Cerul ȘI Oglinda ÎN Opera Eminesciană

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA CONVERSIE PIPP

ANUL I

CERUL ȘI OGLINDA ÎN OPERA EMINESCIANĂ

Student:

HERA ADELINA IONICA

PITEȘTI

2016

Mihai Eminovici, cunoscut sub numele de Mihai Eminescu, s-a născut la Ipotești sau la Botoșani în data de 15 ianuarie 1850; a fost un poet, prozator și jurnalist român socotit de cititori și de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, supranumit și „luceafărul poeziei romanești”. Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută în Jurascu. G. Călinescu spune despre Eminescu că este cel mai mare poet pe care l-a avut și-l va avea pământul romanesc. Eminescu s-a stins din viață în data de 15 iunie 1889 la vârsta de 39 de ani.

După Th. Codreanu, natura este un labirint de oglinzi. Lacul este adâncul labirintului, în care se reflectă, pe rând, lumea exterioară: codrul, nuferii, luna, poetul însuși. Culoarea albastră a lacului, la început, este imaginea oglinzii clare, pentru ca, peste puțin timp, aceasta să fie distrugătoarea propriei sale armionii. Trecerea de la oglinda clară, la cea tulburată, nu constituie decât o formă a frustrării oglinzii, o expresie de simetrie.

Oglinda este un obiect din metal sau sticlă, de diferite forme care are proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma imaginea altor obiecte. Oglinda poate fi reprezentată și de suprafața unei ape curate și limpezi, de o gheață netedă și lucioasă sau de o placă de marmură, dar și de multe alte obiecte cu însușirile descrise mai sus. Oglindirea este un fenomen natural și el există de când lumea.

Sub diferite forme fenomenul de oglindire este considerat uneori un miracol, pentru că însăși lumina este încă un miracol. Unele considerații filozofice au legătură cu acest fenomen iar înțelegerea lui ar putea aduce multe lămuriri. Alice din țara minunilor spunea despre imaginea obiectelor din oglinda ei că „merg pe cealaltă cale”. De-a lungul timpului toți marii scriitori ai lumii s-au inspirat cu prisosință din acest izvor.

În poezia românească, mitul oglinzii ocupă un loc central și apare sub cele mai rafinate forme la Eminescu. În poezia sa oglinda este prezentă deseori într-o perspectivă cosmică. Rolul ei este acela de a reduce dimensiunile cosmice, de a împreuna spații și de a transpune ca un obiect de apropiere (fiind vizat fenomenul de reflecție). Oglinda apropie lumi separate de distanțe enorme, atât spațial cât și temporal.

Fenomenul de oglindire, ca atare, este foarte des întâlnit în poezia eminesciană. Eminescu, „sfântul preacurat al ghiersului românesc” cum îl numește Tudor Arghezi, este conștient de puterile magice ale oglinzii. De aceea el le multiplică și le găsește în fiecare obiect luminat din jurul său.

Oglinzile preferate ale lui Eminescu sunt: lacul, izvorul, apa în general, dar și luna, marmura, gheața și, desigur, oglinda propriu-zisă. În același timp poetul vizează și lumi duale, simetrii și asimetrii, jocuri de umbre și lumini care transpun imagini paralele deosebit de sugestive. În perioada iluziilor și idealurilor tinerești poetul s-a exprimat prin tonalități majore, culori vii și lumini curate. Poezia tinereții – tânjind după bucuria clipei de dragoste și împlinirea iubirii desăvârșite – abundă de vegetație și veșnice sclipiri de ape. Prezența constantă a apei în ipostaza de lac sau izvor este caracteristică acestei perioade. Apa joacă un dublu rol în imagine: unul coloristic, sprijinind jocul de valori plastice, plin de lucire fină și tremurătoare în întunericul pădurii, și unul sonor, de acompaniament al stărilor sufletești.

Lacul reprezintă probabil cel mai mirific obiect al oglindirii în poezia lui Eminescu. Cu apa sa liniștită, el participă în mod aproape firesc la reflectarea cerului senin:

„În lacul cel verde și lin

Resfrânge-se cerul senin,”

În Crăiasa din povești apa aduce alte virtuți plastice:

„Lângă lac, pe care norii

Au urzit o umbră fină,

Ruptă de mișcări de valuri

Ca de bulgări de lumină…”.

La fel și în Lacul:

„Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă”.

Lacul sclipește adesea, oferind un miraculos joc de lumini, iar unduirile apei sale par un leagăn al întregului univers:

„Tresărind scânteie lacul

Și se leagănă sub soare;”

Stelele nu se văd întotdeauna pe cer, ci direct pe pământ, aproape de eroi, mereu reflectate de apele lacului:

„Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri,”

Lacul poate fi adânc, dar mereu neted. El poate reflecta și zâne:

„În lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce

Părea că vede zâne cu păr de aur roș.”

Ce este mai potrivit decât un lac pentru a oferi imaginea oglindită a unui castel?

„În lac se oglindă castelul. A ierbii

Molatece valuri le treieră cerbii.”

Eminescu oferă rețete proprii cu privire la magia apelor unui lac. Pentru a întrevedea un chip e nevoie să privești cum apa se scurge în cercuri, sugerând unde subtile, în special apa lacurilor, mereu limpede și curată, purtătoare permanentă a minunatei proprietăți de a oglindi lucrurile:

„Ca să vad-un chip,se uită

Cum aleargă apa-n cercuri,

Căci vrăjit de mult e lacul

De-un cuvânt al sfintei Miercuri”

Refracția luminii este un fenomen des întâlnit în poezia eminesciană. Cerul se răsfrânge în apa lacului până în adâncul acestuia:

„Ca cerul ce privește-n lac

Adâncu-i surprinzându-l.”

Luceferii din ceruri sunt prieteni ai iubirii poetului la care sunt părtași împreună cu undele lacului:

„Din cerurile-albastre

Luceferi se desfac,

Zâmbind iubirii noastre

Și undelor pe lac.”

Lebăda, asociată uneori cu lacul, plutește pe undele acestuia. Undele sunt asemuite cu niște oglinzi:

„Aripile-i albe în apa cea caldă

Le scaldă,

Din ele bătând,

Și-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde

Le întinde:

O barcă de vânt.”

Așa cum susține Slavici, poemul Scrisoarea IV (1881) a fost inspirat de lacul de lângă castelul Oteteleșanu, la care ieșea poetul cu Maiorescu, Slavici și alții. Acest lac aduna pe atunci apa din câteva izvoare domolite în fântâni și mici cascade. În prima parte a poemului cadrul este bogat în jocuri de umbre și lumini întâmplate între castel și lac, în mișcări molcome tăiate de lebede pe unde, în respirarea apelor. Luminile lunii sunt însoțite de sunete delicate, apele, pădurile și luceferii participă la aventura îndrăgostiților porniți în plimbarea liniștită pe lac. Razele prin care se petrece refracția luminii prin undele lacului poartă cu ele veșnicia imaginii:

„Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,

Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri.

Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi,

Dând atâta întunerec rotitorului talaz.”

Dualitatea imaginii pe care o reprezintă oglinda este întâlnită aproape pretutindeni. Deși dincolo de oglindă se află o lume virtuală, ea este simetrica lumii reale în care trăim iar imaginea reflectată este adeseori cea care ne arată exact așa cum suntem, dar ne oferă și perspectiva unei construcții noi. Shakespeare spunea într-un sonet:

„Privindu-te-n oglindă spune-i celui

ce te repetă, că e timpu-acuma

alt chip s-aducă-n lume, …”

Veșnicul prieten al poetului, izvorul lui Eminescu este și el un obiect al reflecției luminii, prin care îți poți afla imaginea proprie prin oglindire:

„Și Narcis văzându-și fața în oglinda sa, izvorul,

Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.

Și de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă,

Când cu ochii mari, sălbateci se privește în oglindă,

Subțiindu-și gura mică și chemându-se pe nume

Și fiindu-și sie dragă cum nu-i este nime-n lume…”

Izvorul participă direct la împlinirea iubirii, îmbiind el însuși iubita la oglindire în apa sa limpede pentru a-și admira frumusețea și a-și reflecta visătoare sentimentul:

„Se întreabă trist izvorul:

Unde mi-i crăiasa oare?

Părul moale despletindu-și,

Fața-n apa mea privindu-și,

Să m-atingă visătoare

Cu piciorul?”

În poemul Freamăt de codru (1879), izvoarele pot fi și zgomotoase, dar soarele, ale cărui raze pot pătrunde undele acestuia, îmbie la o plăcută imagine de vis:

„Din izvoare și din gârle

Apa sună somnoroasă;

Unde soarele pătrunde

Printre ramuri a ei unde,

Ea în valuri sperioasă

Se azvârle.”

Apa, din orice sursă ar proveni – izvor, râu, lac, ploaie – apare ca fiind cel mai sugestiv obiect care deține proprietatea de oglindire. Ea e o prezență aproape permanentă în poezia eminesciană de tinerețe, sugerând elemente coloristice, dinamice (căderea și troienirea) și olfactice.

În Egipetul (1872) legenda bătrânului fluviu este purtată în timp mereu împreună cu oglinda:

„Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară

Către marea liniștită ce îneacă al lui dor”,

iar magul privește, într-o oglindă de aur, cerul care îngrămădește mii de stele. Deși mic în raport cu dimensiunile cosmice în care se integrează, magul scrutează căi tainice, iar cu varga sa fermecată trasează drumuri descoperite numai de el, sâmburele lumii, frumusețea, bunătatea și dreptatea:

„În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur,

Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur,

Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.

El în mic privește-acolo căile lor tăinuite

Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite:

Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun”

În lungile unde ale Nilului se reflectă tulburate stelele, în timp ce luna argintește frumusețea întregului Egipt antic. E nevoie de o suprafață netedă și lucioasă dar și de o sursă de lumină pentru ca proprietatea de reflectare să se întâmple. Argintul este considerat metalul cu cele mai bune proprietăți de reflectare:

„Dar ș-acum tulburând stele pe-ale Nilului lungi unde,

Noaptea flamingo cel roșu apa-ncet, încet pătrunde,

Ș-acum luna argintește tot Egipetul antic”

Tot o oglindă dinamică, purtătoare de magie, întâlnim și în poemul Diana:

„În cea oglindă mișcătoare

Vrei să privești un straniu joc”

Un fluviu cu apa sa limpede poate deveni un uriaș cumul de oglinzi, care fixează pe o suprafață extinsă imagini astrale, iar stelele, privite ca niște icoane, se prelungesc prin refracție până în fundul apei. Imaginea se transpune mirific și inversată, ca și cum ai privi întreaga bogăție a cerului prin prisma apei limpezi a fluviului. Viața însăși poate părea mai inconsistentă, mai asemenea substanței visului. Poemul eminescian Memento mori, publicat postum, oferă spiritului prea refrexiv al eroului un șir de tablouri grandioase ale marilor civilizații antice și ale unor momente din istoria mai apropiată, întoarse în neant fără explicație, prin simetrii și asimetrii, fără sens, fără urmă, prilej de dureroase comentarii asupra lipsei de finalitate a lumii:

„Iară fluviul care taie infinit-acea grădină

Desfășoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,

Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc și pier;

Pe oglinzile-i mărețe, ale stelelor icoane

Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane,

Cât uitându-se în fluviu pari a te uita în ceri”

În același poem, același fluviu devenit al cântării, care străbate în drumul său codri semeți și luminează ca o oglindă uriașă formând un lac gigantic, lumina întreagă a zilei umple și desăvârșește natura. Claritatea imaginii este într-atât de reală, încât până și culorile se pot vedea pe fund:

„Prin pădurile de basme trece fluviul cântării

Câteodată între codri el s-adună, ca a mărei

Mare-oglindă, de stânci negre și de munți împiedicat

Ș-un gigantic lac formează, într-a cărui sân din soare

Curge aurul tot al zilei și îl împle de splendoare,

De poți număra în fundu-i tot argintul adunat”

Bogăția de culori este un factor care caracterizează deseori frumusețea. În Memento mori, râul este argintiu și capătă proprietăți magice de a reflecta prin oglinda lui plană, la lumina lunii, culori și umbre de neasemuit, peste care natura își revarsă întreaga frumusețe:

„Pe când greieri, ca orlogii, răgușit prin iarbă sună,

De pe-un vârf de arbor mândru țes în nopțile cu lună

Pod de pânză diamantină peste argintosul râu,

Și cât ține podul mândru, printre pânza-i diafană,

Luna râul îl ajunge și oglinda lui cea plană

Ca-ntr-o mândră feerie strălucește vioriu.”

Marea, cu valurile ei, întruchipează un izvor de nemărginită oglindire, mai cu seamă sub influența razelor luminoase ale astrului nopții – luna – o întreagă lume reflectată până în imaginarele ei adâncuri:

„Adânca mare sub a lunei față,

Înseninată de-a ei blondă rază,

O lume-ntreagă-n fundul ei visează

Și stele poartă pe oglinda-i creață.”

Însă marea participă cu undele ei și la imaginea cosmică reflectată în mintea umană căreia nu i se dezvăluie toate tainele universului:

„Oricâte stele ard în înălțime,

Oricâte unde-aruncă-n față-i marea:

Cu-a lor lumină și cu scânteiarea

Ce-or fi-nsemnând, ce vor – nu știe nime.”

Reflectarea prin raze poate transpune murmure și gânduri, dureri și mângâieri:

„Iar râul suspină de blânda-i durere

Poetic murmur

Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere

Fantastic purpur;”

Valul deține de asemenea proprietăți magice de a reflecta ceea ce este aproape de el. Dumbrava de pe mal este, în poemul Frumoasă-i (1866), chiar obiectul reflectat:

„Dumbrava cea verde pe mal

s-oglindă în umedul val”

În amurgurile liniștite luna răsare permanent și se reflectă dintotdeauna în apă. La acest eveniment diurn, de umbre și lumini magice, participă întreaga imagine a lumii de deasupra prin oglindire. Tremurul apei este urmat de un tremur simetric al imaginii reflectate:

„Să fie sara-n asfințit

Și noaptea să înceapă;

Răsaie luna liniștit

Și tremurând din apă.”

Stelele sunt privite adesea ca niște icoane care străbat aici, aproape, lângă noi, pe suprafața apei plane, luciul acesteia și se refractă până în fundul ei:

„O stea din cer albastru

Trecu a ei icoană

Din fața apei plană

În fundul diafan…”

În cuibarul rotit de ape, mai degrabă din undele apelor liniștite decât de pe cer, luna veghează în permanență:

„Și sărind în bulgări fluizi pe pietrișul din răstoace,

În cuibar rotit de ape peste cari luna zace.”

După anul 1877, obosit și dezamăgit de loviturile vieții și de neînțelegerea societății contemporane lui, Eminescu construiește armonii poetice noi, de mari adâncimi, din ce în ce mai triste și mai pline de renunțare. Poetul devine mai complex, iar decepțiile din dragoste îl copleșesc și îl marchează pentru totdeauna. În această ultimă perioadă a creației eminesciene se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare și o fixare de contururi apăsate. Luminile se sting, culorile încep să pălească. Apar pe rând „oceanul cel de gheață” (De câte ori, iubito…), „bolta alburie”, „luna cea galbenă – o pată” nu mai are strălucire:

„Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!”

Toamna metaforică, ca anotimp al sfârșitului, apare des:

„O toamnă care întârzie

Pe-un istovit și trist izvor;”

Marmura slujește acum ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumuseții înghețate, ireale, fantomatice parcă:

„Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară…”,

„Din încrețirea lungii rochii

Răsai ca marmora în loc”

„Din valurile vremii, iubita mea, răsai

Cu brațele de marmur…”

„…chip de marmură frumos”

Marmura apare din ce în ce mai des cu atributele ei de material – rece, friguroasă, de gheață – sugerând o atmosferă specifică poeziei de renunțare sau tragică evocare a dragostei stinse:

„O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,

Privirea ta asupra mea se plece,

Sub raza ei mă lasă a petrece

Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi.”

În Înger și demon (1873), plenitudinea umbrei unei copile îngenuncheate poate fi asemuită cu reflectarea. Umbra poate reflecta la rândul ei, ca o apă lină sau o marmură curată. Portretul umbrei este redat în totalitatea lui, mai expresiv decât însuși obiectul. În acest poem există o vorbire prematură despre marmură, ca despre un material curat, nu neapărat rece și respingător așa cum îl va vedea poetul în ultimii săi ani de creație:

„Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,

Albă ca zăpada iernii, lucie ca apa lină,

Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină –

Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată”

Gheața are și ea proprietăți de oglindire, chiar dacă numai asemănarea este cea care sugerează acest lucru:

„Colinde, colinde!

E vremea colindelor,

Căci gheața se-ntinde

Asemeni oglinzilor”

În basmul liric Călin împlinirea dragostei se manifestă pregnant în chipul fetei. Nunta se pecetluiește și se petrece solemnă la marginea lacului, peste care luna se răsfrânge ca în cuibarul apelor primordiale: „în cuibar rotind de ape, peste care luna zace”. Poemul de inspirație folclorică are un final de dragoste care constituie o sinteză a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creație erotică. Întunericul tainic și strălucitor al pădurii de argint, lucirile apei și lunii, florile albastre, văzduhul tămâiat, toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrăjit al dragostei împlinite între fata de împărat și Zburător. În Gazelul de început al poemului Călin – file din poveste imaginea iubitei devine mai frumoasă dacă este contemplată într-o oglindă:

„E iubitul care vine

De mijloc să te cuprindă

Și în fața ta frumoasă

O să ție o oglindă,

Să te vezi pe tine însăți

Visătoare, surâzândă”

Oglinda poate reflecta și imagini mai puțin plăcute, dar care trebuie neapărat descoperite pentru a te vedea pe tine însuți:

„Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte,

Și-n oglind-ale ei buze vede vinete și supte”

Un perete de oglinzi poate împlini visul de iubire al frumoasei prințese:

„Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător

Și strângându-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor…

Și de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi,

Singurică-n cămăruță brațe albe eu întinz…”

Scrisoarea I (1881) îl expune pe poet într-o perspectivă cosmică în care se mișcă cu o nespusă liniște și stăpânire în diferite momente. În primul moment el se plasează în obișnuita încă din tinerețe perspectivă lunară, identificânu-și raza propriei vederi cu raza lunii, sau folosindu-se de aceasta ca de un reflector cu care pătrunde în viața oamenilor de pe pământ, surprinzându-i în ocupații care caracterizează câteva tipuri umane, fundamentale: parazitul elegant care își caută în oglindă înfrumusețarea chipului nesuferit de lumea din jurul său („Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,…”), apoi înțeleptul sau istoricul („Altul caută în lume și în vreme adevăr”), neguțătorul, și, în sfârșit, dascălul, savantul, astronomul, un erou a cărui soartă o deplânge. În medii omogene și izotrope, lumina se propagă în linie dreaptă. De aceea e nevoie de un cer senin și de liniștea absolută a nopții prin care transpare raza lunii. Geneza lumii e un nou prilej de ridicare a poetului în amețitoarea perspectivă cosmică. Există uluitoare sugestii sonore de mișcare a sferelor: tristețea infinită a sfârșitului, colorat aproape omenește, descrierea dispariției luminii, căderea astrelor din ritmul universal. Oglindirea poate avea însă un sens mai larg. Ecoul poate fi uneori considerat drept o oglindire a sunetului, iar melodiile pot fi asemuite cu niște tonuri ordonate în lungul dimensiunii unice a timpului. Martin Gardner și alții au oferit demonstrații și exemple detaliate în care arta, în general, reflectă construcții la baza cărora se află fenomenul de oglindire.

Târziu, în ultimele clipe ale creației sale artistice, Eminescu revine asupra oglinzii ca obiect uzual care reflectă, asemeni ochiului uman, aproape până la absorbție totală, frumusețea desăvârșită a iubitei:

„De-al tău chip el se pătrunde,

Ca oglinda îl alege –

Ce privești zâmbind în unde?

Ești frumoasă, se-nțelege.”

Eminescu surprinde detalii în poezia sa care aveau să-i înlocuiască sublim mai târziu propriul său nume, Luceafărul:

„Și din oglindă luminiș

Pe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătând închiși

Pe fața ei întoarsă.”

Acest poem de simbolistică mitologică și filozofică este atât o dramă a renunțării la dragoste, cât și o dramă a cunoașterii. El tinde la explicarea sorții nefericite a geniului în lumea contemporană poetului, înfățișat în forma atât de familiară lui Eminescu, aceea a basmului. Concluzie a vieții și gândirii eminesciene, poemul e cu atât mai tragic cu cât realizează răsturnarea ierarhiei valorilor din opera tinereții. În acest poem oglinda participă la întregirea a două lumi diferite, oferind șansa unei iluzorii apropieri:

„Ea îl privea cu un surâs,

El tremura-n oglindă,

Căci o urma adânc în vis

De suflet să se prindă”

Mistuit de o arzătoare iubire pentru o „preafrumoasă fată” de împărat, Luceafărul, în ciuda deosebirii de natură dintre ei, pătrunde prin întrupări succesive în viața și sufletul ființei pământene, iar fenomenul se petrece prin intermediul oglinzii. Comentând acest poem-oglindă, George Călinescu, în „Studii eminesciene – 75 de ani de la moartea poetului”, publicat în anul 1965 de Editura pentru Literatură, spunea: „Cele patru strofe care zugrăvesc cum cel menit să fie pură oglindă lumii contemplă pe fata de împărat în oglindă, sunt prilej nu numai de a observa o măiestrită tranziție de la static la dinamic, dar și de a întrevedea într-acest ansamblu de fantastic adevărul viziunii plastice”.

Hyperion e readus la realitatea abstractă și solitară a existenței lui în finalul poemului, explicând această cunoaștere a deosebrii celor două lumi:

„Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”

Conștiința apartenenței la o lume superioară prin cunoașterea rece a adevărului absolut e de data aceasta slaba compensație a renunțării la patima fierbinte și ispititoare a vieții pământești, a înfrângerii în dragoste.

Oglinda poate fi folosită la măsurarea urâțeniei, dezamăgirii, nefericirii. E de ajuns să te privești într-o oglindă atunci când simți aceste stări:

„Când îți trec prin minte acestea, copilă,

Te uiți în oglindă și îți plângi de milă;”

Nu mai puțin adevărat este și faptul că oglinda reprezintă obiectul în fața căruia s-au scos de-a lungul timpului cele mai multe suspine. Ea este martora multor vise care se petrec adeseori chiar în fața ei:

„Ci tânăra speranță în haină de mister

Arată-n lume-oglinda-i cea plină de visări!”

(Lumina)

„Oglinda-ți spune farmecul cum trece”, ne spune Shakespeare într-unul din sonetele sale. Indiferent de metamorfoza lucrurilor și a oamenilor, oglinda este același rece și neiertător obiect care ne „spune” cum arătăm în realitate. Dacă lumea pare doar a se transforma, în trecerea ei se opune oglinda care reflectă totdeauna realitatea ca o făclie care ne însoțește permanent în curgerea noastră:

„Oricât se schimbe lumea, de cade ori de crește,

În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găsește:

Căci lumea pare numai a curge trecătoare

Toate sunt coji durerii celei nepieritoare.”

Ochii femeii iubite pot reflecta întreaga viață. În ei se regăsesc liniștea deplină și fericirea absolută:

„Părea c-așteaptă s-o cuprind în brață

Și fața mea cu mânile s-o ieie

Ca să mă pierd în ochii-i de femeie.

Citind în ei întreaga mea viață.”

Realitățile pot apărea uneori întoarse pe dos. Luna, deși izvorul ei veșnic este întunericul, nu răsare totdeauna pe cer, ci uneori își face apariția direct din ape, inundând totul cu lumină și multiplicând la infinit undele în care se revarsă:

„Deodată luna-ncepe din ape să răsaie

Și pân' la mal durează o cale de văpaie.

Pe-o repede-nmiire de unde o așterne

Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.”

Același astru are proprietăți magice de a aluneca neobservat, putând deveni chiar cadoul minunat ce poate fi oferit iubitei:

„Cum nu sunt ca ea,

Ca să mă strecor,

Drept oglinda ta

Să cobor!”

Tot luna poate fi și o oglindă a marilor suprafețe terestre. Lanurile bogate pot fi văzute chiar pe suprafața astrului. Iată o inversare de roluri între lună și lac, acesta din urmă având și funcția de acompaniament sonor:

„Și verzile lanuri se leagănă-n lună,

Și lacuri cadența cântărilor sună.”

O frunte gânditoare poate fi privită metaforic ca o mare oglindă a lumilor senine și virtuale:

„Și-n fruntea mea, oglindă a lumilor senine,

Aveam gândiri de preot și-aveam puteri de regi.”

Despre toate aceste inversiuni George Călinescu afirma la un moment dat: „…puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el un cer întors și fără fund, este enormă și împiedică pașii tereștri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creșteau ca nalba, acoperind și colorând priveliștea orizontală…”

Lumea poate fi transpusă printr-o proiecție de pe zăpadă direct pe cer, acesta din urmă având și el proprietatea de a răsfrânge și zugrăvi umbre, culori și mișcări de tot felul. În Călin nebunul poetul reușește să reflecte realitatea în acest mod, ca printr-o proiecție pe un gigantic și tulburător ecran:

„Lumea iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,

Zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă

Și mereu ea le lungește și suind pe cer le mută,

Parcă fața-i cuvioasă e cu ceară învăscută”

Pentru Eminescu, lumea este un spectacol miraculos, în care spațiul și timpul capătă o puternică coloratură afectivă. Universul are dimensiunile cele mai stranii, de aceea poetul ni-l înfățișează adesea ca pe un joc etern de lumini și umbre, o imensă oglindă în care fiecare dintre noi ne putem regăsi în întregime ori de câte ori dorim să ne privim în ea.

În Eminescu și eternitatea discursului liric, Romul Munteanu spune: „Eminescu este, fără îndoială, un poet al privirii. Dar între el și «lumea de piatră» apar tot felul de obstacole care opacizează «oglinzile lumei». Când între eul receptor al scriitorului și «bolta lumii» nu se interpun nici un fel de obstacole ale privirii ca «munți de neguri», «neguri de argint», «gene de nor», «Însetata lor viață prin ceață», Eminescu devine un poet al privirii neiertătoare. Când poetul vede visul ce se destramă, realitatea apare oribilă și necesitatea voalării elementelor referențiale, ostile visului luminos, se împlinește cu ajutorul poeziei.”

Prin tulburătoarea sa viață cât și prin întreaga sa operă poetică, Eminescu ne-a fost, ne este și ne va rămâne o veșnică și luminoasă oglindă.

BIBLIOGRAFIE

***, Caietele colocviului național studențesc „M. Eminescu” X, Universitatea „Al. I. Cuza Facultatea de litere, Iași, 1989.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Minerva, București, 1986.

Creangă, Sorina, Arhetipuri, simboluri și substanță filozofică în creația eminesciană, Ed. SemnE, București, 2003.

Eminescu, Mihai, Opere I, poezii tipărite în timpul vieții. Introducere, note și variante, anexe, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Vestala Ed. Alutus-D, București, 1994.

Eminescu, Mihai, Opere II, poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante: de la Povestea codrului la Luceafărul, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Saecumul I.O. Ed. Gemina, , București, 1994.

Eminescu, Mihai, Opere III, poezii tipărite în timpul vieții. Note și variante: de la Doina la Kamadeva, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Saecumul I.O. Ed. Gemina, , București, 1994.

Eminescu, Mihai, Poezii postume IV. Anexe, introducere, tabloul edițiilor, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Academiei republicii populare române, București, 1952.

Eminescu, Mihai, Opere VI, Literatura populară. Introducere – Poeme originale de inspirație folclorică – Lirica populară – Balade – Dramatice – Basme în proză – Irmoase – Pareiniologie – Note și variante – Anexe – Exerciții & Moloz – Caetul anonim – Bibliografie – Indices, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Academiei republicii populare române, București, 1963.

Petrescu, Aurel, Eminescu. Limbajul simbolic, București, 1989.

Popovici, D., Eminescu în critica și istoria literară română, curs susținut la Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj în februarie-iunie1947, s. e., Cluj, 1947.

http://eminescu.petar.ro/

http://www.mihaieminescu.ro/critice/munteanu.htm