Certificarea Calitatii Aplicatiilor Internet

Capitolul 1

Internet – Noțiuni generale

1.1 Istoric Internet

1.2 Resurse Internet

1.2.1 World Wide Web

1.2.2 Poșta electronică

1.2.3 Serviciul de transfer fișiere – FTP

1.2.4 Serviciul de chat

1.2.5 Grupuri de discuții

1.2.6 Accesarea resurselor Internet

1.3 Protocoale Internet

1.3.1 Arhitectura TCP / IP

1.3.2 Protocoale la nivel de aplicație

1.4 Adrese Internet

1.5 Regăsirea informației pe Internet

1.6 Internet – Evoluție

Cap. 1 Internet – noțiuni generale

Istoric Internet

Internet este cea mai mare și cea mai cunoscută rețea mondială de calculatoare provenind, în principal, din interconectarea rețelelor științifice din lume, oferind o gamă completă de servicii utilizator.

Pentru un grup de persoane cu o formare și interese în domeniul educațional, Internet-ul este cel mai mare și complex instrument de învățare din lume. Prin Internet se găsesc resurse de cunoștințe care permit să se studieze practic orice disciplină imaginabilă.

Pentru o comunitate științifică Internet-ul este un instrument de cercetare esențial și indispensabil. Prin Internet se poate obține acces la cele mai avansate facilități de cercetare din lume, de la discuții cu alte persoane, până la acces la baze de date și facilități de calcul avansate.

Internet-ul permite să se comunice, să se partajeze resurse, să se împartă date și nu în ultimul rând el reprezintă un instrument ce oferă acces la cantități vaste de informații din întreaga lume.

Ușurința cu care informațiile sunt distribuite, dar mai ales cu care orice utilizator, are acces la informații, a făcut din Internet un mediu preferat. Structura Internet-ului a făcut posibilă nu numai distribuirea de informații “statice”, ci și existența serviciilor. De exemplu, pe baza unei cărți de credit, se fac toate rezervările pentru petrecerea concediului de odihnă într-o frumoasă țară din lume, și se plătește utilizând calculatorul de acasă.

Prin urmare Internet-ul este:

Cale de comunicare foarte rapidă și atractivă între oameni;

Modalitatea prin care oamenii, aflați oriunde pe glob, comunică și schimbă informații cu multă ușurință;

Oferta “de toate pentru toți”, remarcându-se prin ușurința cu care orice utilizator, fie el și novice în informatică, are acces la informație.

Anii de apariție ai Internet-ului trebuie căutați la mijlocul anilor 1960, când Departamentul de Apărare al SUA, DoD ( Departament of Defense) a dorit o rețea de comandă și control care să supraviețuiască unui război nuclear. Pentru a rezolva această problemă DoD s-a orientat către agenția sa de cercetare ARPA (Advanced Research Projects Agency – Agenția de Cercetare pentru Proiecte Avansate), ulterior denumită DARPA (Defense Advanced Research Projects Agency) și care acum cuprinde o mulțime de rețele, care utilizează același ansamblu de protocoale cu scopul de a oferi o interfață unică utilizatorilor săi.

Software-ul de rețea, care cuprinde în mare parte protocoalele TCP / IP, este disponibil pe o multitudine de calculatoare eterogene din punct de vedere hardware, și care utilizează diferite sisteme de operare.

ARPA a fost creată ca răspuns la lansarea de către Uniunea Sovietica în 1957 a primului satelit artificial al Pământului (Sputnik) și avea misiunea de a dezvolta tehnologia care să fie utilă scopurilor militare. O parte din primele fonduri au mers către universități în vederea studierii comutării de pachete, o idee radicală la acea vreme.

În 1966 experiențele de la MIT (Massachusetts Institute of Technology) au utilizat drept bază două calculatoare conectate printr-o legătură pentru date; ele au condus la propunerile referitoare la o rețea de legături pentru date conectând mai multe dintre centrele în care se executau proiecte finanțate de către ARPA.

Rețeaua ARPA a fost concepută de către L.G. Roberts în 1966. Ea se baza inițial pe utilizarea legăturilor pentru date de 2,4 Kb. Studii ulterioare, încurajate de către cercetările teoretice au fost efectuate în Marea Britanie de către National Physical Laboratory.

Rețeaua care a luat naștere s-a numit ARPANET, și era o rețea militară. Această rețea a fost destinată, de la bun început, conectării unui număr relativ ridicat de sisteme avansate pentru prelucrarea datelor. Inițial, rețeaua ARPA era compusă din două părți: o rețea de sisteme pentru prelucrarea datelor, numite HOST și o subrețea de comunicații conținând calculatoare de noduri pentru comutarea pachetelor, cunoscute sub numele de IMP (Interface Message Processors – procesoare ale mesajelor de interfață).

Mai târziu ARPA a finanțat cercetări în domeniul rețelelor de sateliți și rețelelor mobile radio cu pachete. Pe la mijlocul anilor 1980, lumea a început să vadă colecția de rețele ca fiind un Internet (Interconnection of networks).

După ce la 1 ianuarie 1983, TCP/IP a devenit unicul protocol oficial, numărul rețelelor, calculatoarelor și utilizatorilor conectați la ARPANET a crescut rapid. Încet, încet acestora li s-au alăturat alte rețele regionale și s-au realizat legături cu rețele din Canada, Europa și Pacific. În același an ARPA a încredințat administrarea rețelei Agenției de Comunicații a Apărării (DCA – Defense Communication Agency), pentru a o folosi ca rețea operațională, aceasta izolând porțiunea militară într-o subrețea separată, MILNET și porțiunea civilă, ARPANET.

Rețeaua civilă era construită între patru universități :

UCLA (University of California at Los Angeles)

Stanford Research Institute

University of California ( Santa Barbara )

University of Utah ( Salt Lake City ).

În anul 1984 NFS (U.S. National Science Foundation) – Fundația Națională de Științe din SUA, a hotărât să construiască o coloană vertebrală care să lege centrele sale de supercalculatoare din șase orase: San Diego, Boulder, Champaign, Pittsburgh, Ithaca și Princeton. NFS a finanțat, de asemenea, un număr de rețele regionale (aproximativ 20) care s-au conectat la coloana vertebrală, permițând astfel utilizatorilor din diferite universități, laboratoare de cercetare, etc. să acceseze oricare din supercalculatoare și să comunice între ei. Această rețea completă care includea coloana vertebrală și rețelele regionale, a fost numită NSFNET.

În 1990 ARPANET-ul era deja depășit de rețele mai moderne cărora le dăduse naștere el însuși, astfel că el a fost închis și demontat. În același an rețelei NSFNET i s-a adăugat a doua coloană vertebrală. NSF a realizat că guvernul nu va finanța interconectările la nesfârșit și a încurajat MERIT, MCI și IBM să formeze o corporație nonprofit, ANS (Advanced Networks and Services) – Rețele și Servicii Avansate. Aceasta a preluat NSFNET și a format o nouă rețea ANSNET.

În 1992 Tim Berners-Lee, fizician la CERN în Elveția, inventează WEB-ul. World Wide Web reprezintă adevărata revoluție a Internet-ului.

Resurse Internet

Printre resursele oferite de Internet se numără :

World Wide Web

Internet Mail

FTP ( File Transfer Protocol )

Chat și conferință

Grupuri de discuție UseNet

World Wide Web

Resursa World Wide Web, întâlnită și sub denumirea de WWW, Web sau W3, este o componentă a Internet-ului și reprezintă toate serverele ce oferă utilizatorilor un acces la informație și documentație bazată pe hipermedia. Web-ul este un mediu interactiv, care permite utilizatorului să dețină în întregime controlul asupra a ceea ce dorește să obțină de la rețea și să creeze pentru rețea, unind două idei: hipertextul și instrumentul de accesare a resurselor.

Istoria Web-ului îsi are originile în articolul "As We May Think" publicat în revista "The Atlantic Monthly". În numărul din iulie 1945, Vannevar Bush a descris un sistem de grupare asociativă a informațiilor.

Autorul, și-a denumit sistemul memex ( memory extension ) și l-a propus ca pe un instrument prin care să ajute mintea umană să organizeze informațiile, folosindu-se de natura asociativă a gândirii umane. În 1965, Ted Nelson a inventat termenul "hipertext" ca să descrie un text care corespundea modelului lui Bush, în sensul că nu trebuie să fie secvențial.

Hipertextul, așa cum l-a definit Nelson, leagă documente, astfel încât să formeze o rețea de relații care sporește posibilitățile de extindere și de mărire al gradului de înțelegere al unui text obișnuit prin legarea de alte texte. Hipertextul este mai mult decât niște simple note de subsol care servesc drept comentarii sau informații suplimentare pentru un document. Hipertextul împarte ideile și informațiile în fragmente care sunt apoi incluse în mai multe texte. Tot Nelson a inventat și termenul de "hipermedia", definind hipertextul care nu este limitat la text simplu. Hipermedia poate include diferite forme de multimedia: imagini, grafică, sunete, secvențe video, etc.

Laboratorul European de Fizica Particolelor – CERN (Elveția) – s-a confruntat în 1989 cu problema dezvoltării unei modalități prin care grupurile de cercetare dispersate să dețină acces rapid (on-line) la o informație distribuită geografic.

Întrucât cercetările se desfășurau în locuri situate la distanță unul de altul, activități de bază, uzuale, precum citirea unui document simplu sau vizualizarea unei figuri, solicitau întotdeauna o suită de acțiuni repetitive, ca realizarea unei conexiuni la distanță la mașina ce conținea informația dorită și apoi transmiterea ei la calculatorul local. În acest fel, fiecare activitate implica execuția unui număr de alte aplicații, precum telnet, FTP și utilizarea unui program – viewer – ce permitea vizualizarea imaginilor.

În aceste condiții, la sfârșitul anului 1990, cercetătorii de la CERN, foloseau o aplicație de foiletonare – browser – bazată pe o linie cu text de comandă și un browser grafic pentru calculatorul NeXT. Pentru aceasta, pornind de la ideile lui Vannevar Bush și Ted Nelson, s-a folosit tehnologia hipertext, pentru a lega împreună o rețea de documente ce putea fi traversată în orice manieră în procesul de căutare a informației.

Principalul artizan al acestei realizări a fost cercetătorul englez Tim Berners-Lee, care a implementat hipertextul ca un instrument de navigație ce permitea utilizatorilor să se miște liber, dintr-un document în altul și între diferite locații ale rețelei.

În 1991 a fost lansat World Wide Web-ul pentru a fi folosit în cadrul laboratoarelor CERN și în 1992 a început publicarea proiectului WWW. Începând cu anul 1993 au fost concepute programe client de navigare a informațiilor din servere pentru toate platformele astfel încât în anul 1994 World Wide Web devine una din cele mai populare căi de acces la resursele din Internet. La jumătatea anului 1994, pentru a ghida dezvoltarea stabilă a sistemului, Massachusetts Institute of Tehnology și CERN au anunțat crearea organizației World Wide Web Consortium sau W3C.

WWW – World Wide Web este un serviciu de informare de tip hipertext în care un document conține informații sub formă de text, imagine, sunet și este regăsit pe baza unei adrese IP. Arhitectura serviciului fiind de tip client-server, el este accesat prin produsele de tip client (navigatoare) sub diverse sisteme de operare (tip UNIX sau DOS) și permite:

deschiderea spre alte servicii telematice (intrinsecă WWW-ului prin tipurile de URL disponibile) și spre orice altă aplicație informatică (facilitată de WWW pe baza mecanismului propriu de CGI care permite interfațarea cu acestea);

posibilitatea accesării prin rețea a unor resurse situate la distanță;

interfața utilizator extrem de simplă și atractivă a WWW, operabilă și de beneficiarul oarecare, fără specializare în informatică.

O mare parte din informația stocată în server-ele Internet poate fi vizualizată în momentul de față prin noul tip de interfață utilizator introdusă prin tehnologia de tip hipertext a serviciului WWW. Proiectanții de sisteme informatice consideră că acest tip de interfață utilizator este util pentru accesul interactiv la resursele Internet, mai ales pentru posibilitatea de accesare a unei game largi de aplicații (executate local sau la distanță) de către utilizator.ilizator.

Acest tip de interfață utilizator a cunoscut un succes imens datorită următoarelor facilități:

posibilitatea de structurare complexă a informațiilor prezentate utilizatorului, cu o înlănțuire flexibilă a diverselor componente ("obiecte informaționale");

facilități puternice de prezentare de tip multimedia;

varietate largă de modalități de preluare a datelor de intrare de la utilizator (selecții din mai multe variante de navigare prin informații, prin selecția unor zone de text marcate, a unei miniaturi grafice "icon" sau a unui punct dintr-o imagine cu zone senzitive "clickable maps", completarea unor câmpuri de intrare ale unor formulare (cu posibilități de selectare a valorii unui câmp dintr-o listă de valori admisibile, etc.).

1.2.2 Poșta electronică

Milioane de oameni sunt conectați într-un fel sau altul la rețeaua Internet și trimit mesaje prin intermediul poștei electronice către aproape orice utilizator. Uneori singurul motiv pentru care cineva se conectează la Internet este sistemul de poșta electronică, care permite utilizatorilor o comunicare rapidă, ușoară și eficientă cu ceilalți utilizatori conectați la sistemul Internet.

Poșta electronică, sau e-mail (electronic mail), reprezintă un instrument puternic și complex, care permite unui utilizator să trimită orice document creat pe un calculator către oricine are o adresa e-mail. Mesajele e-mail pot conține text, grafică, alte fișiere atașate, secvențe audio sau video. Prin intermediul poștei electronice poate fi transmis orice fișier de tip text sau binar.

Sistemul de poștă electronică este utilizat și pentru a transmite același mesaj mai multor persoane în același timp

Adresa de poștă electronică este formată din două părți, despărțite de caracterul @. Prima parte a adresei reprezintă numele de conectare a persoanei căreia îi este destinat mesajul, iar a doua parte reprezintă denumirea domeniului din care face parte persoana (server-ul de mail). Sintaxa generală este: [anonimizat].

Serviciul de transfer fișiere – FTP

FTP (File Transfer Protocol) este un set de reguli utilizat pentru transferul fișierelor de la un calculator la altul. Este parte a protocolului TCP/IP. FTP lucrează pe principiul client/server. Un program client permite utilizatorului să interacționeze cu un server în scopul accesării de informații și servicii de pe server. Fișierele care sunt transferate sunt stocate pe computere speciale numite servere de FTP. Pentru a accesa aceste fișiere se utilizează un client de FTP.

Acesta este o interfață care permite utilizatorului să localizeze fișierele și să le transfere pe propriul computer. Este necesar să existe software de devirusare și de decomprimare pe serverul pe care se face transferul. Prin FTP anonim utilizatoriii pot avea acces la servere diverse cu informații multiple (shareware, freeware, upgrades and documents).

Serviciul de chat

Una din utilizările practice și directe ale comunicării prin Internet este chatul (a discuta în traducere din engleză). Formele pe care le îmbracă acest tip de comunicare sunt diverse, de la simple programe care transmit numai text până la transmisii de sunet și video în timp real cu posibilitatea de video conferință.

Sistemele de operare vin cu programe de chat încorporate (NetMeeting și MSN Messenger pe platformele Windows).

IRC-ul (Internet Relay Chat) este unul din cele mai utilizate resurse de chat din Internet. Elaborat în forme diverse el se poate găsi ca versiune de bază la adresa: www.mirc.com și poate fi copiat gratuit. Folosind programe dedicate IRC-ului schimbul de mesaje se face în timp real între două sau mai multe persoane din lumea întreagă.

Printre programele dedicate IRC sunt: mIRC (WIN95/98/NT/XP), Pirch, Virc, Ircle, BitchX, etc. În realitate nu contează ce program se folosește pentru că toate se leagă la aceeași rețea de IRC.

Grupuri de discuții

Grupurile de discuții sunt forumuri universale de discuții pe diferite teme. Discuțiile sunt implementate prin mesaje care sunt trimise server-elor care gestionează grupurile de știri. Oricine se poate abona la aceste grupuri de discuții și poate vedea mesajele (arhiva de mesaje) prin intermediul unui program client (newsreader – cititor de știri). Utilizatorul trimite și el mesaje prin intermediul programului client.

Numărul grupurilor de discuții este foarte mare, astfel că ele au fost ierarhizate pe categorii și subcategorii.

Grupurile de discuții pot fi accesate mai ușor acum prin interfața Web de la Google (www.google.com).

1.2.6 Accesarea resurselor Internet

Programele necesare pentru accesarea resurselor Internet sunt:

Un browser pentru rețeaua World Wide Web. Navigatoarele existente sunt Internet Explorer, Mozaic și Internet Assistant, produse ale firmei Microsoft, Netscape, etc.

Program pentru poșta electronică – Eudora, produs al firmei Qualcomm; Os Mail, produs de Open System; Z-Mail produs de Network Computing Devices; MS-Office – Outlook, produs al firmei Microsoft.

Program pentru citirea mesajelor grupurilor de dialog UseNet. – NewsZpress, Free Agent, etc.

Program pentru căutarea fișierelor: Gopher, Archie Veronica etc.

1.3 Protocoale Internet

Tanenbaum spunea: " o mașină este pe Internet dacă folosește stiva de protocoale TCP / IP, are o adresă IP și are posibilitatea de a trimite pachete IP către toate celelalte mașini din Internet”.         

Substanța care ține legat Internet-ul este modelul de referință și stiva de protocoale TCP / IP. Practic, toate calculatoarele conectate la Internet utilizează familia de protocoale TCP / IP. Punctele forte ale acestei stive de protocoale sunt:

este independentă de producător (vânzător);

nu este protejată prin legea copyright-ului;

se poate utiliza atât pentru rețele locale (LAN) cât și pentru rețele globale (WAN);

se poate utiliza pe aproape orice tip de calculator.

1.3.1 Arhitectura TCP / IP

TCP / IP este arhitectura standard pentru Internet. Acest lucru se datorează unor caracteristici:

permite comunicarea într-un mediu eterogen, deci se pretează foarte bine pentru conexiunile din Internet (care este o rețea de rețele eterogene atât din punct de vedere hardware, cât și software).

furnizează un protocol de rețea rutabil, pentru rețele mari, fiind folosit din acest motiv drept protocol de interconectare a acestor rețele.

          TCP / IP este o suită de protocoale, dintre care cele mai importante sunt TCP și IP. TCP / IP a fost transformat în standard pentru Internet de către Secretariatul pentru Apărare al Statelor Unite, și care permite comunicația între rețele eterogene (interconectarea rețelelor). Modelul de referință ISO / OSI definește șapte niveluri pentru proiectarea rețelelor, pe când modelul TCP / IP utilizează numai patru din cele șapte niveluri, dupa cum se vede din figura 1.1.

Modelul OSI       Modelul TCP / IP      Protocoale TCP / IP

Figura 1.1 – Arhitectura de protocoale TCP / IP.

1.3.2 Protocoale la nivel de aplicație

Cele mai utilizate protocoalele la nivel de aplicație folosite de serviciul WWW sunt:

http, care este protocolul nativ pentru Web, și este utilizat de către servere de HTTP.

ftp, este un protocol utilizat pentru accesul la fișiere prin FTP, protocolul Internet de transfer de fișiere. Numeroase servere de FTP din toată lumea permit ca de oriunde din Internet să se facă o conectare și să se aducă orice fișier plasat pe un server FTP. Web-ul nu aduce schimbări, dar face ca obținerea de fișiere să se facă mai ușor, deoarece FTP-ul nu are o interfață prietenoasă.

file, este un protocol care permite accesul la un fișier local ca la o pagină Web. Aceasta este similară utilizării protocolului FTP, dar nu implică existența unui server. Este util pentru testarea paginilor pe propriul calculator.

telnet, este utilizat pentru stabilirea unei conexiuni pe un calculator aflat la distanță. Se utilizează la fel ca și programul Telnet.

gopher, este utilizat pentru sistemul Gopher, care a fost proiectat pentru universitatea Minnesota. Este o metodă de regăsire a informației, similară conceptual cu cea utilizată de Web, dar care acceptă numai text și imagini.

Pentru a primi sau a trimite un mesaj (mail), un calculator trebuie să comunice cu un server de e-mail folosind un anumit protocol de livrare, care trebuie ales în momentul în care se configurează software-ul de e-mail. Astfel se folosește unul din următoarele protocoale:

POP – Post Office Protocol (protocol de poștă), este un protocol simplu utilizat pentru aducerea mesajelor dintr-o cutie poștală aflată la distanță. Scopul acestui protocol este de a aduce poșta electronica de la distanță și de a o stoca pe calculatorul local al utilizatorului, pentru a fi citită ulterior. Este cel mai vechi protocol pentru poștă electronică, prima versiune fiind definitivată în anul 1984. În prezent cea mai folosită versiune este versiunea POP3;

IMAP – Interactive Mail Access Protocol (protocol interactiv de acces la poștă), este un protocol care a fost proiectat pentru a ajuta utilizatorii care folosesc mai multe calculatoare (un calculator la birou, un calculator acasă, un calculator portabil). În acest caz server-ul de e-mail păstrează un depozit central de mesaje la care accesul poate fi realizat de pe orice calculator. În comparație cu protocolul POP3, IMAP nu copiază poșta electronică pe calculatorul utilizatorului, datorită faptului că acesta poate avea mai multe calculatoare;

DMSP – Distributed Mail System Protocol (protocol distribuit pentru sistemul de poștă), este un protocol care permite utilizatorilor să aducă poșta electronică de pe server-ul de e-mail pe un calculator (de la birou, de acasă, sau portabil), și apoi să se deconecteze de la server.

1.4 Adrese Internet

Pentru a putea fi identificate în cadrul rețelei, calculatoarele conectate la Internet, numite host-uri, noduri, sisteme sau servere trebuie să fie identificate printr-o adresă. Specificarea unei adrese se face în două moduri: – specificare numerică, prin șiruri de numere, utilizată pentru adrese IP și specificare de domenii, prin nume sau succesiuni de nume, utilizată pentru adrese Internet.

Adresa IP este folosită de către pachetul TCP / IP, și este un număr întreg pozitiv, reprezentat pe 32 de biți (deci au o lungime de patru octeți). Structura generală a unei astfel de adrese este formată din trei părți: o parte care indică tipul adresei, o parte care identifică rețeaua la care este conectat sistemul și o alta care identifică conexiunea prin care sistemul se leagă la rețea. Un ruter, care are mai multe conexiuni fizice la o rețea sau la mai multe rețele, are câte o adresă distinctă pentru fiecare conexiune.

Figura 1.2 – Structura unei adrese IP.

          Adresa totală este întotdeauna de lungime 4 octeți, în funcție de rețea apărând diferențe la împărțirea cifrelor între partea de rețea și cea de host.

Clasa adresei – în funcție de clasa căreia îi aparține adresa, numărul de biți rezervați pentru celelalte câmpuri (identificatorul de rețea și de sistem) va fi diferit. În prezent există patru clase de adrese: clasa A, clasa B, clasa C și clasa D.

Adresele din clasa A utilizează primii 8 biți pentru identificarea rețelei, iar următorii 24 de biți pentru identificarea gazdelor. Adresele din această clasă au în prima poziție bitul 0; următorii 7 biți ai primului octet identifică rețeaua fizică, deci există până la 128 de adrese disponibile (în realitate există până la 126 rețele care au posibilitatea de a utiliza adrese din această clasă, deoarece adresele 0.0.0.0 și 127.0.0.0 nu sunt folosite, având o utilizare specială), iar următorii 24 de biți (sau următorii 3 octeți) identifică calculatorul (nodul) conectat la rețea.

Adresele din clasa B utilizează primii 16 biți pentru identificarea rețelei, iar următorii 16 biți pentru identificarea gazdelor. Aceste adrese au în primele două poziții biții 10; următorii 14 biți identifică rețeaua fizică, iar ultimii 16 biți identifică calculatorul conectat la rețea.

Adresele din clasa C prezintă în primele trei poziții biții 110; următorii 21 de biți identifica rețeaua, iar ultimii 8 biți identifică sistemul conectat la rețea.

Adresele din clasa D încep cu grupul 1110 în primele patru poziții, iar restul de 28 de biți sunt rezervați. În prezent aceste adrese sunt utilizate pentru difuzarea mesajelor de la un sistem către un grup de sisteme din rețeaua globală.

Adrese Internet, acest sistem este destinat utilizatorilor și permite o scriere mai comodă, mai sugestivă și mai elastică a adresei calculatoarelor decât cea cu adrese IP, unde în loc de numere se utilizează șiruri ASCII. O adresă Internet are o structură relativ simplă, dar ordinea cuvintelor în adresă este esențială. Între cuvinte și separatorii care compun adresa nu trebuie să apară spații. Principalul separator între cuvinte este caracterul "." (punct).

Numele simbolice ale calculatoarelor din rețeaua Internet au corespondente adrese numerice. Translatarea numelui în adresă se face folosind serviciul de nume al domeniului DNS (Domain Name System).

DNS este un sistem cu structură ierarhică distribuită. El are un domeniu rădăcină Domeniile nivelului superior sunt localizate direct sub domeniul rădăcină. La nivelul superior există două tipuri de domenii: organizaționale și geografice.

1.5 Regăsirea informației pe Internet

Utilizatorul obișnuit (end-user) caută informațiile dorite care-i sunt afișate sub formă de subliste după anumite criterii. Sunt importante criteriile de selecție și algoritmii de căutare. Un concept esențial în acest caz este cel al utilitarelor de căutare.

Utilitarele de căutare din Internet caută resurse care conțin cuvinte-cheie specificate de utilizator. Utilitarele de căutare examinează conținutul resursei, titlul sau adresa URL. Apoi returnează rezultatul căutării sub forma unei pagini web conținând adresa URL, titlul și, ocazional, o scurtă descriere a fiecărei resurse. Există două tipuri de utilitare Internet:

index de căutare

directoare de căutare.

Indexul de căutare încearcă să viziteze fiecare pagină web din Internet și să catalogheze conținutul acesteia într-o bază de date. Un index de căutare are trei părți. Robotul (spider, crawler) scanează Internet-ul în căutarea unor pagini web. De fiecare dată când examinează o pagina web, el reține orice adresă URL din pagina respectivă. Apoi, robotul repetă procedeul pentru fiecare adresă URL pe care a extras-o, pâna le epuizează.

Când un robot web vizitează o pagină web, un index o examinează. Indexul scanează titlul și textul paginii web. El cataloghează adresa URL și o listă de cuvinte găsite la acea adresă într-o imensă bază de date. Se folosesc algoritmi foarte eficienți și tehnici avansate de lucru cu bazele de date, pentru a evita înregistrările inutile. Rolul indexului este să asocieze fiecare URL din Internet cu cuvintele găsite la adresa respectivă.

A treia componentă a indexului de căutare o reprezintă mecanismul de căutare. Acesta caută cuvintele cheie și afișează pagina web cu toate adresele URL asociate cu acele cuvinte cheie. Unele mecanisme de căutare permit folosirea de combinații de cuvinte pentru o căutare cât mai exactă.

Directoarele de căutare nu scanează Internetul în căutarea paginilor de web. Ele se bazează pe înregistrarea de către utilizatori a adresei URL și a unei scurte descrieri a paginii. Directorul le cataloghează și le introduce într-o structură ierarhică.

În momentul prezent deosebirile între un index de căutare și un director de căutare nu mai sunt atât de evidente. Majoritatea indecșilor de căutare cunoscute oferă o structură ierarhică pe care se căută informația dorită.

Majoritatea paginilor de căutare oferă posibililitatea folosirii de combinații de cuvinte-cheie. Introducând cuvintele AND, OR sau NOT (operatori booleeni) în șirul de căutare, se dobândește un control sporit asupra procesului de căutare. Pentru o căutare mai precisă se combină mai mult de două cuvinte-cheie cu ajutorul operatorilor booleeni. Un alt operator folosit în operațiile de căutare este operatorul NEAR.

Concluzii

Internet-ul este un domeniu în continuă evoluție. Această evoluție este atât din punct de vedere cantitativ, cât mai ales din punct vedere calitativ.

Noile tendințe de dezvoltare a Internet-ului au adus în prim plan concepte precum: Extranet, Internet2 sau computere de rețea. Acest lucru demonstrează nu numai că software-ul este cel care se adaptează la noile tendințe, ci și hardware-ul.

Evoluția Internet-ului nu se referă numai la evoluția conceptelor software și hardware. Aceste evoluții sunt determinate de cererea pieței, cerere ce vine din partea utilizatorilor Internet. Acest număr este în continuă creștere datorită scăderii costurilor de conectare la Internet și liberalizării accesului la Internet în unele zone unde până acum a fost restricționat sau nu a fost posibil.

Dezvoltarea Internet-ului și numărul foarte mare de utilizatori au determinat cât mai multe firme să se implice în afaceri pe Internet. Internet-ul reprezintă o piață ușor accesibilă tuturor, cu utilizatori răspândiți pe tot globul.

Cu un număr atît de mare de utilizatori și cu diversitatea domeniilor în care Internet-ul s-a integrat, calitatea aplicațiilor Internet devine o necesitate majoră.

Atestarea calității unei aplicații Internet se face prin procesul de certificare. O aplicație Internet este diferită de un produs program tradițional din mai multe puncte de vedere (disponibilitate, securitate). Acest lucru duce la o perspectivă nouă asupra calității.

Prin certificare se atestă faptul că produsul în cauză este conform cu reglementările specifice și standardele de referință. Certificatul este eliberat de un organism de certificare acreditat de a o autoritate tutelară.

Certificarea produsului program sporește credibilitatea acestuia și încrederea în el. Dacă o anumită caracteristică a produsului program este certificată înseamnă că acea caracteristică a fost testată de specialiști, deci probabilitatea ca acea caracteristică să nu ruleze la parametrii standardizați tinde către 0.

Principala caracteristică testată la aplicațiile Internet este securitatea aplicațiilor. Cerințele unei bune securități sunt confidențialitatea, integritatea, autentificarea și non-repudierea. Toate acestea se realizează prin utilizarea cheilor publice criptografiate în Certificate Digitale și care utilizează protocoale ca SSL sau S/MIME.

Instrumentele de testare automată (în special cele on-line) sunt o parte importantă din procesul de certificare a aplicațiilor Internet, deoarece servesc la evaluarea indicatorilor de calitate ce stau la baza certificării.

Majoritatea erorilor din programe nu sunt depistate prin rularea testelor automate. Marele avantaj al testării automate este acela că oferă posibilitatea testării din etapa de întreținere, atunci când se impune reluarea majorității testelor efectuate la pașii anteriori. Nu se poate spune că testarea este o garanție a corectitudinii, dar ea este o formă de asigurare a acesteia, testarea automată aducând un plus de eficiență.

Se cunosc foarte multe lucruri despre activitatea de certificare a securității aplicațiilor Internet, nu însă și despre certificarea altor caracteristici de calitate.

Conceptele descrise în prezenta lucrare permit o lărgire a orizontului din domeniul certificării aplicațiilor Internet. O înțelegere mai amplă a caracteristicilor de calitate și a procesului de certificare a acestora duce la construirea unor aplicații Internet mult mai bune din punct de vedere calitativ.

Bibliografie

[IVAN01]: Dr. I. IVAN, Dr. L. TEODORESCU

– Managementul calității software –

Editura Inforec, București, 2001

[IVAN00]: Dr. I. IVAN, Dr. P. POCATILU

– Testarea aplicațiilor ebusiness –

Lucrările Simpozionului SIMPEC, Brașov, 2000

[IVAN99]: Dr. I. IVAN, Dr. P. POCATILU

– Testarea software orientat obiect –

Editura Inforec, Bucuresti, 1999

[SOARE96]: SOARE ILEANA, AL. D. COLCERU

– Certificarea Calității –

Editura Tribuna Economică, București, 1996

[TRICKER99]: RAY TRICKER

– ISO 9000 pentru intreprinderi mici si mijlocii –

Editura ALL Beck, București, 1999

[HONEY96]: JERRY HONEYCUTT

– Special Edition Using the Internet-, Fourth Edition

Editura MacMillan Computer Publishing, 1996

[ROSCA00]: I. Gh. ROSCA, N. TAPUS

– Internet și Intranet –

Editura Economică, București, 2000

[BRAK98]: WILHELM BRAKHAHN, ULRIKE VOGT

– ISO 9000 pentru servicii –

Editura Tehnică, București, 1998

[MOȚOIU00]: RADU MOȚOIU

– Ghid pentru managementul calității și calitatea managementului anilor 2000 –

Editura FiaTest, București, 2000

[Buraga01]: Sabin Corneliu Buraga

– Tehnologii Web

Editura MARIX ROM, București, 2001

[Fren94]: MILITON FRENȚIU, BASIL PÂRV

– Elaborarea programelor. Metode și tehnici moderne

Editura PROMEDIA, Cluj, 1994

[McCall77]: J. McCall

– Factors in Software Quality

Editura General Electric Co., 1977

[Meyer88]: B. MEYER

– Object Oriented Software Construction

Editura Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1988

[Cooper02] ALAN COOPER

– Implementing a sane process for application development

http://www.newarchitectmag.com/archives/2002/08/

[STOI01]: Dr. eng. Dan Stoichițoiu

Romania on the road for quality

EOTC/IPQ Workshop, Lisbon, 2001

*** Kerry Zallar

– Automated Software Testing – A Perspective

http://www.crl.com/~zallar/testing.html

*** "Quality – Vocabulary", ISO 8402,

Standardization, Geneva. ISO (1986)

*** IEEE Std 610.12-1990,

IEEE Standard Glossary of Software Engineering Terminology