Cererile Posesorii
=== 23e7865ab14d95df34d1ae4c58b93fa6be059380_637074_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Definire. Reglementare. Precizări prealabile
Natura juridică a acțiunilor posesorii
Caracterul real al acțiunilor posesorii
Importanța stabilirii naturii juridice a acțiunilor posesorii
Caracterele generale ale acțiunilor posesorii
CAPITOLUL II CONDIȚIILE EXERCITĂRII ACȚIUNILOR POSESORII
Condiții generale
Noțiune
Afirmarea unei situații juridice ce se dorește a fi protejată prin sesizarea instanțelor judecătorești
Justificarea unui interes
Capacitatea procesuală
Calitatea procesuală
Condiții speciale
CAPITOLUL III PROCEDURA DE JUDECATĂ A CERERILOR POSESORII
Instanța competentă
Cererea de chemare în judecată. Întâmpinarea. Cerera reconvențioanlă
Cererea de chemare în judecată
Întâmpinarea
Cererea reconvențională
Participarea terților
CONCLUZII
BIBLOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.C – noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
vol. – volumul
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Definire. Reglementare. Precizări prealabile
Dând consecințe afirmației lui Ihering potrivit căreia posesiunea este avanpostul proprietății, Codul de procedură civilă reglementează, prin art. 1002-1004, „cererile posesorii”.
Sintagma o înlocuiește pe cea preferată sub precedentul cod, care se referea, în cuprinsul art.674-676, la „Cererile privitoare la posesiune”, însă nu este, cel puțin terminologic, pe deplin simetrică aceleia pe care Codul civil o atribuie reglementării (art. 949-952) prin care sunt stabilite condițiile de exercitare a ceea ce acesta numește „Acțiunile posesorii”.
Potrivit unei definiții date în doctrină – ea însăși întemeiată pe o altă definiție doctrinară – acțiunile posesorii sunt acele acțiuni puse la îndemâna posesorului pentru a apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută.
Astfel cum s-a menționat, în această definiție pierderea și redobândirea posesiei au în vedere elementului corpus, întrucât titularul acțiunii păstrează posesia solo animo cât timp nu a trecut un termen de un an de la tulburare sau deposedare.
Drept urmare, reclamantul în acțiunea posesorie este persoana care exercită sau a exercitat efectiv, în mod direct, elementul corpus, iar pârâtul este persoana care a tulburat exercitarea acestui element sau care și-a însușit elementufmaterial al posesiei, respectiv l-a deposedat pe reclamant.
După cum s-a precizat, două sunt rațiunile care explică necesitatea și utilitatea acțiunilor posesorii:
protejând posesia, indirect se protejează însuși dreptul de proprietate întrucât, adesea, posesiunea nu este decât aspectul exterior al proprietății;
detentorul este -și el – protejat în considerarea ideii că ordinea publică reclamă respect față de situațiile de fapt.
Actualul Cod de procedură civilă nu enumeră condițiile cererilor posesorii, așa cum o făcea cel anterior prin art. 674 alin. (1) și (2), mărginindu-se la a stipula că cererile posesorii sunt admisibile numai în cazurile și condițiile prevăzute de Codul civil. El reglementează însă procedura de judecată și căile de atac, precum și autoritatea de lucru judecat, rezervându-se, așadar, numai aspectelor de natură procesuală ale temei.
Această concepție reflectă, s-ar putea spune, ideea deja exprimată că din perspectiva dreptului civil substanțial, acțiunile posesorii interesează numai sub aspectul condițiilor de exercitare întrucât acestea au ca obiect elementele stării de fapt a posesiei. Mijloacele procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecția juridică a acestei stări de fapt rămân în sfera de interes a dreptului procesual civil (…)”.
Vom preciza doar, foarte concis, că particularitățile de exercitare a acțiunilor posesorii se păstrează și sub reglementarea acum în vigoare, menținându-se tipologia acestora, cu cele două categorii de acțiuni: a) acțiunea posesorie generală (zisă și în complângere) și b) acțiunea posesorie specială (zisă și în reintegrare).
Cea dintâi putea și poate fi exercitată dacă sunt îndeplinite, cumulativ, trei condiții:
să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
reclamantul să facă dovada că a exercitat posesia cel puțin un an înainte de data tulburării sau deposedării;
posesia exercitată de reclamant să fie utilă, adică neviciată.
Tulburarea adusă posesiei poate fi de fapt (precum atunci când constă într-un act material prin care se încalcă posesia exercitată de un altul asupra unui bun) sau de drept (când elementul fizic al tulburării lipsește, aceasta îmbrăcând forma unui act judiciar sau extrajudiciar prin care o persoană are o pretenție contrară posesiei unei alte persoane.
Ce-a de-a doua se particularizează, esențial, prin faptul că tulburarea sau deposedarea are loc prin violenț, caz în care pentru admisibilitatea ei este cerută o singură condiție, aceea de a nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare, intenția egii fiind de a asigura reprimarea cât mai energică a unei fapte al cărei caracter grav este evident.
Termenul de un an în care trebuie introdusă acțiunea posesorie în oricare dintre formele ei este, ca natură juridică, unul de prescripție, art. 951 alin. (1) C. civ. calificându-l în mod expres astfel.
În ce privește calitatea procesuală activă, aceasta îi aparține, în mod obișnuit, posesorului în contra căruia s-a săvârșit fapta de tulburare sau de deposedare, fiind indiferent dacă posesia constituie manifestarea exterioară a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real principa. Potrivit art. 949 alin. (1) C. civ., exercițiul acțiunilor posesorii este recunoscut și detentorului precar, sub condiția ca pârâtul să nu fie persoana față de care există obligația de restituire a bunului.
Sub aspectul calității procesuale pasive reținem că aceasta îi aparține tulburătorului, excepție făcând situația mai sus evocată, când posesorul (detentorul) are față de tulburător o obligație contractuală de restituire.
Să remarcăm și faptul că, în scop preventiv, art. 952 C. civ. îngăduie promovarea acțiunii și pentru luarea unor măsuri necesare conservării bunului posedat.
Potrivit alin. (1) al textului legal, dacă există motive temeinice să se considere că bunul posedat poate fi distrus ori deteriorat de un lucru aflat în posesia unei alte persoane sau ca urmare a unor lucrări, precum ridicarea unei construcții, tăierea unor arbori ori efectuarea unor săpături pe fondul învecinat, posesorul poate să ceară luarea măsurilor necesare pentru evitarea pericolului sau, dacă este cazul, încetarea lucrărilor.
După cum se poate observa, în situații precum cele menționate exercitarea acțiunii este permisă în baza temerii privitoare la existența unui pericol de distrugere sau de deteriorare a bunului suspus posesiei, fără a fi însă necesar, precum în mod obișnuit, ca distrugerea sau deteriorarea să se fi produs deja.
Starea de amenințare trebuie să fie, însă, motivată convingător, simpla temere nefiind suficientă. Cum s-a remarcat, această acțiune îi recunoaște posesorului posibilitatea de a asigura conservarea bunului fără a mai aștepta producerea unei posibile tulburări viitoare.
Natura juridică a acțiunilor posesorii
Caracterul real al acțiunilor posesorii
Natura juridică a acțiunilor posesorii a constituit obiect de controversă o îndelungată perioadă de timp.
Într-o primă opinie, se face distincție între acțiunea în complângere și acțiunea în reintegrare, susținându-se că prima este o acțiune reală, în timp ce a doua este o acțiune personală. Această calificare are la bază temeiul juridic diferit, specific exercitării fiecărei acțiuni.
Acțiunea în complângere este considerată ca fiind reală din cauză că prin ea se protejează posesia, ca prezumție a proprietății, în timp ce acțiunea în reintegrare nu are ca obiect rezolvarea unei chestiuni posesorii, ci tinde la repararea unui fapt ilicit.
Consider că această opinie este criticabilă, întrucât fundamentul exercitării acțiunilor posesorii este mixt, iar scopul urmărit prin exercitarea acțiunilor posesorii este acela de a înlătura o tulburare a posesiei.
Într-o a doua opinie, pe care o consider relevantă, se consideră că acțiunile posesorii sunt acțiuni reale. Caracetrul real al acțiunilor posesorii are o semnificație specială în raport cu clasificarea tradițională a acțiunilor civile în acțiuni reale și personale.
Așadar, acțiunile posesorii sunt acțiuni reale, nu pentru că apără uneori indirect drepturile reale, din moment ce nu se pun în discuție astfel de drepturi, ci pentru că pot fi introduse împotriva oricărei persoane care, prin faptele sale, tulbură exercitarea pașnică a posesiei sau deposedează posesorul de bunul său.
Importanța stabilirii naturii juridice a acțiunilor posesorii
Calificarea acțiunilor posesorii ca fiind acțiuni reale prezintă importanță sub aspectul competenței teritoriale de soluționare a acestora, cât și la determinarea calității procesuale pasive. Pentru stabilirea naturii juridice prezintă importanță și delimitarea acțiunilor posesorii față de ordonanța președințială și față de acțiunile petitorii.
Asemănări și deosebiri între acțiunea posesorie și ordonanța președințială
Între cele două acțiuni există, atât asemănări, cât și deosebiri. Astfel ambele se caracterizează prin caracterul urgent al procedurii și prin neprejudecarea fondului.
O altă asemănarea constă în inexistența autorității de lucru judecat față de fondul dreptului; astfel, hotărârea prin care se soluționează o cerere de ordonanță președințială nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului dreptului; de asemenea, hotărârea prin care se soluționează o acțiune posesorie nu are autoritate de lucru judecat cu privire la o acțiune petitorie ulterioară.
Deosebirea constă în aceea că în materia acțiunilor posesorii, soluția instanței nu are un caracter vremelnic, fiindcă în cazul admiterii acțiunii posesorul obține recunoașterea dreptului său în mod definitiv.
S-a pus problema dacă în cazul unei tulburării posesorii se poate introduce o cerere de ordonanță președințială pentru a obține încetarea iulburării posesorii?
Într-o primă opinie, s-a decis că, în situația în care posesorul este tulburat în posesia sa, el nu poate introduce decât o acțiune posesorie, și nu poate acționa pe calea ordonanței președințiale. Această soluție a fost justificată de faptul că fiind vorba de o procedură specială cu o reglementare proprie, aceasta nu poate fi combinată cu o altă procedură specială, cum ar fi, spre exemplu, aceea a ordonanței președințiale.
S-a susținut, totuși, că procedura ordonanței președințiale poate fi folosită pentru înlăturarea unei tulburări ilicite sau a unui prejudiciu ilicit, fără ca instanța învestită cu soluționarea cererii de ordonanță președințială să se pronunțe asupra posesiunii sau proprietății, cu excepția situației în care s-a încălcat ordinea publică, situație în care instanța se poate pronunța și asupra posesiei și/sau proprietății.
Într-o altă opinie se consideră că posesia poate fi apărată pe calea ordonanței președințiale, dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale acestei proceduri, în special condițiile urgenței și neprejudecării fondului.
Aceasta nu presupune o combinare a celor două proceduri, ci posibilitatea ca în caz de tulburare a posesiei să se poată înlătura această tulburare pe calea procedurii ordonanței președințiale. Cu alte cuvinte, judecătorul învestit cu soluționarea unei cereri de ordonanță președințială poate, în limitele competenței sale, să ia anumite măsuri conservatorii în materie posesorie.
Judecătorul învestit cu soluționarea cererii de ordonanță președințială nu poate antama fondul; astfel nu se poate pronunța asupra calității posesiei reclamantului și nici nu se poate pronunța asupra duratei acesteia, având doar posibilitatea de a lua măsuri proprii, de natură a face să înceteze tulburarea, dacă condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale sunt îndeplinite.
Totuși, posibilitatea formulării unei cereri de ordonanță președințială, în caz de tulburare de drept, este destul de greu de conceput, întrucât în acest caz s-ar încălca una dintre condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, respectiv neprejudecarea fondului.
în caz de tulburare de fapt, persoana tulburată în posesia sa se poate adresa instanței, pe calea ordonanței președințiale, urmând ca judecă- torul să-l oblige pe pârât la încetarea actelor abuzive.
Admisibilitatea ordonanței președințiale este evidentă în situația în care reclamantul, ce a fost tulburat în posesia sa printr-un act material, solicită luarea unor măsuri conservatorii.
Problema admisibilității se pune în situația în care reclamantul solicită judecătorului o măsură ce antamează fondul, cum ar fi repunerea în situația anterioară, căci prin această măsură reclamantul redobândește liniștita sa posesie ca și cum ar fi exercitat o acțiune posesorie. Totuși, în cazul în care tulburarea de fapt s-a produs prin violență, judecătorul va putea pe cale de ordonanță să dispună restabilirea în situația anterioară.
În ce privește condiția urgenței, aceasta va fi apreciată de către judecător în momentul pronunțării, fiind stabilită în mod suveran de către judecător.
Existența unei tulburări posesorii, nu creează, în mod necesar, eo ipso, o stare de fapt care să justifice condiția urgenței. De asemeni, faptul că victima unei tulburări posesorii nu a introdus o acțiune posesorie în termen de un an de la comiterea tulburării, introducând o cerere de ordonanță președințială după această perioadă, nu înseamnă că cerința urgenței lipsește. Aceasta întrucât s-a stabilit că urgența se apreciază în funcție de natura cauzei, și nu în funcție de „convenția părților sau de diligențele pe care acestea le depun sau nu”.
Caracterele generale ale acțiunilor posesorii
Principiul separației posesoriului de petitoriu
Raporturile dintre acțiunile posesorii și acțiunile petitorii sunt guvernate de principiul separației posesoriului de petitoriu, exprimat și prin ideea autonomiei acțiunilor posesorii.
Acest principiu a stat la baza unor conflicte, inutile uneori, dar menținerea sa este o condiție a eficacității protecției posesorii.
În acest sens, s-a susținut că, dacă acest principiu nu ar funcționa, judecătorul a fi tentat să treacă dincolo de limitele chestiunii de a ști, dacă a fost sau nu o tulburare a posesiei, pentru a cerceta dacă nu cumva actul de tulburare este „legitim”, întrucât emană de la adevăratul proprietar.
De asemenea, tulburătorul pârât ar putea evita dezbaterea în posesoriu, devenind reclamant într-un proces petitoriu a cărui simplă declanșare ar trebui să conducă la suspendarea judecății posesoriului. Or, o asemenea soluție nu ar putea fi admisă.
Principiul autonomiei acțiunii posesorii, cunoscut și sub numele de interdicția cumulului posesoriului cu petitoriu, se justifică prin natura juridică diferită a celor două acțiuni, prin regulile procedurale diferite de soluționarea a acestora și prin obiectul lor diferit.
Elementele definitorii ale principiului autonomiei acțiunii posesorii
Principiul autonomiei acțiunilor posesorii comportă două aspecte.
În primul rând, în cazul unei acțiuni posesorii nu se pot angaja discuții petitorii și în al doilea rând, este necesară și obligatorie reglementarea problemei posesiei, asigurându-i-se protecție juridică.
Judecătorul posesoriului nu realizează un cumul al posesoriului cu petitoriul în următoarele situații:
dacă, în considerentele hotărârii, în scopul de a combate unele apărări ale pârâtului fondate pe un drept real, pe lângă considerentele cu privire la posesie, ar folosi și considerente care ar privi fondul dreptului, atâta timp cât dispozitivul se limitează strict la constatări specifice acțiunii posesorii;
dacă judecătorul consultă titlurile invocate pentru a vedea dacă posesia invocată este exercitată ca un drept și pentru a se asigura că reclamantul nu se bucură decât de o simplă toleranță;
dacă judecătorul analizează titlurile invocate pentru a statua asupra unei servituti necontinue și a aprecia întinderea acesteia, în scopul de a se pronunța asupra tulburării invocate, dacă în dispozitiv se limitează la posesoriu;
dacă judecătorul, învestit cu o acțiune posesorie privind posesia unei servituti de trecere, bazată pe existența unui loc înfundat, verifică existența locului înfundat;
dacă instanța analizează titlurile, ca elemente definitorii ale posesiei reclamantului și nu pentru a recunoaște acestuia un drept;
dacă instanța constată că reclamantul, care a solicitat protecția posesorie a unei servituti de trecere, a exercitat o posesie de un an asupra terenului litigios, anualitate dedusă din analiza titlului reclamantului și a titlurilor autorilor săi.
De asemenea, judecătorul posesoriului nu se poate pronunța, fară a încălca principiul autonomiei, asupra apărării pârâtului prin care ar invoca că a dobândit proprietatea bunului litigios pin prescripție achizitivă.
În schimb, se realizează o încălcare a principiului mai sus menționat, in ipotezele următoare:
judecătorul învestit cu soluționarea unei acțiuni posesorii își fondează hotărârea pe motive ce decurg din analizarea dreptului real;
instanța învestită cu o acțiune în complângere pentru tulburări cauzate unei servituti de trecere și o cerere accesorie pentru desființarea lucrărilor, bazată pe tulburarea cauzată prin modificarea unei stări de fapt anterioare, decide, pe baza unor considerente deduse exclusiv din fondul dreptului, că există în favoarea fondului dominant al reclamantului o servitute de trecere recunoscută printr-un act de vânzare și o servitute de vedere dobândită prin prescripție;
judecătorul respinge o acțiune intentată pentru a face să înceteze tulburările aduse unei servituti de trecere asupra unei curți, pe motive deduse exclusiv din fondul dreptului, respectiv că pârâtul a justificat printr-un titlu că este proprietar al curții și că reclamantul, a cărui posesie, în lipsa oricărui început de probă scrisă, nu poate fi stabilită prin proba testimonială, nu a prezentat niciun titlu;
instanța, învestită cu o acțiune în complângere, a analizat titlurile invocate pentru a constata că pârâtul nu a exercitat decât un drept al său, în condițiile legii;
instanța, care a respins acțiunea posesorie, reținând că pârâtul a putut practica deschiderea litigioasă, având caracter de fereastră de vedere în zidul care despărțea două fonduri, considerând că pârâtul dobândise prin uzucapiune proprietatea exclusivă asupra zidului, care însă fusese întreruptă timp de doi ani, anterior litigiului posesoriu;
judecătorul, învestit cu o acțiune posesorie privind o servitute de trecere cu piciorul, constată că în cauză este vorba de o servitute de trecere prin mijloace motorizate;
instanța care respinge cererea în reintegrare prin care se solicită repunerea în situația anterioară, respectiv obligarea unui antreprenor abilitat să construiască o galerie pe pilonii de beton și care, după încetarea lucrului, a distrus trei piloni pe care îi construise, pe considerentul că reclamantul nu are proprietatea terenului pe care au fost edificați cei trei piloni;
judecătorul care, învestit cu o acțiune în reintegrare privind o tulburare cauzată unei parcele de teren, statuează în petitoriu, ordonând evacuarea autorului tulburării, pe considerentul că acesta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate indiviz.
De asemenea, pentru respectarea acestui principiu este necesar ca reclamantul să nu solicite rezolvarea unor cereri de natură petitorie. Astfel, el nu poate solicita judecătorului să constate că este proprietar în baza unui titlu legal.
Desigur, potrivit principiului disponibilității, reclamantul are dreptul de a alege între acțiunea posesorie și acțiunea petitorie. Dacă victima tulburării a optat pentru introducerea unei acțiuni posesorii, autorul tulburării posesorii nu poate schimba prin propria sa voință, invocând un drept real principal asupra bunului în litigiu, natura acțiunii. În plus, dacă pârâtul formulează o cerere reconvențională petitorie, instanța va trebui să disjungă această cerere și să dispună suspendarea soluționării ei până în momentul în care s-a soluționat acțiunea posesorie.
Această soluție este aplicabilă și atunci când pârâtul a introdus pe cale separată o acțiune petitorie, fie că această acțiune a fost introdusă anterior acțiunii posesorii sau ulterior.
În aceeași concepție, s-a mers mai departe și s-a considerat că pârâtul în acțiunea posesorie nu poate formula ulterior o acțiune petitorie, decât după ce a executat hotărârea prin care s-a admis acțiunea posesorie și a fost obligat la restituirea bunului sau la încetarea altei forme de tulburare.
Reclamantul într-o acțiune posesorie își poate modifica acțiunea într-o acțiune petitorie, cu respectarea dispozițiilor art. 204 C.proc. civ.
Sub vechea reglementare s-a apreciat că, dacă pârâtul formulează apărări petitorii și reclamantul acceptă asemenea discuții, atunci are loc modificarea cererii de chemare în judecată prin acordul părților, respectiv o transformare a acțiunii posesorii într-o acțiune petitorie, în prezent, conform art. 204 alin. (3) C.proc.civ. modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de art. 204 alin. (1) C.proc.civ. se poate face doar cu acordul expres al tuturor părților.
Victima tulburării va putea introduce direct o acțiune petitorie, asumându-și sarcina dificilă a probării dreptului său de proprietate sau a altui drept real principal.
Dacă victima tulburării a acționat de la început pe cale petitorie, se consideră că a renunțat la calea posesorie. Decăderea reclamantului dn dreptul de a introduce o acțiune posesorie privește însă doar tulburările anterioare introducerii acțiunii petitorii.
Dacă în cursul procesului petitoriu apar tulburări noi, posesorul victimă are dreptul de a introduce acțiunea posesorie, având ca obiect aceste tulburări noi.
Decăderea din dreptul la acțiunea posesorie privește doar acțiunea posesorie în sine, ca mijloc special de apărare a posesiei; ea nu privește și nu știrbește cu nimic posesia ca atare și nici fondul dreptului'.
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE EXERCITĂRII ACȚIUNILOR POSESORII
Condiții generale
2.1.1. Noțiune
Pentru a pune în mișcare formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii este necesar să existe voința de a acționa. Din momentul în care există această voință de a acționa, trebuie îndeplinite și anumite condiții de exercițiu
Aceste condiții, ținând cont de specificul acțiunilor posesorii sunt: afirmarea unei situații juridice ce se dorește a se proteja prin acțiunea posesorie, interesul, capacitatea de a acționa și calitatea procesuală.
2.1.2. Afirmarea unei situații juridice ce se dorește a fi protejată prin sesizarea instanțelor judecătorești
Spre deosebire de dreptul comun în care una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile este afirmarea unui drept, în cazul unei acțiuni posesorii ceea ce se urmărește a se proteja este, în primul rând, posesia ca stare de fapt, fără a coorespunde în mod necesar unui drept subiectiv
Posesia, ca stare de fapt trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a putea fi protejată:
situația respectivă, care este posesia, să fie recunoscută și ocrotită de lege ori să nu intre în conținutul unui raport juridic ilegal, care să contravină ordinii publice sau prescripțiilor imperative ale legii.
Astfel, spre exemplu, dacă un teren a fost dobândit de către un cetățean străin cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, posesia sa, fiind nelegitimă, nu poate fi apărată pe calea acțiunii posesorii.
să fie exercitată în limitele sale interne și externe;
să fie utilă în cazul acțiunii posesorii în complângere
Justificarea unui interes
Literatura de specialitate și practica judiciară sunt unanime în a recunoaște că interesul reprezintă o condiție generală, ce trebuie să fie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil. Interesul trebuie să stea la baza oricărei cereri injustiție, chiar dacă el nu se corelează cu un drept subiectiv civil, astfel că el trebuie justificat inclusiv în cazul introducerii unei acțiuni posesorii.
Condiția interesului nu este cerută numai la punerea în mișcare a acțiunii prin introducerea cererii de chemare în judecată, ci ea trebuie îndeplinită în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii (apărări, exercitarea căilor de atac etc.).
Interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții:
să fie legitim, adică să nu vină în contradicție cu ordinea de drept și regulile de conviețuire socială;
să fie născut și actual, în sensul că, dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu.
Un interes eventual nu poate justifica o cerere injustiție. Astfel, spre exemplu, dacă reclamantul într-o acțiune posesorie se plânge împotriva unei tulburări eventuale, atunci acțiunea sa este lipsită de interes. Prin excepție, în cazul introducerii unei acțiuni în denunțare de lucrări, ca variantă a acțiunii posesorii în complângere, interesul va fi considerat actual, chiar dacă tulburarea nu s-a produs încă;
să fie personal, adică folosul practic să vizeze pe cel ce recurge la forma procesuală.
În cazul în care acțiunea posesorie este exercitată de către creditori sau de către administratorul-sechestru, s-a considerat că acțiunea nu poate fi respinsă pentru lipsă de interes, pe motiv că debitorul nu este insolvabil, întrucât judecătorul învestit cu acțiunea posesorie nu se poate pronunța asupra solvabilității debitorului.
Capacitatea procesuală
Capacitatea procesuală semnifică aptitudinea persoanelor de a deveni părți în procesul civil și reprezintă aplicațiunea pe plan procesual a capacității civile.
Capacitatea procesuală cuprinde capacitatea procesuală de folosință și capacitatea procesuală de exercițiu.
Capacitatea procesuală de folosință
Capacitatea procesuală de folosință reprezintă aptitudinea generală și abstractă a persoanelor fizice de a avea, îrn principiu, orice drepturi și obligații de natură procesuală, fiind din aocest motiv mai restrânsă decât cea civilă, iar cât privește persoanele juriidice, acele drepturi și obligații necesare în vederea realizării scopului precizat (potrivit principiului specialității), în condițiile legii, priiin actul de înființare, autorizare sau constituire.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință începe la nașterea lor.
În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinlase o dobândește diferit, după cum sunt sau nu supuse înregistrării; astfel: persoanele supuse înregistrării au capacitate de folosință de la data înregistrării, celelalte peroane juridice, după caz de la data actului de dispoziție care le înființează, de la data recunoașterii ori autorizării înființgării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
Capacitatea procesuală de folosință a persoanei fizice încetează în momentul în care aceasta decedează. Încetarea capacității de folosință a persoanei juridice are loc pe data încetării persoanei juridice însăși, prin comasare totală sau divizare.
Lipsa capacității de folosință se invocă pe calea excepției procesuale de fond, peremptorie, absolută, de către oricare din părți, în tot cursul procesului civil.
Lipsa capacității de folosință atrage nulitatea absolută a actului procedural făcut în astfel de condiții.
Capacitatea procesuală de exercițiu
Capacitatiea procesuală de exercițiu este acea parte a capacității procesuale care constă în aptitudinea unei persoane care are folosința unui drept de a valorifica singură acest drept în justiție, exercitând personal drepturile procesuale și îndeplinind tot astfel obligațiile procesuale.
Ea se determină în funcție de întinderea capacității de exercițiu: minorul până la împlinirea vârstei de 14 ani, precum și interzisul judecătoresc sunt lipsiți de capacitate de exercițiu; minorul între 14 și 18 ani au capacitate de exercițiu restrânsă; cel care a împlinit 18 ani, sau, atunci când legea prevede, chiar înainte, are capacitate de exercițiu deplină.
În cazul persoanelor juridice capacitatea de exercițiu se dobândește, în temeiul legii, de la data înființării lor și sfârșește odată cu încetarea persoanelor juridice.
Potrivit art. 209 C.civ., persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Așadar, realizarea efectivă a capacității procesuale de exercițiu este condiționată de desemnarea persoanelor învestite cu atribuții de organe de conducere, care pot partticipa personal în justiție sau pot desemna o altă persoană.
Capacitatea de a intenta o acțiune posesorie se determină după natura actului care îl constituie intentarea acestei acțiuni. Intentarea unei acțiuni posesorii în complângere sau în reintegrare este considerată atât în doctrină,, cât și în jurisprudență ca fiind un act de conservare întrucât prin ea se tinde la menținerea stătu quo-ului, la menținerea stării de fapt existente anterior faptului tulburător, iar nu la realizarea unui drept.
În consecință, se apreciază că acțiunea posesorie poate fi introdusă de către toți cei care au capacitatea de a administra.
Însă având în vedere că potrivit art. 57 alin. (2) C.proc.civ. persoanele care nu au capacitate procesuală de exercițiu nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate potrivit legii, considerăm că minorul în vârstă de până la 14 ani va sta în judecată prin reprezentantul său legal sau prin tutore, iar interzisul judecătoresc va sta în judecată prin tutorele său.
În caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, precum și în caz de conflict de interese între reprezentant și reprezentat, sau dacă persoana juridică chemată să stea în judecată nu are reprezentant, instanța – la cererea părții interesate – va numi un curator special, potrivit art. 58 C.proc.civ.
Calitatea procesuală
În doctrină nu există un punct unitar asupra definirii calității procesuale.
În general se arătă că ea reprezintă existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titulară a dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Calitatea procesuală activă
Calitate procesuală activă în cazul acțiunii în complângere.
Acțiunea în complângere se poate intenta de orice persoană care, prin ea însăși sau prin altul, posedă animo domini un imobil corporal sau exercită un drept real susceptibil de a forma obiectul unei acțiuni posesorii.
Acțiunea posesorie se poate intenta și prin intermediul unui mandatar, care are, fie un mandat general, fie unul special.
Calitatea de reclamant o poate avea fie o persoană fizică, fie o persoană juridică, inclusiv o autoritate publică.
Exercitarea acțiunii posesorii de către un coproprietar sau coindivizar, față de un terț.
Problema care se ridică este aceea dacă un coproprietar poate introduce singur o acțiune posesorie în complângere în contra unui terț?
La soluționarea acestei probleme au fost oferite două soluții, într-o primă opinie, se consideră că unul dintre coproprietari nu poate introduce, singur, o acțiune posesorie în complângere împotriva unui terț, deoarece în caz afirmativ ar însemna ca prin hotărârea judecătorească să i se recunoască implicit o posesie exclusivă asupra bunului, ceea ce ar fi de natură să nesocotească interesele celorlalți coproprietari.
Hotărârea judecătorească ar constitui, în astfel de cazuri, temeiul legal în virtutea căruia ceilalți coproprietari ar fi lipsiți de posesia bunului și în cele mai frecvente cazuri chiar de dreptul de proprietatea asupra acestuia. Mai mult chiar, se apreciază că un astfel de coproprietar ar putea invoca hotărârea judecătorească prin care i s-a recunoscut o posesie exclusivă asupra bunului în raporturile cu ceilalți coproprietari. Pe aceeași linie de gândire, s-a susținut că dacă acțiunea posesorie a fost introdusă de un singur coproprietar, acesta trebuie să introducă în judecată, în calitate de reclamanți, și pe ceilalți coproprietari pentru ca acțiimea să profite tuturor reclamanților.
Într-o a doua opinie, s-a admis că fiecare dintre coposesori poate intenta acțiunile posesorii împotriva terților fără a avea nevoie de concursul celorlalți coposesori. în motivarea acestei soluții, s-a susținut că „întrucât până la ieșirea din indiviziune fiecare moștenitor are un drept indiviz asupra tuturor lucrurilor ce compun moștenirea, fiecare moștenitor are interes de a conserva întreaga moștenire și a cere măsuri de conservare în atingerea acestui scop”.
S-a mai arătat că unul dintre coproprietari poate introduce singur o acțiune posesorie în contra terților, întrucât introducerea acțiunii posesorii reprezintă un act de conservare și că între coproprietari se prezumă existența unui mandat tacit, în virtutea căruia unul dintre coproprietari poate face acte de conservare și în numele celorlalți coproprietari.
Există autori care susțin aceasta soluție peuntru următoarele motive:
Trebuie făcută, în primul rând, distincția între situația în care coproprietarul reclamant are un mandat expres din partea celorlalți pentru introducerea unei acțiuni posesorii în complângere și situația în care coproprietarul acționează pe baza unui mandat tacit prezumat.
În prima situație, coproprietarii reprezentați dobândesc calitatea de părți în proces, astfel că în această situație nu se poate pune în discuție legitimarea coproprietarului reclamant care acționează în dublă calitate, atât în nume propriu, cât și în calitate de reprezentant convențional al celorlalți coproprietari. Soluția are în vedere dispozițiile art. 80 alin. (1)
C. proc.civ., potrivit cărora părțile pot exercita drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
În situația în care coproprietarul acționează pe baza unui mandat tacit prezumat, se pune problema dacă ceilalți reclamanți au calitatea de părți în proces sau au calitatea de terți?
Întrucât, spre deosebire de raportul juridic substanțial, în raportul de judecată, o putere aparentă nu poate antrena consecințele reprezentării, instanța fiind datoare să verifice ea însăși, din oficiu, existența mandatului și limitele acestuia, considerăm că într-o astfel de ipoteză ceilalți coproprietari au calitatea de terți. Hotărârea judecătorească obținută de către coproprietarul reclamant nu se impune cu autoritate de lucru judecat față de ceilalți coproprietari.
Trebuie arătat, totodată, faptul că în cazul coproprietăți corespunzătoare dreptului de proprietate comună fiecare coproprietar are o dublă calitate, respectiv atât cea de posesor, cât și cea de detentor precar, posesor în ceea ce privește cota sa parte din dreptul de proprietate și detentor precar cu privire la cotele de proprietate ale celorlalți coproprietari.
Așadar, în cazul coposesiunii corespunzătoare dreptului de proprietate comună, fiecare coposesor are atât reprezentarea subiectivă că stăpânește bunul pentru sine (animus sibi habendi), ținând cont de calitatea juridică pe care o are sau și-o asumă în legătură cu un anumit bun, cât și reprezentarea subiectivă că stăpânește bunul pentru altul (animus detinendi), corespunzător calității juridice pe care celălalt crede că o are sau și-o asumă față de același bun.
Întrucât toți coposesorii au animus possidendi, elementul subiectiv se înfățișează ca animus condomin Așadar, în această situație există o pluralitate de posesiuni de aceeași calitate asupra unuia și aceluiași bun.
Elementul corpus se exercită în comun sau de un singur posesor, în funcție de înțelegerea coposesorilor, expresă sau tacită, ceea ce presupune ideea de mandat, ori chiar numai în funcție de reprezentarea pe care o are un coposesor că lucrează și pentru ceilalți coposesori, dar are cunoștința acestora, ceea ce presupune ideea de gestiune de afaceri.
În consecință, având în vedere că fiecare coproprietar exercită o posesie utilă, ce poate fi apărată juridic prin acțiunea posesorie, precum și faptul că fiecare coproprietar poate fi considerat că îi „reprezintă” în instanță și pe ceilalți coproprietari, în baza unui mandat tacit sau pe baza gestiunii de afaceri, rezultă că un singur coproprietar poate introduce o acțiune în complângere împotriva terților.
În susținerea unei astfel de idei, avem în vedere faptul că în această ipoteză, în raport cu ceilalți coproprietari, autoritatea de lucru judecat este, paradoxal, dependentă de rezultatul judecății. Astfel hotărârea nu poate avea autoritate de lucru judecat spre paguba coproprietarilor ce nu au fost prezenți în instanță, nici personal, nici prin reprezentant convențional.
În prezent prin art. 643 alin. (1) C.civ. se prevede posibilitatea fiecărui proprietar de a formula o acțiune injustiție, în mod singur, fără să fie necesar acordul celorlalți coproprietari.
Poate introduce un codevălmaș singur acțiune posesorie împotriva terților?
În cazul proprietății comune a soților, codevălmașul poate introduce singur o acțiune posesorie în complângere împotriva terților, deoarece această acțiune este un act de conservare, care poate fi făcut de un singur soț în baza prezumției de mandat tacit reciproc.
Această soluție se justifică, atât în teorie, cât și în practica instanțelor de judecată pe ideea că în cadrul acțiunilor posesorii se discută numai faptul posesiei și al tulburării sau deposedării ilicite, fără a se pune în discuție însuși dreptul de proprietate, aspect care poate fi rezolvat doar printr-o acțiune în revendicare.
Calitatea procesuală pasivă
Calitatea procesuală pasivă în cazul acțiunii în complângere.
În principiu, acțiunea în complângere se poate exercita împotriva oricărei persoane care, fie direct, prin ea însăși, fie indirect, prin intermediul altuia, a comis o tulburare a posesiei altuia. Dacă autorul tulburării este lipsit de capacitate de exercițiu, acțiunea va fi îndreptată împotriva reprezentantului legal al acestuia. În schimb, dacă autorul tulburării este un minor având capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea va fi introdusă împotriva acestuia, dar cu citarea ocrotitorului său legal.
În al doilea rând, acțiunea posesorie în complângere se poate introduce împotriva succesorilor universali sau cu titlu universal pentru că aceștia continuă persoana defunctului și succed în toate obligațiile ca și în toate drepturile și obligațiile acestuia.
În al treilea rând, acțiunea posesorie se poate introduce împotriva succesorilor cu titlu particular ai autorului deposedării dacă bunul care fornează obiectul acțiunii este deținut de aceștia.
În acest sens s-a arătat că dacă bunul este deținut de un succesor cu titlu particular, acțiunea posesorie se poate intenta împotriva lui, întrucât această deținere constituie, prin ea însăși, o tulburare a posesiei reclamantului, prin urmare un fapt al său personal, iar nu pentru faptul că este succesor cu titlu particular al autorului deposedării. Pârâtul în acest caz îl poate chema în garanție pe autorul său.
Dacă prin acțiunea posesorie se tinde la restituirea în tot sau în parte a bunului de care reclamantul a fost deposedat sau dacă se solicită restabilirea situației anterioare deposedării, legitimare procesuală pasivă poate avea și deținătorul actual al bunului respectiv, fie că acesta este sau nu succesorul autorului deposedării sau tulburării, indiferent dacă este de bună sau rea-credință.
Această soluție este justificată de faptul că, întrucât prin această acțiune se urmărește protecția juridică a posesiei, acest scop nu se poate realiza decât prin intentarea ei împotriva deținătorului actual.
În caz contrar, protecția posesiei, prin intermediul acestei acțiuni ar deveni iluzorie, fiind suficient ca pentru paralizarea acesteia autorul deposedării sau tulburării să înstrăineze bunul, pentru ca persoana tulburată în posesia sa să fie în imposibilitatea de a acționa pe calea unei acțiuni posesorii.
În cazul în care drept capăt accesoriu se solicită obligarea pârâtului la plata
daunelor-interese, atunci deținătorul bunului de bună-credință va trebui să cheme în judecată, în baza art. 75-77 C.proc.civ., pe persoana în numele căruia deține bunul, întrucât la plata daunelor nu pot fi obligați decât autorul deposedării, complicii și succesorii universali sau cu titlu universal. Dacă deținătorul bunului a fost de rea-credință, atunci el poate fi obligat la plata daunelor-interese.
Sunt însă cazuri în care reclamantul va trebui să introducă în cauză ca pârâți și pe alte persoane decât pe autorul tulburării sau deposedării.
Dacă tulburarea s-a produs de către un uzufructuar, reclamantul va trebui să introducă în cauză și pe nudul proprietar, pentru ca hotărârea ce se va pronunța să se bucure de autoritate de lucru judecat față de acesta, deoarece hotărârile date împotriva uzufructuarului nu vor putea fi opuse cu autoritate de lucru judecat față de nudul proprietar.
De asemenea, atunci când autorul tulburării este coproprietar al fondului, sursă a tulburării, atunci reclamantul va trebui să introducă în proces pe toți coproprietarii, pentru ca reclamantul să se poată prevala de această hotărâre, împotriva acestora. Această soluție este justificată de faptul că hotărârea pronunțată împotriva unora din coproprietari nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat coproprietarilor care nu au fost prezenți personal sau prin reprezentant în proces.
În aceste cazuri, calitatea procesuală pasivă a detentorului precar sau a posesorului fondului nu este condiționată de vecinătatea fondului – sursă a tulburării-cu fondul a cărui posesie reclamantul urmărește să o protejeze prin promovarea acțiunii posesorii.
Dacă tulburarea s-a produs prin fapta detentorului precar al fondului, sursă a tulburării, atunci reclamantul va trebui să introducă în proces și pe posesorul fondului, care exercită o posesie corpore alieno, prin intermediul detentorului precar, deoarece în caz contrar, hotărârea nu se bucură de autoritate de lucru judecat față de posesorul corpore alieno.
În acest sens, dacă arendașul, cu ocazia soluționării unei acțiuni posesorii intentate împotriva sa, a introdus potrivit dispozițiilor art. 1795 C.civ. pe proprietarul în numele căruia deține bunul, atunci hotărârea prin care detentorul precar este obligat să lase bunul în liniștita posesie a reclamantului se bucură de autoritate de lucru judecat față de proprietar.
Dacă reclamantul pretinde că are o posesie corespunzătoare unui drept real asupra bunului respectiv, atunci detentorul precar are posibilitatea de a formula, în condițiile art. 75 și urm C.proc.civ., o cerere de arătare a titularului dreptului.
Calitate procesuală pasivă are autorul de fapt al tulburării, chiar când acesta ar susține că a lucrat în calitate de reprezentant al altei persoane sau că a acționat după ordinele altei persoane, precum și comitentul acestuia.
În acest sens, s-a decis că „tulburarea constituind un fapt personal, acțiunea posesorie se îndreaptă în mod obișnuit în contra autorului de fapt al tulburării sau deposedării. Dacă însă tulburarea angajează și răspunderea aceluia care a dat ordinul de a săvârși, această împrejurare nu exonerează de răspundere pe autorul de fapt al tulburării, întrucât legea nu distinge dacă autorul faptului a lucrat în numele sau din ordinul altei persoane și prin urmare în aceste cazuri pot fi chemați în instanță și autorul de fapt și cel care a dat ordinul”.
Dacă însă pârâtul, în cazul apărărilor pe care le face, pretinde că a lucrat în calitate de mandatar al altei persoane, trebuie introdus de către reclamant și mandantul, deoarece dacă s-ar dovedi susținerea pârâtului, atunci reclamantul nu ar putea pune în executare hotărârea împotriva mandantului ce nu a fost introdus în proces .
Acțiunea posesorie se va putea introduce și doar împotriva persoanei din ordinul căreia autorul tulburării de fapt a acționat-. însă având în vedere faptul că această persoană ar putea tăgădui că autoi ul de fapt al tulburării are calitatea de prepus, este de preferat ca reclamantul să introducă în cauză atât pe autorul de fopt al tulburării, cât și pe autorul de drept al tulburării.
Dacă tulburarea sau deposedare provine de la prepusul sau mandatarul unei persoane juridice, reclamantul își va putea îndrepta acțiunea atât împotriva autorului de frpt al tulburării sau deposedării, cât și împotriva persoanei juridice.
Calitate procesuală pasivă poate avea și proprietarul bunului, dacă reclamantul se află în posesia legală a altei ersoane, iar proprietarul tulbură această posesie.
În cazul unei tulburări indirecte, legitimare procesuală pasivă are atât autorul direct al tulburării, cât și autorul indirect al tulburării.
Calitatea procesuală pasivă în cazul acțiunii în reintegrare
Acțiunea în reintegrare va putea fi introdusă împotriva persoanei care a comis o tulburare sau deposedare cu violență. Acțiunea în reintegrare va putea fi introdusă, atât împotriva unei persoane fizice, cât și împotriva unei persoane juridice, inclusiv a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, inclusiv cu privire la bunuri din domeniul privat al acestora.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a statului sau a unităților administrative trebuie menționat că prezintă importanță natura actului administrativ prin care se aduce atingere posesiei reclamantului.
Astfel acțiunea posesorie va putea fi introdusă doar când este vorba de un act administrativ de gestiune și nu va putea fi introdusă când tulburarea este cauzată prin-un act administrativ de autoritate. Această soluție este justificată de faptul că nicio persoană nu poate folosi acțiunea posesorie pentru a ataca în mod indirect asemenea acte administrative, eludându-se astfel procedura contenciosului administrativ.
Calitate procesuală pasivă au și terții detentori care au fost complici sau instigatori ai autorului violenței sau succesorii cu titlu particular, cu condiția ca aceștia să fi fost de rea-credință.
În ce privește stabilirea calității procesuale a persoanelor care ar invoca drept temei justificativ al tulburării ordinul unei alte persoane, regulile menționate anterior pentru acțiunea în complângere suni aplicabile pentru identitate de rațiune și în această situație.
Pârâtul într-o acțiune în reintegrare nu se va putea apăra, invocând în sprijinul său posesia de un an a bunului litigios. De asemenea, nu se va putea apăra în sensul că reclamantul a dobândit bunul prin violență, dacă în momentul producerii tulburării reclamantul avea o detenție a bunului pașnică și publică.
Condiții speciale
2.2.1. Condiția specială comună pentru exercitarea acțiunilor posesorii
Termenul de un an în care trebuie introdusă acțiunea posesorie
Din prevederile art. 951 alin. (1) C.civ. rezultă că există o condiție comună pentru exercitarea acțiunilor posesorii: să nu fi trecut un an de la deposedare sau tulburare.
Deci legea pretinde ca posesorul să nu stea inactiv un timp prea îndelungat, deoarece, astfel, protecția posesorie va trece asupra tulburătorului. S-a mai susținut că legiuitorul a considerat că o posesiune care se lasă tulburată un interval mai mare de un an apare ca vicioasă, pentru a mai merita apărarea independent de dovada dreptului.
Natura juridică a termenului de un an
Sub vechea reglementare exista o controversă în ce privește natura juridică a acestui termen.
Într-o opinie, acest termen a fost calificat ca termen de decădere procesuală, ceea ce exclude incidența prescripției extinctive, pe motiv că este reglementat printr-o lege procedurală și care va curge atât împotriva celor capabili, cât și împotriva celor incapabili.
Într-o altă opinie pomindu-se de la faptul că termenul procedural este „intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de procedură”, s-a apreciat că termenul de un an este un termen care privește exercitarea acțiunilor posesorii, iar nu îndeplinirea actelor de procedură,
conchizându-se că acest termen este un termen de drept substanțial.
Ca termen de drept substanțial, este însă unul de prescripție sau unul de decădere?
Decăderea ca sancțiune de drept civil presupune chiar stingerea dreptului subiectiv civil. Având în vedere faptul că posesia ca stare de fapt nu se confundă cu existența unui drept subiectiv civil reiese că ideea de decădere este exclusă în această situație.
Din aceste considerente reiese că termenul mai sus menționat este un termen de prescripție, întrucât mărginește în timp posibilitatea de apărare pe cale judiciară a posesiunii.
Pornind de la faptul că, indiferent cum ar fi definită prescripția, prescripția extinctivă sancționează neexercitarea unui drept subiectiv civil, precum și de la faptul că prin neexercitarea acțiunii posesorii nu se pune problema sancționării neexercitării unui drept subiectiv civil, ci a pasivității, în ceea ce privește protejarea unei stări de fapt din care decurge un interes legitim, s-ar putea afirma că este neîntemeiată calificarea termenului mai sus menționat ca fiind un termen de prescripție.
Această contradicție este numai aparentă, întrucât dreptul la acțiune nu intră întotdeauna ca o componentă necesară în structura dreptului subiectiv.
În acest sens, s-a recunoscut că acțiunea civilă poate fi exercitată și în situațiile în care dreptul nu este născut sau actual, dar există interesul născut, actual și legitim care trebuie să fie apărat prin justiție.
În consecință, se poate afirma că în mod excepțional dreptul material la acțiune poate privi și un simplu interes, în situațiile expres prevăzute de lege. Este exact situația acțiunilor posesorii care apără, în principiu, posesia ca stare de fapt protejată juridic.
În prezent, potrivit art. 951 alin. (1) C.civ., termenul de un an este calificat de către legiuitor ca fiind un termen de prescripție extinctivă.
Stabilirea naturii juridice a ternenului de 1 an prezintă importanță atât din punct de vedere al calculării termenului, cât și în ce privește posibilitatea întreruperii și suspendării, precum și a condițiilor în care se poate solicita repunerea în termen.
În plus, având în vedere dispozițiile art. 2512 alin. (2) C.civ., acest termen de prescripție nu va putea fi invocat din oficiu de către instanța de judecată.
Modul de calcul al termenului
La calcularea termenului ziua în care s-a produs tulburarea sau deposedarea – dies a quo – nu se ia în calcul; în schimb ultima zi a perioadei de un an se ia în calcul, astfel că o acțiune posesorie introdusă a doua zi după împlinirea unui an va fi considerată ca tardivă și respinsă ca atare.
În acest sens conform art. 2552 alin. (1) C.civ. când termenul este stabilit pe ani el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultimul an.
Posesorul care a lăsat să treacă termenul de 1 an de la tulburare sau deposedare se poate adresa instanței judecătorești pentru apărarea posesiei sale, întrucât numai instanța judecătorească poate să constate dacă într-adevăr posesorul se află înăuntrul termenului mai sus menționat sau dacă acest termen a expirat sau dacă este cazul unei repuneri în termenul de prescripție în condițiile art. 2522 C.civ.
Stabilirea datei la care a avut loc deposedarea sau tulburarea este lăsată în toate cazurile la aprecierea instanței, care, în funcție de datele concrete ale fiecărei cauze în parte, fixează data concretă a acestei tulburări sau deposedări, după caz.
Punctul de plecare al termenului de un an trebuie să se situeze la momentul în care fapta pârâtului constituie o veritabilă contestare a posesiei reclamantului.
Desigur sarcina dovezii faptului că de la data tulburării sau deposedării nu a trecut un an revine reclamantului care solicită protecția posesiei sale. Pentru dovada tulburării sau deposedării, care sunt fapte juridice, pot fi folosite orice mijloace de probă.
În cazul în care instanța a respins acțiunea posesorie ca fiind tardiv formulată, posesorul deposedat sau tulburat în exercițiul posesiei sale poate introduce fie o acțiune petitorie, fie o acțiune în răspundere civilă delictuală.
În situația în care tulburarea ar avea un caracter clandestin, iar posesorul nu a luat cunoștință de această tulburare decât mai târziu, de când curge termenul de prescripție extinctivă, de la data tulburării sau deposedării ori de la data când posesorul a cunoscut această tulburare?
Într-o opinie, s-a afirmat că în acest caz termenul de prescripție curge din momentul în care posesorul a cunoscut această tulburare. Astfel dacă tulburarea constă în lucrări făcute de pârât pe propriul său fond, termenul pentru introducerea acțiunii posesorii nu curge din ziua în care aceste lucrări au început, ci din ziua în care acestea sunt de natură a cauza o tulburare posesie reclamantului, în cazul acțiunii în denunțarea lucrărilor; sau din ziua în care au adus, în mod real, atingere posesiunii reclamantului, în cazul acțiunii în complângere.
În cazul unei tulburări de drept termenul curge de la data când actele judiciare sau extrajudiciare îndreptate împotriva posesorului i-au fost aduse la cunoștință.
Într-o a doua opinie s-a arătat că față de redactarea neechivocă a art. 951 alin. (1) C.civ. este evident că legiuitorul a avut în vedere un criteriu obiectiv – cel al momentului de început al tulburării sau deposedării, apreciindu-se că termenul de prescripție începe să curgă din acest moment, indiferent dacă posesorul a cunoscut sau nu faptul tulburării sau deposedării, putându-se invoca, eventuala, doar aspecte referitoare la suspendarea sau întreruperea termenului de un an.
De când începe să curgă termenul în cazul unor tulburări successive?
Într-o primă opinie, termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care s-a săvârșit primul act de tulburare.
Într-o a doua opinie, termenul de prescripție curge din momentul producerii ultimului act de tulburare, argumentându-se că legiuitorul nu cere ca punct de plecare a termenului o anumită tulburare a posesiei, ci numai tulburarea care servește ca bază a acțiunii posesorii, ori aceasta este ultima tulburare.
Totuși, se afirmă, în aceeași opinie, că atunci când între tulburările succesive există o legătură intrinsecă, de așa manieră încât tulburările posterioare nu ar fi decât o continuare a tulburării inițiale, termenul de prescripție începe să curgă din momentul primului act de tulburare.
S-a mai susținut, totodată, că posesorul care a fost tulburat prin acte succesive și care introduce acțiunea în termen de un an de la ultimul act de tulburare s-ar putea expune la situația în care adversarul său să se prevaleze el însuși de o posesie mai mare de un an sau chiar să-i fie contestată posesia de un an anterioară tulburării.
Într-o a treia opinie se afirmă că în cazul unor tulburări succesive, fără legătură între ele, termenul de prescripție începe să curgă din momentul săvârșirii fiecărui act de tulburare. în cazul unor acte de tulburare succesive, având legătură între ele, sau în cazul unei tulburări continue, termenul de prescripție curge de la data săvârșirii primului act de tulburare, respectiv începerii tulburării.
Problema dacă a fost sau nu vorba de o tulburare succesivă și deci acțiunea a fost introdusă în termen este lăsată la suverana apreciere a judecătorilor de fond.
Desigur vor determina curgerea termenului doar tulburările care au avut un asemenea caracter, adică au fost incontestabile și au implicat o contestare a posesiei.
Faptele de pură toleranță nu sunt de natură să determine curgerea termenului de un an.
în ceea ce privește suspendarea sau după caz întreruperea termenului de prescripție de un an se aplică prevederile dreptului comun
CAPITOLUL III
PROCEDURA DE JUDECATĂ A CERERILOR POSESORII
Instanța competentă
Noțiunea de competență jurisdicțională.
Raportând termenul de competență la autoritățile judecătorești, aceasta semnifică determinarea și cuprinderea prerogativelor jurisdicționale ale acestor autorități.
În cadrul competenței jurisdicționale se distinge între competența materială și teritorială. Competența materială presupune o delimitare pe verticală, pe linie ierarhică, sau între instanțe de drept comun și instanțe speciale. Normele de competența materială sunt stabilite sub aspect funcțional și procesual.
Competența materială
Potrivit art. 94 pct. 1 lit. g) C.proc.civ., competența se soluționare a acțiunilor posesorii aparține judecătoriei, oricare ar fi valoarea bunului, a cărui posesie se urmărește a se promova prin acțiunea posesorie.
În cazul în care atât reclamantul, cât și pârâtul au fost puși în posesie de către comisia de fond fiuiciar, competența materială pentru soluționarea acțiunii posesorii aparține de asemenea judecătoriei.
În practică, s-a decis că modificarea traseului unui drum rural de către autoritățile comunale nu dă dreptul proprietarilor riverani la protecție posesorie, dacă aceștia nu pretind a avea o posesie utilă și care susțin doar că dreptul lor a fost recunoscut de către autoritățile comunale; un asemenea litigiu va fi de competența instanței de contencios administrativ.
În schimb, s-a decis că este casabilă hotărârea instanței care, învestită cu o acțiune în reintegrare bazată pe acte violente și arbitrare, provenite de la o autoritate publică, s-a declarat necompetentă, limitându-se să constate că lucrările au fost efectuate pe domeniul public și că tulburarea era generată de decizia statului, care le autoriza.
Desigur, se are în vedere situația în care autoritate publică a exercitat lucrări fară respectarea ordinului care le autoriza. Împrejurarea că totodată s-a solicitat, în mod accesoriu, și acordarea de daune, nu este de natură a duce la schimbarea competenței materiale, oricât de mare ar fi cuantumul acestor daune, întrucât sunt aplicabile dispozițiile art. 123 C.proc.civ., desigur cu condiția ca aceste daune să se afle într-o legătură de cauzalitate cu tulburarea posesorie.
Această soluție este aplicabilă și în situația în care se solicită acordarea de daune cominatorii.
În acest sens, s-a decis că atunci când „din petițiunea scrisă de introducere a acțiunii se constată, în mod neîndoios, că recurentul cerea în primul rând, reintegrarea sa pe terenul uzurpat de intimați și dărâmarea lucrărilor făcute în zidul casei și numai în al doilea rând, ca o consecință a tulburării sale, daune de (…), reprezentând valoarea lucrărilor, de refacere și readucerea casei în starea anterioară, de aici rezultă că cererea de a fi reintegrat în posesie formează obiectul principal al acțiunii, iar cererea de daune este numai accesoriul”.
Competența materială de soluționare a acțiunii posesorii aparține judecătoriei și în situația în care tulburarea vizează un bun din domeniu public, atâta timp cât nu există un contract care să justifice această tulburare.
Competența teritorială
Competența teritorială în cazul în care acțiunea posesorie are ca obiect apărarea posesiei unui bun imobil. Potrivit art. 117 alin. (3) C.proc.civ., acțiunile posesorii cu privire la un bun imobil sunt de competența instanței în a cărei rază teritorială să află bunul imobil respectiv.
Dacă imobilul se află în raza teritorială a mai multor judecătorii atunci competența de soluționare a acțiunii posesorii aparține judecătoriei în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau reședința pârâtului, dacă aceasta este situată în vreuna din circumscripțiile în care este situat imobilul, iar în caz contrar la oricare din aceste instanțe. Competența teritorială în cazul în care acțiunea posesorie are ca obiect apărarea posesiei unui bun mobil.
În cazul în care acțiunea posesorie privește un bun mobil, având în vedere că dispozițiile art. 117 C.proc.civ. privesc doar acțiunile reale imobiliare, atunci competența teritorială este guvernată de principiul actor sequiturforum ref, aplicându-se, așadar, prevederile art. 107 C.proc.civ.
Cererea de chemare în judecată. Întâmpinarea. Cerera reconvențioanlă
Cererea de chemare în judecată
Cererea de chemare în judecată va fi făcută potrivit dispozițiilor dreptului comun.
Reclamantul are obligația de a arăta numele și domiciliul său, cât și numele și domiciliul pârâtului, iar instanța este datoare să verifice dacă pârâtul este fictiv.
Dacă reclamantul nu indică domiciliul pârâtului nu operează nulitatea cererii de chemare în judecată, însă instanța este datoare să pună în vedere reclamantului să facă dovada că a făcut tot ce este posibil pentru a afla adresa pârâtului, inclusiv prin solicitarea acestei adrese de la Serviciul de Evidență a Populației, după care, potrivit art. 167 C.proc.civ., va dispune citarea pârâtului prin publicitate.
În cazul în care reclamantul nu poate justifica calitatea sa procesuală, acțiunea va fi respinsă.
Acest element al cererii de chemare în judecată este prevăzut de către art. 194 lit. b) C.proc.civ. și este necesar a fi precizat în acele cazuri în care cererea de chemare în judecată se introduce de o altă persoană decât titularul dreptului la acțiune, cât și situația în care reclamantul introduce cererea de chemare în judecată atât în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al altei persoane.
Astfel spus, această cerință este necesară ori de câte ori cererea de chemare în judecată se introduce de o altă persoană decât titularul dreptului la acțiune, fie că este vorba de o reprezentare legală, convențională sau judecătorească, ci în cazul sechestrului judiciar.
Din cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să reiasă că este vorba de acțiune posesorie, și nu de una petitorie, precum și faptul că sunt îndeplinite condițiile acțiunilor posesorii. Reclamantul trebuie să identifice cu exactitate obiectul cererii, deoarece el prezintă interes din mai multe puncte de vedere: Determină competența materială și teritorială a instanței, iar uneori și compunerea completului; determină fixarea taxei de timbru, precum și admisibilitatea sau inadmisibilitatea unor mijloace de probă.
Reclamantul trebuie să precizeze ce fel de acțiune posesorie introduce: o acțiune în reintegrare sau o acțiune în complângere, fără însă să fie nevoie să folosească termeni sacramentali, fiind suficient ca din expunerea faptelorr
În acest sens, s-a arătat că, dacă reclamantul susține că a fost tulburat în posesia unui imobil și cere să fie menținut în posesie, acțiunea sa este o acțiune în complângere pentru admiterea căreia judecătorul va analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.
De asemenea, dacă reclamantul arată că a fost tulburată posesia sa cu violență și cere să fie restabilit în posesie, acțiunea sa va fi o acțiune în reintegrare.
Pe aceeași linie de gândire, s-a decis că denaturează obiectul acțiunii posesorii, instanța care califică cererea în reintegrare a unui proprietar, prin care urmărea demolarea lucrărilor efectuate pe bunul său, fără acordul său, ca fiind o acțiune în complângere și o respinge pe considerentul că reclamantul nu a dovedit o posesie de un an, deși acesta nu invocase decât o simplă tulburare și ceruse repunerea lucrurilor în situația anterioară.
Reclamantul, care a fost tulburat sau deposedat prin violență, poate introduce pe cale principală o acțiune în complângere, iar în subsidiar o acțiune în reintegrare.
Există, de asemenea, posibilitatea, în această situație, ca reclamantul să-și modifice acțiunea în complângere într-o acțiune în reintegrare, cu respectarea dispozițiilor art. 204 C.proc.civ.
Odată cu capătul principal se pot solicita și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin tulburare, asupra lor urmând să se pronunțe, în temeiul art. 123 C.proc.civ., instanța competentă să soluționeze acțiunea posesorie. Această soluție este aplicabilă și în situația în care se solicită obligarea pârâtului la încetarea actului de tulburare sub sancțiunea daunelor cominatorii. În schimb, nu se poate solicita de către reclamant, pe calea acțiunii posesorii, distrugerea lucrărilor efectuate de către pârât, constituind o materializare a actelor de tulburare comise de către acesta, întrucât o asemenea cerere ar implica discuții petitorii.
Dacă reclamantul invocă în sprijinul dreptului său un act translativ de proprietate, susținând că posesia a cărei protecție o solicită a fost dobândită în baza acestui titlu și că aceasta a fost exercitată conform cu actul respectiv, atunci acțiunea sa nu mai are caracterul unei acțiuni posesorii, ci reprezintă o acțiune care tinde la valorificarea drepturilor decurgând din acel act, respectiv o acțiune petitorie sau o acțiune personală.
Determinarea obiectului cererii de chemare în judecată prezintă o importanță deosebită, întrucât judecătorii sunt obligați potrivit art. 22 C.proc.civ. să statueze doar asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății.
În cazul în care judecătorii nu se conformează acestei obligații, atunci hotărârea pronunțată este casabilă.
Arătarea motivelor de fapt și de drept
Reclamantul trebuie să arate în cerere împrejurările de fapt care l-au determinat să ceară concursul justiției, deci să arate în concret în ce mod dreptul său sau posesia sa a fost încălcată prin fapte ale pârâtului.
Cu alte cuvinte reclamantul va face dovada actului material sau juridic, prin care pretinde că s-a cauzat o tulburare a posesiei sau detenției sale. Totodată reclamantul va trebui să indice natura tulburării, respectiv dacă este o tulburare de fapt sau de drept. în cazul în care tulburarea s-a realizat cu violență, atunci este necesar să se arate elementele caracteristice ale presupusei violențe.
De asemenea, reclamantul va indica și cauza cererii de chemare în judecată, adică temeiul juridic al acesteia. Nu este necesar ca reclamantul să indice exact textul de lege pe care se întemeiază, deoarece judecătorul, cu ajutorul obiectului și a motivelor de fapt, va face el încadrarea.
Cu privire la temeiul juridic este de reținut că judecătorul nu este ținut de cel indicat de reclamant, ci are obligația de a da calificarea legală corectă cererii.
Pentru a respecta însă contradictorialitatea și dreptul la apărare, schimbarea temeiului juridic trebuie pusă în discuția părților.
Arătarea motivelor de fapt și de drept, chiar sumară, este indispensabilă pentru a permite pârâtului să își formuleze apărările, excepțiile sau explicațiile, pentru fixarea cadrului procesual și pentru prefigurarea fondului acestuia.
Arătarea dovezilor
Judecătorul nu poate hotărî pe baza susținerilor reclamantului, ci acesta trebuie să-și dovedească pretențiile.
Indicarea probelor, prin chiar cererea de chemare în judecată, este necesară pentru a se releva temeinicia cererii, aprecierea admisibilității mijloacelor probatorii, prevenirea surprinderii adversarului, respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.
Dacă nu a propus probe prin cererea de chemare în judecată, reclamantul o poate face la prima zi de înfățișare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita probe.
Acest element este indiscutabil necesar, deoarece tocmai semnătura constituie certificarea manifestării de voință a reclamantului. Dacă cel care figurează ca reclamant în cererea de chemare în judecată pretinde că nu a semnat cererea, nici nu a dat mandat altei persoane, se poate proceda la verificarea de scripte. În cazul în care cererea de chemare în judecată nu este semnată sancțiunea este nulitatea acesteia potrivit art. 196 C.proc.civ., totuși ea poate fi înlăturată în tot cursul judecății.
Conform art. 4 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru în cazul acțiunilor posesorii taxa de timbru se calculează la o valoare care se stabilește la 20% din valoarea bunului a cărui posesie se solicită.
Efectele cererii de chemare în judecată
Cererea de chemare în judecată, produce, odată ce a fost introdusă, următoarele efecte:
Cererea de chemare în judecată învestește instanța cu soluționarea litigiului, ceea ce înseamnă că instanța sesizată dobândește dreptul și totodată obligația legală de a cerceta și soluționa cauza;
Cererea de chemare în judecată constituie baza raportului procesual ce se formează prin introducerea ei între reclamant și pârât, fixând cadrul procesual în care se va desfășura judecata cu privire la părți și la obiectul litigiului.
Aceasta înseamnă că instanța este chemată a se pronunța numai asupra a ceea ce s-a cerut, fără a putea extinde cercetarea și asupra unor lucruri sau efecte care nu s-au cerut ori să acorde mai mult decât s-a cerut, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul disponibilității.
Cererea de chemare în judecată operează o punere în întârziere a pârâtului.
Din acest efect decurge o importantă consecință: dacă reclamantul a fost deposedat de bunul său frugifer, iar reclamantul prin acțiunea introdusă tinde la redobândirea posesiei sale, atunci pârâtul va trebui să predea bunul cu toate fructele sale.
În cazul în care pârâtul a fost de bună-credință el va trebui să restituie fructele din momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
Cererea de chemare în judecată nu este absolut necesară pentru a face ca posesorul să fie de rea-credință și nici nu constituie singură, fără alte împrejurări, o dovadă a relei sale credințe.
Pârâtul de bună-credință va trebui să restituie fructele percepute din momentul introducerii cererii de chemare în judecată, ca o consecință a caracterului declarativ al hotărârii judecătorești, care între părți produce un caracter retroactiv.
Introducerea cererii de chemare în judecată chiar la o instanță necompetentă, face să întrerupă prescripția dreptului la acțiune.
Efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată se produce indiferent dacă „necompetența este materială sau teritorială, dacă este funcțională sau procesuală”.
Pentru a se produce acest efect întreruptiv este necesar ca cererea de chemare în judecată să întrunească mai multe condiții:
Cererea de chemare în judecată să fie o veritabilă cerere de chemare în judecată
În literatura de specialitate s-a arătat că plângerea prealabilă adresată organului de urmărire penală atrage întreruperea cursului prescripției extinctive, deoarece acesta are totuși unele atribuții judiciare, iar persoana vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni se poate constitui parte civilă atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare;
Să fie serioasă (adică cu scopul de a fi admisă); retragerea ori perimarea cererii de chemare în judecată demonstrează neîndeplinirea acestei condiții, lipsind intenția titularului dreptului de a acționa. ;
Să fie admisă printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă; respingerea în fond sau pentru lipsuri ale dreptului la acțiune sau anularea cererii de chemare în judecată dovedește neîndeplinirea acestei condiții.
În situația în care reclamantul își modifică sau își completează cererea de chemare în judecată, supunând judecății o nouă pretenție, momentul care se ia în considerare în ceea ce privește întreruperea prescripției extinctive referitor la această nouă pretenție este cel al modificării sau completării cererii de chemare în judecată.
Totuși, în situatia în care operează cazurile prevăzute de art. 204 alin. (2) C.proc.civ., întrucât se consideră de lege că nu a intervenit o modificare a cererii cererea „modificată” se consideră introdusă în termen pe data introducerii acțiunii inițiale, care produce efecte întreruptive de prescripție și în ceea ce privește modificarea ei.
Întâmpinarea
Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată, urmărind să se apere de pretențiile reclamantului.
Potrivit art. 205 C.proc.civ., întâmpinarea va cuprinde:
Excepțiile de procedură pe care pârâtul le ridică față de cererea reclamantului. Sunt avute în vedere excepțiile procesuale pe care pârâtul le-ar putea invoca, excepții care să privească litigiul posesoriu. Dacă pârâtul ridică o excepție legată de fondul dreptului real, atunci judecătorul trebuie să respingă excepția ca prematură, el fiind obligat să se pronunțe doar asupra posesiei.
Astfel pârâtul poate, spre exemplu, invoca excepția inadmisibilității acțiunii în situația în care ar face dovada existenței unui raport juridic, în baza căruia pârâtul a dobândit detenția materială a bunului, ce formează obiectul litigiului posesoriu.
Răspunsul la toate capetele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată
Se au în vedere apărările de fond. Când cererea de chemare în judecată cuprinde mai multe capete, pârâtul trebuie să dea răspuns la fiecare din ele.
Pârâtul se poate apără, spre exemplu, invocând următoarele împrejurări: poate invoca faptul că acțiunea posesorie nu îndeplinește condițiile speciale pentru exercitarea acesteia; poate contesta posesia reclamantului și să-i opună acestuia un ius possidendi propriu, fie dovedind că reclamantul este un detentor precar în baza unui raport juridic încheiat cu pârâtul, fie dovedind că posesia sa este mai veche decât aceea invocată de către reclamant și că pretinsa tulburare nu este în realitate decât un act de exercitare a propriei sale posesii.
Dovezile cu care pârâtul se apără se vor face la fel ca în cazul cererii de chemare în judecată formulate potrivit dreptului comun.
Cererea reconvențională
Cererea reconvențională este cererea incidentală prin care pârâtul urmărește valorificarea unor pretenții proprii pe care le are față de reclamant.
Cererea reconvențională se aproprie de o apărare de fond, fară a se confunda cu aceasta, atunci când pârâtul urmărește neutralizarea cererii reclamantului, evitarea sau măcar atenuarea unei eventuale condamnări.
Legea reglementează această posibilitate a pârâtului de a adopta o atitudine agresivă față de cererea principală, prin art. 209 C.proc.civ., unde se prevede că, dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea sau cu mijloacele de apărare ale reclamantului, el poate face cerere reconvențională. Este însă necesar ca cererea reconvențională să se afle în legătură cu cererea de chemare în judecată.
Această legătură va fi dedusă de către instanță din scopul pe care îl urmărește pârâtul: astfel, când în cererea reconvențională prevalează mijloacele de apărare, atunci legătură este de ordinul evidenței; dacă însă pârâtul urmărește unele pretenții proprii, atunci legătura dintre cele două cereri rezultă din sursa lor – același fapt litigios sau același act juridic.
Admisibilitatea cererii reconvenționale în cazul unei acțiuni posesorii
Sub vechea reglementare s-a susținut că cererea reconvențională este admisibilă în cazul soluționării unei acțiuni posesorii, cu condiția ca pârâtul să urmărească luarea unormăsuri speciale, caracteristice acestei proceduri, apreciindu-se de asemenea că o acțiune prin care s-ar urmări valorificarea dreptului de proprietate este incompatibilă cu scopul și natura procedurii soluționării acțiunii posesorii.
În prezent conform art. 1003 alin. (2) C.proc.civ. este inadmisibilă cererea reconvențională și orice alte cereri prin care se solicită protecția unui drept în legătură cu bunul respectiv.
Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă că dacă prin cererea reconvențională se urmărește doar apărarea posesiei, atunci este admisibilă o asemenea cerere reconvențională. O asemenea posibilitate subzistă având în vedere că dispozițiile art. 209 alin. (1) C.proc.civ. nu impun ca pârâtul să urmărească valorificarea unui drept propriu față de reclamant.
Totuși, dacă reclamantul va accepta discuțiile petitorii, invocate de către pârât, atunci va avea loc o modificare a cererii de chemare în judecată.
Pârâtul poate considera acțiunea posesorie ca fiind o tulburare a propriei sale posesii, și prin urmare, să intenteze o acțiune posesorie reconvențională.
În acest caz judecătorul va trebui să statueze asupra acestei cereri în același timp cu cererea principală.
S-a apreciat că utilitatea acestei cereri reconvenționale este discutabilă întrucât din două, una: sau acțiunea reclamantului este nefondată și atunci constituie o tulburare de drept a posesiei pârâtului, dar respingându-se acțiunea reclamantului, încetează eo ipso tulburarea cauzată pârâtului, sau acțiunea reclamantului este întemeiată și atunci va trebui respinsă cererea reconvențională a pârâtului.
Considerăm că introducerea unei cereri reconvenționale este utilă, întrucât chiar dacă acțiunea reclamantului va fi respinsă ca neîntemeiată și tulburarea cauzată de aceasta încetează, pârâtul are interesul să restabilească starea lucrurilor anterioară tulburării cauzată de către reclamant.
În plus, chiar dacă cererea reconvențională a pârâtului s-a respins, aceasta va constitui o tulburare de drept a posesiei reclamantului, astfel încât cererea de chemare în judecată va fi admisibilă chiar dacă faptele originare pe care ea s-a întemeiat n-au putut fi stabilite.
Participarea terților
Potrivit art. 1003 alin. (2) C.proc.civ., sunt inadmisibile în procedura soluționării acțiunilor posesorii orice alte cereri prin care se solicită protecția unui drept.
Din teza ultimă a alin. (2) al articolului analizat rezultă că cererea de intervenție principală, cererea de chemare în judecată a altor personae și cererea de chemare în garanție sunt, de asemenea, inadmisibile în cererile posesorii.
S-a arătat că „pârâtul nu poate formula cerere de arătare a titularului dreptului (art. 75 C.proc.civ.), deoarece aceasta presupune ca reclamantul să pretindă un drept real asupra bunului imobil, ceea ce nu este cazul în acțiunile posesorii”.
Sub imperiul vechiului cod, în doctrină au fost considerate admisibile cererile de intervenție principală, de chemare în judecată a altor persoane sau de arătate a titularului dreptului, dacă se solicita doar ocrotirea posesiunii asupra bunurilor în litigiu, fără a se solicita tranșarea definitivă a raporturilor juridice dintre intervenient și celelalte părți (toate acestea mai ales în cazurile de coposesiune).
Sub actual reglementare, s-a susținut că „având în vedere că prin cererile posesorii se apără posesia ca stare de fapt, și nu un anumit drept, și ținând seama de faptul că art. 61 alin. (2) teza a Il-a, art. 68 alin. (1) teza ultimă și art. 75 C.proc.civ. folosesc sintagmele «dreptul dedus judecății sau un drept (…)», «ar putea să pretindă (…) aceleași drepturi» și «un drept asupra unui lucru» se impune soluția inadmisibilității”.
Intervenția în interes propriu
Cererea de intervenție în interes propriu este admisibilă și în procedura de soluționare a unei acțiuni posesorii, cu condiția ca terțul să nu atribuie cererii sale un caracter petitoriu, el putând doar să urmărească ocrotirea posesiei sale.
Intervenția principală nu poate fi exercitată în această materie decât cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea posesiei prin intermediul acțiunilor posesorii. Desigur posibilitatea exercitării intervenției principale într-o cerere posesorie presupune o interpretare mai largă a art. 61 alin. (2) C.proc.civ.
Cererea de arătarea titularului dreptului
Întrucât cererea de arătare a titularului dreptului se poate face doar în cazul acțiunilor prin care se urmărește valorificarea unor drepturi reale, iar prin acțiunea posesorie se urmărește, de regulă, valorificarea posesiei ca stare de fapt, considerăm că nu se poate formula într-un litigiu posesoriu o cerere de arătare a titularului dreptului
Admisibilitatea probelor
În dovedirea acțiunii posesorii sunt admisibile toate mijloacele de probă admise de dreptul comun, care însă trebuie să se circumscrie faptelor și afirmațiilor pârâtulu
Reclamantul se va putea folosi interogatoriul pârâtului, de proba testimonială, de prezumții, de proba cu înscrisuri, de proba cu cercetarea locală și de proba cu experți tehnici.
Interogatoriul pârâtului
Interogatoriul trebuie formulat asupra faptelor de posesie în așa fel încât dacă ar fi recunoscute de pârât, care să poată constitui în favoarea reclamantului o posesie utilă.
S-a pus problema dacă calitățile posesiei pot fi dovedite prin administrarea probei interogatoriului.
Într- oprimă opinie, se consideră că interogatoriul nu poate fi folosit pentru dovedirea calităților posesiei, întrucât acest aspect constituie o problemă de drept, iar mărturisirea nu poate privi chestiuni de drept.
Întra- doua opinie se arată că proba cu interogatoriu este admisibilă pentru a se dovedi calitățile posesiei. Având în vedere două dintre calitățile posesiei- continuitatea și neprecaritatea prezumate de lege, ceea ce s-ar urmări prin administrarea interogatoriului ar fi doar calitatea posesiei de a fi publică, precum și inexistența viciului violenței, ori acestea constituie împrejurări de fapt.
Proba testimonială
Fiind vorba, de regulă, de dovada unor fapte materiale, proba testimonială va fi admisă, oricare va fi valoarea pecuniară a procesului.
În practica judiciară s-a decis că „atunci când într-un litigiu posesoriu dovezile făcute prin martori de ambele părți sunt deopotrivă de puternice, judecătorul va trebui să respingă acțiunea ca nefondată”.
Proba testimonială va putea fi folosită pentru reclamant pentru a dovedi că a exercitat o posesie utilă, pentru a dovedi tulburarea cauzată de către pârât etc.
Legea instituie câteva prezumții menite să faciliteze probatoriu administrat de către părți.
Prezumția existenței elementului subiectiv
Potrivit art. 919 alin. (1) C.civ., „până la proba contrară, acela care stăpânește bunul este prezumat posesor”.
În acest text legal, plecând-se de la dovada elementului material, legiuitorul trage concluzia existenței elementului subiectiv, prezumân- du-se că persoana care exercită elementul material exercită această stăpânire pentru sine.
Desigur această prezumție este relativă, legea îngăduind proba contrară, adică proba precarității. Sarcina probării precarității revine pârâtului. Așadar, până când pârâtul nu va dovedi existența raportului juridic ce-1 obligă pe reclamant să posede pentru altul, posesia sa va fi utilă, existând posibilitatea de a fi apărată pe calea acțiunilor posesorii.
Dovada acestei precarități diferă în funcție de izvorul care a generat-o. în dovedirea detenției precare a reclamantului, pârâtul va putea prezenta un înscris din care să rezulte raportul contractual pe baza căruia se folosește reclamantul de bunul litigios și care îl obligă pe acesta să restituie bunul la un anumit termen. Reclamantul, în combaterea acestei pretenții a pârâtului, poate prezenta acte din care să rezulte că ulterior a încetat raportul juridic generator al detenției precare, urmând ca judecătorul să analizeze aceste titluri, fără a se considera că în acest mod ar realiza o cumulare a posesoriului cu petitoriu.
Prezumția de proprietate
În momentul în care au fost dovedite ambele elemente ale posesiei, legiuitorul creează o nouă prezumție, prin art. 919 alin. (3) C.civ. considerând că posesorul este proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară pentru care proba dreptului de proprietate de face cu extrasul de carte funciară conform art. 565 C.civ.
Această prezumție este relativă în cazul bunurilor imobile și absolută în cazul bunurilor mobile dacă sunt îndeplinite condițiile 937 alin. (1) C.civ.
Posesorul nu are nimic de dovedit, ci se va margini a răspunde: possideo quia possideo. Această prezumție nu poate fi răsturnată de către cel care se pretinde proprietar prin simpla pornire a urmăririi silite împotriva posesorului dacă acesta din urmă nu a fost parte în procesul în care a fost pronunțată hotărârea judecătorească invocată de către pretinsul proprietar.
Prezumția de neintervertire a precarității
Potrivit art. 919 alin. (2) C.civ., „detenția precară, odată dovedită, este prezumată că se menține până la proba intervertirii sale”. Prezumția este de asemenea relativă, iar dovada contrarie reprezintă dovada intervertirii precarității.
Cercetarea locală se poate dovedi utilă în multe situații, fiind de natură să facă mai clare susținerile părților și depozițiile martorilor.
De cele mai multe ori va fi util ca procesul- verbal constatator al cercetării locale să cuprindă pe lângă constatări ale magistratului și explicațiile părților și o schiță cât mai amplă și precisă a terenului în litigiu.
Expertiza tehnică se poate dovedi necesară pentru dovada tulburării, atunci când s-au realizat anumite lucrări, pentru a stabili modalitatea în care se poate dispune încetarea tulburării și refacerea stării anterioare de lucruri etc. Judecătorul nu este întotdeauna obligat a încuviința proba testimonială.
Astfel, având în vedere condiția probei de a fi concludentă, proba testimonială nu va fi încuviințată în situația în care este vorba de tulburarea unei servituți discontinue și neaparente, iar reclamantul nu prezintă titlu constitutiv al servitutii.
Această soluție are în vedere situația în care constituirea servitutii s-a realizat prin convenția părților, atestată printr-un înscris – instrumentum pobationem – sau prin act unilateral, întocmit cu respectarea dispozițiilor legale.
Totuși proba testimonială va fi admisibilă atunci când constituirea servitutii nu este atestată prin înscris, în sensul de instrumentum probationem – dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 309 C.proc.civ., precum și în ipoteza în care reclamantul invocă legea ca titlu justificativ al servitutii sale.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012
Birsan, C. Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a III-a, revozută și adăugită, Editura Hamangiu, București 2008;
Ciobanu, V.M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997;
Crișu, C., Ordonanța președințială, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1997;
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Deleanu, I. Tratat de procedură civilă, vol III, Editura Universul juridic, București 2013;
Drăgușin, C., Posesia. Uzucapiunea. Editura Hamangiu București 2012;
Gherasim, D. Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura Acdemiei RSR 1986;
Pop, L. Tratat de drept civil, Obligațiile, Editura C. H. Beck București 2006;
Porumb, G. Codul de procedură civilă comenmtat și adnotat, E.D:P. București 1966;
Rudăreanu, Mariana Drept civil. Drepturile reale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012;
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, București 2009
Terzea, V., Posesia și acțiunile posesorii în noul Cod civil, ediția 2, Editura C.H.Beck, București 2015;
Articole din reviste de specialitate
Legislație
Constituția româniei
Noul Cod civil
Codul civil de la 1864
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cererile Posesorii (ID: 111527)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.