Cerintele Legale ale Incheierii Casatoriei
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR,,
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
CERINȚELE LEGALE ALE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Cuprins:
Introducere
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII PRIVIND CĂSĂTORIA
Noțiunea și caracterele căsătoriei
Caracteristicile căsătoriei
Logodna. Noutatea reglementării. Natură juridică
1.3.1. Încheierea logodnei. Ruperea logodnei
1.3.2. Efectele logodnei
1.3.2.1. Restituirea darurilor
1.3.2.2. Răspunderea pentru ruperea logodnei
1.4 Spețe logodnă
Capitolul II. FORMALITĂȚILE PREMERGĂTOARE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
2.1 Declarația de căsătorie și înregistrarea ei
2.2.1 Opoziția la căsătorie
2.2.2 Noțiunea de opoziție și conținutul ei
2.2.3 Condițiile de validitate ale opoziției la căsătorie
2.2.4. Persoanele care pot face opoziție la căsătorie
2.2.5 Cât timp se poate face opozație la căsătorie
2.2.6 Efectele opotiției la căsătorie
2.3 Speță
Capitolul III. CERINȚELE LEGALE ALE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
3.1 Drepturile și îndatoririle personale ale soților
A. Efectele căsătoriei privind capacitatea de exercițiu
B. Numele soților
C. Obligația de a locui împreună
D. Obligația de sprijin moral reciproc
E. Obligația de fidelitate
F. Îndatoririle conjugale
G. Independența soților
3.2 Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților
3.2.1 Regimul matrimonial în general
3.2.2 Cheltuielile căsătoriei
3.2.3 Regimul comunității legale
3.2.3.1 Bunurile și actele încheiate de soți
3.2.3.2 Datoriile comune ale soților
3.2.3.3 Lichidarea regimului comunității legale
3.2.4 Alegerea regimului matrimonial
3.2.4.1 Convenția matrimonială
3.2.5 Regimul separației de bunuri
3.2.6 Regimul comunității convenționale
3.2.7 Modificarea regimului matrimonial
3.3 Speță
Capitolul IV.REGULI CARE GUVERNEAZĂ ȘI CONCURĂ LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
4.1 Momentul încheierii căsătoriei și înregistrarea căsătoriei
4.2 Solemnitatea și publicitatea încheierii căsătoriei
4.3 Proba încheierii căsătorie
4.4 Speță
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
Introducere
Căsătoria este în fapt rezultatul unei lungi evoluții, prin care uniunea sexuală a bărbatului cu femeia a fost reglementată din punct de vedere al conviețuirii și al efectelor în ce privește copiii și transformată într-o instituție respectată și stabilă.
Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii.
Termenul de căsătorie este utilizat de Codul civil cu două înțelesuri:
în sensul de act juridic, adică este un act juridic bilateral, născut, prin acordul de voință al viitorilor soți care consimt în mod liber și pe deplin egali, să se căsătorească conform prevederilor art.259 din noul codul civil;
în sensul de statut legal al soților cu referire la raporturile personale și patrimoniale, prevăzute de art.307 – 311 și 312 – 372 din noul codul civil. Astfel, noul codul civil folosește, de exemplu, termenul de căsătorie în sens de act juridic în art. 259 („căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie”), în art. 271 („căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber exprimat”), în art.293 (care prevede că „este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor…”).
Căsătoria înseamnă situația juridică, în principiu permanentă, a celor căsătoriți. Această situație juridică este determinată de reglementarea legală privind căsătoria, care devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei și există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie. În acest sens, noul codul civil folosește, de exemplu, termenul de căsătorie în art. 311, potrivit căruia soții au obligația să poarte un anumit nume „în timpul căsătoriei”, dar și în art. 313, care stabilește regimul juridic matrimonial care produce efecte numai din ziua căsătoriei.
În sistemul dreptului nostru pozitiv, actul căsătoriei este un act juridic bilateral prin care viitorii soți consimt în mod liber și pe deplin egal să se supună statutului legal al căsătoriei.
Privit în general, actul căsătoriei se aseamănă cu contractul destul de mult, prin aceea că este tot un act juridic bilateral, precum și prin aceea că încheierea căsătoriei este liberă în înțelesul contractual că orice persoană are libertatea neîngrădită de a se căsători sau de a nu se căsători, iar la încheiere, viitorii soți sunt egali în sensul contractual de drept civil general, ca viitorii soți consimt la căsătorie în condiții de egalitate juridică și nu de subordonare unuia față de celălalt ca la actele juridice administrative.
Văzută prin prisma studiului sociologic, familia este “un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică, sunt legați prin anumite relații natural biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund una pentru alta în fața societății”. În acest sens se poate spune căfamilia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre parinți și copii, precum și dintre alte rude.În evoluția în timp a instituției căsătoriei, statul nostru de drept consideră familia ca un element de bază care ajută la opera de promovare a economiei de piață în țara noastră.Ceea ce constituie baza familiei române sunt relațiile de ajutor reciproc și colaborare ale oamenilor liberi bazate pe principiul consensualismului, egalității în drepturi și autonomiei de voință.Din aceasta izvorăște comunitatea de interese materiale și spirituale între membrii familiei, învederându-se totodată și lipsa antagonismelor între interesele statului și ale familiei.Superioritatea familiei române actuale este o consecință a transformărilor petrecute în societatea românească, transformări care au așezat familia pe baze sociale noi.
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII PRIVIND CĂSĂTORIA
Noțiunea și caracterele căsătoriei
Căsătoria romană era definită de jurisconsultul Modestin în modul următor: Nuptiae sunt conjunctio maris et faeminae et consortium omnis vitae, divini et humani juris communicatio – "Căsătoria este unirea bărbatului și a femeii, o comunitate pentru întreaga viață, îmbinarea dreptului divin și uman".
În Institutele sale, Justinian definește căsătoria ca fiind: Nuptiae autem sive matrimonium est viri et mulieris conjunctio, individuam consuetudinem vitae continens – "Căsătoria este unirea bărbatului cu femeia care produce o comunitate de viață indivizibilă".
Căsătoria romană se realiza inițial prin trecerea femeii sub puterea (manus) bărbatului.
În epoca de început a Romei, căsătoria cum manus (în care femeia cădea sub puterea soțului său) era singura formă de căsătorie practicată. Ulterior, datorită evoluției societății romane care a presupus dezvoltarea și diversificarea relațiilor sociale și economice, și căsătoria romană și-a modificat fizionomia inițială. Astfel, căsătoria cu manus și-a pierdut treptat aplicabilitatea practică și caracterul exclusiv de utilizare și a fost înlocuită cu căsătoria fără manus, în care femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului său, ci rămânea sub puterea propriului pater familias.
Căsătoria romană era precedată de o logodnă numită sponsalia care desemna o promisiune pe care și-o făceau viitorii soți ca se vor uni ulterior prin căsătorie. Denumirea logodnei – sponsalia – își are originea în epoca veche a Romei, când logodnicii utilizau verbul spondeo – "promit" – când se angajau într-o logodnă.
Condițiile de fond necesare pentru o logodna erau diferite de cele pe care le vom analiza atunci când vom vorbi despre condițiile de fond ale căsătoriei.
Astfel, pater familias putea să logodească pe fiica sa (și în majoritatea cazurilor aceasta era practica utilizată) chiar fără consimțământul acesteia, spre deosebire de căsătorie, unde vom vedea că era necesar consimțământul ambilor soți.
Condiția de vârstă pentru logodnă era diferită de condiția necesară la încheierea căsătoriei, în sensul că se puteau căsători copiii impuberi, dar care împliniseră vârsta de 7 ani.
Logodna nu era complet lipsită de efecte juridice, în sensul că logodnicul avea o acțiune de adulter în caz de infidelitate a logodnicei sale, injuriile aduse logodnicei se răsfrângeau asupra sa și putea introduce acțiune în acest sens și, deși logodna nu crea pentru părți obligația de a se căsători, în perioada împăratului Constantin, ruperea în mod nejustificat a logodnei atrăgea pentru partea vinovată, obligația la daune materiale față de cealaltă parte.
Căsătoria a cunoscut dea lungul timpului mai multe definiții astfel, G Ibrăileanu spunea „Căsătoria își are rădăcinile în profunzimile naturii și vieții sociale, o creație a biologiei naturale și sociale”, J. Portalis definea căsătoria ca fiind „Societatea bărbatului și a femeii care se unesc pentru a se perpetua, pentru a se ajuta și sprijini reciproc, pentru a suporta împreună greutățile vieții și pentru a împărtăși destinul lor comun”.
V. Planiol arăta că familia poate lua naștere în trei moduri: prin căsătorie, prin filiație și prin adopție.
Căsătoria, care în perioada romană era o instituție civilă, a dobândit un caracter religios, din cauza influenței tot mai mari a bisericii creștine. De fapt în toată Europa după căderea Imperiului roman și în special în Evul Mediu asistăm la o micșorare a puterilor statului și la o ridicare a Bisericii. Căsătoria dobândind astfel un caracter pur religios, și transformându-se într-o instituție de drept canonic, cârmuită de o legislație specială elaborată de soboarele bisericești.
Laicizarea legislației matrimoniale a fost înfăptuită în urma Revoluției Franceze, Constituția din 1791 în titlul 2, art.7 declara căsătoria un contract civil, iar ofițerul stării civile avea competența de a o celebra.
În Țările Române, căsătoria a fost o instituție pur religioasă până la laicizarea căsătoriei realizată prin adoptarea Codului civil în 1864.
Căsătoria se transforma după modelul francez, într-un contract civil, iar ofițerii de stare civilă erau singurii care aveau competența de a celebra căsătoria.
Deoarece, căsătoria religioasă era înrădăcinată în tradițiile populației, Constituția din 1866 în art.22, a prevăzut că actele de căsătorie trebuie să fie întocmite întotdeauna înaintea slujbei religioase, care pentru căsătorie era obligatorie, afară de cazurile ce se vor prevedea printr-o lege. „Actele Statului civil sunt de atribuțiunea autorități civile. Întocmirea acestor acte va trebui să preceadă întotdeauna benedicțiunea religioasă care pentru căsătorii va fi obligatore, afară de cazurile ce se vor prevedea prin anume lege.”
Textul a fost modificat prin Constituția din 1923 care în art.23 suprima obligativitatea căsătoriei religioase – „Actele stării civile sunt de atribuția legii civile. Întocmirea acestor acte va trebui să preceadă întotdeauna binecuvântarea religioasă”
Astfel, în Codul penal din 1864 se prevedea că „orice preot care va celebra cununia înainte de îndeplinirea actelor și formelor cerute de legea civilă se va pedepsi pentru prima oară cu amendă, iar în caz de recidivă se va pedepsi cu închisoarea“ (art. 166). Această normă legală a avut o existență de 100 de ani, perpetuându-se în textul Codurilor penale din 1912, 1936 și 1948, abia Codul penal din 1964 dezincriminând penal pe preotul care săvârșește slujba bisericească înaintea căsătoriei civile. Cu toate acestea, după căderea regimului comunist, prin Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, se va introduce sancționarea contravențională a „oficierii de către deservenții cultelor a serviciului religios în cazul căsătoriei … fără a li se fi prezentat certificatul de căsătorie“ (art. 62, alin. 1, lit. k). Motivele care au determinat reintroducerea, după 30 de ani, a unei sancțiuni pentru preotul care săvârșește căsătoria religioasă fără prealabila săvârșire a celei civile nu pot fi străine de conținutul prevederii constituționale. Legea nu dădea o definiție a căsătoriei.
Căsătoria este în fapt rezultatul unei lungi evoluții, prin care uniunea sexuală a bărbatului cu femeia a fost reglementată din punct de vedere al conviețuirii și al efectelor în ce privește copiii și transformată într-o instituție respectată și stabilă.
Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii.
Termenul de căsătorie a fost utilizat de Codul familiei cu două înțelesuri:
în sensul de act juridic, adică era un act juridic bilateral, născut, prin acordul de voință al viitorilor soți care consimt în mod liber și pe deplin egali, să se căsătorească conform prevederilor Codului familiei;
în sensul de statut legal al soților cu referire la raporturile personale și patrimoniale, prevăzut de art.26-36 din Codul familiei. Astfel, Codul familiei folosea, de exemplu, termenul de căsătorie în sens de act juridic în art. 1 („căsătoria liber consimțită”), în art. 16(„căsătoria se încheia prin consimțământul viitorilor soți”), în art. 19 (care prevedea că „este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor…”).
Căsătoria însemna situația juridică, în principiu permanentă, a celor căsătoriți. Această situație juridică este determinată de reglementarea legală privind căsătoria, care devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei, și există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie. În acest sens, Codul familiei folosea, de exemplu, termenul de căsătorie în art. 28, potrivit căruia soții sunt obligați să poarte un anumit nume „în timpul căsătoriei”, dar și în art. 30, care stabilea regimul juridic al bunurilor dobândite „în timpul căsătoriei”.
Căsătoria deși se aseamănă cu un contract civil fiind un act juridic bilateral, viitori soți consimt în mod liber să încheie actul juridic prin care se căsătoresc sau nu, părțile sunt egale în fața legii și nu se subordonează una celeilalte dar, nu este un contract deoarece se deosebește de acesta prin faptul că, nu a fost concepută ca un contract, consimțământul este limitat la statutul legal al căsătoriei, are al scop decât contractul.
Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract deoarece între acestea există mai multe deosebiri:
A) În cazul contractului, fiecare parte urmărește un scop diferit de al celeilalte părți, pe când în cazul căsătoriei ambele părți urmăresc un scop comun, care este întemeierea unei familii (art.259 alin.2 din Codul civil);
B) Efectele juridice ale contractului sunt determinate de părți, în anumite limite stabilite de lege (art.1270 din Codul civil), putând îmbrăca cele mai diferite aspecte, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voința părților neavând decât rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei, fără posibilitatea de a-l modifica în vreun fel. Cei care se căsătoresc au numai posibilitatea de a accepta sau nu statutul legal al căsătoriei, așa cum este el stabilit de lege;
C) În principiu, contractul poate fi susceptibil de modalități (condiția și termenul), pe când căsătoria nu poate fi afectată de asemenea modalități;
D) Contractul, fiind stabilit prin voința părților (mutuus consensus), poate înceta prin acordul lor de voință în acest sens (mutuus dissensus), pe când căsătoria nu poate lua sfârșit prin acordul de voință al unuia dintre soți. În cazul contractului cu durată nedeterminată se admite că acesta poate înceta, în principiu, prin voința unilaterală a uneia din părți, pe când căsătoria nu poate înceta în asemenea mod. Contractul poate fi modificat de către părți, prin acordul lor, ceea ce nu este posibil în cazul căsătoriei;
E) În cazul contractului, dacă o parte nu-și execută obligațiile, cealaltă parte poate cere rezoluțiunea, pe când căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile stabilite de lege;
F) Nulitățile căsătoriei prezintă anumite particularități față de cele ale contractului și ale celorlalte acte juridice.
Codul civil reglementează căsătoria și potrivit art.258 prevede că, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.
Familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.
Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei.
rin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.
Scopul căsătoriei este de a se întemeia o căsătorie.
Codul civil definește căsătoria ca fiind uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie (art.259 alin.1).
Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.
1.2. Caracteristicile căsătoriei
Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie. Uniunea dintre soți se întemeiază pe consimțământul celor care se căsătoresc și este reglementată de normele legale, devenite aplicabile prin asemenea consimțământ. Căsătoria se încheie între bărbat și femeie.
2. Căsătoria este liber consimțită, adică viitorilor soți consimt în mod personal și liber și pe deplin egali, să se căsătorească conform prevederilor art.271 din Codul civil. Exprimarea consimțământului liber al celor care se căsătoresc este garantată prin dispozițiile legale, care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecțiunea reciprocă a viitorilor soți;
3. Căsătoria se încheie în forma cerută de lege, adică se încheie în formă solemnă, în fața ofițerului de stare civilă, într-un anumit loc, în prezența viitorilor soți și doi martori, întocmirea în registrul de stare civilă a actului de căsătorie;
4. Căsătoria este monogamă. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei, afecțiunea reciprocă a soților. Caracterul exclusivist al dragostei implică monogamia așa cum prevede art.259 alin.1 din Codul civil, căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie și art.271 prevede, căsătoria se încheie între bărbat și femeie. Prevederile legale asigură acest caracter monogam al căsătoriei. Prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie (art.258 alin.4 din Codul civil).
5. Căsătoria are caracter civil. În Țările Române până la laicizarea căsătoriei efectuată prin promulgarea codului civil în 1864, căsătoria a fost o instituție pur religioasă, aceasta a însemnând o eră nouă în dreptul matrimonial român.
Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat. Potrivit dispozițiilor constituționale care garantează tuturor cetățenilor libertatea conștiinței și libertatea exercitării cultului religios, soții au posibilitatea să procedeze și la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în fața autorității de stat. Această celebrare religioasă nu produce nici un efect juridic. Uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică. Acest caracter este dat de către Constituție care prevede în art.48 „Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă” iar art.259 alin.3 din Codul civil, „Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile”;
6. Căsătoria se încheie pe viață. În principiu căsătoria este menită să dăinuie pe timpul vieții soților, căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți (art.259 alin.4 din Codul civil). Totuși prin excepție căsătoria poate fi desfăcută prin divorț;
7. Căsătoria este întemeiată pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie. Egalitatea între soți se referă atât la încheierea căsătoriei cât și la relațiile dintre soți și dintre aceștia și copii lor. Astfel cum prevede art.332 alin.2 din Codul civil, convenția matrimonială nu poate aduce atingere egalității dintre soți, autorității părintești sau devoluțiunii succesorale legale.;
8. Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii (art.259 alin.2 din Codul civil). Căsătoria este baza familiei și este ocrotită de lege.
1.3. Logodna. Noutatea reglementării. Natură juridică
Logodna nu reprezintă altceva decât o promisiune reciprocă de căsătorie, făcută – de regulă – într-un cadru festiv.
Logodna nu poate fi calificată ca un antecontract, pentru că nu este de conceput existența unei obligații de a încheia o căsătorie.
Altfel spus, libertatea de a se căsători, prin componenta ei – dreptul de a nu se căsători – face imposibilă o asemenea obligație juridică.
Vechile noastre legiuiri, Codurile Calimach, Caragea și Donici au reglementat logodna ca un contract (antecontract) care obliga la încheierea căsătoriei. Ulterior, Codul civil (după modelul Codului civil francez) și apoi Codul familiei n-au mai reglementat logodna, din dorința de a da libertății matrimoniale deplină consistență.
Codul civilconsacră Capitolul I al Titlului II „Căsătoria” din Cartea a II-a logodnei, pe care o reglementează ca o situație juridică premergătoare căsătoriei.
Este de remarcat faptul că logodna este expres prevăzută în unele legislații, precum Codul civil german și Codul civil elvețian
Într-adevăr, din punct de vedere sociologic, logodna reprezintă o perioadă preparatorie, în vederea viitoarei căsătorii.
În practică, promisiunile de căsătorie sunt adeseori dublate de conviețuirea viitorilor soți, un fel de „pre-mariaj” sau „căsătorie de probă”. Deși, din punct de vedere juridic, simplele promisiuni de căsătorie sunt suficiente pentru a ridica probleme de calificare juridică și responsabilitate, nu există un contencios relevant în această materie, astfel încât, de regulă, eventualele litigii se plasează mai ales pe planul raporturilor patrimoniale dintre concubini și al stabilirii paternității din afara căsătoriei, în cazul în care au rezultat copii.
Natura juridică a logodnei este controversată în doctrină.Astfel, s-a considerat că logodna nu este un contract, ci unsimplu fapt juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei, în special în cazul ruperii unilaterale și abuzive. Aceasta este teza cea mai răspândită.
Există însă și opinii care împărtășesc teza contractualistă a logodnei, considerându-se că este contrar realității psihologice și sociale să se nege aspectul său contractual. Dar acest contract nu are conținutul unui antecontract de căsătorie, astfel încât părțile nu s-ar obliga să încheie căsătoria (obligație de rezultat), ci s-ar obliga doar să încerce în mod loial să stabilească o asemenea relație de natură să conducă la încheierea căsătoriei (obligație de mijloace). Libertatea matrimonială nu ar fi atinsă, deoarece oricare dintre părți poate denunța unilateral „contractul” oricând, răspunderea sa neputând fi antrenată decât în caz de denunțare abuzivă. Astfel înțeles, „contractul” de logodnă conduce la aceleași consecințe practice ca și calificarea logodnei ca un simplu fapt juridic.
Deși Codul civil nu califică expres logodna ca fiind un contract, din ansamblul reglementării s-ar putea desprinde această concluzie.Astfel, art. 266 definește expres logodna ca fiind „promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”. Textul sereferă expres la „încheierea logodnei”, respectiv la condițiile defond și formalitățile logodnei.
1.3.1. Încheierea logodnei. Ruperea logodnei
Potrivit art. 266din noul Cod civil, logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepția avizului medical și a autorizării organului administrative competent.
Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei.
Logodna se poate încheia doar între bărbat și femeie.
Din cuprinsul acestui text rezultă că, în ceea ce privește încheierea logodnei, condițiile de fond sunt următoarele:
A)diferența de sex (ca și în cazul căsătoriei);
B)îndeplinirea celorlalte condiții de fond cerute la încheierea căsătoriei. În cazul minorilor nu se cere însă avizul medical și încuviințarea instanței tutelare;
C)nu se impun formalități speciale pentru celebrarea logodnei. Dovada se poate face cu orice mijloc de probă.
Consimțământul la logodnă reprezintă manifestarea de voință a bărbatului și a femeii în vederea încheierii logodnei, realizându-se un acord devoință cu o fizionomie juridică proprie, diferit atât de cererea în căsătorie, cât și de acceptarea acestei cereri, datorită modului în care acesta poate fi exprimat, precum și datorită faptului că legea nu cere îndeplinirea niciunei formalități.
Totuși consimțământul trebuie să fie exteriorizat, exteriorizarea consimțământului la logodnă putând avea loc verbal, în scris, sau chiar tacit, prin gesturi ori fapte concludente, cum ar fi purtarea verighetelor, oferirea și acceptarea inelului de logodnă, care nu lasă nicio îndoială cu privire la intenția de a promite încheierea căsătorie
În ceea ce privește efectele logodnei, potrivit alin. (3) al art. 266, căsătoria nu este condiționată de încheierea logodnei, acărei încheiere constituie, așadar, doar o facultate pentru viitoriisoți.
De asemenea, potrivit art. 267 alin. (1) logodna nu obligă la încheierea căsătoriei, în sensul că logodnicul care rupelogodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria. Se conservăastfel libertatea oricăruia dintre viitorii soți de a se căsători sau nu.
Ruperea logodnei
Logodna o poate rupe oricare dintre logodnici, ceea ce echivalează cu o denunțare unilaterală a logodnei.
Potrivit alin. (3) al art. 267, ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
De asemenea, ca și o garanție a libertății matrimoniale, potrivit alin. (2) al art.267, clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.
1.3.2. Efectele logodnei
Faptul că logodna poate fi oricând denunțată (ruptă) în mod unilateral nu înseamnă că nu se pot produce și anumite consecințe juridice.
Art. 268 și art. 269reglementează două asemenea efecte.
1.3.2.1.. Restituirea darurilor
Potrivit art. 268 din Codul civil, în cazul ruperii logodnei,darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei, sunt supuse restituirii sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite.
Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putință, în măsura îmbogățirii.
Obligația de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moarte.
Darurile manuale, făcute pentru a respecta un obicei social și care au o valoare modică în raport cu nivelul de trai al donatorului nu se restituie.
Cadourile cu valoare mare, făcute în considerarea căsătoriei proiectate sunt supuse restituirii. Cu toate acestea, dacă ruperea logodnei a fost abuzivă, ele pot fi păstrate cu titlu compensatoriu, în contul despăgubirilor care s-ar cuveni părții obligate la restituire.
În doctrina franceză, în ceea ce privește bijuteriile de familie, s-a considerat că acestea au un regim special: ele nu au fost remise cu titlul de donație (daruri manuale), ci cu titlul de împrumut de folosință și deci trebuie restituite pentru a fi menținute în familia respectivă.
1.3.2.2. Răspunderea pentru ruperea logodnei
De lege lata, chiar și în lipsa unei reglementări exprese, în jurisprudența veche, anterioară anului 1948, sub imperiul Codului civil de la 1864, s-a considerat că temeiul îl constituie regulile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale – art. 1349 C.Civ.
Soluția ar fi aceeași și dacă se împărtășește teoria contractualistă asupra logodnei, răspunderea nefiind contractuală, ci tot delictuală, dacă se constată că denunțarea – ca manifestare unilaterală de voință – a fost abuzivă. Temeiul răspunderii nu este deci actul logodnei, ci ruperea abuzivă, nejustificată a logodnei.
În general, ceea ce se sancționează este modalitatea în care s-a produs ruperea unilaterală a logodnei(intempestivă,brutală, incorectă, injurioasă).
Codul civil reglementează expres răspunderea pentru ruperea logodneiîn art. 269, astfel:
“Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fila despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.
Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri în condițiile menționate.”
Reclamantul trebuie să dovedească, așadar, caracterul abuziv al ruperii logodnei, culpa logodnicului pârât, precum șiprejudiciul cauzat.
Referitor la prejudiciu, întrucât textul nu distinge, poate fi reparat sub forma despăgubirilor atât prejudiciul material, cât și cel moral.
În sfârșit, potrivit art. 270din C.civ., dreptul la acțiune, atât pentru restituirea darurilor, cât și în cazul răspunderii pentru ruperea logodnei se prescrie în termen de un an de la ruperea logodnei.
1.4 Spețe din materia logodnei
La data de 17 aprilie 2012 a avut loc o petrecere cu ocazia logodnei dintre A și B, ambii majori, la locuința părinților lui A și în prezența a 50 de invitați. În acest cadru solemn, A și B au consimțit, în fața tuturor celor prezenți, să se căsătorească. Data nunții a fost stabilită pentru 12 octombrie 2012, dată la care A s-a prezentat în fața ofițerului stării civile și a cerut încheierea căsătoriei cu B, aducând totodată 2 martori care au recunoscut faptul că B și-a dat consimțământul la căsătorie încă de la data de 17 aprilie 2012.
În data de 1 octombrie 2011, A a cerut-o de soție pe B, propunându-i să se căsătorească în data de 1 iunie 2012. B a fost de acord cu propunerea, solicitând însă și obținând de la acesta încheierea unei convenții scrise prin care A promite că, în cazul în care se va răzgândi în privința încheierii căsătoriei, îi va plăti lui B o compensație de 10.000 de euro pentru suferința emoțională și pentru afectarea imaginii în fața rudelor și a cunoscuților care vor fi invitați la o nuntă ce nu va mai avea loc. La data de 25 mai 2012, A a anunțat-o pe B că nu dorește să se mai căsătorească cu ea, cei200 de invitați urmând a fi anunțați că nunta nu va mai avea loc. B introduce a acțiune civilă împotriva lui A, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 de euro cu titlu de daune morale pentru ruperea abuzivă a logodnei.
C și D decid să se căsătorească peste 6 luni. În acest interval, C rezervă un restaurant pentru petrecerea de nuntă, achitând un avans nereturnabil de 2.000 de lei, cumpără invitații de nuntă în valoare de 500 de lei, își cumpără o rochie de mireasă în valoare de 10.000 de lei și achită un avans nereturnabil de 5.000 de lei pentru angajarea unei formații muzicale care să cânte la nuntă. D o anunță pe C, cu 2 săptămâni înainte de nuntă, că nu dorește să se mai căsătorească, urmând a se dedica vieții monahale. C îl acționează în judecată pe D, solicitându-i acestuia despăgubiri pentru ruperea abuzivă a logodnei, despăgubiri cuprinzând toate cheltuielile făcute în vederea nunții.
A și B, logodiți la 1 decembrie 2011, au primit ca daruri de logodnă un autoturism, un lingou de aur de 50 de grame, o vază, o cafetieră, un robot de bucătărie și suma de 10.000 de lei. În urma ruperii logodnei prin acordul celor doi, persoanele care au făcut aceste daruri au solicitat restituirea lor.
CAPITOLUL II
FORMALITĂȚILE PREMERGĂTOARE
ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
2.1 DECLARAȚIA DE CĂSĂTORIE ȘIÎNREGISTRAREA EI
Condițiile de formă ale căsătoriei se împart în formalități premergătoare sau anterioare încheierii căsătoriei și formalități privind însăși încheierea căsătoriei.
Toate formalitățile pe care legea le impune pentru a se putea încheia căsătoria, precum și opozițiile la căsătorie sunt prevăzute în scopul de a preîntâmpina încheierea unei căsătorii nevalabile sau nesănătoase.
Reglementarea formalităților care se îndeplinesc în vederea încheierii căsătoriei are drept scop să asigure consimțământul liber la căsătorie al viitorilor soți, aceștia trebuind să-și exprime voința de a se căsători în fața autorității de stat competente.
Totodată aceste formalități sunt menite să informeze pe ofiterul de stare civilă asupra statutului civil al viitorilor soți, care pe baza datelor astfel culese va putea verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie.
În sfârșit, datorită acestor formalități se vor pune în mișcare opozițiile la căsătorie dacă va fi cazul.
Prima formalitate premergătoare încheierii căsătoriei o reprezintă comunicarea reciprocă a stării de sănătate.potrivit prevederilor art.278 NCC,căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declara că și-au comunicat,reciproc,starea de sănătate.aceste considerente nu sunt numai obligații de protecție a soților,ci și unele de ordin medical. Legiuitorul lasă la aprecierea viitorilor soți decizia privind încheierea căsăstoriei în condițiile ăn care unul dinttre ei suferă de o anumită boală,realizând acest act in cunoștință de cauză.
Omisiunea voită a viitorului soț de a aduce la cunoștința celuilalt boala de care suferă constituie un motiv de anulare a căsătoriei.
Comunicarea stării de sănătate se face cu certificatul medical,care se anexează la declarația de căsătorie.Necesitatea prezentării certificatelor medicale care să ateste starea de sănătate a aviitorilor soți este reglementată în cuprinsul art. 25 alin. (3) dinLegea nr. 71/2011cu privire la actele de stare civilă.
Cea de-a doua formalitate anterioară încheierii căsătorieieste declarația de căsătorie, prin care viitorii soți își manifestă voința în vederea încheierii căsătoriei.
Declarația de căsătorie se face personal de către viitorii soți în scris, la sediul serviciului de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.
Dacă viitorii soți locuiesc în aceeași localitate ei se vor prezenta la sediul stării civile din acea localitate.
Dacă unul dintre viitorii soți nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el poate face declarația de căsătorie la autoritatea administrației publice locale în a cărei rază administrativ teritorială își are domiciliul sau reședința, care o transmite din oficiu și fără întârziere în termen de 48 de ore, la autoritatea administrației publice locale unde urmează a se încheia căsătoria (conform art. 280 alin. (4) conform NCC ).
Din dispozițiile art. 280 NCC rezultă că se cere ca declarația să fie făcută personal de către viitorii soți (deci nu prin procură), dar nu se cere ca o condiție de validitate, ca neapărat declarația să fie predată tot personal la sediul serviciului de stare civilă.
Dacă viitorii soți se află în străinătate declarația de căsătorie se va face la reprezentanța diplomatică sau consulară a țării noastre, iar în lipsa acesteia, la autoritatea civilă străină competentă care va încheia căsătoria. Soții au obligația ca la înapoierea în țară să înregistreze actul de căsătorie la serviciul de stare civilă competent.
Este necesar a fi evidențiat caracterul personal al declarației de căsătorie, ea trebuind să fie făcută personal de către viitorii soți.
În declarația de căsătorie, pe lângă intenția viitorilor soți de a se căsători și datele privitoare la persoana lor, viitorii soți trebuie să mai arate că nu există nici un impediment legal la încheierea căsătoriei lor și vor anexa toate actele cerute de lege.
Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă:
1. Voința neîndoielnică a viitorilor soți de a se căsători. În declarația de căsătorie viitorii soți trebuie să-și arate voința neîndoielnică de a se căsători unul cu celălalt.
2. Declarația viitorilor soți că au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor. Viitorii soți sunt obligați să declare că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor.
În mod firesc această comunicare a stării sănătății se realizează prin certificatele medicale privind pe viitorii soți, care se anexează la declarația de căsătorie.
Prin această cerință legală se urmărește un dublu scop:
a) Fiecare dintre viitorii soți să cunoască starea sănătății celuilalt. În acest fel, viitorii soți au posibilitatea să cunoască pericolul pe care-l poate prezenta pentru ei și pentru copiii lor încheierea unei căsătorii, în condiții necorespunzătoare din punct de vedere al sănătății. Boala de care suferă unul dintre viitorii soți cu excepția celor de o anumită gravitate prevăzută de lege, nu constituie o piedică la încheierea unei căsătorii, întemeiată pe afecțiune și sprijin moral și material reciproc.
De aceea, dacă unul dintre viitorii soți suferă de o asemenea boală, hotărârea de a încheia ori nu căsătoria aparține acestora.
b) Considerații de ordin medical, eugenic. De aceea legea oprește căsătoria celor care suferă de anumite boli, chiar dacă viitorii soți ar fi de acord și ar dori încheierea ei.
3. Declarația viitorilor soți că îndeplinesc cerințele prevăzute de art.281NCC (condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie).
4. Declarația viitorilor soți cu privire la numele pe care s-au înțeles a-l purta în timpul căsătoriei (această declarație se poate face și ulterior până la încheierea căsătoriei în scris și se anexează la declarația de căsătorie făcută).
Cu ocazia încheierii căsătoriei, viitorii soți trebuie să declare numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei.
Potrivit principiului egalității sexelor, se acordă viitorilor soți următoarele posibilități:
a) să-și păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie;
b) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun numele unuia dintre ei;
c) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comune, numele lor reunite.
Nu va fi posibil însă ca soții să se învoiască ca unul dintre soți să păstreze numele său, ce-l avea înainte de căsătorie, iar celălalt să adauge la numele său și numele celuilalt.
De asemenea, nu este permis ca ambii sau unul dintre soți să aleagă un nume, pe care nici unul dintre ei nu l-au purtat.
Dacă soții la încheierea căsătoriei nu au făcut nici o declarație cu privire la numele ce urmează să-l poarte în timpul căsătoriei, se consideră că au înțeles să-și păstreze fiecare numele pe care l-a avut înainte de căsătorie.
În cazul în care viitorii soți au făcut declarații la servicii de stare civilă separate (art. 280 alin. (4) C.Civil.), atunci declarația trebuie să cuprindă și indicația locului unde urmează a se încheia căsătoria.
În acest caz declarația de căsătorie va fi consemnată în două formulare de căsătorie.
Declarația de căsătorie făcută în scris, se semnează de către declarant și de către ofiterul de stare civilă.
Dacă declarantul nu poate semna – ceea ce reprezintă cazuri extrem de rare – declarația se semnează de către ofiterul de stare civilă care va menționa că datele înscrise în declarație corespund cu cele dictate verbal și că s-au citit cuvânt cu cuvânt declarantului.
Potrivit art. 281 NCC., în declarația de căsătorie viitorii soți vor arăta că nu există nici o piedică la căsătorie. Odată cu declarația de căsătorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege.Aceste dovezi se referă la satisfacerea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie (art. 281 alin. (1) si alin. (2) NCC ).
Potrivit art.25 alin. (3) dinLegea nr. 71/2011 cu privire la actele de stare civilă. “Ofițerul de stare civilă, care primește declarația de căsătorie, solicită viitorilor soți să prezinte actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind starea sănătății acestora ,precu și: a) autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea pentru încheierea căsătoriei,in cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de rudfenie firească sau adopție,în condițiile prevăzute de lege, b) avizul medical, dovada încuviințării părinților ori,după caz,a tutorelui și autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul pentru încheierea căsătoriei,în cazul existenței unor impedimente legate de vârsta matrimonială”.
Ofițerul de stare civilă este obligat să verifice de îndată după primirea declarației dacă viitorii soți au vârsta legală pentru căsătorie.
La primirea declarației de căsătorie, delegatul de stare civilă va citi viitorilor soți prevederile art.281 NCC , care stabilesc condițiile de fond și impedimentele la căsătorie, și cele ale art. 282 NCC, cu privire la numele pe care urmează a-l purta în timpul căsătoriei.
Totodată delegatul de stare civilă va atrage atenția viitorilor soți că legea penală pedepsește pe cei care fac declarații false. În acest sens C. pen. prevede: “Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unui organ sau unei alte unități dintre cele la care se referă în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește pentru producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă”.
Ofiterul de stare civilă este obligat să controleze realitatea conținutului declarației.
În sfârșit, înainte de semnare, actul întocmit va fi citit declarantului cuvânt cu cuvânt. Numai după îndeplinirea acestor formalități se va putea înregistra declarația de căsătorie, iar pe declarație la rubrica “acte de identitate prezentate” se face mențiunea despre actele aduse de către declaranți.
Art.26 din Legea nr. 71/2011 cu privire la actele de stare civilă republicată prevede că: “Ofițerul de stare civilă dispune publicarea declarației de căsătorie în ziua primirii acesteia,prin afișarea în extras într-un loc special amenajat la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau al primăriei,respective al misiunii diplomatice sau al oficiului consular unde urmează să se încheie căsătoria, precum și pe pagina de internet a acestuia, acesteia. După caz, declarația de căsătorie se afișează și la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau al primăriei unde celălalt soș își are domiciliul sau reședința”.
Art.283 NCC prevede că extrasul din declarația de căsătorie va cuprinde, în mod obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie în termen de 10 zile de la data afișării.
Potrivit art.283 alin. (2) termenul pentru încheierea căsătoriei este de 10 zile, în care se cuprind atât ziua în care a fost făcută declarația de căsătorie cât și ziua în care se oficiază căsătoria. Din motive temeinice, se poate încuviința încheierea căsătoriei și înainte de împlinirea termenului de 10 zile.( art.283 alin. (4) NCC)
În ceea ce privește valoarea juridică a declarației de căsătorie, potrivit legii această declarație este o condiție de formă premergătoare încheierii căsătoriei, care însă prin conținutul său volițional, are pentru declaranți semnificația faptică a unui proiect de căsătorie.
2.2 OPOZIȚIA LA CĂSĂTORIE
Existența în dreptul nostru a instituției opoziției la căsătorie invederează, cu deosebire, grija cu care legiuitorul urmărește respectarea întocmai a condițiilor de fond ale căsătoriei, respectare care să asigure încheierea unei căsătorii valide și întemeierea unei familii trainice.
Aceasta este și rațiunea pentru care nerespectarea dispozițiilor legale atrage după sine sancționarea încălcării lor, sancțiunile aplicabile fiind, după caz, administrative, penale sau civile, ceea ce nu exclude, dacă se impune și aplicarea lor cumulativă.
În cazul sancțiunilor penale, menționăm pedeapsa privativă de libertate prevăzută de art.376 C.pen.pentru infracțiunea de bigamie, iar ca sancțiuni administrative menționăm amenda și avertismentul care vizează contravențiile săvârșite de către delegatul de stare civilă în exercitarea atribuțiilor sale privitoare la încheierea căsătoriei.
Cât privește sancțiunile civile, trebuie să facem distincție între cele cu caracter preventiv – opozițiile, care intervin înainte ca delegatul de stare civilă să fi celebrat căsătoria, urmărind deci împiedicarea încheierii căsătoriei cu încălcarea condițiilor de validitate impuse de lege și cele care intervin post factum – nulitățile – sancțiuni ce apar ca urmare a nerespectării unora dintre cerințele prevăzute de lege cu privire la încheierea căsătoriei.
Opoziția, deși destul de rar întâlnită în practică, are ca scop în principal, prevenirea cazurilor de nulitate a căsătoriei cu toate consecințele severe pe care le implica desființarea unui atare act juridic.
Eficiența opoziției, ca mijloc de prevenire a încheierii unor căsătorii nule, este înlesnită prin grija legiuitorului care a instituit un termen legal minim de 10 zile între data înregistrării declarației de căsătorie și data încheierii căsătoriei.
Potrivit prevederilor Noului Cod Civil , căsătoria se încheie în termen de 10 zile în care se cuprind data când s-a făcut declarația de căsătorie și ziua încheierii căsătoriei. Dacă unul dintre viitorii soți a făcut declarația de căsătorie la alt serviciu de stare civilă decât acela la care urmează să se încheie căsătoria, termenul de 10 zile se calculează de la data primirii ambelor declarații de către serviciul de stare civilă competent. Termenul de 10 zile este stabilit în scopul ca viitorii soți să aibă posibilitatea să reflecteze asupra actului ce urmează a se încheia și de a da posibilitatea terțelor persoane să se opună la încheierea căsătoriei, atunci când nu sunt îndeplinite condițiile de fond sau există impedimente care nu permit încheierea căsătoriei.
În anumite situații speciale, pentru motive temeinice, căsătoria se poate încheia și înainte de expirarea termenului menționat, dar numai cu încuviințarea primarului localității ori sectorului municipiului București unde urmează a se încheia căsătoria.
Când căsătoria se încheie pe o navă română în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, între cetățeni români, dispensa de termen se poate acorda de către comandantul navei, care este investit cu atribuții de delegat de stare civilă.
Cazurile de acordare a dispensei de termen sunt: viitoarea soție este gravidă, copilul fiind conceput cu viitorul soț, iar nașterea urmează a avea loc înăuntrul termenului de 10 zile, viitorul soț este militar și are o permisie acordată de unitate mai mică decât termenul prevăzut pentru încheierea căsătoriei, viitorul soț urmează a pleca la studii sau în misiune în străinătate înăuntrul termenului de 10 zile.
Rostul termenului de 10 zile este întreit:
– terții pot face opoziție la căsătorie ;
– ofiterul de stare civilă va putea verifica mai îndeaproape dacă toate cerințele legale pentru încheierea căsătoriei sunt îndeplinite, precum și temeinicia eventualelor opoziții și informații primite;
– declaranții mai pot încă reflecta asupra încheierii importantului act al căsătoriei.
O problemă care se ridică este dacă nerespectarea termenului de 10 zile duce la nulitatea căsătoriei.
Nerespectarea termenului de 10 zile prevăzut de art. 283 NCC, nu are drept consecință nulitatea căsătoriei, ci numai sancționarea disciplinară a delegatului de stare civilă care a încheiat căsătoria înainte de expirarea termenului.
Acest text de lege nu prevede însă nulitatea căsătoriei pentru cazul când a fost oficiată înainte de expirarea termenului legal amintit sau cel fixat în condițiile art.283 alin (4) NCC, dispozițiile lui având caracterul unei recomandări, iar încălcarea lor putând atrage doar sancțiuni disciplinare împotriva delegatului de stare civilă.
Codul Civil actual in Cartea aII-a Despre Familie, prevede limitativ cauzele de nulitate ale căsătoriei, arătând că este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 271, 273, 274, 276, 287 alin(1)..
2.2.1 Noțiunea de opoziție și obiectul ei
Opoziția, alături de termenul de 10 zile, ce trebuie să preceadă încheierea căsătoriei face parte din măsurile menite să preîntâmpine orice fraudă sau neregularitate care ar putea induce în eroare pe delegatul de stare civilă.
Realizarea acestei finalități este pe deplin asigurată de posibilitatea acordată de lege, fără nici o restricție, oricărei persoane de a face opoziție la căsătorie (art. 285 NCC).
Obiectul opoziției la căsătorie îl poate forma fie un impediment insurmontabil cum ar fi bigamia – care împiedică, în cazul când se dovedește reală, în mod definitiv încheierea căsătoriei, fie semnalarea unor nereguli cum ar fi – lipsa dispensei de vârstă, a certificatului prenupțial.
În ambele cazuri, finalitatea urmărită este aceea de a împiedica încheierea unei căsătorii expusă aplicării sancțiunii nulității în funcție de caracterul cerinței legale ignorată.
Opoziția la căsătorie poate fi definită ca actul prin care o persoană aduce la cunoștința delegatului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept, care nu permite încheierea căsătoriei.
Ofiterul de stare civilă, astfel informat procedează la verificarea celor afirmate în opoziție, și în cazul în care constată că opozițiile sunt întemeiate, în sensul că într-adevăr cerințele legale nu sunt îndeplinite, va refuza să procedeze la încheierea căsătoriei.
Aceasta înseamnă că, dacă până la încheierea căsătoriei s-au ivit opoziții, ce n-au putut fi verificate, deoarece în tot acest timp se pot face opoziții – încheierea căsătoriei poate fi suspendată până ce se face această verificare.
2.2.2 Condițiile de validitate ale opoziției la căsătorie
Conform art. 285 NCC, orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.
Opoziția la căsătorie trebuie făcută cu respectarea anumitor cerințe, și anume:
1. să se facă în forma scrisă;
2. să se arate împrejurarea de fapt sau de drept pentru care nu se poate încheia căsătoria;
3. să se arate dovezile pe care se întemeiază.
Această formă este cerută pentru a se evita abuzurile ce s-ar putea face, în cazul în care nu s-ar cere forma scrisă și dovezile respective. Forma aceasta impune mai multă seriozitate și mai mult simț de răspundere din partea celor ce fac opoziții.
Numai în aceste condiții, cei ce fac opoziții, vin într-adevăr în ajutorul autorității de stat în opera de respectare a legalității.
Opoziția la căsătorie făcută cu respectarea întocmai a condițiilor de validitate trebuie înregistrată și vizată de către delegatul de stare civilă care urmează apoi să aprecieze, pe baza dovezilor existente și a propriilor sale investigații, dacă motivul invocat este real și dacă el constituie sau nu un impediment în calea încheierii căsătoriei.
Se pune problema ce se întâmplă cu opozițiile care nu au fost făcute în aceste condiții de formă prevăzute anterior. Acestea, fără a fi opoziții, constituie totuși acte oficioase de informare a delegatului de stare civilă care pot servi ca puncte de plecare în opera de verificare, pe care delegatul de stare civilă este obligat să o facă.
Numai că, în timp ce opozițiile scrise și completate cu actele doveditoare respective sunt obligatorii pentru ofiterul de stare civilă, care este dator să le verifice temeinicia și să nu celebreze căsătoria, decât după ce a constatat netemeinicia lor, opozițiile care nu îndeplinesc aceste condiții nu sunt obligatorii pentru ofiterul de stare civilă care poate să nu țină seama de ele. Totuși, ofiterul de stare civilă este obligat însă să verifice aceste acte oficioase sau informațiile pe care le are cu privire la viitorii soți.
2.2.3 Persoanele care pot face opoziție la căsătorie
Legea nu fixează nici o condiție cu privire la persoanele care pot face opoziții. Dimpotrivă, legea spune: “Orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerinte ale legii nu sunt indeplinite”(art.285 alin(1) NCC)
Noțiunea de orice persoană, include fără echivoc și pe procuror cu atât mai mult cu cât una dintre atribuțiile principale ale acestuia o constituie supravegherea respectării legalității. Mai mult chiar, în acest caz nu este vorba numai de îndeplinirea unei obligații sociale ce incumbă oricărei persoane, ci de executarea unei obligații cuprinse în sfera atribuțiilor sale de serviciu.
Legea nu condiționează dreptul de a face opoziție nici măcar de interesul pe care ar trebui să-l aibă oponentul cu privire la căsătoria respectivă (legiuitorul s-ar fi exprimat prin formula orice persoană interesată). Aceasta deoarece statul urmărește – în scopul ocrotirii căsătoriei și familiei – să nu se încheie căsătorii împotriva dispozițiilor legii.
Opoziția poate fi făcută și de către ofiterul de stare civilă când constată personal că există cauze care duc la oprirea căsătoriei. În acest caz, opoziția se face prin întocmirea unui proces verbal, în care se consemnează cauzele care opresc încheierea căsătoriei.
2.2.4 Cât timp se poate face opoziție la căsătorie?
Opoziția la căsătorie se poate face în tot intervalul de timp de la înregistrarea declarației de căsătorie și până în momentul încheierii acesteia. Legea nu prevede un termen maxim pentru intervalul de timp dintre înregistrarea declarației de căsătorie și celebrarea căsătoriei. Ea prevede însă un termen minim de 10 zile.
2.2.5 Efectele opoziției la căsătorie
Efectele opoziției la căsătorie constau în avertizarea delegatului de stare civilă asupra impedimentelor ce există cu privire la încheierea căsătoriei.
Aceasta poate să aibă drept efect imediat o suspendare a procedurii de încheiere a căsătoriei, până când se va putea face verificarea opozițiilor, iar dacă acestea se dovedesc întemeiate, delegatul de stare civilă este obligat să refuze a proceda la luarea consimțământului în vederea încheierii căsătoriei.
Verificarea opozițiilor se face de către delegatul de stare civilă care are întreaga răspundere cu privire la această problemă.
În privința opozițiilor regulat întocmite, ofițerul de stare civilă este îndatorat să verifice dacă acestea sunt sau nu întemeiate, și ca urmare să decidă motivat, într-un proces verbal, dacă se poate ori nu se poate celebra căsătoria, decizia sa fiind supusă, în principiu, atât controlului administrativ, cât și controlului judecătoresc.
În privința opozițiilor neregulat întocmite, ofițerul de stare civilă este îndatorat de asemenea să le ia în considerare, “dar nu cu titlu de opoziții” ci așa cum am arătat anterior cu titlu de acte oficioase de informare a ofițerului de stare civilă, cu referire la care el nu trebuie să-și motiveze hotărârea pe care o va lua.
Aceste acte oficioase, de informare, fără a fi opoziții, pot servi ca punct de plecare în opera de verificare pe care delegatul de stare civilă este obligat să o facă chiar din oficiu.
În literatura juridică se concluzionează că, opozițiile care nu îndeplinesc condițiile legale, nu sunt obligatorii pentru delegatul de stare civilă, care poate să nu țină seama de ele.
Ne întrebăm totuși dacă o înștiințare scrisă, dar nesemnată, înaintată delegatului de stare civilă, poate fi lipsită de orice efect?
Opoziția chiar astfel întocmită se alătură celorlalte mijloace de informare ce nu pot fi ignorate și a căror temeinicie organele competente trebuie să o verifice.
O atare soluție este impusă de faptul că opozițiile, chiarși nesemnate, își ating scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea acestei instituții, și anume acela de a avertiza pe delegatul de stare civilă asupra unor piedici legale la încheierea căsătoriei.
Deci, efectul imediat, direct și automat al opoziției îl constituie obligația delegatului de stare civilă de a întreprinde o acțiune de verificare și de informare cu privire la realitatea motivului invocat.
Suspendarea încheierii căsătoriei poate constitui, de asemenea, un efect al existenței opoziției în situația în care se apreciază că verificările necesită o perioadă de timp mai mare decât cea care trebuie să preceadă și aceasta nu pentru simplul fapt că a fost făcută o opoziție, ci pentru faptul că s-a confirmat realitatea motivului ce se opune la încheierea căsătoriei și care a fost consemnată în actul anume întocmit de către ofițerul de stare civilă.
În cazul în care se ajunge la concluzia că motivul ce a făcut obiectul opoziției nu există în realitate sau nu constituie un impediment la căsătorie, oponentul nu are nici o cale de atac împotriva deciziei întocmite în acest sens de către ofițerul de stare civilă, singurul îndreptățit să hotărască. Ceea ce oponentul ar putea ataca ar fi numai refuzul ofițerului de stare civilă de a primi o opoziție legal făcută, deoarece dreptul de a aduce la cunoștința organului competent existența unui impediment prohibitiv sau dirimant la încheierea căsătoriei, este recunoscut oricărei persoane.
În cazul în care se constată existența unui impediment, se impune după natura acestuia, fie suspendarea procedurii de încheiere a căsătoriei dacă suntem în prezența unui viciu ce se poate remedia, fie refuzul definitiv al delegatului de stare civilă de a încheia căsătoria, dacă impedimentul constatat este insurmontabil, în acest caz, refuzul trebuie consemnat și motivat în scris într-un proces verbal.
Primind opoziția la căsătorie, ofiterul de stare civilă procedează în felul următor:
1) dacă aceasta este întemeiată va refuza încheierea căsătoriei ;
2) dacă opoziția necesită timp pentru verificare mai mult decât a rămas până la data când urmează a se încheia căsătoria, va amâna data acestei încheieri, când, în raport cu rezultatul verificărilor, va hotărî în mod corespunzător;
3) dacă opoziția este considerată netemeinică, nu va ține seama de ea și va instrumenta încheierea căsătoriei.
Delegatul de stare civilă este obligat să verifice toate opozițiile făcute, precum și informațiile pe care le are și să cerceteze dacă sunt îndeplinite cerințele legii pentru a se putea încheia căsătoria .
În cazul în care ofiterul starii civile refuză încheierea căsătoriei, se aplică prevederile art. 28 alin. (2) dinLegea nr. 71/2011 cu privire la actele de stare civilă,republicată: “în cazul refuzului ofițerului de stare civilăde a încheia căsătoria, persoana nemulțumită poate sesiza instanța de tutelă în raza căreia domiciliază”. La cererea părții, se înaintează judecătoriei, care va hotărî de urgență asupra refuzului de a încheia căsătoria.
Din cele relatate până în prezent apare evidentă superioritatea reglementării consacrate de Codul familiei român în materia opozițiilor la căsătorie, reglementare care se încadrează armonios în acțiunea pentru mobilizarea largă a tuturor cetățenilor la respectarea legalității.
Deci, atât suspendarea încheierii căsătoriei cât și refuzul de a încheia căsătoria sunt decizii care aparțin, în întregime delegatului de stare civilă, soluție care exclude existența unui raport între oponent și viitorii soți.
Renunțarea la opoziție sau retragerea ei nu poate avea nici o semnificație juridică, deoarece singurul drept recunoscut oponentului este acela de a avertiza pe delegatul de stare civilă de existența vreunui impediment și în nici o măsură dreptul de a decide cu privire la încheierea căsătoriei proiectate.
În cazul în care opoziția s-ar dovedi neîntemeiată, chiar dacă aceasta ar avea drept consecință un prejudiciu patrimonial, soții nu pot pretinde oponentului despăgubiri.
Paguba pricinuită prin exercițiul unui drept nu poate avea caracter ilicit întrucât exercitarea unui drept constituie o faptă licită.
2.3 Speță
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 25.09.2006, reclamantul V. I. a chemat în judecată pe pârâta C. F., solicitând instanței constatarea nulității absolute a căsătoriei încheiată cu pârâta și înregistrată în orașul Bumbești-Jiu.
În fapt, a arătat că, la data de 03.03.2005, s-a căsătorit cu pârâta A. F. fără să cunoască faptul că aceasta era căsătorită cu C. M., conform certificatului de căsătorie nr. 1849/02.11.2002.
Reclamantul a mai arătat că pârâta i-a prezentat o sentință civilă dedivorț nr. 9482/03.10.2003, pronunțată în dosarul nr. 8291/2003 având o grefă nereală, potrivit căreia sentința era definitivă și irevocabilă, pârâta neschimbându-și actele de stare civilă pe numele soțului, după căsătoria cu acesta.
A mai arătat că pârâta s-a împăcat cu soțul ei, conform deciziei nr. 67/21.01.2004, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 47/2004.
În drept, a invocat dispozițiile art. 19 si art. 5 din Codul familiei.
În ședința publică din data de 23 noiembrie 2006, instanța, din oficiu a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dolj și a reținut cauza spre soluționare.
Prin sentința civilă nr. 114 din 23.11.2006, Tribunalul Dolj a declinat competența de soluționare a acțiunii in favoarea Judecătoriei Craiova, având în vedere dispozițiile art. 1 pct. 1 C.proc.civ.
La termenul de azi, părțile prin apărători au învederat că nu mai au cereri de formulat, situație în care instanța a reținut cauza spre soluționare.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. din 03.10.2003 pronunțată de Judecătoria Craiova, s-a desfăcut căsătoria înregistrată în registrul stării civile al mun. Craiova la nr. 1849 din 02.11.2002, încheiată între C. M. și C. F. și s-a dispus ca reclamanta să reia numele de familie purtat anterior căsătoriei.
Prin decizia civilă din 21.01.2004 pronunțată de Tribunalul Dolj, definitivă prin nerecurare și irevocabilă, a fost admis apelul formulat de C. M. împotriva sentinței civile din 03.10.2003 pronunțată de Judecătoria Craiova și s-a stins acțiunea de divorț prin împăcarea soților.
La data de 03.03.2005, pârâta A. F. s-a căsătorit cu reclamantul V. I., căsătoria fiind înregistrată în registrul stării civile al orașului Bumbești-Jiu, jud. Gorj.
Astfel, la data de 03.03.2005, data încheierii căsătoriei cu reclamantul, pârâta era căsătorită cu numitul CM, întrucât acțiunea de divorț se stinsese prin împăcarea soților în fața Tribunalului Dolj la data de 21.01.2004.
Potrivit art. 5 C.fam., „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită„, iar potrivit art. 19 C.fam., este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la art. 5 C.fam.
Nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea căsătoriei este sancționată cu nulitatea absolută.
Nulitatea prevăzută de art. 19 și art. 5 C.fam. are ca scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei, astfel ca cea de a doua căsătorie este lovită de nulitate.
CAPITOLUL III. CERINȚELE LEGALE ALE CĂSĂTORIEI
3.1. Drepturile și îndatoririle personale ale soților
A. Efectele căsătoriei privind capacitatea de exercițiu
Potrivit art. art.272 din Codul civil, vârsta minimă pentru căsătorie este de optsprezece ani atât pentru bărbat cât și pentru femeie.
Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de șaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi, ori, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul.
Conform prevederilor din art.39 Cod civil „Prin căsătorie, minorul dobândește capacitatea deplină de exercițiu.”
În cazul în care căsătoria este anulată, minorul păstrează capacitatea deplină de exercițiu dacăa fost de bună-credință la încheierea căsătoriei.
Minorul care a fost de rea-credință la încheierea căsătoriei, în cazul că este anulată căsătoria, pierde capacitatea de exercițiu deplină dacă între timp nu a ajuns major sau a obținut prin recunoaștere de către instanța de tutelă capacitate de exercițiu anticipată.
B. Numele soților
Conform prevederilor art.281 din Codul civil, la încheierea căsătoriei, viitorii soți vor declara, în fața ofițerului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie.
Viitorii soți pot conveni:
– Să își păstreze numele dinaintea căsătoriei;
– Să ia numele oricăruia dintre ei;
– Să ia numele lor reunite;
– Un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Potrivit dispozițiilor art.311 din Codul civil, soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei, numele declarat la încheierea căsătoriei.
Dacă soții au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun și l-au declarat la încheierea căsătoriei, unul dintre soți nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă, decât cu consimțământul celuilalt soț.
În cazul în care soții s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea numelui pe cale administrativă a unui dintre soți, este necesar consimțământul celuilalt soț.
Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soți nu are efect asupra numelui de familie al celuilalt soț.
Soțul supraviețuitor care rămâne cu, numele comun din timpul căsătoriei, numele celuilalt soț care a decedat, poate opta în caz de recăsătorire pentru a-și păstra numele dinaintea recăsătoriri, să ia numele unuia sau altuia dintre viitori soți sau, numele lor reunite.
C. Obligația de a locui împreună
Pentru ca relatiile de familie să capete conținut și finalitate ,este necesar ca sotii sa locuiască impreună.
Fiind stabilit, cu putere de principiu, ca sotii decid impreună, de comun acord in tot ceea ce privește căsatoria (art. 308 NCC) inseamnă că, tot astfel, ei vor putea hotărî și cu privire la domiciliu pe care-l vor avea.Această îndatorire rezultă din art. 309 alin. (2) NCC care prevede și ca ,pentru motive temeinice, sotii pot hotarî să locuiască separat. De altfel, o asemenea ipoteză a și fost avută in vedere de legiuitor atunci când a statuat asupra drepturilor si obligațiilor păarinților față de copii lor minori,arătându-se că” Dacă părinții nu locuiesc impreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului”[art.496 alin.(2) Cod civil].
Fosta instanță supremă s-a pronunțat în sensul că împrejurările ca cele impuse de: exercitarea undei profesiuni, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătatii sau chiar situația in care nici una dintre locuințele soților nu asigură norma locativă, justifică domiciliile separate ale soților.
D. Obligația de sprijin moral reciproc
Obligația de respect și sprijin reciproc reprezintă o consecință a prieteniei și afecțiunii dintre soți. Ea constă în obligația de sprijin pentru ca un soț să-și ridice nivelul intelectual, presupune îngrijirea cu caracter personal pe care un soț trebuie să o acorde celuilalt dacă vârsta, starea sănătății sau infirmitatea o cere. S-a arătat că morala conjugală impune îndatorirea de sinceritate, îndatorirea soților de a fi răbdători unul cu altul, îndatorirea de apromova buna înțelegere și comunitatea matrimonială de viață, îndatorirea de a se încuraja și stimula reciproc în activitățile lor familiale, profesionale, îndatorirea fiecăruia de a apăra, la nevoile, constea și reputația celuilalt, îndatorirea de a se sprijin mutual în caz boală, depresie psihică.
Legiuitorul nu a detaliat conținutul obligației de sprijin moral reciproc dintre soți, fiindcă aceasta ar fi și imposibil față de multitudinea și complexitatea situațiilor ce se pot ivi într-o căsători. În lipsa reciprocității sprijinului moral, relațiile dintre soți pot fi grave afectate, subminând încrederea și afecțiunea care asigură trăinicia familiei.
Obligația de respect presupune ca soții să acționeze cu grijă ca să nu se rănească reciproc, să se accepte unul pe celălalt așa cum este, fiecare cu calitățile și defectele sale, să fie sinceri, atenți, devotați, să se bazeze unul pe celălalt. Îndeplinirea acestei obligații presupune asigurarea dreptului soțului la propria corespondență nefiind îngăduit soților să deschidă corespondența celuilalt (scrisă sau electronică), să cenzureze corespondența celuilalt soț, a dreptului soțului de a-și alege profesia sau meseria pe care o dorește, de a dispune de propriul corp.
E. Obligația de fidelitate
Această obligație este prevăzută în art.309 din Codul civil, încălcarea acestei obligații este motiv de divorț. Până în anul 2006 încălcarea acestei obligații ducea la săvârșirea infracțiunii de adulter.
Obligația de fidelitate stă la baza dispozițiilor art.408 alin.2 din Codul civil care prevăd prezumția de paternitate „filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate” adică este o prezumție legală relativă, copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei, prezumție ce poate fi combătută prin proba contrarie, potrivit art.429-434 din Codul civil prin introducerea acțiunii de tăgadă a paternității ori contestația filiației față de tatăl din căsătorie.
În timpul căsătoriei soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria, se pot ivi totuși situații în care soții să nu cadă de acord asupra unui act sau asupra unei măsuri ce ar trebui luată în legătură cu viața în comun. Soții nu se pot adresa instanței de judecată pentru a decide cu privire la neînțelegerea dintre ei deoarece nu există o prevedere legală în acest sens.
Pentru ca neînțelegerile să nu se amplifice și să ducă la desfacerea căsătoriei, soții trebuie să găsească singuri modalitatea de a-și rezolva situația conflictuală.
F. Îndatoririle conjugale
Îndatoririle conjugale nu sunt prevăzute expres în legislație dar, acestea constau în relațiile intime împreună ale soților.
Aceste îndatoriri sunt diferite de celelalte obligații ale soților dar, refuzul nejustificat al unuia dintre soți de la aceste îndatoriri conjugale, poate constitui motiv de divorț pentru celălalt soț.
Soții pot îndeplini îndatoririle conjugale indiferent că, au domiciliul comun sau că au locuințe separate, important este, să nu fie afectate relațiile de familie.
G. Independența soților
Potrivit art. 310 NCC un soț nu are dreptul să cenzureze corespondența , relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț,fiecare având dreptul la respectul vieții private și profesionale.
Secretul corespondenței, adică al schimbului de idei dintre două sau mai multe persoane, pe orice cale de comunicare, protejează confidențialitatea gândurilor unei persoane, una dintre cel mai intime constituent ale personalității sale. Este un drept fundamental ocrotit prin art. 8 din Convenția europeană și art. 28 din Constituția României, opozabil inclusiv soțului. În acest sens, inviolabilitatea corespondenței vizează nu numai conținutul propriu-zis al comunicărilor interumane, ci și integritatea mijloacelor de realizare, fiindsancționabile distrugerea, reținerea, etc., respectul corespondenței nu se aplică documentelor deja primite de destinatar și conservate de acesta.
Relațiile sociale ale fiecăruia dintre soți sunt de domeniul vieții private sociale. Acestea nu sunt afectate în niciun fel de calitatea de soț a persoanei
Alegerea profesiei de către fiecare dintre soți este opțiunea sa personală. Textul face referire la profesie, nu și la ocupație sau funcție, și spre deosebire de legea franceză, unde este reglementată exercitatea profesiei de către un soț și implicațiile acesteia, inclusiv de natură patrimonială asupra celuilalt soț, – are în vedere strict libertatea de a alege profesia, fără să precizeze dacă exercitarea acelei profesii este, și ea, cârmuită de același principiu al independenței. Sigura rezolvare judiciară a neînțelegerilor dintre soți legate de exercitarea unei profesii este desfacerea căsătoriei.
Spre deosebire de corespondență sau relațiile sociale, alegerea profesiei de către oricare dintre soți, unită cu exercitarea acesteia, reverberează în raporturile intrafamiliale. De pildă, limitându-ne la segmentul nepatrimonial al relațiilor dintre soți, exercitarea unei profesii anume ar putea însemna un loc de muncă într-o altă localitate, pe cale de consecință, temporar cel puțin, locuințe diferite. Astfel că fiecare dintre soți are dreptul de a-și alege liber profesia, fapt ce este corelat cu principiul codeciziei în tot ce privește căsnicia (art. 308 NCC), ca atare independent de care se face vorbire nu are accentele de fermitate ce protejează secretul corespondenție și viața privată socială, ci semnalează, refuzul legiuitorului de a recunoaște un drept de veto în favoarea celuilalt soț.50
3.2. Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților.
Căsătoria dă naștere între soți și la raporturi patrimoniale. Regimul matrimonial reglementează atât comunitatea de bunuri dar și bunurile proprii fiecărui soț.
3.2.1. Regimul matrimonial în general
Potrivit art.312 din Codul civil, viitorii soți pot alege ca regim matrimonial:
– Comunitatea legală;
– Separația de bunuri;
– Comunitatea convențională.
Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prevăzute de art.312-338 din Codul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Efectele regimului matrimonial
Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.
Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale.
Ofițerul de stare civilă face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligația ca, din oficiu și de îndată, să comunice la registrul național notarial al regimurilormatrimoniale, precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonială o copie de pe actul de căsătorie (art.291 din Codul civil).
Potrivit art.334 din Codul civil, pentru a fi opozabile terților, convențiile matrimoniale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.
După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la serviciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face mențiune pe actul de căsătorie, la Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale menționat, precum și la celelalte registre de publicitate, în condițiile alin. (4).
Aceste dispoziții nu exclud dreptul oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea formalităților de publicitate.
Ținând seama de natura bunurilor, convențiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerțului, precum și în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităților de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale.
Orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale și poate solicita, în condițiile legii, eliberarea de extrase certificate.
Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.
Mandatul convențional
Un soț poate să dea mandat celuilalt soț să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.
Mandatul judiciar
În cazul în care unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, celălalt soț poate cere instanței de tutelă încuviințarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunțată se stabilesc condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat.
În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soțul reprezentat nu se mai află în situația de imposibilitate sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.
Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți.
Cu toate acestea, oricare dintre soți poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate.
În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.
Sunt, de asemenea, exceptate darurile obișnuite.
Actul încheiat fără consimțământul expres al celuilalt soț, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil.
Terțul dobânditor care a depus diligenta necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității.
Actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei
Potrivit art.316 din Codul civil, în mod excepțional, dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăși în total 2 ani. Hotărârea de încuviințare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.
Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești sunt anulabile. Dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soțul vătămat a luat cunoștință de existența actului.
Independența patrimonială a soților
Conform prevederilor art.317 din Codul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane.
Fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea.
În raport cu societatea bancară, soțul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.
Dreptul la informare
Fiecare soț poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanței de tutelă.
Instanța poate să îl oblige pe soțul celui care a sesizat-o sau pe orice terț să furnizeze informațiile cerute și să depună probele necesare în acest sens.
Terții pot să refuze furnizarea informațiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional.
Atunci când informațiile solicitate de un soț pot fi obținute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soț, refuzul acestuia de a le solicita naște prezumția relativă că susținerile soțului reclamant sunt adevărate.
Încetarea regimului matrimonial
Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.
În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condițiile prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale.
Lichidarea regimului matrimonial
În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.
Locuința familiei
Potrivit art.321 din Codul civil, locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.
Oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.
Regimul unor acte juridice privind locuința
Fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia.
De asemenea, un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț.
În cazul în care consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț poate să sesizeze instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.
Soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.
În lipsa notării locuinței familiei în cartea funciară, soțul care nu și-a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.
Drepturile soților asupra locuinței închiriate
În cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.
În caz de deces al unuia dintre soți, soțul supraviețuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunță în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1834.
Atribuirea beneficiului contractului de închiriere
La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.
Soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.
Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului și produce efecte față de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
Aceste prevederi se aplică în mod similar și în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soți, atribuirea beneficiului locuinței conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.
3.2.2. Cheltuielile căsătoriei
Potrivit art.325 din Codul civil, soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc.
Între soți este obligatorie și este prevăzută de art.325 alin 2 din Codul civil, soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel.
Cheltuielile căsătoriei se concretizează în acele cheltuieli care satisfac trebuințele normale materiale și spirituale ale soților dar, aceste cheltuieli nu se reduc la suportarea cheltuielile comune căsătoriei ci și la cheltuielile de întreținere, educare, învățătură și pregătirea profesională, ale copiilor rezultați din căsătorie sau adoptați de către soți – art.261 din Codul civil „Părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori”. Aceste cheltuieli rezultă că sunt obligatorii și sunt suportate de către soți în raport cu mijloacele fiecăruia deci, aceste cheltuieli sunt acoperite atât din bunurile comune cât și din bunuri proprii ale soților. Tot în acest sens sunt și prevederile art.499 din Codul civil care dispune „Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.
Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.”
Soții fiind datori să-ți acorde unul altuia sprijin moral și material. Aceasta înseamnă că acest sprijin se realizează prin suportarea cheltuielilor normale ale căsătoriei, asistență materială între soți dar, și cheltuielile excepționale rezultate din căsătorie.
Munca în gospodărie
Potrivit art.326 din Codul civil, munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei.
Veniturile din profesie
Fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.
Dreptul la compensație
Soțul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soț poate obține o compensație, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.
3.2.3. Regimul comunității legale
Potrivit art.312 din Codul civil, viitorii soți pot alege ca regim matrimonial:
– Comunitatea legală;
– Separația de bunuri;
– Comunitatea convențională.
3.2.3.1. Bunurile și actele încheiate de soți
A) Bunurile comune
Potrivit art.339 din Codul civil, bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.
Aceste bunuri sunt considerate că sunt comune, deoarece legea presupune că ambii soți au contribuit la dobândirea bunului și nu face distincție de cuantumul contribuției fiecăruia.
Bunul dobândit de oricare dintre soți, este bun comun chiar dacă numai unul dintre aceștia a contribuit efectiv la dobândirea bunului.
Contribuția soților este presupusă de lege, dar nu este o condiție pentru ca bunul să fie considerat comun.
Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, aceasta este prezumată până la proba contrarie.
Prezumția de comunitatea bunurilor nu are caracter absolut, ci numai relativ ceea ce înseamnă că legiuitorul a recunoscut soțului interesat, posibilitatea combaterii ei prin orice mijloc de probă.
Veniturile din muncă și cele asimilate acestora
Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale și altele asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității.
B)Bunurile proprii
Potrivit art.340 din Codul civil, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:
a)bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b)bunurile de uz personal;
c)bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;
d)drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e)bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;
f)indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;
g)bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;
h)fructele bunurilor proprii.
Regimul juridic al bunurilor proprii
Potrivit art.342 din Codul civil, fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în condițiile legii.
Dovada bunurilor soților
Conform prevederilor art.343 din Codul civil, calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
Dovada că un bun este propriu se poate face între soți prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condițiile legii.
Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmește un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părțile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.
Formalitățile de publicitate
Oricare dintre soți poate cere să se facă mențiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenența unui bun la comunitate.
Actele de conservare, de folosință și de administrare
Potrivit art.345 din Codul civil, fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț. Cu toate acestea, schimbarea destinației bunului comun nu se poate face decât prin acordul soților.
De asemenea, fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune.
Dispozițiile art. 322 rămân aplicabile.
În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.
Actele de înstrăinare și de grevare
Conform prevederilor art.346 din Codul civil, actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți.
Cu toate acestea, oricare dintre soți poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate.
În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.
Sunt, de asemenea, exceptate darurile obișnuite.
Nulitatea relativă
Potrivit art.347 din Codul civil, actul încheiat fără consimțământul expres al celuilalt soț, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil.
Terțul dobânditor care a depus diligenta necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității.
În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.
Aporturile soților la societăți, asociații și fundații
Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăți, asociații sau fundații, în condițiile legii.
Regimul aporturilor
Sub sancțiunea nulității relative, niciunul dintre soți nu poate singur, fără consimțământul scris al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni. În cazul societăților comerciale ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată, soțul care nu și-a dat consimțământul scris la întrebuințarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terți.
În acest caz, calitatea de asociat este recunoscută soțului care a aportat bunul comun, dar părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri comune. Soțul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate și poate realiza singur transferul părților sociale ori, după caz, al acțiunilor deținute.
Calitatea de asociat poate fi recunoscută și celuilalt soț, dacă acesta și-a exprimat voința în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soți are calitatea de asociat pentru părțile sociale sau acțiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenție, soții nu au stipulat alte cote-părți. Părțile sociale sau acțiunile ce revin fiecăruia dintre soți sunt bunuri proprii.
Dispoziții testamentare
Fiecare soț poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.
3.2.3.2. Datoriile comune ale soților
Potrivit art.351 din Codul civil, soții răspund cu bunurile comune pentru:
a)obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
b)obligațiile pe care le-au contractat împreună;
c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;
d)repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.
Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune
În măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei.
Soțul care a plătit datoria comună are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le datorează.
Urmărirea bunurilor comune
Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.
Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii.
Urmărirea veniturilor din profesie
Veniturile din muncă ale unui soț, precum și cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soț, cu excepția celor prevăzute la art. 351 lit. c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei.
3.2.3.3. Lichidarea regimului comunității legale
Potrivit art.355 din Codul civil, la încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.
Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în privința obligațiilor.
Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat. În acest caz, obligațiile soțului decedat se divid între moștenitori proporțional cu cotele ce le revin din moștenire.
Efectele încetării regimului comunității
Dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia.
Lichidarea comunității. Partajul
În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.
În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală.
Cu toate acestea, soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.
Partajul în timpul regimului comunității
Potrivit art.358 din Codul civil, în timpul regimului comunității, bunurile comune pot fi împărțite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînțelegere.
În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală.
Bunurile atribuite fiecărui soț prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărțite rămân bunuri comune.
Regimul comunității nu încetează decât în condițiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărțite potrivit acestui articol.
Convențiile contrare regimului comunității legale
Orice convenție contrară este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale.
3.2.4 Alegerea regimului matrimonial
3.2.4.1. Convenția matrimonială
Potrivit art.329 din Codul civil, alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.
Încheierea convenției matrimoniale
Sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială se încheie de către notarul public prin înscris autentificat, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.
Convenția matrimonială produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei chiar dacă este încheiată înainte de căsătorie.
Convențiamatrimonială care este încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii ei.
Simulația convenției matrimoniale
Actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soți și nu poate fi opus terților de bună-credință.
Obiectul convenției matrimoniale
Prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege.
De asemenea, convenția matrimonială nu poate aduce atingere egalității dintre soți, autorității părintești sau devoluțiunii succesorale legale.
Clauza de preciput
Potrivit art.333 din Codul civil, prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau numai în favoarea unuia dintre ei.
Clauza de preciput nu este supusă raportului donațiilor, ci numai reducțiunii, în condițiile art. 1096 alin. (1) și (2).
Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile ce fac obiectul clauzei.
Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.
Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.
Publicitatea convenției matrimoniale
Pentru a fi opozabile terților, convențiile matrimoniale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.
După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la serviciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face mențiune pe actul de căsătorie, la registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, precum și la celelalte registre de publicitate.
Aceste dispoziții nu exclud dreptul oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea formalităților de publicitate.
Ținând seama de natura bunurilor, convențiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerțului, precum și în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităților de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul național notarial al regimurilor matrimoniale.
Orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul național notarial al regimurilor matrimoniale și poate solicita, în condițiile legii, eliberarea de extrase certificate.
Inopozabilitatea convenției matrimoniale
Convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terții au cunoscut-o pe altă cale.
De asemenea, convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei.
Modificarea convenției matrimoniale
Convenția matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor privind încheierea și obiectul convenției matrimoniale prevăzute la art. 330 și 332. Dispozițiile art. 334 și 335 privind publicitatea convenției matrimoniale sunt aplicabile.
Încheierea convenției matrimoniale de către minor
Potrivit art.337 din Codul civil, minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenție matrimonială numai cu încuviințarea ocrotitorului său legal și cu autorizarea instanței de tutelă.
În lipsa încuviințării sau a autorizării menționate, convenția încheiată de minor poate fi anulată în condițiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător.
Acțiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.
Nulitatea convenției matrimoniale
În cazul în care convenția matrimonială este nulă sau anulată, între soți se aplică regimul comunității legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.
3.2.5.Regimul separației de bunuri
Fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată.
Prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare. Dacă părțile nu au convenit altfel, creanța de participare reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.
Inventarul bunurilor mobile
Potrivit art.361 din Codul civil, la adoptarea acestui regim, notarul public întocmește un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire.
Se poate întocmi un inventar și pentru bunurile mobile dobândite în timpul separației de bunuri.
În toate cazurile, pentru opozabilitate față de terți, inventarul se anexează la convenția matrimonială, supunându-se acelorași formalități de publicitate ca și convenția matrimonială.
În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparține soțului posesor.
Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiții de formă pentru validitate ori unor cerințe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplinește formele cerute de lege.
Bunurile proprietate comună pe cote-părți
Bunurile dobândite împreună de soți aparțin acestora în proprietate comună pe cote-părți, în condițiile legii.
Dovada coproprietății se face cu inventarul întocmit.
Folosința bunurilor celuilalt soț
Soțul care se folosește de bunurile celuilalt soț fără împotrivirea acestuia are obligațiile unui uzufructuar, cu excepția celor prevăzute la art. 723, 726 și 727. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soț sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.
Dacă unul dintre soți încheie singur un act prin care dobândește un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparținând celuilalt soț, acesta din urmă poate alege, în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a pretinde daune-interese de la soțul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziționat de către soțul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt șot.
Răspunderea pentru obligațiile personale
Potrivit art.364 din Codul civil, niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț.
Cu toate acestea, soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.
Dreptul de retenție
La încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt.
3.2.6. Regimul comunității convenționale
Regimul comunității convenționale se aplică atunci când, în condițiile și limitele prevăzute în prezenta secțiune, se derogă, prin convenție matrimonială, de la dispozițiile privind regimul comunității legale.
Obiectul convenției matrimoniale
Potrivit art.367 din Codul civil, în cazul în care se adoptă comunitatea convențională, convenția matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:
a)includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) bunurile de uz personal; și c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;
b)restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;
c)obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;
d)includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;
e)modalități privind lichidarea comunității convenționale.
În măsura în care prin convenție matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunității convenționale se completează cu dispozițiile legale privind regimul comunității legale.
3.2.7. Modificarea regimului matrimonial
Modificarea convențională
După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale.
(2) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale.
Creditorii prejudiciați pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.
Modificarea judiciară
Potrivit art.370 din Codul civil, dacă regimul matrimonial al soților este cel al comunității legale sau convenționale, instanța, la cererea unuia dintre soți, poate pronunța separația de bunuri, atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.
Totodată, instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 357 privind lichidarea comunității – partajul. În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.
În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală.
Efectele între soți
Separația de bunuri pronunțată de către instanță face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soților li se aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360-365 din Codul civil privind regimul separației de bunuri.
Între soți, efectele separației se produc de la data formulării cererii, cu excepția cazului în care instanța, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărțirii în fapt.
Efectele față de terți
Creditorii soților nu pot cere separația de bunuri, dar pot interveni în cauză.
Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale.
Creditorii prejud pot invoca oricândiciați, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.
Speță
Instanța reține avizul medical favorabil încheierii căsătoriei, acordul părinților minorei cu capacitate de exercițiu restrânsă în acest sens, faptul că din relația de dragoste a minorei cu concubinul a rezultat minorul în vârstă de aproape 1 an, iar coabitarea în afara căsătoriei nu este permisă de religia îmbrățișată de către reclamantă și viitorul soț; raportat și la concluziile anchetei sociale și apreciind asupra interesului superior al minorei, se constată existența unor motive temeinice pentru autorizarea încheierii căsătoriei.
Jud. Beclean, sent. civ. nr. 1200 din 2 octombrie 2012
Prin cererea înregistrată reclamanta C.I.M., minoră cu capacitate de exercițiu restrânsă, asistată de părinții săi L.V. și C.N., a solicitat instanței să dispună autorizarea încheierii căsătoriei înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că din înscrisurile depuse la dosar rezultă faptul că reclamanta s-a născut la data de 16.05.1996, având, în prezent, împlinită vârsta de 16 ani, părinții săi fiind C.V., căsătorit (la data de 2.02.2005) L.V., și L.N., căsătorită (la data de 2.02.2005) C.N. Din certificatul medico-legal depus de reclamantă la dosarul cauzei rezultă faptul că aceasta prezintă o dezvoltarepsiho-somatică corespunzătoare pentru încheierea căsătoriei. Potrivit certificatului de naștere depus la dosar, la data de 25.10.2011 reclamanta l-a născut pe minorul L.M.A.C., pe care l-a recunoscut tatăl acestuia, L.E.D., persoană cu care reclamanta dorește în prezent să se căsătorească. Instanța mai reține că L.V. și C.N., părinții reclamantei, prezenți la termenul de judecată din 28.09.2012, s-au declarat de acord față de intenția de căsătorie a acesteia, confirmând că fiica lor este angajată într-o relație cu L.E.D. de o mai lungă perioadă de timp. Și din anchetă socială efectuată în cauză reiese că reclamanta are o relație de concubinaj cu numitul L.E.D., la domiciliul căruia s-a și mutat și unde reclamanta locuiește împreună cu acesta și cu copilul lor minor L.M.A.L.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse sau săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Conform dispozițiilor art. 272 NCC, căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani. Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a căreicircumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.
Potrivit art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 raportat la art. 107 NCC, până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă, atribuțiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanțele, secțiile sau, după caz, completele specializate de minori și familie. În concluzie, având în vedere starea de fapt prezentată și dispozițiile legale sus-menționate, instanța reține avizul medical favorabil încheierii căsătoriei, acordul părinților reclamantei în acest sens, faptul că din relația de dragoste a minorei cu numitul L.E.D. a rezultat minorul L.M.A.L., în vârstă de aproape 1 an, iar coabitarea în afara căsătoriei nu este permisă de religia îmbrățișată de către reclamantă și viitorul soț; raportat și la concluziile anchetei sociale și apreciind asupra interesului superior al minorei, se constată existența unor motive temeinice pentru autorizarea încheierii căsătoriei înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, astfel că a fost admisă cererea astfel cum a fost formulată.
CAPITOLUL IV
REGULI CARE GUVERNEAZĂ ȘI CONCURĂ
LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
4.1 MOMENTUL ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI ȘIÎNREGISTRAREA CĂSĂTORIEI
Art. 278 C.Civil prevede: “Căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți. Aceștia sunt obligați să fie prezenți împreună, însoțiți de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul personal și în mod public în fața ofițerului de stare civilă.” iar art. 287 C.Civil . precizează că: “Ofițerul de stare civilă, luând consimțământul viitorilor soți, va întocmi de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soți, de cei doi martori și de către ofițerul de stare civilă”.
Căsătoria este încheiată prin consimțământul viitorilor soți, în momentul în care ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți.
Prima întrebare ce se pune este de a ști care este momentul încheierii căsătoriei – cel al exprimării consimțământului în fața delegatului de stare civilă, în condițiile și cu respectarea formelor prevăzute de lege, sau cel al întocmirii actului de căsătorie în registrul actelor de stare civilă.
În al doilea rând interesează de a ști dacă înregistrarea căsătoriei are valoarea unui element constitutiv al acestui act juridic și este deci o condiție “ad validitatem” care nefiind îndeplinită duce la nulitatea căsătoriei sau ea este cerută pentru dovada căsătoriei?
Justa soluționare a acestor interesante chestiuni de drept prezintă interes teoretic și practic, de momentul încheierii căsătoriei fiind legate numeroase consecințe juridice, cu implicații atât în privința raporturilor personale și patrimoniale dintre soți, cât și față de terți.
Răspunzând la prima întrebare, în ceea ce privește momentul încheierii căsătoriei, împărtășim întru totul opinia exprimată în literatura noastră juridică în sensul că în interpretarea Codului Civil ., momentul încheierii căsătoriei este acela în care soții își exprimă consimțământul în condițiile și cu respectarea formelor prevăzute de lege, iar nu acela al înregistrării actului de căsătorie.
În practică nu este exclusă ipoteza ca, după ce au exprimat consimțământul, în condițiile cerute de lege, unul dintre soți să moară înainte de a semna actul de căsătorie sau ofiterul de stare civilă să omită cu intenție ori din neglijență, a întocmi acest act în registrul de stare civilă.
Considerând înregistrarea actului respectiv doar un element de probațiune, vom admite, implicit ideea valabilității căsătoriei – ținând seama de realitatea consimțământului exprimat cu respectarea formelor prescrise de lege – chiar în lipsa înregistrării căsătoriei.
Căsătoria fiind o instituție care se bazează în mod exclusiv pe consimțământul părților, momentul exprimării lui trebuie bine precizat, deoarece spre deosebire de naștere sau de moarte, căsătoria nu este un eveniment natural care să scape voinței părților. Din acest motiv, formele pentru stabilirea căsătoriei trebuie întocmite imediat, spre a se evita situațiile echivoce.
În concluzie, trebuie să se considere că momentul încheierii căsătoriei este acela al exprimării consimțământului viitorilor soți în condițiile și cu respectarea formelor prevăzute de lege, iar nu acela al înregistrării actului de căsătorie.
Este adevărat că, în dreptul român înregistrarea căsătoriei este o cerință de formă posterioară încheierii căsătoriei.
Întocmirea de îndată a actului de căsătorie în registrul actelor de stare civilă, de către delegatul de stare civilă, nu este o cerință de validitate a căsătoriei ci mai degrabă o obligație de serviciu a acestuia, a cărei nerespectare poate să atragă consecințe de ordin disciplinar sau de altă natură față de funcționarul respectiv.
Înregistrarea căsătoriei, care urmează după luarea consimțământului viitorilor soți de către delegatul de stare civilă nu are valoare constitutivă, ci constituie numai un mijloc de probă și anume, în principiu singurul mijloc de probă (art. 292 C.civil . prevede:
“(1) Căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
(2) Cu toate acestea, în situațiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.
Înregistrarea căsătoriei în registrul de stare civilă nu face parte din solemnitatea încheierii căsătoriei, deoarece potrivit Codului Civil ., înregistrarea și semnarea actului de către soți și delegatul de stare civilă constituie o procedură ulterioară încheierii căsătoriei.
Aceasta rezultă și din faptul că, prin dispozițiile legale, s-a reglementat posibilitatea dovedirii actului căsătoriei în anumite cazuri, și prin alte probe decât cele înscrise în registrul de stare civilă.
Înregistrarea căsătoriei nu este deci o cerință pentru validitatea actului de căsătorie ci pentru dovada căsătoriei.
Nulitatea căsătoriei nu poate fi atrasă de faptul că unele elemente ale înregistrării acesteia în registrul de stare civilă nu corespund realității, ci, în cazul unei înregistrări greșite, urmează a se proceda în condițiile prevăzute de Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Înregistrarea căsătoriei nu reprezintă așadar un element constitutiv al acesteia și deci o condiție de validitate, ci o cerință pentru dovedirea ei. Ca atare, neînregistrarea ori strecurarea unor date necorespunzătoare realității în ceea ce privește înregistrarea căsătoriei nu afectează valabilitatea acesteia.
În dreptul român, înregistrarea căsătoriei este o cerință de formă posterioară încheierii căsătoriei, prevăzută de lege în vederea dovedirii și recunoașterii sociale a căsătoriei, de unde și consecința că neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestei cerințe nu afectează valabilitatea căsătoriei, înregistrările incomplete pot fi completate, cele inexacte pot fi corectate, iar înregistrările omise pot fi efectuate și ulterior datei celebrării căsătoriei.
În practica judiciară s-au făcut precizări de reținut privitoare la valabilitatea completării ulterioare precum și admisibilitatea completării și îndreptării registrelor.
Înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un element constitutiv al acesteia și deci o condiție de valabilitate, ci o cerință pentru dovedirea ei.
Ca atare, înregistrarea ori strecurarea unor date necorespunzătoare realității în ceea ce privește înregistrarea căsătoriei nu afectează valabilitatea acesteia.
De aceea, în cazul căsătoriei se pot aplica numai dispozițiile art. 52 și 53 din Legea nr. 119/1996 republicată în 2012 cu privire la actele de stare civilă în condițiile derogatorii, când fie au lipsit registrele de stare civilă spre a se înregistra declarația, fie din vina delegatului de stare civilă, această declarație și consimțământul viitorilor soți nu au fost înregistrate imediat.
Înregistrarea în registrul de stare civilă se face numai de către delegatul de stare civilă competent – delegatul de stare civilă având o competență materială – care este determinată de calitatea pe care o are cel care instrumentează și atribuțiile ce i-au fost delegate (rationae materiae).
4.2 SOLEMNITATEA ȘI PUBLICITATEA
ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Noțiunile de solemnitate și publicitate ale căsătoriei sunt privite ca distincte în practica judiciară.
Căsătoria este un act juridic solemn și complex, întrucât ia naștere nu numai din manifestarea de voință a viitorilor soți, dar și prin manifestarea de voință a organului de stat competent, delegatul de stare civilă, care după ce constată că sunt îndeplinite toate condițiile cerute de lege îi declară căsătoriți și întocmește de îndată actul de căsătorie în registrul de stare civilă.
În ceea ce privește condiția publicității căsătoriei, aceasta urmează a fi înțeleasă în sensul că o căsătorie trebuie încheiată în astfel de condiții încât să permită oricărei persoane să asiste, fără a fi totuși necesar pentru asigurarea publicității prezența efectivă a unor persoane la încheierea ei.
Codul civil a conceput publicitatea, în accepțiunea cea mai restrânsă: aceea ca publicul să aibă acces la celebrarea căsătoriei.
Atât solemnitatea cât și publicitatea căsătoriei sunt condiții de formă menite să asigure încheierea unei căsătorii trainice și sănătoase.
Din examinarea condițiilor de formă reglementate de Codul Civil și Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rezultă cu claritate caracterul solemn al căsătoriei.
Importanța deosebită a căsătoriei ca bază a familiei, impune ca încheierea acesteia să se efectueze cu respectarea neabătută a unor forme. Rațiunea îndeplinirii întocmai a formalităților prescrise de lege este de a garanta apărarea intereselor majore ce se confruntă: pe de o parte interesul societății de a recunoaște numai căsătoria încheiată în condițiile stabilite de lege pentru a o deosebi de uniunea liberă, iar pe de altă parte pentru a proteja interesele personale ale cetățenilor prin asigurarea libertății și actualității consimțământului.
Încheierea căsătoriei constituie așadar un angajament solemn pe care viitorii soți, cu tot simțul răspunderii, și-l iau în fața reprezentantului autorității de stat cu privire la îndeplinirea îndatoririlor pe care le reclamă întemeierea unei familii.
În acest scop legea prevede că încheierea căsătoriei trebuie să se facă într-un cadru solemn, la serviciul de stare civilă.
Căsătoria se încheie întotdeauna în formele cerute de lege ceea ce denotă caracterul solemn al acesteia. Acest caracter se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în fața unei autorități de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți cu posibilitatea pentru public de a asista la celebrarea căsătoriei.
Potrivit Codului civil , actul juridic al căsătoriei este considerat un act juridic solemn, elementele solemnității fiind:
-prezența personală și împreună a viitorilor soți la data și locul stabilit pentru oficierea căsătoriei;
-exprimarea simultană a consimțământului la căsătorie în fața ofițerului de stare civilă și a celor doi martori;
-declararea încheierii căsătoriei de către ofițerul de stare civilă, care reprezintă actul final al solemnității celebrării căsătoriei.
Publicitatea încheierii căsătoriei – condiție de formă dirimantă.
Încheierea căsătoriei în condiții care să-i asigure o anumită publicitate se impune atât în interesul soților și al terților cât și din considerente de ordin general.
O largă publicitate a căsătoriei constituie o măsură în plus menită să ducă la respectarea condițiilor pe care legea le dictează cu privire la încheierea căsătoriei.
Ea permite exercitarea dreptului pe care cetățenii îl au de a face opoziție la căsătorie, relevând impedimentele ce se opun la încheierea acesteia. Prin publicitate, terții interesați sunt avertizați asupra încheierii căsătoriei și a consecințelor juridice ce decurg din aceasta.
Publicitatea încheierii căsătoriei este asigurată în modul următor:
1) Căsătoria nu poate fi încheiată decât într-o localitate în care soții sunt cunoscuți. De aceea, legea permite ca aceasta să se încheie în localitatea în care cel puțin unul dintre soți își are domiciliul sau reședința.
2) Căsătoria nu poate fi încheiată decât după trecerea unui anumit interval de timp – 10 zile de la efectuarea declarației la căsătorie.
3) Căsătoria se încheie la sediul serviciului de stare civilă în afară de situația excepțională când, din cauză de forță majoră, unul dintre soți nu se poate deplasa la sediul acestui serviciu.
4) Căsătoria se încheie într-o zi dinainte fixată.
5) Publicul are posibilitatea să asiste la încheierea căsătoriei nu numai când aceasta se efectuează la sediul serviciului de stare civilă, dar chiar și atunci când, din cauză de forță majoră, căsătoria s-a efectuat la domiciliul sau reședința unuia dintre viitorii soți, sau în orice altă parte decât sediul serviciului de stare civilă.
În ceea ce privește condiția publicității căsătoriei, aceasta urmează a fi înțeleasă în sensul că o căsătorie trebuie încheiată în astfel de condiții încât să permită oricărei persoane să asiste, fără a fi totuși necesară pentru asigurarea publicității, prezența efectivă a unor persoane la încheierea ei.
Suprimarea dispozițiilor legale privitoare la participarea martorilor la căsătorie s-a explicat, în literatura juridică prin lipsa de eficiență practică.
Prezența martorilor la încheierea căsătoriei asigura totuși o publicitate efectivă, și prin aceasta un plus de solemnitate.
Pe de altă parte, semnarea actului de căsătorie de către martori îi obligă pe aceștia la sinceritate, căci în caz de tăinuire a unor piedici la căsătorie, ei vor suporta sancțiunile legale.
În prezent, ca urmare a modificărilor legislative ce au avut loc, evidențiază necesitatea prezenței martorilor (a doi martori) la încheierea căsătoriei, care îi vor însoți pe viitorii soți la primărie și vor semna actul de căsătorie alături de soți și de ofițerul de stare civilă. Prezența celor doi martori la încheierea căsătoriei și semnarea actului de căsătorie de către aceștia, asigură o publicitate efectivă și în același timp un plus de solemnitate.
Convenția O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriei, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. (New York, 10 decembrie 1962) ratificată și de țara noastră prin Legea nr.116/1992 prevede de asemeni necesitatea prezenței martorilor la căsătorie.
Solemnitatea și publicitatea căsătoriei sunt condiții de formă dirimante ale încheierii căsătoriei. Potrivit Codului Civil rezultă că acestea constau în următoarele:
1) căsătoria se încheie în fața unei anumite autorități (ofițerul de stare civilă) și a cel puțin doi martori;
2) căsătoria se încheie într-un anumit loc, de regulă la sediul serviciului de stare civilă;
căsătoria se încheie în prezența efectivă și concomitentă a
viitorilor soți, care trebuie să-și exprime personal consimțământul;
4) căsătoria trebuie încheiată în astfel de condiții încât să permită oricărei persoane să asiste la încheierea ei (publicitatea căsătoriei).
4.3 PROBA ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Pornind de la caracterul solemn al căsătoriei, legea stabilește norme privitoare la proba acesteia.
Principiul în această materie este că o căsătorie nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie.
Având în vedere importanța deosebită a căsătoriei și ținând seama de modul în care este reglementată încheierea acesteia, Codul Civil a edictat norme speciale cu privire la proba căsătoriei.
Într-adevăr potrivit art. 292 noul Cod Civil .: ”Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă”.
Este de precizat că dovada căsătoriei cu exclusivitate prin certificatul de căsătorie este cerută numai când se pretind efectele căsătoriei; de exemplu când se pretinde o pensie de întreținere în calitate de soț.
Dacă însă dovada căsătoriei este necesară în alte scopuri, căsătoria va fi privită ca un simplu fapt juridic, susceptibil de a fi dovedit prin orice mijloc de probă; de exemplu, în cazul unui contract de întreținere cu titlu gratuit între foștii soți, încheiat sub condiție rezolutorie a recăsătoririi creditorului întreținerii, caz în care debitorul pârât va putea dovedi în mod liber căsătoria fostului soț.
În conformitate cu art. 53 și 54 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă republicată în 2012 reconstituirea actului de căsătorie nu se poate face decât dacă registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute, ori actul a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat, iar întocmirea ulterioară a actului de căsătorie se poate cere numai dacă nu au existat registre de stare civilă sau întocmirea actului a fost omisă.
În ceea ce privește reconstituirea actelor de stare civilă, se permite acest lucru în anumite cazuri limitativ determinate de lege.
Potrivit art. 54 din Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civila, republicata 2012: “Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.”
Cererea de reconstituire (ca și cea de întocmire ulterioară a unui act de stare civilă) însoțită de actele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrative-teritoriale pe a cărei rază se află domiciliul persoanei interesate. Cererea se soluționează în termen de 30 de zile, prin dispoziție a primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere (art. 54 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă republicată în 2012).
În cazul când cererea este respinsă, petiționarul se poate adresa instanței judecătorești. De asemeni, dispoziția primarului prevăzută în art.54 alin. 1, poate fi contestată la instanța judecătorească din a cărei rază teritorială își are sediul autoritatea emitentă (art. 54 alin. 2).
În practică se recurge adeseori la calea justiției pentru ca pe această cale, să se ajungă la obținerea unei hotărâri judecătorești, care să constate existența căsătoriei și care trecută în registrul de stare civilă respectiv, ține loc de act de căsătorie.
Solemnitatea este de esența căsătoriei. Fără îndeplinirea acestor formalități nu există căsătorie.
Drept consecință, legea permite un mijloc de probă preconstituit și restrictiv și anume: numai certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă.
Toate dispozițiile din celelalte legi incompatibile cu aceasta, nu-și găsesc aplicarea.
De asemeni, în Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă republicat în 2012, se reține deosebirea ce există între naștere și moarte, evenimente naturale ce exclud voința omului și căsătoria eminamente voluntară.
Astfel, pe când la naștere se prevede posibilitatea ca înregistrarea să se facă în baza unei hotărâri judecătorești, iar la moarte de asemeni înregistrarea morții pe baza unei hotărâri judecătorești, cu privire la căsătorie nu se prevede o atare posibilitate.
De aceea căsătoria nu poate fi probată decât prin certificatul de căsătorie (art. 258 NCC). Dacă s-ar admite altfel, s-ar ajunge la situația ca părțile să transforme un concubinaj în căsătorie, prin intermediul instanței judecătorești, fără să mai treacă prin fața delegatului de stare civilă, care are sarcina și răspunderea încheierii căsătoriei.
În unele spețe prezentate în fața instanței judecătorești, se cerea reconstituirea actului de căsătorie care de altfel este de competența autorității administrației publice locale (primăriei), când în realitate nu era vorba de o reconstituire, care presupune că actul a existat, însă din cauza dispariției registrelor el nu mai poate fi dovedit decât printr-o reconstituire, ci de o lipsă de înregistrare, care face să nu fi existat niciodată pretinsa căsătorie.
Potrivit art. 53 lit. a și b, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
a) întocmirea actului de naștere sau de deces a fost omisă, deși au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia;
b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă deși a fost luat consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă.
Prin urmare în cazurile arătate se pune problema probei căsătoriei.
Procedura întocmirii ulterioare a actului de căsătorie este întocmai ca aceea privitoare la reconstituirea actului de căsătorie arătată mai sus.
În același mod se va proba căsătoria, întocmai ca și legătura de rudenie, ori de câte ori nu se reclamă efecte de stare civilă și, în genere nu se urmăresc efecte ale căsătoriei, ci căsătoria ar fi doar condiția de care depinde obligația contractuală. În concluzie, principiul în materia probei căsătoriei este că aceasta nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă.
Ținându-se seama de caracterul solemn al căsătoriei, precum și de faptul că efectele acesteia atât în ceea ce privește drepturile și obligațiile personale cât și cele patrimoniale ale soților, se produc numai din momentul încheierii ei, este normal ca proba căsătoriei să nu se poată face decât prin certificatul de căsătorie, care se eliberează pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă.
Statul este interesat să ferească în viitor familia ce se formează de orice discuții ce s-ar putea purta în legătură cu însăși existența ei și pentru a se evita o astfel de situație ce ar putea da loc la o stare de incertitudine, s-a prevăzut ca modul de probațiune al căsătoriei să fie restrictiv.
De aici rezultă că este vorba de o probă preconstituită fiind exclus orice alt mod de dovadă.
Există și excepții totuși de la această regulă, așa cum am arătat anterior cazul probei căsătoriei în fața primăriei chemate să se pronunțe asupra cererii de reconstituire sau de întocmire, fie în fața instanței judecătorești chemată să se pronunțe asupra deciziei de respingere a reconstituirii sau întocmirii ulterioare când se folosesc pentru probă mijloace de drept comun.
Trebuie precizat că atât reconstituirea actelor de stare civilă cât și întocmirea ulterioară se face în cazuri limitativ prevăzute de lege (art. 52-53 din Legea nr. 119/1996,republicată în 2012). Imposibilitatea constatării unei căsătorii pentru care nu s-a întocmit actul de căsătorie este o soluție ce se impune, din moment ce căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.
În ce condiții se poate face reconstituirea actului de căsătorie?
Cum se face dovada căsătoriei în cazul în care se cere reconstituirea actului de căsătorie?
Potrivit art. 52 din Legea nr. 119/1996 republicată în 2012 reconstituirea actului de căsătorie se poate face în doua cazuri limitativ prevăzute de lege:
registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse în totalitate ori în parte;
actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.
Dovada căsătoriei în cazul în care se cere reconstituirea actului de căsătorie se face prin mijloacele prevăzute de dreptul comun (art. 52 din Legea nr. 119/1996 republicată în 2012).
Art. 52 din Legea nr. 119/1996 republicată în 2012 prevede:
Reconstituirea actelor de stare civila se poate face,la cerere,dacă:
– registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse, în totalitate sau în parte;
– nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă;
4.4 Speță
1. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil se stabilește potrivit dispozițiilor legii în vigoare la data încheierii ei.
2. Căsătoria celui suferind de alienatie sau debilitate mintalăeste lovită de nulitate absolută, fără a distinge după cum persoana se află sau nu sub interdicție judecătorească, pentru că acest impediment este de ordin biologic și social, chiar dacă încheierea căsătoriei a avut loc într-un moment de luciditate pasageră.
Nulitatea absolută a căsătoriei pentru lipsa vremelnică a facultăților mintale este condiționată de absenta discernământului în momentul încheierii căsătoriei, ceea ce echivalează cu inexistenta consimțământului.
Trib. Bistrița-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 74/A din 6 iunie 2012
Prin sentința civilă nr. 3573/2011, pronunțată de Judecătoria Năsăud la data de 28 decembrie 2011, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul R.A. împotriva pârâtei N.M., reprezentată prin curator special C.M., și a pârâtului N.V. și, în consecință, s-a constatat nulitatea căsătoriei încheiate între pârâții N.V. și N.M. și înregistrate la nr. 89/13.11.2008 în registrul stării civile existent la Primăria orașului N., cu consecința nulității privind numele de familie avut anterior căsătoriei.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul N.V. și pârâta N.M., prin curatorul special desemnat. Apelul declarat nu este fondat.
Instanta de fond a fost sesizată cu o acțiune în constatarea nulității absolute a căsătoriei apelanților, pe considerentul că apelanta era lipsită de discernământ la momentul încheierii căsătoriei. Acțiunea s-a promovat la data de 31 martie 2011, când în vigoare erau prevederile Codului familiei, act normativ abrogat numai la data de 1.10.2011, când a intrat în vigoare Noul Cod Civil. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil se stabilește potrivit dispozițiilor legii în vigoare la data încheierii ei.
Nulitatea absolută solicitată este sancțiunea care intervine în cazul nerespectării unei condiții de valabilitate la momentul încheierii căsătoriei. Prin urmare, întrucât acțiunea formulată a impus analiza condițiilor de fond cerute pentru încheierea căsătoriei, aceasta trebuie examinată prin prisma prevederilor Codului familiei, în vigoare la data încheierii căsătoriei (13.11.2008, conform certificatului de căsătorie depus în copie la dosar), așa cum rezultă din prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, mai sus indicate.
Pârâta-apelantă suferă de oligofrenie în grad de imbecilitate, având discernământul abolit la momentul examinării sale – 31.07.2008, conform certificatului medico-legal nr. 2124/I/f/l 1 din 31.07.2008, ale cărui concluzii s-au menținut și de comisiile medicale superioare care au examinat starea apelantei. Așa cum corect a reținut instanța de fond, căsătoria celui suferind de alienație sau debilitate mintală este lovită de nulitate absolută, fară a distinge după cum persoana se află sau nu sub interdicție judecătorească, pentru că acest impediment este de ordin biologic și social, chiar dacă încheierea căsătoriei a avut loc într-un moment de luciditate pasageră. Nulitatea absolută a căsătoriei pentru lipsa vremelnică a facultăților mintale este condiționată de absența discernământului în momentul încheierii căsătoriei, ceea ce echivalează cu inexistența consimțământului.
În cauză se poate observa faptul că medical s-a constatat lipsa discernământului anterior încheierii căsătoriei, la data de 31.07.2008, astfel încât la momentul încheierii căsătoriei – 13.11.2008 – este evident că apelanta nu avea discernământ. Ulterior, în baza acestui act medical a fost și pusă sub interdicție judecătorească prin sentința civilă nr. 1725/23.11.2010.
Având în vedere că art. 9 C. fam. oprește căsătoria debilului mintal, că medical s-a constatat că apelanta suferă de debilitate mintală, aceasta nu poate încheia vreo căsătorie până când nu se constată medical că are discernământul păstrat. Prin urmare, soluția instanței de fond, de constatare a nulității absolute a căsătoriei, este legală. Art. 19 C. fam. prevede expres sancțiunea nulității absolute în cazul căsătoriei alienatului sau debilului mintal, nulitate care nu poate fi acoperită.
Ca efect al nulității absolute, părțile sunt repuse în situația anterioară încheierii actului, considerându-se practic că acea căsătorie nu a existat. Prin urmare, în mod corect s-a dat eficiență efectelor nulității și s-a dispus ca apelanta să revină la numele avut anterior încheierii celei de a doua căsătorii.
Faptul că la momentul încheierii căsătoriei nu s-a formulat opoziție, că prima căsătorie a dăinuit în timp până la încetarea ei ca urmare a morții soțului, nu are relevanță în privința soluției nulității, atât timp cât nulitatea absolută poate fi invocată oricând, cât timp ea intervine dacă se constată lipsa vreunei condiții de valabilitate.
Faptul că aproximativ 5 ani de zile a fost în ființă o primă căsătorie nu poate justifica menținerea celei de a doua căsătorii. Pe de o parte, chiar dacă și prima căsătorie ar fi fost nulă, nulitatea nu a fost invocată de vreo persoană până la încetarea căsătoriei prin deces. Pe de altă parte, deși este foarte probabil ca starea apelantei să dateze din copilărie, în condițiile în care medicii au constatat că, la data de 31.07.2008, când a avut loc examinarea apelantei, apelanta avea discernământul abolit, fară a se putea pronunța în privința perioadei de debut a bolii, prima căsătorie, care cuprinde perioada 15.06.2002 – 7.02.2007, este anterioară datei la care s-a constatat lipsa discernământului, astfel că aparent este valabilă.
CONCLUZII
Finalitatea urmărită de Noul Cod Civil prin edictarea condițiilor de formă privind incheierea casatoriei este aceea de a asigura încheierea unei căsătorii potrivit cerințelor legale, în scopul întemeierii unei familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic cât și moral (fiind mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie), de a asigura forma recunoașterii publice a căsătoriei și mijlocul de dovadă a căsătoriei.
Condițiile de formă ale căsătoriei se împart în formalități premergătoare sau anterioare încheierii căsătoriei și formalități privind însăși încheierea căsătoriei.
Prima formalitate anterioară încheierii căsătoriei este declarația la căsătorie, prin care viitorii soți își manifestă voința în vederea încheierii căsătoriei.
În termen de 10 zile de la depunerea și înregistrarea declarației la căsătorie se pot face opoziții la căsătorie.
În sistemul nostru de drept, opozițiile la căsătorie sunt instrumente prin care cetățenii sunt antrenați în opera de respectare a legalității, într-un domeniu care interesează, în cel mai înalt grad, statul, preocupat pentru întărirea familiei și respectul unanim al regulilor referitoare la aceasta pentru formarea unei mentalități sănătoase despre căsătorie și familie.
În ceea ce privește procedura încheierii căsătoriei, trebuie mai întâi avut în vedere – localitatea și locul unde se încheie căsătoria dar și competența delegatului de stare civilă.
Potrivit art.279., căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii soți își are domiciliul sau reședința. Alegerea aparține viitorilor soți.
În localitatea astfel determinată, căsătoria se poate încheia într-un anumit loc și anume la sediul serviciului de stare civilă respectiv. În cazuri excepționale, căsătoria se poate încheia și în afara sediului serviciului de stare civilă cu respectarea, bineînțeles, a tuturor celorlalte dispoziții legale privind încheierea căsătoriei.
În cazul viitorilor soți care au amândoi cetățenie română, căsătoria se poate încheia pe o navă sub pavilion român aflată în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, comandantul navei fiind investit cu atribuții de delegat de stare civilă (art. 7 alin (3) din Legea nr. 119/1996 republicată în 2012) .
În ceea ce privește competența ofiterului de stare civilă, deosebim mai multe aspecte:
a) Competența materială (rationae materiae) – această competență este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează și de atribuțiile ce i-au fost delegate. Căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă. Numai o asemenea căsătorie se bucură de protecția legii.
b) Competența personală (rationae personae).
Această competență este determinată de domiciliul sau reședința viitorilor soți.
Nerespectarea dispozițiilor legale privind competența personală a delegatului de stare civilă nu este sancționată de nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiții.
c) Competența teritorială (rationae loci).
Această competență este determinată de limitele teritoriului, comunei, orașului, municipiului sau sectorului de municipiu unde se află primăria în cadrul căreia funcționează delegatul de stare civilă.
Încălcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială a delegatului de stare civilă nu este sancționată cu nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiții.
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți și îi declară căsătoriți (art.279.).
Înregistrarea căsătoriei care urmează după aceea, nu are valoare constitutivă, ci constituie numai un element de probă, în principiu singurul mijloc de probă .
Căsătoria are un caracter solemn și public.
Atât solemnitatea cât și publicitatea încheierii căsătoriei sunt condiții de formă menite să asigure încheierea unei căsătorii trainice și sănătoase.
În ceea ce privește proba căsătoriei – pornindu-se de la caracterul solemn al căsătoriei, legea stabilește norme privitoare la proba acesteia.
Potrivit art. 292 Cod Civil ., căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă.
În concluzie toate condițiile de formă, edictate de lege, atât formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei cât și formalitățile privind însăși încheierea căsătoriei, sunt prevăzute în următoarele scopuri:
– ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie;
– ca formă a recunoașterii publice a căsătoriei
– pentru a asigura mijlocul de probă, de dovadă a căsătoriei .
Bibliografie
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu – Dreptul familiei. Ediția 4, Editura All Beck, 2005.
G. Boroi – Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. All Beck, 2002.
I. Filipescu – Tratat de dreptul familie. Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1989.
A. Filipescu – Filiația firească și filiația din adopție. Ed. All Beck 2002.
A.Filipescu, I.Filipescu – Tratat de dreptul familiei. Ed. All Beck, 2001.
I.P. Filipescu, A.I Filipescu – Tratat de dreptul familiei. Ediția a VII a, Ed. All Beck, București, 2002.
N.Grădinaru – Dreptul familiei. Ed. Independența Economică, Pitești, 2010.
N.Grădinaru – Tratat de dreptul familiei. Ed. Aius, Craiova, 2007.
N.Grădinaru – Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. AIUS, Craiova, 2011.
C. Hamangiu – Tratat de Drept Civil Român, Ed. ALL BECK, 2002.
11. I. Imbrescu – Tratat de dreptul familiei. Familia. Protecția copilului.
Elemente de stare civilă, Ed. Lumina Lex, București, 2006.
12. D. Lupulescu – Actele de stare civilă. București 1980.
A. Nicolae, M.Nicolae – Codul familiei. Ed. Lumina Lex, 2001.
14. R. Petrescu – Acțiunile privind statutul civil al persoanei. București 1968.
15. A. Pricopi – Dreptul familiei. Ed. Lumina Lex, 2004.
16.Gh. Ungureanu – Actele de stare civilă în Moldova până la Regulamentul Organic, în Revista arhivelor, 1959.
O. Ungureanu, C. Jugastru – Drept civil. Persoanele. Ed. Rosetti, 2003.
ALBU Ioan, Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;
ANIȚEI Nadia-Cerasela, Relațiile patrimoniale dintre soți potrivitdispozițiilor din Noul Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2011;
ANIȚEI Nadia-Cerasela, Dreptul familiei, Editura Hamangiu,
București, 2012;
AVRAM Marieta, NICOLESCU Cristina, Regimuri matrimoniale,
Editura Hamangiu, București, 2010;
BACACI Alexandru, DUMITRACHE Viorica Claudia, HAGEANU
Cristina Codruța, Dreptul familiei, Ediția a 7-a, Editura C.H.Beck, București,
2012;
BAIAS Flavius-Antoniu, CHELARU Eugen, CONSTANTINOVICI Rodica, MACOVEI Ioan, Noul Cod civil, Comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, București, 2012;
BANCIU Adrian Alexandru, Raporturile patrimoniale dintre soțipotrivit noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2011;
BANCIU Maria, BANCIU Adrian Alexandru, Dreptul familieiconform noului Cod civil, EdituraHamangiu, București, 2012;
BÎRSAN Corneliu, Convenția europeană a drepturilor omului.
Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2010;
BODOAȘCĂ Teodor, DRĂGHICI Aurelian, PUIE Ioan, Dreptulfamiliei, Editura Universul Juridic, București,2012;
CETEAN-VOICULESCU Laura, Dreptul familiei, Editura
Hamangiu, București, 2012;
CHIRIȚĂ Radu, Convenția europeană a drepturilor omului.Comentarii și explicații, Ediția 2, Editura C.H.Beck, București, 2008;
DARIESCU Nadia Cerasela, Relațiile patrimoniale dintre soți îndreptul internațional privat, Editura C.H.Beck, București, 2008;
DRĂGHICI Andreea, OLAH Lavinia, Dreptul familiei și acte destare civilă, Editura Universității din Pitești, Pitești, 2010;
FILIPESCU P. Ion, FILIPESCU I. Andrei, Tratat de dreptul familiei,
Editia a VIII-a, revazuta si completata, Editura Universul Juridic, București,
2006;
FLORIAN Emese, Dreptul familiei, Ediția a 4-a, Editura C.H. Beck,
București, 2011
34.FRENȚIU Gabriela Cristina, Comentariile Codului Civil, Familia,
Editura Hamangiu, București, 2012;
35.HAGEANU Cristina Codruța, Dreptul familiei și actele de starecivilă, Editura Hamangiu, București, 2012;
36.HAMANGIU Constantin, ROSETTI-BĂLĂNESCU, BĂICOIANU
Alexandru, Tratat de drept civil român, Vol. I, Editura All, București, 1996;
37.LUPAȘCU Dan, CRĂCIUNESCU Cristiana Mihaela, Dreptulfamiliei, Editura Universul Juridic, București, 2011;
38.MOLCUȚ Emil,Drept privat roman, Editura Universul juridic, București, 2012;
39.NICOLESCU Cristina, Regimuri matrimoniale convenționale însistemul noului Cod civil român, Editura Universul Juridic, București, 2012;
40.PETRINA GAVRILĂ Simona, Instituții de dreptul familiei înreglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
41.UNGUREANU Carmen Tamara și alți colaboratori, Noul Cod civil,
Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. I, Editura Hamangiu, București,
2012;
42.VASILESCU Paul, Regimuri matrimoniale. Parte generală, Ediția a
II-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2009
LISTA DE ABREVIERI
NCCC – Noul Cod Civil ( Legea 278/2009)
ed. – ediția
Ed. – editura
Pag. – pagina
Op.cit. – opera citată
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cerintele Legale ale Incheierii Casatoriei (ID: 111530)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.