepta donațiile prin organele abilitate să incheie acte juridice în numele și pe seama persoanei juridice, respectiv prin persoanele împuternicite în acest scop. Sub acest aspect, se face diferențierea între persoanele juridice de drept public ( statul – organele de stat, instituții bugetare, unități administrativ-teritoriale, regii autonome sau societăți comerciale cu capital majoritar de stat) și persoanele juridice de drept privat.

Sancțiunea incapacităților speciale de a face și de a primi donații este prevăzută de art. 812 C. Civ. : „Dispozițiile în favoarea unui incapabil sunt nule….[…]”. Deși la prima vedere, modul de redactare al lui 812 C. Civ. ar putea sugera sancțiunea nulității absolute, se admite în doctrina și practica, că nerespectarea, atât a incapacitțăilor de a face, cât și a incapacităților de a primi donații, se sancționează, ca regulă, numai cu nulitatea relativă a contractului, nulitate ce poate fi invocată de cel ocrotit ( sau, dacă situația o impune, de reprezentantul său legal) sau de succesorii săi în drepturi.

Numai când incapacitățile impuse sunt de ordine publică, sancțiunea este nulitatea absolută a contractului. Așa, sunt lovite de nulitate absolută donațiile făcute persoanelor juridice, dacă nu au fost acceptate în condițiile prevăzute de lege. Tot astfel, sancțiunea nulității absolute lovește și contractul de donație ce are ca obiect dreptul de proprietate asupra unui teren de orice fel, la încheierea căruia nu s-au respectat dispozițiile art. 44 alin. 2 din Constituție și ale Legii nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățeni străini, apatrizi și persoane juridice străine.

Sancțiunea aplicabilă în cazul donației făcute medicilor, farmaciștilor și preoților constituie o preoblemă controversată. Majoritatea doctrinei și practica judecătorească consideră că sancțiunea ce se poate aplica în acest caz este tot nulitatea absolută a contractului, care își găsește aplicare și în acest caz deoarece art. 810 C. civ. concepe interdicția ca o dispoziție prohibitivă ( deci de interzicere, nu numai de ocrotire), ca o regulă generală a apărării prestigiului profesiei de medic, farmacist sau preot. În cazul persoanelor care practică medicina în afara legii, lucrurile sunt oarecum mai simple, pentru că fapta constituie infracțiune, trecând în sfera ilicitului penal, și, în orice caz, oricum se impune sancțiunea nulității absolute.

Donația va fi nulă, după caz anulabilă, chiar și în situația în care părțile actului, în ideea de a ocoli dispozițiile prohibitive privind interdicțiile speciale, au ales o donație deghizată sau o donație prin interpunere de persoane. Aceasta, deoarece este acceptat că actul care încheiat sincer este nul, rămâne nul și dacă a fost simulat.

Obiectul donației îl constituie un bun (drept) care trebuie să fie în circuitul civil ( art. 963 C. civ. specificând că „Numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract); să fie determinat ( art. 948 pct. 3 C. civ. – „un obiect determinat”) sau determinabil ( art. 964 C. civ. – „Obligația trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puțin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”); să fie posibil ( condiție ce decurge din regula de drept conform căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil – ad imposibilium, nulla obligatio – obiectul nu este posibil doar în cazul existenței unei imposibilități absolute, adică pentru oricine. Dacă vorbim însă de o imposibilitate relativă, adică numai pentru un anume debitor, atunci obiectul actului este valabil, iar neexecutarea culpabilă din partea debitorului poate antrena raspunderea sa civilă.); să fie licit ( în concordanță cu normele legale); să existe sau să poată exista în viitor ( condiția esențială pentru valabilitatea obiectului, pentru că dacă obiectul lipsește, nu se mai poate pune problema îndeplinirii celorlalte condiții. Când obiectul privește un bun sau un lucru, condiția în discuție implică cunoașterea următoarelor reguli:

dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, condiția nu mai este îndeplinită și ca atare, actul nu este valabil;

bunul care este prezent în momentul încheierii actului juridic civil, îndeplinesște condiția existenței;

un bun viitor poate forma obiect al actului juridic civil, cu singura excepție a succesiunii viitoare, încă nedeschise, care nu poate forma obiect nici pentru convenție, nici pentru actul unilateral care este renunțarea la succesiune; art. 702 C. civ. „succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul donației”. După deschiderea moștenirii, moștenitorul poate înstrăina moștenirea dobandită ( atât universalitatea cât și cota-parte indiviză), nu numai cu titlu oneros, dar și cu titlu gratuit, deci prin donație.

Pe lângă condițiile generale ale valabilității obiectului, în cazul donației, atunci când bunul ce se donează este individual determinat, se cere și o condiție specială: acea ca donatorul să fie proprietarul ( chiar dacă vorbim de un proprietar sub condiție) bunului ce se donează. Contractul de donație care are ca obiect lucrul altuia este nul absolut în toate cazurile ( și aceasta indiferent de soluția ce se admite în materie de vânzare a lucrului altuia), deoarece donatorul poate refuza să dobândească proprietatea lucrului altuia, și deci întro asemenea ipoteză donația ar contraveni principiului irevocabilității.

Cauza sau scopul constă în obiectivul urmărit la încheierea actului juridic. În cazul donației, elementul cauzei care este scopul imediat, îl reprezintă intenția de a face o liberalitate. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții: să existe; să fie reală, să fie licită și morală.

În ceea ce privește cesiunea, consimțământul părților, respectiv al cedentului și al cesionarului, este suficient pentru încheierea valabilă a acesteia. Potrivit actualei reglementări în materie, debitorul cedat are calitatea de terț față de contract și, în consecință, pentru validitatea cesiunii nu este necesar consimțământul acestuia.

Din acest motiv, se poate susține că cesiunea de creanță reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor actului juridic, întrucât ea produce efecte și asupra debitorului cedat, care este terț față de convenția intervenită între cesionar și cedent.

În principiu, orice creanță se poate transmite prin intermediul cesiunii, nu numai acelea care au ca obiect o sumă de bani, cu excepția ipotzei în care cesiunea creanței ar fi interzisă prin act normativ sau dacă prin natura ei specifică este legată de persoana creditorului.

Pot fi supuse acestei operațiuni creanțele izvorâte dintr-o promisiune de vânzare, dintr-un contract de locațiune, cele afectate de modalități, chiar și cele viitoare, deoarece art. 965 C. civ. permite vânzarea bunurilor viitoare.

Însă există și creanțe ce nu pot forma obiectul contractului, cum este de exemplu pensia de întreținere, salariul până la concurența unei anumite fracții deoarece în limitele respective are un caracter de asigurare a existenței sau creanțele care au un caracter pur personal, etc. Tot astfel, obligațiile contractate prin contracte sinalagmatice nu se pot transmite prin intermediul cesiunii, deoarece într-un asemenea contract creditorul se află pe ambele poziții contractuale, fiind în același timp și debitor.

2.2.2. Condițiile de formă

Cesiunea de creanță este un contract consensual, și ca atare simplul acord de voință al părților este suficient pentru încheierea sa valabilă. Astfel fiind, cesiunea cu titlu oneros este validă și își produce efectele între părți, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei condiții de formă.

Forma scrisă nu influențează în niciun fel valabilitatea convenției intervenită între părți, ea putând să reprezinte numai un mijloc de probă al încheierii contractului. În situația în care cesiunea privește o creanță care nu poate lua naștere decât în formă autentică, atunci și contractul trebuie să fie făcut tot cu respectarea aceleiași forme. Așa se întâmplă dacă este vorba despre un contract de donație, care, așa cum prescrie art. 813 C.civ trebuie încheiat în formă autentică; contractul de cesiune va trebui și el să fie încheiat în formă solemnă. În atare situații, respectarea formei reprezintă o condiție de validitate a contractului ad validitatem și nu pentru probarea încheierii operațiunii juridice.

Deși simplul acord de voințe al părților este suficient pentru ca cesiunea să ia ființă în mod valabil din punctual de vedere al formei, într-o opinie se consideră că se impune ca acordul de voință al părților să fie făcut în formă scrisă. În coninuare, se apreciază că, deși actuala reglementare a Codului civil român nu prevede existența unui înscris, s-ar impune de lege ferenda necesitatea unui titlu constatator al creanței. Se argumentează că Proiectul noului Cod civil a avut în vedere acest aspect atunci când a fost reglementată cesiunea de creanță, în titlul rezervat transmiterii și transformării obligațiilor, fiind prevăzută necesitatea unui înscris constatator al creanței: "transmiterea creanței are loc pe data încheierii contractului, dacă nu se prevede altfel" (art. 1199 alin.2).

Art. 1391 C.civ. prevede că în ipoteza strămutarii unei creanțe, a unui drept sau a unei acțiuni, predarea de la cedent către cesionar se realizează prin intermediul "remiterii titlului". Din acest motiv, s-a pus problema în literatura de specialitate dacă, în lumina dispozițiilor acestui articol, cesiunea de creanță mai poate fi considerată un contract consensual.

Literatura de specialitate a considerat că această remitere nu este necesară pentru validitatea contractului, ea reprezintă o obligație născută din cesiune cu rol de a pune în valoare creanța, în sensul că cesionarul este îndreptățit să ceară cedentului înscrisul constatator al creanței. Deci remiterea titlului prevăzută la art. 1391 C.civ nu privește un act scris referitor la contractul de cesiune, ci se referă la titlul constatator al creanței, înscris ce trebuie remis cesionarului pentru a se putea executa contractul de cesiune de creanță.

Așa cum am mai subliniat, consimțământul debitorului cedat nu este necesar pentru validitatea cesiunii de creanță. El are calitatea de terț vizavi de convenția survenită între cedent și cesionar. Însă pentru ca cesiunea să poată deveni opozabilă terților, așadar și debitorului cedat, este necesară îndeplinirea anumitor formalități.

Aceste formalități sunt reprezentate de: notificare și acceptarea cesiunii de către debitorul cedat.

Notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat este modalitatea prin care acesta află de schimbarea creditorului. Această notificare o pot lua atât cedentul cât și de cesionarul. Cât timp această operație nu a fost făcută, cesiunea nu va putea fi opozabilă terților. Notificarea se face la domiciliul debitorului și nu la domiciliul indicat de acesta ca loc ales pentru executarea contractului.

Acceptarea cesiunii din partea debitorului cedat semnifică că el a luat la cunoștiință despre existența cesiunii, adică despre faptul că a fost schimbat creditorul său inițial. Această acceptare trebuie să fie făcută cu respectarea formei autentice pentru a putea deveni opozabilă tuturor categoriilor de terți. Nu este exclusă posibilitatea ca acceptarea să poată fi făcută și prin intermediul unui înscris sub semnătură privată, însă în această situație, cesiunea îi va fi opozabilă numai debitorului cedat, nu și celorlalte categorii de terți.

Atât notificarea cât și acceptarea debitorului cedat în formă autentică reprezintă formalități dificile și costisitoare care, în cadrul actualei economii care presupune renunțarea pe cât posibil la formalism, rapiditate și eficiența în derualrea operațiilor, nu își mai găsesc rațiuni de a fi utilizate. Pentru acest motiv, s-a apreciat că cesiunea de creanță trebuie constatată în scris, actul fiind cerut numai pentru probarea operațiunii juridice, ea producându-și efecte între cedent și cesionar în momentul realizării acordului lor de voință și față de terți, inclusiv debitorul cedat, din momentul în care debitorul este înștiințat în scris.

Există anumite situații în care cesiunea de creanță trebuie să îndeplinească anumite reguli speciale necesare pentru opozabilitate. De exemplu, cesiunea contractului de locațiune cu o durată mai mare de trei ani trebuie înscrisă în registrul de transcrieri ținut la locul imobilului (art. 1394 C.civ), contractul de cesiune a acțiunilor la purtător se încheie prin simplul fapt al tradițiunii acestora (art. 97 din Legea nr. 31/1990, republicată) sau cesiunea acțiunilor nominative se înfăptuiește prin declarația făcută în registrul de acțiuni al emitentului, ulterior subscrisă de cedent și cesionar sau de mandatarii lor, și prin menținerea făcută pe acțiune (art. 98 din Legea nr. 31/1990, republicată).

Prin Titlul VI al Legii nr. 99 din data de 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice s-a introdus un nou regim privitor la garanțiile reale mobiliare. În conformitate cu art. 14 alin. (1) din acest act normativ, garanția reală mobiliară poate consta și într-o creanță, luând astfel naștere o cesiune de creanță cu titlu de garanție a executării obligației debitorului.

Pentru ca cesiunea să devină opozabilă terților, este necesar să fie înscrisă într-o bază de date și informații ce poartă numele de Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

Această reglementare de principiu este aplicabilă tuturor cesiunilor de creanță așa cum reiese din art. 2 al acestei legi.

Prin reglementarea aceasta nu au fost abrogate tacit dispozițiile art. 1393 C. civ. care privesc materia publicității cesiunii de creanță. Prevederile acesteia trebuie correlate cu cele prevăzute în Legea nr. 99/1999. Conform dispozițiilor art. 99 din Titlul VI al acestei legi, între cesiunea care se notifică debitorului sau este acceptată de acesta, și cesiunea înscrisă în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare , va avea prioritate cesiunea înscrisă în arhivă; în situația unor cesiuni succesive, cesionarul care și-a înscris primul cesiunea în arhivă va avea rang prioritar față de terți, indiferent dacă cunoștea sau nu că există și alte cesiuni. Este o aplicație a principiului “qui prior tempore potior iure”.

Așadar, în prezent, în dreptul nostru civil, publicitatea cesiunii de creanță se poate face atât prin notificare și acceptarea cesiunii, cît și prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, cu luarea în considerare a priorității pe care o oferă înscrierea în Arhivă cesiunilor, chiar și acelora care au fost notificate sau pentru care s-a obținut acceptarea debitorului cedat.

2.3. Efectele cesiunii de creanță

Cesiunea de creanță produce efectele specifice actelor juridice care se realizează prin mijlocirea ei: vânzare, schimb, împrumut, donație.

Ea produce de asemenea și efecte specifice: efecte între părțile contractante și efecte față de terți.

2.3.1. Efecte între părți

Efectul cesiunii de creanță care se produce din momentul realizării acordului de voință îl reprezintă transferarea creanței de la cedent către cesionar. Aceasta trece în patrimoniul cesionarului la fel cum se găsea în patrimoniul cedentului.

În locul cedentului, devine creditor cesionarul și îi preia totodată toate drepturile. Creanța rămâne aceeași, nu i se modifică natura juridică, civilă sau comercială, nici accesoriile care o însoțesc. Dacă ea constă într-o suma de bani, va continua să fie producătoare de aceeași dobândă.

Un alt efect este acela că cesionarul devine creditorul valorii nominale a creanței, indiferent de prețul pe care l-a plătit, și chiar de faptul că cesiunea a avut titlu gratuit.

2.3.2. Efecte față de terți

Efectele față de terți se produc numai din momentul în care cesiunea este notificată prin intermediul executorului judecătoresc, sau este acceptată de către debitorul cedat prin act autentic. În ceea ce îl privește pe debitorul cedat, față de el produce efecte și o cesiune acceptată prin intermediul unui înscris sub semnătură privată.

În materia cesiunii de creanță, în cuprinsul noțiunii de “terți” intră: 1.debitorul cedat, 2.cesionarii ulteriori și succesivi ai aceleiași creanțe și 3.creditorii cedentului.

1.Debitorul cedat este îndreptățit să ignore cesiunea până în momentul îndeplinirii formalităților cerute de lege pentru opozabilitatea acesteia. Până la momentul notificării, al acceptării autentice sau sub semnătură privată, sau al înscrierii cesiunii în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, debitorul cedat poate efectua o plată valabilă cedentului, așa cum prevede art. 1395 C. civ.

Dacă cesiunea intervine în aceste condiții, debitorul cedat se va putea apăra în fața cesionarului invocând chitanțele liberatorii pe care le are de la cedent, chiar dacă acestea au dată ulterioară cesiunii, dar anterioară notificării sau acceptării. În același mod debitorul cedat poate să opună și compensația pe care o putea opune și cedentului.

După ce formalitățile au fost efectuate, debitorul cedat are un nou creditor, pe cesionar, și nu mai poate efectua cedentului o plată valabilă. El nu va mai putea nici să invoce compensația pentru o creanță pe care o are împotriva cedentului, născută după momentul notificării sau acceptării cesiunii.

Conform art. 1149 C. civ., în situația în care cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin intermediul acceptării, indiferent de formă, eventuala compensație care a putut să opereze deja în privința cedentului, este rezolvită de drept și, în consecință, ea nu va mai putea să fie invocată în contra cesionarului. Legea prezumă că acceptând cesiunea, debitorul cedat renunță implicit la invocarea compensației și înțelege să plătească cesionarului.

2.Se poate ivi situația ca un cedent să înstrăineze creanța sa mai multor cesionari. În această ipoteză, va lua naștere un concurs intervenit între cesionarii ulteriori și succesivi ai aceleiași creanțe. Conflictul astfel apărut va fi soluționat conform regulii “qui prior tempore, potior iure”. Așadar, acela dintre cesionari care notifică primul cesiunea debitorului cedat, sau care obține acceptarea autentică din partea acestuia, ori înscrie cesiunea în Arhivă, va deveni terț față de cesionarii ulteriori, de celelalte acte de cesiune făcute de cedent.

3.Creditorii cedentului pierd prin cesiune, mai ales a celei gratuite, un element al gajului general pe care ei îl au asupra patrimoniului acestuia. În această situație, ei au calitatea de terți față de contractul de cesiunea atâta timp cât nu au fost efectuate formalitățile prescrise de lege. Până la data îndeplinirii acestora ei vor fi îndreptățiți să ignore cesiunea, iar creanța pe care cedentul o are împotriva debitorului cedat nu este sustrasă de la urmărire.

2.3.3. Obligația de garanție

Cesiunea de creanță cu titlu oneros produce un efect specific în derularea raporturilor dintre cedent și cesionar: nașterea în sarcina cedentului a obligației de garanție.

Aceasta este de două feluri: garanție de drept și garanție convențională.

Garanția de drept sau legală cuprinde obligația cedentului de a răspunde de existența actuală a creanței și a accesoriilor sale. Acest lucru presupune că cedentul va trebui să garanteze că la momentul încheieirii contractului de cesiune creanța există, că titularul ei este cedentul și că nu este incidentă nicio cauză de stingere.

Cedentul este scutit de obligația de a răspunde de drept de solvabilitatea debitorului cedat, dispune art. 1397 C. civ.

Garanția convențională este posibilă deoarece normele careguvernează garanția de drept sunt supletive.

Clauzele de garanție convențională pot purta asupra agravăriiobligației de garanție stabilită în sarcina cedentului. Acesta își poate lua angajamentul de a garanta solvbilitatea debitorului. Se prezumă că ceea ce se garantează este solvabilitatea actuală a debitorului, cea existentă la data încheieirii convenției, nu și cea viitoare.

Solvabilitatea viitoare a debitorului cedat poate fi garantată de către cedent prin intermediul unei stipulații exprese, dispune art. 1398 C. civ.

Cedentul răspunde numai până la concurența prețului cesiunii, nu în limitele valorii nominale a creanței. (art. 1397 C. civ.)

Prin convenția părților se poate, de asemenea, limita întinderea obligației de garanție. Ele pot conveni ca cedentul să fie exonerat de orice obligație de garanție, situație în care el nu va răspunde de existența efectivă a creanței care a format obiectul contractului. Însă chiar și în această situație, în măsura în care existența creanței este afectată de un fapt personal al debitorului, el va fi obligat să răspundă față de cesionar peste limita convențională a obligației de garanție.

CAPITOLUL III: CONCLUZII

În sens larg, prin obligație se înțelege raportul juridic în conținutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanță ce aparține creditorului, cât și corelativul acestui drept, adică ceea ce se numește latura pasivă a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului. În înțeles restrâns, obligația desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, însemnând asadar, datoria ce revine debitorului.

Dacă se pune accentul pe latura pasivă, latura activă a obligației fiind implicită, ogligația poate fi definită ca fiind acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, denumită debitor, este ținută față de o altă persoană, denumită creditor, fie la o prestație pozitivă ( a da, a face), fie la o abstențiune ( a nu face). Uneori, latura pasivă a obligației este exprimată prin „îndatorirea ce revine debitorului de a îndeplini o anumită prestație”, cuvântul „prestație” fiind luat in sens larg, pentru a exprima atât o acțiune pozitivă, cât si o abstențiune de la o anumită acțiune. Există un raport juridic obligațional atunci când o persoană, creditorul, poate sa pretindă juridicește unei alte persoane, debitorul, o prestație concretă, predeterminată.

Privit din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligație apare ca un drept de creanță; din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie (obligație în sens restrâns).

Raportul de obligație, la fel ca orice alt raport juridic civil, comportă elementele structurale specifice: a) subiectele, b) conținutul si c) obiectul.

În ceea ce privește clasificarea obligațiilor, acestea se pot clasifica după criterii variate, dintre care mai importante sunt criteriul izvorului care a generat obligația, criteriul obiectului obligației, cel al sancțiunii obligației civile și criteriul opozabilității obligației.

Fiecare dintre aceste criterii se aplică întregii sfere a obligațiilor; acestea nu se exclud reciproc, ci ele reprezintă numai puncte de vedere deosebite, prin prisma cărora se poate examina una și aceeași obligație.

Prin izvor de obligații se înțelege acel fapt juridic ( se are în vedere noțiunea de fapt juridic în sens larg) care dă naștere unui raport juridic obligațional.

Izvoarele obligațiilor dau naștere la drepturi subiective- drepturi de creanță și la obligații care corespund acestor drepturi. Tocmai din acest motiv, ele nu pot să fie confundate cu izvoarele dreptului, care reprezintă forma în care dreptul obiectiv se exprimă, adică normele juridice generale ca și aplicație, fără să fie particularizate prin aplicarea lor concretă anumitor subiecte de drept.

Ceea ce caracterizează întocmai izvoarele obligațiilor este faptul că acestea, facând aplicarea normei juridice generale, stabilesc raporturi juridice concrete de obligație între subiecte determinate.

Toate izvoarele posibile de obligații se pot reduce la două mari categorii principale: actele juridice și faptele juridice ( în înțeles restrâns).

Obligația reprezintă un element pasiv al patrimoniului debitorului.

Raportul juridic obligațional care ia ființă între creditor și debitor are un conținut economic. În structura lui se regăsesc dreptul de creanță care aparține creditorului și obligația corelativă, datoria, care aparține debitorului.

Creanța reprezintă latura activă a raportului, iar obligația pe cea pasivă.

Patrimoniul unei persoane fizice poate forma obiectul unei transmisiuni la data decesului acestuia. Transmisiunea poate fi universală sau cu titlu universal.

Dar este posibilă insă și transmisiunea ut singuli a celor două laturi ale raportului juridic obligațional, cea activă și cea pasivă, prin acte între vii.

Dreptul modern recunoaște transmisiunea particulară a elementelor care alcătuiesc structura raportului juridic obligațional: creanța și datoria.

Dreptul civil român recunoaște numai transmisiunea prin acte între vii a laturii active a raportului juridic obligațional, adică transmisunea creanței.

De lege ferenda, se consideră că în viitoarea legislație civilă ar trebui să fie reținută și transmisiunea de datorie.

Transmisiunea prin acte între vii a obligației poate fi definită ca fiind acea operație juridică în temeiul căreia, prin voința părților sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului juridic obligațional trece de la părți la o altă persoană.

Modurile de transmitere a obligațiilor cunoscute în dreptul civil român sunt: cesiunea de creanță, subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței și poprirea.

Cesiunea de creanță privește latura activă a raportului juridic obligațional și are ca efect succesiunea unui nou creditor (cesionarul) în locul creditorului precedent (cedentul). Acest nou creditor beneficiază de toate elementele accesorii, operațiunea juridică are loc în aceleași condiții și presupune opozabilitatea tuturor excepțiilor, chiar și a celor personale.

Transmiterea creanței izvorăște prin acordul de voință survenit între vechiul creditor (cedentul) și noul creditor (cesionarul) care îl succede.

Cesiunea reprezintă un contract care are ca scop transferarea unui drept de creanță, contract care poate fi atât cu titlu oneros cât și cu titlu gratuit.

Cesiunea de creanță este o convenție, un contract. Ca urmare, ea trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate a contractului, de fond și de formă.

De asemenea, ea produce efecte juridice, care pot fi efectele actelor efectuate prin intermediul ei: vanzare, schimb, împrumut, domație, și efecte specifice, care se impart în efecte între părți și efecte față de terți. Cesiunea de creanță dă naștere și unei obligații de garanție.

Toate acestea contribuie la conturarea naturii juridice specifice a instituției cercetate.